Teoria Gen.a Dreptului I

1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Sem.I

Anul I

Lect.univ.dr. Corina Buzdugan

2

CUPRINS

INTRODUCERE

Unitatea de învăţare 1

Noţiunea dreptului

1.1. Introducere ................................................................................................................

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................

1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept” ................................................

1.3.2. Dreptul ca ştiinţă ........................................................................................

1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice ........................................................................

1.4. Îndrumător pentru autoverificare ...............................................................................


Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice

2.1. Introducere ................................................................................................................

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................


2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă ......................................

2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice ...

2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului ............................

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ...............................................................................


Enciclopedia şi filosofia dreptului

3.1. Introducere ................................................................................................................

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................


3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului ...........................................................

3.3.2. Permanenţele juridice ..............................................................................

3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice .......................................................

3.4. Îndrumător pentru autoverificare .............................................................................


Dreptul în sistemul normelor sociale

4.1. Introducere ................................................................................................................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................

4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale .........................

4.3.2. Clasificarea normelor sociale .....................................................................

4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale....................

4.4. Îndrumător pentru autoverificare ............................................................................


Evoluţia istorică a sistemului de drept

3

5.1. Introducere ..............................................................................................................

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .....................................................

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................

5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept ..............................................

5.3.2. Ramurile de drept ...................................................................................



Dreptul intern şi dreptul internaţional

6.1. Introducere ..............................................................................................................

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .....................................................

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................

6.3.1. Dreptul internaţional public ...................................................................

6.3.2. Dreptul internaţional privat ....................................................................



Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale

7.1. Introducere ................................................................................................................

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................


7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale .......................................

7.3.2. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice ...............................

7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice ........................................

7.3.4. Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice ..............................

7.3.5. Corelaţia normelor juridice cu normele organizaţiilor neguvernamentale sau

nestatale ...............................................................................................................



Legătura dintre drept şi stat

8.1. Introducere ..............................................................................................................

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................................


8.3.1. Noţiuni generale despre stat ...................................................................

8.3.2. Forma de stat .........................................................................................

8.3.3. Legătura dintre drept şi stat ....................................................................



Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale

9.1. Introducere ..............................................................................................................

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare......................................................


4

9.3.1.Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură ......................

9.3.2. Primele forme embrionare ale statului şi dreptului .................................

9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic ...................

9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice ............................

9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice .............................

9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism ......................................

9.4. Îndrumător pentru autoverificare ...........................................................................


Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ

10.1. Introducere ............................................................................................................

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare....................................................

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................

10.3.1 Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat .....................

10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA ................................

10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat

..........................................................................................................................................

10.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................


Constantele statului

11.1. Introducere ............................................................................................................

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ....................................................


11.3.1. Constantele statului în sens istorico-geografic .....................................

11.3.2. Constantele statului în sens politico-juridic ..........................................



Constantele dreptului

12.1. Introducere ............................................................................................................

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................


12.3.1. Permanenţele juridice ..........................................................................

12.3.2. „Dat”-ul în drept..................................................................................



Izvoarele dreptului

13.1. Introducere ............................................................................................................

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare....................................................


13.3.2. Cutuma ca izvor de drept ....................................................................

5

13.3.3. Jurisprudenta ca izvor de drept ...........................................................

13.3.4. Legea ca izvor de drept .......................................................................

13.3.5. Doctrina ca izvor de drept ...................................................................



Reglementarea juridică a relaţiilor economice

14.1. Introducere ............................................................................................................

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.....................................................


14.3.1. Proprietatea, circulaţia bănească şi emisiunea monetară .......................

14.3.2. Contractele ............... .............................................................................

14.3.3. Răspunderea juridică .............................................................................

14.3.4. Dreptul economic ..................................................................................


6

INTRODUCERE

Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile

ştiinţei juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică, raport juridic, răspundere juridică ş.a. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea, mai mult sau mai puţin aprofundată, a celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură.

Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă, a normelor şi instituţiilor juridice, ci ca. o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi ea o tentă filosofică. Tocmai prin această notă filosofică, prin felul în care o concepem, ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin, dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept, el a avut scăderea de a nu reţine, pentru ştiinţa juridică, decât elementul formal, normativ, abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, văzută sub unghi filosofic, trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului, întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind

statul şi dreptul, pornind de la bazele conceptuale cu care operează această teorie generală a

dreptului. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de caracteristicile teoriei generale

a dreptului în cadrul ştiinţelor juridice de ansamblu. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor

putea însuşi conceptele fundamentale despre stat şi despre drept.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)

identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în

cadrul disciplinelor juridice;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul juridic;

definirea / nominalizarea de concepte ce apar în doctrină şi jurisprudenţă;

capacitatea de adaptare limbajul şi metodologia ştiinţelor juridice.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, concepte,

precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii juridice din dreptul

public şi privat;

realizarea de conexiuni între idei. concepte, teorii;

argumentarea unor enunţuri din ramurile ştiinţei dreptului;

capactitatea de analiză şi sinteză in discursul juridic.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare);

relaţionări între elementele ce caracterizează teoria generala a dreptului;

capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeneniul TGD;

capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de cercetare;

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea

7

unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului

potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea

inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu

responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională);

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la

întrebările disciplinei;

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina TGD;

acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.

conform legislaţiei în vigoare;

capacitatea de a avea un comportament etic în societate;

capacitatea de a aprecia diversitatea tematică;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,

necesare întregirii cunoştinţelor teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în

prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative

de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Noţiunea dreptului. Consideraţii introductive cu privire la

drept – conotații conceptuale (2 ore) Unitatea de învăţare 2. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice (2 ore) Unitatea de învăţare 3. Enciclopedia şi filosofia dreptului (2 ore) Unitatea de învăţare 4. Dreptul în sistemul normelor sociale Unitatea de învăţare 5. Evoluţia istorică a sistemului de drept (2 ore)

Unitatea de învăţare 6. Dreptul intern şi dreptul internaţional (2 ore) Unitatea de învăţare 7. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale (2

ore) Unitatea de învăţare 8. Legătura dintre drept şi stat (2 ore) Unitatea de învăţare 9. Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale (2

ore) Unitatea de învăţare 10. Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de

guvernământ (2 ore) Unitatea de învăţare 11. Constantele statului (2 ore) Unitatea de învăţare 12. Constantele dreptului (2 ore) Unitatea de învăţare 13. Izvoarele dreptului (2 ore) Unitatea de învăţare 14. Reglementarea juridică a relaţiilor economice (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

avea următoarele subiecte:

1. Principiile şi funcţiile dreptului (2 ore)

2. Constantele statului şi ale dreptului (2 ore)

8

Bibliografie obligatorie:

1. Gheorghe Boboş, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a dreptului, Editura

Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;

2. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti,

1999;

3. Elena-Mihaela Fodor, Norma juridică – parte componentă a normelor sociale, Editura


4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura “Actami”, Bucureşti, 1998;

5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994;

Colecţia revistei „Fiat Justitia”

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și subiecte în extenso, ţinându-

se cont de rezultatul la temele de control ale studentului.


Noţiunea dreptului

Consideraţii introductive cu privire la drept – conotații conceptuale

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”

1.3.2. Dreptul ca ştiinţă

1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului. Privită în contextul general al

activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face abstracţie

de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor

de adevăr şi fals.


9

Obiectivele unităţii de învăţare:

1. Iniţierea studenţilor în studierea vastei ştiinţe a dreptului;

2. Aprofundarea unor noţiuni şi instrumente de lucru

fundamentale pe care le presupune ştiinţa dreptului:

concepte, categorii, principii, noţiuni.

Competenţele unităţii de învăţare:

Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a

noţiunilor specifice disciplinei)

- definirea şi înţelegerea noţiunilor, categoriilor şi principiilor

fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul

disciplinelor juridice

Utilizarea corectă a termenilor de specialitate

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare, Consideraţii introductive cu

privire la drept – conotații conceptuale timpul alocat este de 2 ore.


1.3.1. Noţiune. Accepţiunile termenului „Drept”

Termenul “drept” poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă

două realităţi distincte. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma d'Aquino, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens, prin drept înţelegem îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Sensul acesta este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani, în lucră-rile lor de bază dintre care amintim: “Instituţiile'', “Digestele”, “Questiones”, “Response”, “Definiţiile''.

Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.

Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.

Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un

10

raport juridic concret, respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.

În situaţiile de mai sus, cuvintele “obiectiv” şi “subiectiv” nu sunt utilizate în sens filosofic, după care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.

În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului “drept”. Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.

Sensul cel mai răspândit al termenului “drept'' este cel de drept

obiectiv. Din această cauză, ori de câte ori se foloseşte expresia

“drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv. Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită,

este menit să reglementeze viaţa oamenilor grupaţi în societate. Şi dreptul obiectiv, la rândul lui, poate fi privit sub un dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), care reprezintă aspectul static al dreptului şi care presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte, iar, pe de altă parte, formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.

Există unii autori care înţeleg prin “drept” nu numai o totalitate de norme, ci şi o totalitate de concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată: “În acelaşi timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci, prin intermediul tehnicii, nu numai ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de concepte. Prin semnificaţia pe care conceptele o au (sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem), dreptul, privit nu în scopurile care îl comandă, ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa, cu alte cuvinte, într-un fel specific ca o construcţie logică''.

În sfârşit, mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de “drept pozitiv”.

Distincţia dintre sensul filosofic al termenului “drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă, de conştiinţă. Sensurile juridice ale termenului “drept” lasă individului o liberta-te de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor.

1.3.2. Dreptul ca ştiinţă

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului.

11

Privită în contextul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă

existenţa oamenilor. Ea face abstracţie de orice apreciere umană

subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi

gândire, format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii

sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii

(astronomia, fizica, chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului

şi ale societăţii (antropologia, etnografia, psihologia, sociologia,

politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe generale (logica,

matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice,

medicale, educaţionale, organizatorice etc.).

Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâncirea specializării şi

necesitatea integrării rezultatelor cercetării au dus la apariţia unor

ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica, biofizica).

Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre

acestea studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect

comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş. a.).

Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul

constituţional, dreptul administrativ). În normele de drept îşi găsesc

expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea

normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Aceste

activităţi legate de elaborarea şi acţiunea normelor juridice sunt

denumite, de regulă, cu un termen mai general, acela de “juridic”. Astfel

se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept, că este

“raport juridic''. Despre un act, care produce consecinţe pe planul

dreptului, că este “un act juridic'', sau despre acele evenimente şi acţiuni

care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un

raport juridic că sunt “fapte juridice''. Din această cauză şi diferitele

subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe juridice”.

Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă.

Dacă pornim de la clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai

sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în categoria ştiinţelor

particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii,

unele ramuri ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe

administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre ştiinţele

auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau

de graniţă. De exemplu: medicina legală, statistica judiciară etc.

Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om

şi societate, constă în faptul că ele studiază atât aspectele legate de drept

şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească,

cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.

Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor,

fie în evoluţia lor istorică concretă, fie pe anumite părţi care grupează

normele, instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături

specifice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care

studiază dreptul în ansamblul lui (teoria generală a dreptului, filosofia

dreptului, sociologia juridică.); b) ştiinţele juridice istorice, al căror

obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică, concretă; c)

ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor

de drept, grupate pe baza obiectului lor comun. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi

12

ştiinţele auxiliare ale dreptului.

1.3.3. Sistemul ştiinţelor juridice

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care

reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului din fiecare ţară.

Această ştiinţă despre drept, în ansamblul ei, s-a dezvoltat sub diferite denumiri, acoperind realităţi care uneori difereau unele de altele, fie şi numai prin anumite nuanţe dar nu prin trăsături fundamentale. Aceşti termeni au fost, în special, patru: enciclopedia juridică, teoria generală a dreptului, filosofia dreptului şi introducere în studiul dreptului. În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului.

Termenul enciclopedie este de origine elenă şi însemnează “învăţământul în cerc'', având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează de alte ştiinţe.

Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi “enciclopedia formală”, subliniindu-se că se extrage din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial, ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul.

În sensul arătat mai sus, enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale diferitelor ramuri ale dreptului, ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul. În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe.

Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania: “Einführung in die Rechtwissenschaft”, în Franţa “Introduction au Droit”).

În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului. Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani, în timp ce expresia “teoria generală” este folosită mai ales în Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii.

Trebuie precizat însă că între termenul de “teorie generală” şi cel de

“filosofia dreptului'' nu este numai o diferenţă de denumire. Există între

ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se referă.

Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un

demers filosofic întrucât “a filosofa'' înseamnă încercarea de a

pătrunde în realitate. Cu toate acestea, nu se poate spune că filosofia

dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul,

întrucât în acest caz numărul ramurilor filosofiei ar trebui să fie egal cu

cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică, adică practic

nelimitate. Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de

filosofie a dreptului, se poate observa că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic, sub pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa, dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai largi cum sunt:

13

intersubiectivitatea, existenţa, viaţa în comun, teme elaborate ele însele în dependenţă de o filosofie şi mai generală.

În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe

care îl poate da studentului în drept sau juristului format, filosoful care

probabil nu a deschis în viata lui un cod, o culegere de practică

judiciară sau o carte de literatură juridică. Dacă sistemele filosofice ale

lui Kant, Hegel, Marx, Sartre şi a multor altora, mai vechi sau mai

moderni, i-au putut influenţa pe jurişti, trebuie să admitem că dreptul

reprezintă, în raport cu premizele sale filosofice, un element nou de

suprastructură care are propria sa filosofie particulară, distinctă formal

de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală. Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează, pe

de o parte, prin referiri la filosofie, iar, pe de altă parte, la teoriile politice. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia politică; acestea nu joacă decât un rol secundar, ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a neokantienilor. “Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. Un al treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui studiu profesional şi al politicii judiciare”.

Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni. Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă. Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare, tehnică juridică, şi în învăţământul juridic universitar. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea juristului profesionist, în cursul activităţii sale juridice, cu problemele justiţiei sociale.

Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care, în încercarea lor de a da o explicaţie dreptului în ansamblul său, folosesc termenul de “teorie generală a dreptului”.

Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă, a normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de “drept''. Această explorare are, desigur, şi ea o tentă filosofică. Tocmai prin această notă filosofică, prin felul în care o concepem, ea se deosebeşte de “Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin, dacă Kelsen a avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept, el a avut scăderea de a nu reţine, pentru ştiinţa juridică, decât elementul formal, normativ, abandonând altor discipline extra sau meta juridice preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, văzută sub unghi filosofic, trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului, întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc.

Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică, raport juridic, răspundere juridică ş.a. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea, mai mult sau mai puţin aprofundată, a

14

celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură. Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui

istorică, concretă, în mod cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe anumite ramuri sau instituţii. În ipoteza, în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală, incluzând majoritatea ţărilor care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului.

Există o disciplină, ştiinţifică, cu caracter istoric, care studiază dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări, purtând, în mod firesc, denumirea, ţării respective; istoria dreptului românesc, istoria dreptului bulgar, istoria dreptului italian etc.

Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.

Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.

Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice.

În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil ş.a. Un loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept, făcând-o

recunoscută în doctrina juridică, sunt, în general: o legislaţie cu o

problematică unitară, de cele mai multe ori sistematizată sub formă de

cod, lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării

şi o disciplină didactică, inclusă în planul de învăţământ al facultăţilor de

drept.

Între aceste trei aspecte: ramură de drept, ramură a ştiinţei dreptului

şi disciplină didactică, există o strânsă legătură, dar nu corespondenţă

perfectă. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice care au

acelaşi obiect de reglementare, deosebite de alte grupuri de norme, dar

cu un anumit grad de relativitate. Lucrările ştiinţifice, monografiile,

tratatele, manualele, studiile de legătură şi despre normele de drept ce

formează o anume ramură, constituie ramura ştiinţei respective, pe

plan mondial sau într-o anumită ţară. Astfel întâlnim dreptul

constituţional, ca ramură universală (existentă în toate ţările) format

din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale, sau dreptul

constituţional naţional al fiecărei ţări, format din constituţia ţării

respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul dreptului

constituţional din ţara respectivă. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa

dreptului civil sau penal, pe plan mondial formată din totalitatea

studiilor, monografiilor, articolelor ştiinţifice, tratatelor, în materie

civilă sau penală, sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc.

15

Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile

dreptului. Nu fiecărei ramuri a ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură

a dreptului material. De exemplu: Teoria generală a dreptului studiază

dreptul în ansamblul său, iar nu pe ramuri. Există apoi, după cum s-a

văzut – disciplinele juridice cu caracter istoric.

Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci

observate pe două niveluri: pe plan mondial şi pe plan naţional.

În cele mai multe cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura

ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară au un corespondent în

învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice.

Acestea din urmă nu coincid perfect, ca sferă, ca problematică, cu

ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii respective. Aşa de pildă dreptul

civil român, ca ramură a dreptului este o ramură unitară, formată din

totalitatea normelor de drept civil în vigoare. La fel, ca ramură a ştiinţei

dreptului ea este o ramură unitară. . Ca disciplină didactică însă, dreptul

civil nu coincide cu ramura dreptului civil, nici cu ştiinţa dreptului civil.

Dreptul civil se predă, în învăţământul juridic universitar, în cadrul mai

multor discipline didactice. El este divizat pe probleme: teoria generală a

obligaţiilor, persoanele fizice şi juridice, contractele speciale, succesiuni

ş.a. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de studiu:

drept penal general şi drept penal special. Există însă şi discipline

didactice al căror obiect de studiu nu este divizat. De exemplu: dreptul

financiar, dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul procesual

penal ş.a.

Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă, ca sferă, decât

disciplina didactică. Aceasta din urmă cuprinde numai anumite

probleme din cadrul ştiinţei respective. În acelaşi timp, cursurile,

manualele, tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei

respective, ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu numai didactice. În general

tratatele, cursurile, manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol

în dezvoltarea ştiinţei dreptului. O disciplină didactică constituie o

sinteză care cuprinde atât o parte a dreptului pozitiv, deci a unei ramuri

de drept, cele mai importante reglementări cu caracter normativ, cât şi

o parte a ştiinţei din ramura respectivă, problemele teoretice de bază

din cadrul unei ramuri a ştiinţei dreptului.

Ştiinţele juridice auxiliare. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a

ştiinţelor a făcut să crească numărul ştiinţelor speciale de care se

serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. Unele din acestea au o

importanţă atât de mare încât viaţa juridică, nu se poate lipsi de aportul

lor, ele aducând o contribuţie valoroasă la rezolvarea unor cazuri.

Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de unele

organe jurisdicţionale. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt:

medicina legală, criminalistica, psihologia judiciară, contabilitatea,

statistica judiciară. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica

judiciară şi cu celelalte ştiinţe, ele contribuind la o generalizare a practicii judiciare. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la dezvoltarea practicilor juridice, pornesc de la practică, ajung la generalizări teoretice, pentru ca apoi, cu ajutorul lor, să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. Prin practică înţelegem aici activitatea organelor de stat competente atât în cadrul procesului de

16

elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Explicarea noţiunii de „drept” înseamnă, de fapt, a răspunde la întrebarea: Ce este dreptul?

Răspunsul la această întrebare poate fi dat din numeroase optici şi puncte de vedere, aceasta

datorită complexităţii, importanţei şi implicaţiilor dreptului asupra relaţiilor sociale, a conduitei şi

intereselor individului uman şi al colectivităţilor socio-umane. Indiferent de varietatea

răspunsurilor posibile la această întrebare, cel puţin două aspecte ale problemei sunt necesare şi

inevitabile, şi anume: explicarea etimologiei şi originii, ale sensurilor şi accepţiunilor termenului

„drept”) în limbajul juridic şi, respectiv, explicarea conceptului sau a categoriei de „drept”, a

definiţiei dreptului.

Concepte şi termeni de reţinut

Definiţia dreptului,

drept obiectiv,

drept subiectiv,

drept pozitiv,

drept material,

drept procedural.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. În ce rezidă specificul ştiinţelor juridice?

2. Etimologia şi sensurile noţiunii de drept

3. Dreptul în cadrul ştiinţelor sociale

4. Ce este dreptul obiectiv?

5. Ce este dreptul subiectiv?

17

Teste de evaluare/autoevaluare

1. În cadrul sistemului ştiinţelor juridice se pot distinge trei categorii de ştiinţe:

a) teoretice, istorice şi de ramură;

b) teoretice, practice şi complementare;

c) istorice, etice şi speciale;

d) principale, accesorii şi ajutătoare.

2. Care sunt factorii de configurare a dreptului:

a) norma juridicã, instituţia de drept, ramura dreptului, sistemul dreptului;

b) teritoriul, populaţia, puterea publică;

c) cadrul natural, cadrul economic, social şi politic naţional şi internaţional,

factorul uman.

3. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de:

a) Justinian;

b) Mircea Djuvara;

c) Ulpian.

18

Bibliografie obligatorie




1999;





11. Colecţia revistei „Fiat Justitia”


Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice

2.1. Introducere



2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă

2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în domeniul ştiinţelor juridice

2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi dreptului


2.1. Introducere

Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii. Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Expresia lingvistică ce desemnează un concept este termenul. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.



1. Iniţierea studenţilor în studierea cunoaşterii juridice;

19


fundamentale pe care le presupune: concepte, categorii,

principii, noţiuni despre limbajul juridic.




- definirea şi înţelegerea noţiunilor, categoriilor şi principiilor

fundamentale ale dreptului şi perceperea unor conexiuni în cadrul

disciplinelor juridice



Pentru unitatea de învățare Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele

juridice timpul alocat este de 2 ore.


2.3.1. Cunoaşterea ostensivă şi cunoaşterea discursivă

Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut

informaţional ce poate fi, apoi, reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. Conceptul surprinde ceea ce este comun, permanent, statornic în lucruri. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice, ele reprezintă forme în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.

Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un context praxiologic determinat. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. Cunoaşterea ostensivă presupune prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător.

Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă, cunoaşterea discursivă este o cunoaştere mediată, ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Ea are loc numai prin intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.

În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Prin intermediul acestui fel de cunoaştere, agentul cunoscător, folosind

20

semnele lingvistice, poate reactiva oricare dintre experienţele sale anterioare, dar, mai ales, el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi, contemporani sau înaintaşi, prin intermediul rostirii şi scrierii. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a lungul istoriei.

Trebuie relevat, de asemenea, faptul că, folosind semnele lingvistice, analiza şi investigaţia umană în domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor.

2.3.2. Operaţiile logico-semantice şi sintactice în

domeniul ştiinţelor juridice

Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice, ce intervin în procesul

cunoaşterii, în domeniul ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea,

descripţia, definiţia. diviziunea, clasificarea, abstractizarea şi

determinarea, generalizarea şi particularizarea. Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul

ştiinţelor juridice nu se face la un obiect fizic, ci la un conţinut informaţional determinat. De exemplu, denumirea de stat a fost introdusă pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. Denumirea reprezintă, într-un fel, o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de cunoştinţe.

Descripţia, spre deosebire de denumire, reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei, este un mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. Descripţia, din punct de vedere informaţional, este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau conceptul, ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. De exemplu, pentru cunoaşterea statului nu este suficientă exprimarea conceptului, ci este necesară descrierea însuşirilor lui, modul în care s-au conturat de-a lungul istoriei.

Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. De exemplu, definind dreptul ca o totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat, noi stabilim o identitate de designat între numele comun “drept'' şi descripţia generală definită: “totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate de stat”.

Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii, criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea şi rezultatul diviziunii, constând din două clase complementare. De exemplu, în domeniul dreptului bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile.

Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. Spre deosebire de diviziune, în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase, clasificarea nu limitează numărul subclaselor. De pildă, normele de drept, dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor, se clasifică în: norme onerative, permisive, prohibitive, de recomandare şi supletive.

Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii conceptelor care duc, de regulă, la

21

schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Pe măsura abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea conceptului şi generalizarea, care este o consecinţă a abstractizării. De exemplu, în ştiinţele juridice sunt considerate ca izvoare de drept: legea, decretele, Hotărârile Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc., care au fost înglobate în conceptul abstract de “acte normative''. Un alt exemplu: în jurul anilor 1950 a apărut, ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură, dreptul cooperatist agricol. Cu timpul, cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei, respectiv cooperaţia agricolă, meşteşugărească şi de consum, şi astfel s-a încetăţenit conceptul “drept cooperatist”, care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare, renunţându-se la nota distinctivă: “agricol”.

Generalizarea şi particularizarea. Pe măsura abstractizării unui

concept, a înlăturării treptate a unora dintre notele sale, sporeşte

posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. Generalizarea este, deci, o

consecinţă a abstractizării. Dimpotrivă, particularizarea înseamnă

adăugarea de noi note, unui concept, determinarea sa, care este însoţită

de restrângerea extensiunii conceptului. De pildă, pentru determinarea

încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de “faptă

ilicită”. Pornind de la analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale

dreptului s-a reţinut numai nota lor comună, făcând abstracţie de

particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social,

valorile prejudiciate, calităţile autorului faptei etc.) şi s-a ajuns, pe

această cale, la o lărgire a extensiunii conceptului, respectiv la o

generalizare. Dimpotrivă, dacă la conceptul de “faptă ilicită” adăugăm

anumite note distinctive şi spunem, de exemplu, “fapta ilicită care

prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală”, prin aceasta ne

referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea), restrângem

astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei

particularizări.

2.3.3. Metodologia studierii problemelor statului şi

dreptului

Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile

ştiinţei juridice, are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului,

prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline

juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul

acestor discipline. În etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice,

asistăm la două tendinţe: pe de o parte, o tendinţă de diversificare, de

particularizare, iar pe de altă parte, un proces de integrare ce se

desfăşoară mai ales pe plan metodologic şi care constă în egalizarea

nivelului dezvoltării, a exactităţii metodelor folosite în ştiinţele

juridice. “Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul

unei integrări complete, ci şi al uneia rapide, deoarece latura

metodologică. care include căile, modurile şi mijloacele de descoperire

a adevărului despre obiectul cercetat, modul de orientare şi organizare

a investigaţiei, reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''.

Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice

22

posibilităţi integrative. În acelaşi timp, prin aceasta creşte capacitatea

de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline

juridice.

În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele

metodologice, necesitatea reexaminării modalităţilor tradiţionale de

cercetare în domeniul statului şi dreptului, cât şi necesitatea integrării

ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale.

Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o

preocupare permanentă pentru cercetătorii domeniului dreptului. Astfel,

autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la obiectul şi metoda

teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit “drept”, are

mai multe aspecte: normativ, sociologic şi psihologic. Aceasta însă nu

înseamnă, după părerea lui, că aspectele amintite ar trebui să constituie

obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau

psihologia şi sociologia juridică, fiecare cu problematica, metoda şi scopul

lor. Dimpotrivă, aspectele amintite trebuie să îmbogăţească problematica

şi metodologia teoriei dreptului.

Anita M. Naschitz, mergând pe linia adâncirii specializării, susţinea

necesitatea cuprinderii în obiectul filosofiei dreptului a unor domenii

distincte de cercetare, a unor aspecte mai filosofice şi de largă sinteză,

printre care şi metodologia juridică.

Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului,

unii autori au susţinut că filosofia dreptului, ca ştiinţă despre ştiinţele

juridice, are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de

cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului.

În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură

de sine stătătoare a ştiinţelor juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar

trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. Printre problemele

metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice

concrete, în special în domeniul eficienţei sociale a actelor normative

şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai bune cunoaşteri

a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale, a

folosirii metodelor matematice şi demografice; necesitatea

perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei în

cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei.

Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor

juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de

cercetare “luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite

pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi

conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Aceste metode

concrete sunt următoarele:

A. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui

istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de

categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de

drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului ş.a.

B. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică.

Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului

constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este

valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o

“totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi gnoseologice

specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi

23

dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un

cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale”.

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este

deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat,

constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt

orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de

elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un

caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice

cum sunt: definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a

conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea

concursului sau conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic,

interpretarea normelor juridice ş.a.

Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la

neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal

sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii

sociale şi a practicii judiciare.

C. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor

sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora.

Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o

permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate

încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee

care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul.

Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă,

considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat

însă că experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea

repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi

desprinderea obiectului experienţei din contextul interdependenţelor în

care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi “acea metodă de

cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să

se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu

scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui”.

Experimentul poate fi făcut în laborator sau”pe teren”. În domeniul

ştiinţelor juridice se utilizează atât experimentul de laborator (în

special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi

experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă

reprezintă un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin

norme juridice a relaţiilor sociale.

D. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în

ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale,

obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se

adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a

căror exactitate este incontestabilă.

“Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale,

ceea ce este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă

indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă

impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul

matematic avea să scape de această ambiguitate”. Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice

întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate

24

de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.

Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea măsurată.

O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.

Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţiei de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.

E. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor noi acte normative, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

25



Metodele utilizate în studiu dreptului

Metode generale: - metoda generalizării şi abstractizării (prin înlăturarea unora dintre notele unui

concept, se creează posibilitatea extensiunii acelui concept; generalizarea este rezultatul

abstractizării)

- metoda logică (reflectarea şi formularea datelor şi concluziilor despre aspectele supuse cercetării

pe baza legilor raţionamentului corect)

- metoda istorică (se realizează cunoaşterea fenomenului juridic pe baza evoluţiei sale istorice)

- metoda comparaţiei (sau a comparatismului; procesul de cunoaştele se bazează pe studiul

comparat al diverselor sisteme sau subsisteme de drept trecute sau prezente)

- metoda sociologică (studiul fenomenului juridic utilizând metodologiile şi tehnicile cercetării

sociologice)

- metoda analizei sistemice (cunoaşterea fenomenului juridic pe baza studierii relaţiei dintre parţi

şi întreg, a interacţiunii dintre elementele sistemului etc.)

- metoda prospectivă sau de prognozare (prin observarea şi interpretarea fenomenului juridic din

perspectivă tendenţială).

Metode concrete: - metode de analiză cantitative (calcul matematic, statistică, evidenţa contabilă,

prelucrarea şi înmagazinarea computerizată a datelor etc.)

- metode experimentale, de laborator.


Cunoaştere ostensivă,

Cunoaştere discursivă,

Metoda logică, metoda istorică,

Metoda experimentală.


6. Care sunt princepalele operaţii logico-lingvistice utilizate în investigarea fenomenului

juridic?

7. Ce desemnează abstractizarea?

8. Caracteristicile metodei prospective

9. Metodele cantitative

26


4. Cunoaşterea în ştiinţele juridice este de tipul:

a) cunoaştere ostensivă;

b) cunoaştere directă;

c) cunoaştere afectivă;

d) cunoaştere discursivă.

5. Abstractizarea este :

a) o comparaţie;

b) un silogism ipotetic;

c) o operaţie logică.

6. Metoda istorică are în vedere:

a) limbajul juridic;

b) realizarea dreptului;

c) fenomenul juridic în evoluţia sa istorică.

27


1. Jean Dabin, Théorie générale du droit, Paris, 1969. 2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 3. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1978. 4. Radomir Lukic, Théorie de l'état et du droit, Ed. Dalloz, Paris. 1974. 5. Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept.

Problema constantelor dreptului, în “Studii şi cercetări juridice”, nr. 2/ 1964. 6. W. Friedmann, Théorie générale du droit, Paris, 1965. 7. Popescu Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. 1979. 8. Dragoş Iliescu, Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii

fenomenului juridic, în “Studii şi cercetări juridice”, nr.2/1975. 9. Momcilo Luburici, Teoria generală a dreptului, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2005. 10. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998. 11. Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova. 12. Ion Craiovan, Metodologie Juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005. 13. Mihai Bădescu, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004. 14. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All-Beck Bucureşti, 1999. 15. Jean Louis Bergel, Théorie générale du droit, Editura Dalloz, Paris 2004.


Enciclopedia şi filosofia dreptului

3.1. Introducere



3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului

3.3.2. Permanenţele juridice

3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice

28

3.1. Introducere

Studiul dreptului ca disciplină de ansamblu şi ca ştiinţă de

sinteză a cunoscut în timp diverse denumiri ca enciclopedia juridică

sau enciclopedia dreptului, teoria generală a dreptului, introducere

în drept, drept general sau elemente de drept, sub care s-a

configurat treptat disciplina numită astăzi Teoria generală a

dreptului. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului

datează din 1275 şi aparţine lui Wiliam Duvantis, care publica

lucrarea Speculum Juris dar corpusul teoretic numit Enciclopedie

juridică apare mult mai târziu, în secolul al XVII-lea.

În România, enciclopedia dreptului a fost studiată de la

începutul secolului XX de către mai mulţi teoreticieni, doctrinari şi

jurişti precum: Constantin C. Dissescu, George Plastara, Al.

Vallimărescu, Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia şi alţii.

Preecuparea pentru acest domeniu al ştiinţei juridice au avut-o alţi

cercetători ai fenomenului juridic, precum Andrei Rădulescu

(“Tratat de istoria dreptului român”), S. Longinescu, G. Mironescu

şi alţii.

Mircea Djuvara, eminent jurist român cu recunoaştere

europeană în anii ’30 ai secolului XX, specialist cu o solidă

formaţie filozofică neo-kantiană, admitea că enciclopedia studiază

permanenţele juridice, adică ceea ce este constant în orice relaţie

juridică, obiectivând specificul disciplinei prin “articulaţiunea

însăşi a gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce

este esenţial dreptului şi se regăseşte în toate ramurile şi

manifestaţiunile lui, ea distinge astfel drumul de celelalte discipline

ştiinţifice”. După părerea sa, “enciclopedia juridică este înainte de

toate un studiu preliminar, de orientare, înfăţişând o sinteză cât

mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a

dreptului” şi se ocupă cu studiul elementelor constante care apar în

orice relaţie juridică (idea de obligaţie, de subiect de drept, de

sancţiune juridică).

Mai târziu şi-au adus importante contribuţii la dezvoltarea

Teoriei generale a dreptului autori precum: Ioan Ceterchi, Nicolae

Popa, Gheorghe Boboş, Sofia Popescu, Ioan Craiovean, Dan

Ciobanu şi alţii.

Cuvântul enciclopedie are o origine elenă. El are înţelesul unei

cunoaşteri în cerc, a unei ştiinţe care arată tot ce se cuprinde într-o

sferă largă de abordare a problemelor comprehensive din ştiinţă.

O enciclopedie ştiinţifică poate fi de două feluri, materială sau

formală. Cea materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le

reprezintă o materie de studiu. Încă din secolul al XVIII lea s-a

formulat proiectul pentru Marea Enciclopedie, strângându-se

rezumativ toate cunoştinţele omeneşti. Astăzi există enciclopedii

sub forma de dicţionare voluminoase, care cuprind toate

cunoştinţele dintr-o anumită ramură, de exemplu din ramura

29

juridică.

În 1275, Wilhem Durantis publica lucrarea Speculum Iuris,

considerată ca prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului.

Enciclopedia juridică apare în secolul al XVII-lea, însă preocupări

despre definirea dreptului şi a relaţiei dintre drept-stat societate au

existat încă din Antichitate. Aceste preocupări fac obiectul istoriei

gândirii juridice, în general, a filosofiei juridice.

TGD îşi propune să înlocuiască disciplina Filosofia dreptului

sau dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci

pe o cale pur speculativă. În Ţara Românească, în 1816 Ion Voda

Caragea numeşte ca profesor de drept pe Logofătul Nestor.

