1. Teoria Generala a Dreptului

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare ContinuăFacultatea de Drept si Ştiinte Social -

Politice

Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Adriana Motoroiu

2

2010-2011

Suport de curs – învăţământ la distanţăDrept, Anul I, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor si orice folosire altadecât in scopuri personale este interzisa de lege sub sancţiune penală

UVT TEORIA GENERALĂ ADREPTULUI

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

Tematica cursului

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

CAPITOLUL I. Conceptul Dreptului

CAPITOLUL II. Teoria generală a dreptului – ştiinţăsocială complexă

CAPITOLUL III. Dreptul în ordinea normativă socială

CAPITOLUL IV. Sistemul dreptului

CAPITOLUL V. Izvoarele formale ale dreptului

CAPITOLUL VI. Norma Juridică

CAPITOLUL VII. Raportul juridic

CAPITOLUL VIII. Răspunderea juridică în statul dedrept

CAPITOLUL ICONCEPTUL DREPTULUI

5

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de întrebări9. Răspunsuri la întrebări

Cuprins

1.1 Originile şi geneza dreptului1.2 Etimologia şi sensurile termenului „drept”1.3 Ideea de drept în filosofia şi doctrina juridică1.4 Evoluţia dreptului spre formarea marilor tipuri şi familii de drept.1.5 Definiţia dreptului1.6 Factorii de determinare (configurare) a dreptului1.7 Caracterele dreptului

=3 ore

CAPITOLUL ICONCEPTUL DREPTULUI

1.1 Originile şi geneza dreptului

Obiectiv general: - Identificarea şi relevarea importanţei şi utilităţii studiului dreptului.

Obiective operaţionale:- Prezentarea originii şi etimologiei termenului „drept”;- Cunoaşterea conceptului „drept”;- Identificarea factorilor de configurarea şi a caracterului dreptului.

6

Viaţa în societate a indivizilor a constituit o necesitate obiectivă, legată desupravieţuirea speciei, căci omul nu a putut trăi izolat în natură, ci numai în asociaţiecu alte fiinţe aparţinând aceleiaşi specii.

Interacţiunea dintre om şi mediul natural a existat din timpuri imemoriale.Omul epocii paleolitice s-a simţit într-un raport direct şi permanent cu

natura, pe care a văzut-o animată şi căreia i-a atribuit suflet, considerând că între el şiregnul animal există o analogie de esenţă.

Starea de dependenţă totală faţă de natură, folosirea de către individ numai aceea ce natura îi punea la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra obiecteînconjurătoare, inferioritatea în materie de mijloace de apărare, au făcut ca, treptat,indivizii să se apropie instinctiv, din nevoia de supravieţuire în faţa unei naturiatotputernice.

Acest moment a marcat începutul desprinderii de natură şi începutulorganizării vieţii sociale.

Asocierea instinctivă a luat forma unui grup, denumit ceată sau hoardă, labaza căruia a stat instinctul, interesul supravieţuirii.

În grupul format din 20 până la 50 de indivizi, fără nici o regulă fixă,domnea o egalitate relativă, neexistând nici o diferenţă între membrii ce-l compunea,existenţa fiind singura lor grijă.

Greutăţile extreme în procurarea mijloacelor de existenţa, dependenţazdrobitoare faţă de forţele naturii făceau ca numărul indivizilor şi al cetelor primitivesă fie extrem de redus.

Descoperirea focului, domesticirea animalelor, prelucrarea metalelor şi apământului, au favorizat dezvoltarea unor relaţii umane, mai intense şi maiorganizate.

Teama de natura sălbatică, imposibilitatea asigurării unor mijloace deapărare eficiente în faţa sălbăticiunilor a marcat individul, care, din dorinţa de a-şiapropia forţele naturale în jurul său, a început să le divinizeze şi să le aducă ofrande.În acest context, grupul va dezvolta, spontan, credinţe, mituri şi va exercita asupramembrilor săi un număr de presiuni, neconştientizate de aceştia.

În acea perioadă, justiţia se atribuia divinităţii, căreia oamenii i se supuneauşi, de aceea, rugăciunea, sacrificiul şi celebrarea zilelor festive erau considerateîndatoriri de justiţie.

Regulile după care se conducea comunitatea în acea perioadă au fostconsiderate, deci, de origine divină, ele făcându-se cunoscute oamenilor prin aleşiizeităţilor, cum erau uneori cunoscuţi conducătorii lor.

Sentimentul mistic care a stat la baza dreptului în acele epoci îndepărtate adus astfel la o „confuzie” între drept, morală şi religie, confuzie care s-a manifestatsub forma teocraţiei, adică guvernarea directă a societăţii prin zei.

În acea fază a vieţii exista o oarecare coordonare între indivizii din grup;viaţa în comun implica deja o limită şi o regulă în practica reciprocă, cu alte cuvinte,un regim juridic, cel puţin embrionar.

Este incontestabil, arăta în acest sens Alexandru Văllimărescu, că dincontactul a doi oameni trebuie să iasă o regulă de drept, căci, la un moment dat,nevoile, interesele indivizilor intră în conflict. De aici necesitatea să se nască regulicare să delimiteze facultăţile fiecărui individ, să reglementeze regimul familiei şi albunurilor şi, în acelaşi timp, să reprime instinctele criminale.

În această epocă de înjghebare a colectivităţilor umane, o serie de reguliexistente deja s-au impus treptat ca deprinderi, tradiţii, obiceiuri, în respectarea lorfiind interesată întreaga colectivitate, întrucât numai astfel ea putea supravieţui.

7

În procesul de organizare socială, dreptul a apărut deci foarte devreme, aşacum remarca Jhering, neaşteptându-l nici pe legiuitor pentru a-l crea şi nici pejudecător pentru a-l aplica.

De bună seamă, apariţia şi formarea dreptului este un proces complex ,căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naştere, normele din această perioadă aînceputurilor societăţii omeneşti fiind destul de difuze, împletite cu o multitudine deobiceiuri, datini, practici religioase.

Apariţia dreptului a constituit, prin urmare, o necesitate istorică, un progressocial real, deoarece menţinerea ordinii nu s-a putut asigura prin sistemul regulilorexistente în comunităţile gentilico-tribale, ci s-a impus statornicirea altor reguli, caresă consfinţească relaţiile sociale şi care să asigure conducerea societăţii,transformarea voinţei sociale în voinţă de stat, voinţă general obligatorie.

1.2 Etimologia şi sensurile termenului „drept”

Cunoaşterea şi explicarea fenomenului "drept" a constituit din cele mai vechitimpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sauspecialiştilor, ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şiare cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societateaorganizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asuprafenomenului "drept" au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi,împăraţi sau "jurişti" ai epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fostcontinuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu -mai cuseamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epocamodernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil,constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă aştiinţelor socio-umaniste. Până în secolul al XlX-lea când ştiinţa dreptului se vadelimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" erarealizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii,- a politicii, istoriei etc., de unde şimarea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului.

În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitentatât forma semantică a termenului drept, cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuriîn care a fost şi este utilizat.

Cuvântul românesc drept vine de la latinescul directum, care înseamnă„conform cu regula”. Această expresie metaforică o găsim în toate limbile moderne:droit în franceză, diritto în italiană, derecho în spaniolă, recht în germană, right înengleză. Deci dreptul, în sensul etimologic al cuvântului, este ceea ce trebuie să fie,ceea ce este conform cu regula, care se impune oamenilor.

În limba latină, cuvântul care corespundea substantivului „drept” era jus(drept, dreptate, legi), care vine de la jubere – a porunci.

Termenul drept, în sens juridic, este susceptibil de mai multe înţelesuri:

Drept subiectivÎntr-un prim înţeles, prin drept se înţelege facultatea, prerogativa, îndrituirea

sau posibilitatea participantului la raportul juridic să pretindă altor subiecte de dreptsă i se dea ceva (adică să-i transmită un bun sau valoare), să i se efectueze o prestaţiesau serviciu, să i se recunoască un rezultat, pe care-1 consideră legitim, în interespropriu, direct şi actual, ori să se abţină de la o anumită activitate. Sub aceastăînfăţişare, dreptul este o putere a individului care este legal recunoscută privind

FDREPT

FDREPT

SUBIECTIV

8

conduita sa şi a altor persoane, în scopul de a se bucura de privilegiile şi protecţia ce ile conferă legea.

Drept obiectivÎntr-un al doilea sens, prin drept se înţelege totalitatea regulilor juridice de

conduită cu caracter general şi obligatoriu, edictate de stat (legile) pentru areglementa relaţiile sociale, impuse în anumite cazuri, chiar prin forţa de constrângerea statului. Sensul cel mai frecvent al termenului „drept” este cel de drept obiectiv,astfel încât, ori de câte ori se foloseşte cuvântul „drept” fără un alt atribut se înţelegedreptul în înţelesul său obiectiv.

În vorbirea curentă, nespecializată, însă, oamenii au în vedere, în special,sensul de drept subiectiv (dreptul de proprietate, dreptul de vot, dreptul la concediu).

În unele limbi există deosebire pentru cele două accepţiuni ale noţiunii dedrept. Spre exemplu, în limba engleză, law desemnează dreptul obiectiv, iar right ,dreptul subiectiv. În limba franceză, de obicei dreptul obiectiv este redat notându-secuvântul cu literă mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit), sau laplural (droits).

Dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice în vigoare(active), la un moment dat, într-un anumit stat.

Într-un alt sens, prin drept se înţelege ştiinţa dreptului care are ca obiectnormele juridice ce constituie dreptul obiectiv şi drepturile subiective ce decurg dinel.

Dreptul este însă şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care leîntrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. Legiuitorultrebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspundunor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitatecu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp, spaţiu şipersoane în care se derulează aspectele de viaţă; la fel procurorul, avocatul sauorganul administrativ.

Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală(ex.: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de drept,se întrebuinţează şi termenul de Juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normăjuridică, raport juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept(obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţioneazăobiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan sociala existenţei umane. Juridicul are - sistematic vorbind - un caracter unitar, deşi are ocompunere complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenuluijuridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice), care este o ştiinţăexplicativ-normativă ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unorelemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la caracterul operaţional alconceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia,axiologia şi metodologia juridică.

Se mai utilizează, în terminologia juridică şi expresiile de drept substanţialsau "drept material", prin care se înţelege ansamblul acelor categorii de norme, carestabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, sau dreptprocesual (procedural) ce exprimă categoria normelor juridice care cuprind înconţinutul lor proceduri, modalităţi, mijloace, prin care se aplică normele dreptuluisubstanţial sau material.

FDREPT

OBIECTIV

FDREPT

POZITIVŞTIINŢA

DREPTULUI

FDREPTUL CA

ARTĂ

FJURIDIC

FDREPT

SUBSTANŢIAL

9

1.3 Ideea de drept în filosofia şi doctrina juridică

Încercările de a explica raţiunea de a fi (raison d'etre) a dreptului s-au înscris,de la început, printre eforturile majore ale ştiinţei juridice. La diferite intervale, aufost exprimate, în diferite ţări, concepţii şi teorii privind originea, esenţa şi funcţiiledreptului. Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce estedesemnată şcoala în ştiinţa dreptului, chiar dacă, după fondarea şcolii, concepţiile şiteoriile, care au generat-o, s-ar schimba în anumite privinţe.

1.3.1 Şcoala originii divine a dreptului.

Fondată în Evul Mediu de Saint Augustin, această şcoală a fost elaborată însecolul al XIII-lea, de Saint Thomas d'Aquino (1227-1274). De esenţa şcolii originiidivine a dreptului este explicaţia provenienţei lui din poruncile puterii supranaturale alui Dumnezeu, aşa cum au fost înţelese şi comunicate laicilor de slujitorii bisericiicreştine. Forţa dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a lui. Aceeaşisursă ar explica, de asemenea, autoritatea suveranului asupra supuşilor săi, atâtavreme cât suveranul nu încalcă autoritatea bisericii. (De unde faimosul conflict, înEvul Mediu, dintre papi şi împăraţii Imperiului Roman cu privire la autoritateatemporală a Papei).

1.3.2. Şcoala dreptului natural. De esenţa şcolii dreptului natural esteperceperea omului, ca o pură construcţie ipotetică, în starea lui naturală. Contractulsocial încheiat între oameni pentru a ieşi din starea lor naturală, este numai oraţionalizare posterioară a evoluţiei oamenilor de la starea lor naturală la societateacivilă (sau de drept). Cu alte cuvinte, el constă într-o explicaţie, mai degrabă, decât înconstatarea unei realităţi istorice. (John Locke a sugerat existenţa în fapt a unuiasemenea contract social, care însă nu ar mai putea fi dovedit, în timpurile moderne,după scurgerea atâtor milenii de organizare a oamenilor în societatea civilă, din cauzadispariţiei evidenţei atestând existenţa contractului social). Este de reţinut că şcoaladreptului natural a fost prima reacţie de anvergură împotriva şcolii originii divine adreptului.

Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural a fost Hugo Grotius(1583-1645) (De jure belii ac pacis, 1625). După el, oamenii au avut drepturi şiîndatoriri sociale care rezultaseră din natura lor de oameni (starea naturală). Printr-uncontract social, oamenii au creat o autoritate superioară — statul. Dreptul ginţilor(cunoscut în timpurile moderne ca drept internaţional public) ar fi numai un rezidiu alstării naturale a oamenilor, care subzistă în raporturile dintre state. Contractul social afost cauzat de natura socială a omului (appetitus socialis). Finalitatea contractului arconsta în asigurarea înţelegerii dintre oameni. Astfel conceptul, dreptul natural neapare invariabil în timp şi spaţiu. Contractul, expres sau tacit, al membrilor uneisocietăţi, a format baza statului, la fel cum convenţia dintre diferitele societăţi (ginţi)a format baza coexistenţei lor. În ultimă analiză, membrii societăţii date, constituiţi înpopor, sunt deţinătorii tuturor puterilor (summa potestas). Nu mai puţin, poporul adelegat puterile sale suveranului şi această delegare a fost făcută în mod irevocabil.De aceea poporul trebuie să se supună voinţei suveranului.

Thomas Hobbs (1588-1697) (Elements of Law Natural and Politic, 1640),a pornit de la o premisă diferită de cea a lui Hugo Grotius. Departe de a avea o natură

FST. AUGUSTIN

ST. THOMASD’AQUINO

FHUGO

GROTIUS

FTHOMASHOBBS

10

socială, care îl împinge la înţelegerea cu semenii lui (appetitus socialis), omul estecaracterizat prin egoism şi, prin, natura lui, este gata să-şi apere interesele prin luptă.Sunt cunoscute adagiile lui Hobbs: homo homini lupus (omul este lup pentru om) şibellum omnium contra omnes (războiul tuturor contra tuturor). A fost lupta socială, înstarea naturală a oamenilor, mai degrabă decît solidaritatea lor socială, care i-a forţatsă se organizeze în societatea civilă (în stat). Utilitatea statului este de a menţinepacea internă, care nu poate fi asigurată, la rândul ei, decât prin observareacontractului social. (Prin această abordare a problemei, Hobbs a sugerat utilitarismuljuridic ca raţiune a statului). Pentru ca o înţelegere perfectă (unio perfecte) să fieasigurată, indivizii trebuie însă să abdice de la toate drepturile lor naturale în favoareaunui om (suveranul) sau a unei adunări. Mai mult, ei trebuie să renunţe definitiv laorice retractare a acestei delegaţii. De aceea, suveranul este investit, în mod ire-vocabil, cu un sumuum imperium, care este atât de larg încât el însuşi nu poate să fiesupus legilor. Cu alte cuvinte, el are un imperium absolutum; cum spunea Ludovic alXIV- lea „L’Etat c'est moi”.

John Locke (1631-1704)(On the Guvernment, 1690) a afirmat contrar luiGrotius şi Hobbs că, prin contractul social, oamenii nu şi-au pierdut drepturilederivînd din natura lor şi care constituie fundamentul organizării statale. Poporul ar ficedat suveranului (regelui) puterea executivă, dar şi-ar fi păstrat puterea legislativă(sau suveranitatea). Teoria lui Locke este o raţionalizare a monarhiei constituţionale,care fusese instaurată în Anglia după războiul civil purtat de Cromwell, în secolul alXVI-lea, împotriva monarhiei absolute.

Jean Jacques Rousseau (1712-1788)(Le contract social, 1761) a elaborat,probabil cel mai complet, teoria dreptului natural. Libertatea a fost caracteristicăomului în starea lui naturală. Fiecare om, a abdicat, prin contractul social, în favoareavoinţei generale, dar scopul ei nu poate fi decât binele comun, libertatea individuală.Întemeiată pe libertatea şi egalitatea indivizilor, suveranitatea poporului esteindivizibilă şi inalienabilă.

De aceea, suveranitatea nu se poate delega şi singura formă corectă deguvernământ este aceea directă. Atunci când oamenii s-au legat prin contractul social,ei şi-au reţinut drepturile la libertate şi egalitate, adică drepturile omului. Deoarece, înconcepţia lui Rousseau, omul este conceput în mod abstract şi identic cu toţi ceilalţidrepturile omului au fost prezentate ca drepturi universale (adică în acelaşi număr şicu acelaşi conţinut, în orice loc şi pentru orice timp).

Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689-1755)(L'esprit des lois,1748) a avansat ideea că dreptul variază cu mediul fizic, fără a exclude însă mediulistoric şi social. A fost o primă tendinţă de rupere cu şcoala dreptului natural şi, deaceea, Montesquieu poate fi văzut ca un precursor al şcolii istorice a dreptului, careavea să fie fondată de jurisconsulţii germani.

1.3.3 Şcoala istorică germană a dreptului ai cărei reprezentanţi principalisunt Savigny şi Puchta, apărută în contextul în care, în urma Revoluţiei Franceze sedorea codificarea dreptului în Germania, constituie o reacţie la teoria dreptuluinatural. Potrivit concepţiei lui K. Savigny (1778-1861) şi Puchta, dreptul este oemanaţie spontană a unei îndelungate evoluţii istorice a spiritului propriu, pentru căaltfel nu s-ar putea explica varietatea concepţiilor juridice şi fenomenelor de dreptcare sunt diferite de la popor la popor şi de la epocă la epocă. Dreptul nu este unprodus arbitrar, ci ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii, înregistrează transformăricontinue în cadrul unui proces evolutiv, lent. Dreptul este în ultimă instanţă „Volk-geist", spiritul poporului. De aceea, izvorul principal al dreptului, după şcoala istorică

FJOHN LOCKE

FJEAN

JACQUESROUSSEAU

FCHARLES LOUISDE SECONDATMONTESQUIEU

FSAVIGNY

PUCHTA

11

este cutuma, dar odată cu dezvoltarea societăţii apar funcţii noi, legiuitori şijudecători, care legiferează şi aplică dreptul. Ei exprimă însă, spiritul, opiniile şinevoile poporului şi-1 adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui.

Ideea condiţionării istorice şi naţionale a dreptului a exercitat o puternicăinfluenţă asupra modului de a concepe şi explica formarea dreptului, stadiileevoluţiei sale şi formele de sistematizare a dreptului.

1.3.4 Şcoala sociologică a dreptului

Şcoala dreptului natural şi şcoala istorică a dreptului nu au putut să ofere unrăspuns satisfăcător la ideile care se manifestau tot mai acut pe plan social, ceea ce adeterminat apariţia unor teorii sociologice, potrivit cărora dreptul trebuie să fie fidelfaptelor realităţii sociale şi are ca scop promovarea şi ocrotirea interesului general,precum şi a acelor interese individuale care se armonizează cu interesul general.

În aceeaşi direcţie realistă, una din cele mai remarcabile concepţii este cea alui Rudolf von Ihering care pune la baza dreptului interesul legal ocrotit. „Dreptuleste forma în care statul îşi organizează prin constrângere, asigurarea condiţiilor deviaţă ale societăţii". Ceea ce dă valoare acestei definiţii este faptul că pune accentulpe viaţa socială privată în întregime, adică pe societate. Este important de observat căputerea obligatorie a dreptului este dată de interesul general şi nu de intereseleindividuale.

O definiţie perfectă a dreptului trebuie să ţină seama de faptul că nici aceastădiferenţă specifică, nici logicitatea şi nici justeţea nu sunt desăvârşit realizate în drept.Ele fiind numai condiţii ideale constituie normele de bază ale edificării dreptului.Aceste condiţii pot apărea şi în alte domenii ale vieţii sociale, fără putinţa de a facedreptate. În al doilea rând, trebuie să se facă distincţie între natura, originea şisistematizarea totalităţii normelor juridice care constituie dreptul şi alte normesociale, cum ar fi codul manierelor, normele de politeţe sau de etichetă.

Organicitatea dreptului decurge din structura sa logică, adică din faptul cănormele care alcătuiesc ordinea juridică sunt deduse dintr-un număr de principiifundamentale; aşa cum, de exemplu, dreptul roman s-a format din dezvoltarea şiinterpretarea Legii celor XII Table. De aceea, dreptul este considerat un sistemdeductiv. Pe de altă parte, acţiunea juridică este o totalitate organică, datorită faptuluică ea corespunde intereselor societăţii sau unui grup social. Unitatea grupului socialcreează unitatea ordinii juridice, după cum unitatea ordinii juridice creează unitateagrupului social.

În al treilea rând, definiţia perfectă a dreptului trebuie să înlăture confuziileşi să precizeze destinaţia sa de a urmări un maximum de socialitate, asigurândînfăptuirea ei împotriva factorilor contrari. Dar, destinaţia sau scopul, având uncaracter esenţial într-o construcţie tehnică, trebuie să se refere la această construcţietehnică.

În al patrulea rând, considerând că dreptul are ca scop să asigure competiţiapentru pasiunea valorilor de apartenenţă limitată, el trebuie să se asigure, în acelaşitimp, împotriva acelor factori care periclitează coeziunea şi viaţa socială. Cu acestecircumstanţieri, Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca fiind un sistem deductiv denorme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure unmaxim de sociabilitate într-un grup social determinat.

FRUDOLF

VONIHERING

FEUGENIU

SPERANŢIA

12

1.3.5 Şcoala pozitivistă a dreptului.

De esenţa acestei şcoli este observarea fenomenelor sociale, inclusivdreptul. Cu alte cuvinte, concluziile trebuie bazate pe observaţie şi nu impuserealităţii.

Întemeietorul acestei şcoli a fost Auguste Compte. Pentru el, ştiinţa nutrebuie să afirme decât ceea ce se poate constata în mod "pozitiv", adică denecontestat. Această constatare se face prin simţurile omului. Cunoaşterea omului acunoscut trei faze (sau stadii) şi anume: faza teologică, faza metafizică şi faza pozitivă(legea celor trei stadii). în faza pozitivă, ştiinţa se mărgineşte la a constatasuccesiunea unor fenomene şi, prin aceasta, ajunge la prevederea lor ("savoir c'estpouvoir"). Sociologia, inclusiv dreptul pozitiv, este ceva pur material, care poate fiperceput prin simţurile noastre, dar dreptul subiectiv (puterea individului de a secomporta într-un anumit fel) nu există ca atare, fiindcă el este o noţiune mintală şi nuceva care să se poată plăti. în societate, oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţăsocială (sau solidaritate). În aceste condiţii, nu poate fi vorba de drepturi aleindivizilor; există numai puterea societăţii de a constrânge pe indivizi să se comporteîntr-un anumit fel. Astfel, dreptul subiectiv este înlocuit cu ideea de datorie.

Contrar lui Auguste Compte, Emile Durkheim a inclus psihologia printrerealităţile ce trebuie studiate în examinarea şi explicarea dreptului. Pentru el,societatea nu este o entitate absolută şi independentă de indivizii care o compun.Manifestarea individuală se distinge de cea socială prin aceea că prima se ciocneştede o realitate externă care o domină. Dreptul este expresia cea mai puternică aciocnirii dintre manifestarea individuală şi manifestarea socială. Rezistenţa societăţii,faţă de manifestările individuale, explică existenţa dreptului. Societatea juridicăconstă într-o coexistenţă a libertăţilor, adică în trasarea limitelor oricărei libertăţiindividuale faţă de celelalte. Drepturile şi obligaţiile există numai în cadrul societăţiidin care individul face parte. De aceea, exercitarea drepturilor şi îndeplinireaobligaţiilor sunt, în realitate, funcţii sociale pe care individul le exercită.

Ca şi Durkheim, Leon Duguit a considerat că nu există societate în afaraindivizilor în carne şi oase. De aceea, nu se poate vorbi de nici o personalitate —inclusiv cea a statului — care ar fi diferită de aceea a indivizilor. Naţiunea însăşi nueste altceva decât o aglomerare de indivizi şi de voinţe individuale. Societatea, caatare, este numai o abstracţiune, o construcţie logică ca şi aceea a statului. Pe de altăparte, indivizii nu trăiesc în mod izolat şi voinţa individuală nu se poate manifestaanarhia şi haotic, deoarece ea este reprimată de voinţele celorlalţi indivizi dacăloveşte în interdependenţa socială. Astfel, interdependenţa - o stare de fapt - setransformă într-un principiu de drept; acţiunea individuală, care ar contravenisolidarităţii sociale, nu ar putea fi o acţiune juridic recunoscută şi, de aceea,proteguită. Urmează că, pentru a fi acceptată, manifestarea voinţei individuale trebuiesă se facă în cadrul interdependenţei sociale. Cu alte cuvinte, drepturile individului nusunt altceva decât funcţii sociale. De aceea, drepturile individului nu sunt în realitatedrepturi subiective, în sensul unei voinţe capabile să se impună unei alte voinţe. Ca şidreptul subiectiv, suveranitatea este o concepţie metafizică şi primejdioasă, deoareceprin ea se poate raţionaliza exagerarea fără limite a autorităţii statului asupraindivizilor. în realitate, ceea ce se poate observa este solidaritatea indivizilor în careunii guvernează şi alţii sunt guvernaţi. Legitimitatea actelor juridice ale indivizilordepinde de compatibilitatea lor cu interdependenţa socială. Această interdependenţăconstituie o regulă supralegală care se impune chiar şi în procesul legiferării.

FAUGUSTECOMPTE

13

Pozitivismul a deţinut şi mai deţine în gândirea juridică o poziţie dominantă.Cele două forme pe care le îmbracă pozitivismul sunt: pozitivismul juridic, denumit şipozitivism analitic, cu principali reprezentanţi John Austin (1790-1859), Rudolf vonIhering, Georg Jellinek, Hans Kelsen, H.L.A. Hart, şi pozitivismul ştiinţific, încare pot fi incluse pozitivismul ştiinţific, pozitivismul sociologic şi utlilitarismul.

1.3.6 Şcoala utilitarismului juridic

Acest curent a fost îndreptat împotriva Şcolii dreptului natural şi s-adezvoltat în secolul al XIX-lea.

Helvetius, cu principala sa lucrare „De I'esprit” 1758, a susţinut căuniversul este supus legilor interesului, la fel cum universul fizic este supus legilormişcării. În domeniul dreptului, problema esenţială ar fi de a împăca interesul generalal societăţii cu interesele personale ale indivizilor care o compun. Legea este unprocedeu, un mijloc de coordonare a acestor interese şi constrângerea statală nu estealtceva decât mijlocul prin care interesele individuale sînt puse de acord cu intereselecolective ale societăţii.

Principalul reprezentant al acestei şcoli a fost însă Jeremy Bentham care aînceput prin a distinge interesele prezente în societate după valoarea lor. Intereseletrebuie evaluate printr-o aritmetică morală a factorilor pe care îi exprimă şi o ordinede priorităţi trebuie stabilită pe baza unei astfel de evaluări. Interesul individual stă labaza întregii activităţi sociale a oamenilor, dar el trebuie evaluat din puncte de vederediferite. Criteriile de evaluare sunt intensitatea, certitudinea, proximitatea,fecunditatea şi puritatea plăcerilor evaluate. O a doua serie de împrejurări, care nudepind de plăcerea individului, cuprinde temperamentul lui, ca şi puterea lui desensibilitate (care este influenţată de climă, vârstă, sex, obiceiuri individuale şi alţifactori). În evaluarea intereselor individuale, pentru a le da satisfacţie, dreptul trebuiesă recunoască că interesele colective sunt mai presus decât interesele individuale.

1.3.7 Şcoala normativistă a dreptului

O teorie legată de pozitivismul juridic este teoria normativistă a lui HansKelsen, numită şi teoria pură a dreptului. H. Kelsen, în lucrarea sa „ReineRechtslehre" (Teoria pură a dreptului), considera că esenţa dreptului ţine de ceea cedefineşte nemijlocit norma juridică şi nicidecum, de determinări exterioare, cum ar ficele avute în vedere de dreptul natural şi dreptul social. Plecând de la distincţia făcutăde Kant a celor două planuri ale gândirii omeneşti, „Sein" (este) care reprezintărealitatea constatabilă şi „Sollen" (trebuie) care constituie ce trebuie să fie, H. Kelsenconsideră că din acest din urmă plan al lui „trebuie", în care sunt situate normele, faceparte dreptul. Deci dreptul nu cuprinde realităţi, ci pure idealităţi, un sistem de norme,iar teoria să-1 privească din punct de vedere pur normativ. Ştiinţa dreptului este oierarhie de relaţii normative. Nu interesează explicaţia sociologică, politică saueconomică a dreptului valabile pentru alte ştiinţe. Dreptul nu este altceva decât unsistem de norme ierarhizate într-o formă piramidală, la baza cărora se găseşte normafundamentală, cea mai abstractă şi mai generală (Grundnorm) de conduită socială pebaza dreptului. Din această normă fundamentală derivă toate celelalte norme adoptateîn vederea aplicării ei. Drepturile subiective sunt definite ca puncte de confluenţă alenormelor juridice. Norma fundamentală poate să fie formată după o anumită con-

FHELVETIUS

FJEREMY

BENTHAM

FHANS

KELSEN

14

cepţie, dar aceasta nu interesează teoria dreptului, care apreciază valoarea saulegitimitatea sistemului juridic pornind de la norma fundamentală.

Această normă fundamentală nu se întemeiază deductiv, ci plecând de la oipoteză iniţială. Sarcina ştiinţei dreptului este de a descifra relaţia dintre normafundamentală şi normele inferioare făcând total abstracţie de conţinutul normei.Juridicitatea normei rezultă din caracterul ei obligatoriu, deci din dependenţa ei şisubsumarea ei logică faţă de norma fundamentală. Dreptul, pentru a fi aplicat necesităforţă şi aceasta este dată de stat. Statul şi dreptul sunt în ultimă analiză, potrivitacestei concepţii, unul şi acelaşi lucru. De aceea, nu există stat fără drept şi nici dreptfără stat. Orice drept este un drept statal şi orice stat este un stat de drept. Astăzi, cândstatul de drept este o valoare supremă, deci un principiu spre care tinde societatea,acest stat trebuie să fie un stat democratic de drept.

În ţara noastră, printre cei care au avut o contribuţie remarcabilă în teoriadreptului şi filosofia juridică a fost Mircea Djuvara (1886-1944)în: „Teoria generalăa dreptului”. Plecând de la filozofia kantiană, considera că dreptul se prezintă în douăetape: dreptul raţional, în primul etaj şi dreptul pozitiv, în cel de-al doilea etaj.Dreptul raţional este dat de raţionamentele făcute pe baza judecăţii abstracte asupradreptului. În baza raţiunii se pot emite aprecieri asupra a ceea ce este drept saunedrept, legal sau nelegal. Sub acest aspect, dreptul este dedus pe cale logicăraţională, fiind vorba de conştiinţa juridică, ideile, teoriile, sentimentele, pe care le areomul asupra noţiunii de drept. Alături de dreptul raţional există dreptul pozitiv, datde legi, obiceiuri, jurisprudenţă şi alte izvoare ale dreptului. Scopul dreptului esteideea de justiţie, iar justiţia ca esenţă a dreptului, este imuabilă prin ea însăşi, darmultiformă în manifestările ei pozitive.

Eugeniu Speranţia, un alt reprezentant al filozofiei lui Kant, consideră cănormele juridice trebuie să fie conforme cu unele principii prestabilite, cu normanormelor, care este legea legilor. O normă perfectă nu apare ca dominând lumea, ca olege naturală, ci ca un imperativ categoric ordonator al lucrurilor. Justiţia este ordineasocială perfectă, consecventă cu principiile normative admise de spiritul nostru, iaraceste norme sunt apriorice.

Alţi autori care au avut contribuţii pe planul analizei dreptului românescsunt Andrei Rădulescu în istoria dreptului, Nicolae Titulescu, în dezvoltareadreptului internaţional şi Anita Naschitz, în filosofia dreptului.

1.4 Evoluţia dreptului spre formarea marilor tipuri şi familii de drept.

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme saufamilii de drept între care, criteriul esenţial de deosebire este tipul istoric de dreptcăruia îi aparţin. Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia înapropierea sistemelor de drept din diferitele ţări ca urmare a transformărilor socialepetrecute în acestea, istoria dreptului vorbind de mari translaţii juridice în toatetimpurile.

Istoric, dreptul cunoaşte câteva mari procese de recepţie care au afectat zoneîntinse, cuprinzând uneori continente întregi, modelând sisteme juridice "locale" dupăanumite reguli, principii, concepţii.

Un prim fenomen de recepţie este cel al receptării dreptului romanaplicabil în multe ţări ale lumii secole de-a rândul, chiar după căderea imperiuluiroman. În Germania sau Grecia, de exemplu, dreptul roman s-a aplicat direct până însecolul nostru.

FMIRCEA

DJUVARA

FEUGENIU

SPERANŢIA

15

Un alt proces major de receptare ce a lăsat urme în istoria şi geografiadreptului este cel francez. Cuceririle napoleoniene au introdus Codul Civil în stateleocupate de armatele franceze. Italia, Olanda, Luxemburg au adoptat coduri civile şicoduri comerciale după modelul francez.

A existat şi o recepţie de gradul doi: Spania şi Portugalia, foste mari putericoloniale, şi-au extins legislaţia peste ocean. Statele din America Centrală şi de Sud,precum şi Mexicul au adoptat coduri civile de tip latin.

Într-o altă parte a lumii s-a produs fenomenul de receptare a dreptuluibritanic - common-law - născut în Anglia şi care s-a extins în fostele coloniibritanice. În Australia, Noua Zeelandă şi Canada (mai puţin Quebec) el se aplică şiastăzi; la fel şi în fostele colonii din Africa alături de cutumele tribale. În India însă, s-a realizat un sistem foarte original prin fuziunea dreptului hindus tradiţional cudreptul britanic care a fost codificat pentru prima dată.

Un fenomen interesant s-a petrecut în S.U.A. (exceptând statul Louisiana).Aici common-law-ul s-a împământenit dar într-un proces de evoluţie; s-a adaptatstructurii federale a S.U.A. şi a modului de viaţă american rezultând un sistem juridicdiferit de cel originar.

Pe calea unor astfel de procese, sistemele naţionale se regrupează în marisisteme de drept care configurează geografia juridică a lumii.

Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme juridicenaţionale în raport de anumite trăsături ale acestora, excepţie făcând totuşi aşanumitele sisteme juridice tradiţionale şi religioase, pentru care, caracteristic estefaptul că sunt ataşate statutului personal, normele lor nu sunt aplicabile tuturorpersoanelor rezidente într-un anumit teritoriu, ci tuturor persoanelor care având oanumită religie indiferent în ce stat ar domicilia sunt supuse unui statut personal bazatpe perceptele acelei religii (ex. dreptul islamic).

Necesitatea delimitării marilor sisteme de drept, a apărut mai cu seamă dupăprimul război mondial ca urmare a apariţiei unui număr mare de state independente,chiar dacă preocupări au existat încă înainte de anii 1918-1920.

Aşadar în cadrul dreptului burghez întâlnim două mari forme de drept:— romano-germanică;— anglo-saxonică.Familia romano-germanică, grupând sistemul juridic francez şi cele

înrudite (italian, spaniol, portughez, din America Latină etc.) şi sistemul juridicgerman s-a format pe baza sistemului roman şi se caracterizează mai ales prinpreponderenţa legii scrise, Codul Civil francez din 1907 şi cel german din 1900aplicându-se şi astăzi.

Sistemul anglo-saxon se caracterizează prin absenţa reglementărilorcodificate, regulile esenţiale fiind de origine jurisprudenţială (Anglia nici măcar nuare o Constituţie). Instrumentul principal îl constituie regula precedentului, însă rolulactului normativ nu este inexistent mai ales în contextul dezvoltării economice şisociale incompatibilă cu practicile jurisprudenţiale.

1.5 Definiţia dreptului

Analiza conceptului dreptului, a determinărilor sale şi a diferitelor saleforme concrete de manifestare ne permite să definim acest fenomen, ţinând seama degenul proxim, şi de diferenţa sa specifică în raport cu celelalte modalităţi dereglementare a relaţiilor sociale.

16

În decursul anilor, dreptului i s-au dat diferite definiţii, unele mai bogate şimai detaliate, altele mai simple, aşa încât percepţia sa a devenit mai uşoară, iarrealitatea şi aplicarea normelor sale fiind stimulată de înţelegerea sensului şisemnificaţiilor conduitei prescrise în relaţiile umane.

La romani, în „Digeste” („Digesta” sau „Pandectele”, apărută în timpuldomniei împăratului Justinian, care a numit-o „Adevăratul şi preasfântul templu aldreptăţii”), găsim cea mai celebră dintre definiţii, aceea a jurisconsultului Ulpianus:„Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jus cuiquetribuere”, adică: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui, a atribui fiecăruia ceeste al său. Această definiţie, pe care romanii au luat-o de la filosofii stoici, reflectă omentalitate înaintată, o anumită morală care nu s-a introdus în dreptul roman decât înepoca clasică.

Defectul acestei definiţii a fost însă acela că era în contradicţie atât cuconcepţia romană imediat următoare, cât şi cu sistemele juridice ale altor popoare, darşi că nu deosebeşte dreptul de morală, principiile pe care le enunţă, cel puţin honestevivere, fiind în afară de domeniul strict al dreptului.

O altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsus:”Jus estars boni et aequi”, adică „dreptul este-arta binelui şi a echităţii”, bonum însemnândcinste, onestitate, iar aequum, egalitate, proporţionalitate, atribuirea fiecăruia ce-iaparţine.

Şi această definiţie are defectul de a trece peste limitele dreptului, căciconsideră dreptul ca o regulă cuprinzând în ea şi virtutea onestităţii. Or, în realitate,ceea ce romanii numeau honestum, bonum, cuprinde între alte virtuţi şi justiţia şidreptul.

În lucrarea "De Republica", Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.) -celebrufilosof, jurist, orator şi om politic al Romei - înţelegea dreptul ca "o lege adevărată,dreaptă raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constanta eternă. Aceastălege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu estealta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şineschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile". Observăm că Cicerodefineşte: ce este dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi oamenii...) de unde vinedreptul, cum trebuie să fie dreptul (etern şi schimbător). Pentru Cicero, dreptul estemai presus decât raţiunea. Aici, în demersul explicativ al celebrului orator roman,găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată de Hugo Grotius.

Marele St. Thomas de Aquino(1227-1274), filosof scolastic, a definitdreptul ca: „Proporţia între două lucruri. Această proporţie are drept scop de a stabiliegalitatea, care este obiectul justiţiei”.

Defectul acestei definiţii este evident. El constă în a pleca de la o concepţiesubiectivă asupra dreptului, care este ideea de egalitate. Or, această definiţie carereflectă concepţia scolastică asupra justiţiei nu se poate aplica decât sistemelorjuridice bazate pe egalitate, deci exclude toate sistemele care consacră inegalitatea,cum ar fi sistemul castelor din India, sclavia - obişnuită de toate popoarele dinantichitate, diferenţa de clasă, admisă de toate ţările înainte de revoluţia franceză şiazi încă în multe ţări.

Jean Jacques Rousseau, stăruind asupra rolului dreptului „în ordonarearelaţiilor sociale", constata că putem vorbi despre legi, în sensul de legi fundamentaleprin care se urmăreşte să se asigure „cea mai bună formă posibilă treburilor publice",legi care se referă la relaţia membrilor societăţii între ei şi a acestora cu întregul corpsocial. Aceste legi „asigură independenţa unui individ faţă de ceilalţi şi în acelaşi timpdependenţa sa faţă de stat", o dependenţă care - după opinia marelui gânditor -

17

„asigură libertatea, dat fiind că ea este aceeaşi pentru toţi particularii", legi care sereferă la relaţia dintre „om şi lege, adică relaţia dintre nesupunere şi pedeapsă, ceea cedă naştere legilor criminale", legi care nu se sapă nici în marmură nici în bronz, ci îninimile cetăţenilor, legi, care - după convingerea lui Rousseau - „alcătuiesc adevărataconstituţie a statului". Aceste legi „menţin poporul în spiritul rânduielilor sale şiînlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii. Este vorba de moravuri,de obiceiuri şi mai ales de opinie ... de care depinde succesul tuturor celorlalte".

Şcoala istorică germană a dreptului natural a considerat dreptul un produsistoric. Astfel, Savigny , principalul artizan al teoriei, scria că "în momentul în caregăsim o istorie bazată pe documente, recunoaştem în ele un drept cu caracter propriupoporului căruia el se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor".

O altă definiţie celebră este aceea a lui Immanuel Kant, care spunea cădreptul reprezintă totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexistacu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.

O definiţie care are la bază tot drepturile personalităţii omeneşti, este aceea alui Cuq: „Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune, care au ca scop de apăstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impunpopoarelor, ca şi indivizilor".

Această definiţie postulează o întreagă doctrină: aceea a dreptului naturalbazat pe raţiune. Or, în faţa acestei concepţii, vom găsi aceea a dreptului bazat pefenomenele sociale şi având drept scop binele societăţii, făcându-se abstracţie dedrepturile individului.

Au existat şi definiţii, aşa numite formale, care nu ţin seama decât de formape care o îmbracă regulile sociale când devin juridice.

S-a spus astfel, că dreptul reprezintă totalitatea normelor de purtare sociale,care cârmuiesc raporturile oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinireprin forţă materială, la nevoie.

Această definiţie cuprinde elementele esenţiale ale dreptului şi anume:norme de purtare, sociale, susceptibile de a fi realizate prin constrângere materială. Înaceastă definiţie intră dreptul din orice epocă, oricare ar fi concepţiile asupraconţinutului sau fundamentului său, care rămân extrinseci definiţiei.

Dreptul a fost definit şi ca totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor carecârmuiesc pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie princonstrângere sau mai bine zis prin forţa publică.

În afară de aceste definiţii (prezentate exemplificativ) care pleacă de laconţinutul ideii de drept au existat şi definiţii care au pornit de la izvoarele dreptului.

Cele mai multe dintre aceste definiţii identifică dreptul cu legea. Cei care facaceastă identificare sunt mai ales autorii francezi din secolul al XIX-lea, primiicomentatori ai Codului Napoleon. La acea epocă, Codul Napoleon era considerat caceva perfect şi complet: tot dreptul civil se găsea în el şi nu era chestiune care să nu firămas nerezolvată de el, astfel încât era natural ca dreptul să fie confundat cu legea.

Definiţia dreptului prin lege are un mare inconvenient, acela de a identificadreptul cu statul, căci statul, întrupat fie în monarh, fie în adunările populare, fiindautoritatea care face legea, concluzia este că nu ar exista drept fără stat. Or, aceastăidee este cu totul falsă. Dreptul există din moment ce există societate, iar societateaexistă de când există oameni. Deci se poate concepe perfect existenţa dreptului, înafară de orice organizaţie de stat. În plus, concepţia este şi periculoasă, tinzând laabsolutism.

În orientarea sociologică, juristul francez Leon Duguit înţelege prin drept„linia de conduită care se impune indivizilor în societate, a cărei respectare este

18

considerată la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi acărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”.

Desigur, seria exemplelor ar putea continua. Important este de a reţine cănici o definiţie nu poate exprima integral şi la modul ideal fenomenul supus definirii.Aceasta datorită inevitabilelor limite ale oricărui demers de sintetizare şi exprimareconcentrată a unui fenomen atât de complex şi atât de amplu cum este dreptul.Aceasta nu înseamnă că formularea definiţiilor dreptului ar fi inutilă sau un exerciţiupur sofistic. Dimpotrivă, un asemenea demers ştiinţific este întotdeauna benefic şiproductiv atât în plan teoretic, cât şi al practicii juridice supuse inevitabil dinamiciispecifice procesului de cunoaştere.

De aceea, într-o încercare de a cuprinde cât mai numeroase şi mai relevanteelemente definitorii ale dreptului, următoarea definiţie ni se pare mai cuprinzătoare :"Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate (preluate) de cătreputerea de stat, norme care orientează comportamentul uman în conformitate cuvalorile societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi definiţii,structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a căror respectare este obligatorie,fiind asigurate la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice."

1.6 Factorii de determinare (configurare) a dreptului

Înţelegerea şi explicarea conceptului "drept" implică şi explicarea factorilorcare îl determină ca o existenţă social-istorică specifică. Dreptul nu poate fi conceput,deci, ca o existenţă în sine, în afara oricăror determinări cauzale de ordin obiectiv sausubiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul nu este în afara unui anumit determinism cauzal,adică al unui ansamblu de factori care îşi pun amprenta, direct sau indirect, cupondere variabilă, asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul, câtşi în forma sa.

Din categoria acestor factori determinanţi mai relevanţi ar fi:- cadrul natural de existenţă, de constituire şi evoluţie a

comunităţii umane respective în care, factorul geografic, biologic şidemografic au influenţat specificul modului de viaţă material şi cultural-spiritual alacelei comunităţi şi în context, ansamblul normativităţii sociale, inclusiv anormativităţii juridice ;

- cadrul istoric şi specificul etnic-naţional de evoluţie a acelei comunităţi,în care factori precum: omogenitatea sau eterogenitatea etnică, particularităţilecontactelor interetnice ale comunităţilor limitrofe, marile evenimente (momentesau procese) istorice care au marcat existenţa şi evoluţia acelei comunităţiş.a. şi-au pus amprenta într-o măsură sau alta, într-o formă sau alta şi asupradreptului în cadrul general al determinării normativităţii sociale a comunităţiirespective ;

- cadrul sau factorul economic, înţelegând prin aceasta ansamblulde relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale, constituie, de asemenea, unimportant factor care determină în mod direct o sferă însemnată a dreptului —categoria normelor care reglementează raporturile economice de proprietate, deproducţie, schimb, de circulaţie a bunurilor, valorilor materiale etc.

- sistemul politic, cadrul şi particularităţile sistemului politic acţionează celmai direct şi cu ponderea cea mai relevantă asupra dinamicii dreptului în general şiasupra dreptului pozitiv în special.

Factorul politic este cel care cristalizează şi exprimă voinţa comunităţiistatale, voinţă care se exprimă în principal prin elaborarea de către instituţiile

FDREPTUL

FCADRUL

NATURAL

FCADRULISTORIC

FCADRUL

ECONOMIC

FCADRULPOLITIC

F

19

competente ale puterii a normelor de drept. În contextul schimbării factorilor politicide conducere şi exercitare a puterii de stat sunt antrenate şi schimbări ale dreptului înansamblu său numai în privinţa unora din norme şi instituţii;

- cadrul sau factorul cultural ideologic, creaţia spirituală, cultura în general,îşi pune amprenta, indirect, asupra normativităţii sociale în general şi implicit asupracelei juridice;

- factorul sau cadrul internaţional, situaţia internaţională a unui stat,raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională, au o anumită influenţă asupradreptului.

În analiza fenomenului juridic sunt identificabili şi alţi factori, condiţii sauprocese cu relevanţă diferenţiată, căci dreptul nu poate fi înţeles şi explicat decât încontextul interferenţei sale cu ceilalţi factori şi condiţii ale existenţei sociale.

Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale şi -sociale, din care acesta îşi trage obiectul, conţinutul, finalităţile, şi într-o oarecaremăsură, chiar şi forma.