Denumirea de Enciclopedie a dreptului apare în secolul XX, în

cursurile prof. Eugeniu Sperantia, M. Djuvara, C. Dissescu, Al.

Vallimărescu.

La Iaşi, primul curs a fost intitulat Introducere în studiul

dreptului şi ţinut de prof. Traian Ionaşcu în anii 1920-1930. Acesta

considera cursul său ca o enciclopedie complementară şi arăta că

"ceea ce nu învăţăm la alte spercialităţi învăţăm la acest curs,

umplem lacunele altor cursuri şi completăm insuficienţa lor."



3. Iniţierea studenţilor în studierea enciclopediei juridice;


fundamentale pe care le presupune: conceptul permanenţe

juridice



noţiunilor specifice enciclopediei juridice i)

- definirea şi înţelegerea noţiunilor de filosofia dreptului şi

perceperea unor conexiuni în cadrul disciplinelor juridice



Pentru unitatea de învățare Enciclopedia şi filosofia dreptului

este de 2 ore.

30


3.3.1. Enciclopedia şi filozofia dreptului

Filosofia dreptului are o veche şi bogată istorie. Sub

aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice, începuturile teoretizării

dreptului s-au realizat încă din antichitate în cadrul filosofiei.

Astfel, în accepţiunea filosofică termenul „drept” a fost

utilizat încă de Platon, Aristotel şi alţi filosofi antici pentru a

exprima ideea de echitate, dreptate în înţeles preponderent

etic. În antichitatea romană şi în epoca medievală

problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte

componentă a unei tematici mai generale. Abia în secolul al

XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o

ramură relativ distinctă a acesteia – filosofia dreptului –

având ca obiect şi scop studiul filosofic al dreptului. Termenul „filosofia dreptului” apare la început în ştiinţa

juridică. Astfel, încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-

1844), precursorul Şcolii istorice a dreptului1, s-a folosit de acest

termen pentru o descriere mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv,

pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învăţăturii

despre drept”.

G.W.F. Hegel în „Principiile filosofiei dreptului”(1812) de „drept”

conceptualizează filosofia dreptului plecând de la decelarea

semnificaţiilor noţiunii de drept. Hegel distinge astfel câteva

semnificaţii privind: 1) dreptul ca idee (ideea de drept); 2) dreptul

ca treaptă şi formă a libertăţii (drept natural); 3) dreptul ca lege

(drept pozitiv).

Determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în

calitate de ştiinţă juridică sau filosofică, cu ascendente în

concepţiile lui Hugo şi Hegel, a căpătat o dezvoltare ulterioară în

cercetările filosofico-juridice din secolele XIX şi XX.

Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală, spre

deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în

natura şi caracterele lui particulare.

În faimoasa sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”, juristul

italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale

obiectului de studiu al filosofiei dreptului, şi anume:

1. Definirea dreptului din punct de vedere logic în universalitatea

sa, oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele

concrete istorice sau regionale în care s-a mai manifestat. Este o

abordare metateoretică, dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice

speciale.

31

2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează

originea, geneza şi evoluţia sa în ansamblu, a normelor şi valorilor

juridice în dependenţă de contextele social-culturale. Este o

abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte, ce este

comun, în spaţiul dreptului, in momentele istorice diferite.

3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adică din

punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării

raporturilor individuale. Stiinţele juridice speciale, prin natura lor,

se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce

ţine strict de el, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcina

filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea

ce ar trebui să fie” în drept. în opoziţie cu „ceea ce este”, opunând

astfel un ideal de drept unei realităţi juridice date. Filosofia

dreptului nu se mărgineşte să expună ceea ce constată, cum

procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei, ci prin opera

de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important în

formularea idealului de justiţie în conformitate cu principiile

superioare care trebuie să domine orice organism social.

Încă din momentul dobândirii autonomiei sale, filosofia

dreptului deseori a fost confundată, la început cu teoria

dreptului natural,iar ceva mai târziu cu Teoria generală a

dreptului. Confuzia dintre filosofia dreptului şi Teoria dreptului natural a

fost eliminată mai întâi de Şcoala istorică a dreptului şi apoi de

Şcoala pozitivistă a dreptului care a redus ştiinţa dreptului la o

ştiinţă pozitivă preocupată numai de cercetarea faptelor juridice.

În ceea ce priveşte raportul dintre filosofia dreptului şi Teoria

generală a dreptului au fost stabilite unele delimitări dintre aceste

discipline, şi anume:

1. În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din

perspectivă preponderent filosofică în timp ce în Teoria generală a

dreptului teoretizarea se realizează din perspectivă preponderent

juridică.

2. Există diferenţieri izvorâte gradul de generalizare şi de

abstractizare a obiectului de studiu al celor două discipline: din

perspectiva filosofică reflectarea, abstractizarea şi generalizarea se

realizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi

conceptele de maximă generalitate, cu valoare de universalitate;

din perspectiva Teoriei generale a dreptului, reflectarea,

abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera de existenţă a

domeniului juridic, iar noţiunile sau categoriile au o valoare

cognitivă mai scăzută, adică la nivelul acestei existenţe determinate

a dreptului.

3. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi

distincţia concluziilor pe care le oferă cele două discipline. Astfel,

filosofia dreptului oferă în mod direct, nemijlocit concluzii,

concepte, definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă, acestea

având pentru drept o valoare preponderent metodologică; Teoria

generală a dreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocit

dreptului, ele având nu atât valoare euristică (metodologică), cât

32

mai ales cognitivă asupra fenomenului juridic, oferind dreptului

aparatul noţional de bază.

Aşadar, între Filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului

există atât elemente de identitate, cât şi de diferenţiere, ceea ce face

ca între ele să existe incontestabile legături şi interferenţe ce nu

trebuie nici neglijate, dar nici extrapolate.

Acelaşi lucru poate fi menţionat şi despre corelaţia dintre

Filosofia dreptului şi alte discipline socio-umane ca Etica,

Sociologia juridica, Psihologia juridica etc.

Dreptul, împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice, morale,

religioase etc.) reprezintă modalitati, forme şi mijloace cu ajutorul

cărora are loc reglementarea comportamentului şi a relaţiilor

sociale dintre oameni.

3.3.2.Permanenţele juridice

Mircea Djuvara defineşte dreptul, privit ca element unitar

şi de ansamblu fixând obiectul enciclopediei juridice. Astfel

obiectul enciclopediei juridice este de a expune şi a studia

permanenţele juridice. Acest termen a fost întrebuinţat întâi de un

cunoscut jurisconsult belgian, Edmond Picard, profesor la

Universitatea din Bruxelles.

Noţiunea de drept are patru sensuri fundamentale:

1.în sens filosofic, dreptul reprezintă ideea de just, corect,

echitabil

2. dreptul ca ansamblu de norme de conduită care guvernează,

într-o societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare

este asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică – drept

obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului

3. dreptul ca ştiinţa care are ca obiect ansamblul de norme

juridice – ştiinţa dreptului

4. dreptul în accepţiunea de prerogativă, facultate, putere a

individului de a avea o anume conduită şi de a pretinde celorlalţi o

anume conduită, conform cu normele sociale şi putând apela la

nevoie, la forţa de coerciţie etatica – drept subiectiv.

Dreptul, considera Djuvara este o ştiinţă socială;

dispoziţiile juridice stabilind într-un mod exact realitatea socială

căreia i se aplică. De aici rezultă că nu poate exista o legislaţie care

să fie în mod necesar comună tuturor societăţilor. Însă există în

relaţia juridică ceva, care subzistă în mod necesar oriunde. Astfel

elementele care caracterizează relaţia juridică alcătuiesc ceea ce

numim permanenţele juridice.

Un element formal al relaţiei juridice de ex “ideea de

obligaţie” se găseşte pretutindeni unde avem o relaţie juridică. Dar

aceasta presupune şi prezenţa subiectelor de drept. Mai trebuie să

existe şi un obiect al relaţiei juridice pentru că dacă ea nu se aplică

la nimic, nu are nici un sens. Întrucât se recunoaşte existenţa unei

obligaţii ea implică şi tendinţele ideale spre sancţiuni juridice.

Aceste elemente nu pot lipsi din nici o relaţie juridică,

determinând în mod constant realitatea juridică în esenţa ei.

Enciclopedia juridică are ca obiect tocmai analiza acestor

33

permanenţe care au fost numite de Edmond Picard “constantele

dreptului”.

Permanenţele juridice au un caracter numai formal şi de

aceea putem spune că enciclopedia, aşa cum o studiem, este

enciclopedie formală.

Prin elementele sale formale şi permanente, fenomenul

dreptului se distinge de celelalte fenomene.

Unii autori numesc şi faptele care le studiază dreptul -

fenomene. Aceste fenomene au ceva caracteristic întocmai cum

este fenomenul chimic fizic biologic etc, trebuind să se descopere

aşadar, care este elementar acesta caracteristic. El poate fi găsit în

permanenţele juridice.

Acesta este obiectul specific enciclopediei juridice; astfel

enciclopedia juridică nu se confundă cu celelalte materii pe care le

studiază dreptul.

3.3.3. Însemnătatea enciclopediei juridice

Enciclopedia dreptului susţine M. Djuvara ne face să

înţelegem că exista o asemenea realitate juridică distinctă de

celelalte realităţi. Dacă această realitate nu ar exista, atunci ceea ce

numim noi dreptate, justiţie, este un simplu cuvânt fără înţeles şi

deci fără niciun substract ştiinţific.

Pentru idea de dreptate oamenii se sacrifică; pentru interesele

nejustificate nu..

Această idee de dreptate, este adânc ancorată în sufletele

noastre încât noi îi subordonăm totul; Este ideea care stă ca un

fundament şi ca un ideal la baza oricărei activităţi omeneşti.

Dacă dreptul nu ar avea ceva specific, dacă nu ar exista un obiect

distinct al enciclopediei juridice, nu ar putea să existe această idee a

justiţiei. Astfel este foarte important ca oameni de ştiinţă, îndeosebi

la universitate, să caute să vadă în ce constă ea, care sunt

elementele sale componente şi anume de ce în felul acesta,

fenomenul juridic se distinge de celelalte fenomene.



Ştiinţa de sinteză pe care o studiem sub denumirea de Introducere în studiul dreptului a

cunoscut, în timp, şi alte titulaturi: se foloseşte şi astăzi denumirea de Teoria generală a dreptului;

în trecut, se vorbea despre enciclopedia juridică sau enciclopedia dreptului, introducere în drept,

drept general sau elemente de drept.

Caracteristicile şi necesitatea disciplinei

34

M. Djuvara scria: "Enciclopedia juridică este, înainte de toate, un studiu preliminar, de

orientare, înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai ordonată a întregii ştiinţe a

dreptului". Fiind un studiu de ansamblu, are ca obiect să determine ce este dreptul.

Teoria generală a dreptului are un caracter fundamental şi interdisciplinar.

Scopul studierii Teoriei generale a dreptului constă în următoarele:

Explicarea părţilor constitutive ale dreptului, a întregului sau, reducerea complexităţii

fenomenului juridic prin intermediul unei abordări globalizante, sintetice;

Ameliorarea metodologiei, tehnicii şi practicii dreptului, a tehnicii legislative, a

noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică.

Teoria generală a dreptului nu se constituie într-o ştiinţă completă a dreptului, ci doar în una

de sinteză. Ea formulează şi defineşte concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare

pentru investigaţiile ştiinţelor juridice de ramură sau istorice.

Obiectul Teoriei generale a dreptului constă în explicarea noţiunilor elementare şi a

principiilor comune diferitelor ramuri de drept.

Teoria generală a dreptului este o ştiinţă relativă, ca orice ştiinţă juridică. În epoca informaticii

este mai bine pentru un jurist sa aibă "un cap bine făcut" decât "un cap plin", deoarele memoria

umană este înlocuită de calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept,

fără un raţionament şi o metodă adecvată lor. Teoria generală a dreptului este tocmai acea

construcţie intelectuală, metodică şi organizată care are la bază observarea şi explicarea

diverselor sisteme juridice şi are scopul de a defini marile coordonate ale construirii şi aplicării

dreptului, raţiunea de a fi a dreptului, izvoarele şi principiile sale generale, norma juridică şi

instituţiile juridice.

În condiţiile tendinţei actuale de înmulţire accelerată a actelor normative, a devenit imposibilă

cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Teoria generală a dreptului oferă princiipiile

care îi permit apoi juristului să-şi însuşească noile reglementări, pe măsură ce acestea intervin. De

asemenea, ea permite juristului să rezolve de manieră corectă contradicţiile ce pot aparea între

normele vechi şi cele noi, între cele generale şi cele speciale etc, precum şi să umple, pe calea

interpretării, lacunele legislative.

Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului

Se pune întrebarea, există o singură ştiinţă sau cele două sunt distincte, deşi conexe?

Răspunsurile diferă. Majoritatea autorilor pledează pentru păstrarea distincţiei dintre cele două,

deşi cu toţii sunt de acord că între ele există numeroare puncte de legătură.

M. Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţelor juridice nu sunt posibile decât prin

mijlocirea unei filosofii a dreptului, pe care, de altfel, orice jurist o are şi o practică, fie că ştie, fie

că nu-şi dă seama de ea.

E. Sperantia aprecia că principala sarcină a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul

finalităţii şi al justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. Acelaşi autor consideră că

Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc în filosofia juridică: definiţia

dreptului, clasificarea şi sensurile dreptului, originea şi evoluţia istorică a dreptului, principiile

ideologice care justifică autoritatea sau obligativitatea interioară a dreptului, istoria doctrinelor

generale şi filosofice în drept.


Enciclopedie juridică;

Permanenţe juridice;

Filosofia dreptului


35

10. Care sunt caracteristicile enciclopediei juridice?

11. Ce desemnează permanenţele juridice?

12. Obiectul filosofiei dreptului


7. Enciclopedia juridică este:

a) ramură a ştiinţei dreptului;

b) studiul vieţii sociale;

c) cunoaştere în cerc.

8. Enciclopedia juridică a fost definită de teoreticieni ca:

a) Christian Tomasius;

b) Miguel de Unamuno;

c) Mircea Djuvara.

9. Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului aparţine lui:

a) Justinian;

b) Hegel;

c) Duvantis.

36





1999;







Dreptul în sistemul normelor sociale

4.1. Introducere



4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele sociale

4.3.2. Clasificarea normelor sociale

4.3.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale


4.1. Introducere

Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli şi

norme care impun anumite comportamente, în forme şi modalităţi

37

diferite. Astfel, relaţiile sociale sunt extreme de complexe, iar în

acest context de structuri, figura centrală este omul, care îşi

ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale imediate sau

de perspectivă, ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.

Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi

comportamentul indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe

care să o respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca

cei cărora li se adresează normele juridice să facă ceva, să nu facă

ceva, sau să se abţină de la a face ceva.



1. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului normativ social;


fundamentale pe care le presupune clasificarea normelor

sociale



noţiunilor specifice sistemului normativ social)

- definirea şi înţelegerea noţiunilor sistemului normativ social şi

perceperea unor conexiuni în cadrul tipurilor de norme sociale


Timpul alocat unităţii de învățare

Pentru unitatea de învățare Dreptul în sistemul normelor sociale:

este de 2 ore.


4.3.1. Consideraţii generale. Ordinea socială şi normele

38

sociale

Colectivitatea umană este guvernată de o mulţime de reguli

şi norme care impun anumite comportamente, în forme şi

modalităţi diferite. Astfel, relaţiile sociale sunt extreme de

complexe, iar în acest context de structuri, figura centrală este

omul, care îşi ghidează propriile acţiuni în funcţie de interesele sale

imediate sau de perspectivă, ceea ce conferă dinamica vieţii sociale.

Dreptul este cel chemat să analizeze atitudinea şi comportamentul

indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care să o

respecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca cei

cărora li se adresează normele juridice să facă ceva, să nu facă

ceva, sau să se abţină de la a face ceva.

Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să

se comporte membrii societăţii în anumite condiţii determinate,

pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv.

Normele sociale sunt necesare deoarece nici o societate nu se poate

lipsi de ele, fiind de ne închipuit o societate fără norme de

comportare.

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii, creşte şi se

diversifică sistemul normelor sociale, rolul acestora şi mai ales a

celor juridice creşte deosebit de mult în societatea contemporană.

Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a conduitei,

reglare ce asigură eficienţa acţiunii.

Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al

convieţuirii: în familie, la şcoală, la serviciu, pe stradă, etc.

Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul

“norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.

Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui

minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma

au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială.

Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:

A) ţine sub control operativitatea indivizilor;

B) permite predictibilitatea conduitelor şi acţiunilor umane;

C) asigură coordonarea întregii activităţi sociale;

D) facilitează continuitatea vieţii sociale.

Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o

regulă de comportament împărtăşită de două sau mai multe

persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social

acceptabilă.

Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot

desprinde anumite trăsături comune:

A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi

potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii, altele care sunt

permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor acţiuni, o

serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.

B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi

comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea

acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite

stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau

cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.

39

C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie

reciproc consistente, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să

execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o

acţiune irealizabilă.

D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală,

politică, juridică etc. reflectă condiţiile social-economice ale epocii,

raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.

Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de

natura orânduirii sociale.

Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt

cuprinse norme morale, norme tehnice, norme politice, norme

sportive, norme juridice, norme religioase, etc.

4.3.2. Clasificarea normelor sociale

În teoria dreptului au fost făcute de-a lungul timpului mai

multe clasificării a normelor sociale, pornind de la criterii diferite,

cum ar fii obiectul, sfera de cuprindere, sancţiunea, autorul, etc. Au

fost distinse astfel:

- după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice

economice, politice, ştiinţifice; - după gradul de generalitate: norme generale, particulare

(specifice unui grup mai restrâns de relaţii sociale);

- după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie

făcut) şi proscriptive (care stipulează ce este interzis de făcut); - după modul de manifestare: explicite şi implicite (sau

tacite), intime sau colective, spontane sau organizate.

În literatura juridică iugoslavă a fost făcută o altă clasificare a

normelor de către R.Lukic, care ar cuprinde următoarele categorii:

- potrivit sferei de cuprindere: norme cu caracter general

universal (norme care ar avea în vedere întreaga comunitate

socială: norme general umane, normele dreptului internaţional) şi

norme particulare (cu sferă mai strânsă de aplicabilitate, cum ar fii

cele dintr-o societate cu caracter economic, politic, etc.);

- după modul de apariţie: norme cu apariţie neorganizată,

spontană (obiceiuri, norme morale) şi norme elaborate în mod

organizat de către un organism social (norme juridice, norme ale

unor organizaţii sociale etc.);

- după sancţiunea pe care o incumbă: norme care permit

coerciţiuni fizice şi norme cu sancţiuni de altă natură (nulitate,

oprobiu public).

O altă clasificare a normelor sociale o datorăm francezului

Jean Dabin care face distincţie între: reguli morale, reguli de

convieţuire socială, reguli deontologice şi reguli tehnice propriu

zise.

Multitudinea acestor norme sociale nu presupune existenţa

anarhică a acestora. Din potrivă, există o strânsa legătura între

diferitele categorii de normelor sociale.

Fără a intra în detaliu şi având în vedere importantă şi

ponderea lor în reglementarea conduitelor umane vom analiza doar

40

corelaţia normelor juridice cu normele morale, obişnuieşti, tehnice,

de convieţuire socială, deontologice şi cu normele organizaţiilor ne

statale.







D) facilită continuitatea vieţii sociale.

Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de comportament împărtăşită de

două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.

Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune.

A) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni obligatorii, altele care sunt permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor acţiuni, o serie de drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.

B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu

ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu

sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă. C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i

se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.

D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. reflectă condiţiile social-economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.

Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale, norme tehnice,

norme politice, norme sportive, norme juridice, norme religioase, etc.


norma socială

norma morală

ordine socială


41

13. Ce cuprinde sistemul normelor sociale?

14. Ce se înţelege prin ordine socială?

15. Cum se clasifică normele sociale?


A)

10. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:

a) ţine sub control operativitatea indivizilor;

b) influenţa sistemul electoral;

c) priva de drepturi şi libertăţi cetăţenii.

11. Fac parte din sistemul normelor sociale:

a) conduitele antisociale;

b) decretele-legi;

c) normele morale.

12. Norma socială este:

a) o regulă care stabileşte cum trebuie să se comporte membrii societăţii în

anumite condiţii determinate;

b) nu este o regula valabila tuturor memdrilor societăţii;

c) o modalitate de lucru in echipă.

42





1999;







Evoluţia istorică a sistemului de drept

5.1. Introducere

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat


5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept

5.3.2. Ramurile de drept


5.1. Introducere Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită

structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de

43

forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să

menţionăm, în acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept

dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile legislative şi nivelul

tehnicii legislative din ţara respectivă.

După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o

serie de concepte de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis

până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele

jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.

Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai

jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus

o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui

jus publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele

generale ale statului. Jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul

civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a

avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi

dreptul ginţilor) porneau de la subiecţii cărora li se aplicau normele

juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor romani,

iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune,

dreptul pretorian - avea la bază organul emitent - pretorul. Într-o

definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se vorbeşte

despre un “drept natural” (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi

fost un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa

oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare. O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care

distinge dreptul de excepţie (jus singulare) şi dreptul comun (jus comune).

În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele dreptului, în: drept scris şi drept

nescris. Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu

unitar, iar, pe de altă parte, nu au folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme. Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii juridice.

Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV, apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul

roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu.

În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură, a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.

44

O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de

drept roman, glosele, care cu timpul au devenit ultimul cuvânt al

ştiinţei. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important

în receptarea şi în studiul dreptului roman. În orânduirea feudală, cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului

au dus la conturarea unei ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie, o ştiinţă a dreptului în ansamblul lui, fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Lucrările lui Montesquieu, Hugo Grotius, Spinoza, John Locke, Jean Jacques Rousseau ş.a. sunt o mărturie în acest sens.

Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. De exemplu, în Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din 1900. “Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta formală a dreptului roman, atât în structura instituţiilor, cât şi în prezentarea lor”.

Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor coduri pe materii. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara noastră. Au apărut o serie de alte coduri: penal, comercial, industrial, în ţări ca: Franţa, Italia, Germania ş.a. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri, în sensul în care le cunoaştem astăzi.

Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta, la rândul ei, a influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii.

În universităţi, predarea dreptului tinde şi ea la specializare, dreptul nemaifiind predat în ansamblul lui, ci pe materii. Se profilează şi anumite discipline didactice. La început se conturează două mari ramuri: civil şi penal.

Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman, în drept public şi privat. Cu timpul, dreptul public, în orânduirea burgheză, a început să se divizeze şi el în drept constituţional, administrativ, financiar, penal şi altele, iar cel privat în drept civil, comercial agrar ş.a. Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică, ce se dezvoltă, şi ea, în general în jurul şi pe profilul codurilor, cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional, drept administrativ, civil şi altele.

Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns

disciplinele didactice universitare cu dreptul expus în diverse coduri şi

cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice. Astfel,

începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi, strâns

legată de aceasta, cea de ramură a ştiinţei dreptului, precum şi cea de

disciplină juridică în sens didactic.

În ştiinţa dreptului, însă, nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema

sistemului de drept conceput ca o totalitate de ramuri. Nu s-a pus cu

acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a

găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. S-a vorbit

doar despre tradiţionala grupare în drept public şi drept privat.

45

Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări

aprofundând una sau alta dintre problemele juridice, rezolvând în felul

acesta diferite aspecte teoretice sau practice ale dreptului, fără să

insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la

conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia

dintre ramurile ştiinţei dreptului. Cel mult profesorii universitari, în

cursurile lor, abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor,

urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice.



3. Iniţierea studenţilor în studierea sistemului dreptului;


fundamentale pe care le presupune sistemul dreptului




- definirea şi înţelegerea institutiei juridice si a ramurii de drept



Pentru unitatea de învățar Evoluţia istorică a sistemului de

drept timpul alocat este de 2 ore.


5.3.1. Unitatea şi diversitatea normelor de drept

Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor,

fiind legate între ele şi grupate într-un sistem. Cauzele care fac ca

dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca

între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de

structura economică şi socială a societăţii respective, ce condiţionează

46

principiile de drept.

În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se

repartizează, după diferite criterii, în grupe distincte, cunoscute sub

denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.

Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă

este privită în mod izolat, ruptă de ansamblul celorlalte norme.

Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme complet

separate. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care

fiecare din ele le reflectă sunt în concordanţă şi, totodată, sunt

subordonate principiilor generale care caracterizează tipul de drept

respectiv.

Pe baza celor arătate mai sus, am putea spune că normele juridice

dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea dintre

ele, cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice. Această

structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al

dreptului. Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui

în anumite părţi interdependente - ramuri de drept şi instituţii juridice.

Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită,

întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se

orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice, să

descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele

perimate şi să asigure armonia şi concordanţa principială dintre

normele dreptului în vigoare.

Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, în acelaşi timp, la o

justă aplicare a dreptului, atrăgând atenţia asupra a ceea ce este esenţial

în diferite prevederi ale normelor juridice, oferind o privire de

ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice.

Sistemul dreptului are importanţă mare şi pentru scopuri didactice şi

ştiinţifice, privind buna organizare a predării dreptului în învăţământul

juridic universitar, cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.

Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea

legislaţiei sau cu sistematizarea actelor normative. El apare odată cu

tipul de drept respectiv, legătura internă, concordanţa normelor juridice

şi diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă

instanţă de relaţiile din societatea respectivă. Acest lucru este

independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se

găsesc dispersate în diferite izvoare, independent de gradul de

dezvoltare al codificării şi de sistematizare a legislaţiei.

5.3.2. Ramurile dreptului

Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a

găsirii unor criterii care să stea la baza grupării normelor şi instituţiilor

în anumite ramuri de drept. De ce anumitor norme de drept le spunem

că sunt norme de drept penal, altora de drept civil, de drept

administrativ sau constituţional etc.?

Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în

anumite ramuri în cadrul sistemului - aşa cum este el conceput în mod

convenţional acum - este socotit, după cum s-a văzut, a fi obiectul

reglementării juridice, înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale

“distincte” sau cu particularităţi proprii. Astfel, se spune că relaţiile

47

patrimoniale şi cele nepatrimoniale, strâns legate de acestea, constituie

obiectul de reglementare a dreptului civil, relaţiile dintre organele

administrative de stat, precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii,

sau cetăţeni, constituie obiectul de reglementare a dreptului

administrativ ş.a.

juridice este un criteriu obiectiv - şi unii autori îl prezintă ca atare -

în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. De pildă, se

ştie că relaţiile patrimoniale - care se pretinde că ar forma obiectul de

reglementare al dreptului civil, există nu numai între cetăţeni,

organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele, ci şi între

organele administraţiei de stat. În acest fel se pune problema care

anume relaţii patrimoniale trebuie să fie considerate ca aparţinând

sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului

administrativ, recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare

(metoda de reglementare, calitatea subiecţilor ş.a.)

Dar obiectul reglementării juridice - criteriu de bază al grupării

normelor de drept în ramuri - nu este elucidat nici din alt punct de

vedere. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale,

“distincte”, care prin reglementarea de către normele juridice devin

relaţii de drept, se presupune că există o altă specificitate decât cea

juridică, ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective.

Adică, există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin

anumite particularităţi, de pildă, relaţiile dintre sexe, relaţii de muncă,

relaţii între stat şi cetăţeni ş.a., care reclamă, din anumite considerente,

şi în anumite împrejurări, şi o reglementare juridică. Şi totuşi, lucrurile

nu stau întotdeauna aşa. Ceea ce noi socotim “relaţii sociale distincte”,

acest “distincte” se pare că nu întotdeauna este anterior reglementării

juridice. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor

respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii

sociale. Câteva exemple în acest sens considerăm că vor fi

edificatoare.

Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale, cu un specific

distinct, relaţii dintre sexe, relaţii dintre părinţi şi copii. Cu toate

acestea, deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea

dreptului roman s-au scurs aproape două milenii), abia mai recent ele

au primit o reglementare distinctă din punct de vedere juridic, prin

apariţia unor coduri. Evident, norme juridice care să se refere la

familie au existat din cele mai vechi timpuri. Ele sunt prezente încă în

Codul lui Hammurabi, în Codul legilor lui Manu etc. Cu toate acestea,

ca. ramură de drept ea este cea mai tânără. Specificul relaţiilor de

familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important

încât să-1 considere o ramură de drept distinctă, decât foarte târziu.

În cazul altor ramuri de drept, rezultă cu claritate că nu poate fi vorba

de anumite relaţii sociale preexistente, care ulterior au primit o

reglementare juridică, ci relaţiile care formează obiectul ramurii

respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi

juridice, în acelaşi timp, iar altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei

unor norme juridice care le-au consacrat. Este cazul ramurii dreptului

constituţional şi al dreptului administrativ. Aici mai întâi au apărut

diferite constituţii şi acte normative şi apoi au apărut relaţiile de drept

constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut concomitent.

48

Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi

numim “ramuri de drept”, se poate observa că ele au apărut mai întâi în

orânduirea burgheză, ca rezultat al unui proces de sistema-tizare a

dreptului, ca rezultat al apariţiei unor coduri. Pe baza lor au apărut apoi

ramurile ştiinţei dreptului, precum şi disciplinele didactice care au

început să fie predate în învăţământul juridic universitar. Bineînţeles,

aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul

dreptului. Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia

sistemului, aşa cum îl concepem noi astăzi.

Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor

concepte care exprimă sintetic legătura dintre ramura de drept, ramura

ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. Astfel, când spunem “drept

civil”, sau “drept penal”, sau “drept constituţional”, fără să mai facem

alte precizări, ne gândim, mai întâi, la ramura de drept respectivă,

concepută ca o totalitate de norme penale, civile etc., la ramura ştiinţei

dreptului, cât şi la disciplinele didactice respective, aceste trei aspecte

formând un tot unitar. Dacă în feudalism, dreptul era studiat în ansamblul lui, tinzându-se

la o fundamentare a ştiinţei dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie, filozofie, morală, în orânduirea burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor ramuri de drept, ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. La rândul lor, ramurile ştiinţei dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia. Gruparea normelor de drept în anumite ramuri se face cu un anumit grad de relativitate. Cu titlu exemplificativ enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc.

a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. În general, normele dreptului constituţional se referă la orânduirea socială şi de stat, cetăţenie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, categoriile de organe ale statului.

b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din domeniul administraţiei de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.

c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai importante: bugetul de stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice, asigurările sociale de stat, creditul.

d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din raporturile sociale de muncă. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă, asigurările sociale, protecţia muncii şi tehnica securităţii ş.a.

e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea efectivă, raţională şi completă a terenurilor, cu organizarea şi evidenţa funciară.

49

f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc între organizaţiile economice, între organizaţiile economice, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de altă parte, precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. Dreptul civil cuprinde şi normele care se referă la relaţii personale nepatrimoniale, dar care sunt legate de cele patrimoniale. Normele juridice ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate, contracte, succesiuni etc.

g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste cauze. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii, tribunale) şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni ca părţi în proces - reclamant, pârât.

h) Dreptul familiei. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile născute din adopţie etc.

i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni.

j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor.

k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ.



Sistemul dreptului, privit ca ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil din

afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de către organele statului şi cu întâietate de

autoritatea legiuitoare.

Componentele structurale ale dreptului ca sistem:

1. norma juridică

2. instituţia juridică

3. ramura de drept

Principalele ramuri ale dreptului românesc sunt: drept constituţional, drept civil, drept penal,

drept financiar, drept administrativ, drept procesual civil, drept procesual penal, dreptul mediului,

dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial etc.


50

Sistemul dreptului

Instituţia juridică

Ramura de drept


1. În ce rezidă unitatea şi diversitatea normelor juridice?

2. Sistemul dreptului.

3. Criterii de grupare a normelor juridice în ramuri de drept.

4. Ce este instituţia juridică ?


13. Structura juridică internă a dreptului este numită:

a) sistematizare legislativă;

b) sistematizarea actelor normative;

c) sistem al dreptului.

14. Sunt instituţii juridice:

a) regimul politic;

b) principiile deontologice;

c) arestul la domiciliu.

51

15. Structura sistemului de drept este determinată de:

a) reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale;

b) eliminarea lacunelor şi a normelor perimate;

c) de forma de proprietate dominantă într-o societate


1. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, vol. I., Bucureşti, Socec, 1930.

2. Contribuţii la definirea dreptului economic, Dalloz, 1967.

3. Jaquemin, Alexis; Schrans, Guy, Le droit économique, Paris, Presses Universitaires de France,

1970, de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.

4. Ryn, J. van, Principes de droit commercial, vol. I., Bruxelles, 1954.

5. Droit commercial ou droit économique, în “La revue nouvelle”, octobre, 1954.

6. Contribution é l’etude de la notion de droit économique, în “Il diritto dell Economia”, nr. 6,

1966.

7. Jaquemin, A., Pour une nouvelle approche du droit économique, în “Revue du Marché

commun”, 1967.

8. Grosso, Diritto romano e diritto dell economia, 1958.

9. Kaysen, C.; Turner, D., Antitrust policy. An economic and legal analysis.

10. Luburici Momcilo, Teoria generală a dreptului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005.

11. Craiovan Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Sibila, Craiova, 1999.


Dreptul intern şi dreptul internaţional

6.1. Introducere

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat


6.3.1. Dreptul internaţional public

6.3.2. Dreptul internaţional privat


52

6.1. Introducere

În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul internaţional, cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.



5. Iniţierea studenţilor în studierea dreptului intern si

internaţional public si privat;


fundamentale pe care le presupune dreptul intern si dreptul

international: concepte, categorii, principii, noţiuni.




- definirea şi înţelegerea noţiunilor, privind dreptul intern si dreptul

international

Utilizarea corectă a termenilor


Pentru unitatea de învățare, Dreptul intern şi dreptul

internaţional timpul alocat este de 2 ore.

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3.1. Dreptul internaţional public. Poziţia specifică a dreptului

internaţional public constă în faptul că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor reciproce, pe când dreptul intern este creat - după cum am văzut - în mod

53

unilateral de către un singur stat, care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Datorită acestei particularităţi, uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”, în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”.

Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări, subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state, respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale.

O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că

normelor lui li se supun cei care au creat aceste norme, respectiv statele.

În dreptul intern, organul creator de norme este distinct de destinatarii

normelor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ

internaţional care să fie situat deasupra statelor.

În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem

faptul că aici nu există un aparat centralizat care să asigure prin

constrângere respectarea dreptului, să rezolve în mod obligatoriu litigiile

născute din încălcarea normelor juridice, aşa cum sunt în dreptul intern

organele judecătoreşti, administrative etc. Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la

concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv, atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate.

6.3.2. Dreptul internaţional privat. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă, de asemenea, cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor, cu monopolul de stat al comerţului exterior, precum şi cu problemele procedurii civile, legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional.

Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor, mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie, cum sunt: culturale, tehnico-ştiinţifice, turistice ş.a. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Astfel, pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional.

Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor, dar, aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional, şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat, respectiv ele ies din sfera dreptului intern. Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două

sisteme de norme şi două tipuri de drept distincte, cu obiect de

reglementare, izvoare şi metode diferite. Deşi diferite, cele două

sisteme se întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care sunt

creatoare atât ale normelor de drept internaţional, cât şi ale

normelor de drept intern, şi care veghează la aplicarea lor, atât în

ordinea internaţională, cât şi în ordinea internă a statelor. Prin

54

acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voinţă, a

normelor de drept internaţional, acestea devin obligatorii şi

urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată

populaţia sa. Normele dreptului internaţional dobândesc astfel

valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al

statelor.

Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură

proiecţia în planul relaţiilor internaţionale a normelor de drept din

legislaţia internă a statelor, în special a celor mai elaborate şi mai

avansate dintr-un domeniu sau altul, care îi împrumută sub aspect

conceptual şi tehnic juridic normele şi principiile sale, constituind

astfel unul din izvoarele principale ale formării şi dezvoltării

acestuia. Cu titlu de exemplu, unele noţiuni de drept material şi

procedural din dreptul intern, cum ar fi infracţiunea, tentativa,

recidiva, participaţiunea, cauzele care înlătură caracterul penal al

faptelor, vinovăţia, răspunderea, acţiunea penală, garanţiile

procesuale, competenţa materială, teritorială şi după calitatea

persoanei a instanţelor de judecată, mijloacele de probă, asistenţa

judiciară, judecata şi căile de atac, executarea hotărârilor,

extrădarea etc. care constituie concepteale dreptului intern sunt

preluate şi operează şi în convenţiile referitoare la colaborarea în

incriminarea şi sancţionarea crimelor internaţionale, precum şi în

statutele tribunalelor internaţionale penale. În dreptul intern al

statelor există, de asemenea, şi o serie dereglementări specifice

privind relaţiile statelor respective cu alte state sau cu organizaţii

internaţionale care produc efecte în ordinea internaţională.

Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional, se referă

la stabilirea competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul

politicii externe, probleme privind cetăţenia, statutul juridic al

străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare sau aderare la tratate

etc. Problema raporturilor dintre dreptul internaţional public şi

dreptul intern se pune, însă, şi în sens invers, dreptul internaţional

exercitând o influenţă substanţială în sensul unificării unor

concepte şi reglementări de drept intern. Pornindu-se de la ideea că

dreptul internaţional exprimă interesele superioare comune ale

societăţii internaţionale, statelor le revine obligaţia de a-şi adapta

propria legislaţie la exigenţele şi la regulile de drept internaţional,

existând astfel elementeale unui proces de internaţionalizare a

dreptului intern. Unele tratate internaţionale cuprind prevederi

exprese în temeiul cărora statele părţi sunt obligate să ia anumite

măsuri în planul legislaţiei lor interne pentru aducerea la îndeplinire

a obligaţiilor asumate prin aceste tratate. Asemenea domenii sunt

foarte variate: drepturile omului, transporturile internaţionale pe

uscat, pe mare şi fluviale, traficul aerian, combaterea poluării,

terorismul şi alte infracţiuni internaţionale, dreptul internaţional

umanitar aplicabil în perioada de conflict armat etc. Câteva

exemple în acest sens sunt edificatoare:

- admiterea în organizaţiile de colaborare pe plan european a unor

noi state este însoţită de asumarea de către acestea a obligaţiilor de

a-şi pune de acord legislaţia internă cu reglementările comunitare

din domeniul drepturilor omului şi din alte domenii; - convenţiile

55

referitoare la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate

cuprind obligaţia statelor semnatare de a-şi încorpora în dreptul

intern reglementări şi sancţiuni, inclusiv penale, pentru încălcările

prevederilor acestora; - prin convenţiile de reprimare a unor

infracţiuni internaţionale, statele îşi asumă obligaţia de a pune de

acord legislaţia lor internă cu reglementările internaţionale

respective (vezi convenţiile internaţionale referitoare la piraterie, la

genocid, la traficul de stupefiante etc.).

Problema prevalenţei

Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept –

internaţional şi intern – au ridicat în doctrina dreptului internaţional

problemar aporturilor dintre ele, inclusiv dacă şi care din aceste

sisteme are, eventual, prevalenţă asupra celuilalt. Problema are şi

incidenţe practice, cel puţin sub două aspecte: - modalităţile

concrete în care se aplică normele de drept internaţional în ordinea

juridică internă; - soluţia ce se va da în cazul unui eventual conflict

între normele juridice interne şi cele internaţionale. Asupra acestor

teorii s-au conturat două poziţii: dualismul şi monismul.

Doctrina dualistă, care îl are ca fondator pe Heinrich Triepel,

afirmă că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme

distincte, rupte între ele, cu o existenţă paralelă, cu domenii diferite

de aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi, care nu

se influenţea zăreciproc. Potrivit acestei doctrine, normele de drept

internaţional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum normele

de drept intern nu au valoare pentru dreptul internaţional, ele

aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanţă unele cu

altele. Între cele două ordini juridice separate nu pot exista decât

trimiteri, urmare cărora prin încorporare şi transformare norma îşi

schimbă valoarea, întrucât aparţine unei noi ordini juridice,

destinatarii tarii, căci se adresează altor categorii de subiecte de

drept, şi, mai mult sau mai puţin, conţinutul, datorită necesităţii de

adaptare la cealaltă ordine juridică. b) Doctrina monistă susţine

existenţa unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern şi

dreptul internaţional, dreptul având astfel o structură unitară,

compusă din norme obligatorii, aflate într-o strictă ierarhie,

indiferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor

entităţi asimilate acestora. Adepţii acestei doctrine au opinii

diferite, însă, atunci când se pune problema care dintre cele două

sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internaţional, unii

susţinând primatul absolut al dreptului internaţional iar alţii

primatul dreptului intern, mergând până la negarea dreptului

internaţional. Primatul dreptului internaţional este susţinut

îndeosebi de şcoala normativistă a lui Kelsen. Pornind de la

concepţiile dreptului natural, adepţii acestei şcoli juridice susţin

existenţa unei ordini universale, superioară ordinilor juridice

interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competenţă atribuită

statelor în cadrul ordinii universale. Normele de drept se ordonează

astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internaţional aflându-se în

vârful piramidei. Primatul dreptului intern este susţinut în general

de şcoala funcţionalismului juridic, inspirată din concepţiile

filozofice ale lui Hegel. Adepţii acestei şcoli consideră dreptul

56

internaţional ca o derivaţie a dreptului intern, susţinând că normele

dreptului internaţional practic nu există, ele fiind doar o proiectare

în planul relaţiilor internaţionale a unor norme de drept intern care

trebuie să asigure interesul naţional, raporturile dintre state fiind

esenţialmente raporturi bazate pe forţă şi nu pe norme de drept.

Nici unul din aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele

raporturi dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, exagerând

sau absolutizând unul din cele două sisteme. În realitate, raportul

dintre dreptul intern şi cel internaţional este un raport complex, de

intercondiţionare dialectică, cu unele prevalenţe în anumite domenii

sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.

Dreptul contemporan evidenţiază, însă, creşterea rolului dreptului

internaţional ca o expresie a multiplicării relaţiilor internaţionale şi

a apariţiei în prim planul preocupărilor umanităţii a unor probleme

globale la a căror soluţionare se impune un efort tot mai concertat

al tuturor statelor şi popoarelor.

Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern

Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri

substanţiale. Dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul

intern al statelor, prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi

importante. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul

intern al statelor se manifestă îndeosebi cu privire la: obiectul de

reglementare, modul de elaborare a normelor, subiectele de drept şi

sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice.

a) Obiectul de reglementare Dreptul internaţional are drept obiect

de reglementare relaţiile internaţionale care apar în procesul

coexistenţei, al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea

realizării unor scopuri comune. Dreptul intern reglementează

relaţiile sociale ce se stabilesc în interiorul graniţelor unui stat între

persoanele fizice, cetăţeni ai statului respectiv sau ai altor state şi

persoanele juridice înregistrate în statul respectiv, vizând asigurarea

ordinii constituţionale, funcţionarea organismelor şi instituţiilor

statului respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

b)Modul de elaborare a normelor juridice

În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi a altor acte

normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat

şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem

constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de

către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot

teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în

ordinea juridică, internă, a acelui stat. Normele de drept intern apar

astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic

superioare destinatarilor lor. Spre deosebire de dreptul intern,

pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există

organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de

legiferare. Normele de drept internaţional sunt create de către state,

de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul

multilateral al unor conferinţe internaţionale sau încadru bilateral,

şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional

apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state

suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare,

57

în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie

o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

c)Subiectele de drept

În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele

suverane şi egale, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările

internaţionale.

Deosebiri între dreptul internaţional şi dreptul intern

Între dreptul internaţional şi dreptul intern există deosebiri

substanţiale. Dreptul internaţional, deşi strâns legat de dreptul

intern al statelor, prezintă faţă de acesta o serie de particularităţi

importante. Deosebirile dintre dreptul internaţional public şi dreptul

intern al statelor se manifestă în deosebi cu privire la: obiectul de

reglementare, modul de elaborare a normelor, subiectele de drept şi

sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor juridice.

a) Obiectul de reglementare

Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare relaţiile

internaţionale care apar în procesul coexistenţei, al conlucrării şi

cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune.

Dreptul intern reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc în

interiorul graniţelor unui stat între persoanele fizice, cetăţeni ai

statului respectiv sau ai altor state, şi persoanele juridice

înregistrate în statul respectiv, vizând asigurarea ordinii

constituţionale, funcţionarea organismelor şi instituţiilor statului

respectiv, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

b)Modul de elaborare a normelor juridice

În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi a altor acte

normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat

şi de atribuţii stricte în domeniul legislativ. În orice sistem

constituţional puterea legislativă se realizează în primul rând de

către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot

teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cuprinse în

ordinea juridică, internă, a acelui stat. Normele de drept intern apar

astfel ca fiind emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic

superioare destinatarilor lor. Spre deosebire de dreptul intern,

pentru elaborarea normelor de drept internaţional public nu există

organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcţii de

legiferare. Normele de drept internaţional sunt create de către state,

de regulă ca urmare a unui proces de negocierece se duce în cadrul

multilateral al unor conferinţe internaţionale sau în cadru bilateral,

şi tot ele sunt şi destinatarele acestor norme. Dreptul internaţional

apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state

suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare,

în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie

o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

c) Subiectele de drept

În dreptul internaţional subiecte de drept sunt în primul rând statele

suverane şi egale, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de

eliberare naţională recunoscute de state. Acestea sunt entităţile care

îşi asumă drepturi şi obligaţii în plan internaţional şi care trebuie

să-şi regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau

acceptatede ele însele. În dreptul intern subiectele raportului juridic,

58

deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt

persoanele fizice şi persoanele juridice.

d) Sistemul de aplicare şi de sancţionare a normelor juridice

În ordinea juridică internaţională nu există, în general, autorităţiale

administraţiei publice (guvern, ministere, poliţie, armată etc.) care

să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor, aşa cum

există în cadrul statelor. De regulă, aplicarea normelor de drept

internaţional se face de către organele specializate ale statelor,

statele fiind obligate de dreptul internaţional, cu caracter de

principiu, să respecte tratatele internaţionale şi celelalte norme ale

relaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda). În anumite domenii,

însă, prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizaţii

internaţionale sau altor structuri special constituite unele

competenţe de urmărire a aplicării respectivelor tratate, dar oricare

dintre aceste organe sau structuri, prin funcţiunile şi modul lor de

alcătuire, nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor, ele

nedispunând de autoritatea administrativă a acestora. În dreptul

internaţional nu există, de asemenea, un sistem structurat de

instanţe judecătoreşti (autoritatea sau puterea judecătorească) cu

competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci

când normele juridice sunt încălcate. În general, organismele

jurisdicţionale internaţionale au o competenţă redusă la anumite

categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internaţional, iar

competenţa acestora este de regulă facultativă, procedura în faţa lor

derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele

implicate. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului

internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în

dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internaţional

nu se aplică sau că nu au şi un caracter sancţionator. Realizarea în

planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte

norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură în primul rând

prin garanţia statelor înseşi care le-au edictat sau care le-au acceptat

şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. Cât

priveşte faptul că o mare parte a normelor de drept internaţional nu

prevăd şi sancţiuni, aceasta nu este specific numai normelor

dreptului internaţional, ci şi unor ramuri de drept intern, cum ar fi

dreptul constituţional, sancţiunea nefiind un element esenţial pentru

existenţa şi aplicarea dreptului. De altfel, după cum se va vedea,

dreptul internaţional nu este lipsit nici de sancţiuni, a căror paletă

este destul de diversificată, de natură politică, juridică civilă sau

penalăă ori de natură morală, implicând, în caz extrem, şi folosirea

forţei armate împotriva statelor care lezează în mod grav principiile

şi normele de drept internaţional a căror aplicare este esenţială

pentru existenţa însăşi a statelor, pentru suveranitatea şi

independenţa lor ori pentru pacea şi securitatea internaţională.

59



Dreptul intern si dreptul internaţional public si privat

A. Dreptul internaţional public. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul

că el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor reciproce, pe când dreptul intern este creat - după cum am văzut - în mod unilateral de către un singur stat, care edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Datorită acestei particularităţi, uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept “coordonator”, în timp ce dreptul intern este un drept “subordonator”.

Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări, subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Dreptul intern reglementează relaţiile sociale din cadrul unui singur stat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state, respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale.

O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au

creat aceste norme, respectiv statele. În dreptul intern, organul creator de norme este distinct de

destinatarii normelor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie

situat deasupra statelor. În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat

centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului, să rezolve în mod obligatoriu litigiile născute din încălcarea normelor juridice, aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti, administrative etc.

Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv, atunci când este necesar pentru a se restabili drepturile încălcate.

B. Dreptul internaţional privat. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă, de asemenea, cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei străinilor, cu monopolul de stat al comerţului exterior, precum şi cu problemele procedurii civile, legate de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional.

Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor, mai mult sau mai puţin îndepărtate de economie, cum sunt: culturale, tehnico-ştiinţifice, turistice ş.a. În acest fel au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Astfel, pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit civil internaţional.

Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor, dar, aşa cum obiectul reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional, şi normele juridice care reglementează aceste relaţii au un efect spaţial adecvat, respectiv ele ies din sfera dreptului intern.


Definiţia dreptului internaţional public,

Definiţia dreptului internaţional privat,

60


5. Dreptul intern - caracteristici

6. Ce este dreptul internaţional public?

7. Ce este dreptul internaţional privat?


.

16. Constrângerea în domeniul dreptului internaţional se aplică:

a) de către state în mod individual sau colectiv;

b) de către marile puteri ale lumii;

c) nu există constrângere în dreptul internaţional.

17. Rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai

multe elemente de extraneitate se realizează în materia:

a) Dreptului constituţional;

b) Dreptului administrativ;

c) Dreptului international privat.

61





1999;








7.1. Introducere



7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale

7.3.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice (ale obiceiului)

7.3.3. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice

7.3.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială

7.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice


7.1. Introducere

Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a

62

conduitei, reglare ce asigură eficienţa acţiunii.

Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al

convieţuirii: în familie, la şcoală, la serviciu, pe stradă, etc.

Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul

“norma” provine din grecescul “nomos” care semnifică ordinea.

Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea unui

minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma

au o geneză comună bazată pe nevoia de ordine socială.






Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de

comportament împărtăşită de două sau mai multe persoane cu

privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.



B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.

C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.

D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de

natura orânduirii sociale.

Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse

norme morale, norme tehnice, norme politice, norme sportive,

norme juridice, norme religioase, etc.



7. Iniţierea studenţilor în studierea corelatiei normelor juridice

cu alte norme sociale;


fundamentale pe care le presupune sistemul normelor

sociale: concepte, categorii, principii, noţiuni.



63


- definirea şi înţelegerea sistemului normativ social



Pentru unitatea de învățare, Corelaţia normelor juridice cu alte

categorii de norme sociale timpul alocat este de 2 ore.



7.3.1. Corelaţia normelor juridice cu normele morale

Morala reprezintă un ansamblu de idei precepte, reguli

privitoare la bine şi la rău, la corect incorect, just injust.

Preceptele morale au călăuzit întotdeauna conduita

oamenilor care îşi raportează astfel comportarea la valorile morale

de bine au rău, din care decurge şi definirea acestui comportament

ca moral sau imoral. Astfel evoluţia dreptului a fost influenţată

dealungul timpului, în mare măsură, de morală.De altfel, în

literatura de specialitate se apreciază că “morală a servit

întotdeauna că o protolegislatie socială”.

Moralitatea poate fii considerată ca o însumare de virtuţi

sociale: justiţie, altruism, milă, iubire, calitate generozitate,

sinceritate, devotament, respectul faţă de ceilalţi.

Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a

viciilor sociale: ura, egoism, minciuna, orgoliu, dispreţ, răutate,

perfidie, ipocrizie etc. Amoralitatea este o stare neutral şi

intermediară, care există, la graniţe dintre moralitate şi imoralitate.

Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şic ea de sus a realităţii,

însemnând individualism, indiferenţă, izolare socială.

Normele morale sunt propoziţii sau enunţuri prescriptive,

prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum

trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii repetabile,

pentru că manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune

şi nu ca rele.

Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice

personale „normele morale, se impun conştiinţei ca absolut valabile

64

şi implică excluderea oricărei contraziceri”. Morala se bazează pe

convingerea intimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării

preceptelor ei, mobilul normei morale fiind în primul rând datoria

faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membri ai colectivităţii umane.

Curentul utilitarist consideră că binele sporeşte fericirea şi

micşorează suferinţa.

Bentham spune – “utilitatea este un termen abstract, el exprimă

proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a

ne procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere...

Durerea şi plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul

ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful”. Bentham nu ignoră ceea ce

istoria eticii a consacrat ca ferment al însăşi supravieţuirii

comunităţii umane: binele colectiv. El are în vedere un acord între

interesele individului şi cele ale societăţii, postulând „bunăvoinţa”

ca „mobil capabil să conducă în modul cel mai sigur” la realizarea

acestui acord.

Kant critică acest punct de vedere, în „Critica raţiunii

practice”, el combate, înainte de toate, sistemele de morală bazate

pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de

fericire, acesta fiind un element variabil. Morala se distinge, în

schimb, în mod radical de util şi de plăcut. Dacă se lucrează pentru

util, acţiunea pierde caracterul său moral. Morala este

independentă, este superioară utilităţii. Ea porunceşte în mod

absolut; ea este ca o voce sublimă care impune respect, care ne

dojeneşte în mod inexorabil, chiar dacă voim a o face să tacă şi

încercăm să nu o ascultăm. Ea vrea ca acţiunile noastre să aibă un

caracter universal. Kant, priveşte norma morală că un „imperativ

categoric” şi anume: „Lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să

poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”. Acelaşi

filosof consideră că „legea morală nu poate influenţa activitatea

noastră decât cu ajutorul virtuţii”, care în opinia sa este puterea de a

rezista la orice tentaţii care ne-ar împiedica să respectăm această

lege. Cel care duce lupta împotriva a tot ce-i poate abate voinţa de

la legea morală, e un om virtuos. G.G. Antonescu spune că această

noţiune, pe care şi-o formează Kant despre virtute, îl duce la un

purism moral excesiv. Aceeaşi concepţie despre morală o întâlnim

şi la John Rawls: „a fi moral e analog cu a-ţi lua un angajament

ferm dinainte, deoarece principiile moralităţii trebuie recunoscute

chiar atunci când sunt în dezavantajul tău”.

Literatura filosofică contemporană este preocupată de

aşezarea normelor morale pe un fundament explicativ, din care să

rezulte nevoia de afirmare a personalităţii autentice a indivizilor.

Astăzi este de neconceput fondarea unui sistem de norme morale

care să anuleze libertatea de manifestare a omului. Punând în

centrul preocupărilor fiinţa umană, noile cercetări etice caută să

stabilească cu cât mai mare acurateţe ştiinţifică graniţele dintre

necesitatea cristalizată în norme şi libertatea reclamată de o nouă

viziune asupra omului. În planul cercetării sociale această viziune a

fost deschisă de J.J. Rousseau şi Montesquieu. Ea reface echilibrul

dintre momentele descriptiv, explicativ şi normativ ale eticii,

producând şi necesară răsturnare: norme derivate din realitatea

65

morală şi nu o realitate morală impusă prin norme.

O problemă la care mulţi filosofi au încercat să dea un

răspuns este în ce măsură se poate vorbi despre o ştiinţă a normelor

în legătură cu morala.

În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi

corespunde o anumită ordine morală, între ele existând o coerenţă

necesară. Se poate susţine că un act social este obligatoriu numai

dacă este conform dreptului.

Determinarea legalului nu coincide însă totdeauna cu

determinarea caracterului de datorie: “ceea ce e drept nu este

întotdeauna sigur drept sau datorie”. Dreptul delimitează o sferă în

interiorul căreia vă fi cuprinsă necesitatea etică, dar el nu

precizează care dintre acţiunile juridice sunt moral necesare.

Datoria în sensul juridic arată doar limita posibilităţilor fiecăruia,

care dacă este trecută atrage împotrivirea legitimă a altora.

Relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strânse şi

necesare, încât ambele au esenţial acelaşi grad de adevăr şi aceeaşi

valoare.

În mod logic, atât moralei, cât şi dreptului, trebuie să li se

atribuie acelaşi caracter de naturalitate şi relaţii vitale.

Dacă morala este relativă, variabilă şi condiţionată istoric,

deopotrivă cu dreptul, nu putem să nu admitem că atât ea cât şi

dreptul au o coeziune inseparabilă, reprezentând două valori

paralele ale aceleaşi acţiuni.

Sistemele arhaice de drept ne arată că noţiunea de dreptate

a fost prezentă în conştiinţa oamenilor încă în urmă cu 5.000 de ani

şi ea a marcat procesul de trecere de la arhaism la cultură. Toate

comunităţile vechi au fost dominate de dorinţa de ordine şi

securitate construite în baza dreptăţii. Se poate trage concluzia că a

existat un proces în care tendinţele de grup şi individuale au permis

trecerea conştiinţei la forme din ce în ce mai evoluate, până la

conştiinţa de obligaţie, vinovăţie şi răspundere, care sunt esenţiale

judecăţii juridice.

Atât normele juridice cât cele morale au în vedere relaţiile

dintre individ şi ceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de

norme se deosebesc de legile naturii, prin ceea că pot fii inculcate.

Legătura dreptului cu morala, apare, mai pregnant, prin

prisma legăturii dintre conştiinţa juridică şi conştiinţa morală.

După cum se ştie, conştiinţa socială, în general, are o

structură tripartită formată din elemente de natură raţională,

afectivă şi volitivă. În raport de această structură au fost formulate

şi funcţiile conştiinţei sociale: o funcţie de cunoaştere, în cadrul

căreia elementul raţional are rolul preponderent, o funcţie de

apreciere, de valorizare a unor fapte umane, în cadrul căreia

predominant este elementul afectiv, şi o funcţie normativă în cadrul

căreia elementul volitiv are rolul cel mai important. Aceste trei

elemente se regăsesc şi în formele particulare ale conştiinţei

sociale: conştiinţa morală, conştiinţa juridică, conştiinţa politică,

conştiinţa religioasă.

Legătura cea mai strânsă dintre drept şi morală apare în

sfera elementului afectiv, în cadrul funcţiei de apreciere, de

66

valorizare a comportamentului uman. Comună dreptului şi moralei,

în activitatea practică, latura axiologică a moralei, o precede, totuşi,

pe cea a dreptului. Oamenii, în societate, se conduc în activitatea

lor, în marea majoritate a cazurilor, după regulile moralei

încetăţenite, prin aplicarea lor practică timp de secole sau de

milenii. Ei simt, sau apreciază justeţea sau injusteţea unor fapte, în

comportamentul lor zilnic, cu ajutorul simţului moral comun, chiar

dacă faptele respective sunt prevăzute şi sancţionate şi de către

normele juridice. Furtul, tâlhăria, violul, înşelăciunea, vătămarea

integrităţii corporale, omorul, ş.a. ne apar ca fapte reprobabile şi

simţim injusteţea lor mai întâi în sfera moralei, potrivit regulilor

morale şi numai apoi ne întrebăm cum anume sunt ele prevăzute şi

pedepsite de normele de drept.

Între normele morale şi juridice, pe lângă asemănările

arătate, pot fii sesizate şi unele deosebiri.

Astfel ele se deosebesc prin aceea că, în timp ce morală

provine din comandamente religioase sau impuse de comunitate

(autoimpuse), dreptul îşi are originea în prescripţiile dictate de

autorităţile publice cu atribuţii legislative. Aceste norme se mai

deosebesc şi prin sancţiunile pe care le prevadă (sancţiuni situate la

nivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin

sancţiuni garantate etatic, în celălalt caz).

În timp ce normele de drept pot fii asigurate prin forţa

coercitivă a statului, normele morale au o sancţiune specifică.

Sancţiunile morale pot fii interioare sau exterioare celui care a

încălcat o regulă morală. Sancţiunile morale interioare (din sfera

conştiinţei subiectului) sunt cele mai puternice şi eficiente. Ele pot

îmbrăca forma regretelor, părerilor de rău, a mustrărilor de cuget

ori a scrupulelor de conştiinţă. Sancţiunile morale exterioare sunt

manifestări, reacţii ale mediului social faţă de fapta imorală a

individului. Ele pot lua forma oprobiului sau blamului public, a

marginalizării, a desconsiderării, mergând până la excluderea din

colectivitate.

În orice formă, eficienţa sancţiunilor morale depinde de

profilul moral al persoanei respective care resimte mai profund sau

mai puţin profund aceste sancţiuni. Legătura strânsa între cele două

fenomene analizate decurge şi din împrejurarea că numeroase

norme cu un conţinut identic au atât o natură morală câţi şi juridică.

Forţa dreptului se găseşte atât în justificarea sa raţionala şi logică

cât şi în aprobarea şi susţinerea sa morală.

Dealtfel o unealtă moralitate în societate contribuie la o

ordine de drept sănătoasa, la statornicia legalităţii în societate.

Orice injustiţie este implicit imorală într-un stat de drept.

7.3.2 Corelaţia normelor juridice cu normele obisnuielnice

(ale obiceiului)

Obiceiurile (moravuri, datorii) reprezintă o categorie

importantă de norme sociale care au apărut încă din formele

primare de organizare socială. Astfel putem defini obiceiul ca o

regulă de conduită statornicită printr-un uz îndelungat. El apare în

67

mod spontan ca urmare a repetării unei conduite care la un moment

dat devine obligatorie, oamenii respectând obiceiul ca pe o

deprindere din obişnuinţă. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei

repetabilităţi şi stabilităţi sociale, a unor situaţii de durată, care i-au

conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create. Legătura dintre

drept şi obiceiul ne juridic provine din faptul că membrii

colectivităţilor s-au obişnuit să se supună aceleiaşi reguli, ori de

câte ori, se aflau într-o situaţie dată. Astfel sursa obiceiurilor pare

să fie imitaţia, instrumentul cristalizării lor - memoria comunitară,

fundamental autorităţii lor - tradiţia care a ales şi a impus

respectarea precedentului bun şi util.

Normele obisnuielnice reprezintă un ansamblu de moduri

de a acţiona în situaţii cotidiene conform cu sistemul de valori

împărtăşit de grupul social (familii, regimuri antice, asociaţii

profesionale etc.). Astfel obiceiul furnizează un ghid pentru

orientarea comportamentelor fiecărui membru respectat de acesta în

vitutea faptului că a înţeles valorile.

Regula obisnuielnica se învaţă şi individual ascultă de ea

sub presiunea comunităţii. Făcând parte din regulile sociale,

obiceiurile sunt standarde de tehnică şi modalităţi de acţiune şi

comportament social, sedimentate prin experienţa de viaţa

comunitară şi utilă armoniei comunităţii.

Obiceiul devine norma juridică sau cutuma în momentul în

care a fost recunoscut de stat, de puterea publică. Profesorul

E.Sperantia spunea – în acel moment el devine alături de celelalte

norme juridice obligatoriu, iar încălcarea să vă atrage după sine

aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul recunoscut ca

normă juridical devine izvor de drept.

Prima apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obisnuielnic

sau cutumiar, însă nu orice obicei a devenit normă de drept

cutumiar, decât dacă era practicat regulat constant ca şi o

obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.

În analiza pe care o facem trebuie să facem o distincţie între obicei,

obişnuinţă şi uz.

Spre deosebire de obiceiuri “obişnuinţele” apar ca

deprinderi individuale (obişnuinţa de a face sport, de a merge la

spectacole) sau de “uzuri “care au caracter convenţional, de datini

ori de” mode”.

Din punct de vedere juridic, uzurile trebuie dovedite în faţa

instanţelor de judecată pentru că au un caracter convenţional, pe

când obiceiurile pot fi invocate direct în instantă, ca un drept

pozitiv.

Aceste idei au fost foarte bine formulate de profesorul

Dimitrie Gusti:” în mod general trei subiecte sunt producătoare de

legislaţii: individual, statul şi societatea. Individul îşi creează o

legislaţie a lui proprie, de conducere prin aşa-zisa obişnuinţă; statul

prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul e

legislaţia proprie pe care societatea şi-o dă ei însăşi pentru ca să

trăiască şiş a se dezvolte... Obişnuinţa este întotdeauna repetarea

unei voinţe individuale; metodă este o repetare a unei voinţe sociale

însă de origine individuală; datina e repetarea regulate a unei voinţe

68

sociale particulare; obiceiul e repetarea unei voinţe sociale

generale”.

7.3.3Corelatia normelor juridice cu normele tehnice

Normele tehnice, în sensul lor larg, au fost sistematic

incluse printre normele sociale. S-a arătat că normele sociale pot fi

luate ca o subcategorie a normelor de convieţuire socială, elementar

distinctiv fiind specificul raporturilor sociale pe care le

reglementează.

Normele tehnice reglementează relaţiile sociale cu privire

la creaţia bunurilor cu destinaţie utilitară sau estetică. Astfel prin

norme tehnice se înţelege legătura omului cu natura, exprimată de

legile naturale. Normele tehnice pot deveni norme juridice atunci

când nevoile sociale impun acest lucru.

Ele pot dobândi şi caracter juridic prin implementarea lor

în acte normative, a căror respectare va fii asigurată prin forţa

coercitivă a statului. Astfel de norme sunt cele privind circulaţia pe

drumurile publice, normele de protecţia muncii etc.

Normele de folosire a unei maşini sau a unui utilaj trebuie să fie

cunoscute sau aplicate corect, o societate modernă fiind de

neconceput în absenţa normelor tehnice.

În ceea ce priveşte obiectul specific de reglementare al

normelor tehnice în raport cu alte norme sociale, cei mai mulţi

autori subliniază că ele se caracterizează prin faptul că stabilesc

atitudinea oamenilor privind folosirea obiectelor de muncă pentru a

obţine, cu minimum de efort, maximum de randament. Pentru ca o

asemenea stabilire, expresie a unor legi obiective, să devină o

normă tehnică, este necesar ca ea să fie tradusă în viaţă prin voinţa

oamenilor, iar, în activitatea lor practică să se formeze convingerea

unui colectiv care participă la producţie, că această regulă este

conformă cerinţelor tehnicii înaintate. Un procedeu tehnic devine

normă tehnică abia din clipa în care colectivul din una sau mai

multe unităţi economice s-a convins că el corespunde necesităţilor

concrete şi îi generalizează aplicarea în activitatea productivă.

Normele tehnice se înmulţesc şi se diversifică ca urmare a

dezvoltării cunoştinţelor tehnice şi a dezvoltării ştiinţelor.

Validitatea lor este dată de modul în care omul reuşeşte să

surprindă legităţile obiective, să le cunoască şi să le valorifice,

exprimându-le în reguli diriguitoare pentru propria sa activitate.

În ceea ce priveşte caracteristicile normelor tehnice, într-o

prezentare sistematică, se poate aprecia că:

A. Normele tehnice determină conduita oamenilor atât în ce

priveşte utilizarea uneltelor de producţie cât şi a obiectului muncii.

Normele de utilizare ale unei maşini (instrucţiuni de lucru, setul de

instrucţiuni pentru întreţinerea ei, protecţia muncii etc.) sunt norme

care trebuiesc cunoscute şi aplicate. În ipoteza că nu se respectă

aceste norme tehnice, nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul

dorit. Reguli de acelaşi gen se aplică şi pentru utilizarea obiectului

muncii, acesta fiind un element în procesul de obţinere al

produsului muncii.

69

B. Formarea normelor tehnice presupune intervenţia unui act

de voinţă a unui colectiv de oameni. În general, o metodologie de

lucru devine normă tehnică prin însuşirea lui de către un colectiv de

muncă pe baza standardului profesional. Convingerea colectivului

de lucrători că o anumită regulă îi apropie de scopul dorit, o

transformă pe aceasta în normă tehnică numai după ce îi

generalizează aplicaţia în activitatea productivă. Tocmai acest mod

de apariţie a normei tehnice o plasează în rândul normelor sociale.

C. Normele tehnice au un caracter obiectiv. Fiind orientate

înspre optimizarea activităţii creatoare a omului, aceste norme sunt

întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa omului.

D. Norma tehnică nu este independentă de morală. Morala îşi

manifestă acţiunea asupra transformării unui procedeu de producţie

într-o normă tehnică. Ea poate permite sau opri această

transformare. În optimizarea unui proces de producţie uneori sunt

necesare operaţiuni cu o conotaţie morală. Astfel, în procesul de

concepţie ori perfecţionarea unor medicamente ori produse

cosmetice ar fi necesar să se efectueze teste pe animale ori indivizi

umani. Multe companii nu recurg la efectuarea acestor teste în

procesul de cercetare, preferând cheltuieli mai mari cu aplicarea

altor metode de testare, datorită faptului că ele sunt considerate

imorale de un mare număr de consumatori. Unele metode de

pescuit conduc, pe lângă capturarea speciilor destinate valorificării

industriale, la omorârea unor specii care nu au această destinaţie.

Deşi aceste tehnici sunt mai productive, unii nu le aplică datorită

considerentelor morale. Chiar şi modalitatea de sacrificare a

animalelor pe cale industrială a fost influenţată şi de considerente

de ordin moral.

E. Normele tehnice încetează a-şi produce efectele odată cu

îmbunătăţirea lor, în timp ce, în mod obişnuit, normele juridice pot

fi pur şi simplu abrogate, fără să fie înlocuite cu altele. În mod

excepţional, în cazul în care activitatea productivă la care ele se

referă încetează din motive obiective, normele tehnice îşi pierd

aplicabilitatea.

În general, normele tehnice conduc procesul productiv,

nerespectarea lor determinând în multe cazuri şi consecinţe

juridice.În societatea modernă, industrializată, tehnologizată şi

computerizată, folosirea şi respectarea acestor norme este foarte

importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal.De

aceea, multe norme tehnice au devenit obiect de reglementare

juridică (cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al

telecomunicaţiilor, al transportului, etc.).

Având în vedere că normele tehnice devin rapid şi norme

juridice, aproape că ele nu mai pot fi uneori despărţite; astfel de

exemple pot fi normele de tehnică contabilă, juridical, normele de

protecţie a băncilor, normele de protecţie a mediului.

Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii, cu norme de

tehnică juridică: norme de procedură civilă sau penală,

contencioasă, norme de tehnica elaborării sau de tehnica

interpretării dreptului, etc. Normele tehnice sunt cuprinse şi în

70

reglementările internaţionale, fiind inserate în tratate sau convenţii

internaţionale astfel ca ele devin obligatorii pt părţile semnatare.

7.3.4 Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire

socială

În sens larg, noţiunea de norme de convieţuire socială este

sinonimă cu cea de norme sociale. În sens restrâns, regulile de

convieţuire socială sunt reguli sociale elementare care

reglementează comportamentul oamenilor în societate. Intră în

această categorie: normele de bună-cuviinţă, de politeţe, de

cortazie, norme protocolare, etc.

Profesorul E.Sperantia arată că distincţia acestor norme

este dată de o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a

persoanelor, exprimată prin “stimă”, “consideraţie” sau “respect”

între oameni. Normele de convieţuire socială pot conduce la un

“minim de convergenţă armonică” necesară vieţii sociale, însă dacă

nu sunt dublate de puternice motivaţii morale, aportul lor este redus

la normalizarea relaţiilor sociale. Simplă politeţe nu apară şi nu

asigură convieţuirea, pecand convieţuirea odată asigurată, se poate

cizela şi adânci prin politeţe.

O parte importantă a normelor de convieţuire socială este

acela a normelor deontologice sau de deontologie profesională.

Aceste norme se formează treptat, spontan şi ele depind mai mult

de uzaje decât de morală sau de drept, putând fii la un moment dat

însuşite de o manieră activă printr-o instrucţiune anume înscrise

într-un statut.

7.3.5 Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice

Mai mulţi autori definesc deontologia ca „parte a eticii”.

În sens restrâns, deontologia este privită ca un ansamblu de

norme (reguli, obligaţii) morale ale unei profesiuni. Conceptul a

avut ecou în medii intelectuale diverse, inclusiv în ţara noastră,

unde este deja utilizat, adesea cu spirit de moralitate justiţiară.

În ceea ce priveşte elementele esenţiale ale deontologie,

putem face următoarea sistematizare:

A. Este neîndoios că suntem în prezenţa unor situaţii de tip

normativ. Acest lucru reiese din faptul că se face apel la

deontologie din nevoia de a norma, a prescrie un comportament

dezirabil în cadrul unei profesii, de a sancţiona comportamentele

indezirabile şi de a preveni asemenea comportamente.

B. Ideea de moralitate are o prezenţă dominatoare. În toate

situaţiile se face apel la instanţa morală, fie direct, fie ca substitut

pentru instanţe administrative sau juridice, fie împreună cu ele, fără

a exista însă o delimitare precisă.

C. Apelul la deontologie este prezent îndeosebi în mediile

profesionale de o anumită înălţime intelectuală.

D. Deontologia este chemată să răspundă la nevoi legate

nemijlocit de relaţiile interumane, omul fiind în acelaşi timp obiect

71

şi agent al acţiunii umane.

E. Nerespectarea normelor prescrise poate produce un rău de

natură fizică, psihică, morală, socială, materială etc. Unor persoane

sau grupuri de persoane fără ca acestea să se poată opune sau să

poată face apel la instanţe de protecţie, fie din neştiinţă, fie din

ignoranţă fie din faptul că ajung în incapacitate de a se proteja..

Există unele încercări reuşite de codificare care conţin şi

norme specifice unor profesiuni, care au o vechime impresionantă:

„Perceptele lui Confucius”, adevărat mentor de şcoală

deontologică, „Codul lui Hammurapi”, „Învăţăturile lui Solomon”.

„Jurământul lui Hypocrat”, bază ideologică a deontologiei medicale

moderne sau, în ţara noastră, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către

fiul său, Teodosie”.

În perioada actuală, deontologia medicală este cea mai

consolidată deontologie explicită, prezenţa ei în amfiteatrele

universităţilor medicale, dar mai ales pe masa de lucru a fiecărui

cadru medical, fiind o constantă cu tradiţie. Alături de aceasta, s-au

formulat coduri deontologice în domeniul juridic, militar, al

educaţiei, al informaţiei publice etc.

Astfel de coduri au fost elaborate şi în sfera cercetării

ştiinţifice al cărei obiect are impact explicit sau implicit asupra

vieţii, psihicului său personalităţii omului. Remarcabilă în acest

sens este lucrarea lui Robert Page în care problema manipulării

subiecţilor, precum şi a strategiilor de către cercetători imuni la

aspectele deontologice, este abordată sub aspecte variate, de la

invocaţii asupra moralităţii individuale, la cele asupra finalităţii

civice a proiectelor, rezultatelor şi propunerilor de schimbare.

Unele societăţi de psihologie au elaborat coduri

deontologice mai mult sau mai puţin riguroase, pentru diferite

ipostaze ale profesiei de psiholog (din învăţământ, din cercetare,

din asistenţa psihologică etc.)

Astfel, în anul 1961 Societatea franceză de psihologie a

elaborat un Cod deontologic şi Principii generale de deontologie.

Asociaţia americană de psihologie a elaborat, în 1953, Standardele

etice ale psihologului. Asociaţia poloneză de psihologie a elaborat

în anul 1971 un Cod de etică a psihologului iar în ţara noastră, în

1975, Asociaţia psihologilor a publicat în Revistă de psihologie un

proiect pentru Codul deontologic al psihologului practician. Tot în

România, la a treia Conferinţă Naţională a Sociologilor din

România (21-22 mai 1993) a fost adoptat Codul deontologic al

sociologilor, cu scopul declarat de a asigura „probitate profesională

şi morală în relaţiile cu persoane, grupuri, organizaţii, comunităţi,

în activitatea de cercetare, învăţământ sau aplicare a cunoştinţelor

sociologice”.

În domeniul juridic, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 17

decembrie 1979 „Codul de conduită pentru responsabilii cu

aplicarea legilor”, care prevede că aceste persoane îşi vor îndeplini

datoria stabilită de lege, servind comunitatea şi apărând toate

persoanele împotriva actelor ilegale, în îndeplinirea datoriei lor, cei

care răspund de aplicarea legii trebuind să respecte şi să protejeze

demnitatea umană, să apere şi să protejeze drepturile fundamentale

72

ale oricărei persoane.

În acest moment, din păcate, deontologia este un concept

folosit fără un suport foarte bine conturat. Întâlnim adesea

exprimări orale sau scrise, etichete puse unor ziarişti, politicieni,

medici, profesori etc. de tipul: „a încălcat codul deontologic al

profesiei sale”. Asemenea etichete apar, de regulă, atunci când

atitudinea, fapta, hotărârea, comportamentul celor etichetaţi a

deranjat pe autorul etichetei, dar acesta nu are argumente pentru a

cere satisfacţie pe cale administrativă sau juridică, sau, pur şi

simplu este conştient că invocarea deontologiei este mai puternică

în ochii opiniei publice. Pe de altă parte, unele „coduri

deontologice” elaborate în formă scrisă suferă printr-o lipsă de

delimitare a câmpului de acţiune a deontologiei, sau identificarea

falsă a acestui câmp, pornind de la o interpretare a obiectului

deontologiei dincolo de cadrul său firesc, ceea ce le dă o natură

eclectică. Acest eclectism este explicabil prin aceea că grupurile

profesionale preocupate de asemenea coduri trăiesc necesitatea

moralităţii actelor lor de pe o platformă morală mai degrabă intuită

decât cercetată şi explicitată cu mijloacele eticii. Fără un instrument

teoretic autentic, preocupările se centrează în primul rând pe

corectitudinea actelor profesionale privită prin prisma drepturilor

general-umane ale persoanei, aşa cum aceste drepturi s-au impus

public, exigenţele strict de domeniul moralităţii fiind mai mult

presupuse, decât explicit formulate. Uneori se au în vedere drepturi

consacrate juridic, fără a se ţine cont că morală nu se identifică cu

dreptul, chiar dacă, unele valori morale capătă şi o consacrare

juridică.

În literatura filosofică românească se remarcă preocuparea

lui Vasile Popescu de sintetizare a unor idei despre deontologie. El

defineşte deontologia „ca un sistem al moralei profesionale, cod

moral specific unui anumit scop profesional”, considerând că

deontologia are realitate numai în concretitudinea sa, organizată în

structuri normative distincte „ce reglementează comportamentul

moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”.

Se consideră că normele deontologice se impun în societate

datorită existenţei unor relaţii de autoritate. Literatura sociologică

defineşte autoritatea ca o „relaţie prin care o persoană sau grup

acceptă ca legitim faptul că deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate

de o instanţă superioară (persoană, grup, organism)”.

Autoritatea este legată de ideea de ierarhie socială, fără a se

identifica cu puterea. Orice autoritate legitimă se bazează pe o

investiţie de încredere făcute în contul persoanei, grupului său

instituţiei purtătoare a autorităţii, bazată pe ideea că acestea ştiu,

pot şi doresc binele în legătură cu o anumită profesie.

Importanţă unor astfel de norme pot face că în anumite

condiţii şi pentru respectarea lor, să fie incluse în acte normative şi

atunci dobândesc forţa juridică devenind norme juridice. Amintim

codul deontologic al poliţiştilor, procurorilor, statutul juridic al

cadrelor didactice, militare, etc.

73



Acţiunea umană impune normarea, reglarea prin norme a conduitei, reglare ce asigură

eficienţa acţiunii.

Normarea activităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie, la şcoală,

la serviciu, pe stradă, etc.

Trebuie precizat că din punct de vedere etimologic cuvântul “norma” provine din grecescul

“nomos” care semnifică ordinea. Nici o formă asociativă umană nu poate exista fără instituirea

unui minim de reguli de conduită, putând afirma că societatea şi norma au o geneză comună

bazată pe nevoia de ordine socială.






Din punct de vedere sociologic, norma socială, este o regulă de comportament împărtăşită de

două sau mai multe persoane cu privire la conduita ace trebuie considerate ca social acceptabilă.



B) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite stimulente pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de la regula prescrisă.

C) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i se poate cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune irealizabilă.

D) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. Reflectă condiţiile social‑ economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale. Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale.

Fiind foarte variate în categoria normelor sociale sunt cuprinse norme morale, norme tehnice,

norme politice, norme sportive, norme juridice, norme religioase, etc.


Norma morală,

Norma obişnuielnică,

Norma tehnică,

Norma religioasă.


74

8. Ce corelaţie există între normele juridice şi normele morale?

9. Normele obişnuielnice

10. Normele organizaţiilor nestatale


18. Morala reprezintă:

a) Idei, precepte despre bine-rău;

b) Un sitem de dogme religioase;

c) Este filosofia dreptului.

19. În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde:

a) Legea constituţională;

b) o anumită ordine morală,;

c) o contradicţie dintre morală şi drept.


75




1999;







Legătura dintre drept şi stat

8.1. Introducere



8.3.1. Noţiuni generale despre stat

8.3.2. Forma de stat

8.3.3. Legătura dintre drept şi stat


8.1. Introducere

Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două mari fenomene

politice se împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de

celălalt. În ce priveşte etimologia, cuvântul “stat” provine din limba latină,

de la “status”. Luat în sine, el nu prea are sens precis, ci exprimă o anumită poziţie, faptul de a fi început ceva sau exprimă ideea de stabilitate a unei situaţii. El a dobândit, cu timpul, o semnificaţie politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute. Astfel, în societatea antică romană s-au adăugat atributele de “Rei romanae'' sau “Rei publicae'', devenind astfel “Status Rei romanae” sau “Status Rei publicae” (Statul lucrurilor romane sau Statul lucrurilor publice).


76


1. Iniţierea studenţilor în studierea statului şi dreptului;


fundamentale pe care le presupune statul şi dreptul




- definirea şi înţelegerea noţiunilor de stat şi de drept



Pentru unitatea de învățare, Legătura dintre drept şi stat timpul

alocat este de 2 ore.


8.3.1. Noţiuni generale despre stat Cu timpul, cuvântul Status, fără alte adăugiri şi scris cu majuscule, a

dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut, în special, în Italia secolului al XVI-lea, o dată cu apariţia lucrării lui Machiavelli, Il principe (Principele) în care se spune: “Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state şi sunt Republici sau Principate” (“...tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”). În acest fel termenul a intrat în limbaj, începând să însemne de acum înainte o instituţie politică în sine, deosebită oarecum de regimurile particulare.

Din limba italiană, termenul a fost transpus curând în germană “Staat”, în engleză “state”. În limba engleză îl întâlnim la Shakespeare care în “Hamlet” spune: “e ceva putred în statul Danemarca''.

În limba franceză abia în secolul al XVIII-lea devine frecvent cuvântul “L'État”. Până în această perioadă a fost utilizat, mai ales, termenul de “Republică”. (De exemplu, Jean Bodin şi-a intitulat una din lucrările sale: “Les six livres de la République”, apărută în 1576). A mai circulat, de asemenea, termenul de “signeurerie”.

În perioada actuală, în limbajul cotidian, cuvântul “stat” circulă, mai ales, cu două sensuri. Într-un prim sens, pe care l-am putea denumi sensul istorico-geografic, prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional, relaţiile economice, politice, culturale ş.a. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. De pildă, când

77

spunem: “România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de români, cu un relief variat, aşezat în sud-estul Europei”, în această frază termenul de “stat” este utilizat în sensul de “ţară”.

În cadrul acestui sens trebuie să distingem două laturi ale lui: a) Organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, desemnată, mai

ales, prin cele două atribute adăugate termenului “stat”, din fraza de mai sus, respectiv “democratic” şi “unitar”. Aceste atribute se referă la faptul că organizarea politică din ţara noastră, formată din diverse organe, în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii, senatorii, funcţionarii publici, organe cum sunt: Parlamentul, Guvernul, ministerele, este construită pe principii democratice şi că România nu este un stat federativ sau o confederaţie de state, ci este un stat cu un singur sistem de organe care acţionează pe întreg teritoriul ţării

b) O a doua latură a acestui prim sens ar fi teritoriul, cu relieful lui, locuit în majoritate de populaţie românească, ce şi-a construit un sistem de relaţii economice, politice, culturale, delimitat prin frontiere ce-l plasează în sud-estul Europei. Evident că aceste două laturi ale noţiunii de “stat”, în sensul ei istorico-geografic, se împletesc foarte strâns. Organizaţia politică a ţării îşi exercită guvernarea asupra populaţiei de pe teritoriul respectiv.

Un al doilea sens al termenului “stat” ar fi cel “politico-juridic”. Acest sens este mai restrâns ca sferă, dar mai profund, mai esenţial ca şi conţinut. În acest sens, prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic, respectiv numai organi-zaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu alte cuvinte, ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “puterea publică”. De exemplu, când spunem: “Statul român a încheiat o serie de tratate'', în aceste expresii este vorba de organizaţia politică, denumită “stat”, deci de organele de stat, de “puterea publică”, de sensul politico-juridic al termenului. În ştiinţa dreptului se întâlnesc frecvent expresii cum sunt: stat, putere de stat, aparat de stat. De aceea este cazul să stabilim sensul acestor termeni.

Între noţiunea de “stat”, “putere de stat'', “aparat de stat” (mecanism sau sistem de organe al statului) nu există o deosebire de sferă, în sensul că noţiunea de stat ar fi o sferă mai largă care să le cuprindă pe celelalte două. Deosebirea dintre aceşti trei termeni constă numai în gradul lor de abstractizare şi în faptul că se utilizează în împrejurări diferite. Ar fi vorba, deci, numai de o deosebire de nuanţă, de accentul care se pune, în procesul de abstractizare, pe unul sau altul din aspectele acestui fenomen social complex.

Noţiunea de “stat” este cea mai abstractă şi se poate utiliza în toate împrejurările, atât când este vorba de puterea publică, privită ca o categorie specială de oameni învestiţi cu atribuţii de putere, cât şi atunci când este vorba de structura, de modul de organizare al puterii publice.

Termenul de “aparat de stat” (sau “mecanism de stat”) este un termen care acoperă acelaşi conţinut ca şi cel de “stat” în sensul lui politico-juridic, dar privit numai în mod structural, din punct de vedere al organizării sale, având un aspect mai concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfăţişează ca o diversitate extremă de organe, o diversitate extremă de forme organizatorice.

În sfârşit, expresia “putere de stat'' se utilizează în dinamismul ei, în

78

împrejurări revoluţionare când nu se poate preciza încă, cu claritate, structura, toate formele organizatorice pe care forţele revoluţionare victorioase în revoluţie le vor folosi în interesul lor.

Faptul că, între aceste trei noţiuni nu există deosebiri de conţinut (de sferă) rezultă şi din aceea că ele pot fi utilizate una în locul celeilalte fără ca sensul unei propoziţiuni sau fraze să se schimbe. Aşa, de exemplu, dacă spunem: “statul elaborează norme de drept”, termenul “statul” putem să-l înlocuim cu “aparatul de stat” sau “puterea de stat” fără ca înţelesul propoziţiei să se schimbe.

Este adevărat că atunci când abordăm problema statului trebuie să

avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii amintite mai sus: sensul

istorico-geografic şi sensul politico-juridic. În mod ştiinţific însă s-a

impus mai ales sensul politico-juridic al noţiunii, de aceea o posibilă

definiţie a statului în acest sens ar fi: “o organizaţie politică formată

din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anume teritoriu, care sunt

investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a lua

decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în

norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt

respectate de bună voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de

constrângere.”

Din această definiţie rezultă legătura strânsă dintre stat şi drept, căci

majoritatea “deciziilor obligatorii'' sunt de fapt consemnate în normele

de drept, cuprinse şi ele în diverse acte normative, sau în acte de

aplicare pe care le elaborează organele de stat competente. Pentru

motivele arătate mai sus, dreptul, la rândul lui, ar putea fi definit ca:

“un ansamblu de norme de conduită, instituite sau sancţionate de stat, a

căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după sine

aplicarea forţei de constrângere a statului”.

Ce trebuie să înţelegem prin afirmaţia că normele juridice “sunt

instituite sau sancţionate de stat”? În marea lor majoritate, în statele

contemporane, normele de drept sunt instituite de stat, adică sunt o

creaţie a statului. Dar există şi norme care nu sunt opera unor organe

de stat, ci au apărut pe altă cale (cazul cel mai tipic este al obiceiului

juridic), dar cărora statul le recunoaşte o valoare juridică, respectiv ele

sunt “sancţionate'' de stat.

8.3.2. Formă de stat

Noţiunea de formă a statului este privită, în literatura de specialitate

ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de

guvernământ, structura de stat şi regimul politic. De aceea, la început,

se impune clarificarea acestor elemente componente. Prin formă de guvernământ se înţelege organizarea puterii supreme

de stat, modul de formare şi competenţa organelor supreme ale statului.

Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republică şi monarhie. Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe timp limitat. Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind aleasă pe viaţă. Uneori, forma de guvernământ figurează în denumirea

79

oficială a ţărilor, în cadrul relaţiilor internaţionale. De ex.: Republica Columbia, Regatul Danemarcei etc.

Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat, în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială. Din punct de vedere al structurii de stat întâlnim state unitare şi state compuse. Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. De exemplu: România, Franţa, Polonia etc. Statele compuse sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state unitare. În trecut au existat, ca state compuse: uniunile reale, uniunile personale, confederaţiile de state şi federaţiile. În prezent, cele mai multe dintre statele compuse sunt federaţiile. Uneori şi structura de stat este oglindită în denumirea oficială a ţărilor. De ex.: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă ş.a.

În cazul federaţiei se susţine că aceasta ar fi formată din mai multe state membre. Statul format din unirea a mai multe state membre se numeşte stat federal, însă expresia “stat'' se foloseşte mai mult în mod tradiţional, întrucât ele nu sunt state în adevăratul sens al cuvântului. Prin intrarea lor în federaţie ele au devenit, mai curând, un fel de unităţi administrativ-teritoriale, decât state propriu-zise. Astfel, statele federale nu au armată proprie, nu apar ca subiecte în relaţiile internaţionale, nu au monedă proprie, etc.

Aristotel, studiind multitudinea formelor de stat existente în antichitate, a căutat să găsească factorii determinanţi ai apariţiei, menţinerii şi dispariţiei formelor de stat. După părerea lui, apariţia uneia sau alteia dintre formele de stat se datorează predominării uneia sau alteia dintre clasele sociale şi ele ar putea fi reduse la două forme fundamentale, care reflectă relaţiile dintre bogaţi şi săraci. Acestea ar fi: democraţia şi oligarhia, subliniind că ceea ce deosebeşte democraţia de oligarhie este bogăţia şi sărăcia. În democraţie poporul este suveran, iar în oligarhie, dimpotrivă, suveranul este minoritatea formată din cei avuţi. El consideră că existenţa averii excesive este incompatibilă cu democraţia şi că ea generează oligarhia sau tirania. Aristotel considera că, acolo unde există un mare număr de păstori şi agricultori, forma cea mai potrivită este democraţia.

Factorii care determină transformarea formelor de stat, respec-tiv înlocuirea unora cu altele, ar fi revoluţiile, generate şi ele de inegalitatea unora şi bogăţia fără măsură a altora.

Montesquieu, referindu-se la formele de stat, vorbeşte, de fapt, despre regimul politic din diverse ţări susţinând că ele ar fi dependente de anumite condiţii naturale cum ar fi: natura, solul, clima ş.a. El arată că fertilitatea solului duce, în mod necesar, la instituirea unui regim autoritar. În ţările care au un sol nefertil, în special în cele din regiunile muntoase, se instituie, mai ales, guvernământul aristocratic, care în concepţia lui apare totuşi ca un guvernământ în care populaţia se bucură de libertate.

Georges Burdeau defineşte forma de guvernământ ca, “mod de

desemnare a agenţilor care exercită puterea ei, în acelaşi timp, ca

însuşi modul de exercitare a acestei puteri''.

Făcând o deosebire între analiza formelor de stat din punct de

vedere politic şi analiza lor din punct de vedere juridic, el grupează

formele de stat după criteriul juridic care constă fie în existenţa unui

titular unic al puterii de stat, fie a unor centre de putere multiple.

80

Pornind de la criteriul deţinerii puterii de către o singură persoană sau

de către totalitatea cetăţenilor, Marcel Prelot grupează statele în

monocraţii şi democraţii. Pe primele le subdivide în monarhii şi tiranii,

iar pe cele din urmă în antice şi moderne.

Gruparea tradiţională a formelor de guvernământ, însă, mai ales în

secolul nostru, este cea în: monarhii şi republici. Există şi autori din

acest secol care preconizează o altă împărţire a statelor din punct de

vedere al formei lor de guvernământ, decât cea tradiţională. Astfel,

Hans Kelsen consideră că raportul în care se află supuşii faţă de

crearea ordinii, măsura în care ei iau parte la elaborarea ordinii

juridice, prin norme de drept, trebuie să fie criteriul decisiv în

detaşarea formelor de guvernământ, care, după părerea lui, pot să fie

democrate sau autocrate. În viziunea lui, însă, democraţia şi autocraţia

sunt două tipuri ideale, dar diametral opuse. Statele existente în

comunitatea internaţională nu pot fi încadrate, cu precizie, spune el, în

una sau alta din aceste tipuri. Proporţia în care ele conţin elemente din

unul sau altul dintre tipuri nu face posibilă împărţirea lor în republici

sau monarhii.

Referindu-se la regimul politic, G. Burdeau arată că “ceea ce importă, în

orice caz, în clasificarea regimurilor politice, este, pe de o parte,

stratificarea socială care reclamă diferenţa între clase şi, în consecinţă,

rivalităţile lor, pe de altă parte, situaţia, locul pe care regimul îl acordă

claselor fie favorizându-le , fie defavorizându-le”.

M. Duverger, abordând problema regimului politic împarte

dictaturile după rolul pe care îl au în conflictul dintre două sisteme

(unul vechi şi altul nou) în două categorii: dictaturi revoluţionare, care

accelerează instaurarea noilor structuri, şi reacţionare, destinate să

frâneze evoluţia lor, să le menţină pe cele vechi. Ele au în comun

numai extinderea sau restrângerea libertăţii publice. În categoria

regimurilor autoritare el include statele autoritare comuniste şi cele

fasciste, ele având ca elemente comune: tendinţa spre monopolism,

existenţa unui partid unic, suprimarea sau reducerea opoziţiei. În

acelaşi sens, referitor la existenţa unui partid unic, se pronunţă şi A.

Haoriou.

Caracterul democratic al unui regim politic rezultă şi din existenţa

mai multor partide politice dintr-o anumită ţară. G. Burdeau, de pildă,

arată că multitudinea partidelor este cea care garantează constituirea

guvernelor conform voinţei generale a majorităţii guvernanţilor şi face

deosebirea dintre “statul partide-lor'' şi “statul partizan”. El arată că

există două forme de democra-ţie: democraţia pluralistă şi monocraţia

populară.

Evident că nu numărul mai mare sau mai mic de partide politice

existente într-o ţară fac ca regimul politic să fie mai democratic sau mai

puţin democratic, ci însuşi pluripartidismul, natura partidelor de

guvernământ, metodele generale de guvernare.

8.3.3. Legătura dintre drept şi stat

Atunci când abordăm problema fenomenului desemnat prin

noţiunea “stat” trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noţiunii: sensul istorico-geografic şi sensul politico-juridic În legătură

81

cu orice noţiune ştiinţifică, trebuie ţinut seama de faptul că nu există o terminologie ferm stabilită şi că fapte sau aspecte identice pot fi definite cu termeni diferiţi şi, dimpotrivă, termeni asemănători se pot referi la fenomene distincte. Acest lucru s-a întâmplat şi cu noţiunea dreptului şi a statului. Au existat discuţii terminologice, în cadrul cărora cei care au participat la ele nu şi-au dat seama, întotdeauna, că este vorba de o discuţie terminologică, crezând că se află în prezenţa unor probleme de fond. Termenilor “drept” şi “stat”, diferiţi autori le dau sensuri diferite şi nu ţin seama de faptul că, atunci când discută, ei substituie discuţiilor de fond discuţiile terminologice. De pildă, unii autori nu pot concepe statul decât în forma sa contemporană, de tip european, apărut, aproximativ, la începutul sec. XVI, în timp ce alţii extind acest concept şi asupra unor state mai vechi. Atunci când primii spun că statul se naşte în sec. XVI, iar secunzii contestă se pare că între ei există un dezacord. În realitate însă îi separă numai o diferenţă de terminologie, pentru că, dacă din punct de vedere al limbajului lor aceste două concepţii sunt contradictorii, în realitate ele nu sunt. Unii autori denumesc “drept” normele sancţionate de stat, în timp ce alţii înţeleg şi normele sancţionate de o organizaţie socială oarecare şi nu numai de către stat. Dacă primii spun că dreptul este inseparabil de stat, secunzii contestă, spunând că dreptul este inseparabil de organizaţiile sociale. Astfel, cele două concepţii nu se opun decât pe plan terminologic, întrucât uzează de termeni care nu se opun, ci sunt diferiţi, în realitate, însă, nu este vorba de un dezacord.

Fixarea cu claritate a terminologiei cu care operăm este de mare însemnătate în domeniul ştiinţelor juridice. Noi am precizat semnificaţia pe care înţelegem să o dăm termenului “drept” şi “stat”. Datorită faptului că prin drept desemnăm numai normele instituite sau sancţionate de stat sperăm să evităm criticile că legăm prea strâns dreptul de stat şi că pot exista şi normele de drept fără sancţiuni statale.

Termenilor de “drept” şi “stat'' le-am atribuit sensurile cele mai specifice şi mai răspândite. De aceea am subliniat că prin “stat” trebuie să înţelegem o organizaţie bazată pe constrângere, iar prin “drept” numai sistemul de norme cărora statul le asigură forţa sa coercitivă. În acest fel organizaţia care dispune de monopolul forţei de constrângere se deosebeşte, prin aceasta, de toate celelalte organizaţii, după cum sistemul de norme pe care îl sancţionează, se disting prin acest fapt de toate celelalte norme.



Etimologia şi sensurile termenului “stat”. Sensul dat astăzi termenului şi cui îi este atribuit

(Niccolo Machiavelli). Accepţiunile termenului “stat” în limbajul politico-juridic contemporan:

82

1. accepţiunea istorico-geografică (sinonimă cu patria sau ţara) în care elementele definitorii sunt: teritoriul, populaţia şi organizarea politică a puterii acelei populaţii 2. accepţiunea politico-juridică în care statul este înţeles ca ansamblul organismelor, mecanismelor sau instituţiilor prin care se organizează şi exercită puterea, adică guvernarea societăţii. Statul ca “putere de stat”. Noţiunea sau categoria politico-juridică de “putere”. Trăsăturile definitorii ale noţiunii de “putere”. Concepţii şi teorii despre “putere”. “Puterea politică”. Puterea de stat. Caracteristici. Instituţiile (organele) fundamentale ale puterii de stat. Forma de stat. Legătura dintre stat şi drept. Orientări şi concepţii privind legătura dintre stat şi drept. Argumente de ordin logic privind legătura stat-drept.


Interdependenţa stat-drept,

Statul în relaţie cu dreptul,

Forma de stat.


11. În ce rezidă legătura stat-drept?

12. Etimologia şi sensurile noţiunii de stat

13. Concepţii despre legătura dintre drept şi stat

83


20. Forma de stat exprimă:

a) modul de organizare al conţinutului puterii de stat;

b) modul de exercitare al puterii de stat;

c) modul de constituire al puterii de stat;

d) modul de formare a forţei publice.

21. Care sunt funcţiile statului:

a) funcţia de conducere, funcţia normativă, funcţia preventivă, funcţia de

guvernare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;

b) funcţia de reglementare socială, funcţia de tratare a conflictelor declarate,

funcţia de legitimare a puterii;

c) funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională,

funcţia externă.


1. Aristotel, Politica, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924. 2. Ch. Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. 3. H. Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928. 4. Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, Paris, 1921. 5. Barthélémy, Traité de droit administratif, Paris, 1926. 6. Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1962. 7. Institutions politiques et droit constitutionnel, Presse Universitaire de France, Paris, 1965. 8. Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, 1967. 9. E. D. Tarangul, Teoria lui Duguit asupra raporturilor dintre drept şi stat, Conferinţă, Cernăuţi,

1928. 10. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie

Cantemir”, Bucureşti, 1991. 11. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998. 12. Mircea Zărie, Structura de stat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

84

13. Luburici Momcilo, Teoria generală a dreptului, Editura Oscar Print, Bucureşti 2005. 14. Craiovan, Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Sibilo, Craiova 1999. 15. Mazilu, Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti 1999. 16. I. Dogaru, D. C.Dănişor, Gh.Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1999.


Dreptul şi statul în contextul civilizaţiei şi culturii universale

9.1. Introducere



9.3.1. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi cultură

9.3.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului

9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip oriental antic

9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice

9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice

9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism


9.1. Introducere Termenii de civilizaţie şi cultură sunt utilizaţi uneori într-un context

în care se completează reciproc, alteori sunt folosiţi singular, fiecare în

parte, pentru a desemna o anumită realitate. Curios, însă, că unul din

aceşti termeni – civilizaţia – este definit prin celălalt termen – cultura.

Astfel, în “Dicţionarul enciclopedic român” se arată: “civilizaţie =

nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii.

Noţiunea de civilizaţie are în vedere întrepătrunderea culturii materiale

şi a celei spirituale, precum şi progresul lor continuu determinat de

legătura lor comună cu baza economică a societăţii şi de succesiunea

logică a modurilor de producţie”.

Acest lucru nu trebuie să surprindă dacă ne gândim că definiţiile date

conceptelor de civilizaţie şi cultură (după unii autori, peste 180 la

număr) au intervertit cei doi termeni. De pildă, pentru faptele de

civilizaţie germanii întrebuinţează termenul “kultur”, pe când francezii

indică cultura prin termenul de “civilisation”.

85



3. Iniţierea studenţilor în studierea statului si dreptului in

civilizaţia şi cultura universală;


fundamentale pe care le presupune cultura şi civilizaţia




- definirea şi înţelegerea noţiunilor cultura şi civilizaţie



Pentru unitatea de învățare, Dreptul şi statul în contextul

civilizaţiei şi culturii universale, timpul alocat este de 2 ore.


9.3.1. Consideraţii cu privire la termenii de civilizaţie şi

cultură

În limbajul cotidian, termenul de civilizaţie se utilizează, mai ales,

pentru a desemna totalitatea valorilor materiale, pe o anumită treaptă a

dezvoltării lor, relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi

în special utilizarea lor, cât şi normele de comportament în relaţiile

interumane. Termenul – cultură – se utilizează pentru a desemna

anumite valori spirituale, concretizate în opere literare, muzică, arte

plastice, filosofie ş.a. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.

După Ovidiu Drimba, civilizaţia ar cuprinde mijloacele cu ajutorul

cărora omul supune mediul înconjurător în scopul satisfacerii nevoilor sale

materiale. În sfera civilizaţiei ar intra: alimentaţia, locuinţa,

îmbrăcămintea, construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie,

86

tehnologia, activităţile economice şi administrative, organizarea socială,

politică, militară şi juridică, educaţia şi învăţământul, în măsura în care

răspund unor exigenţe ale vieţii practice. Acelaşi autor consideră că

cultura include atitudinile, actele şi operele din domeniul spiritului şi al

intelectului cum sunt: datinile, obiceiurile, credinţele şi practicile

religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie,

literatura, muzica, arhitectura, pictura, sculptura, artele decorative sau

aplicate. Fiind un rezultat al experienţei umane civilizaţia şi cultura

sunt la fel de diverse ca experienţa însăşi. Cu toate acestea, oricare ar fi

întinderea diversităţii lor, toate produsele experienţei păstrează ceva

comun: ele nu îşi dobândesc sensul decât în măsura în care corespund

la ceea ce omul caută să realizeze, intenţiilor şi planurilor lui. Fără

conceptul de valoare, de semnificaţie sau scop, nici o creaţie umană nu

poate fi înţeleasă.

Civilizaţia este caracterizată prin anumite forme ale raporturilor

dintre oameni şi natură şi ale raporturilor sociale, ale oamenilor între ei

în muncă, producţie, mediul înconjurător. Aceste raporturi marchează

structurile sociale, instituţiile, formele de putere, organele de stat,

dreptul. Civilizaţia poate fi observată într-o societate ori în mai multe

societăţi care au aceleaşi trăsături comune. De aceea, în anumite

împrejurări, se vorbeşte de civilizaţie industrială, proprie epocii pe care o

străbatem.

Cultura corespunde unui mod de a trăi, de a gândi sau de a acţiona,

într-o anume societate, într-un grup ori la un individ, precum şi unei

mişcări de la transformările materiale suportate de schimbările ce se

petrec. În felul acesta, individul sau grupul iau parte la transformările

ce se produc în societate.

Civilizaţia poate fi studiată în cadre bine definite din punct de

vedere socio-geografic. Aici însă trebuie să distingem societatea

organizată, instituţionalizată, caracterizată prin formele de civilizaţie şi

de dezvoltare a forţelor de producţie şi pe de altă parte societatea trăită

în care cultura se manifestă, în practică raporturile sociale, cele mai

multe dintre ele reglementate de drept şi devenite astfel raporturi

juridice. Pentru a studia societăţile civilizaţiei industriale – arată

Chombart – se pot distinge, în mod arbitrar, cinci domenii ale societăţii

instituţionalizate1. Primul domeniu se referă la mediul înconjurător,

populaţie, economie. Raporturile: oameni – natură – societate sunt

marcate de concurenţă, de lupta pentru viaţă şi spaţiu, care duce la

destrămarea ecosistemelor de care civilizaţia industrială este ameninţată

să nu mai scape. În organizarea economică căutarea eficacităţii,

cucerirea pieţelor, dobândirea profitului, acumularea capitalului,

exprimă o dorinţă de putere.

2. Domeniul structurilor şi raporturilor sociale (clase sociale,

stratificări şi ramuri profesionale, grupuri etnice, categorii de sexe şi

vârste, grupuri de rudenie) face să apară sub toate formele sale

procesul de dominanţă.