1.7 Caracterele dreptului

Dreptul prezintă trei caractere, care-1 distinge de alte discipline sociale.- Dreptul are un caracter normativ, fiind o regulă de conduită în relaţiile

dintre oameni. El are ca scop realizarea ordinii în societate şi a înţelegerii sociale, abinelui comun. Dreptul trebuie să concilieze interesele individuale cu cele sociale, sărealizeze un echilibru între aceste interese, între autoritate şi libertate.

Normativitatea juridică este caracterul specific al dreptului ca fenomensocial. Dreptul se mărgineşte la raporturile oamenilor între ei, implică alteritatea şi nupriveşte nici îndatoririle religioase şi nici faţă de ei înşişi. Existenţa dreptului este datăde necesitatea stabilirii unor norme de conduită obligatorii între oameni. Aceste regulise statornicesc în societate în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestăca un ansamblu sistematic şi unitar de reguli de conduită, instituite sau recunoscute deputerea de stat, respectarea lor fiind asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă astatului.

- Dreptul are un caracter general şi permanent. Regula de drept (legea) nuvizează o persoană determinată, se adresează tuturor, formularea sa fiind impersonalăşi abstractă. Astfel, art. 199 Cod penal, începe cu expresia, des întâlnită în legeapenală, „fapta aceluia". Art. 998 Cod civil foloseşte, de asemenea, o formulareimpersonală: „Orice faptă a omului". Dreptul se aplică permanent, pe toată durata câteste în vigoare. Prin urmare, în aceleaşi condiţii, toate persoanele au aceleaşi drepturişi aceleaşi obligaţii. Indivizii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor (art. 16 dinConstituţie).

- Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Dreptul serealizează prin reguli de conduită obligatorie, emanând de la o autoritate publică,delegată sau direct de la cei interesaţi, a căror aducere la îndeplinire este asiguratăprin forţa de constrângere a statului. Obligativitatea dreptului este aşa de puternicăîncât nimeni nu poate ignora normele de drept sub motivul necunoaşterii lor. „Nemocensetur ignorare legem" (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). Obligativitateadreptului este realizată prin constrângere exterioară (forţa coercitivă a statului —manu militari). Sancţiunea ce se aplică, îmbracă, de regulă, o formă oficială, fiindaplicată de organe care sunt special investite cu puterea de a judeca şi decide prinhotărâri care se aduc la îndeplinire, în formele prevăzute de lege.

FCADRUL

INTERNAŢIONAL

FCARACTERNORMATIV

FCARACTERGENERAL SIPERMANENT

FCARACTER

OBLIGATORIU ŞISANCŢIONATOR

20

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.Ciobanu D.: „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion XXI,

Bucureşti, 1992.Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Del Vecchio G.: „Lecţii de filozofie juridică”, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 1995.Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2004.Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000.Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,

Timişoara, 1997.Stroe C-tin: „Compendiu de filozofie a dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1999.Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,

2000.Văllimărescu Al.: „Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1999.Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000.

TEST DE AUTOEVALUARE

Ce se înţelege prin drept?

TEMĂ DE REFLECŢIE

21

Care este esenţa dreptului?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1.Care sunt factorii de configurare a dreptului?2. Arătaţi care sunt caracterele dreptului.3. Care sunt sensurile termenului „drept”?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate

1. p.18-19

2. p.19-20

3. p.7

22

CAPITOLUL IITEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – ŞTIINŢĂ

SOCIALĂ COMPLEXĂ

1.Cuprins2.Obiectiv general3.Obiective operaţionale4.Timpul necesar studiului capitolului5.Dezvoltarea temei6.Bibliografie selectivă7.Temă de reflecţie8.Modele de întrebări9 Răspunsuri la întrebări

=2 ore

Obiectiv general: - Identificarea şi cunoaşterea legăturii dintre ştiinţele juridice şi ştiinţele sociale

şi relevarea locului Teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţei dreptului.

Obiective operaţionale:- Cunoaşterea conceptului de ştiinţă socială;- Evidenţierea conexiunii dintre ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale;- Prezentarea caracteristicilor şi a necesităţii studierii disciplinei Teoriei generale

a dreptului.

Cuprins2.1 Sistemul ştiinţelor sociale2.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale2.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului.

23

CAPITOLUL IITEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ COMPLEXĂ

2.1 Sistemul ştiinţelor sociale

Cele mai prestigioase dicţionare definesc ştiinţa ca un ansamblu sistematicde cunoştinţe despre natură, societate, şi gândire; ansamblu de cunoştinţe dintr-unanumit domeniu al cunoaşterii; totalitatea ordonată a cunoştinţelor şi experienţelorumane; activitatea de cunoaştere prin cercetare într-un anumit domeniu sau catotalitatea cunoştinţelor, studiilor cu valoare universală caracterizate de un obiect şi ometodă proprii, bazate pe relaţii obiective confirmate în practică.

Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea puneîn evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumeaînconjurătoare.

G.W.F. Hegel (1770-1831) definea ştiinţa ca fiind „ceea ce mintea omului areuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită", iar Charles Montesquieu odefinea ca „Un summum de idei despre ceea ce ne înconjoară". Andrei Rădulescuobserva şi el că ştiinţa reprezintă „un sistem de valori, de generalizări ştiinţificedobândite prin metode de cercetare".

Ca fenomen social aparte şi ca forma specifica de activitate umană, ştiinţanu poate fi privita doar ca un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine statică), ci şica un sistem, care se dezvoltă, produce continuu noi cunoştinţe, ca valori spirituale(imagine dinamică).

În general, se poate accepta, din numeroasele analize şi clasificări făcutede-a lungul timpului sistemului ştiinţei, clasificarea trihotomică în: ştiinţe alenaturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. Scopul ştiinţelor despresocietate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii,de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice demanifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice, etice,juridice etc).

Ştiinţele care au ca obiect de studiu societatea sunt ştiinţe sociale. Acesteştiinţe alcătuiesc un sistem, în care sunt grupate: ştiinţele care utilizează observaţia,experimentul, statistica (ştiinţele politice; economice; sociologice; demografice;lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi propun reconstituirea şiinterpretarea trecutului; ştiinţele care studiază aspectele normative ale vieţii sociale şialcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La aceste trei mari categorii de ştiinţe, seadaugă epistemologia, care abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţialumană.

Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legilenaturii, în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifesta în însăşiactivitatea oamenilor, dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Prin tradiţie, prin conţinutulobiectului său, ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate.

2.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

FŞTIINŢA

FŞTIINŢELESOCIALE

24

Societatea în ansamblul său este confruntată cu o infinitate de fenomene, demutaţii esenţiale pe toate planurile: economic, politic, social, spiritual.

Componenta juridică a realităţii sociale capătă în acest context o importanţăaparte. Fiecare stat este pus să găsească soluţii problemelor noi care se manifestă însocietate; el trebuie să organizeze viaţa oamenilor şi a societăţii în general pe toatecoordonatele vieţii: politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuieintrodus în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcţioneze printr-oreală articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de reglementare revinedreptului.

Dreptul se apleacă asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile, regularităţile,geneza şi modalităţile în care comportamentul uman trebuie să răspundă la comenzilesocietăţii.

Calitatea dreptului, ca ştiinţă a fost pusă la îndoială, ridicându-se întrebareadacă dreptul nu este numai o artă, o tehnică. S-a răspuns, de exemplu, că dreptul esteşi ştiinţă şi artă. Dreptul, ca sistem normativ, poate fi cunoscut şi studiat şi, din acestpunct de vedere, putem vorbi despre ştiinţa dreptului.

Aceasta este chemată să studieze, să cerceteze legile existenţei şi evoluţieistatului şi dreptului, viaţa instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică aacestora), modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea înglobalitatea ei şi suportă, la rândul lor, influenţa acesteia.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşistructurează un mecanism adecvat - eficient şi adaptat permanent la scara omului real,concret - de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice. Caştiinţă explicativă, ştiinţa dreptului studiază natura juridicului, caracteristicile salestructurale, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile interne ale sistemului juridic. În felulacesta, dreptul, ca şi celelalte ştiinţe sociale, reprezintă o generalitate a experienţeiumane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date verificate şisistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii, dar şi unansamblu metodologic în baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.

Ca ştiinţă socială cu statut şi poziţie specifice, ştiinţa dreptului analizează unanumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale - domeniul participării oamenilor lacircuitul juridic, ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu toate consecinţele cedecurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu vast al realităţii socialeimplică intervenţia dreptului, în scopul conducerii şi dirijării comportamentelor,impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un anumit sens,acţiunile şi limitându-le, în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor,dreptul „absolut" de manifestare. Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normeijuridice, a jurisprudenţei, contractului etc. (nu se confundă cu o exegeză a textelornormative), ea supune unui amplu-proces explicativ contextul social-cultural în careapar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice, colaborând în acest proces cu toateştiinţele sociale - economia politică, istoria, sociologia, demografia, statistica etc.„Ştiinţa dreptului - scria la 1800 filosoful german Schelling - e o ştiinţă pur teoretică.Ea e pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare, pentru că deduceacel mecanism, natural sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în raporturireciproce - mecanism care,. negreşit, nu poate fi construit decât prin libertate".

Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă, constând înstabilirea şi fixarea în chip metodic a faptelor, situaţiilor, împrejurărilor concrete pecare le studiază şi cercetează.

FŞTIINŢA

DREPTULUI

FFUNCŢIE

DESCRIPTIVĂ

FFUNCŢIE

TEORETICĂ

25

Cealaltă funcţie, funcţia teoretică, constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor,principiilor şi conceptelor specifice prin care explică domeniul pe care îl cercetează,făcându-l accesibil oamenilor.

Prin cele două funcţii, ştiinţa dreptului, realizează o generalizare aexperienţei umane în domeniul său de cercetare, oferind date verificate, rigurossistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte, principii şi metodespecifice, pe baza cărora fenomenele din societate pot fi investigate şi studiate.

În esenţă, ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul extrem de vastşi diversificat al participării oamenilor la circuitul juridic, oamenii priviţi ca purtătoride drepturi şi obligaţii juridice, cu întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.

Spre deosebire de „ştiinţele pure" care au o valoare de cunoaştere, în afarăoricărei aplicaţii practice, ştiinţa juridică, ca ştiinţă normativă, nu are sens şi valoaredecât dacă, construcţiile şi deducţiile sale păstrează orientarea lor spre practicadreptului. O ştiinţă juridică pur teoretică, pur abstractă este lipsită de sens.

Este necesar a fi reţinute şi alte particularităţi ale ştiinţelor juridice şianume: sunt ştiinţe critice - adoptă o atitudine critică faţă de propriul obiect destudiu, depistează elementele contradictorii ale ordinii juridice, nu numai exactitatea,dreptatea, progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea. Spredeosebire de ştiinţele juridice, ştiinţele naturii îşi acceptă pur şi simplu obiectul destudiu. De asemenea, ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemelejuridice sunt foarte variate. Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind circumscris într-un anumit cadru teritorial. Este firesc deci, ca ştiinţa dreptului să fie legată de unanumit sistem social şi să se mărginească la un anumit cadru naţional sau la cadrulgeografic al unui grup de ţări cu tradiţii juridice comune. Acest fapt a determinat, înmare măsură, recunoaşterea cu întârziere a ştiinţelor juridice ca adevărate ştiinţe.Există însă un fond comun al tuturor sistemelor juridice, ceea ce face ca între formelede exprimare naţională a ştiinţei dreptului să existe o inevitabilă legătură. S-a susţinutchiar că diferenţele dintre sistemele juridice naţionale sunt superficiale şi căinstituţiile juridice fundamentale ale acestor sisteme converg. Dreptul, ca ştiinţă poatefi considerat ca un limbaj fundamental, vorbit de toţi oamenii.

In evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent

proces de specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiect

specific de cercetare. Este suficient să amintim definiţia ştiinţei dreptului dată cu

două milenii în urmă de către Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea

lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept de ceea ce e

nedrept", pentru a ne putea da seama de acumulările în planul cunoaşterii,

realizate într-un migălos şi anevoios efort de clarificări desfăşurate în timp.

În acest proces complex, de un extraordinar dinamism, dreptul colaboreazăcu celelalte ştiinţe sociale: economia politică, istoria, sociologia, demografia,statistica etc.

Importanţa ştiinţei dreptului este pusă în evidenţă cu deosebire înperioadele de profunde transformări care au avut loc în istoria societăţii. Estesuficient să amintim rolul fundamental al dreptului în viaţa societăţii româneşti înultimul deceniu al acestui secol (1990-2000), când România a parcurs perioadatrecerii de la un regim de dictatură comunistă la un regim democratic. Dreptul a fostcel care, analizând şi cercetând noile realităţi sociale din România, a găsit soluţiile

FPARTICULA-

RITĂŢI

26

pentru a reglementa juridic, într-o formă nouă, radical deosebită de perioadaanterioară, cele mai importante relaţii sociale şi valori fundamentale: proprietatea,libertatea oamenilor, educaţia, societatea civilă etc.

Într-o asemenea perioadă dreptul şi-a demonstrat statutul de ştiinţă. O

ştiinţă modernă, dinamică şi respectată, care, departe de a dispărea, cunoaşte astăzi

o dezvoltare şi afirmare crescândă în domenii de o mare varietate ale societăţii.

În funcţie de obiectul concret studiat, de nivelul de generalitate a

investigaţiei, de scopurile teoretice şi practice urmărite, ştiinţa dreptului (ştiinţele

juridice) este constituită (se împarte) în următoarele componente sau structuri

(subsisteme):

- ştiinţele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau globale: din carefac parte: Teoria generală a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopediajuridică, Introducerea în studiul dreptului etc. ;

- ştiinţele juridice istorice — în care sunt cuprinse diversele istorii generale(naţionale sau universale) ale dreptului, istoriile diferitelor ramuri sau instituţii aledreptului: Dreptul roman, Istoria dreptului românesc, Istoria gândirii (doctrinelor)juridice ;

- ştiinţele juridice de ramură, sau de specialitate — constituite pedomenii relativ distincte din sfera dreptului, adică pe ramuri sau subramuri aledreptului. Această categorie de ştiinţe formează componenta cea mai largă a ştiinţelorjuridice. În acest context trebuie observată distincţia şi în acelaşi timp corelaţia dintrenoţiunile de "ramură a dreptului" şi "ramură a ştiinţei dreptului" sau a ştiinţelorjuridice. Astfel, ramura de drept este înţeleasă ca o subdiviziune a dreptului (înînţelesul de drept obiectiv). Criteriul principal al constituirii ramurii de drept îlformează relaţiile sociale relativ distincte din ansamblul de relaţii pe care lereglementează. Cu alte cuvinte, ramura de drept cuprinde o grupare mai largă denorme care reglementează relaţiile sociale relativ distincte ale unui anumit domeniudin ansamblul relaţiilor sociale. Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului:dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, dreptulmuncii, dreptul comercial, dreptul internaţional etc.

Spre deosebire de ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului este înţeleasă ca o

componentă relativ distinctă a ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) care are ca

principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept. De regulă fiecărei

ramuri sau subramuri a dreptului îi corespunde o ramură sau subramura a ştiinţei

dreptului. Astfel, ramurii dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului

constituţional, ramurii dreptului administrativ îi corespunde ramura ştiinţei

dreptului administrativ, ramurii dreptului civil îi corespunde ştiinţa dreptului civil

ş.a.m.d. De observat însă că în mod uzual nu se foloseşte terminologia completă

de "ştiinţă" a dreptului constituţional, sau de "ştiinţă" a dreptului administrativ sau

"ştiinţa" dreptului civil etc, ci denumirea directă a ramurii dreptului pe care o

FSUBSISTEMELE

ŞTIINŢEIDREPTULUI

27

studiază, adică, "drept constituţional", "drept administrativ", "drept civil" etc. ca

formule de exprimare mai directe, uzuale.

Din categoria ştiinţelor de specialitate mai fac parte :- ştiinţele de graniţă (de contact sau de interferenţă) — constituie categoria

relativ nouă a ştiinţelor juridice care s-au format prin interferenţa sferelor unor ştiinţede ramură sau subramură, fiind o categorie derivată a acestora, dar cu obiect, metodeşi aparat conceptual relativ distinct de cel al ştiinţelor de contact. Din aceastăcategorie fac parte ştiinţe cum sunt, de exemplu, sociologia juridică, logica juridică,psihologia juridică, antropologia juridică, medicina legală etc.

- ştiinţele juridice auxiliare — sunt categoria ştiinţelor ajutătoare,

complementare în studiul dreptului cum ar fi, de exemplu, statistica

judiciară, informatica juridică, criminologia, medicina legală, psihologia juridică

etc. Această categorie sau componentă a sistemului ştiinţelor juridice este de o

dată relativ recentă în sfera sistemului, fiind un rezultat al dezvoltării actuale a

ştiinţelor în general şi a ştiinţelor juridice în special.

2.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului.

Fenomenul juridic în globalitatea sa, "dreptul ca drept", ceea ce este

necesar, esenţial în ce priveşte fenomenul juridic, finalitatea sa este studiat de

"Teoria generală a dreptului", care abordează conceptele fundamentale ale

dreptului, principiile acestuia, constituind fundamentul pregătirii juridice şi

asumându-şi sarcini de iniţiere în însuşirea dreptului. De aceea, această disciplină

fundamentală a ştiinţelor juridice mai este numită şi "Introducere în studiul

dreptului".

Având preocupări de generalizare a rezultatelor ştiinţelor juridice

particulare, de definire şi explicare a unor categorii şi instituţii, întâlnite în toate

ramurile dreptului, Teoria generală a dreptului este denumită uneori „Filosofie

generală a dreptului” sau „Enciclopedie juridică”.

Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice, prima încercare de analiză

enciclopedică a dreptului este atribuită lui Wilhem Durantis care a publicat în

anul 1275 lucrarea "Speculum juris", remarcabilă la vremea ei prin curajul de a

aborda dreptul ca ştiinţă de sine stătătoare.

Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului, capătă contur şifundamentare abia în secolul XIX constituindu-se în cel mai documentat argument

FTEORIA

GENERALĂA

DREPTULUI

FEVOLUŢIEISTORICĂ

28

împotriva filosofiei dreptului şi dreptului natural care orientaseră gândirea juridicăîntr-o direcţie pur speculativă.

Denumită vreme îndelungată, „Enciclopedia Dreptului” disciplină ştiinţifică

care-şi propunea să studieze şi cerceteze considerentele generale şi fundamentale

asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la

începutul secolului XX.

În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră

modernă, argumentele pentru o "Teorie generală a dreptului". Interesul său s-a

concentrat asupra surprinderii particularităţilor dreptului, analizei componentelor

acestuia şi constantelor comune tuturor ramurilor dreptului. Imaginea pe care o

obţine autorul asupra dreptului este rezultanta generalizării cunoştinţelor puse la

dispoziţie de disciplinele care studiază diferitele ramuri ale dreptului.

Trebuie menţionat şi faptul că la Facultatea de Drept din Bucureşti a luat

fiinţă în anul 1913 Catedra de Enciclopedia dreptului, iar din anul 1948 disciplina

"Teoria generală a dreptului" face parte din programa de învăţământ a tuturor

facultăţilor de drept din România.

Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului,

respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi

care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care

dreptul este gândit, instrumente constând în "norma juridică", "izvorul de drept",

"raportul juridic", "tehnica juridică".

Conceptele, categoriile şi legităţile create de Teoria generală a dreptului suntfolosite de toate celelalte discipline, obiectul ei fiind ceea ce este comun în toateramurile dreptului.

Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţadreptului explică realitatea juridică, abordând problematica dreptului în ansamblu,fără a se limita la investigarea unuia sau altuia dintre sectoarele domeniului juridic.Teoria generală a dreptului pune în valoare elementele comune ale definirii dreptului,fundamentul dreptului, punerea sa în aplicare, ea implică studiul marilor întrebăridespre drept, răspunsul la aceste întrebări reprezentând însuşi obiectul acesteia , adicăexplicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune, întrunind ansamblulcunoştinţelor care rezultă din abstractizarea întregului drept pozitiv.

Teoria generală a dreptului a fost caracterizată ca acea construcţie

intelectuală, metodică şi organizată, care are la bază observarea şi explicarea

diverselor sisteme juridice, ce înlesneşte analiza dreptului ca ansamblu de elemente

aflate în interacţiune. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică, care

formulează şi defineşte categoriile fundamentale pentru toate ştiinţele juridice

29

particulare, enunţă şi analizează principiile generale ale sistemului dreptului, pe

când filosofia dreptului (aşa cum s-a numit la începuturi această disciplină)

reprezintă o concepţie globală asupra dreptului, dezvăluind raţiunea acestuia de a

fi.

Fiind o ştiinţă generală despre drept, Teoria generală a dreptului este

strâns legată de ştiinţele juridice de ramură. Aceste ştiinţe oferă datele concrete

necesare pentru argumentarea tezelor generale cuprinse în sfera de analiză a

Teoriei generale a dreptului. La rândul ei, Teoria generală a dreptului defineşte în

mod ştiinţific categoriile şi instituţiile cu care operează, necesarmente, toate

ştiinţele juridice de ramură. Obiectul Teoriei generale a dreptului nu se confundă

cu obiectul celorlalte discipline juridice de ramură. Urmărind să dea o vedere de

ansamblu asupra statului şi dreptului, Teoria generală a dreptului stabileşte ceea ce

leagă elementele parţiale între ele, explicând componentele esenţiale ale relaţiunii

juridice şi precizând, în felul acesta, ce este fundamental pe planul dreptului şi

care, drept urmare, se regăseşte în toate ramurile ştiinţei juridice. Aceasta explică

caracterul distinct al Teoriei generale a dreptului în raporturile cu celelalte ştiinţe

juridice.

Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atât de cerinţe pur

teoretice, dar şi practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este

o disciplina de referinţă pentru ştiinţa dreptului. Scopul Teoriei este acela de a

îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci si practica) dreptului.

Teoria generală a dreptului îşi justifică necesitatea prin obiectul ei şi

unghiul ei specific de analiză. Ea oferă a viziune globală asupra dreptului, de care

nu ne putem lipsi nici în studierea, nici în elaborarea şi nici în aplicarea dreptului.

Transpunerea în viaţă a dreptului implică recurgerea la conceptele, principiile şi

procedeele juridice generale.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2004.

30

Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,


Timişoara, 1997.Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,

2000.Villey M: „Philosophie du droit. Definitions et fin du droit”, Dalloz, Paris,

1975.Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000.


Definiţi ştiinţa dreptului.

TEMĂ DE REFLECŢIE

De ce este importantă cercetarea istorică a dreptului?


1.Care sunt subsistemele (diviziunile) ştiinţei dreptului?2. În ce constă obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului?



1. p.25-26

2. p.27

31

CAPITOLUL III DREPTUL ÎN ORDINEA NORMATIVĂ SOCIALĂ


Cuprins:

3.1 Ordinea socială şi ordinea de drept

3.2 Principalele tipuri de norme sociale din perspectivă juridică

Obiectiv general: - Cunoaşterea caracteristicilor şi legăturilor principale existente între principalele

norme sociale.Obiective operaţionale:

- Prezentarea noţiunilor de ordine socială şi ordine de drept, cu relevarea relaţieidintre ele;

- Cunoaşterea principalelor tipuri de norme sociale şi evidenţierea relaţiei dintreacestea şi normele juridice.

= 4 ore

32

CAPITOLUL III DREPTUL ÎN ORDINEA NORMATIVĂ SOCIALĂ

3.1 Ordinea socială şi ordinea de drept

Este indiscutabil că viaţa în Cetate nu este posibilă fără un sistem structuratde norme sociale. După cum se cunoaşte, există o multitudine de norme care au:determinări comune; scopuri comune; finalităţi comune.

Experienţa demonstrează că normele emise în societate sunt influenţate

într-un mod determinant de nevoile, de cerinţele pe care le impune viaţa în

colectivitate, relaţiile normale între oameni în cadrul societăţii.

Ansamblul acestor norme, reguli, prescripţii şi îndatoriri formează ordineasocială. Ordinea socială nu reprezintă însă numai aceste norme sociale şi supunereacetăţenilor acestor reguli, ci, mai ales, organizarea şi ordonarea relaţiilor sociale pebaza acestor norme.

S-a spus, de aceea, că: „Ordinea socială este o conexiune strânsă de reguliîndeplinite".

În măsura în care normele sociale sunt transpuse în practică şi se îndeplinesccomandamentele acestor norme, se configurează şi ordinea socială. De altfel, însuşicuvântul normă, provenind din grecescul „nomos" semnifică ordinea.

Ordinea socială, care este condiţia asigurării drepturilor indivizilor,

permite integrarea acestora în societate şi orientează condiţiile umane. Într-o

accepţiune generală, ordinea socială este definită ca ansamblul instituţiilor şi al

relaţiilor stabile dintre acestea într-o societate dată. Ordinea implică stabilitatea şi

echilibrul social.

Ordinea socială contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru şi

armonie, niciodată însă cu un caracter definitiv, deoarece în orice moment pot să

apară conflicte între valori, încălcări ale normelor sau momente de punere la

îndoială a legitimităţii acestora, care, în anumite condiţii, ameninţă însăşi ordinea

socială stabilită.

Comportamentul uman se poate caracteriza, în anumite situaţii, la unii

indivizi sau anumite grupuri sociale, prin lipsa de adeziune la normele şi valorile

grupului, chiar prin încălcarea normelor de comportament instituite. Acest

fenomen, opus conformităţii se numeşte nonconformitate, iar formele de

comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale

stabilite pentru statutul special se numeşte „devianţă". Un comportament deviant

FORDINEASOCIALĂ

FNORMELESOCIALE

33

este deci un comportament care încalcă normele sociale recunoscute şi contrazice

aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social.

Contrariul ordinii este dezordinea, care este lipsa de ordine, abaterile de

la regulă, confuzia şi tulburarea socială provocate de încălcarea normelor sociale.

Normele sociale reglementează varietatea relaţiilor sociale, economice,

politice, morale şi asigură desfăşurarea activităţii în toate domeniile. Intre diversele

categorii de norme există o strânsă relaţie, diverse forme de colaborare

determinate de caracteristicile comune şi conexiunea lor.

Ansamblul normelor sociale în unitatea şi diversitatea lor în societate, în

interacţiunea lor şi reglarea conduitei umane, sub influenţa dezvoltării societăţii

umane, constituie sistemul normelor sociale. Prin acest sistem de norme sociale,

grupul social îşi exercită controlul asupra conduitei indivizilor, îi determină la o

anumită conformitate, le imprimă o anumită convergenţă, fapte deosebit de

importante pentru realizarea unităţii coeziunii grupului social.

Condiţia de bază a afirmării şi menţinerii ordinii sociale, a stabilităţii şi

funcţionării societăţii este ordinea de drept. Ordinea socială este dublată astfel,

de ordinea de drept, care se fundamentează şi funcţionează pe baza unui sistem

ierarhizat de norme, reguli şi prescripţii ce reglementează relaţiile indivizilor pe

baze normative. Ordinea de drept nu poate exista deci, fără un sistem de norme

juridice şi relaţii sociale reglementate de aceste norme.

Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale implică o mare varietatede norme.

In acest sens se disting următoarele categorii de norme:a) după domeniul de activitate (corespunzătoare diverselor perimetre de

activitate):profesionale, tehnice, politice, economice, ştiinţifice etc;b) după valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase

ş.a.;c) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor

întregii societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);

d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) şiproscriptive (care stipulează ceea ce nu trebuie făcut);

e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriuconduite cu caracter excepţional, identificate ca cele mai de seamă valori şi idealuriale umanităţii) ; reale (funcţionând efectiv ca determinante ale comportamentului);

f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), intime saucolective, formale sau informale, legitime sau ilicite;

FSISTEMUL

NORMELOR

FORDINEA DE

DREPT

34

g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice,difuze sau globale, spontane sau organizate, represive obişnuit, în mod compatibilcu codurile morale şi legale de conduita, cu criteriile de natură socială şi culturalăcare definesc generalitatea şi dezirabilitatea conduitei.

h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată

subiectului acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal etc.

În doctrina juridică românească s-au reţinut ca semnificative pentru

sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: normele etice, normele

obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase, normele juridice.

3.2 Principalele tipuri de norme sociale din perspectivă juridică

3.2.1 Normele obişnuielnice

Obiceiurile (moravuri, datini) sunt o categorie foarte vastă de reguli

sociale, care au apărut încă de la primele începuturi ale societăţii, când au dat un

minimum de reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul se formează şi apare în

mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta

devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia unei colectivităţi, pe care

oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere. Din această cauză obiceiul are,

într-un anumit sens, un caracter conservator.

Spre deosebire de obiceiuri, obişnuinţele sunt modalităţi de conduităstatornicită pentru situaţii determinate, care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc reacţiinegative din partea mediului înconjurător. Individul îşi amenajează un set deobişnuinţe: se scoală la o anumita oră, face gimnastică, citeşte presa, ascultăinformaţiile etc. Obişnuinţele apar astfel ca o deprindere individuală. Spre deosebirede acestea, obiceiurile sunt modele de conduită, ele presupun o anumită constrângereîn recunoaşterea valorilor de grup şi în respectarea lor. Ele se concretizează în generalîn forme orale, iar autoritatea lor se bazează pe faptul că sunt rezultatul unei practicivechi şi incontestabile.

Alături de obiceiuri există şi uzurile, care au un caracter convenţional - un

mod anumit în care părţile au înţeles să convină, aşa cum rezultă dintr-o practică

dovedită (spre exemplu, uzurile comerciale). In privinţa tratamentului lor juridic,

subliniem faptul că uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor (întrucât au caracter

convenţional), pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instanţă, ca un drept

pozitiv.

Obiceiul devine normă juridică - cutumă - în momentul în care este

recunoscut de puterea publică, de stat. În acel moment el devine, alături de

FOBICEIURILE

35

celelalte norme juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea

sancţiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor

de drept.

3.2.2 Normele etice (morala)

Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine saurău, drept sau nedrept, permis sau nepermis. Normele de morală sunt creaţia societăţiisau grupurilor sociale.

Normele de morală indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţelenerespectării acestei conduite. În cazul încălcării acestor norme intervin sancţiunimorale, care diferă, după cum sunt reacţia mediului social faţă de fapta imorală sausunt un reflex al consecinţei înţelegerii imoralităţii faptei chiar de subiectul fapteiimorale. Astfel, mediul social reacţionează la fapte imorale prin oprobiul public,dispreţ etc, iar subiectul care a comis o faptă imorală, conştient de ea, poate aveamustrări de cuget, de conştiinţă, păreri de rău. De asemenea, este posibilă şi o altăreacţiune a mediului social la faptele imorale. inclusiv aplicarea unor sancţiuni deconstrângere fizică. Cu excepţia societăţii primitive şi a altor comunităţi umanenedezvoltate, de regulă constrângerea fizică împotriva unor fapte imorale survineatunci când aceste fapte sunt interzise şi de normele de drept.

Problema raportului dintre morală şi drept a preocupat gândirea juridică încădin antichitate. Dacă în Grecia antică încă nu se făcea o demarcaţie categorică întrecele două categorii de norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată deperfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi importanţi în direcţia conceperiidreptului independent de morală. Între perceptele dreptului nu se mai menţioneazădoar tradiţionalul suum cuique tribuere (a da fiecăruia ceea ce este al său), ci şineminem laedere (a nu cauza nimănui vreun rău).

Doctrina juridică a întâmpinat mari dificultăţi în delimitarea sferei

dreptului de sfera eticii.

Încercând să stabilim principala deosebire dintre etic şi juridic, observăm căsfera moralei este mai vastă decât cea a dreptului, ea reglementând comportarea încele mai diferite relaţii sociale. Dar acest lucru nu înseamnă că dreptul este un minimde morală, că toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Şi aceasta, pentrucă normele procesuale civile şi penale şi multe alte norme juridice cu caracter tehnic— organizatoric — nu cuprind în sine şi o apreciere de ordin moral.

Normele de morală nu sunt, de regulă, norme scrise, ele nu sunt în modobligatoriu cuprinse în anumite acte oficiale, fiind produsul colectivităţii socialeneorganizate. Normele de drept, în schimb, îmbracă o formă oficială şi sunt rezultatulactivităţii oficiale a organelor de stat.

Respectarea normelor de morală nu este garantată, de regulă, de forţa

coercitivă a statului, ci de acţiunea unor factori sociali, a opiniei publice, a

educaţiei etc.

Normele de drept fac referire uneori la bunele moravuri (art. 5 Cod civil).

Moravurile reprezintă un concept cu o sferă mai generală, ele referindu-sela morală, ca la un ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către

FMORALA

FMORAVURILE

36

societate, la moralitate, ca măsură de respectare a acestor norme în cadrul uneicolectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri de comportare specifice respectiveicomunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate explicit ca norme morale;adesea moravurile sunt chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general acceptate,dar sunt larg practicate.

Moravurile sunt norme sociale emise anonim, răspândite prin simplă

„contagiune" socială, supuse variaţiilor uzului, comportând sancţiuni difuze.

Aplicarea lor nu este mărginită la interesul unui grup social precis, ci trece adesea

peste limitele grupului. Ele au ca efecte uniformizarea şi relativa solidarizare a

indivizilor. Moravurile nu garantează viaţa socială, dar conturează o fizionomie de

grup, nu urmăresc un scop anume, dar satisfac unele nevoi psihologice ale

grupului. Deosebirea dintre moravuri şi morală este mai mult de ordin formal.

Moravurile sunt practici care trebuie să fie respectate pentru satisfacerea opiniei

colective, pe când normele morale se impun ca imperative ale conştiinţei

personale, indiferent de aprecierile persoanelor din grupul social.

3.2.3 Normele de convieţuire socială

Normele de convieţuire socială sunt o categorie de norme apropiate,

într-un fel de obiceiuri, dar şi de normele morale. În această categorie se includ:

regulile de bună cuviinţă, normele de politeţe, normele protocolare, foarte

numeroase de zi cu zi. Calitatea de trăsătură esenţială a acestor norme, dă o

anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor, exprimată prin stima,

consideraţia sau respectul ce şi le datorează unul altuia. Aceste norme pot

contribui la cultivarea raporturilor interumane, a convieţuirii sociale, însă aportul

lor este redus sau chiar formal, dacă nu sunt dublate de motivaţii morale

puternice. Numai „politeţea" nu asigură convieţuirea în societate, dar convieţuirea

socială, odată asigurată, se poate cizela prin politeţe. In categoria normelor de

convieţuire se includ şi unele reguli de cultură, igienă, de bună-voinţă şi

comportamentul civilizat, formate sub presiunea grupului. Importanţa normelor

de convieţuire socială rezultă şi din împrejurarea că în anumite condiţii, pentru

respectarea lor poate să intervină un act normativ, în care situaţie, norma de

convieţuire socială devine şi o normă juridică.

FNORMELE DECONVIEŢUIRE

SOCIALĂ

37

3.2.4 Normele religioase

Religia este un fenomen social de manifestare a convieţuirii umane, o

formă de coeziune socială. Religia ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o

strânsă legătură cu elaborarea normelor juridice.

Deşi nu există faptă umană nereglementată religios, se poate observa că

dreptul nu acoperă toate conduitele umane, iar aserţiunea că religia conţine norme

juridice şi precepte religioase trebuie tratată cu atenţie.

În fazele iniţiale ale societăţii omeneşti, ponderea practicilor religioase era

dominantă. Oamenii îşi organizau viaţa şi relaţiile dintre ei, preponderent, în baza

concepţiilor religioase.

Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă

credinţa în spirite şi în suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare

fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale.

La începuturile societăţii omeneşti, conducătorii formaţiunilor sociale

erau şi conducătorii religioşi, consideraţi descendenţi ai zeilor, iar regulile după

care se conduceau erau privite ca având origine divină.

La romani, identificarea dreptului cu religia s-a manifestat vreme

îndelungată.

Cu timpul, înmulţirea populaţiei, formarea unor clase sociale care nuparticipă la religia romană, exclusiv rezervată cetăţenilor, imigraţia din ce în ce maiabundentă, dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să se poată servinecetăţenii, în privinţa căsătoriei, a adopţiei, a testamentului, instituţii care, în modfatal, îşi pierd caracterul religios.

Creştinismul a constituit prima religie care se dezinteresează de drept. DândCezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, religiacreştină nu se amestecă în afacerile lumeşti. Dar când biserica creştină s-a consolidat,din nou religia tinde a se confunda cu dreptul, monarhii justificându-şi autoritateaprin voinţa lui Dumnezeu.

Odată cu revoluţia franceză intrăm în faza laicizării dreptului public,

suveranitatea nu mai este de origine divină, ci populară. In formă, religia se

desparte de drept, dar în fond, realizarea dreptului, în cazul multor instituţii

juridice se baza pe o credinţă religioasă.

Din acest punct de vedere putem vorbi de vechiul drept canonic, care

nu se limita la ordinea din interiorul bisericii, ci îngloba şi materii care sunt astăzi

de domeniul dreptului civil: căsătoria, succesiunile, aspecte ale dreptului

FRELIGIA

FDREPTULCANONIC

38

contractelor, materii care au trecut în dreptul laic sub forma în care se aflau în

dreptul canonic.

În ce priveşte dreptul canonic, în cadrul acestuia, pot fi distinse douăcategorii de norme:

- unele emise de autoritatea bisericească privind regulile de cult şiorganizarea acestuia;

- altele, emise de autorităţile statului, care privesc organizarea bisericii,

vieţii de cult, pregătirea personalului de cult, salarizarea, producerea obiectelor de

cult ş.a.m.d. Acestea sunt norme juridice. Şi cele emise de autorităţile bisericeşti

întrunesc toate elementele pentru a fi catalogate norme juridice "fiind emise în

baza unor abilitări provenind tot de la autorităţile legale ale statului". "Codex juris

canonici" din 1918, care cuprinde regulile fundamentale ale bisericii privind

personalul de cult, bunurile bisericii şi" chiar reguli de drept penal eclesiastic,

reprezintă principalul izvor de drept canonic.

Este necesar să se facă deosebirea între dreptul eclesiastic care

desemnează ordinea juridică interioară a comunităţilor religioase şi drepturile

religioase care desemnează acele sisteme juridice în cadrul cărora ansamblul vieţii

juridice şi, în special, domeniul dreptului civil au o fundamentare religioasă. Un

astfel de drept este, de pildă dreptul hindus.

Trebuie făcută, de asemenea, deosebirea între dreptul public

eclesiastic, ca ansamblu de norme edictate de stat - care reglementează probleme

relative la culte, ca parte a dreptului public şi dreptul eclesiastic care

reglementează, în mod exclusiv, ordinea din interiorul comunităţilor religioase.

Dreptul canonic reprezintă modelul tipic al dreptului eclesiastic.

Dreptul canonic este intim legat de teologie şi morală şi este mai flexibil

decât dreptul laic.

Revenind la separarea dreptului de religie, trebuie însă arătat că în prezent

sunt state, cum sunt, de pildă, statele musulmane, în care dreptul şi religia sunt

aproape inseparabile. Religia Islamului, arată Victor Dan Zlătescu, comportă două

faţete diferite. Prima dintre ele este o teologie care fixează dogmele, precizând

ceea ce trebuie să creadă fiecare musulman. Cea de-a doua este şariatul - care în

româneşte s-ar traduce prin „calea de urmat", cuprinzând regulile de care fiecare

credincios trebuie să ţină seama. Aceste reguli privesc organizarea statului,

FDREPTUL

ECLESIASTICDREPTULRELIGIOS

FDREPTULPUBLIC

ECLESIASTIC

39

drepturile şi obligaţiile supuşilor sau normele penale. Dreptul musulman este

considerat de musulmani a fi de origine divină, fiind relevat de Dumnezeu

profetului Mohamed prin intermediul arhanghelului Gabriel. Coranul este însă un

instrument legislativ incomplet. Din cele peste 62000 de versete, împărţite în 114

capitole, un număr de cinci până la şase sute pot servi ca un material din care se

pot extrage reguli de comportare.

3.2.5 Normele tehnice

Normele tehnice sunt reguli de urmat în activitatea umană în vedereaatingerii unui anumit obiectiv, ajungerii la un anume rezultat. Sunt astfel de normetehnice, regulile după care se realizează anumite activităţi în procesul de producţie, îndomeniul protecţiei muncii, în medicină, în ştiinţele exacte, în comerţ, în servicii,administraţie. Normele tehnice din construcţii, spre exemplu, stabilesc regulile deurmat pentru proiectarea şi realizarea clădirilor. Normele de protecţia muncii suntreguli de urmat pentru a nu pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporalăa celui ce lucrează sau a celor din jur.

Normele tehnice nu sunt expresia unei voinţe. Chiar dacă sunt formulate deoameni şi pentru oameni, pe baza experienţei lor practice, ele nu pot fi schimbate prinsimpla lor voinţă.

Dată fiind importanţa normelor tehnice pentru societate, o bună parte a

acestora a fost consacrată legislativ, dobândind un caracter juridic. A fost necesar

acest lucru pentru că unele norme tehnice nu arată numai cum să obţii un anume

rezultat, ci sunt reguli care protejează unele din cele mai de seamă valori sociale:

viaţa, sănătatea, proprietatea. Normele ce alcătuiesc dreptul mediului ocrotesc

viaţa pe planetă şi menţinerea unui cadru sănătos. Regulile tehnice în materie

comercială asigură baza desfăşurării activităţii economice.

În anumite lucrări, normele procedurale sunt enumerate ca norme tehnice.Încadrarea este discutabilă, regulile procedurale nefiind expresia unor legităţiobiective.

Se poate susţine că o parte a normelor tehnice au căpătat caracter juridic saucă o parte a normelor juridice au un caracter tehnic fără a fi de inspiraţie morală; şiunele şi celelalte trebuie să fie respectate în activitatea umană, doar cănerespectarea normelor tehnice conduce la imposibilitatea obţinerii rezultatuluipropus, pe când nerespectarea normelor juridice atrage consecinţe juridice din celemai variate: nulitatea actului, răspunderea juridică, repunerea în situaţia anterioară;normele tehnice au un caracter obiectiv, pe când cele juridice au un caracter subiectiv.

FNORMELETEHNICE

40

BIBLIOGRAFIE

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.Mazilu D-tru: „Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti,

1999.Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000.Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere,

Bruxelles, 1974.Stancu R.: „Norma juridică”, Editura Tempus, Bucureşti, 2002.Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.Ţop D.: „Dimensiunea istorica a dreptului”, Editura Refacos, Târgovişte,


Bucureşti, 2000.


Ce se înţelege prin ordine juridică?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Poate exista ordine de drept în absenţa ordinii sociale?


1. Definiţi ordinea de drept.2. Definiţi principalele tipuri de norme sociale: normele etice, normele

obişnuielnice, normele religioase şi normele tehnice.

41



1. p.31

2. p.32-36

CAPITOLUL IV SISTEMUL DREPTULUI


Cuprins :4.1 Dreptul ca sistem4.2 Componentele sistemului dreptului4.3 Diviziunile generale ale dreptului

Obiectiv general: - Prezentarea elementelor sistemului dreptului şi cunoaşterea diviziunilor

dreptului.Obiective operaţionale:

- Cunoaşterea conceptelor de sistem de drept şi sistem legislativ şi evidenţierealegăturilor dintre ele;

- Prezentarea componentelor unui sistem de drept cu accentuarea importanţei lor;- Cunoaşterea caracteristicilor principalelor diviziuni ale dreptului.

= 3 ore

42

CAPITOLUL IV SISTEMUL DREPTULUI

4.1 Dreptul ca sistem

Ordinea juridică tinde spre o coordonare a nenumăratelor reguli juridiceîntr-un sistem armonios şi organizat, potrivit unor criterii determinate de unele cerinţeprincipale. Ideea de sistem era cunoscută de grecii antici, dar semnificaţia acestuitermen se manifestă mai ales în epoca modernă, fiind vizate prin acest concept: unansamblu de procedee, metodic ordonate, un ansamblu de idei organizat, o unitate aconceptelor sau un ansamblu de obiecte legate prin raporturi stabile, în care sens, sevorbeşte de: sistem solar, sistem biologic, sistem social, sistem economic, sistempolitic, sistem juridic.

Prin natura sa, viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate nivelelesale de organizare şi, evident, şi în domeniul dreptului. Sistemul reprezintă ocategorie de bază a existenţei şi realităţi sociale. Sistemul nu este un conglomerat cupărţi componente, ci, potrivit Teoriei generale a sistemelor se constituie ca un„ansamblu de elemente aflate în interacţiune", care se află în relaţii logic determinate,unele faţă de altele, ce depind reciproc unele de altele, cu proprietăţi specifice şi ca oformaţiune distinctă, relativ autonomă. În această viziune, sistemele se găsescoriunde, orice disciplină, orice tehnică fiind confruntată cu sistemul.

Dreptul ca "sistem" nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpuneremecanică a proprietăţilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului.

Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă, justificată şibenefică pentru procesul de cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta deoarecedreptul, ca ansamblu al normelor juridice nu constituie o simplă acumulare a unuimaterial normativ, o sumă de norme juridice existente la un moment dat ci, apare şiexistă ca un sistem de reglementări juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate.

Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normelejuridice reglementează raporturi sociale, care ele însele au un caracter sistemic, ştiutfiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi, ci un sistem deasemenea relaţii. În al doilea rând, acest caracter sistemic al dreptului mai rezultă şidin conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice,ştiut fiind că în acest proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar osumă sau cantitate de material normativ, ci un ansamblu de norme coerentecorelative, interdependente, deci, un sistem normativ.

Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundareaacestuia cu "sistematizarea" dreptului prin care se înţelege operaţiuneametodologică şi de "tehnică juridică", de ordonare, grupare, clasificare, inventariereetc. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere aacestora.

Trebuie făcută şi distincţia între sistemul dreptului, care desemneazăorganizarea dreptului, ca fenomen normativ, pe ramuri şi pe instituţii şi sistemullegislaţiei , acesta din urmă fiind ansamblul tuturor actelor normative structurate (însistem) după diferite criterii, pe verticală, de la Constituţie la dispoziţiile primarilor,iar pe orizontală, în funcţie de autoritatea care le emite.

FSISTEM

FSISTEMUL

DREPTULUI ŞISISTEMULUILEGISLAŢIEI

43

Sistemul legislaţiei este o organizare a legislaţiei unui stat, a ansamblului deacte normative: legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor,hotărâri ale altor organe ale administraţiei publice, pe baza unor criterii alese delegiuitor. Comparând sistemul dreptului cu sistemul legislativ se constată că nu existăo suprapunere, dar există asemănări şi conexiuni. Astfel, Codul civil reglementeazăinstituţiile juridice ce fac obiectul dreptului civil, dar nu se poate concepe o egalitatemecanică a Codului civil cu dreptul civil.

Sistemul legislativ ca totalitate a actelor normative poate să fie şi elstructurat pe ramuri, corespunzător relaţiilor sociale, pe care le reglementeazănormele juridice constituite în instituţii juridice şi ramuri ale dreptului.

Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică.Cunoaşterea sistemului de drept ajută organele de stat în procesul de elaborare şiperfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptuluipozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea armoniei şiconcordanţei între normele, instituţiile şi ramurile de drept.

Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme:încorporarea şi codificarea. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, totodată, laperfecţionarea aplicării şi intrepretării dreptului, atrăgând atenţia asupra legăturilor şiinterdependenţei dintre diferitele norme şi instituţii juridice. Sistemul dreptului are oimportanţă de seamă şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice, stând la baza clasificăriiştiinţelor juridice (ştiinţe de ramură), pentru buna organizare a predării dreptului, ca şia muncii de cercetare juridică.

4.2 Componentele sistemului dreptului

Particularităţile sistemului de drept sunt cel mai frecvent abordate dinperspectiva componentelor structurale, a conexiunii sistemice a acestor elemente.