3. Domeniul cunoaşterii (patrimoniu, cultură, acumularea de

cunoştinţe, limbaj, sisteme, semne) este cel în care puterea este căutată,

în special, sub forma prestigiului. 4. În domeniul transmiterii sociale (sisteme sociale, familie,

mijloace de comunicare în masă) dominaţia grupurilor aflate la

87

conducere este menţinută prin conservare şi reproducţie de la o generaţie la alta. 5. În sfârşit, domeniul organizării politice şi juridice este cel în care decizia, în loc să fie luată ca să exprime voinţa diferitelor grupuri, dă naştere unor manipulări care permit o mai uşoară acceptare a măsurilor luate în fapt de grupurile sociale la putere opere, ca obiecte de civilizaţie, şi printr-un ansamblu de procese psiho-sociale proprii subiecţilor, care, create în cadrul transformărilor tehnice şi economice, constituie treptat un element motor original propriu unei societăţi. Dacă civilizaţia industrială este marcată de tehnici, de moduri de producţie, de forme de muncă, de acumularea unei cunoaşteri ştiinţifice, fiecare popor se exprimă într-un fel creator printr-o mişcare la care participă fiecare individ şi fiecare grup, într-un mod particular.

Dacă elaborarea culturală se efectuează în cadrul transformărilor

materiale ea nu poate fi redusă la simplul joc al mijloacelor de

producţie. În ce măsură oamenii sunt supuşi unor presiuni ale forţelor

materiale, influenţaţi în trebuinţele şi dorinţele lor de grupurile

dominante ale unei societăţi? În ce măsură conştientizarea propriilor

aspiraţii le permite să se elibereze de aceste presiuni? Elaborarea

culturală este termenul care reprezintă un răspuns la aceste întrebări.

Cultura-creaţie, cultura-acţiune nu sunt localizate într-un domeniu

special al vieţii sociale. Prin ele subiectul poate deveni un actor, adică

poate domina constrângerile şi condiţionările şi poate utiliza la

maximum mijloacele ce-i stau la dispoziţie în mediul său înconjurător.

Printre aceste mijloace dreptul şi statul ocupă un loc de frunte.

Reglementarea raţională a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale

cetăţeneşti, a raporturilor de muncă, de familie, a celor economice şi

financiare, sancţionarea infracţiunilor, găsirea formelor celor mai

potrivite de reprezentare a populaţiei în cadrul unor organe de stat

democratice, funcţionarea acestora pe baza şi cu respectarea normelor de

drept sunt numai câteva dintre problemele juridice care atestă gradul de

civilizaţie şi cultură al unei societăţi, pe o anumită treaptă a dezvoltării

sale. Problema care se pune este de a şti dacă se poate vorbi de o

evoluţie a valorilor proprii civilizaţiei şi culturii, care să răspundă ideii de progres al societăţii umane şi să facă posibilă o tipizare a lor, în mod linear pornind de la inferior spre superior?

De la început trebuie să observăm că problema nu se poate pune în ansamblu. Există elemente ale civilizaţiei şi culturii care se integrează în ideea de progres social, pe când altele sunt indiferente acestui proces. S-ar putea spune, poate, că ideea de progres este proprie, mai mult, unor valori ce aparţin civilizaţiei decât culturii; civilizaţia evoluează mai rapid, cultura este mai conservatoare, are o tendinţă mai mare de stabilitate. Dacă ne referim la civilizaţie, la valorile materiale create de ea, observăm că, în acest domeniu, valorile noi se creează pentru a înlocui pe cele vechi, primele reprezentând un progres faţă de secundele. Pe măsură ce se creează bunuri materiale noi, se renunţă la cele vechi. Tractorul a înlocuit căruţa cu cai, blocurile moderne au înlocuit bordeiele, locul poştalionului a fost luat de avion şi tren, se zboară în spaţiul cosmic.

Dar în domeniul culturii? Aici crearea unor valori noi nu duce la renunţarea la cele vechi. Cultura reprezintă un tezaur ce se îmbogăţeşte

88

mereu, aici nu se poate surprinde (sau se surprinde mai greu şi în anumite elemente) ideea de progres. Nu se poate spune că creaţiile noi sunt mai valoroase decât cele vechi şi că odată create valorile noi se renunţă la cele vechi. Valorile mai vechi, în domeniul culturii, nu se perimează. Dimpotrivă, unele dintre ele, o dată cu trecerea timpului dobândesc o valoare mai mare.

9.3.2 Primele forme embrionare ale statului şi dreptului

Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi, fratrii, triburi, pe baza legăturilor de rudenie, de sânge. Caracteristic acestor forme de organizare era faptul că problemele colectivităţii erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. Problemele privitoare la procurarea hranei, la luptele ce se purtau între diversele colectivităţi, la sancţionarea celor care se abăteau de la perceptele impuse de către colectivitate erau hotărâte cu asentimentul tuturor membrilor acestor colectivităţi. Acest mod de organizare al societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Nu apăruseră încă agricultura şi meşteşugurile. Principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era vânătoarea. Cu timpul, datorită dezvoltării condiţiilor de trai, în rândul colectivităţilor primitive apar diferenţieri. De unde, la început singura detaşare admisă de colectivitate, din rândul celorlalţi membri ei, era persoana cea mai în vârstă, aleasă drept conducător, asistat mai apoi de un sfat al bătrânilor, o dată cu schimbarea condiţiilor de viaţă, din rândul celorlalţi membri ai comunităţii se detaşează şi alte persoane, în special pe baza a două criterii: pe criteriul militar-politic şi pe criteriul economic.

În legătură cu primul criteriu trebuie menţionat că din cauza deselor războaie ce se purtau, acestea erau considerate oarecum o stare normală a vieţii, iar momentele de linişte, de pace constituiau o excepţie.

În aceste condiţii, la conducerea unor colectivităţi: ginţi, triburi, şeful acestora a fost înlocuit cu un conducător ale cărui calităţi hotărâtoare erau cele militare. În jurul acestui conducător militar se formează, cu timpul, o suită de dregători militari. Acest sistem este cunoscut în istorie sub numele de “democraţie militară”.

Cât priveşte cel de al doilea criteriu, criteriul economic, dezvoltarea condiţiilor de viaţă, printre care trebuie să subliniem domesticirea animalelor, apariţia agriculturii, a meşteşugurilor, a făcut ca să se diferenţieze unii din membrii comunităţii care nu au mai fost de acord să lucreze în comun şi s-au separat de ceilalţi. În felul acesta se pierd tot mai mult legăturile bazate pe rudenia de sânge. Schimbările în viaţa economică au determinat şi schimbări în viaţa de familie. Dacă la început femeia a avut rolul predominant în familie, descendenţa socotindu-se pe linie maternă, o întreagă epocă istorică fiind caracterizată prin rolul determinant al femeii, epocă ce a purtat numele de “matriarhat”, cu timpul ea este împinsă de către bărbat, prin natura preocupărilor sale, pe planul al doilea.

Un moment important în dezvoltarea vieţii economice, a civilizaţiei şi culturii l-a reprezentat apariţia banilor şi a negustorilor. Apariţia banilor şi o dată cu ei reglementarea juridică a emisiunii şi circulaţiei lor a însoţit civilizaţia de la apariţia ei până în zilele noastre. De la vite,

89

metale sub formă de lingouri şi până la banii de cont sau banii electronici, drumul parcurs de societate a fost martorul căutării diferitelor forme de exprimare a valorii, a circulaţiei monetare, de utilizare a banilor pentru progresul omenirii. Este adevărat că odată cu aceasta au fost găsite şi cele mai rafinate metode de sustragere sau falsificare a lor.

O dată cu banii a apărut o marfă a mărfurilor, care conţine întrînsa,

într-o formă ascunsă, toate celelalte mărfuri, un obiect magic care

poate îndeplini orice dorinţă.

Banii au favorizat apariţia negustorilor care au făcut din ei un

adevărat cult. Negustorii au dovedit în ce măsură toate mărfurile şi

toate celelalte forme de bogăţie devin numai o ficţiune faţă de această

întruchipare a bogăţiei ca atare.

Toate aceste schimbări, care s-au petrecut în societate şi multe

altele, au dus la înlăturarea vechilor forme de organizare: ginţile,

fratriile, triburile. Două momente sunt mai importante atunci când

vorbim de aceste transformări. Un prim moment îl constituie

înlocuirea vechilor legături de rudenie, de sânge care stăteau la baza

vechilor forme de organizare, cu legături teritoriale, pe baza locului de

domiciliu al populaţiei. În al doilea rând este vorba de apariţia forţei

publice sau a puterii publice, care se desprinde din rândul celorlalţi

membrii ai societăţii, formată dintr-o categorie de oameni care se

ocupă cu guvernarea, cu conducerea societăţii, erijându-se în rolul de

reprezentanţi ai societăţii. Societatea se scindează deci în guvernanţi şi

guvernaţi. Aceste două trăsături ale societăţii, ajunsă la un anume grad

de dezvoltare, atestă apariţia unui nou sistem de organizare socială

care este statul. Cele două trăsături pot fi considerate deci ca fiind

proprii organizării statale a societăţii.

ORGANIZAREA POPULAŢIEI PE BAZA CRITERIULUI

TERITORIAL. Pentru a ilustra cum a apărut, în mod istoric,

organizarea populaţiei pe baza criteriului teritorial să recurgem la două

exemple: Grecia şi Roma, în antichitate. În Grecia Antică, în perioada

dezvoltării societăţii sclavagiste, se întâlnesc diferite clase şi grupuri

sociale de oameni liberi şi semiliberi.

Aceştia erau agricultori, meseriaşi, negustori, oameni eliberaţi din

sclavie sau coloni (în perioada de sfârşit a Imperiului Roman),

precursorii iobagilor de mai târziu. În procesul de dezvoltare a statului sclavagist grec au avut o mare

importanţă o serie de reforme în Atena. Iniţiatorii acestora au fost mai întâi Solon, iar apoi Clistene. Reforma lui Solon a avut loc în condiţiile în care dezvoltarea meseriilor şi a comerţului a dat o lovitură zdrobitoare orânduirii primitive. La început fiecare trib şi fiecare gintă trăia pe un anumit teritoriu. Cu timpul, pe acest teritoriu au apărut şi persoane străine de gintă care au dobândit importante bogăţii. Ele însă erau cu totul lipsite de drepturi, întrucât stăteau în afara ginţii respective, nu erau membrii ai ginţii. Numărul sclavilor creşte, în mod simţitor. Orânduirea primitivă nu cunoaşte mijloacele necesare pentru a ţine în frâu marea masă a populaţiei nelibere. În societate se produc diferenţieri între avuţi şi neavuţi, îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Datoriile ţăranilor cu pământ puţin a devenit un fenomen general. Un mare număr de ţărani a căzut într-un fel de dependenţă faţă de marii

90

proprietari de la care arendau pământ şi pentru care trebuiau să plătească proprietarului 5/6 din recoltă. Nefiind în stare să-şi plătească datoriile, cei mai săraci dintre ţărani, deseori erau nevoiţi să-şi vândă copiii în robie sau deveneau ei înşişi sclavi. Această stare grea a ţărănimii şi a altor săraci a dus la puternice nemulţumiri îndreptate împotriva aristocraţiei gentilice, mai ales în sec. VII î.e.n În oraşe s-au întărit cercurile de meşteşugari şi comercianţi ale claselor stăpânilor de sclavi, proprietarii de ateliere, corăbii şi cămătarii. Ei se străduiau să împingă pe al doilea plan vechea nobilime gentilică, încercând să ia puterea în mâna lor. Folosind pentru aceasta nemulţumirile maselor ţărăneşti şi ale păturilor orăseneşti, ei stăteau în fruntea mişcării îndreptate împotriva dominaţiei aristocraţiei. Această mişcare a dus la victoria cercurilor orăşeneşti, a clasei stăpânilor de sclavi. În aceste împrejurări a apărut pe arena politică Solon, ales arhonte în anul 594 î.e.n., învestit cu puteri excepţionale, care a înfăptuit o serie de reforme, care au reprezentat, de fapt, un compromis În primul rând el a făcut o reformă fiscală care a anulat datoriile ţărănimii, iar pentru viitor au fost interzise instituirea unor obligaţii care ar fi afectat persoana datornicului. Toate persoanele care se găseau în robie la creditori pentru neplata datoriilor au fost eliberate, iar cei care fuseseră vânduţi ca sclavi peste hotare au fost răscumpăraţi din robie şi s-au întors în ţară.

Solon a împărţit întreaga populaţie în patru categorii sociale, în funcţie de avere. În prima categorie intrau cetăţenii care aveau un venit de cel puţin 500 de medimne de cereale pe an (pentacosiomedimni), în a doua categorie cei care aveau un venit de până la 300 de medimne (călăreţi), iar în a treia cei care aveau un venit de peste 200 medimne (zeughiţi). Toţi ceilalţi intrau în categoria a patra şi se numeau teţi. Numai cetăţenii care făceau parte din primele trei categorii sociale puteau ocupa funcţii în stat, iar funcţii superioare (arhonţii, membri ai Areopagului) puteau ocupa numai cetăţenii din prima categorie Reforma lui Solon a însemnat o lovitură dată orânduirii primitive, dar el a păstrat totuşi împărţirea societăţii ateniene în patru triburi numite file şi în felul acesta nu a înlăturat complet rămăşiţele orânduirii primitive.

Cel care a înlăturat definitiv rămăşiţele orânduirii primitive existente în Atena a fost Clistene, în anul 509 î.e.n. El a introdus împărţirea populaţiei pe baza criteriului teritorial, nimicind importanţa politică a celor patru triburi existente anterior Întreg teritoriul Atenei a fost împărţit în zece file teritoriale. Apartenenţa la vechile organizaţii gentilice a pierdut orice importanţă. Factorul hotărâtor în ce priveşte împărţirea populaţiei a devenit domiciliul permanent. Fiecare filă, la rândul ei, a fost împărţită în trei tritii. Competenţa teritorială a filelor a fost stabilită în aşa fel încât fiecare filă nu reprezenta o masă teritorială compactă, ci era o unitate a trei diviziuni teritoriale. Într-o filă intra o tritie din teritoriul oraşului Atena, o a doua din împrejurimile oraşului, iar a treia o forma o tritie de pe litoralul mării.

În Roma antică este semnificativă reforma lui Servius Tullius (sec.VI î.e.n.), care a avut drept scop introducerea plebei în componenţa poporului roman (populus romanus) alături de patricieni şi clienţi.

Factorul principal care a contribuit la înfăptuirea acestei reforme a

fost creşterea numărului plebeilor ca rezultat al dezvoltării vieţii

91

economice. În felul acesta ei au putut să-şi procure armele necesare

pentru a putea participa la apărarea Romei alături de patricieni. Aceasta

a fost cauza principală pentru care Servius Tullius a iniţiat reforma lui,

urmărind să acorde drepturi politice tuturor locuitorilor Romei, în

funcţie de sarcinile lor militare şi financiare. El a împărţit pe toţi

cetăţenii romani în cinci clase sociale, în funcţie de avere. Mărimea

averii după care se făcea repartizarea cetăţenilor în cele cinci clase era

stabilită de la 11000 aşi până la 100000 aşi. Cei care posedau averi mai

mari de 100000 de aşi formau o clasă aparte, cea a cavalerilor. La rândul

lor, fiecare clasă era grupată pe centurii. Centuriile erau atât unităţi

politice cât şi militare. Dar faptul care interesează cel mai mult, din

punct de vedere al apariţiei statului Roman, a fost împărţirea

administrativ-politică a teritoriului Romei. El a împărţit întreaga zonă în

4 triburi urbane şi 17 triburi rustice.

Reforma lui Servius Tullius a dus la destrămarea vechii organizări

primitive, ştergând legăturile de origine ale poporului, dar accentuând

diferenţa de avere, grăbind, în felul acesta, procesul de formare a

statului sclavagist roman.

b) APARIŢIA PUTERII PUBLICE. Se cunosc următoarele moduri

de apariţie a puterii publice:

1. Prima cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este

caracteristică acelor societăţi în care condiţiile naturale nu au favorizat

crearea unor gospodării agricole care să se bazeze pe folosirea irigaţiilor

fluviale şi nici dezvoltarea producţiei de mărfuri. În aceste societăţi

acumularea reprezenta un proces neînsemnat şi ea se făcea pe calea

războaielor.

În aceste condiţii, sfatul bătrânilor, organizat potrivit condiţiilor

războaielor neîntrerupte, nu mai era suficient pentru înfăptuirea

constrângerii de către cei avuţi. Din acestă cauză creşte mai mult rolul

regelui – comandant de oşti – precum şi a cetei sale şi a aparatului de

funcţionari regali. Rolul acestei categorii speciale de oameni, care se

desprinde din rândul societăţii şi al căror rol era acela de a se ocupa cu

guvernarea, cu exercitarea constrângerii, a fost deosebit de însemnat,

mai ales în economie. Produsele meşteşugarilor producători de

mărfuri, extracţia de minereuri, comerţul exterior, erau monopol al

regelui pe care acesta îl exercita fiind ajutat de oamenii săi. Vârfurile

oamenilor regelui se contopesc cu vârfurile aristocraţiei gentilice.

Oamenii regelui erau întreţinuţi din fondurile funciare, obţinute sub

forma unui impozit specific, din fondurile de pământ ale obştii. Regele

îşi crea o mare gospodărie funciară de sine stătătoare. Acest mod de apariţie a puterii publice se poate observa la hitiţi şi

în Asiria. Reprezentanţii puterii publice, oamenii regelui, se puteau distinge de ceilalţi membrii ai obştii, şi datorită faptului că primii figurau în anumite acte numai cu numele şi profesiunea, iar ceilalţi sunt numiţi fii ai unei anumite obşti, sau figurează cu numele lor şi numele tatălui, sau cu numele lor şi numele obştii din care făceau parte.

2. O altă cale de apariţie şi dezvoltare a puterii publice este cea specifică mai ales ţărilor cu irigaţie fluvială: Egiptul, Babilonul şi mai ales Sumeria.

Pentru această parte a Orientului Antic au fost necesare vaste

92

lucrări de irigaţie pe care comunităţile gentilice izolate, chiar şi obştile vicinale nu le puteau face. În vederea efectuării acestor lucrări a fost necesară aplicarea constrângerii. Regele numea un conducător, de obicei marele preot, care trebuia să asigure bunăstarea obştii.

În jurul templelor se creează gospodării mari, care la început sunt lucrate de către membrii obştei. Cu timpul aceştia sunt înlocuiţi treptat cu persoane care se rup de obşte şi a căror situaţie devine până la urmă cea de sclavi Datorită, în bună măsură, lucrărilor de irigaţie pe malurile unor râuri (Nilul, Tigrul, Eufratul) apar uniuni statale create prin forţa militară, a cetelor conduse de regele preot care, în acest fel, se ridică deasupra membrilor obştii personificând unirea lor. Organele autoadministraţiei obşteşti sunt reduse tot mai mult la rolul unei autoadministraţii locale, căreia i se opune puterea centrală Apariţia puterii publice, însă, nu a înlăturat obştile ca formă de organizare a oamenilor liberi, ele s-au menţinut, cu unele modificări, până la sfârşitul perioadei sclavagiste. Aceste modificări în structura obştilor au îmbrăcat, în special, două aspecte: unele obşti se transformă în obşti rurale, care devin apoi uniuni fiscale ale populaţiei stabilite pe pământul regelui (cazul monarhiilor persane, asiriene sau seleucide), iar altele se transformă în oraşe sclavagiste comerciale şi meşteşugăreşti privilegiate, care se autoadministrează, sau în uniuni ale templelor de tipul polisurilor elenistice.

Şi în cazul acestei forme de apariţie a puterii publice se pot deosebi oamenii regelui de restul membrilor obştei. În Codul Legilor lui Hamurabi primii sunt numiţi “awilum”, iar cei din urmă “muskenum”. Marii demnitari, care făceau parte din obşti, nu prestau ei înşişi munci, în favoarea altora. Această limitare între cele două categorii de persoane (“awilum” şi “muskenum”) nu mai este însă atât de precisă ca şi în cazul primei forme de apariţie a puterii publice. Principalii funcţionari ai aparatului administrativ (“awilum”), pătura principală a clasei stăpânilor de sclavi, deţineau şi pământ, în acest fel, ei făceau parte din mai multe obşti, erau deci şi “muskenum”. În felul acesta a apărut diviziunea societăţii în persoane care plătesc impozite şi îndeplinesc prestaţii (membrii ai obştii), şi persoane care nu plăteau impozite şi nu îndeplineau prestaţii Aceste două căi de apariţie a puterii publice, după cum s-a putut vedea, sunt specifice unor popoare din Orientul Antic şi au dat naştere statului aparţinător acestui tip de civilizaţie şi cultură.

3. În Atena, statul, apariţia puterii publice s-a născut din

contradicţiile care au apărut în sânul societăţii, urmate de anumite

reforme la care ne-am referit mai sus.

4. O altă cale de apariţie a puterii publice este cea care poate fi

observată la Roma. Aici, victoria populaţiei venetice fără drepturi –

plebea – care nu era încadrată în organizarea ginţilor romane şi care s-a

ridicat împotriva aristocraţiei primitive romane a fost cea care a

accelerat apariţia puterii publice şi formarea statului. 5. O ultimă cale de apariţie a puterii publice este cea care se

dezvoltă ca rezultat imediat al cuceririi unor teritorii străine, pe care orânduirea gentilică se dovedeşte a fi neputincioasă să le stăpânească. Aici cucerirea duce la formarea unui stat al cuceritorilor, iar organele orânduirii lor gentilice trebuie să se transforme cât mai curând în organe de stat. Aşa a apărut puterea publică, statul, la popoarele

93

germanice după cucerirea Romei. Statul popoarelor germanice apare tot ca un rezultat al dezvoltării unor contradicţii din interior. Cuceririle teritoriilor romane de către popoarele germanice nu au făcut decât să accelereze acest proces şi au servit ca un impuls pentru desfăşurarea forţelor care acţionau în interiorul societăţii

9.3.3. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura de tip

oriental antic

În acest context vom lua ca exemple: Egiptul, Babilonul, India şi China.

În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi îngropată până la restituirea împrumutului. O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea (sec. XIII î.e.n.). Ea a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. În sec. VIII î.e.n., apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris, care era format din 8 cărţi.

În Babilon întâlnim fragmente ale unor coduri de legi Sumeriene în care se vorbeşte despre înfiere, furtul de femei, repararea prejudiciului cauzat etc. Cel mai important monument legislativ al Babilonului, însă, îl constituie “Codul legilor lui Hammurabi”, care numără în total 282 articole. În textul găsit la Suza, în anul 1902, o parte din articole erau şterse. Această lipsă, însă, a fost completată parţial cu o serie de descoperiri care s-au făcut ulterior.

Codul legilor lui Hammurabi a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi, să oprească procesul de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor, să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon.

În Codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor. El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi sistematic. Problemele juridice, în cadrul codului, sunt expuse fără suficiente generalizări. Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare şi expunere a unor hotărâri judecătoreşti.

Primele articole, care constituie partea introductivă a codului, se referă la procedura de judecată. Ele indică pedeapsa aspră care se aplica în cazul mituirii judecătorilor. Un loc important, în cadrul codului, îl ocupă reglementarea proprietăţii. Un capitol special se ocupă cu reglementarea căsătoriei, familiei şi succesi-unii. În legile lui Hammurabi erau reglementate, de asemenea, infracţiunile îndreptate împotriva persoanei. Ultima parte a codu-lui este consacrată raporturilor de muncă. Aici se cuprind dispozi-ţii privind remunerarea medicilor, precum şi răspunderea lor în caz de accidente produse din vina lor, dispoziţii privitoare la construcţii, la reglementarea muncii lucrătorilor agricoli, transpor-tul maritim, munca sclavilor ş.a.

În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu, Gautama, Apastamba, Narada. Aceste culegeri au reprezentat creaţia diferitelor şcoli brahmane.

Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu care reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice.

94

Dispoziţiile cuprinse în Codul legilor lui Manu se pot grupa în trei categorii:

a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu cetăţenii,

b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale, c) diferite dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor. Întreaga

colecţie de legi se împarte în 12 capitole. Legile lui Manu, fiind întocmite în perioada luptei dintre brahmani

şi budişti, reflectă această luptă. Budismul, născut în sec. VI-V î.e.n., devine apoi, în timpul regelui Aşoca, religie de stat. Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu fără o dârză încercare de împotrivire. Editarea Codului de legi al lui Manu, “strămoşul oamenilor”, a reprezen-tat tocmai una dintre formele de împotrivire ale brahmanilor.

O altă culegere de legi indiene este “Narada” întocmită mult mai târziu decât Legile lui Manu. Această culegere aduce mai mult cu un tratat de drept decât cu un cod. Narada conţine în mod amănunţit mecansimul judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Alături de această descriere întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind norme ale viitoarei societăţi feudale.

În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul vechiului drept indian îl constituie o serie de tratate politice, economice şi juridice. Unul dintre aceste tratate este Arthaşastra (ştiinţa despre politică). El cuprinde probleme privitoare la structura de stat, la procesul de judecată, precum şi la dreptul penal şi civil.

În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar Mu, acesta fiind, în special, un cod penal, cuprinzând 3000 de articole.

O intensă activitate legislativă întâlnim în China, în sec. V-IV î.e.n. când ia naştere o şcoală filozofico-juridică de un fel deosebit, aşa-numita “şcoală a legiştilor”. Reprezentanţii acestei şcoli se caracterizau printr-o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat, dispoziţii pe care s-au străduit să le extindă la toate cazurile vieţii. Ei erau pentru existenţa unei proprietăţi de stat nelimitate, susţineau necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Şcoala legiştilor a favorizat dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez şi în acest sens a jucat un rol progresist.

Edictarea, la nesfârşit, a unui noian de legi, în China antică a dus, în mod firesc, la o serie de contradicţii în drept, îngreunând în mod serios aplicarea lui. Din această cauză s-a simţit nevoia sistematizării dreptului care s-a făcut, în special, prin codificare. Cel mai important proces de codificare a avut loc în sec. V-IV î.e.n., codificarea făcută de Li-Kui, unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. El a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: “Cartea legilor”.

În ce priveşte puterea publică, statul, la popoarele din Orientul Antic trebuie subliniat faptul că ea a apărut, după cum s-a văzut, din nevoia de a cultiva pământul, la început în cadrul obştilor săteşti. Acest lucru face ca popoarele din Orientul Antic să fie încadrate în cadrul unui tip aparte de civilizaţie şi cultură decât sclavajul tipic. Este adevărat că şi în aceste ţări au existat sclavi, dar ei nu erau prea numeroşi, nu ei constituiau baza forţei de muncă şi deci nu sclavajul a fost cel care şi-a imprimat amprenta asupra civilizaţiei şi culturii din Orientul Antic şi nici asupra dreptului şi statului. În Orientul Antic este vorba mai mult de un

95

sclavaj domestic.

9.3.4. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei

antice

În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei

Antice, două polisuri (state-cetate) prezintă o relevanţă deosebită.

Acestea sunt Sparta şi Atena. În Sparta, la început a predominat dreptul nescris – obiceiul.

Legislaţia scrisă multă vreme nu a primit o dezvoltare însemnată. În sec. IV î.e.n. este semnalată apariţia unei legi în materie de proprietate, care admitea donaţia şi testamentul. Legea permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. Au început să apară apoi norme juridice cu caracter penal, care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate pentru săvârşirea unor infracţiuni. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti, alungarea din localitate, lipsirea de drepturi (atimia), aruncarea în prăpastie sau sugrumarea. Atimia era o pedeapsă foarte gravă, întrucât cel căruia i se aplica pierdea dreptul de a se adresa instanţelor de judecată şi în acest fel nu putea cere apărarea drepturilor sale de către organele de stat.

Organele de stat, mai importante, în Sparta, erau: Regalitatea, formată întotdeauna din doi regi, Sfatul bătrânilor (Gherusia), Adunarea Poporului (Apella), Eforii, armata.

Adunarea Poporului se convoca foarte rar şi nu juca un rol hotărâtor în viaţa politică a ţării. Puterea aparţinea, în realitate, celor doi regi care ocupau tronul prin moştenire, unui cerc restrâns de familii înstărite din care se recrutau membrii pe viaţă ai Gherusiei şi celor cinci

Efori aleşi de Adunarea Poporului. Alegerea lor se făcea pe baza unui vot inegal şi ei conduceau fără să existe un control asupra activităţii lor.

În Atena, Dracon a fost cel care a elaborat, pentru prima dată, legi scrise în anul 621 î.e.n. Aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă. Din păcate nu s-au păstrat până în zilele noastre toate legile lui Dracon. S-au descoperit, în special, o serie de legi cu caracter penal referitoare la omor. Legile lui Dracon făceau dinstincţia între omorul intenţionat şi omorul fără voie. În cazul unui omor neintenţionat cel vinovat putea scăpa de pedeapsa cu moartea care îl aştepta dacă s-ar fi exilat din localitatea respectivă sau ar fi plătit o anumită sumă de bani, drept răscumpărare, rudelor celui ucis.

Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Pentru marea majoritate a infracţiunilor – uneori neînsemnate din punct de vedere al pericolului lor social – se aplica pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, în legile lui Dracon se întâlnesc şi alte feluri de pedepse: amenzi, pedepse infamante ş.a.

La începutul sec. VI î.e.n. o largă activitate legislativă a fost

desfăşurată de Solon. Legile elaborate de el, însă, nu au ajuns până la

noi. Tot ceea ce se cunoaşte în legătură cu aceste legi (mai importante

au fost cele care s-au referit la reformele înfăptuite de el, pe care le-am

cercetat anterior) dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat

în considerare interesele proprietarilor particulari şi a favorizat, prin

intermediul legislaţiei elaborate de el, dezvoltarea comerţului şi a

96

meseriilor în Atena.

Dintre dispoziţiile de drept civil, care sunt atribuite lui Solon, sunt

câteva care se referă la succesiune şi la obligaţiile dintre părinţi şi copii.

Astfel, Solon a admis întocmirea testamentului pentru persoanele care

nu aveau copii de sex bărbătesc. S-a stabilit că fiul nu era obligat să-şi

întreţină tatăl, la bătrâneţe, dacă acesta nu l-a învăţat o meserie sau nu i-a

creat un alt mijloc de existenţă. În timpul lui Solon, Areopagul a primit

sarcina de a se interesa de mijloacele de existenţă pe care le aveau

diferite familii şi să pedepsească pe cei care nu aveau nici un fel de

ocupaţie.

În sec. V-IV î.e.n., legea a început să devină principalul izvor de

drept în Atena. Legile erau considerate acele hotărâri ale Adunării

poporului care aveau caracter general, se refereau la o categorie

nedeterminată de persoane, spre deosebire de “psefisme” care erau

hotărâri ce se refereau la cazuri sau persoane concrete.

9.3.5. Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei

antice

A. DREPTUL ROMAN

a) Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table, apărută

în anul 450 î.e.n. Apariţia ei a fost determinată de lupta dintre

patricieni şi plebei. Până la această dată legile erau cunoscute numai de

către patricieni. Plebeii au cerut senatului să edicteze legi scrise ca să

poată fi cunoscute de către toţi romanii. Sub presiunea plebeilor

senatul a numit, pe rând, două comisii formate din câte 10 membrii

(decemviri), care să se inspire din legile greceşti şi să redacteze un cod

pentru Roma. Decemvirii au alcătuit un cod cunoscut sub numele de

“Legea celor XII table”. Codul proclama egalitatea civilă a

patricienilor cu plebeii, obligativitatea părţilor de a se prezenta în faţa

instanţelor judecătoreşti, dreptul de proprietate ş.a.

b) Un izvor specific al dreptului roman au fost edictele

magistraţilor. Acestea erau anunţuri publice prin care consulii,

pretorii şi alţi magistraţi făceau cunoscute regulile după care ei

înţelegeau să se conducă în soluţionarea unor litigii. Cele mai

frecvente edicte erau cele ale pretorilor. De regulă, ele erau valabile

timp de un an, termen pe care era ales pretorul respectiv. De obicei,

pretorii nou aleşi luau în considerare edictele înainta-şilor lor la care

mai adăugau, eventual, ceva. În felul acesta edictele magistraţilor au

ajuns să cuprindă un embrion de regle-mentări juridice constante. În

activitatea lor de aplicare a dreptului, pretorii aduceau anumite

modificări legii. În acest fel a luat naştere “dreptul pretorian”, care a

coexistat cu celelalte norme juridice cunoscute sub denumirea de

“dreptul civil”.

c) Începând din sec. I şi până în sec. III hotărârile senatului au

devenit izvoare de drept cu aceeaşi forţă juridică ca şi legea şi s-au

numit “senatus-consulte”. Ele purtau, de obicei, numele iniţiatorului

lor, al obiectului la care se refereau sau al persoanei care l-a ocazionat.

Pe măsura întăririi autorităţii imperiale senatus-consultele devin o

formă indirectă a hotărârilor împăratului. Împăratul ţinea o cuvântare

97

în senat (oraţio) pe care senatul o adoptă prezen-tând-o ca pe o

hotărâre proprie. Mai târziu această hotărâre a devenit ea însăşi izvor

de drept întrucât, adesea, juriştii nu se mai refereau la senatus-consult,

ci aminteau numai cuvântarea ţinută de împărat.

d) Un izvor important al dreptului roman au fost “Constituţiile

imperiale”. Ele reprezentau hotărâri ale împăratului şi începând din

sec. II capătă putere de lege.

În epoca monarhiei absolute au fost întocmite numeroase colecţii,

care cuprindeau constituţiile imperiale, în ordine cronolo-gică. Aceste

colecţii au luat numele de coduri. Cele mai cunoscute sunt: Codul

Gregorian, Codul Hermogenian şi Codul Teodosian, denumite astfel

după numele celor care le-au întocmit.

e) Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului roman îl ocupă

“Jurisprudenţia” (“ştiinţa dreptului”). În perioada imperiului, în timpul

împăratului Augustus, o serie dintre cei mai renumiţi jurisconsulţi au

primit dreptul de a da avize obligatorii pentru alţi jurişti în rezolvarea

anumitor speţe concrete. Acestea s-au numit jus respondendi. Cu timpul

aceste avize au început să fie luate în considerare şi pentru alte cazuri,

decât cele pentru care fuseseră cerute iniţial. Dintre cei mai de seamă

jurisconsulţi romani din secolul al II-lea amintim pe: Sextus Pomponius,

care a scris şi o istorie a dreptului roman, Sextus Cecilius Africanus şi pe

Gaius. Acesta din urmă a întocmit o serie de valoroase lucrări juridice

cum au fost: “Instituţiunile” (un manual de drept), “Comentariu asupra

legii celor XII table”, “Comentariu asupra edictului provincial” ş.a. La

sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al III-lea, cel mai

important jurisconsult roman a fost Papinian. Operele lui cele mai

însemnate sunt: “Questiones” şi “Responsa”. Dintre jurisconsulţii

acestei perioade mai amintim pe: Paul, Ulpian şi Modestinus. În anul

426 a fost elaborată “legea citaţiunilor”, care a stabilit că scrierile

jurisconsulţilor clasici: Papinian, Paul, Modestinus şi Gaius, precum şi a

autorilor citaţi de aceştia au putere de lege. Posibilitatea invocării acestor

din urmă autori, însă, era condiţionată de prezentarea operei lor în

original.

În anul 530 împăratul Justinian a început să adune operele

jurisconsulţilor romani. Cele mai importante lucrări bazate pe operele

jurisconsulţilor romani, întocmite din ordinul lui Justinian, sunt

cunoscute sub numele de “Corpus Juris Civilis”.

În secolul V, popoare migratoare de neam germanic s-au aşezat pe

teritoriul fostului imperiu roman de apus. Dreptul acestor popoare, în

procesul elaborării lui, s-a împletit cu dreptul roman. Astfel, multă

vreme, persoanelor care făceau parte din rândul popoarelor migratoare li

se aplica legea regatului lor, iar vechilor locuitori ai statului roman

(băştinaşii) li se aplicau legile romane. În perioada migraţiunii

popoarelor deci, se aplica aşa numitul principiu al personalităţii legilor.