Criteriile principale de delimitare a acestor componente sunt: obiectul dereglementare şi metoda de reglementare, componentele structurale ale sistemului dedrept fiind delimitate şi din perspectiva altor criterii, precum: categoriile juridice,instituţiile juridice, ordinile juridice.

Majoritatea autorilor sunt de acord că la baza împărţirii sistemului de dreptîn ramuri trebuie să stea caracterul relaţiilor sociale, reglementate de o grupă denorme de drept. Cu alte cuvinte, împărţirea pe ramuri trebuie să pornească de laobiectul reglementării juridice ca un criteriu principal, fundamental. Caracteruldistinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniusau sector de activitate fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorieaparte de norme.

Alături de criteriul obiectului, nu ne putem lipsi însă de metoda pe carestatul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care fac caanumite norme, deşi cu un obiect comun să se separe într-o ramură aparte. Prinmetodă se are în vedere modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale.

Aceeaşi metodă poate fi folosita de mai multe ramuri, sau aceeaşi ramurăpoate folosi mai multe metode.

Obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriulobiectiv de formare a ramurii de drept, iar metoda, criteriul subiectiv determinat devoinţa legiuitorului. De aici desprindem concluzia că formarea sistemului de drept nueste un fapt exclusiv obiectiv, cu totul independent de voinţa statului. Nu se poatesusţine însă nici că formarea sistemului de drept şi a diferitelor ramuri de dreptdepinde exclusiv de voinţa legiuitorului. Prin îmbinarea acestor două criterii se poate

44

explica de ce în unele cazuri relaţiile sociale de acelaşi tip sunt reglementate deramuri distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare se foloseşte de către maimulte ramuri, ori de ce în cadrul aceleiaşi ramuri se folosesc mai multe metode.

În cadrul viziunii tradiţionale, elementele sau componentele sistemului dedrept sunt: norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, la care se adaugăconcepte doctrinale, cum sunt categoria juridică şi ordinea de drept.

I. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricăruisistem de drept. Poate fi definită ca regula de conduită generală, obligatorie şiimpersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată prin forţacoercitivă a statului.

Sub aspectul tehnicii de elaborare şi redactare, norma juridică apare ca untext concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin carese reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Cum însă raporturilesociale sau conduitele umane pe care le reglementează nu sunt şi nu pot fi conceputeca fiind izolate, decupate din mediul relaţional sistemic al existenţei sociale, nicinormele juridice nu au şi nu pot avea o existenţă în sine, decupate, izolate, rupte unelede altele.

Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol" singular) şiraportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu esteîntotdeauna un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o asemenea normăsingulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. Deregulă, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şiimplicaţii sunt necesare mai multe texte-articol, adică un grupaj conex şi unitar detexte normative relativ distincte prin înseşi obiectul relativ distinct pe care îlreglementează. Un asemenea grupaj relativ distinct de norme a primit, din opticăsistemică, denumirea de "instituţie juridică", fiind concepută şi considerată ca ocomponentă structurală distinctă a sistemului "drept", ca un subsistem ai acestuia.

II. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează oanumită grupă unitară de relaţii sociale, organizate în jurul unei ideicentrale, ca un întreg sistematic şi permanent, generând astfel ocategorie aparte de raporturi juridice. Ceea ce distinge instituţiajuridică de norma de drept este nota sistematică, de ordin logic şiorganic, ce grupează un ansamblu de reguli juridice relative la unraport juridic fundamental. De exemplu, normele juridice carereglementează proprietatea formează instituţia dreptului deproprietate; normele juridice care reglementează căsătoria formeazăinstituţia juridică a căsătoriei. De asemenea, instituţiile contractului,succesiunilor, testamentului sunt totalitatea coordonată şi ierarhizatăa regulilor relative la aceste materii. Noţiunea de instituţie juridicăapare sinonimă cu cea de statut, de regim, reglementând, din punct devedere juridic, o anumită parte a vieţii sociale, un raport fundamental,fără a excepta drepturile subiective private sau publice care au şi ele,cota lor instituţională.

Instituţiile juridice grupează norme corespunzând profilului unei singureramuri de drept. Alte instituţii mai complexe pot să grupeze norme din mai multe

FNORMA

JURIDICĂ

FINSTITUŢIA

JURIDICĂ

45

ramuri de drept. Instituţia contenciosului administrativ grupează norme din domeniuldreptului administrativ, procesual, civil, organizării judecătoreşti. În sfârşit, trebuieobservat că nu toate instituţiile au caracter juridic. Sunt instituţii juridice numai acelestructuri a căror activitate are destinaţia de a garanta, de a asigura, de a înlesni sauintensifica aplicarea unui grup de norme juridice relative la un raport socialfundamental.

III. Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de normejuridice şi instituţii juridice legate organic între ele, prin obiectul lor comun, prinprincipiile care stau la baza lor şi prin unitatea de metodă sau acelaşi complex demetode folosite în reglementarea relaţiilor sociale, cu acelaşi specific. Ramurile dedrept nu sunt izolate unele de altele, ele se găsesc într-o strânsă interacţiune. Îngeneral, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legatestrâns între ele, prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune. Ramurilede drept desemnează în acelaşi timp, subdiviziuni interioare ale unui sistem naţionalde drept dat.

Complexitatea dreptului, abordarea sa sistemică au condus şi la altedistincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului,interdependenţele sale de sistem, relaţiile de interferenţă, cât şi variatele configuraţiiale ansamblului de norme juridice. Astfel, de exemplu, în acest sens se disting în modsuccesiv: categorii juridice, instituţii juridice şi ordini juridice.

- Categoriile juridice exprimă ansambluri de drepturi, lucruri, persoane,fapte. Ele formează materia elementară a dreptului.

- Cu ajutorul categoriilor juridice se evită de către jurist un salt înnecunoscut, precizia condiţiilor conferind fiecărei categorii conferă o platformă solidărecunoscută de toţi. Categoriile juridice trebuie să fie net distincte de instituţiilejuridice. Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categoriijuridice, dar reciproca nu este valabilă, nu orice categorie juridică constituind oinstituţie juridică. În contextul analizei complexităţii dreptului, instituţiile juridicevizează un complex organic care corespunde unui fascicul de reguli de drept.

- Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţiijuridice, format dintr-un ansamblu de instituţii juridice.

4.3 Diviziunile generale ale dreptului

În istoria dreptului totalitatea normelor juridice care constituie în esenţădreptul, structurate logic în instituţii şi ramuri de drept au fost privite când în modunitar, când în mod divizat.

Conceput unitar, dreptul este înţeles ca un sistem ce cuprinde totalitateanormelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri. Ca drept obiectiv, privit divizatdreptul se împarte în părţi numite diviziuni ale dreptului, corespunzătoare ramurilorde drept. Cei care au acordat o mare importanţă diviziunii dreptului au fost romaniicare au împărţit dreptul după diferite criterii, cum ar fi criteriul interesului ocrotit,criteriu care dăinuie şi astăzi, în "jus publicum", care potrivit lui Ulpian, se referea laorganizarea statului şi "jus privatum", ce se referea la interesul fiecăruia. Un altcriteriu era acela al drepurilor subiective, "jus civile", desemna dreptul propriu alcetăţeanului, "jus gentium", desemna dreptul comun tuturor popoarelor şi "jusnaturale", drept care guverna toate fiinţele umane.

În Evul Mediu la mai toate popoarele ce au receptat influenţa roamnă se.aplica dreptul roman ce rezulta din "Corpus iuris civilae", denumirea generică fiinddrept civil, în opoziţie cu dreptul canonic. Cu timpul dreptul civil devine drept privat,

46

iar dreptul public roman este înlocuit cu dreptul organizării statale. În epoca modernă,dreptul s-a împărţit după alte criterii, cum ar fi: originea şi sancţiunea, distingândîntre dreptul natural şi dreptul pozitiv, acesta din urmă fiind nu produsul raţiuniiomeneşti, ci produsul puterii politice care atrăgea şi sancţiuni; drept divin şi dreptomenesc; drept determinator care recomandă observarea normelor şi dreptsancţionator, care prevede sancţiuni în cazul nerespectării normelor juridice; dreptintern ce se aplică numai pe teritoriul unui stat, şi drept extern ce se aplică raporturilordintre state sau dintre cetăţenii diferitelor state, etc.

Mircea Djuvara considera că cea mai importantă împărţire a dreptului esteaceea în drept public şi drept privat. Acest criteriu are la bază natura raporturilorjuridice reglementate, şi îşi are originea în dreptul roman.

A socoti însă că ne aflăm în faţa unei norme de drept public când easatisface un interes al statului, nu este pe deplin exact, căci unui particular nu-i pot fiindiferente normele de drept public, tot astfel precum dispoziţiile de drept privatinteresează statul. Respectarea dreptului interesează întreaga societate, căci aceasta nuar putea exista dacă respectul dreptului nu ar exista.

Deosebirea dintre dreptul public şi privat trebuie să aibă la bază criteriulnaturii raporturilor juridice reglementate. Atunci când aceste raporturi se stabilescîntre particulari, ca titulari de drepturi şi obligaţii, suntem în prezenţa unui raport dedrept privat, iar atunci când una din părţi este statul, ne aflăm în prezenţa unui raportde drept public.

Dreptul public a fost caracterizat ca acea diviziune a dreptului care are caobiect organizarea statului şi a persoanelor juridice care depind de el, ca şi raporturilelor cu particularii, iar dreptul privat având ca obiect de reglementare raporturiledintre persoanele particulare, care nu privesc nici exercitarea puterii şi nici activitateaagenţilor puterii, actele particulare cărora puterea le-a acordat autonomie .

Din combinarea acestor criterii de clasificare şi din utilizarea cărora rezultădiviziunea dreptului în drept intern şi drept extern sau internaţional şi în drept publicşi privat a rezultat împărţirea dreptului în drept public internaţional şi drept publicintern, dreptul privat intern şi dreptul internaţional privat. S-a stabilit astfel o anumităierarhie a ramurilor de drept, înainte de toate stând dreptul internaţional, apoi dreptulpublic intern şi, în sfârşit, dreptul privat .

Delimitarea dintre dreptul public şi dreptul privat nu este fixă, modificareaatitudinii puterii politice faţă de anumite relaţii sociale (de exemplu naţionalizareaanumitor sectoare ale economiei naţionale) având ca efect deplasarea graniţeloracestei delimitări.

Zdruncinarea împărţirii dreptului în public şi privat, este subliniată şi deapariţia unor ramuri mixte, complexe de drept, a unui drept mixt concret, din careface parte dreptul comercial, dreptul muncii, legile rutiere şi un drept mixt abstractdin care face parte dreptul penal şi dreptul procedural.

Această divizare tradiţională în drept public şi privat nu este recunoscută deşcoala normativistă a dreptului, care abandonează categoriile de drept public şi privat,înlocuindu-le cu ierarhia normelor. De asemenea, Leon Duguit neagă distincţia întredrept public şi privat, subliniind creşterea aspectului public al dreptului,considerându-se că toate legile interesează societatea mai mult decât persoana luatăindividual, că totul este de domeniul dreptului public .

Cu tot caracterul dinamic al sistemului dreptului, cu profundele mutaţiieconomice, sociale, culturale, care produc şi un fenomen de primenire a conţinutuluişi formei dreptului, se observă totuşi tendinţa de a menţine gruparea ramurilordreptului în drept public şi drept privat.

FDREPTPUBLIC

FDREPTPRIVAT

47

Se constată apariţia unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor dedezvoltare a societăţii contemporane, cum ar fi dreptul ecologic (dreptul mediului),dreptul afacerilor, dreptul cosmosului.

Dreptul public este constituit din mai multe ramuri care se diferenţiază unafaţă de cealaltă, prin obiectul reglementat. Aceste ramuri sunt: dreptul constituţional,dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal şiprocesual civil, dreptul internaţional public.

Dreptul privat, ca diviziune a dreptului, cuprinde următoarele ramuri:dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii.

La această diviziune se poate adăuga ca ramură şi dreptul internaţionalprivat, care are ca obiect raporturile de drept civil, în sens larg, care cuprind unelement de extraneitate.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.Mihai Gh. C., Motica R.: „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia

dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997.Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,


Bruxelles, 1974.Sida A.: „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura Augusta,


2000.Văllimărescu Al.: „Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1999.Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000.


Definiţi sistemul dreptului şi comparaţi-l cu sistemul legislaţiei.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Este necesar studiul sistemului dreptului?

48


1. Arătaţi deosebirile dintre instituţia juridică şi ramura de drept.2. Ce se înţelege prin drept public? Dar prin drept privat?



1. p.42-43

2. p.44

49

CAPITOLUL V IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI


Cuprins:7.1 Consideraţii generale cu privire izvoarele dreptului7.2 Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern7.3 Izvoarele dreptului internaţional.

7.4 Raporturile dintre izvoarele dreptului

Obiectiv general: - Identificarea şi cunoaşterea principalelor izvoare ale dreptului.

Obiective operaţionale:- Cunoaşterea conceptelor de izvor material şi izvor formal;- Prezentarea succintă a categoriilor de izvoare formale, cu evidenţierea

importanţei lor juridice.

=4 ore

50

CAPITOLUL V IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

5.1 Consideraţii generale cu privire izvoarele dreptului

În limbajul juridic termenul sau expresia de "izvor de drept" are un înţelesoarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de "izvor".Observăm deci, că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întru-totul cusensul etimologic al termenului. Etimologic, termenul de "izvor" sau "izvoare", înasociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideeade factori care determină originea şi existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori dincare decurge dreptul. Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică deînţelesul termenului în limbaj juridic, în teoria dreptului se face distincţie întreexpresiile : "izvoare materiale", "sociale" sau 'izvoare reale" şi expresia "izvoareformale" ale dreptului.

Prin "izvoare materiale" ("sociale" sau "reale") se exprimă un conţinut maiapropiat celui etimologic, în care sunt cuprinşi, în mod generic, ansamblul factorilorşi condiţiilor de configurare, de determinare a dreptului: social-politici, istorici,economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile, relaţiile interumane etc.În acest înţeles generic, izvorul material al dreptului — în sens larg — îl constituieînsăşi existenţa social-istorică.

În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă, prin izvoare materiale seînţeleg faptele omeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care norma de drept leagănaşterea, modificarea şi stingerea unui raport juridic. Cu alte cuvinte, în acest înţeles,nu orice fapt uman constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) aldreptului, ci numai acele fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a uneinorme juridice.

În majoritatea sistemelor juridice contemporane — cu anumite diferenţieriîn denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice — principalele izvoare ale dreptuluiîmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor,dispoziţiilor etc.

Noţiunea de "izvor de drept formal" este proprie limbajului juridic şiexprimă un alt conţinut. Astfel, prin izvor formal al dreptului (sau, exprimat maidirect — "izvor de drept") se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridicăelaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma în care esteexprimată norma juridică respectivă, ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridicenu apar ca acte normative sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite(poliforme sau multiforme), acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori, ca deexemplu: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îlreglementează, ierarhia foiţei juridice a actului normativ respectiv, procedura sautehnica legislativă prin care este elaborată etc.

Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul surseinormative, după natura şi eficacitatea lor, în izvoare principale, directe sau propriu-zise şi izvoare subsidiare sau indirecte.

Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma, reprezintăforme de exprimare nemijlocită (imediată), independente şi principale.

FIZVOR DE

DREPT

FIZVOARE

MATERIALE

FIZVOAREFORMALE

51

Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate, ca de exemplu, practicajudiciară sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie„validate" de lege pentru a deveni izvoare de drept. Ele sunt considerate, adesea, cafiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şilegiuitor. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres.

Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere adreptului în: izvoare scrise, legea şi izvoare nescrise, cutuma, principiile generalede drept.

Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale.De exemplu, legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale, spre deosebirede cutumă şi doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale.

Se mai vorbeşte de izvoare documentare, prin care se desemneazăpublicaţiile oficiale care conţin textul autentic al actelor legislative. Izvoruldocumentar oficial ar fi Monitorul Oficial al României.

5.2 Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern

In mod tradiţional, se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şianume:; 1) cutuma; 2) legea; 3) jurisprudenţa şi 4) doctrina. Dar, atunci când suntexaminate izvoarele formale ale dreptului intern, trebuie avute în vedere şi 5) ceea ceeste denumit "drept autonom" şi "actele norme"(contractul normativ), precum şi 6)principiile generale ale dreptului.

5.2.1 Obiceiul juridic (cutuma)

Este cel mai vechi izvor de drept. Încă de la apariţia sa, obiceiul juridicurmărea apărarea valorilor comunităţii. Ginta, fratria, tribul îşi organizau şidesfăşurau viaţa şi munca în comun, pe baza obiceiului, care conturase norme deconduită socotite utile şi necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei săpoată convieţui.

Obiceiul juridic (cutuma), care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiulpământului, este o regulă de conduită nescrisă, care s-a format prin repetarea uneipractici, pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo), încredinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). Autoritateacutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi" .Astfel, condiţia cutumei este o constatare de fapt, inveterata consuetudo, care dăconştiinţa ce este drept şi necesar, opinio necessitatis .

Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior înmod repetat, a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum serecunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". În fiecare din acestecazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun, constatându-se căunele se repetă. Pe această cale, se desprinde ce este comun într-o multitudine decazuri concrete. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate, dând, uneori,sentimentul de nesiguranţă, dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cuuşurinţă „necesităţilor sociale".

În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru caobiceiul să devină drept:

1. O condiţie obiectivă (materială), ceea ce presupunea ca regularespectivă să fi cunoscut o practică îndelungată;

FOBICEIULJURIDIC

52

2. O condiţie subiectivă (psihologică), potrivit căreia regula trebuia să aibăcaracter obligatoriu, adică să fie sancţionată juridic .

Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate facetrimitere la obicei. În acelaşi timp, legiuitorul poate - la elaborarea unei legi noi -săelimine unele obiceiuri, contestându-le în mod expres valabilitatea, aşa cum s-aîntâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. Pe de altă parte, legiuitorul nueste în măsură să împiedice formarea unor noi cutume, uzuri etc.

Uzurile au un caracter convenţional, fiind rezultatul înţelegerii părţilor con-tractante cu prilejul încheierii contractelor. Tocmai pentru că au caracterconvenţional, uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor, spre deosebire de obiceiuri,care pot fi invocate în faţa instanţei în mod direct.

Atunci când cutuma se constată din acţiunea repetată a unui organ de dreptpublic „ea constituie o uzanţă". Uzanţele sunt întâlnite în dreptul constituţional, îndreptul internaţional, în dreptul comercial. Aşa, de pildă, în baza uzanţelorparlamentare, prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel mai învârstă (decanul de vârstă).

În afară de faptul că este nescrisă — şi, în mare măsură, tocmai de aceea —cutuma se caracterizează prin mobilitate.

Unii, însă, consideră mobilitatea cutumei ca un incovenient mai degrabădecât o virtute, deoarece această mobilitate împiedică constatarea ei. Această nevoiede a constata cu precizie conţinutul normelor de drept cutumiar a fost argumentulmajor care a fost avansat de aceia care au susţinut codificarea (adică adunarea şisancţionarea, în formă scrisă a cutumelor într-un cod). Pe de altă parte, codificarea areefectul de a întrerupe evoluţia cutumei redusă la regula scrisă a codului. Este adevăratcă o nouă cutumă se poate forma ulterior adoptării codului, dar ea trebuie să fiepropter legem (adică bazată pe lege) şi nu contra legem (adică împotriva legii). Cualte cuvinte, o cutumă ulterioară nu poate contrazice o normă cuprinsă într-un cod oriîn orice altă lege. În nici un caz nu ar putea o nouă cutumă să abroge sau sădesfiinţeze o lege în vigoare. În ce măsură — însă o cutumă propter legem poatemodifica legea însăşi este o problemă foarte dificilă, care trebuie rezolvată de la cazla caz. Desigur, cutuma nu poate modifica o regulă imperativă (ori peremptorie), darse pot concepe situaţii în care o cutumă ar putea modifica o normă supletivă (orifacultativă).

Este de remarcat faptul că Statutul Curţii Internaţionale de Justiţierecunoaşte cutumei rolul de izvor de drept, definind-o drept „o practică generalăacceptată de drept".

5.2.2 Legea

Dreptul nescris, dreptul cutumiar, nu a putut, evident, să asigurereglementarea, conservarea şi apărarea unor relaţii noi, care s-au format odată cuînceputurile vieţii statale şi care, prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi, au reclamatformarea de norme juridice noi. Astfel, primele acte normative în statele antice aucuprins, pe lângă reguli cutumiare, reglementări referitoare la relaţiile de proprietate,la situaţia lipsită de drepturi a sclavilor, au consacrat împărţirea populaţiei dupăcriteriul averii, apartenenţei de castă.

În toate statele există mai multe categorii de acte normative, rolul cel maiimportant avându-1 legea.

Denumirea de lege a fost folosită în doctrina şi practica juridică pentru adesemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat, fie elF

LEGEA

53

unipersonal, fie colegial, în funcţie de tipul istoric de drept şi de regimul politic alstatului.

Astfel, sunt cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientuluiantic: Legea Bokoris în Egipt, Legea sau Codul Hammurabi în Babilon, Legea Manuîn India, Legea Mu în China. În statele antice de mai târziu — Grecia şi Roma —denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridicăsupremă: Legile lui Solon, Legea celor XII Table.

Ulterior, importanţa dreptului scris şi necesitatea sa începe să se simtă totmai mult, pe măsura depăşirii economiei naturale. Paralel cu dreptul obişnuielnic şireceptarea dreptului roman,sunt edictate legi şi coduri, cum au fost: Codiceledreptului civil (Corpus iuris civilis), care cuprindea Digestele, Codul, Instituţiile şiNovelele, codificare a dreptului roman pus de acord cu realităţile social - politice dinepoca împăratului Justinian, Codul Penal Carolina din Germania secolului al XVI-lea, Codul maritim din Franţa secolului al XVII-lea, sau Pravilniceasca Condică dinRomânia secolului al XVIII-lea.

Tendinţa constantă spre un drept scris a cunoscut o puternică afirmare înepoca modernă, mai ales după victoria revoluţiilor burgheze, când apar primeleconstituţii ca legi fundamentale şi iau o mare amploare codificările mai ales pe bazaexemplelor napoleoniene din Franţa, în special în domeniul dreptului civil, comercialşi penal.

Conceptul de lege are două accepţiuni. Prin lege lato sensu se înţelegeorice act normativ emis de un organ de stat, care este împuternicit să emită acel actconform unei proceduri prestabilite (deci nu numai legea). Stricto sensu, prin lege seînţelege numai acel act normativ care este adoptat de către parlament.

În sensul comun al termenului, legea cuprinde orice regulă de dreptobligatorie, orice izvor de drept scris. In scopul de a se evita orice confuzie şi a seînţelege mai lesne sensul noţiunii de lege, în ultima perioadă de timp doctrinautilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii de lege, denumirea de act normativ.

In noţiunea de act normativ sunt cuprinse diferite acte normative ce segăsesc într-o ierarhie determinată de natura şi rangul autorităţii publice care le adoptăşi anume: Constituţia, legile, tratatele ratificate prin lege, decretele emise dePreşedintele României, Ordonanţele şi hotărârile adoptate de Guvern, Regulamenteşi statute aprobate prin hotărâri ale Guvernului, ordinele emise de ministere,hotărâri emise de autorităţile locale, ordinele emise de prefect, dispoziţiile emise deprimari.

In principiu, normele juridice cuprinse într-un act normativ dintr-o categorieinferioară nu pot deroga de la normele dintr-o categorie superioară, căreia îi suntsubordonate.

Constituţia este legea fundamentală a ţării, este norma juridică supremă,căreia trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelaltelegi votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Ea ocupă locul principalîn ierarhia izvoarelor dreptului.

Spre deosebire de cutumă, legea este un act conştient de voinţă care estefăcut pentru atingerea unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale. De obicei, sespune că legea este generală, obligatorie şi permanentă.

Legea este generală, în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţiicare cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. (Singura excepţieconstă în legile individuale, adică acelea care sunt adoptate pentru anumite actespecifice. Se pot cita, ca exemple, decorarea unui cetăţean, exproprierea unui anumit

54

imobil pentru cauză de utilitate publică sau aprobarea unui fond financiar pentru unanumit eveniment).

Legea este obligatorie, în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiuneacelor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei. Vorbind la propriu, aceastăcaracterizare este evident prea largă, deoarece toate normele supletive (şi elereprezintă marea majoritate în dreptul privat) nu sunt obligatorii pentru autorii actelorjuridice respective. Cu alte cuvinte, datorită principiului autonomiei de voinţă, ei potsubstitui voinţa lor pentru prevederile conţinute în normele supletive. (Acesteprevederi devin însă obligatorii, în lipsa unei asemenea înlocuiri, şi numai în acestsens se poate spune că legea este obligatorie în ce priveşte normele supletive).

În fine, legea este, de regulă, permanentă, în sensul că ea rămâne în vigoareatâta vreme cât nu este abrogată. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare, carerămân în vigoare la împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unuieveniment prevăzut în legea însăşi). Aceasta înseamnă că legea nu poate ieşi dinvigoare ca urmare a unei desuetudo (lipsă de uz) sau consuetudo abrogatio (cutumăabrogatorie). Spre deosebire de cutumă, legea este fixă şi conţinutul ei poate fideterminat, în majoritatea cazurilor, relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine.

5.2.3 Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar.

Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în uneleetape ale evoluţiei istorice a dreptului.

Practica judiciară, denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa, desemneazătotalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată,indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătoreascădintr-un stat. Jurisprudenţa este creaţia unei autorităţi judiciare, de aceea se apropie delege şi se deosebeşte de obiceiul juridic.

Potrivit rolului lor, instanţele judecătoreşti rezolvă cauzele deduse în faţa lorşi pronunţă hotărâri pe baza legii.

Activitatea judecătorului este guvernată de două principii: el se pronunţănumai în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale, înafara speţei deduse în faţa sa (art. 4 din Codul civil).

Judecătorul, potrivit normelor de organizare judecătorească, nu este, îngeneral, legat de hotărârea altei instanţe şi nici chiar, de propriile sale hotărârianterioare. Excepţie fac hotărârile date cu casare, care sunt obligatorii pentru cauza încare sunt pronunţate, fără însă să fie obligatorii în cauze analoge. Instanţele de fond,ca şi cele de recurs, se pot pronunţa în mod liber, în orice cauză nouă, fără să fielegate de hotărârile anterioare date în alte cauze similare.

Totuşi, în practică, instanţele judecătoreşti „se fixează", de multe ori lasoluţii unitare. Aceasta se datorează, în primul rând, Înaltei Curţi de Casaţie şiJustiţie, care soluţionează suveran conflictele în aplicarea legii dintre instanţeleinferioare şi impune punctul său de vedere. Pe de altă parte, formarea unei practiciconstante, se datoreşte tendinţelor Tribunalelor şi Curţilor de a-şi crea o practicăunitară, pronunţându-se în acelaşi sens.

Rolul jurisprudenţei a fost diferit în evoluţia dreptului, aşa cum este de altfelşi astăzi în sistemele de drept contemporan.

Începând cu sec al III-lea î.H., la Roma, este constituită şi consolidatăinstituţia jurisconsulţilor, adică a celor care aveau ştiinţa dreptului şi-1 popularizau

FPRACTICAJUDICIARA

55

acordând consultaţii. Aceste consultaţii erau formulate în scris şi adresatejudecătorilor, fie expuse oral în prezenţa martorilor, ajungând să formeze practic undrept de sine stătător. Unii jurisconsulţi şi-au redactat în scris opiniile, care au devenitapoi izvoare de drept.

În Imperiu Bizantin (Roman de Răsărit), care a preluat fondul culturiiromane şi a grefat-o pe spiritualitatea de sorginte greco-orientală, timp de 1000 de ani(până la 1453) se dezvoltă un sistem de drept aşezat pe monumentala operă juridicăcunoscută în istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus Juris Civilis, redactat înanul 534.

Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca şi CodulNapoleon, jurisprudenţa şi-a pierdut din însemnătate. Totuşi, deciziile Tribunalelor, aCurţilor Constituţionale, ale Curţilor Supreme etc, constituiau izvoare de drept.

În prezent, în România, practica judiciară nu constituie izvor de drept.În dreptul anglo-saxon însă, jurisprudenţa este considerată ca un important

izvor de drept, situaţie asemănătoare existând şi în dreptul islamic.În ţările de common law, concepţia generală este că înţelesul dreptului este

acela pe care i-1 dau instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte, conţinutul oricăreinorme juridice este acela determinat în precedentul judiciar (adică într-o hotărârejudecătorească anterioară). Aceasta nu înseamnă însă că, în sistemul de common law,orice hotărâre judecătorească reprezintă un izvor de drept. În Anglia, această funcţie oau, spre exemplu, deciziile date de Privy Council al Camerei Lorzilor.

În această ţară precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iarjudecătorul nu este considerat un simplu interpret şi aplicator de lege, ci un creator delege.

Judecătorul trebuie să caute, înainte de orice, dacă un caz similar nu a fostsoluţionat anterior. Dacă există un precedent într-un caz similar, el este obligat să-1urmeze.

Şi invers, dacă judecătorul soluţionează un caz nou, hotărârea sa obligă peviitor toţi judecătorii de rang inferior. Astfel, aplicarea regulii precedentului are carezultat formarea unui drept jurisprudenţial, numit, aşa cum s-a mai arătat, "case law".în dreptul englez, norma juridică rezultă din speţa cu ajutorul căreia a fost degajată şiconstituie temeiul hotărârii judecătoreşti dată în această speţă (ratio decidendi).

Hotărârile judecătoreşti au deci în ţările de Common Law o autoritatedeosebită, trebuind să fie urmate, în mod obligatoriu, hotărârile instanţelor superioare(Curtea Superioară şi Camera Lorzilor).

Precedentul judecătoresc este format prin acel gen de hotărâri diferit dehotărârile „de speţă”, care prezintă interes doar pentru cazurile individualesoluţionate.

În România, precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilorjudecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor.

Aceste hotărâri se numesc "decizii de principiu". O importanţa deosebita auacele hotărâri judecătoreşti de principiu care soluţionează pentru prima dată oproblemă de drept principală. Deciziile de principiu apar când instanţele suntconfruntate cu probleme de drept noi, când trebuie să fie clarificate dubiile legii, cândaceasta este incertă şi incompletă, când este necesară adoptarea unei poziţii într-ocontroversă juridică, când este necesar să se umple lacunele legii, când judecătorulare o contribuţie novatoare, creatoare.

FPRECEDENTUL

JUDICIAR

56

5.2.4 Doctrina

Doctrina a avut un însemnat rol şi ca izvor de drept, în special în antichitateşi epoca medievală. Într-adevăr, în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat oactivitate complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului, aducându-şio contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice larelaţiile vieţii sociale.

Astfel, în sec. al III-lea e.n., operele lui Papinian, Paul, Ulpian, alături decele ale lui Modestin şi Gaius, au căpătat putere de lege.

În continuare, de-a lungul secolelor, doctrina şi-a adus o însemnatăcontribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţileîn continuă dezvoltare, dar rolul ei ca izvor principal de drept a încetat, practic, înepoca modernă.

În prezent, ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului.Doctrina este calificată ca dominantă, atunci când se caracterizează prin

multitudinea, constanţa şi autoritatea opiniilor care o formează.Doctrina face cunoscută practica judecătorească. Ea îl inspiră pe judecător.

Totodată, doctrina tinde să se materializeze în soluţiile legislative. Ea poate inspiramodificarea legislaţiei, prin propunerile ei numite "de lege ferenda". Doctrinaexercită, aşadar, o influenţă incontestabilă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei.

Doctrinei nu i se recunoaşte, însă, decât un rol secundar, fiind socotită chiar cao simplă reflectare a "adevăratelor izvoare de drept", adică a legii şi practiciijudecătoreşti. Funcţia doctrinei este de neînlocuit, deoarece atât legislaţia, cât şijurisprudenţa rămân inevitabil fragmentare, doctrinei revenindu-i să sistematizeze şisă reunească aceste elemente separate, prin generalizări sistematice.

Doctrina este recunoscută ca izvor de drept şi prin Statutul CurţiiInternaţionale de Justiţie de la Haga, opiniile doctrinare fiind luate în considerare înefortul de soluţionare cât mai corectă a cazurilor supuse înaltului for judiciar.

5.2.5 Dreptul autonom şi contractul normativ

În legătură cu izvoarele formale ale dreptului, trebuie să avem în vedere şiceea ce în literatura de specialitate se numeşte "dreptul autonom". Spre deosebire dedreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale, careau fie un caracter economic (de exemplu, cooperative, corporaţii economice), fiecaracter social (de ex., sindicatele profesionale), fie un caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de ex., asociaţiile ştiinţifice, federaţiile sportive).

El îmbracă forma unor statute, regulamente, ca de exemplu, regulamentelefederaţiilor sportive, cutume, contracte colective între organizaţiile patronale şiorganizaţiile sindicale.

Izvoarele "dreptului autonom" sunt subsidiare, în raport cu izvoareledreptului de provenienţă statală, cărora li se subordonează.

În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept, contractul normativ ocupă unloc secundar în comparaţie cu celelalte izvoare — obiceiuri juridice, acte normative(legi).

Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şiobligaţiile unor subiecte precis determinate. În cazul în care contractul nu vizează unraport juridic concret, ci stabileşte, în urma acordului între două sau mai multe părţi, o

FDOCTRINA

FDREPTUL

AUTONOM

FCONTRACTUL

NORMATIV

57

regulă generală după care se vor conduce aceste părţi, el poate căpăta valoare de izvorde drept.

În dreptul intern, contractul cu caracter normativ a jucat un rol maiimportant în dreptul feudal. Se pot cita, ca exemple, Magna Charta Libertatum,încheiată în 1215 între feudali şi regele Angliei.

Contractul normativ, ca izvor de drept, îşi găseşte o largă aplicabilitate îndreptul internaţional. Subiectele principale ale dreptului internaţional, statele, îşireglementează relaţiile reciproce prin diferite acte, purtând denumirea de acord,cartă, pact, tratat, convenţie etc.

5.2.6 Principiile generale ale dreptului

Cuvântul "principiu" provine din grecescul "arhe", pe care latinii l-autradus cu "principium", si înseamnă: început, obârşie, având şi sensul de elementfundamental.

În domeniul dreptului, prin principiu, înţelegem atât un fundament alsistemului de drept, cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrulsistemului în jurul unor idei călăuzitoare.

Principiile dreptului, elemente persistente, perene, structurale alenormativităţii juridice, adevăraţi "invarianţi ai dreptului", se dezvoltă şi evolueazăîntr-o strânsă legătură cu principiile generale care guvernează activitatea umană, fiindconsiderate nişte comandamente ale vieţii sociale, vizând garantarea ordinii şisecurităţii sociale.

Filosofia şi doctrina juridică au încercat, de la primele lor începuturi, săsurprindă liniile directoare ale dreptului, principiile acestuia, care explică raţiunea dea fi şi specificul dreptului.

Încă de la începuturile istoriei dreptului se desprinde existenţa unor preceptecare, prin însăşi vechimea lor milenară sunt socotite eterne şi cărora li se atribuievaloarea unor idei forte, sortite să tuteleze legislaţiile.

Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimareîmbracă forma unor figuri de stil, precum: "nemo censetur ignorare legem", potrivitcăruia legea este cunoscută de toţi, nimeni neavând voie să nu o cunoască; "nullapoena sine legem" - nu există pedeapsă fără lege; "pacta sunt servanda", înconformitate cu care înţelegerile (pactele) trebuie respectate; "nemo judex in causasua" - nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces; "in dubio pro reo", învirtutea căruia se înlătură "anticiparea" vinovăţiei unei persoane.

Maximele, aforismele, adagiile juridice nu ţin toate loc de principiide drept, căci ele sintetizează experienţele juridice unilaterale şi joacă un rollimitat în interpretarea realităţii juridice.

Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un număr mare de cazuriconcrete şi sunt rezultatul unor observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii.

Existenţa principiilor dreptului este astăzi recunoscută în ştiinţa juridică,făcându-se uneori referire la ele şi în practica legislativă. Aşa, de exemplu, StatutulCurţii Internaţionale de Justiţie menţionează ca sursă a dreptului "principiile generaleale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar Codul civil italian recomandăjudecătorului de a statua, în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale aledreptului.

Totuşi în doctrină nu s-a ajuns la un consens asupra criteriilor de delimitare,de clasificare a categoriilor de principii ale dreptului.

FPRINCIPIILEDREPTULUI

58

Într-o sumară şi aproximativă enunţare şi ordonare a principiilor dreptului,acestea s-ar încadra, în linii mari, în două categorii: categoria principiilor generalesau fundamentale, acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul întreguluisistem al dreptului, precum şi cele consacrate în Constituţie şi categoria principiilorde ramură.

Frontiera dintre aceste principii este elastică, penetrabilă, în sensul că ele seîntrepătrund, se completează şi se sprijină reciproc, unele dintre principii fiind, înacelaşi timp şi fundamentale, dar şi de ramură, unele principii generale, precum cel allibertăţii, responsabilităţii fiind şi principii ale altor sfere sau domenii ale existenţei(morală, etică, religie, economie), suprapunându-se, în acelaşi timp, cu valorilesociale respective, iar alte principii sunt comune mai multor ramuri ale dreptului:principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, al autorităţii de lucru judecat, aldreptului la apărare.

Se observă că principiile generale constituie fundamentul principiilor deramură, căci plecând de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formuleazăo serie de principii specifice, cum ar fi: principiul legalităţii incriminării - în dreptulpenal, principiul reparării integrale a prejudiciului - în dreptul civil, principiulrespectării tratatelor - în dreptul internaţional public.

Evoluţia dreptului a consacrat, însă, o serie de principii de largă aplicaţie,principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci,printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei, echităţii, egalităţii, libertăţii,legalităţii, responsabilităţii.

5.3 Izvoarele dreptului internaţional.

În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creezenormele de drept şi apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care făuresc acestenorme şi le exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare aledreptului internaţional sunt:

— cutuma internaţională, definită ca o practică generală şi repetată întimp în raporturile dintre state, acceptată de acestea ca regulă obligatorie, este celmai vechi izvor al dreptului internaţional;

— tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau maimulte state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;

— principiile generale de drept fixate în Statul Curţii Internaţionale deJustiţie, sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridicenaţionale;

- jurisprudenţa internaţională.

5.4 Raporturile dintre izvoarele dreptului.

Izvoarele dreptului sunt cuprinse într-un sistem unitar, interdependenţa,corelaţia şi ierarhia dintre ele fiind recunoscută. În cadrul acestor izvoare, loculcentral îl ocupă legile, la un nivel superior găsindu-se întotdeauna Constituţia, căreiaîi sunt subordonate celelalte acte normative.

Izvoarele formale ale dreptului se află într-o relaţie de continuitate, nunumai între ele, dar şi cu elemente de fapt, pe care le domină. Dacă se reunesc şi secombină atât izvoarele dreptului pozitiv, cât şi diversele procedee şi metode, careservesc la degajarea dreptului pozitiv, printr-o cercetare mai liberă, se constată o vastăierarhie a metodelor de interpretare, tocmai pentru a evidenţia unitatea procesului

59

elaborării, interpretării şi aplicării dreptului. Există, deci, o pluralitate şi diversitate deizvoare ale dreptului, cu forţă şi valoare diferită, în cadrul cărora dreptul scris are unrol superior cutumei, dreptul care emană de la stat primează faţă de izvoareledreptului autonom - statute, regulamente, convenţii colective, iar tratatele şiconvenţiile internaţionale au o valoare egală cu a legilor şi, uneori, sunt chiarprioritare.

Trebuie menţionat şi faptul că izvoarele secundare nu pot modifica, îndreptul modern, în mod direct sau indirect, izvoarele principale. De asemenea,raportul dintre izvoarele dreptului depinde de societatea dată şi de perioada istorică lacare ne referim.

În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine sămenţionăm faptul că în fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şi pondereadiferitelor izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii, specifice. În acelaşi timp estede reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi stat izvoarele de drept nu se manifestăizolat unul de altul, ci, dimpotrivă, ele se află într-o legătură organică, sistemică, decomplementaritate şi subordonare, toate laolaltă alcătuind un sistem într-un stat, într-oanumită perioadă istorică. Cu toată diversitatea lor, ele au aceeaşi finalitate - creareaunei organizări sociale bazate pe o ordine de drept corespunzătoare.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989Ciobanu D.: „Introducere în studiul dreptului”, Editura Hyperion XXI,

Bucureşti, 1992.Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.Mazilu D-tru.: “Tratat de teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2004.Pescatore P.: „Introduction a la science du droit”, Office des Imprimes de

l’Etat, Luxembourg, 1960.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,




Bucureşti, 2000.


Ce se înţelege prin izvor formal de drept?

60

TEMĂ DE REFLECŢIE

Practica judiciară şi precedentul judecătoresc – o singură noţiune?


1.Care sunt izvoarele formale ale dreptului?2.Arătaţi asemănările şi deosebirile dintre lege şi cutumă.3.Definiţi principiile generale ale dreptului.4.În ce constau raporturile dintre izvoarele dreptului?



1. p.48

2. p.49-50

3. p.56

4. p.56-57

10.

61

CAPITOLUL VINORMA JURIDICĂ


Cuprins:8.1 Conceptul de normă juridică8.2 Trăsăturile normei juridice8.3 Structura normei juridice8.4 Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor8.5 Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului)8.6 Interpretarea normelor juridice

Obiectiv general: - Cunoaşterea conceptului de normă juridică, identificarea structurii şi trăsăturilor

ei, precum şi a principiilor de acţiune, aplicare şi interpretare a sa.Obiective operaţionale:

- Definirea conceptului de normă juridică;- Evidenţierea structurii trihotomice a normei juridice şi cunoaşterea trăsăturilor ei

caracteristice;- Identificarea fazelor de aplicare a dreptului şi a problemelor pe care le ridică

acest proces;- Cunoaşterea formelor interpretării normelor juridice şi a metodelor de

interpretare.

= 4 ore

62

CAPITOLUL VINORMA JURIDICĂ

6.1 Conceptul de normă juridică

În categoria largă şi diversificată a normelor sociale un loc şi rol distinct îlau normele juridice.

Definiţiile date noţiunii de "normă juridică" deşi sunt nuanţate de la un autorla altul, exprimă aproximativ acelaşi conţinut. Astfel: normele juridice "reprezintăreguli de conduită instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată princonştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului".

Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportulnormativ al "ordinii de drept" în societate, care, la rândul ei, se constituie caelementul central, cel mai eficient al "ordinii sociale" în ansamblul ei.

Norma juridică este considerată unitatea structurală de bază a sistemuluicare conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi îndiferite relaţii, fiind un model de comportament.

Norma juridică este o normă de conduită socială, ceea ce înseamnă că normajuridică priveşte exclusiv relaţiile dintre oameni şi că atributele normei sociale seregăsesc în norma juridică.

Forţa ei constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi. Norma juridicăeste un comandament privind un model de conduită. Ea se distinge de alte norme deconduită socială prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare esteîncredinţată puterii publice, prin proceduri speciale. Norma juridică este o reglare, omenţinere, o aranjare şi restabilire a echilibrului social şi de control social.

Ca element constitutiv al dreptului, "celulă de bază" a acestuia, normajuridică poate fi definită lapidar ca o regulă de conduită, instituită de puterea publicăsau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţacoercitivă a statului. Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului şi anumede a asigura convieţuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcţiapromovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ceguvernează societatea respectivă.

6.2 Trăsăturile normei juridice

Norma juridică fiind mijlocul de realizare a idealului de justiţie înconformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale, areurmătoarele trăsături definitorii, caracteristice:

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul căprescrie o conduită tipică şi este menită să se aplice unui număr nelimitat de cazuri şipersoane, tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula de drept este garantată,în termeni generali şi abstracţi, generalitatea fiind asigurarea împotriva oricăreidiscriminări personale şi a realizării principiului egalităţii în faţa legii, dar egalitateanu înseamnă uniformitate. Caracterul general şi impersonal al normei nu înseamnăînsă, că fiecare normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupraîntregii populaţii. Unele norme pot privi pe toţi cetăţenii, altele numai o anumităcategorie de persoane, funcţionari, proprietari, chiriaşi etc. Unele norme vizeazăîntreg teritoriul ţării, altele numai părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră,domeniul silvic, unităţile administrativ-teritoriale). Dar aceasta nu înseamnă că o

FNORMA

JURIDICA

F

FCARACTERGENERAL SI

IMPERSONAL

63

normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai mult sau mai puţinimpersonală. Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupunecuprinderea tuturor cazurilor şi a situaţiilor în care se poate afla un subiect. Normajuridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale.

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu pentru că intervine şireglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care privesc guvernareaacesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Tocmaiimportanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină prevederi care nusunt lăsate la liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate demodalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptuluiadministrativ), în maniera permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptulcomercial etc.) sau maniera prohibitivă.

Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplicăimediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Norma juridicănu poate fi aplicată decât în termeni foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivăîncepe la o dată foarte exactă şi certă; acţiunea ei este continuă, permanentă, respectivpână când norma juridică este în vigoare. Aplicarea normei juridice estenecondiţionată, în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus înaplicare.

Obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţasocială, existând norme care se aplică cotidian, des sau foarte des, dar şi norme carese aplică rar sau foarte rar, unele deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. Toatenormele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

6.3 Structura normei juridice

Prin structură, în acest context, se înţelege modul de alcătuire, de existenţăspecifică a conţinutului şi formei normei juridice; structura acesteia poate fiidentificată în două planuri ale analizei, al structurii interne, adică structura logico-juridică a normei, şi al structurii externe, ca mod de exprimare în cadrul unui actnormativ, adică structura tehnico-legislativă.

A) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logicăinternă sunt în esenţă, următoarele :

— ipoteza — formulează împrejurările sau condiţiile conduitei saufaptei supuse normării ;

— dispoziţia — formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată(obligatorie, interzisă, permisă etc.) ;

— sancţiunea — formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, aconduitei prescrise, în ipoteza dată.

În legătură cu această structură logico — juridică internă, trinomică, anormei trebuie observate cel puţin următoarele două aspecte ale ei:

În primul rând, nu toate categoriile de norme (dacă avem în vedereclasificarea lor în ramuri ale dreptului) sunt structurate în mod strict-formal în funcţiede aceste trei elemente. Comparând, bunăoară, normele dreptului constituţionalcu cele ale dreptului penal sau civil, ale dreptului familiei etc. apare evident că ele nusunt structurate identic. Structura trinomică ipoteză — dispoziţie — sancţiuneapare cu deosebire în categoria normelor de tip conduită (ca de exemplu, în normelepenale, unele norme ale dreptului administrativ, dreptului civil, dreptului familiei),fiind greu de identificat sau chiar lipsind din structura internă şi formală a celorlalte

64

norme prin al căror conţinut nu se reglementează conduite, acţiuni, drepturi-obligaţiietc., ci se consacră principii (norme-principii), se stabilesc structuri, atribuţii, rolurietc. (norme-structuri, norme-atribuţii etc.) Cum însă ponderea cea mai însemnată anormelor dreptului o constituie categoria normelor-conduită, structura acestorabazată pe cele trei elemente devine relevantă şi caracteristică pentru normajuridica în general.