În vederea unei mai bune aplicări a legii, în perioada migra-ţiunii

popoarelor, a avut loc un proces de codificare a legilor romane şi a

celor barbare. În această ordine de idei, la vizigoţi întâlnim “Legea lui

Euric”, din anul 475, şi, de asemenea, o codificare a legilor romane

intitulată: “Lex romane vizigotorum”. Ea a apărut în anul 506, în

timpul lui Alaric al II-lea, din care cauză s-a numit şi Breviarum

Alarici”.

98

În statul burgunzilor se întâlnesc, de asemenea, două codificări. O

codificare a dreptului burgund “Lex burgundiorum”, din anul 516, şi o

codificare a dreptului roman “Lex romana burgundiorum”. La ostrogoţi

întâlnim un edict care cuprindea dispoziţii de drept roman intitulat

“Edictum Teodirici”.

Principiul personalităţii legilor îl întâlnim mai ales la franci. Cu

timpul, pe măsura dezvoltării feudalismului, el a fost înlocuit cu

principiul teritorialităţii legii prin care se înţelege faptul că tuturor

persoanelor aflate pe acelaşi teritoriu li se aplica aceeaşi lege, dacă

făceau parte din aceeaşi categorie socială.

B. STATUL ROMAN

În ce priveşte statul roman, dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei

perioade:

a) perioada regalităţii, care începe odată cu întemeierea Romei,

anul 753 î.e.n. şi ţine până la înlăturarea regilor, anul 509 î.e.n.;

b) perioada republicană de la 509 î.e.n.;

c) perioada imperiului din anul 27 î.e.n. până în 476 era noastră. Statul roman s-a format din comunităţi orăşeneşti, asemă-nătoare, din punct de vedere al organizării lor, cu polisurile greceşti. Roma a fost una dintre cele mai importante comunităţi orăşeneşti din Peninsula Italică.

9.3.6. Dreptul şi statul în Evul mediu şi în capitalism

Cel mai important izvor al dreptului, în Evul Mediu, l-a constituit cutuma. În unele ţări au fost codificate o serie de cutume, pentru a da acestora un caracter mai unitar. Astfel, în Franţa, întâlnim următoarele încercări de codificare:

- “Marele cutumiar al Franţei”; - “Practica Forensis”.

DREPTUL SCRIS ÎN EVUL MEDIU

a) Legi cu valoare constituţională:

1)“Magna Carta Libertatum”

2) Bula de aur maghiară.

3) Bula de aur germană. b) Legi cu valoare de coduri: 1) Ruskaia Pravda 2) Aşezămintele lui Iaroslav 3) Aşezămintele lui Vladimir Monomahul 4) Zaconicul lui Ştefan Duşan 5) “Statutele lui Kazimir cel Mare”. 6) “Legiuirile Bizantine”.

99



APARIŢIA DREPTULUI.

Regulile de conduită specifice orânduirii primitive au fost o expresie a întregii comunităţi.

Respectarea unor asemenea norme pentru membrii comunităţilor primitive nu era un proces impus din

afară, ci constituia o necesitate organică ce asigura disciplina şi deplina realizare a individului prin

colectivitate. Odată cu schimbările intervenite în organizarea socială, delimitările produse pe baza

criteriului de avere, normele de conduită socială încep să îmbrace un alt caracter. În locul vechilor

obiceiuri, puterea publică, guvernanţii, edictează norme care exprimă interesele lor stabilind o serie de

drepturi şi îndatoriri pentru populaţia pe care o guvernează. Aplicarea unor asemenea norme nu mai

putea fi asigurată cu consimţământul tuturor. Se impune folosirea forţei de constrângere împotriva celor

care nu se supun normelor instituite de puterea publică.

În procesul formării primelor norme de drept se pot distinge mai multe situaţii. La început, unele

norme de conduită din comunitatea Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului.

Privită în contextul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face

abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod istoric şi

care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii

(astronomia, fizica, chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia,

etnografia, psihologia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe generale (logica,

matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice, medicale, educaţionale, organizatorice

etc.).

Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor

cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica, biofizica).

Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de

norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş. a.).

Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional, dreptul administrativ). În

normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea

normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Aceste activităţi legate de elaborarea şi

acţiunea normelor juridice sunt denumite, de regulă, cu un termen mai general, acela de “juridic”. Astfel

se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept, că este “raport juridic''. Despre un act,

care produce consecinţe pe planul dreptului, că este “un act juridic'', sau despre acele evenimente şi

acţiuni care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un raport juridic că sunt “fapte

juridice''. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi “ştiinţe

juridice”. Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă. Dacă pornim de la

clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în

categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii, unele ramuri

ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre

ştiinţele auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. De

exemplu: medicina legală, statistica judiciară etc.

Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate, constă în faptul că

ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi

judecătorească, cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.

100

Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică

concretă, fie pe anumite părţi care grupează normele, instituţiile şi ramurile de drept care au anumite

trăsături specifice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în

ansamblul lui (teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică.); b) ştiinţele juridice

istorice, al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică, concretă; c) ştiinţele

juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept, grupate pe baza obiectului lor

comun. În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului.

primitivă continuă să fie păstrate şi după apariţia puterii publice, dar cu un conţinut nou, impus de către guvernanţi... Uneori autoritatea publică intervenea direct, edictând sub formă de legi normele pe care dorea să le elaboreze.

La începuturile ei, legea se reducea la înregistrarea scrisă a cutumelor. Cu timpul, dreptul scris a început să consfinţească numai reguli noi pe care dezvoltarea socială şi interesele guvernanţilor le impuneau În perioada democraţiei militare nu se poate vorbi încă de apariţia unor norme de drept. Poemele homerice, de pildă, nu utilizează cuvântul “lege” (nomos), ci noţiunea de “dreptate” (dike), care desemnează obiceiurile tribale pe cale de transformare în cutume favorabile aristocraţiei.

Răzbunarea sângelui se menţine o lungă perioadă de timp, dar treptat apare posibilitatea răscumpărării prin plecare în exil sau prin plata unei despăgubiri în bani, lucru care reliefează decăderea obiceiurilor gentilice.

Pe teritoriul patriei noastre, dreptul a apărut odată cu apariţia puterii publice. Alături de normele de drept nou apărute multă vreme au persistat elementele gentilice, primitive. De exemplu, violenţa a constituit, uneori, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii, dar alături de acestea se impun şi noile norme de drept.

Primele legi scrise, pe teritoriul de astăzi al ţării noastre, au fost date de preoţii daci care participau la conducerea vieţii politice şi religioase a ţării. După cucerirea Daciei de către romani, procesul de formare a dreptului va cunoaşte această influenţă


Cultură şi civilizaţie,

Statul şi dreptul în Orientul Antic,

Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Greciei antice,

Dreptul şi statul în civilizaţia şi cultura Romei antice,

Dreptul şi statul în evul mediu şi în capitalism.


14. În ce rezidă primele forme embrionare ale statului?

15. Dreptul roman

16. Legea celor XII table

101


22. Prima încercare de grupare a dreptului a fost realizată de:

a) Justinian;

b) Mircea Djuvara;

c) Ulpian.

23. În India antică se întâlnesc o serie de culegeri de legi precum:

a) codul de legi elaborat de Bochoris;

b) codul Hermogenian;

c) codul legilor lui Manu


1. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică. 2. Chombart de Lauve, Paul Henry, Cultura şi puterea, Bucureşti, Ed. Politică, 1982. 3. Codul lui Hammurapi, Trad. de T. Negoiţă, Bucureşti, 1935. 4. Legea lui Manu. Traducere de Ioan Mihăilescu, Bucureşti, 1920. 5. Avdiev, V.I., Istoria drevnevo vostoka (Istoria Orientului Antic), Ogiz, 1948. 6. Banu, I., Filosofia Orientului Antic, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1948. 7. Gaudemet, Jean, Institutions de l’antiquité, Paris, 1967. 8. Hanga, Vladimir, Istoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

102

9. Boboş, Gheorghe, Istoria generală a statului şi dreptului, Cluj, 1971. 10. Documente celebre ale istoriei. Magna Carta Libertatum, în “Magazin Istoric”, nr. 9, 1970. 11. David, René, Les grands systčmes de droit contemporains, Paris, 1966. 12. Glasson, E. Histoire du droit et des institutions de la France, Paris, 1891. 13. Schwartz, Bernard, The American Heritage History of the Law in America. 14. Luburici, Momcilo, Ceterchi, Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie

Cantemir”, Bucureşti , 1991. 15. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998. 16.Bădescu Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2004.


Principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unor forme de guvernământ

10.1. Introducere



10.3.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat

10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA

10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului separaţiei puterilor în stat


10.1. Introducere Problema puterii publice l-a preocupat încă pe Aristotel, care în

lucrarea sa “Politica” sublinia existenţa în cadrul statului, în sensul

istorico-geografic (ţară), a unor organe cu diverse atribuţii, printre care

aminteşte: Adunarea Generală, Corpul magistraţilor (funcţionarilor) şi

Corpul judecătoresc.

Adunarea Generală se ocupa cu problemele războiului şi păcii, cu

încheierea şi denunţarea tratatelor, adoptarea legilor, pronunţarea

pedepsei cu moartea ş.a.

În legătură cu împărţirea atribuţiilor între diferite organe, Aristotel

scria: “Aici trebuie să se apuce, în mod necesar, una din căile

următoare: ori a lăsa toate deciziunile în seama corpului politic întreg

sau a le încredinţa pe toate unei minorităţi, ori a le împărţi şi a le

încredinţa pe unele, tuturor cetăţenilor, iar pe altele numai unora dintre

ei”.

Observaţiile lui Aristotel referitoare la funcţionarea statului

constată o anumită realitate în ce priveşte organele de stat, dar nu se

referă, de fapt, la problema separaţiei puterilor în stat.

103



5. Iniţierea studenţilor în studierea principiului separaţiei

puterilor;


fundamentale pe care le presupune puterea de stat




- definirea şi înţelegerea principiului separatiei puterilor in stat



Pentru unitatea de învățare, Principiul separaţiei puterilor în stat în

cadrul unor forme de guvernământ timpul alocat este de 2 ore.


10.3.1. Evoluţia istorică a principiului separaţiei

puterilor în stat

Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat

a fost John Locke, prin prisma reprezentării suveranităţii naţionale prin

guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt expuse în

lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei

puteri: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să

aparţină parlamentului, întrucât el era cel care elabora normele de

drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la

rezolvarea unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie

exercitată de rege puterea federativă consta în dreptul de a declara

război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui.

Motivaţia pentru care puterea legislativă şi executivă nu trebuiau să

104

fie concentrate în mâna unei singure persoane, în concepţia lui Locke,

consta în faptul că puterea legislativă este cea care are dreptul de a

determina cum trebuie să fie întrebuinţată puterea statului pentru a

proteja comunitatea şi pe membrii săi. În acest sens, el scria: “tentaţia de

a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleaşi persoane care au

puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea să le execute, căci ar

putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac” Într-un

stat bine organizat, dreptul de a face legile trebuie încredinţat unor

adunări constituite anume în vederea acestui scop. După adoptarea lor,

adunările trebuie să se separe din nou şi să respecte şi ele legile pe care

le-au adoptat. Afirmând că adoptarea legilor trebuie supravegheată,

Locke arăta: “este de trebuinţă ca să existe o putere care vecinic să

vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel, puterea

legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”.

După părerea lui Locke, puterea executivă şi puterea federativă pot

fi concentrate în mâinile aceleiaşi persoane – monarhul – pentru că,

spune el, “... este aproape imposibil de a încredinţa forţa statului la mai

multe persoane distincte, care nu au între ele nici o subordonare”.

După cum se poate observa, din concepţia lui Locke lipseşte

puterea judecătorească, aşa cum vom vedea că se va contura ea în teoria

clasică a separaţiei puterilor în stat. În concepţia lui Locke, “puterea

judiciară se înfăţişează, mai degrabă, ca un accesoriu al puterii

legislative”. În acest sens, el precizează: “cine are puterea legislativă sau

puterea supremă într-o republică este ţinut să guverneze prin legi fixe şi

stabile, promulgate şi cunoscute de popor, prin judecători imparţiali şi

cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după aceste legi, iar nu

prin decrete de circumstanţă” Reflecţiile lui Locke cu privire la raportul

dintre diferitele organe ale statului (denumite de el “puteri”), nu

reprezintă, de fapt, o teorie abstractă, ci o constatare a modului de

organizare a statului englez din vremea sa, al cărui cetăţean era. Părerile

lui se referă, după cum s-a văzut, în special la separaţia dintre puterea

legislativă şi puterea executivă. Cel care a elaborat construcţia teoretică,

rămasă clasică, a separaţiei puterilor în stat, a fost Montesquieu, în

lucrarea sa “De l’esprit des lois. Evoluţia istorică a principiului separaţiei puterilor în stat

După părerea lui Montesquieu, puterea executivă trebuie să revină monarhului, susţinând că ea poate fi exercitată mai bine de o singură persoană decât de un organ colegial. Dacă puterea executivă ar fi încredinţată unui organ colegial din sânul corpului legislativ, “atunci nu ar mai exista libertatea pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi la una şi la cealaltă”.

Între cele trei puteri – arată Montesquieu – există o colaborare, dar, totuşi, el înclină spre o preponderenţă a puterii executive, fapt care rezultă din atribuţiile puterii executive: de a deschide parlamentul, precum şi dreptul de veto asupra puterii legislative, pe care el îl motivează astfel: “Dacă puterea executivă nu ar avea dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ, acesta ar fi despotic, deoarece, atribuindu-şi toată puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte puteri”. Un reprezentant de seamă al teoriei separaţiei puterilor în stat a fost Jean Jacques Rousseau. El abordează această problemă

105

considerând-o un instrument posibil în limitarea absolutismului monarhic. În concepţia lui, puterile sunt aceleaşi pe care le-a enumerat şi Montesquieu: legislativă, executivă şi judecătorească. Explicaţia pe care o dă, însă, acestui fenomen, este alta. El consideră că puterea legislativă se confundă cu conceptul de suveranitate. Ea nu poate fi exercitată prin votul întregii naţiuni şi constă numai în acte de aplicare a dreptului. Ea trebuie să fie subordonată puterii legislative, ale cărei ordine să le execute şi sub supravegherea căreia trebuie să se găsească. În acest sens, el scria: “Dar politicienii noştri neputând să împartă suveranitatea în principiul său, o împart în obiectul său. Ei o împart în forţă şi voinţă, în puterea legislativă şi puterea executivă, în drept de impozit, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinătatea, când confundă toate aceste părţi, când le separă. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică şi formată dinbucăţi asemănătoare. Este ca şi cum ei ar compune omul din mai multe corpuri, în care unul ar avea ochii, altul braţele, altul picioarele şi nimic mai mult”.

Principiul separaţiei puterilor în stat a avut o mare însemnătate

teoretică şi practică. Din punct de vedere teoretic, el a fost considerat

ca o sursă a libertăţii politice, printr-un echilibru şi o colaborare a celor

trei puteri separate, care aparţin, în mod necesar, unui stat

constituţional de drept, unde este asigurată demnitatea persoanei, în

care există domnia dreptului.

Prima aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a

fost realizată în secolul al XVIII-lea de statele americane, aflate în

această perioadă în plină organizare constituţională. Primele constituţii

ale statelor Massachusetts, Maryland, Virginia, New Hampshire, au

introdus în cuprinsul lor acest principiu. Mai târziu, el a fost înscris în

Constituţia statelor federale, sub forma lui tripartită: puterea

legislativă, executivă şi judecătorească Revoluţia burgheză franceză

din 1789 a introdus acest principiu în “Declaraţia Drepturilor Omului”.

În articolul 16 al acesteia se prevede: “Orice societate în care garanţia

drepturilor nu-i asigurată, nici separaţia puterilor determinată nu are

Constituţie” Trebuie precizat că separaţia puterilor în stat nu exclude o

colaborare între ele. Miniştrii pot să fie aleşi în parlament şi sunt

responsabili în faţa lui. Fiecare dintre puteri este însărcinată cu o

anume funcţie în principal, ea participă, în mod egal, la funcţia

exercitată de celelalte. Parlamentul şi guvernul exercită unul asupra

celuilalt o acţiune reciprocă. Ele colaborează strâns la bunul mers al

statului, dar în forme specifice. Colaborarea, mai ales între puterea

legislativă şi cea executivă, este explicată în doctrină şi prin

modalitatea formării lor: “parlamentul iese direct din alegeri,

executivul iese din alegeri, dar prin intermediul majorităţii

parlamentare. Astfel, lupta dintre guvern şi parlament este înlocuită

printr-o colaborare” Colaborarea între cele trei puteri îşi găseşte

expresia în participarea guvernului la activitatea legislativă sub forma

iniţiativei legislative, participarea la discutarea proiectelor de legi şi

votarea lor, la promulgarea legilor şi la edictarea unor regulamente. În

schimb, participarea parlamentului la activitatea executivă este mai

limitată. În spiritul colaborării dintre cele trei puteri ale statului (în

special dintre legislativă şi executivă), s-a recunoscut dreptul puterii

106

executive de a elabora şi ea acte normative, care să reglementeze

anumite domenii de activitate. Asemenea acte normative sunt: decrete,

regulamente, ordine, ordonanţe etc. Unii autori subliniază chiar

importanţa practică a unor asemenea acte emise de puterea executivă.

Astfel, Guetzevich arată: “un decret, un regulament, o ordonanţă

prezintă mai multe elemente de realizare a programului dintr-o lege,

decât o măsură legislativă”. Potrivit părerilor lui, puterea legislativă este

aptă să joace rolul de organ de decizie şi de acţiune: guvernul trebuie să

fie motorul statului; el trebuie să impulsioneze legislativul şi să asigure,

prin activitatea sa spontană şi permanentă, bunul mers al statului. Trebuie ţinut seama de faptul că nevoile vieţii unui stat sunt prea

complexe şi variate şi nu pot fi întotdeauna previzibile pentru a fi reglementate pe calea legii elaborate de către parlament. De aceea, guvernul are rolul de a veghea cum, în ce măsură şi cu ce atenuare legea urmează a fi aplicată. Uneori, cerinţele guvernării impun chiar neaplicarea totală sau parţială a unei legi Raportul dintre puterea legislativă şi puterea executivă trebuie privit şi prin prisma evoluţiei statului şi a rolului lui în societatea contemporană. Dacă la începutul secolului al XIX-lea statul se ocupa numai de menţinerea ordinei, de administrarea justiţiei, de întreţinerea forţelor armate şi de conducerea relaţiilor externe, cu timpul, statul a trebuit să se intereseze de toate formele de activitate a cetăţenilor. În cursul secolului al XX-lea, a crescut mult rolul statului în reglementarea unor relaţii economice. “Aceasta implică o legislaţie considerabilă, continuă şi cu caracter tehnic, în care vechile metode parlamentare au devenit incapabile. Trebuie o rapiditate care nu poate fi obţinută decât printr-o disciplină de fier. Cu preţul acestei discipline, formulele parlamentare au putut să fie menţinute, dar ele sunt în parte goale de substanţa lor, şi încă nu sunt întotdeauna observate”. Pentru a ilustra strânsa legătură ce există între organele de stat, aparatul de stat şi forma de stat, ne vom referi la trei ţări care vor ilustra trei forme de guvernământ: monarhia, cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie, cazul Angliei; republica prezidenţială, cazul S.U.A., şi republica parlamentară, cazul Franţei, şi le vom prezenta prin prisma celor trei categorii de organe care rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat: organele legislative, organele executive şi organele judecătoreşti

10.3.2. Formele de guvernământ în Anglia, Franţa, SUA

Ca formă de guvernământ, Anglia este o monarhie constituţională.

Principalele categorii de organe care definesc forma de guvernământ a Angliei sunt:

A) ORGANUL LEGISLATIV Organul legislativ al Angliei este Parlamentul, care are o structură

bicamerală, formată din: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. a) Camera lorzilor. Apare în viaţa politică a Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea, având un pronunţat caracter clerical şi nobiliar. Membrii ei trebuiau să aibă titlul de lord. Numărul lorzilor, însă, nu era stabil. Monarhul hotăra cine trebuie să fie lord, astfel că numărul lorzilor oscila de la o domnie la alta. Membri ai Camerei Lorzilor (denumită şi “Camera superioară”) deveneau numai acei lorzi care primeau din partea regelui un ordin sris – “Writ” – în acest sens. În secolul al XVII-lea s-a

107

încetăţenit dreptul de moştenire al titlului de lord pentru primul fiu, care va deveni şi membru al Camerei superioare, drept care se menţine şi se respectă şi astăzi.

În ce priveşte atribuţiile Camerei Lorzilor, la început ea a exercitat numai atribuţii legislative si judiciare. În materie de legiferare, Camera Lorzilor era superioară Camerei Comunelor. În domeniul judiciar, ea putea să se transforme, după împrejurări, din organ cu atribuţii legislative în Curte Supremă de Apel sau în curte de primă instanţă. În prima calitate, judeca pe lorzi sau pe înalţii funcţionari ai statului, puşi sub acuzare de Camera Comunelor.

În 1832 a avut loc în Anglia o reformă electorală, care a dat Camerei Lorzilor înfăţişarea pe care o are astăzi. Reforma a sporit numărul membrilor în această cameră, majoritatea membrilor sunt laici şi s-a întărit caracterul aproape exclusiv de cameră ereditară. Au fost reduse atribuţiile legislative, iar din cele judiciare s-a păstrat numai calitatea ei de organ suprem de apel. Atribuţiile legislative se exercitau în coordonare cu Camera Comunelor.

În 1911 a fost, din nou, modificată competenţa Camerei Lorzilor, prin Actul despre Parlament (Parliament Act). Înainte de adoptarea acestui act, Camera Lorzilor dispunea de un drept de veto absolut, în baza căruia putea respinge orice proiect de lege adoptat în Camera Comunelor. Potrivit noilor reglementări, dreptul de veto absolut a fost înlocuit cu veto suspensiv. Camera Lorzilor putea să reţină proiectele de legi adoptate de Camera Comunelor, pentru o perioadă foarte limitată (de obicei două sesiuni parlamentare), înainte ca aceste proiecte să fie înaintate regelui pentru a fi sancţionate. De menţionat că, în materie de legi financiare (“Money Bill”), proiectele adoptate în Camera Comunelor puteau fi trimise monarhului pentru a fi sancţionate, chiar şi fără votul Camerei Lorzilor. Dreptu de veto suspensiv în materie de legislaţie generală (“Public Bill”), în urma legii din 1911, a fost redus la doi ani. Camera Lorzilor şi-a păstrat, însă, libertatea de iniţiativă legislativă şi de discuţie asupra oricărei chestiuni care avea contingenţă cu politica generală a ţării. În 1949 a mai apărut o lege care reducea dreptul de veto suspensiv al Camerei Lorzilor la un an şi a diminuat şi mai mult puterea legislativă a ei, fapt care a pus în discuţie însăşi existenţa acestei camere. De altfel, cu privire la utilitatea existenţei Camerei Lorzilor se mai aud ecourile acestor discuţii chiar şi în zilele noastre.

b) Camera Comunelor. Camera Comunelor are o îndelungată evoluţie istorică. Apariţia ei este semnalată la începutul secolului al XIII-lea. Organizarea şi funcţionarea ei, aşa cum se prezintă astăzi, este rodul unui şir de modificări legale, dintre care cele mai importante au fost adoptate în secolul trecut. Astfel, în 1867, în urma unei reforme electorale, a fost extins dreptul de vot pentru alegerile în Camera Comunelor, iar drept rezultat al acestei reforme, numărul votanţilor a crescut cu un milion, aproape toţi muncitori din oraşe. Organizarea Camerei Comunelor are la bază tradiţii îndelungate. În prima sesiune a noii legislaturi, Camera Comunelor îşi alege un preşedinte, care poartă denumirea de “speaker”. El trebuie să fie independent din punct de vedere al grupărilor politice. În momentul în care a fost numit în această funcţie, el trebuie să se retragă din partidul din care a făcut parte. El nu participă la votul Camerei ComunelorCamera Comunelor

108

îşi constituie trei tipuri de organisme de lucru: Comitetul întregii Camere, Comitetele permanente şi celelalte comitete.

Comitetul întregii Camere se constituie din toţi membrii Camerei

Comunelor, cu ocazia dezbaterii unei probleme mai importante. De

această dată, comitetul nu mai este prezidat de speaker, ci de

preşedintele comitetului. Acest comitet are o competenţă exclusivă în

materie financiară, şi în special în probleme bugetare. Atunci când

examinează cererile de deschidere de credite, acest organism ia

denumirea de Comitet de Credite. Cele mai importante proiecte de legi

sunt trimise spre dezbatere Comitetului întregii Camere, de către

speaker-ul ei.

S.UA.

Principiul separaţiei puterilor în stat se manifestă într-o formă

originală în Statele Unite ale Americii. În Convenţia de la

Philadelphia, care punea bazele Constituţiei Americane, se spunea:

“Acumularea tuturor puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească

în aceleaşi mâini, fie în mâna unui singur om, fie în mâinile câtorva

oameni, fie a mai multora, fie ereditară, prin cucerire sau prin alegere,

poate, în mod just, să fie considerată ca o veritabilă definiţie a tiraniei”.

Din această cauză, politicienii americani au susţinut că competenţele

între diferite categorii de organe ale statului trebuie să fie atât de bine

cumpănite încât nici una din ele să nu depăşească limitele stabilite de

Constituţie. Caracterizând modul de organizare al puterii de stat în

Statele Unite ale Americii, Hamilton scria: “În această guvernare

dumneavoastră găsiţi toate frânele pe care cei mai mari oameni politici

şi scriitori le-au putut concepe. Puterea legislativă este plasată în trei

ramuri distincte, bine echilibrate (cele două camere şi preşedintele) şi

puterea executivă este plasată în două ramuri (Preşedintele şi

Senatul)”.

FRANŢA Sistemul organelor statului bazat pe principiul separaţiei puterilor

în stat în Franţa, s-a dezvoltat şi el în mod istoric. În prezentarea lui, însă, o să ne oprim numai asupra organelor consacrate prin Constituţia din 1958, denumită şi Constituţia celei de a V-a Republici.)

A) ORGANELE LEGISLATIVE 1. Parlamentul. Este format din două camere: Adunarea Naţională

şi Senatul. Principala atribuţie a Parlamentului o constituie elaborarea legilor.

Există anumite domenii unde numai Parlamentul poate elabora acte normative. Acestea sunt, în general, cele care ţin de statutul cetăţeanului: drepturile politice, drepturile civile, garantarea libertăţilor fundamentale, statutul persoanelor în dreptul privat, naţionalitatea, starea şi capacitatea persoanelor, principiile dreptului penal, determinarea crimelor şi delictelor, procedura penală, regimul impozitelor, al monedei şi o serie de dispoziţii de drept administrativ. În alte domenii, legea elaborată de Parlament vizează principiile generale, lăsând posibilitatea ca, în anumite cazuri, reglementarea în amănunt să se facă de organele executive. Acestea ar fi: organizarea apărării naţionale, problemele învăţământului şi regimul proprietăţii, drepturile reale, obligaţiile civile şi comerciale, dreptul la muncă şi legislaţia socială. Este interesant de

109

observat că domeniile în care Parlamentul poate elabora legi sunt stabilite nu de el, ci de Consiliul Constituţional, care este un organ de natură jurisdicţională.

Limitarea domeniilor în care Parlamentul poate elabora legi face ca majoritatea actelor normative, în viaţa de stat a Franţei, să fie nu legile, ci decretele elaborate de guvern.

Iniţiativă legislativă au guvernul şi membrii Parlamentului. De regulă, proiectele de legi sunt depuse la Parlament de către primul ministru, în numele guvernului.

La activitatea legislativă mai participă, în afară de Parlament, încă două organe: Consiliul Constituţional şi Consiliul Economic şi Social. Consiliul Constituţional este format dintr-un număr de membri de drept şi din 9 membrii numiţi pe o perioadă de 9 ani: trei de către Preşedintele Republicii, trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele senatului. Principala sarcină a Consiliului Constituţional o constituie controlul constituţionalităţii legilor. O dispoziţie declarată neconstituţională nu poate fi promulgată sau pusă în aplicare. Hotărârile Consiliului Constituţional sunt definitive. Împotriva lor nu există nici o cale de atac

B) ORGANELE EXECUTIVE 1. Preşedintele Republicii. Constituţia din 1958, în art. 5, precizează

că Preşedintele “este organul care veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuitatea statului. Preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor”.

Preşedintele nu poate fi tras la răspundere de nici un organ. Alegerea lui se face de către un corp electoral special format din membrii parlamentului, membrii Consiliilor Generale şi ai Adunărilor Teritoriale de dincolo de mări, primării şi reprezentanţi aleşi ai Consiliilor comunale.

Preşedintele Republicii numeşte şi revocă pe primul ministru, numeşte şi schimbă din funcţie, la propunerea primului ministru, pe membrii guvernului. Preşedintele numeşte funcţionarii superiori civili şi militari ai statului. 2. Guvernul. Deşi guvernul, în activitatea sa permanentă, este condus de prim ministru, totuşi, Preşedintele Republicii este cel care prezidează şi guvernul. Funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu cea de parlamentar.

În activitatea de stat a Franţei trebuie făcută o distincţie între

Consiliul de Miniştri, Consiliul de Cabinet şi Consiliile

interministeriale. Consiliul de Miniştri este format din totalitatea membrilor

guvernului, sub preşedinţia şefului de stat. Primul ministru poate, în mod excepţional, să suplinească pe Preşedintele Republicii, pe baza unei delegaţii exprese şi pentru o ordine de zi determinată. În mod treptat, consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de cabinet. Cabinetul miniştrilor reuneşte guvernul în totalitatea sa, inclusiv secretarii de stat, care înainte nu aveau acces.

C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI În Franţa, există mai multe feluri de organe judecătoreşti: Înalta

Curte de Justiţie, competentă să judece pe Preşedintele Republicii şi pe membrii guvernului, Consiliul Constituţional, care judecă

110

constituţionalitatea legilor, Curtea de Conturi, care judecă regularitatea conturilor publicate, tribunalele administrative. În fruntea tribunalelor administrative se găseşte Consiliul de Stat, organ numit de Preşedintele Republicii şi prezidat de ministrul justiţiei.

Instanţele de judecată, în sensul strict, sunt cele care se găsesc sub controlul Curţii de Casaţie. Unele dintre acestea sunt specializate pe anumite probleme. Astfel, întâlnim: Juriul, în materie criminală, Consiliile de conciliere a conflictelor de muncă, Tribunalele de comerţ.

Ca organ jurisdicţional special, funcţionează Înalta Curte de Justiţie. Ea este alcătuită dintr-un număr egal de membri aleşi de către fiecare din cele două camere ale parlamentului, câte 12 membrii titulari şi câte 6 supleanţi pe durata unei legislaturi. Aceştia îşi aleg un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. Înalta Curte de Justiţie judecă pe Preşedintele Republicii, pe membrii guvernului pentru crime comise în exerciţiul funcţiunilor lor, sau pe simplii cetăţeni pentru crime contra securităţii statului, atunci când ei sunt complici cu membrii guvernului.

Preşedintele poate fi trimis în faţa Înaltei Curţi de Justiţie numai

pentru infracţiunea de înaltă trădare. Pornirea procesului, în asemenea

caz, se face la sesizarea Adunării Naţionale şi a Senatului.

10.3.3. Organizarea de stat a României pe baza principiului

separaţiei puterilor în stat

În Constituţia ţării noastre din 1866 se prevedea că singura sursă

a puterii sociale este suveranitatea naţiunii şi că puterea, la rândul ei, se

împarte între puterile publice: executivă, legislativă şi judecătorească A) ORGANELE LEGISLATIVE În aceeaşi Constituţie din 1866, funcţia de organ legislativ o

îndeplineau: regele şi Reprezentanţa Naţională (de fapt Parlamentul). La rândul ei, Reprezentanţa Naţională era formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele, Senatul şi Adunarea Deputaţilor erau numite “cele trei ramuri ale puterii legiuitoare”.

B) ORGANELE EXECUTIVE

Tot pe baza Constituţiei din 1866, în fruntea puterii executive se

situa regele. Puterea lui era inviolabilă. Miniştrii erau răspunzători

pentru actele şi faptele lor. Nici un act al regelui, care se referea la

probleme administrative, nu era valabil dacă nu era contrasemnat de

un ministru. În art. 93 al Constituţiei din 1866 se enumerau

prerogativele regelui care erau: numea şi revoca pe miniştri, sancţiona

şi promulga legile sau putea refuza sancţionarea lor, dreptul de

amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în

materie criminală, numea sau confirma în toate funcţiile, elabora

regulamentele necesare pentru executarea legilor, era şeful armatei,

conferea grade militare, dreptul de a bate monedă, încheia convenţii cu

statele străine, convenţii care, însă, trebuiau supuse Parlamentului şi

aprobate de către acesta. Consiliul de Miniştri, deşi exista, practic

regele conducea întreaga activitate executivă. C) ORGANELE JUDECĂTOREŞTI Din modul cum erau reglementate organele judecătoreşti, înaintea

Constituţiei din 1866, rezultă că ele nu au avut o suficientă autonomie faţă de puterea executivă, în asemenea măsură încât să se poată considera ca o putere judecătorească distinctă. Astfel, la început, înainte

111

de adoptarea Constituţiei din 1866, exista un organ denumit Consiliul de Stat, care era atât un organ de jurisdicţie administrativă, cât şi de jurisdicţie propriu-zisă. După apariţia Constituţiei, acest organ a fost desfiinţat.

O lege din 1866 a dat în competenţa instanţelor judecătoreşti

afacerile de contencios administrativ. Dar instanţele judecătoreşti nu

puteau anula actele administrative de autoritate. În 1905 a apărut

Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie. Au fost apoi create

judecătorii de plasă, de plaiuri şi tribunale de apel. Constituţia

României din 1923 a păstrat, în linii generale, organele de stat

prevăzute în Constituţia din 1866, precum şi raportul dintre ele. În art.

92 al Constituţiei din 1923 se preciza că Guvernul exercită puterea

executivă în numele regelui. El era format din toţi miniştrii, funcţia de

prim ministru fiind deţinută de ministrul care a fost însărcinat de rege

cu formarea guvernului. Referitor la puterea judecătorească dispoziţiile

Constituţiei din 1923 erau destul de sumare. Se prevedea doar că ea se

exercită de organele judecătoreşti, că hotărârile se pronunţă şi se execută

în numele regelui. În art. 101 se preciza că nu se pot crea nici un fel de

instanţe extraordinare, iar art. l02 prevedea existenţa Curţii de Casaţie şi

Justiţie. În 1925 a fost creat Consiliul Legislativ ca organ consultativ,

menit să ajute la elaborarea şi coordonarea legislaţiei



Primul gânditor care a abordat problema separaţiei puterilor în stat a fost John Locke, prin prisma

reprezentării suveranităţii naţionale prin guvern. Ideile sale privind separarea puterilor în stat sunt

expuse în lucrarea “Essay on civil gouvernament”, în care el se referă la trei puteri: legislativă,

executivă şi federativă. Puterea legislativă urma să aparţină parlamentului, întrucât el era cel care

elabora normele de drept. Puterea executivă urma să se limiteze la aplicarea legilor şi la rezolvarea

unor situaţii care nu erau prevăzute de lege. Ea urma să fie exercitată de rege puterea federativă consta

în dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ea aparţinea tot regelui.