În al doilea rând, se impune şi observaţia că în chiar categoria normelor detip conduită această structură trinomică nu este prezentă în mod strict, cumulativ înfiecare normă luată ca text de sine-stătător Aceasta deoarece reglementarea unorconduite mai complexe nu poate fi exprimată în mod concentrat într-un singur text-articol normativ, ci într-un grupaj conex de asemenea articole. De aceea, unul saualtul din elementele de structură ale normei - ipoteza, dispoziţia, sancţiunea -poatelipsi dintr-un articol concret sau altul, dar el nu poate lipsi din grupajul sau ansamblulacelei reglementări sau din actele normative conexe la care se face trimitere.

Există situaţii când dispoziţia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinseîntr-un articol, iar sancţiunea este formulată într-un alt articol.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice,precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei.

În funcţie de precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, înliteratura juridică se disting ipoteze determinate şi relativ determinate.

Ipoteza determinată stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei.Aşa este, de pildă, cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limita de vârstă,invaliditate sau urmaş) unde prin lege se prevăd toate condiţiile pe care trebuie să leîndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-o anumită categorie de pensie şi a ise stabili cuantumul acesteia.

Ipoteza relativ determinată este aceea care indică împrejurările de aplicarea dispoziţiei, dar conţinutul concret al acestor împrejurări prin natura lui nu poate fidat în actul normativ, ci este lăsat pe seama organului de stat. Bunăoară, Codul deprocedură penală, în art. 250 prevede că organul de urmărire penală poate emitemandate de arestare, printre altele, şi în ipoteza că "există temere fondată dedispariţie".

În general, în dreptul modern se urmăreşte ca ipotezele să fie pe cât posibilconcret şi complet formulate, aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai adispoziţiei, o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii.

Ipoteza poate să fie simplă — adică să prevadă o singură împrejurare înprezenţa căreia se aplică dispoziţia, sau poate să fie complexă, adică să prevadă omultitudine de împrejurări, care — toate sau fiecare în parte — să determine aplicareadispoziţiei.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice; ea conţineprescripţia de conduită, adică conduita pe care trebuie să o aibă o persoană înîmprejurarea avută în vedere de norma sau mai precis drepturile şi obligaţiilesubiectelor participante la raporturile sociale.

Dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţiadeterminată stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile persoanelor la care se referă,pe când dispoziţia relativ determinată stabileşte mai multe variante de conduită saulimite ale acesteia, urmând ca subiecţii să opteze pentru una din ele sau în cadrullimitelor, conduita dorită. De exemplu, art. 36 din Codul familiei prevede că „ladesfacerea căsătoriei, bunurile se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă

FIPOTEZA

FDISPOZITIA

65

soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţajudecătorească". Este o dispoziţie relativ determinată.

După criteriul conduitei prescrise, dispoziţiile normei juridice pot ficlasificate astfel:

- dispoziţii onerative care obligă la împlinirea unor anumite acţiuni, deexemplu, obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor;

- dispoziţii prohibitive care interzic înfăptuirea unor acţiuni. De exemplu,art. 5 din Codul familiei prevăd că „Este oprit să se căsătorească bărbatul care estecăsătorit sau femeia care este căsătorită".

Deoarece dispoziţiile onerative şi cele prohibitive impun un anumitcomportament, ele se mai numesc imperative sau categorice. Ele se exprimă prinparticula „trebuie" sau printr-un verb la prezent sau viitor în formă imperativă.

- dispoziţii permisive sunt acele dispoziţii care oferă părţilor posibilitateasă aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. De exemplu, art. 685 Codul civilprevede că „Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu deinventar". O varietate a dispoziţiilor permisive sunt dispoziţiile supletive care lasă laalegerea persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze, dar dacă nu se hotărăsc,intervine prevederea de lege care suplineşte voinţa lor. De exemplu, art. 40 din Codulfamiliei prevede că la desfacerea căsătoriei, dacă nu a intervenit o învoială cu privirela numele ce urmează să-1 poarte după divorţ, sau dacă instanţa nu a dat încuviinţare,fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de căsătorie. Ele se exprimăprin particula „poate" sau un verb la timpul prezent sau viitor care exprimăposibilitatea de a alege o conduită.

- dispoziţiile de recomandare sunt acele dispoziţii care recomandăpersoanelor fizice şi juridice o anumită conduită, potrivit specificului activităţii lor.Dispoziţii de recomandare mai frecvente se întâlnesc în normele juridice privindcooperaţia de consum sau meşteşugărească.

- dispoziţiile de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea uneiconduite deosebite, în special în procesul muncii sau în creaţia literară artistică. Oasemenea dispoziţie se găseşte în art. 99 din Codul muncii care prevede recompenselece se pot acorda persoanelor încadrate în muncă.

- dispoziţii generale, speciale şi de excepţie. În funcţie de sfera aplicăriilor şi de gradul de generalitate, dispoziţiile normelor juridice pot fi grupate în:dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.

Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare şi privesc, deobicei, o anumită ramură a dreptului.

Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii dintr-oramură de drept. Se disting astfel, dispoziţii ale părţii generale şi dispoziţii ale părţiispeciale din Codul penal.

Dispoziţiile de excepţie completează fie dispoziţiile generale, fie dispoziţiilespeciale. De exemplu, art. 4 din Codul familiei stabilind vârsta de căsătorie pentrubărbaţi la 18 ani şi pentru femei la 16 ani, prevede şi o dispoziţie de excepţie. „Cutoate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care aîmplinit 15 ani". Dispoziţiile de excepţie au la bază, de cele mai multe ori, dorinţalegiuitorului de a apăra, mai eficient, o anumită categorie de valori. Uneori,dispoziţiile de excepţie sunt numite dispoziţii derogatorii, deoarece ele prevăd oreglementare derogatorie pentru o anumită categorie de relaţii sociale faţă dereglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau într-o dispoziţie specială.

c) Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice cecuprinde măsurile luate împotriva celui care a violat legea şi se aduce la îndeplinire

66

prin forţa coercitivă a statului. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţieinormei juridice şi este prevăzută nu pentru a oferi destinatarului posibilitatea de aalege între dispoziţia normei şi sancţiunea ei, ci dimpotrivă, pentru a garantarealizarea dispoziţiei normei. Dacă dispoziţia constituie elementul principal,sancţiunea este elementul accesoriu al normei juridice.

Sancţiunea normei juridice are ca scop general asigurarea respectăriidreptului; odată produsă încălcarea dreptului, sancţiunea urmăreşte să redreseze şi sărestabilească situaţia, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul carelezează ordinea socială. Constrângerea revine statului şi organelor lui, ea nu poate fipublică.

Constrângerea este aplicarea forţei în serviciul dreptului, ea este oconsecinţă posibilă a sancţiunii. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul cănorma nu a fost respectată, cu toată garanţia ce i-o conferă sancţiunea; Noţiunea de"constrângere" nu trebuie confundată cu noţiunea de "sancţiune"; constrângerea poatefi aplicată în afara oricărei sancţiuni şi invers, există sancţiuni care nu au nimiccomun cu noţiunea de constrângere, astfel cum sunt măsurile reparatorii ca daune-interese, anularea unui act juridic, dizolvarea unei societăţi, etc.

Sancţiunea este măsura luată împotriva voinţei celui care încalcă dispoziţiilenormelor de drept şi este aplicată de organe special abilitate în acest sens Sancţiuneamaterializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept, asigurândeficienţă dreptului în general.

Aplicarea sancţiunii urmăreşte, în principal: repararea prejudiciului şirestabilirea ordinii încălcate, îndreptarea celui vinovat şi reintegrarea lui în societate,prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pe viitor.

După natura raporturilor sociale reglementate şi ţinând seama depericolul social al actelor de încălcare a dreptului, se pot distinge următoarelecategorii de sancţiuni:

— sancţiuni penale — sunt cele aplicate în cazul săvârşirii de infracţiuni.După gravitatea lor, sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii, conformart. 53 Cod penal : principale (închisoare sau amendă) ; complementare(interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ; degradarea militară şi confiscareaparţială sau totală a averii) ; accesorii care constau în interzicerea unor drepturianume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea de condamnare (cuexecutarea pedepsei cu închisoare) a rămas definitivă şi până la terminarea executăriipedepsei (De exemplu, art. 64 Cod penal prevede interzicerea unor drepturi de a alegeşi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat sau obşteşti ; de aocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folositcondamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; decăderea din drepturile părinteşti ş.a.);

— sancţiunile civile — constau în despăgubirile pe care le datorează şicare sunt impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube, în vederearepunerii celui păgubit în drepturile încălcate. Sancţiunile civile pot fi executateîn natură sau în echivalent. Ele mai pot consta şi în anularea actului ilicit ş.a. ;

— sancţiunile administrative — se aplică, de regulă, pentru săvârşireaunor fapte cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunile, fapte ce senumesc contravenţii. Cea mai frecventă sancţiune administrativă este amenda ;

— sancţiunile disciplinare — se aplică în cazul abaterilor de la disciplinamuncii, stabilite prin Codul muncii, precum şi în regulamentele de funcţionare aleunităţilor economico-sociale, a instituţiilor de stat, precum şi ale celorlalte persoanejuridice lucrative.

67

Sancţiunile mai pot fi clasificate şi având în vedere criteriul gradului lorde determinare, astfel:

- sancţiunile absolut determinate — sunt cele precis formulate şi al cărorcuantum sau limite nu pot fi micşorate sau mărite de organele împuternicite să leaplice. De exemplu, art. 19 al Codului familiei prevede. "Este nulă căsătoria încheiatăcu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit.a, 9 şi 16", sau, în dreptuladministrativ, unele sancţiuni cu amendă în sumă fixă ;

- sancţiuni relativ determinate — sunt acele sancţiuni stabilite în limiteleunui minim şi a unui maxim de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare săstabilească cuantumul ei exact. În această categorie intră majoritatea sancţiunilorpenale, care înscriu pedeapsa într-o limită minimă şi maximă a ei. De exemplu,închisoare de la 6 luni la 3 ani, sau, de la 10 la 20 de ani etc. În acelaşi fel, relativdeterminat, este stabilit de regulă şi cuantumul amenzilor, fie că sunt aplicate caurmare a săvârşirii unei infracţiuni sau a unei contravenţii;

- sancţiuni alternative — uneori, organul de aplicare a sancţiunii areposibilitatea să aleagă, de regulă, între două feluri de sancţiuni (închisoare sauamendă);

- sancţiunile cumulative — sunt cele care se constituie prin cumulul,prin însumarea mai multor sancţiuni şi care se aplică în mod obligatoriu pentruaceeaşi faptă. De exemplu, sancţiunea cu închisoarea poate fi cumulată cuconfiscarea totală sau parţială a averii şi cu interzicerea unor drepturi civile saupublice.

B) Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare aconţinutului şi a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică saumai dezvoltată, la modul în care normele se încadrează în texte normative.

Forma sau structura exterioară de exprimare ţine de procesul complex alelaborării, creării şi formulării normei juridice operaţiune denumită în mod frecventca "tehnică normativă", „tehnică legislativă" sau, atunci când se are în vedere şiprocesul de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumireaeste cea de "tehnică juridică", având o sferă mai largă decât cea de "tehnicălegislativă" sau "tehnică normativă".

6.4 Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Problema acţiunii, adică a aplicabilităţii lor concrete este legată înainte detoate de determinarea momentului de la care începe să-şi producă efectele acea normăşi durata în timp a acestor efecte, limitele teritorial-administrative (adică "spaţiul") încare îşi produc efectele şi, respectiv categoriile de persoane care intră sub incidenţalor sau, după caz, sunt exceptate de la efectele acestora.

De aceea, norma juridică elaborată trebuie evaluată şi din perspectivaacţiunii sale în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

6.4.1. Acţiunea normelor juridice în timp

Prin acţiunea normei juridice în timp se înţelege perioada (durata) în timpîn care norma respectivă produce efecte de drept, adică este aplicabilă.

Actele normative sunt adoptate pentru a acţiona asupra relaţiilor sociale,pentru a determina conduita şi comportamentul subiectelor de drept. Adoptareaacestor acte normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare,deoarece aceste acte, în urma elaborării lor, trebuie să fie întâi aduse la cunoştinţa

FACŢIUNEA

NORMELORJURIDICE ÎN

TIMP

68

cetăţenilor, organelor de stat şi organizaţiilor, tuturor celor chemaţi să le respecte.Aceasta se face, în principiu, prin publicarea actelor normative într-o publicaţieoficială cum este în ţara noastră "Monitorul Oficial".

Pentru determinarea acţiunii normei juridice în timp este necesar să sestabilească atât momentul intrării în vigoare, cât şi cel al încetării sau ieşirii dinvigoare a actului normativ.

În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a legii şi a altor acte normative,modalităţile determinării acestui moment pot fi diferite.

Reglementarea de principiu a acestei probleme o găsim în ConstituţiaRomâniei care stipulează în art. 78: "legea intră în vigoare la 3 zile de la datapublicării acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată ulterioarăprevăzută în textul ei".

Regula în această materie este aceea ca legea (sau alt act normativ) prevedeea însăşi, de regulă în "dispoziţiile finale", momentul intrării sale în vigoare. Acestlucru înseamnă că legiuitorul fie fixează clar ziua, luna şi anul intrării în vigoare, fiestabileşte un termen (număr de zile sau luni) de la data publicării. Aceste date fixeazămomentul în care actul normativ respectiv începe să acţioneze.

Durata de valabilitate, de aplicare a normei , de regulă, nu este prestabilită,de la momentul intrării în vigoare. Cele mai multe acte normative intră în vigoarepentru o durată nedeterminată.

Cu toate acestea, există şi aşa-numitele legi cu termen a căror acţiune întimp este expres determinată încă de la momentul intrării lor în vigoare — câtevasăptămâni, luni, ani etc, precum şi legile temporare sau excepţionale care suntadoptate pentru situaţii deosebite cum ar fi : stare de necesitate, calamităţi naturale,epidemii, invazii militare etc. şi a căror acţiune în timp se extinde pentru durata aceleiperioade excepţionale.

Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileşte că norma juridicăproduce efecte de drept atâta timp cât este în vigoare. De aici concluzia că, înprincipiu, normele juridice nu sunt nici retroactive — adică nu se aplică unor faptesăvârşite înainte de intrarea lor în vigoare, şi. nu sunt nici ultraactive — adică nu seaplică faptelor săvârşite după ieşirea lor din vigoare. Deci, normele juridice producefecte nu pentru trecut, ci pentru viitor.

Un aspect important al acţiunii în timp a actelor normative se referă laprincipiul neretroactivităţii actelor normative. În mod logic noua reglementarejuridică nu se poate referi decât la relaţiile sociale, la situaţiile şi la conduita viitoare,ce vor apare sub imperiul legii respective. Ea nu poate determina conţinutul relaţiilorsociale, comportamentul pentru situaţiile existente înaintea intrării ei în vigoare.

De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii aleretroactivităţii legii sau a actului normativ, excepţii care se datorează şi se explicăprin necesităţile practice sau principiile de ordin umanitar. În ţara noastră,retroactivitatea actului normativ este admisă, în principiu, în următoarele situaţii:a)când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor fapte petrecuteanterior; b) legea penală mai favorabilă sau mai blândă şi c) legile interpretative.

Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admisă decât îninteresul statului, şi, desigur, pentru apărarea unor interese legitime ale cetăţenilor. Înacest sens, principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile exprimă oconcepţie umanitară, care permite ca persoanei care a comis o infracţiune în trecut,sub imperiul legii vechi, să i se aplice, dintre cele două legi penale, cea veche şi ceanouă, aceea care stabileşte pentru fapta comisă, o pedeapsă mai blândă. Cât priveştelegile interpretative, aplicarea lor retroactivă este explicabilă, deoarece ele vin să

69

arate înţelesul exact al unei legi existente şi este firesc ca acest sens să-i fie atribuitacestei legi încă de la adoptarea şi intrarea sa în vigoare.

Prevederea expresă a aplicării retroactive a unui act normativ decurge dinvoinţa exprimată în mod nemijlocit, direct de către legiuitor. Este evident că într-unregim de legalitate se va recurge foarte rar şi prudent la aceasta, pentru a nu tulburaevoluţia normală a relaţiilor sociale şi în orice caz nu se va admite o asemenea măsurăîn cazul în care ea ar leza drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.

Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii normei juridiceare loc prin următoarele modalităţi: a) ajungerea la termen în cazul normelor juridicecu termen sau edictate pentru o cauză excepţională; b) desuetudinea când deşi normaeste formal în vigoare datorită condiţiilor social economice noi, ea nu se mai aplică;c) abrogarea datorită intrării în vigoare a legii normei juridice noi.

- Ajungerea la termen este considerată modalitatea de ieşire din vigoare anormei juridice, care operează în mod excepţional, în situaţia actelor normativetemporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp, până la un anumit termen (odată calendaristică precizată). Este evident că ajungerea la termenul fixat sauîncetarea stării de fapt care a impus elaborarea normei juridice conduc la scoatereadin acţiune a normei respective.

Decretul Lege nr.60/1990 cuprinde norme juridice cu termen: referindu-sela pensionarea unor categorii de salariaţi cu reducerea vârstei, art.8 din acest actnormativ precizează: "Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990şi se aplică pe o durată de 6 luni".

- Desuetudinea este definită în DEX ca "ieşire din uz, a nu se mai folosi, anu mai fi obişnuit, a se perima". O normă juridică este căzută în desuetudine, atuncicând, deşi ea este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen, nu se maiaplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus iniţialelaborarea ei.

Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristicaperioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi, a etapelor ce marchează trecerea de laun anumit regim politic la altul, când dreptul nu are răgazul de a inventaria totalitateanormelor juridice care, deşi nu au fost expres abrogate, nu mai corespund etapei noi,ele devenind perimate, învechite.

De exemplu, în legislaţia României din perioada 1990-2000, există încă actenormative căzute în desuetudine care nu au fost expres abrogate. Legea nr. 18/1968privind controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969 privind regimulgestiunilor şi gestionarilor.

- Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare aunei norme juridice, ceea ce înseamnă încetarea aplicării ei.

Abrogarea poate fi expresă şi tacită. Abrogarea este expresă atunci cândnorma juridică nouă precizează ieşirea din vigoare a normei juridice vechi.

Abrogarea expresă este de două feluri: abrogare directă, atunci când normajuridică nouă prevede expres şi direct ceea ce se abrogă, un act normativ în întregimesau numai anumite articole ale actului; abrogarea indirectă, atunci când normajuridică se limitează să prevadă că se abrogă toate actele normative sau textele dinactele normative care sunt contrare dispoziţiilor sale, fără însă a indica actul sauarticolele respective.

Abrogarea este tacită sau implicită, atunci când dispoziţiile noii normejuridice instituie pentru aceleaşi fapte o altă reglementare. Abrogarea tacită poate fitotală sau parţială. Un caz de abrogare implicită este cel prevăzut de art. 652 alin. (2)Cod civil care distinge între copiii naturali (din afara căsătoriei) şi copii legitimi (din

70

căsătorie). Această distincţie a fost înlăturată prin art. 63 din Codul familiei careasimilează în anumite condiţii, copilul din afara căsătoriei cu cel născut din căsătorieşi deci art. 652 alin. (2) Cod civil a fost abrogat implicit. De regulă, în caz deabrogare implicită nu sunt abrogate decât acele norme vechi care contrazic normajuridică nouă.

Principiul încetării acţiunii normei juridice prin abrogare sau ajungere latermen cunoaşte şi el unele excepţii de ultraactivitate, când prevederile normeijuridice abrogate sau ajunse la termen, prin efectele care le produc, continuă să fieaplicate şi după data ieşirii lor din vigoare. Se au în vedere:

- normele juridice temporare sau cu termen, care se aplică situaţiilor ivitesub acţiunea lor, inclusiv celor nesoluţionate şi peste termenul de aplicare, deci dupăce au încetat să mai fie în vigoare;

- norma penală mai favorabilă, care se aplică şi după înlocuirea ei cu onormă mai aspră, pentru faptele săvârşite sub imperiul ei, dacă sancţiunile nu au fostaplicate sau, deşi aplicate, nu au fost executate, din aceleaşi motive umanitare pentrucare se admite retroactivitatea normei penale mai favorabile;

- norme procesuale anterioare privind competenţa instanţelor de judecatăsesizate, cu rezolvarea unor cauze aflate pe rol, termene procesuale etc, când normajuridică nouă prevede expres că pentru situaţiile în curs de soluţionare se aplicădispoziţia normei juridice vechi, rămânând deci a fi rezolvate de instanţele la care segăsesc aceste cauze în momentul apariţiei legii.

6.4.2 Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Cât priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor,modalităţi foarte strâns împletite, menţionăm că ele sunt organic legate de principiulsuveranităţii puterii de stat, manifestată în special sub aspectul suveranităţii teritorialeşi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie. In temeiul principiuluisuveranităţii statului, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetăţeniistatului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele sociale şipersoane fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă că peteritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita tuturorpersoanelor aflate pe acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excludereaacţiunii în acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el a legilor altor state.

Ne aflăm, prin urmare, în prezenţa următoarelor principii esenţiale:— principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma

juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv;— principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma

juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriulacelui stat.

Principiul teritorialităţii normelor juridice este definit în Codul PenalRomân, care în art.3 stipulează: "Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite peteritoriul României". Potrivit acestui principiu, legea penală se aplică pe întregteritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi calitateafăptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie, domiciliat înRomânia sau în afara teritoriului ei.

Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu (art.142 şi 143 dinCodul Penal Român): în sensul legii penale prin teritoriu se înţelege întinderea depământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea

FACŢIUNEA

NORMELORJURIDICE ÎN

SPAŢIU ŞIASUPRA

PERSOANELOR

71

teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia, suprafaţa navelor şiaeronavelor române.

Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii, cunoaşte anumiterestrângeri, în sensul că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite peteritoriul României de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie sau depersonalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării. Acesteexcepţii de la jurisdicţia statului român nu prezintă o încălcare, o lezare asuveranităţii, deoarece ele operează pretutindeni în lume şi sunt consecinţa unorconvenţii internaţionale care prevăd concesii reciproce între state.

Principiul personalităţii legii penale (art.4 din Codul Penal) consacrăfaptul legea penală română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afarateritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul înRomânia.

Necesitatea menţinerii şi dezvoltării unor relaţii politice, economice şiculturale între state a creat, în decursul istoriei, anumite excepţii de la principiulsuveranităţii normative a teritoriului sau a teritorialităţii, excepţii care, în condiţiilerespectării principiului egalităţii depline între state, a liberului consimţământ alstatelor, nu afectează cu nimic suveranitatea lor. Ca urmare, în anumite condiţii, peteritoriul unui stat pot exista persoane şi unele locuri (legaţii, ambasade) asupra căroranu se aplică, în anumite limite, actele normative ale statului respectiv. Este vorba, înprincipiu, despre imunitatea diplomatică, statutul juridic al consulilor, regimulspecific al unor categorii de străini.

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpuluidiplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând din inviolabilitateapersonală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a mijloacelor detransport. În cazul încălcării grave a legilor ţării de reşedinţă, reprezentantuldiplomatic care a comis o asemenea abatere gravă, poate fi declarat persona nongrata, lucru care atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.

Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite,prestaţii, nu li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă încauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc, iar regimul lor juridic este stabilit pebază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.

Cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim juridic diferit de celal cetăţenilor statului respectiv. Regimul străinilor se manifestă, de regulă, sub treiaspecte: regimul naţional, constând din faptul că străinii au aceleaşi drepturi civile caşi cetăţenii statului de reşedinţă; regimul special, potrivit căruia drepturile străinilorsunt stabilite în mod special, prin legi sau tratate internaţionale, şi regimul clauzeinaţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unuistat aflaţi pe teritoriul lui, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decâtdrepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.