Separaţia puterilor in stat,

Organe legislative,

Organe executive,

Organe judecatoreşti.


17. În ce rezidă principiul separaţiei puterilor în stat?

112

18. Evoluţia istorică a princpiului separaţiei


24. Organul legislativ al Angliei este

a) Parlamentul

b) Guvernul

c) Organele administrative;

25. Principalele puteri în stat sunt:

26. a. Consiliile judeţene;

27. b. Prefecturile;

28. c. Puterile: executivă, legislativă, judecatorească.


113

1. John Locke, Essai sur le pouvoir civil, Paris, 1952. 2. Montesquieu, De l'esprit des lois, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. 3. Gheorghe Gheorghe. Separaţia puterilor în stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976. 4. Pierre Lalumičre et André Demichel, Les régimes parlamentaires européens, Paris, 1966. 5. Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, Paris, 1921. 6. Jean Louis Bergel, Théorie générale du droit, Editura Dalloz, Paris, 2004.


Constantele statului

11.1. Introducere



11.3.1. Constantele statului în sens istorico-geografic

11.3.2. Constantele statului în sens politico-juridic


11.1. Introducere

CONSTANTELE STATULUI

Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui

istorico-geografic, şi în sensul politico-juridic.



7. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului;


fundamentale pe care le presupune problema constantelor

statului si dreptului




- definirea şi înţelegerea noţiunilor, de constante ale statului


114


Pentru unitatea de învățare Constantele statului, timpul alocat

este de 2 ore.


11.3.1. Constantele statului în sens istorico-geografic

a) Constantele statului în sensul istorico-geografic Statul, în sensul lui istorico-geografic (în sens de ţară) este de

neconceput fără existenţa unui teritoriu asupra căruia îşi exercită suveranitatea La rândul lui, şi teritoriul îşi spune cuvântul asupra organizării statale, într-o anumită măsură.

În domeniul ştiinţelor sociale, noţiunii de teritoriu i s-a atribuit, uneori, şi un înţeles etnic, socio-economic, politic şi spiritual. Considerăm că este nepotrivită includerea în cadrul noţiunii de teritoriu a unor aspecte etnice, socio-economice, politice şi spirituale. El nu este decât un cadru fizic, pe raza căruia un anumit grup social îşi conservă şi dezvoltă anumite trăsături de ordin socio-economic, politic şi spiritual Este adevărat că pe un anumit teritoriu se găsesc şi elemente etnice materiale, vestigii ale trecutului, monumente istorice, clădiri care atestă un stil arhitectonic propriu, obiecte de artă, unelte de muncă, costume ale unei comunităţi umane ş.a. Pe teritoriul respectiv există, de asemenea, o serie de bunuri materiale: păduri, ape, zăcăminte minerale, culturi agricole, construcţii industriale. Teritoriul cuprinde, deci, şi anumite elemente etnice şi economice. Alte elemente însă, cum ar fi: specificul socio-economic, politic şi spiritual, aparţin populaţiei de pe un anumit teritoriu, iar nu teritoriului însuşi. Teritoriul este doar cadrul în care apar şi se desfăşoară specificul socio-economic, politic şi spiritual. Încercarea de a lărgi noţiunea de teritoriu, atribuindu-i şi elementele enunţate mai sus poate avea cel mult un sens figurativ. Altfel ar însemna să identificăm unul din elementele statului - teritoriul - cu statul în ansamblul lui. Afirmaţia potrivit căreia: “teritoriul naţional înţeles ca spaţiu de relaţii sociale şi interumane este un dat viu, care suscită reacţii şi acţiuni,” poate avea valoarea unei expresii figurative, stilistice, dar nu ştiinţifice. Teritoriul reprezintă cadrul natural, spaţiul geografic propriu statului, atât în sensul lui politico juridic, cât şi istorico-geografic. Totuşi, prezenţa teritoriului se face mai simţită în cel din urmă caz.

În domeniul ştiinţelor juridice, prin teritoriu se înţelege spaţiul terestru, întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale, subsolul şi spaţiul

115

aerian asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea Teritoriul constituie o condiţie naturală a existenţei populaţiei. Din punct de vedere economic, el furnizează oamenilor cele necesare traiului. Dacă la începutul societăţii umane omul s-a mulţumit cu fructe, plante, rădăcini, pe care le găsea în natură, cu timpul, mai ales după descoperirea metalelor, a început să cultive solul şi să-şi confecţioneze unelte de muncă tot mai perfecţionate, cu care să acţioneze asupra naturii. În acelaşi timp, munca depusă de om 1-a stimulat în procesul de continuă perfecţionare a uneltelor de muncă. Necesitatea dobândirii metalelor pentru confecţionarea uneltelor de muncă a stimulat spiritul inventiv al omului, făcându-l să investigheze tot mai mult subsolul bogat în zăcăminte de minerale. În felul acesta, diverse populaţii, care nu erau legate încă de un anumit teritoriu, au început să caute asemenea terenuri care să fie favorabile dezvoltării agriculturii, dar care să fie bogate şi în zăcăminte minerale. Mediul geografic, calitatea solului şi a subsolului, au jucat, fără îndoială, un rol important în legarea populaţiei de un anumit teritoriu şi în renunţarea la migrarea permanentă, la situaţia de nomad.

Grupele stabile de oameni s-au dezvoltat în limitele unui cadru natural, ocupând un loc precis pe glob şi având nevoie, pentru a exista, a se hrăni şi a creşte de un anumit spaţiu.

Constantele statului în sens politico-juridic

Dat fiind faptul că statul, în sensul politico-juridic, se înfăţişează ca

o totalitate de organe, se impune definirea noţiunii de organ de stat.

Organul de stat apare ca un colectiv format dintr-o categorie anume de

persoane, investite cu atribuţii pe care nu le au ceilalţi cetăţeni, atribuţii

care le conferă posibilitate de a lua hotărâri generale obligatorii pentru

cei cărora li se adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de

bună, voie, pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere

Atribuţiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de

stat fac ca aceste persoane să aibă un statut juridic aparte, exprimat şi

prin denumirea pe care persoanele respective o poartă: Preşedintele

Republicii, deputaţi, senatori, funcţionari, judecători, procurori, ofiţeri

etc.

Unii dintre deputaţi, mai ales cei care lucrează în anumite instituţii

sau întreprinderi de stat, îşi păstrează calitatea de angajaţi ai acestor

unităţi pe perioada cât îşi exercită mandatul de deputat. Mai există,

apoi, politicienii de profesie, care sunt subvenţionaţi de partidele ai

căror membrii sunt.

Trebuie menţionat faptul că, pentru perioada în care îşi desfăşoară

activitatea, deputaţii şi senatorii sunt remuneraţi de către organele în

cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea.

Acest aspect poate da naştere la o întrebare: prin ce se deosebesc

deputaţii şi senatorii de funcţionarii de stat, sau cu un alt termen, de

funcţionarii publici?

Deputaţii aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret îşi

desfăşoară activitatea nu ca pe o funcţie profesională, de bază,

specializată, pentru care se cer anumite cunoştinţe profesionale

deosebite. Activitatea lor, în cadrul organelor în care au fost aleşi, are un

caracter politic şi un caracter reprezentativ.

Atribuţiile cu care au fost investiţi deputaţii sunt o consecinţă a

116

calităţii lor de reprezentanţi ai poporului, ai faptului că ei au fost investiţi

de popor să le exercite, iar nu o consecinţă a faptului că fac parte dintr-

un organ de stat. Ei primesc această calitate nu din partea organelor în

care au fost aleşi (parlament, prefectură, primărie), ci din partea

poporului, prin intermediul alegătorilor. Organele reprezentative sunt

rezultatul constituirii deputaţilor într-o formă de lucru, într-o formă

organizatorică, cu o structură proprie.

Reprezentarea populaţiei de pe un anumit teritoriu în cadrul

statului, în sensul politico-juridic, îmbracă două aspecte: aspectul

central şi cel local. Populaţia, în acest caz, trebuie privită nu ca o

simplă sumă aritmetică a cetăţenilor, ci ca o entitate de cetăţeni

organizaţi, care îşi aleg organele care să-i reprezinte.

Nivelul central de organizare a statului în sens politico-juridic,

presupune mai multe momente:

a) Primul moment îl constituie organizarea alegerilor pe baza

sistemului electoral, în cadrul cărora partidele politice din statele cu

sisteme în care există mai multe partide cu diverse orientări, îşi propun

candidaţii ce urmează să fie aleşi.

b) Alegerea preşedintelui: în unele ţări, direct de către alegători, în

altele de către parlament. Aceasta are loc în ţările cu formă de

guvernământ republicană.

c) Un al treilea moment îl constituie organizarea celor aleşi, a

deputaţilor, sau a deputaţilor şi senatorilor, în sistemele bicamerale, în

organe reprezentative, pe baza principiului separaţiei puterilor în stat.

Deputaţii şi senatorii se constituie în organul legislativ, parlamentul,

format, în ţara noastră, din două camere: Adunarea Deputaţilor şi

Senatul.

d) Numirea guvernului, ca organ suprem executiv, de către

parlament, la propunerea primului ministru.

e) Numirea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalţi

judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, ca organ judecătoresc suprem.

O asemenea structură a puterii centrale, de regulă, în statele

contemporane, se alege o dată la 4 sau 5 ani.

Pe plan local, în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a

fiecărei ţări în judeţe, regiuni, arondismente, landuri, oraşe, comune etc.,

populaţia din aceste unităţi îşi alege organele de conducere: prefecturi,

primării etc. Candidaturile pentru funcţiile din aceste organe sunt

propuse, de asemenea, de către partidele politice.



În literatura juridică, noţiunea de funcţionar este utilizată în două sensuri: unul din ele este formulat

de Codul Penal, care în art. 147 arată: Prin funcţionari se înţelege orice salariat care exercită,

117

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost învestit, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituţii de stat, ori al unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat. Sunt asimilate cu funcţionarii, persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizaţii din cele prevăzute în art. 1, indiferent dacă primesc sau nu o retribuţie”. După cum se poate observa, aceasta este o definiţie foarte generală, cu o sferă foarte largă. Ea se explică prin aceea că legiuitorul a înţeles să acorde protecţie juridică unei sfere cât mai largi de bunuri şi valori, extinzând, în felul acesta, şi sfera de persoane care le mânuiesc Dar nu acesta este sensul care trebuie avut în vedere atunci când este vorba de funcţionari ca şi componenţi ai organelor de stat. Sensul noţiunii de funcţionar public, cu care trebuie să operăm în acest caz, este cel pe care îl formulează dreptul administrativ. În legătură cu acest sens, însă, au existat unele discuţii. În anii socialismului, unii autori, în formularea noţiunii de “funcţionar de stat” - expresie utilizată pe atunci – au plecat de la noţiunea de “funcţie de stat” subliniind că în cadrul organelor de stat lucrau pe atunci trei categorii de oameni ai muncii: muncitori, tehnicieni şi funcţionari, denumiţi toţi cu termenul generic de lucrători în cadrul aparatului de stat”. Aceşti autori considerau că funcţia este o atribuţie încredinţată de un organ al statului unor persoane fizice, considerând că întâi ar exista organele de stat şi apoi funcţia. În această opinie se susţinea că: “dacă aceşti oameni ai muncii constituie o categorie specială, aceea a funcţionarilor de stat, este tocmai pentru că îndeplinesc în cadrul unui organ al statului o funcţie de stat ce implică folosirea puterii de stat. Astfel legătura dintre aceste două noţiuni este tocmai inversă, noţiunea de funcţionar de stat se poate preciza numai cu ajutorul noţiunii de organ de stat, iar nu viceversa”. Opinia exprimată mai sus este criticabilă. Evoluţia istorică a puterii de stat demonstrează că nu se poate separa noţiunea de funcţie de cea de funcţionar, ele au apărut concomitent. În mod istoric, din rândul membrilor societăţii s-a desprins treptat o categorie de oameni care se ocupau numai cu guvernarea. La început acestea au fost persoane fizice: împărat, rege, dregători etc. Pe măsură ce sarcinile care stăteau în faţa puterii de stat s-au complicat tot mai mult, s-au conturat organele de stat colective, specializate în diverse probleme ale conducerii de stat.

În ţara noastră, poporul alege pe reprezentanţii săi, iar aceştia constituie, apoi, organele puterii de stat - parlamentul. La rândul lui, parlamentul alege funcţionarii de stat superiori care, apoi, mergând de sus in jos, aleg sau numesc pe ceilalţi funcţionari ce formează celelalte organe ale statului. Parlamentul, în prima sa şedinţă a fiecărei legislaturi, desemnează pe primul ministru, la propunerea Preşedintelui României, iar apoi acesta, la rândul său, propune spre aprobare lista cu membrii guvernului Pentru a caracteriza un organ de stat este necesar să observămcum ia naştere şi din partea cui primeşte atribuţiile ce-i formează competenţa. În felul acesta se poate observa că funcţionarii de stat din cadrul guvernului - de exemplu - (miniştri şi ceilalţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat) investiţi cu această calitate de popor, prin intermediul parlamentului, deţin calitatea de funcţionar public nu pentru că lucrează în cadrul guvernului (ar însemna ca în acest caz ei înşişi să-şi atribuie această calitate), ci pentru că au primit, din partea parlamentului, ca reprezentant al voinţei poporului, un volum de sarcini pe care să le îndeplinească şi în vederea realizării acestui scop li s-a fixat un anumit statut, anumite drepturi şi obligaţii, ce le conferă calitatea de funcţionar de stat. Miniştrii şi ceilalţi funcţionari ai organelor centrale ale administraţiei de stat, investiţi cu această calitate de către parlament, formează împreună o structură organizatorică unitară - Guvernul – organul central al administraţiei de stat. La fel se întâmplă cu celelalte organe centrale ale statului: Procurorul General, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La rândul lor, Procurorul General sau miniştrii numesc pe ceilalţi funcţionari din subordinea lor Nu se poate contesta faptul că funcţionarul public, deputatul sau senatorul, îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor organe de stat, a unor colective organizate. Dar ei lucrează în cadrul organelor respective pentru că au fost aleşi sau numiţi, şi această alegere sau numire este cea care le conferă calitatea de reprezentanţi ai puterii publice. Organele de stat sunt colective de lucru în care se constituie deputaţii, senatorii, funcţionarii publici, după ce au primit această calitate din partea alegătorilor. Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri.

a) Un prim element de constanţă trebuie socotit adoptarea principiului separaţiei puterilor în stat. De la apariţia lui, acest principiu a stat la baza organizării de stat a ţărilor moderne şi contemporane. Practica demonstrează că în majoritatea acestor ţări există un organ reprezentativ care elaborează legile, există o reţea de organe administrative, în fruntea cărora se găseşte un guvern format din miniştri, conducători ai

118

unor ministere şi din înalţi funcţionari administrativi. Există apoi organe administrative locale, de genul prefecturilor, primăriilor, cu o serie de servicii subordonate: administraţii financiare, secţii sanitare, de învăţământ etc.

În sfârşit, există o reţea de organe judecătoreşti care au ca scop soluţionarea litigiilor civile sau a cauzelor penale, pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat.

b) constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie. c) constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale statului:

legislative, executive şi judecătoreşti. Astfel, dacă ne referim la organele legislative, observăm că pe plan mondial acestea sunt formate

din deputaţi, aleşi pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare ţară, având o structură unicamerală sau bicamerală. Acolo unde structura organului legislativ este bicamerală, de obicei, una din camere este Senatul, iar cealaltă, o Adunare a Deputaţilor, care poartă diverse denumiri. Atribuţia cea mai importantă a organului legislativ, denumit de regulă Parlament, este aceea de a elabora legile. Perioada pentru care sunt alese organele legislative (de obicei 4-5 ani) se numeşte legislatură, iar activitatea curentă a organelorlegislative se desfăşoară în sesiuni.

În cadrul organelor administrative (executive), putem sesiza, de asemenea, o serie de elemente de constanţă. Acestea ar fi: prezenţa în fruntea organelor executive a guvernului, existenţa unor organe centrale de ramură, denumite ministere. Cele mai cunoscute ministere, care există în toate ţările contemporane, cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanţelor, ministerul comerţului, ministerul justiţiei, ministerul de externe, ministerul de inteme, ministerul învăţământului, ministerul sănătăţii, ministerul apărării naţionale etc Un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata, poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii.

În ce priveşte organele judecătoreşti, ca elemente de constanţă, sesizăm că acestea sunt formate, de regulă, din judecătorii, tribunale, curţi. Unele din ele judecă numai în complete formate din judecători de profesie, altele sunt formate din judecători profesionişti şi cetăţeni în calitate de asesori, juraţi etc., aleşi din rândul cetăţenilor de diverse profesii, pentru o perioadă limitată.

De regulă, organele judecătoreşti sunt organizate la nivelul a cel puţin două grade de jurisdicţie: judecata de fond - la noi în ţară judecătoriile, şi calea de atac: recursul în faţa tribunalelor. Trebuie precizat, însă, că tribunalele judecă şi anumite cauze în fond, nu numai în recurs. Activitatea organelor judecătoreşti, în toate ţările, se bazează pe respectarea anumitor principii care, şi ele, trebuie considerate elemente de constanţă, rămase în mod tradiţional din cele mai vechi timpuri. Acestea ar fi: publicitatea dezbaterilor, solemnitatea, oralitatea, contradictorialitatea, asigurarea dreptului la apărare ş.a.

Referindu-ne la constantele statului în sensul politico-juridic, trebuie să mai adăugăm, la cele de mai sus, şi existenţa unui aparat logic conceptual, a unei terminologii ce se foloseşte în activitatea de stat, care cuprinde o serie de termeni, expresii, cum sunt: sistem electoral, executiv, legislativ, parlamentar, constituţional, deputat, senator, minister, guvern, interpelare, legiferare, acreditare, impozite, taxe, buget etc


Constantele statului,

Teritoriu,

Populaţia,

constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie,

constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale

statului: legislative, executive şi judecătoreşti.


19. Ce reprezintă constantele statului?

20. Constantele în sens istorico-geografic

119

21. Constantele statului în sens politco-juridic


29. Ce fel de subiect de drept este Statul:

a) subiect individual;

b) subiect colectiv;

c) nu poate fi subiect de drept.

30. Care suntr constantele statului :



c) legile obiective.

Bibliografie obligatorie 1. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930.

120

2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques, Flammarion, Paris.

3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982.

4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991.

5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor

naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004.


Constantele dreptului

12.1. Introducere




12.3.2. „Dat”-ul în drept


12.1. Introducere

Faptul că există mai multe tipuri de civilizaţie şi cultură nu

înseamnă că dreptul şi statul aparţinătoare unui anumit tip sunt

cantonate, cu exclusivitate, numai în cadrul lui. Aşa cum

civiliza-ţia şi cultura, cu toată specificitatea ei, legată de o anume

epocă istorică, presupun şi o anume continuitate, tot aşa şi

dreptul şi statul cunosc această continuitate de-a lungul istoriei,

de la apariţia lor şi până în zilele noastre.



9. Iniţierea studenţilor în studierea constantelor dreptului;


fundamentale pe care le presupune constantele dreptului



121


- definirea şi înţelegerea noţiunilor de permanente juridice si dat in

drept



Pentru unitatea de învățare, Constantele dreptului timpul alocat

este de 2 ore.



În încercarea sa de a defini obiectul de studiu al Teoriei Generale a

Dreptului, Mircea Djuvara preciza că acesta 1-ar constitui “Dreptul în

ce are el esenţial ca element unitar şi de ansamblu''. În continuare se

sublinia: “Obiectul Enciclopediei Juridice (a Teoriei Generale a

Dreptului), în sensul acesta, este de a expune şi studia “permanenţele

juridice”. După cum precizează Djuvara, cuvântul a fost folosit, mai

întâi, de un cunoscut jurist belgian, Edmond Picard, care le-a mai numit

şi “constantele dreptului” Termenul de “permanenţe juridice” sau

“constante ale dreptu-lui” – arată Djuvara – exprimă ceea ce este

persistent în orice relaţie juridică. Dreptul este o ştiinţă socială;

dispoziţiile juridice investesc, într-un mod exact, realitatea socială căreia

i se aplică. Dar aşa cum nu pot exista două societăţi identice, nu poate

exista o normă juridică la fel în toate societăţile şi nici o legislaţie

comună tuturor societăţilor. “Dar există în relaţiunea juridică ceva ce

subzistă, în mod necesar, oriunde, şi ne face să o recunoaştem ca atare.

Iar elementele care în felul acesta caracterizează relaţiunea juridică

constituie ceea ce numim permanenţele juridice”. Pentru a-şi ilustra

afirmaţiile, Djuvara recurge la un exemplu“Nu ucide pe aproapele tău”

este o regulă care poate fi o normă de drept universală şi absolută, care

se aplică în orice împrejurare, în orice societate şi în orice timp şi,

totuşi, nu este aşa. În timpul războiului soldaţii au obligaţia de a ucide.

În concepţia noastră, uciderea părintelui este crima cea mai josnică.

Dar în societăţile primitive paricidul este reglementat ca o obligaţie. La o

anumită vârstă a părintelui, copilul este obligat a-1 ucide. Ce are comun

legislaţia noastră cu cea primitivă? - se întreabă autorul citat. Este faptul

că ne găsim în prezenţa unui raport juridic, deşi rezultatele sunt diferite.

Constantele dreptului, în concepţia lui Djuvara, ar fi, în principal,

122

raportul juridic cu elementele sale componente, subiec-ţii raportului

juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportu-lui juridic la care el

adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”, deşi - spune el

“sancţiunea juridică organizată şi aplicată de autoritatea publică, nu

însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o

Anita Naschitz. Ea porneşte de la faptul că legiuitorul, urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală, nu creează dreptul în mod arbitrar, ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale, care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”.

12.3.2. „Dat”-ul în drept

Factorii care alcătuiesc ceea ce numim “dat”-ul în drept sunt, în

special, trei. a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între

oameni într-o epocă determinată. Acestea sunt relaţii economice, culturale, familiale, fiecare apărând, la rândul lor, sub diferite înfăţişări. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului, întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. Relaţiile sociale orientează, în acelaşi timp, soluţiile cuprinse în aceste reglementări. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii, sentimentelor, voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii. b) În al doilea rând, întrucât relaţiile sociale, care oferă obiect reglementării juridice, sunt relaţii între oameni, consecinţa este că omul, ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, omul privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială, produs al relaţiilor sociale, ale epocii în care trăieşte, este, de asemenea, un “dat” fundamental al reglementării juridice

Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele omului, de anumite finalităţi şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare anumitor interese umane, susceptibile de a dobândi înţelegerea şi, în acelaşi timp, acordul celor chemaţi să le traducă în viaţă. Nici un legiuitor nu poate face abstracţie, în opera de reglementare juridică, de natura complexă a omuluic) În al treilea rând, un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Ele guvernează nu numai dezvoltarea naturii, ci şi a societăţii şi gândirii. După cum se ştie, asupra vieţii sociale acţionează o serie de factori, dar cu toate acestea, printr-o mulţime de întâmplări, legile obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Această concepţie cu privire la caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Ceea ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod spontan (aşa cum se întâmplă în natură), ci prin intermediul acţiunilor umane conştienteÎn cadrul unei asemenea concepţii generale, locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. Dreptul constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie. Dreptul îşi poate

123

realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective În măsura în care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii, reglementările juridice joacă un rol social pozitiv, influenţând şi, uneori, accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare. Natura specifică a relaţiilor sociale din cadrul fiecărui tip de civilizaţie şi cultură, a legilor care guvernează dezvoltarea acestorrelaţii, a ideilor şi instituţiilor în care ele îşi găsesc reflectarea, influenţează şi dreptul civilizaţiilor respective, în aşa fel încât, cu toate deosebirile ce se întâlnesc în diferite sisteme de drept din diferite perioade istorice, anumite trăsături esenţiale comune tuturor acestor sisteme permite încadrarea lor în tipuri de drept determinate.

Existenţa unui dat al dreptului nu duce, neapărat, la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei Cu toate deosebirile esenţiale, care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept, există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură.

Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului, explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului?

a) Cercetând “dat”-ul în drept, observăm că, elementele de

continuitate pot fi întâlnite, în primul rând, în domeniul relaţiilor sociale.

Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale, duce la anumite transformări,

care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care

atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Dar, alături de

trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice,

întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate.

Elementele de legătură le întâlnim, mai ales, pe planul structurii acestor

relaţii. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem

observa anumite trăsături comune, anumite tipare, care indică structura

diferitelor categorii de relaţii sociale. Pe linia aceasta putem desluşi, în

toate epocile istorice, relaţii între vânzători şi cumpărători, relaţii între

soţi, relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Aceste structuri stabile

influenţează şi reglementarea juridică, mai ales în două direcţii: în

direcţiadeterminării obiectului reglementării juridice (reglementarea

anumitor relaţii sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile

istorice), cât şi în direcţia unei continuităţi în aparatul logic- conceptual pe

care-l folosesc diferite sisteme de drept. În acest sens, întâlnim anumite

concepte cum sunt: raport juridic, proprietate, contract. Deşi în conţinut

acestea sunt diferite, în ce priveşte expresia lor logică-conceptuală o

întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel, sau aproape la fel, în

diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.

b) În domeniul legilor sociale observăm că, dacă fiecare epocă

istorică, fiecare tip de civilizaţie şi cultură, are anumite trăsături proprii

de dezvoltare, există anumite trăsături de mai lungă durată, ce se

întâlnesc în mai multe epoci istorice. De exemplu: legea valorii, a cărei

124

acţiune este strâns legată de producţia de mărfuri. Din această cauză o

întâlnim - cu trăsături şi efecte diferite - în toate epocile istorice în care

există producţie de mărfuriExistenţa legităţilor obiective, de lungă

durată, este şi ea unul dintre factorii care explică existenţa elementelor

de continuitate în drept. În acest domeniu, spre deosebire de relaţiile

sociale, asistăm la o continuitate nu numai pe planul obiectului sau a

unor aspecte de formă (aparatul logic-conceptual) ci, uneori, chiar în

ce priveşte anumite probleme de fond. c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul, cu natura sa

complexă, produs al relaţiilor sociale în mijlocul cărora trăieşte. Modul lui de gândire, idealurile sale, sunt determinate de împrejurările în care trăieşte. Omul este un produs al epocii sale. Dreptul, în fiecare epocă istorică, nu face decât să dea expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Cu toate acestea, întâlnim anumite însuşiri fizice, biologice, fiziologice, comune tuturor oamenilor. În acelaşi timp, întâlnim şi anumite concepţii, idealuri comune. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului. Nici un sistem de drept nu poate face abstracţie de faptul că dobândirea discernământului – de pildă - este legată de un anumit grad de dezvoltare fizică şi spirituală De aici, în mod necesar obligaţia de a ţine seama, pe planul reglementării juridice, de acest aspect. De asemenea, împărţirea oamenilor pe sexe, cu toate consecinţele ce decurg de aici, trebuie să-şi găsească, şi îşi găseşte reflectarea în toate sistemele de drept. În ce privesc concepţiile, sentimentele, convingerile, idealurile, în acest domeniu întâlnim un grad mai mare de mobilitate şi relativitate. Şi în acest domeniu, însă, putem distinge anumite elemente cu caracter de constanţă, ce exprimă anumite interese sociale comune ale oamenilor. De exemplu, interesul de a asigura condiţii normale desfăşurării raporturilor sociale. Tot pe acest plan, putem distinge anumite idealuri, cum au fost: lupta pentru idealurile de dreptate socială şi libertate dusă de forţele sociale înaintate şi de personalităţile progresiste din diferite epoci istorice. Pe planul dreptului acestea s-au reflectat în ocrotirea unor valori general-umane, cum sunt ocrotirea vieţii, a sănătăţii persoanei, a libertăţii, obligaţia de a respecta sarcinile asumate etc



Constantele dreptului, în concepţia lui Djuvara, ar fi, în principal, raportul juridic cu elementele

sale componente, subiecţii raportului juridic, drepturile şi obligaţiile lor, obiectul raportului juridic la

care el adaugă “tendinţa ideală spre sancţiunea juridică”, deşi - spune el “sancţiunea juridică

organizată şi aplicată de autoritatea publică, nu însoţeşte întotdeauna în fapt orice relaţiune juridică”. O contribuţie meritorie la problema constantelor dreptului a adus-o Anita Naschitz. Ea porneşte de la

faptul că legiuitorul, urmărind ca normele juridice să aibă o eficienţă socială reală, nu creează dreptul în

125

mod arbitrar, ci trebuie să ţină seama de anumite realităţi materiale şi spirituale, care în filozofia dreptului au luat denumirea de “dat al dreptului”.

a) Un prim factor îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc între oameni într-o epocă determinată. Acestea sunt relaţii economice, culturale, familiale, fiecare apărând, la rândul lor, sub diferite înfăţişări. Aceste relaţii constituie un “dat” al dreptului, întrucât ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acţioneze prin reglementările sale. Relaţiile sociale orientează, în acelaşi timp, soluţiile cuprinse în aceste reglementări. Această orientare este posibilă prin influenţa pe care o exercită asupra gândirii, sentimentelor, voinţei oamenilor chemaţi să elaboreze aceste soluţii.

b) În al doilea rând, întrucât relaţiile sociale, care oferă obiect reglementării juridice, sunt relaţii între

oameni, consecinţa este că omul, ca subiect al relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, omul

privit în mod complex cu natura lui specifică biologică şi socială, produs al relaţiilor sociale, ale epocii

în care trăieşte, este, de asemenea, un “dat” fundamental al reglementării juridice

c) În al treilea rând, un “dat” fundamental al dreptului îl constituie legile obiective. Ele

guvernează nu numai dezvoltarea naturii, ci şi a societăţii şi gândirii. După cum se ştie, asupra vieţii

sociale acţionează o serie de factori, dar cu toate acestea, printr-o mulţime de întâmplări, legile

obiective îşi creează drum şi în cele din urmă se impun cu necesitate. Această concepţie cu privire la

caracterul legic al dezvoltării vieţii sociale nu exclude recunoaşterea rolului factorului subiectiv. Ceea

ce este specific legilor obiective în viaţa socială este tocmai faptul că ele se realizează nu în mod

spontan (aşa cum se întâmplă în natură), ci prin intermediul acţiunilor umane conştiente. În cadrul

unei asemenea concepţii generale, locul şi rolul social al dreptului apare bine determinat. Dreptul

constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente cu ajutorul cărora oamenii acţionează asupra

orientării vieţii sociale într-o anumită direcţie Dreptul îşi poate realiza acest rol numai dacă reflectă în mod adecvat legile obiective. În măsura în

care scopurile fixate de legiuitor şi soluţiile găsite pentru fixarea acestor scopuri ţin seama de legile dezvoltării naturii şi societăţii, reglementările juridice joacă un rol social pozitiv, influenţând şi, uneori, accelerând evoluţia societăţii în direcţia tendinţelor sale obiective de dezvoltare.

Existenţa unui dat al dreptului nu duce, neapărat, la concluzia admiterii unor criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile şi în toate timpurile. “Dat”-ul în drept este el însuşi variabil şi acest lucru explică diferenţele esenţiale ce există între dreptul diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură care s-au perindat de-a lungul istoriei.

Dezvoltarea în cadrul relaţiilor sociale, duce la anumite transformări, care la anumite intervale de timp dau naştere unor caracteristici care atestă trecerea la o nouă formă de civilizaţie şi cultură. Dar, alături de trăsăturile care despart relaţiile sociale ale diferitelor epoci istorice, întâlnim şi anumite elemente care stabilesc o legătură de continuitate. Elementele de legătură le întâlnim, mai ales, pe planul structurii acestor relaţii. Dacă urmărim relaţiile sociale din diferite epoci istorice putem observa anumite trăsături comune, anumite tipare, care indică structura diferitelor categorii de relaţii sociale. Pe linia aceasta putem desluşi, în toate epocile istorice, relaţii între vânzători şi cumpărători, relaţii între soţi, relaţii între puterea de stat şi cetăţeni. Aceste structuri stabile influenţează şi reglementarea juridică, mai ales în două direcţii: în direcţia

Cu toate deosebirile esenţiale, care din punct de vedere al conţinutului despart diferite tipuri de drept, există şi o serie de elemente de continuitate pe care le întâlnim în reglementările juridice aparţinând diferitelor tipuri de civilizaţie şi cultură.

Dacă admitem existenţa unui “dat” al dreptului, explicaţia elementelor de continuitate trebuie căutată în sfera acestui “dat”. Care sunt aceste elemente de continuitate în domeniul dreptului?

a) Cercetând “dat”-ul în drept, observăm că, elementele de continuitate pot fi întâlnite, în primul rând,

în domeniul relaţiilor sociale. determinării obiectului reglementării juridice (reglementarea anumitor relaţii

sociale o regăsim în mai multe sau chiar în toate epocile istorice), cât şi în direcţia unei continuităţi în

aparatul logic-conceptual pe care-l folosesc diferite sisteme de drept. În acest sens, întâlnim anumite

concepte cum sunt: raport juridic, proprietate, contract. Deşi în conţinut acestea sunt diferite, în ce

126

priveşte expresia lor logică-conceptuală o întâlnim în diferite epoci istorice formulată la fel, sau aproape

la fel, în diverse tipuri de civilizaţie şi cultură.

b) În domeniul legilor sociale observăm că, dacă fiecare epocă istorică, fiecare tip de civilizaţie şi

cultură, are anumite trăsături proprii de dezvoltare, există anumite trăsături de mai lungă durată, ce se

întâlnesc în mai multe epoci istorice. De exemplu: legea valorii, a cărei acţiune este strâns legată de

producţia de mărfuri. Din această cauză o întâlnim - cu trăsături şi efecte diferite - în toate epocile

istorice în care există producţie de mărfuri.

c) Un al treilea “dat” al dreptului îl constituie omul, cu natura sa complexă, produs al relaţiilor sociale

în mijlocul cărora trăieşte. Modul lui de gândire, idealurile sale, sunt determinate de împrejurările în care

trăieşte. Omul este un produs al epocii sale. Dreptul, în fiecare epocă istorică, nu face decât să dea

expresie fizionomiei spirituale a acestui om concret. Cu toate acestea, întâlnim anumite însuşiri fizice,

biologice, fiziologice, comune tuturor oamenilor. În acelaşi timp, întâlnim şi anumite concepţii, idealuri

comune. Ambele aspecte explică existenţa unor factori de permanenţă în domeniul dreptului.


Constantele dreptului,

Dat-ul în drept,

Permanenţe juridice.

.


22. În ce rezidă Dat-ul în drept?

23. Constantele dreptului în concepţia lui Mircea Djuvara

127


31. Sunt constante ale dreptului:



c) relatiile sociale.omul,legile obiective.

32. De problema constantelor dreptului s-a ocupat:

a) Justinian;

b) Mircea Djuvara;

c) Ulpian.

Bibliografie obligatorie ” . Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930. 2. Edmond Picard, Le droit pur, les permanences juridiques, les constantes juridiques,

Flammarion, Paris. 3. Victor July 1, Duculescu, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Bucureşti, Ed.

Academiei, 1982. 4. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie

Cantemir”, Bucureşti, 1991. 5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998. 6.Alexandru Fărcaş, dreptul internaţional al drepturilor omului şi problematica minorităţilor

naţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005. 7. Veronica Rebreanu, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004.


Izvoarele dreptului

13.1. Introducere



13.3.1. Cutuma ca izvor de drept

13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept

13.3.3. Legea ca izvor de drept

13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

128


13.1. Introducere

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale

care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public

sau privat etc.).

Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că

izvoarele dreptului pozitiv sunt de două feluri: materiale şi formale.

În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a

dreptului, este strâns legat de acele realităţi sociale care produc situaţia

juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală şi

conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsa-bile pentru apariţia

dreptului, printr-un proces complex în care motivaţiile, decurgând din

interesele individului, din interesele diverselor grupuri sociale şi, în final,

din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează

reciproc, construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de

complexă pe care o denumim, generic, izvor al dreptului.

Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse

complexe de natură obiectivă şi subiectivă, individuală şi socială care, la

un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la apariţia

dreptului.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare:

11. Iniţierea studenţilor în studierea iyvoarelor dreptului;


fundamentale pe care le presupune ştiinţa iyvoarelor

dreptului




- definirea şi înţelegerea izvoarelor dreptului


129


Pentru unitatea de învățare, Izvoarele dreptului timpul alocat

este de 2 ore.


13.3.1. Cutuma ca izvor de drept

Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele

formale cele mai importante ale dreptului. Este foarte greu să se

decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului

invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai

ales, condiţiile care, însoţindu-l, l-au ajutat să devină un astfel de izvor.

“Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri încâlcite

ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate,

greu de conceput că au fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor

Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea

evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se

confruntă istoricul atunci când încearcă să identifice adevăratele

obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel,

marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul

parcurgerii acestui labirint şi încercării de clarificare a unor frânturi ale

umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a poporului şi a

modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În

acest sens pot fi justificate instituţii de drept care, apărute la începutul

dreptului roman, sunt şi astăzi valabile Contractul referitor la

împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică

în contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul

roman izvorul material al acestui contract îl constituie o practică ce

constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile

de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale –

devenită ulterior raport juridic – vor fi denumiţi, în drept, creditor şi

debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect

numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii.

O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a

devenit un contract din cumulul obiceiurilor referitoare la înstrăinarea

(vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi juridice

(apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea

temporară. Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit

un izvor deosebit de bogat pentru dreptul pozitiv, atât în dreptul intern

130

cât şi în relaţiile juridice externe. Reglementarea unor astfel de relaţii,

apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri

nejuridice şi, deci, nesancţionate, a căpătat, probabil, o sancţiune

juridică în perioada de formare a statului geto-dac.

Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., procesul transformării

obiceiurilor în norme juridice, sancţionate ca atare, a fost favorizat, şi

poate chiar accelerat, de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni

tribale, care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. În acest sens ne

vin informaţii de la istoricul Trogus Pompeius, care afirmă că regele scit

Ateos are confruntări militare în anul 339 î.e.n. cu un rege geto-dac

conducător al unei uniuni de triburi, iar Diodor din Sicilia aminteşte că

în jurul anului 300 î.e.n. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice

sub comanda lui Dromichete, rege legendar geto-dac. Considerăm că

formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor, care au

beneficiat de un cadru propice pentru a deveni, mai repede şi într-un

mod mai sigur, norme de drept. Existenţa formaţiunilor statale pe

teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea şi

anterior cuceririlor romane, a consolidat un drept geto-dacic format, în

cea mai mare parte a lui, prin ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme

juridice. Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia

avea în vedere dreptul roman clasic, ce se aplica cetăţenilor romani

rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane

care nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de

latini). Relaţiile dintre cetăţenii romani şi peregrini erau reglementate de

ius gentium care, în esenţă, era tot drept roman. Deci, pe teritoriul ţării

noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma

pentru normele juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru

provinciile romane. Dar, dreptul autohton, format pe baza cutumei, a

existat în provinciile romane, în paralel cu dreptul roman, timp

îndelungat. În acest sens, în doctrina de specialitate se remarcă faptul că

după cucerirea Daciei, dreptul autohton geto-dac rămâne în vigoare

pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să

fie guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile

sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace tolerate de noii

stăpânitori şi, în continuare, cu privire la măsura în care dreptul roman

îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie

din Codul lui Justinian, al cărui text datează din anul 224, vorbeşte de

necesitatea de a se respecta în aşezările urbane provinciale obiceiurile

locale, probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine

publică romane. Această situaţie juridică se conciliază (şi se

coroborează) cu un alt text, din Ulpian – secolul al III-lea e.n. – care

există în Digeste, şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor

imperiale.

13.3.2. Jurisprudenţa ca izvor de drept

Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează

activitatea de aplicare a dreptului înfăptuită de organele judiciare,

indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în

conformitate cu competenţele lor. Sunt, în acest sens, creatoare de

jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin

131

soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.

Într-un al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa

dreptului. Este, fără îndoială, un sens foarte larg care – pătruns în

lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat, ca atare,

nici în doctrină şi nici în practica judiciară.

Ne vom referi, fireşte, la primul sens, care include şi sensul mai

specializat de totalitate a hotărârilor pronunţate de un anume organ

care aplică legea.

Jurisprudenţa este, incontestabil, un izvor de drept – un izvor de

drept formal, desigur – pentru că ea include experienţa practică a

organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îi

probează şi îi legitimează valabilitatea. Dar, acest proces este extrem de

complex. În el voinţa legiuitorului care a redactat norma juridică este

interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte.

În acest proces de interpretare, însoţit de modalităţile legale de aplicare a

normei respective, are loc contactul unei concepţii – a legiuitorului –

care, prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma de drept, cu

cazuri concrete apreciate, de această dată, de o persoană fizică învestită

cu atribuţii specifice într-un organ judiciar. Nu numai că realitatea

obiectivă oferă situaţii infinit de particulare, de diverse şi de complexe

(prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej), dar mai

intervine şi intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în

funcţie de pregătirea sa de specialitate, de voinţa de a aplica într-un

anume mod norma juridică, de capacitatea intelectuală de interpretare a

realităţii, de cultura sa de specialitate şi de cea generală, de posibilităţile

psihice de a percepe interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului

ş.a.m.d. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în viaţă a unor

prescripţii teoretice, nasc un număr extrem de mare de probleme cărora,

de multe ori practicienii le dau soluţii diferite. Or, în procesul de

armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care a emis-o, pe de o

parte, şi transpunerea acestei norme în practică, pe de altă parte,

intervine, ca o condiţie sine qua non, tocmai activitatea practicianului.

Această situaţie se complică (în sensul bun al cuvântului), datorită

faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în

ceea ce priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia

(judecătorii sunt în această situaţie). De aici vine şi natura de izvor

material de drept al jurisprudenţei cumulate, soluţiile date de diverse

organe care aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să

producă modificări esenţiale în legislaţie, dar pot schimba însăşi

concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie

socială într-un raport juridic. Aşadar, constituie un foarte important

raport subsidiar (formal) al dreptului, practica organelor judiciare care

prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale

suprastructurii, având o importanţă capitală în procesul rezolvă-rii

multiplelor probleme social-economice şi politice cu ajutorul dreptului.

Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un stat de drept. În

acest sens, dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii

Constituţionale care, în sistemul statului nostru de drept – ca şi în

sistemul juridic al altor state democratice – poate impune chiar

legiuitorului respectarea Constituţiei, prin declararea ca neconstitu-

ţională a oricărui act normativ emis de acesta. În acest sens, ţinem să

132

subliniem o mutaţie cu totul deosebită, care a apărut, după Revoluţie, în

teoria dreptului nostru. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei

juridice (gramaticală, sistematică, istorică, logică) tind să lămurească

voinţa legiuitorului, voinţă pe care organul de aplicare a legii o

raportează la un caz concret. De aceea, până la apariţia Constituţiei din

1991, nu se putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să

desfiinţeze, legal, o normă juridică. Legea – ca să ne referim la actul

normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale –

nu putea fi infirmată, în mod nemijlocit, direct de practică, ci numai

configurată sau, în cel mai bun caz, perfecţionată cu ajutorul practicii;

această perfecţio-nare fiind făcută, desigur, în final, tot de legiuitor. Iată

însă că, prin competenţa sa, Curtea Constituţională instituie o

jurisprudenţă cu totul deosebită de cea de până acum, o jurisprudenţă

care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece decât

cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea

mandatului lor (v. art. 143 din Constituţie) şi, ca atare, judecă în

conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi cu propria

capacitate profesională, morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor

acesteia. Rezultă, din această practică, decizii deosebit de importante,

care pot, prin ele însele, nemijlocit deci, să confirme sau să infirme

norme juridice adoptate de forul legislativ, care este Parlamentul.

Sistemul argumentativ pe baza căruia se creează jurisprudenţa este, prin

el însuşi, extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de

drept care este jurisprudenţa. Vom exemplifica acest lucru, folosind mai

ales practica instanţelor judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea

Constituţională, în sensul la care ne-am referit mai sus.

În art. 144 alin. 1 lit. c din Constituţie, se prevede, printre alte

atribuţii ale Curţii Constituţionale, că aceasta hotărăşte asupra excepţiilor

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconsti-tuţionalitatea

legilor şi a ordonanţelor. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte

foarte mult câmpul de incidenţă al jurispru-denţei ca izvor material de

drept. Aceasta deoarece, conform textului constituţional menţionat,

părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la

formarea jurisprudenţei, prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun

excepţia de neconsti-tuţionalitate, argumentând-o în mod corespunzător.

Pe baza acestei iniţiative, instanţa judecătorească, formându-şi propria

opinie, poate trimite cauza la Curtea Constituţională. Sigur că cererea

exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul

adecvat al termenului dar, ceea ce dorim să subliniem este faptul că

această cerere dă posibilitatea formării opiniei judecătoreşti, care poate

trimite dosarul la Curtea Constituţională. Opinia părţilor devine, astfel,

causa initialis pentru formarea jurisprudenţei. În acest sens, Constituţia

română de la 1991 a deschis o cale, specifică statului de drept, dar

extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi

timp un izvor material de drept, fiind o cale de formare a jurisprudenţei.

13.3.3. Legea ca izvor de drept

Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim

această noţiune. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de

133

lege, după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă, pe baza

unei proceduri specifice, parlamentul (sensul restrâns), sau este vorba de

orice act cu putere obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al

noţiunii). Există, desigur, şi un sens lexical şi nu juridic al termenului de

“lege”, în care ar intra orice act care, investit cu o anume autoritate,

pretinde a i se respecta dispoziţia. În acest sens, şi obiceiul este lege. Dar

nu la acest sens ne vom referi, desigur, în continuare. “Totalitatea actelor

normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi, în acest sens, vor

intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii

şi sunt emise de organe ale autorităţii publice care au în competenţa lor

emiterea unor asemenea acte. Autorii consideră ca izvor normal al

dreptului orice act normativ care este general obligatoriu, şi nu numai

legea ca atare, deşi, fără excepţie, se rezervă legii locul central în

contextul actelor normative, fiind considerată cea mai importantă dintre

acestea.

Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia,

ca fiind cea mai importantă lege în stat, denumită, în consecinţă, şi

Legea fundamentală. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu

toate celelalte legi, rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al

ordinii de drept, ea concretizează, în cel mai înalt grad, ideea de justiţie

şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Toate celelalte legi

(denumite şi ordinare), sunt elaborate pe baza şi în aplicarea

Constituţiei, conformându-se întocmai spiritului şi literei acesteia. Una

dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea

acesteia. În doctrină s-a stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt,

prin natura lor, afirmaţii raţionale. Pentru a se argumenta această

natură (filosofică, în ultimă instanţă), se menţionează, cu predilecţie,

faptul că procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la

particular la general sau universal şi aplicabilitatea ei prin revenirea la

concret) este, în realitate, o operaţiune logică. Or, o operaţiune logică

va consta, în prim rând, din afirmaţii raţionale. Pe bună dreptate s-a

arătat în doctrină, în legătură cu procesul de construire a unei norme

juridice, că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care

trebuie să fie, prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date

de aceeaşi natură. De aici se ajunge la relevarea uneia dintre calităţile

de bază ale unei norme juridice, şi anume coerenţa ei. Lipsa de

contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează, de

fapt, interpretarea corectă a acesteia, făcând imposibilă aplicarea ei. De

altfel, contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni (deci şi a unei

norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. Mai mult

decât atât, necontradictorialitatea în conţinutul normei juridice se

coroborează cu raţionalitatea acesteia, fiind imposibilă atât formarea

textului de lege, cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar

contradicţii în structura lui În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei

de contradicţii, coroborată cu raţionalitatea acesteia, prin necesitatea

elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt identice”,

aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de

unificare continuă a tuturor cunoştinţelor, fără excepţie şi în drept

(s.n.). Privim cu rezervă acest punct de vedere care este, credem,

discutabil. În drept, încercării de modificare a soluţiilor i se opune,

parţial, desigur, tocmai raţionalitatea legii. Aceasta deoarece, în

134

procesul juridic, unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem

de dificil, datorită interferenţelor particulare şi nerepetabile ale datelor

specifice obiective şi, mai ales, subiective, care alcătuiesc “complexul

cauzei judiciare”. Aceste date, cu totul particulare, privesc, desigur, nu

numai aspectul “in rem” al cauzei, ci, aşa după cum am văzut, şi

aspectul “in personae”. Procesul judiciar implică latura subiectivă, care

trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale, ci în toate

cauzele, indiferent de natura lor juridică

13.3.4. Doctrina ca izvor de drept

În ştiinţa dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea

puţină înţelegere. Răspunsul la întrebarea dacă este sau nu doctrina

izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite.

Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept, alţii,

cei mai multi îi neagă caracterul de izvor de drept şi foarte puţini îi

recunosc această funcţionalitate.

Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei

obiect este studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul

dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină, deşi nu sunt singurii

creatori de doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite

moduri (note sau studii publicate, conferinţe etc.), de către practicieni.

Doctrinei i se recunoaşte, însă, indubitabil, faptul că este o autoritate

care are o misiune foarte importantă. Deşi se recunoaşte că doctrina nu

poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga jurisprudenţă,

dintr-un an calendaristic, spre exemplu, totuşi, ea poate aborda

principiile care domină sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru

dificultăţile prin care trece practica judecătorească.

Alături de rolul de informare, doctrina are şi menirea de a reflecta

asupra dreptului pozitiv, în general, şi, mai mult decât atât, de a pune

în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic.

Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care

este pusă doctrina, datorită, pe de o parte, inflaţiei legislative, iar pe de

altă parte, datorită numărului mare de hotărâri judecăto-reşti (în Franţa

apar, în medie, 1300 de decrete pe an şi cca. 25.000 de hotărâri

judecătoreşti). Astfel, se pare că menirea doctrinei de a oferi soluţii

diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult îngreunată.

Totuşi, în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.

Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei

obligatorii a doctrinei pentru legiuitor. Este limpede că o astfel de forţă

nici nu trebuie să aibă doctrină. Nu ar mai fi ceea ce este şi, în plus, i-ar

scădea forţa ştiinţifică, în locul căreia s-ar simţi, în acest caz – mai

pregnant argumentele politice. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb

“în mâna” politicianului, deoarece o politică, în orice domeniu – şi mai

ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de

atitudini arbitrare, străine oricărui spirit ştiinţific – îl influenţează, la rândul

ei, pe acesta din urmă. Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce, uneori, întregul

sistem juridic în criză. Desigur, o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce, odată cu întreaga societate, şi sistemul de drept în criză, şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important, prin aceea că edifică argumentat noul sistem de drept, folosind întreaga

135

experienţă juridică a timpului. Şi în acest caz putem refuza, oare, doctrinei, rolul de izvor de drept? În prima ipoteză, cu care am început, de altfel, nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi), ci de o criză numai a sistemului juridic, în limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da, atunci când legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale, pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta. Lăsat nemodificat un timp oarecare, sistemul juridic “pierde teren”, rămâne în urmă şi atunci se pune problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. Un asemenea mecanism social este doctrina juridică. Inevitabil, ea înmagazinează sistematic, şi nu numai la nivel principial, argumentat logic, raţional şi istoric, “cheile necesare perfecţionării dreptului, deoarece bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp), ci legile care sunt perfecţionate la momentul oportun, în acord cu realitatea.

De aceea, cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei), îl reprezintă reflecţia, meditaţia asupra problemelor de drept ale timpului, activitate care îl reprezintă atât pe legislator, cât şi pe practician. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a relaţiei juridice, pe baza unui efort propriu, pe care trebuie să-l depună, în egală măsură, atât legisla-torul, cât şi practicianul.

Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia. Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite. Dar “ordinea juridică”, în acest caz, cea mai eficientă, o instituie tot omul de ştiinţă, creatorul doctrinei sau practicianul, dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra acestei problematici.

În general, pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept, se face pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică, singura eficientă, deoarece ea nu se bazează numai pe experienţă, ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le aduce doctrina.

Cercetând sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea însăşi o sursă de drept, deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi, de la care a împrumutat deja elemente specifice, ţinând, în principal, de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat, de experienţa sa juridică şi socială, în general, de capacitatea sa de sinteză, de pregătirea profesională ş.a.m.d. În acest sens, M. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult, adică de cercetător, n.n.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”.

M. Djuvara nu a ezitat să afirme, categoric, caracterul de izvor formal al doctrinei. Creatorii doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi, spune autorul: “Jurisconsultul, constatând realităţile juridice, le generalizează şi sistematizează, creând principiile”.

136



Noţiunea de izvor de drept.

Clasificarea izvoarelor de drept.

Izvoarele dreptului românesc:

Legea şi celelalte acte normative cu caracter de lege

Acte normative subordonate legii

Alte izvoare ale dreptului.


Definiţia izvorului dreptului,

Jurisprudenţa,

Doctrina,

Legea,

Contractul normativ,


24. Enumeraţi izvoarele dreptului

25. Ce se înţelege prin jurisprudenţă?

26. Doctrina ca izvor de drept

137


33. Căror categorii de izvoare de drept aparţine jurisprudenţa:

a) izvoare scrise, oficiale;

b) izvoare directe;

c) izvoare nescrise.

34. Jurisprudenţa desemnează:

a) totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare date de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie;

b) totalitatea părerilor, opiniilor exprimate de oamenii de ştiinţă ai domeniului;

c) totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de

judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de

organizare judecătorească dintr-un stat.

35. Căror categorii de izvoare de drept aparţine doctrina?

a) izvoare nescrise;

b) izvoare oficiale;

c) izvoare neoficiale


1. Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, Ed. Academiei, 1969. 2. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Librăria Socec, 1930. 3. Vecchio, Giorgio del, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova. 4. Naschitz, A.M., Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Bucureşti, 1969. 5. Mommsen, Th., Istoria romană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1987. 6. Istoria dreptului românesc, vol. I. Bucureşti, 1980. 7. Vulcănescu, R., Etnologie juridică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1970. 8. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Actami, 1998. 9. Djuvara, Mircea, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Ed. Librăria Socec. 10. Petit, B., Introduction générale au droit, Grenoble, 1994. 11. Bergel, J.J., Théorie générale du droit, Paris, Delhoz, 1989.

138

12. Popescu, T.R.; Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968. 13. Stătescu, C.; Bârsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Ed. All, 1994. 14. Ghimpu, S., Ţiclea, Alex., Dreptul muncii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa”, 1994. 15. Ghimpu, S. s.a., Dreptul muncii, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 16. Bolintineanu, Alex., Năstase, A., Drept internaţional contemporan, Bucureşti, Institutul Român

de Studii Internaţionale, 1995. 17. Radu, Corina, Izvoarele dreptului. Teză de doctorat

Conducător ştiinţific prof. Gheorghe Boboş, Cluj-Napoca, 1998. (Folosită la redactarea capitolului de

faţă.) 18. Dumitru, Corina Adriana, Introducere în teoria izvoarelor dreptului, Bucureşti, Editura Paideea,

1999. 19. Niciu I.Marţian, Drept internaţional public, Editura Servosat Arad, 1999. 20. Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001. 21. Craiovan Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Sibila, Craiova 1999. 22. Jean Louis Bergel, Théorie générale du droit, Editura Dalloz, Paris, 2004.


Reglementarea juridică a relaţiilor economice

14.1. Introducere



14.3.1. Proprietatea, circulaţia bănească şi emisiunea monetară

14.3.2. Contractele

14.3.3. Răspunderea juridică

14.3.4. Dreptul economic


14.1. Introducere

Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Ea revine din timp în timp în literatura juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că

relaţiile economice au apărut anterior dreptului.

139



13. Iniţierea studenţilor în aspectelor economice reglementate

de drept;


fundamentale despre relaţia drept-economie.




- Definirea şi înţelegerea dreptului economic


Timpul alocat unităţii de învățare: Reglementarea

juridică a relaţiilor economice

Pentru unitatea de învățare, timpul alocat este de 2 ore.


14.3.1. Proprietatea, circulaţia bănească şi emisiunea

monetară

Un bun dobândeşte o utilitate economică datorită drepturilor ce se

stabilesc între diferite persoane fizice sau anumite colectivităţi de

persoane. Aici trebuie să distingem dreptul obiectiv şi dreptul

subiectiv. Dreptul obiectiv în materie de proprietate este format din

ansamblul normelor juridice care reclamă existenţa proprietăţii în

general (norme de drept constitu-ţional, de drept administrativ, de

drept civil etc). Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul concret al

proprietarului în cadrul unui raport juridic de proprietate. Acest drept a

140

fost conceput ca un drept absolut în sensul că în cadrul unui raport

juridic de proprietate este individualizat numai titularul de drepturi -

proprietarul - în timp ce titularul obligaţiei, subiectul pasiv, cel ţinut să

respecte dreptul subiectiv, sunt toate celelalte persoane care trebuie să

se abţină să conturbe pe proprietar în stăpânirea deplină a lucrului său.

Dreptul de proprietate nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. În

sclavagism sclavii nu puteau fi titulari ai dreptului de proprietate. În

Evul Mediu iobagii au avut o proprietate restrânsă îngrădită de

normele dreptului feudal. Abia revoluţiile burgheze desfăşurate sub

lozinca: “libertate, egalitate, fraternitate” au descătuşat pe individ de

îngrădirile existente anterior şi au dat posibilitatea tuturor cetăţenilor să

devină proprietari fără nici un fel de restricţii. Proprietatea stă la baza

schimbului. Ea conferă statului posibilitatea unei evidenţe asupra

proprietăţii şi a unui control asupra bunurilor şi serviciilor. În felul

acesta se stabileşte un raport între faptul dobândirii şi cel al dispoziţiei.

Aceasta asigură posibilitatea excluderii, până la un anumit grad, a

utilizării bunului unui proprietar de către alte persoane. Dreptul de proprietate conferă proprietarului posibilitatea de a

transfera sau schimba bunurile sale. Cu cât caracterul exclusiv şi posibilitatea transferabilităţii proprietăţii asupra unui bun vor fi mai strict reglementate cu atât mai mult va creşte valoarea de marfă a acestui bun.

Emisiunea monetară şi circulaţia bănească. Apariţia banilor a făcut posibilă estimarea în bani a unor bunuri materiale sau servicii. A fost găsită o marfă a mărfurilor care ascundea în sine toate celelalte mărfuri, o baghetă magică ce se putea transforma în orice lucru ademenitor sau dorit. Cel care avea bani stăpânea lumea producţiei. Banii s-au concentrat în primul rând în mâinile negustorilor. Negustorii au avut grijă ca lumea să-şi dea seama în ce măsură toate celelalte mărfuri şi toţi producătorii de mărfuri trebuie să îngenuncheze cu smerenie în faţa banului. Ei au dovedit în practică în ce măsură toate celelalte forme de bogăţie sunt o simplă ficţiune faţă de această întrupare a bogăţiei ca atare De la apariţia primelor monede metalice şi până astăzi, statul a reglementat, prin norme juridice, forma de emisiune a banilor: însemnele puterii de stat care trebuiau imprimate pe diferite monede, felul metalului din care erau confecţionate monedele, greutatea în metal a fiecărei monede. Cu timpul s-a trecut la înlocuirea monedelor metalice cu bacnotele de hârtie, iar apoi la simpla consemnare în conturi a unor sume băneşti. O anumită perioadă de timp emisiunea monetară pentru a fi valabilă pe plan internaţional (mai ales la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX) trebuia să aibă o acoperire în aur.

În prezent s-a renunţat la această acoperire. Operaţiunile băneşti s-au

modernizat reducându-se astăzi la simple calcule efectuate de maşini

electronice de unde şi expresia de bani electronici. Evaluarea în bani a

mărfurilor a dobândit, în ultimul timp, din ce în ce mai mult un caracter

internaţional, monedele naţionale ale unei ţări fiind comparate cu

monedele altor ţări şi stabilindu-se, în felul acesta, un curs valutar. Acest

lucru nu a putut să nu aibă consecinţe şi asupra reglementării juridice a

emisiunii şi circulaţiei monetare din ţările suverane ale comunităţii

internaţional

141

14.3.2. Contractele

Contractele au fost instituite în domeniile dreptului în special pentru

a facilita circulaţia bunurilor, schimbarea proprietarului lor sau a posesorului lor sau prestarea unor servicii. Ele presupun o descentralizare a deciziei economice şi exprimarea unei voinţe libere. În acest fel s-a încetăţenit principiul din domeniul dreptului civil, potrivit căruia convenţiile legal formulate ţin locul de lege pentru cei care le-au formulat. Astfel au apărut, în condiţiile producţiei de mărfuri, contractul de vânzare, contractul de muncă, contractul de credit, contractul de locaţiune, contractul de prestări de servicii. După modul în care sunt utilizate aceste contracte, ele pot juca un rol de accelerator sau de frână în cadrul economiei de piaţă. După cum tehnicile juridice vor facilita sau nu, de exemplu, o vânzare pe credit, o închiriere de lucruri sau o închiriere de lucrări în remiterea unor mărfuri de către fabricant întreprinderilor utilizatoare, fluxul economic va fi frânat sau accelerat. Un rol deosebit în cadrul economiei de piaţă îl au contractele moderne de comerţ internaţional, cum sunt: contractul internaţional de export complex, contractul internaţional de coope-rare în producţie, contractul internaţional de antrepriză cu referire specială la montaj, contractul internaţional de service şi întreţinere, contractul internaţional de know-how, contractul internaţional de leasing, contractul internaţional de factoring ş.a. În felul acesta o condiţie necesară a funcţionării pieţei rezidă în dreptul obligaţiilor creanţelor.

Contractul este o instituţie care prin specificul reglementării sale aparţine dreptului civil fiind de domeniul dreptului privat (intern sau internaţional privat). Cu toate acestea există şi contracte despre care până în prezent se vorbeşte mai puţin în literatura noastră juridică, şi care ar putea fi considerate ca fiind “contracte de drept public” sau “contract normativ”. Ele au un mare rol în dezvoltarea economică a unor ţări în condiţiile economiei de piaţă.

14.3.3. Răspunderea juridică

În domeniul relaţiilor economice se pune în special problema

răspunderii patrimoniale. Ea este ilustrată de o regulă fundamentală din dreptul obligaţiilor şi din dreptul comercial potrivit căreia oricine se obligă personal este ţinut să-şi îndeplinească angajamentele cu toate bunurile sale mobile sau imobile prezente sau viitoare potrivit principiului: “bunurile debitorului formează gajul comun al creditorilor săi”.

Reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii economice a constituit o preocupare pentru legiuitor începând cu cele mai vechi timpuri. Încă la popoarele din Orientul Antic în principalele lor monumente legislative întâlnim reglementări cu caracter economic referitoare la proprietate, schimb, circulaţia mărfurilor, contracte, succesiuni, impozite, taxe pe circulaţia bănească, credit ş.a. Principalele aspecte ale relaţiilor din cadrul acestor domenii au fost reglementate de stat cu ajutorul normelor juridice. Se poate constata că în centrul relaţiilor economice a stat întotdeauna instituţia proprietăţii, în jurul ei gravitând celelalte aspecte ale relaţiilor economice enumerate, cu titlu exemplificativ, mai sus Dreptul roman însă a fost cel care a reglementat cu atâta măiestrie,

142

precizie tehnică, acurateţe ştiinţifică, instituţia proprietăţii şi celelalte probleme economice care decurg din ea, încât toate sistemele juridice de mai târziu au adus puţine modificări sau completări acestor reglementări. Ele au rămas până în zilele noastre jaloane importante după care s-a dezvoltat viaţa economică în condiţiile producţiei de mărfuri şi a economiei de piaţă.

Distincţia în drept public şi drept privat se păstrează şi în perioada

Evului Mediu şi apoi în perioada capitalistă. Dezvoltarea capitalismului

a produs schimbări importante şi în domeniul dreptului, al reglementării

juridice a unor relaţii sociale. Reglemen-tând în special aspectele legate

de proprietate dreptul a început să se diversifice în funcţie de obiectul

proprietăţii. Deşi păstrată în linii mari distincţia dintre dreptul public şi

cel privat, fiecare din aceste subdiviziuni a cunoscut noi ramificaţii. Un

pas important în divizarea dreptului public a fost marcat de apariţia

diferitelor constituţii. Mai întâi în Statele Unite ale Americii iar apoi

într-o serie de ţări europene: Franţa, Italia, Germania ş.a. Apariţia

acestor constituţii a dat naştere dreptului constituţional ca o ramură

distinctă de drept. Teoretizarea normelor de drept, a diferitelor

reglementări cuprinse în constituţii, comentarea lor, compararea între ele

sau cu alte norme aparţinătoare altor ramuri de drept a dus la apariţia

ştiinţei dreptului constituţional - concretizată în diferite monografii,

studii, articole, comunicări ştiinţifice, cursuri universi-tare. În sfârşit,

predarea unor cunoştinţe din ramura dreptului constituţional şi a ştiinţei

dreptului constituţional în instituţiile de învăţământ superior a dus la

apariţia disciplinei didactice drept constituţional.

Normele dreptului constituţional sunt considerate a fi de drept public.

Tot din domeniul dreptului public se mai consideră că fac parte şi alte

norme juridice, din alte ramuri de drept apărute ca rezultat al

diversificării reglementării juridice a unor relaţii sociale şi economice

din perioada dezvoltării capitalismului: dreptul administrativ, dreptul

financiar ş.a. La rândul lui s-a diversificat şi dreptul privat. În general, doctrina

juridică consideră că din domeniul dreptului privat fac parte: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul agrar şi industrial privat, procedura civilă, dreptul internaţional privat

14.3.4. Dreptul economic

În ultimele trei decenii se observă, la unii autori, o tendinţă de a

cuprinde într-o noţiune unitară reglementările juridice ale relaţiilor

economice, sub denumirea de drept economic. Cei mai mulţi dintre

autori îl plasează în ramura mare a dreptului public.

Nu rezultă însă, cu claritate, din părerile unora dintre ei, când este

vorba de un drept economic ca ramură distinctă a sistemului de drept şi

când este conceput ca ramură a ştiinţei sau ca o disciplină didactică.

De asemenea, nu rezultă întotdeauna din părerile unor autori care s-au

ocupat cu această problemă dacă este vorba de o nouă ramură de drept,

concepută ca şi cele tradiţionale: drept civil, drept administrativ, drept

financiar etc. sau dacă este vorba de un mod de abordare economic a

unor reglementări din ramurile de drept tradiţionale.

Încă din sec. al XVIII-lea, francezul Nicolas Baudeau (1730-1792) a

utilizat noţiunea de “legislaţie economică” în lucrarea sa intitulată

143

“Primă introducere în filozofia economică” sau “Analiza statelor polis-

uri”. Pentru acest autor, legislaţia economică “unică, eternă, invariabilă,

divină şi esenţială” este relevată de dreptul natural şi guvernează

“societatea economică”. La rândul ei, aceasta corespunde celor trei arte:

arta socială, arta productivă şi arta sterilă corespunzătoare celor trei clase

sesizate de F. Quesnay: clasa proprietarilor, clasa productivă a

agricultorilor şi clasa sterilă a industriaşilor şi comercianţilor.

Dacă această concepţie nu este utilizabilă astăzi, Baudeau a sesizat,

printre primii, acest adevăr că orice activitate economică este

reglementată de o “constituţie economică”.

Un secol mai târziu, P. J. Proudhon (1809-1865), publică o lucrare

intitulată Capacitatea politică a claselor muncitoare (1865). Se pare

că el a fost primul, în Franţa, care a elaborat şi a utilizat noţiunea de

“drept economic”. Proudhon susţinea că dreptul trebuie să rezolve

contradicţiile vieţii sociale pe calea unei “concilieri universale”.

Aceasta însă nu poate fi realizată făra reorganizarea societăţii iar

dreptul economic ar urma să constituie fundamentul noii organizări

sociale. După părerea lui dreptul public şi dreptul privat nu pot servi la

realizarea acestui obiectiv: unul prezintă pericolul unei prea mari

limitări a libertăţii economice prin putere, celălalt nu este în măsură să

penetreze structurile globale ale activităţii economice. Organizarea

socială - deci - s-ar baza pe “un drept economic, complementar şi

corolar al dreptului politic şi al dreptului civil”.

Acest drept ar fi urmat să se constituie pornind de la acordul dintre

diverse grupe care participă la activitatea economică. El ar avea ca

obiectiv menţinerea justiţiei sociale. Deşi Proudhon a fost un utopist, nu

trebuie negat aportul lui la doctrina dreptului economic, aşa cum se

prezintă ea astăzi. Trebuie apreciată în special ideea lui prin care susţine

dreptul economic, ca o categorie distinctă faţă de dreptul public sau

dreptul privat. De asemenea, trebuie apreciată natura “federativă” a

acordurilor şi statutelor între grupurile participante la activitatea

economică, anunţând, de pe atunci, “economia concertantă” care

caracterizează dreptul econo-mic actual.



Abordarea legăturii dintre drept şi economie nu este nouă. Ea revine din timp în timp în literatura

juridică sau economică fiind cercetată din diverse unghiuri de vedere. Problema reprezintă un mare grad de complexitate dacă ne gândim la sensul atât de general pe care îl au cele două noţiuni: dreptul şi economia. Privite din punct de vedere al apariţiei lor în timp se poate constata că relaţiile economice au apărut

anterior dreptului.


144

Proprietatea,

Emisiunea monetară,

Circulaţia bănească,

Contractele,

Răspunderea juridică,


27. În ce rezidă reglementarea juridică a relaţiilor economice?

28. Doctrina dreptului economic

29. Concepţii despre dreptul economic


36. Principalele aspecte ale relaţiilor economice REGLEMENTATE DE DREPT

SUNT

a) Familia,

b) Fidejusiunea,

c) Proprietatea,

d) Emisiunea monetară,

e) Contractele,

f) Raspunderea juridică.

145


1. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, vol. I., Bucureşti, Socec, 1930.

2. Contribuţii la definirea dreptului economic, Dalloz, 1967.

3. Jaquemin, Alexis; Schrans, Guy, Le droit économique, Paris, Presses Universitaires de France,

1970, de care ne-am servit pentru a prezenta situaţia dreptulul economic în diferite ţări.

4. Ryn, J. van, Principes de droit commercial, vol. I., Bruxelles, 1954.

5. Droit commercial ou droit économique, în “La revue nouvelle”, octobre, 1954.

6. Contribution é l’etude de la notion de droit économique, în “Il diritto dell Economia”, nr. 6,

1966.

7. Jaquemin, A., Pour une nouvelle approche du droit économique, în “Revue du Marché

commun”, 1967.

8. Grosso, Diritto romano e diritto dell economia, 1958.

9. Kaysen, C.; Turner, D., Antitrust policy. An economic and legal analysis.

10. Luburici Momcilo, Teoria generală a dreptului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005.

11. Craiovan Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Sibila, Craiova, 1999.

Teoria Gen.a Dreptului I

Documents

Transcript of Teoria Gen.a Dreptului I