Statul nostru, acordând persoanelor care sunt cetăţeni ai altor state anumitedrepturi, mai sus-arătate, pretinde ca cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul altor state să sebucure de aceleaşi privilegii, în temeiul principiului reciprocităţii. Cetăţenii statuluinostru sunt datori, oriunde s-ar afla, să respecte legile şi alte acte normative adoptatede organele noastre de stat, iar în cazul în care, aflaţi în străinătate, ar comite fapteinterzise de dreptul nostru vor suporta sancţiunile legale. Astfel, potrivit Coduluipenal (art. 5), cetăţenii români care au săvârşit în afara teritoriului ţării infracţiunideosebit de periculoase (contra securităţii statului, contra vieţii, integrităţii corporaleori sănătăţii unui cetăţean român) vor fi sancţionaţi potrivit legislaţiei noastre învigoare. Codul nostru penal prevede şi pedepsirea unor infracţiuni săvârşite de un

FIMUNITATEA

DIPLOMATICĂ

72

cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie dar care nu domiciliază în România.Este vorba despre infracţiunile de fals în monedă, trafic de femei, trafic de stupefianteetc.

6.5 Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului)

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiunistatale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normelejuridice.

Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizeazăintervenţia organului de stat, realizată pe baza competenţei conferite de lege.

Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complexcare se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabiliriiconcrete a împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia corectei aplicări a normei juridicece reglementează situaţia concretă stabilită.

Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şiobligatorii şi sunt :

— stabilirea stării de fapt;— alegerea normei juridice;— interpretarea normei juridice;— elaborarea actului de aplicare.Existenţa acestor faze (etape) în procesul de aplicare a dreptului nu

înseamnă în nici un caz segmentarea rigidă sau fărâmiţarea procesului de aplicarecare este, prin însuşi natura lui, un proces unitar. Aceste etape se întrepătrund şi secondiţionează reciproc.

1. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului deaplicare a dreptului, care implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şielementelor concrete cauzei respective.

În această fază a procesului de aplicare a dreptului, organele abilitate vorlămuri atât împrejurările concrete datorate acţiunii oamenilor, cât şi consecinţelerezultate ca efect al producerii unor evenimente.

In stabilirea situaţiei de fapt probele joacă un rol important. Sarcina probeirevine părţilor. Obiectul probei îl constituie, în principiu, numai elementele de fapt.Părţile nu trebuie să dovedească existenţa normei juridice. Judecătorul este presupus acunoaşte legea. Totuşi se ridică problema probei dreptului, atunci când este vorba dedreptul cutumiar, dreptul autonom şi dreptul străin. Elementele de fapt constau înfapte şi acte juridice. Elementele de drept constituie acele norme juridice care servescca bază părţilor şi de care depinde soluţia care va fi dată la instanţă.

Prezumţia este un mod de raţionament prin care, din stabilirea unui fapteste indus un alt fapt, care nu este probat

Prezumţiile sunt concluzii pe care judecătorul le trage de la un faptcunoscut, la un fapt necunoscut.

Prezumţiile legale sunt: a) simple, relative sau "juris tantum" şi b) absolutesau irefragabile, numite şi "juris et de jure". Prezumţiile relative pot fi răsturnate prinproba contrară care este în sarcina, celui care contestă situaţia pe care o stabileşteprezumţia. Împotriva prezumţiilor absolute nu este admisă nici un fel de probă.Prezumţiile absolute au la bază considerente de ordine publică.

Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază aprocesului de aplicare a dreptului, trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor

F APLICAREA DREPTULUI

FPREZUMTIA

73

şi laturilor problemei cercetate, pentru că numai pe această bază, organul de aplicarepoate trece la cea de-a doua fază, respectiv alegerea normei de drept.

2. Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicareselecţionează, alege norma juridică care a fost încălcată, sau norma juridică aplicabilăcazului concret (o normă care recunoaşte drepturile unei persoane fizice sau juridice),în scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt constatate.

Odată stabilite, faptele trebuie confruntate cu conceptele juridice pentru avedea cu care dintre ele se identifică şi pentru a alege norma juridică ce trebuie să fieaplicată. Un fapt nu poate produce efecte juridice prin calităţile lui intrinseci, cinorma juridică trebuie să-i atribuie o anumită calitate, o semnificaţie deosebită şianumite efecte juridice. Faptul stabilit trebuie să primească o calificare juridică,luându-se în considerare toate împrejurările.

a ) Calificarea este operaţia prin care situaţia de fapt stabilită este încadratăîn ipoteza normei juridice.

b) O altă problemă pe care o ridică aplicarea normei juridice este aceea a„lacunelor legii”.

11. Noţiunea de lacune ale legii se foloseşte pentruacele cazuri în care ordinea juridică este necompletă,fragmentară şi insuficientă pentru a rezolva toate cazurilecare se prezintă în faţa instanţelor. În aceste cazuri deexcepţie, ca de exemplu, în problemele legate de folosireaenergiei nucleare, inseminarea artificială se vorbeşte de„tăcerea" sau „insuficienţa legii". Dar lacunele legiirezultă nu numai din neprevederea unei reglementări decătre legiuitor, printr-o omisiune de legiferare. Adesea,însăşi legea lasă anumite chestiuni deschise, care urmeazăsă fie rezolvate prin experienţă şi înţelepciuneajurisdicţiilor. În fine, în alte situaţii lacunele legii sedatorează unor situaţii noi care nu puteau fi prevăzute ladata elaborării legii. Lacunele se definesc astfel ca fiindomisiunea legii de a rezolva o problemă care trebuia în modnecesar şi logic rezolvată.

Pentru umplerea lacunei judecătorul rămâne în cadrul sistemului dreptului învigoare, recurgând la reglementări privind cazuri asemănătoare cu cazul pentru carelegea nu indică nici o soluţie. El foloseşte analogia.

Analogia este un raţionament inductiv, incomplet, de o corectitudineaproximativă, prin care se trece de la un caz particular, la alt caz particular. Concluziacare decurge din el are un caracter de probabilitate. Analogia este folosită ca metodăde interpretare şi aplicare a dreptului.

Analogia, numită şi argumentul „a pari”, constă în a transpune o soluţiejuridică într-o ipoteză asemănătoare care nu este reglementată de lege.

Cele două forme de aplicare a dreptului prin analogie sunt: analogia legii(analogia legis) şi analogia dreptului (analogia juris).

Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsanormei juridice care să se refere, în mod expres la cazul ce urmează să fie soluţionat,căutându-se o normă juridică care se referă la o situaţie sau un caz asemănător, pentrua fi aplicată cazului supus soluţionării.

Analogia dreptului este procedeul la care se recurge atunci când lasoluţionarea unei cauze se constată nu numai că lipseşte norma de drept care să serefere în mod expres la cauză, dar nu pot fi găsite nici norme juridice care să

FANALOGIA

74

reglementeze cazuri sau situaţii asemănătoare. Organul de aplicare a dreptului asigurăsoluţionarea cauzei cu ajutorul principiilor generale ale dreptului.

Într-un stat de drept nu poate fi admisă extinderea legii penale prin analogie,la fapte care nu sunt prevăzute de lege, dar care sunt asemănătoare cu fapteincriminate.

c) În activitatea de aplicare a legii, o altă problemă care se ridică este aceeaa obscurităţii textului legii.

Prin obscuritatea legii se înţelege acea situaţie când regula de drept esteincertă, neclară, nedesluşită, întunecată, cum spune art. 3 din Codul civil şi are nevoiede a fi elucidată.

3. Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază aprocesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scoplămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinsă în norma juridicăaleasă spre a fi aplicată în situaţia dată.

4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază(etapă) a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare aactelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut ce variazăde la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.

Dreptul procesual penal şi civil reglementează în detaliu condiţiile de fond şide formă ale hotărârilor judecătoreşti, precum şi a celorlalte acte de aplicare (mandatde arestare, mandat de aducere, ordonanţă de reţinere etc).

După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa părţilorinteresate.

6.6 Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual destabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicării acestora la situaţiişi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de către organele de aplicarea dreptului.

Prin interpretare poate fi înlăturată ambiguitatea textelor legii, poate firemediată insuficienţa lor şi poate fi precizat sensul lor exact, delimitându-se sferaacţiunii lor în timp, în spaţiu şi cu privire la persoane.

Activitatea complexă, cu multiple elemente de dificultate, interpretareanormelor juridice se realizează prin participarea mai multor subiecţi, fiecare cu"partitura sa", iar soluţiile formulate nu au aceeaşi forţă juridică.

1. Teoria generală a dreptului clasifică interpretarea normelor juridice, înfuncţie de autorii ei, în:

a) interpretarea oficială sau obligatorie;b) interpretarea neoficială.a) Interpretarea oficială sau obligatorie este cea realizată de către organele

de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesulaplicării acestora.

Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau organeleadministrative) procedează în unele cazuri la interpretarea normelor juridice prin actenormative interpretative. În situaţia în care organul emitent îşi interpretează normelejuridice cuprinse în propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea deinterpretare autentică. Actul normativ interpretativ se aplică retroactiv. Acest gende interpretare se cheamă interpretare generală sau legală.

FINTERPRETAREA NORMELOR

JURIDICE

75

O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea juridică saucauzală, realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei. Acest gende interpretare se referă în mod direct la procesul de aplicare a normelor juridice,fiind o interpretare de caz. Interpretarea cauzală este obligatorie pentru cauzarespectivă şi faţă de participanţii la cauză în speţă.

b) Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelorjuridice efectuată de analişti din domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni aidreptului, cuprinsă, de regulă, în opere ştiinţifice (tratate, cursuri universitare) ori înreviste de specialitate. Mai este denumită şi interpretare doctrinară.

Interpretarea neoficială se regăseşte, cel mai adesea, în pledoariileavocaţilor.

Activitatea de aplicare a normelor de drept presupune o îmbinare strânsăîntre ştiinţa şi tehnica interpretării. Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedeede examinare a textelor normative, cu ajutorul cărora organul de interpretarestabileşte înţelesul exact şi deplin al acestui text.

Tehnica interpretării dreptului poartă şi denumirea de metodologiainterpretării, deoarece procedeele tehnice utilizate au semnificaţia unor metode.

Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte variate şispecifice în fiecare ramură de drept. Totuşi se consideră ca având un caracter general,aplicabil întregului sistem de drept, un număr de patru procedee sau metode tehnicede interpretare a dreptului: metodă gramaticală, sistematică, istorică şi logică.

Metoda gramaticala constă în folosirea procedeelor de analiză morfologicăşi sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul cuvintelorfolosite, de la legătura dintre ele, de la construcţia frazei etc. Astfel, de exemplu, cândtextul unui act normativ stabilind acţiuni juridice pentru respectarea poziţiei utilizeazăconjuncţia "şi" ori "sau", interpretarea gramaticală va stabili că este vorba de uncumul de sancţiuni ori de sancţiuni alternative (bunăoară, închisoare şi amendă, oriînchisoare sau amendă).

Procesele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea problemeiterminologice juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textuluinormei de drept poate fi identificat cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sensspecific juridic, cum este cazul cuvintelor: funcţionar public, circumstanţă atenuantă,circumstanţă agravantă, infracţiune, vinovăţie, premeditare, intenţie etc.

Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unor norme juridice, aunui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţiinormative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Uneori,interpretarea sistematică reclamă stabilirea chiar a unor legături dintre texte normativeaparţinând unor ramuri de drept diferite.

Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete,adică a normelor de trimitere, de referire şi în alb, care îşi capătă conţinutul deplinnumai prin adăugirea realizată pe calea interpretării.

Metoda istorică este utilizată pentru a explica înţelesul normei juridice prinluarea în considerare a împrejurărilor social juridice care au stat la baza elaborării şiadoptării legii (occasio legis), determinând astfel scopurile urmărite de legiuitor(ratio legis).

Prin utilizarea metodei istorice, organul de aplicare a dreptului este obligatsă studieze un important volum de documente, să cerceteze lucrările preparatorii aleactului normativ, expunerile de motive, interpelările, amendamentele propuse(acceptate sau respinse de legiuitor), intervenţiile cu ocazia dezbaterii actului

FMETODOLOGIAINTERPRETĂRII

76

normativ, reacţiile şi comentariile din presa vremii, examenele comparate între noileşi vechile reglementări ale domeniului respectiv.

Metoda logică înseamnă formularea de către organul de interpretare a unoraprecieri raţionale, realizate prin operaţiuni de generalizare, de analiză logică atextului normei juridice, prin aplicarea legilor logicii formale.

Este cea mai utilizată metodă de interpretare şi ni se înfăţişează ca odesăvârşire a celorlalte metode.

Raţionamentele logice cele mai utilizate în procesul interpretării normelorjuridice sunt:

- excepţia este de strică interpretare, adică o excepţie există doar dacă esteexpres prevăzută de norma juridică.

În dreptul roman acest raţionament logic era astfel formulat: exceptio eststrictissimae interpretationis (excepţiile trebuie interpretate restrictiv), din substanţacăreia desprindem faptul că reglementările excepţionale trebui înţelese şi aplicateastfel încât ele să nu treacă dincolo de limitele textelor în care sunt înscrise şi incluse.

- unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.- legea trebuie interpretata în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.

Este aşa numita regulă a bunei credinţe şi bunei intenţii în interpretarea normelorjuridice.

Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare.- interpretarea prin reducerea la absurd - ad absurdum -înseamnă

stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Înacest caz interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normeijuridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii contrare legii;

- argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin)desemnează situaţia în care un organ al statului, cu putere mai mare, poate să facă ceface un organ subordonat lui);

- argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus.Acest argument porneşte de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care seneagă una pe cealaltă, doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nuexistă. De exemplu, dacă legea precizează exact cine poate executa o anumeactivitate, nominalizând concret categoria de subiecte de drept, rezultă, pe cale deconsecinţă, per a contrario, că alt subiect sau alte subiecte de drept nu suntîndreptăţite să execute acea activitate.

- argumentul a fortiori (cu atât mai mult) constă în aceea că raţiuneaaplicării unei norme juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteza decât cea indicatăexpres în norma respectivă.

- argumentul a pari, desemnează cazurile în care, pentru situaţii identice,trebuie să se pronunţe soluţii identice. Este vorba în ultimă instanţă de respectareaprincipiului privitor la egalitatea tratamentului juridic.

- argumentul „in dubio pro reo" (îndoiala profită acuzatului) esteaplicabilă în materia dreptului penal. Dacă, în procesul de administrare a probelor,există îndoială asupra vinovăţiei celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni, aceastăîndoială este în favoarea acuzatului.

Metoda teleologică se caracterizează prin investigarea scopului socialurmărit de legiuitor, care se apreciază în prezent că valorează mai mult decât literalegii. Folosirea acestei metode permite sesizerea a ceea ce se numeşte "ratio legis",adică finalitatea, raţiunea de a fi.

În procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice pot să apară şisituaţiile de ilicit ale acestui demers, De exemplu, abuzul de drept şi frauda la lege.

FRAŢIONA-

MENTELOGICE

FARGUMENTE

LOGICE

FABUZUL

DE DREPT

77

- Abuzul de drept, constă în esenţă, în situaţia în care subiecţii careinterpretează şi aplică norma nu-şi exercită competenţele în acest domeniu cu bunăcredinţă. Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în mod deliberat "litera" legii , înmod restrictiv, încălcând intenţionat "spiritul" ei, adică scopul sau intenţialegiuitorului, producând astfel consecinţe nedrepte sau vătămătoare celui căruia i seaplică acea normă.

Tot o formă sau exemplu al abuzului de drept îl poate constitui şi utilizareaexcesivă, abuzivă a unui drept al unei persoane.

- Frauda la lege. Constituie şi aceasta o deformare a procesului deinterpretare şi aplicare a normei juridice. Ea constă în manevra nelegitimă de a ocoli(a eluda) prin artificii aparent permise, consecinţele unor prevederi legale care nuconvin. De exemplu, simulaţia preţului în materie de contracte.

Formele "fraudei la lege" sunt foarte numeroase, dar în esenţă urmărescacelaşi scop : eludarea, ocolirea prevederilor legale care nu convin, prin crearea uneiaparenţe de drept, prin care, în realitate, se încalcă dispoziţiile normelor juridice.

2. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretareapoate fi:

— interpretare literală;— interpretare extensivă;— interpretare restrictivă.a) Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când organul de

aplicare constată că textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care sereferă norma juridică, neexistând motivele de a extinde sau de a restrânge aplicareadispoziţiei în cauză.

In acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare urmând săaplice norma juridică în mod corespunzător.

b) Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textulnormei juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate,deoarece concluzia rezultată în procesul interpretării este că sfera cazurilor la care sereferă este în realitate mai largă decât rezultă din redactarea strictă a textului actuluinormativ.

Exemplu: Art. 55 din Constituţia României, stipulează că: "În România,respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normeijuridice interpretate urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece în urma analizeiefectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât aratăformularea normei juridice.

Exemplu: legea spune "copii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi lanevoie". Interpretarea restrictivă ne conduce la constatarea faptului că nu toţii copii auaceastă obligaţie, pentru simplul fapt că o parte din aceştia sunt minori, incapabili sauhandicapaţi.

În diferite materii juridice există un anumit număr de principii deinterpretare, mai mult sau mai puţin precise, mai mult sau mai puţin imperative şianume:

a) Normele juridice trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate, încâtefectul lor să fie asigurat. Este inadmisibilă interpretarea care ar anula efectul practical normei.

b) Tăcerile legii pot fi interpretate în favoarea libertăţii de acţiune. Tot ceeace nu este interzis, este permis.

FFRAUDALA LEGE

FPRINCIPII DE

INTERPRETARE

78

c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în interpretare. Atunci când s-aconsolidat o anumită interpretare a legii, ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă.

d) Atunci când un text este susceptibil de mai multe interpretări, nu se poatereţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile din punct de vedereeconomic şi social.

BIBLIOGRAFIE

Bergel J.L.: „Théorie générale du droit”, Dalloz, Paris, 1989.Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,



Timişoara, 1997.Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994.Ţop D. : „Introducere în studiul dreptului”, Editura Daniel, Târgovişte,


Bucureşti, 2000.


Care este structura normei juridice?

TEMĂ DE REFLECŢIECe se întâmplă cu stările de fapt concrete care la momentul intrării în vigoare

a unei norme juridice noi sunt în desfăşurare sub imperiul altei norme juridice?

79


1.Arătaţi care sunt trăsăturile definitorii ale normei juridice2.Ce se înţelege prin structura tehnico-legislativă a normei juridice?3.Care sunt principiile care guvernează acţiunea normei juridice în timp?4.Ce se înţelege prin abrogare?5.Care sunt formele interpretării în funcţie de autorii ei?



1. p.60-61

2. p.61-65

3. p.65-68

4. p.67-68

5. p.72-74

80

CAPITOLUL VIIRAPORTUL JURIDIC


Cuprins:7.1 Conceptul de raport juridic7.2 Elementele raportului juridic7.3 Faptele juridice

Obiectiv general: - Cunoaşterea conceptului de raport juridic în raport cu locul ocupat în cadrul

sistemului relaţiilor sociale.Obiective operaţionale:

- Prezentarea componentelor raportului juridic;- Cunoaşterea izvorului raportului juridic.

=4 ore

81

CAPITOLUL VIIRAPORTUL JURIDIC

7.1 Conceptul de raport juridic

În viaţa socială, oamenii intră unii cu alţii în diferite raporturi. Dintre acesteraporturi, cele care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi juridice.

Atâta timp cât este vorba numai despre intenţiile noastre şi nu stabilim niciun contact cu altă persoană nu poate fi vorba nici de apariţia unui raport juridic,acesta se formează numai dacă ne-am materializat intenţia şi gândurile într-o intenţieexterioară, intrând astfel în contact cu libertatea de acţiune a altei persoane .

Nu toate raporturile sociale sunt raporturi juridice, dar orice raport socialeste susceptibil de a deveni raport juridic.

Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îlconstituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă specifică,norma de drept. Conduita prescrisă de o normă devine realitate atunci când seconcretizează într-un raport social, stabilit între anumite persoane care dispun dedrepturi şi obligaţii conferite de normele juridice. Oamenii intră în raporturi juridicefie urmărind realizarea unor scopuri personale, fie sunt determinaţi să intre înasemenea raporturi ca rezultat al producerii unor fapte exterioare independent devoinţa lor.

Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare următoarele condiţii: normajuridică, subiectele de drept şi faptele juridice.

Primele două premise sunt generale sau abstracte, iar a treia premisă, faptuljuridic, este specială sau concretă.

- Norma juridică este premisa fundamentală a unui raport juridic, întrucât cuajutorul ei se prefigurează, în abstract, subiectele de drept, conduita acestora şi faptelejuridice ce duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Este oconstrucţie logică care îmbracă forma silogismului. Norma de drept este premisagenerală denumită premisa majoră. Faptul juridic, inclusiv actul juridic, este ipotezanormei juridice numită premisa minoră. Atunci când faptul juridic devine realitateconcretă prin norma juridică se creează raportul de drept. Din acest motiv, raportul dedrept este considerat ca fiind o normă juridică în acţiune. Există însă şi normejuridice, ca de exemplu, normele prohibitive care se realizează în afara produceriiunor raporturi juridice. În alte situaţii pot să apară raporturi juridice în lipsa unornorme exprese, ca spre exemplu, în cazul analogiei (analogia juris), când instanţasoluţionează o cauză în baza unor principii de drept.

- Subiectele de drept. Raportul juridic presupune existenţa unor persoanefizice sau juridice, titulari de drepturi şi obligaţii (subiecte), între care se leagă orelaţie ce devine raport juridic, pe baza normei de drept.

- Faptul juridic este acea împrejurare prevăzută de norma juridică, înipoteza ei, care odată concretizată, produce consecinţe juridice, adică atrage apariţia,modificarea sau stingerea unui raport juridic. Faptele juridice se produc ca rezultat alvoinţei omului sau independent de aceasta, în raport de care se clasifică în acţiuni şievenimente.

82

Raporturile juridice sunt raporturi sociale, fiind raporturi dintre oameni, carese manifestă fie ca indivizi (persoane fizice), fie organizaţi în anumite colective.Raporturile juridice sunt legate de viaţa şi de activitatea oamenilor în societate. Deşiacest aspect al raportului juridic este evident, el trebuie subliniat întrucât în literaturajuridică a fost susţinută şi concepţia că ar exista raporturi juridice între oameni şilucruri sau exclusiv între lucruri.

Raportul juridic se desfăşoară numai între subiecţii umani, între persoane.Părţile sau subiectele unui raport juridic nu pot fi decât oamenii — în mod individual(ca persoane fizice) sau în, colectivităţi — (uneori constituite sau organizate capersoane juridice).

Doctrina a definit raportul juridic ca fiind un raport social, care ia naşterepe baza normelor juridice între două sau mai multe părţi, care sunt titulare de drepturişi obligaţii juridice reciproce, asigurate, în realizarea lor, la nevoie, de forţa coercitivăa statului.

7.2 Elementele raportului juridic

Ca relaţie interumană cu caracter juridic, raportul juridic cuprindeurmătoarele elemente principale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

7.2.1 Subiectele raportului juridic

Omul este singurul în măsură să participe la raporturi juridice în calitate desubiect de drept, deşi, în istoria dreptului întâlnim cazuri când unele fenomene alenaturii sau animale erau personificate fiind tratate ca şi când ar fi fost titulare dedrepturi şi obligaţii, de exemplu Darius, regele Persiei, după ce marea îi înghiţisecorăbiile, ordonă să fie biciuite valurile în semn de sancţiune; în Evul Mediu eraujudecate şi pedepsite animalele, câini şi pisici.

Există desigur situaţii juridice care au în vedere pagubele cauzate de animalesau de lucruri, stabilind răspunderi sau prohibiţiuni în conduita oamenilor cu privirela bunuri sau animale, fără a se putea trage concluzia că norma de drept creeazădrepturi şi obligaţii animalelor sau lucrurilor şi că acestea pot apărea ca subiect dedrept, căci norma juridică care prinde viaţă prin raportul juridic reglementeazăcomportarea oamenilor între ei şi nu "comportarea" lucrurilor sau animalelor, drepturişi obligaţii în sarcina unui lucru sau animal apărând ca o absurditate.

Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual,ca persoane fizice, fie organizate în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.

Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionată derecunoaşterea capacităţii juridice.

Pentru ca persoanele să poată participa într-un raport juridic, trebuie să aibăcapacitate juridică prin care înţelegem aptitudinea generală şi abstractă a persoaneide a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.

În dreptul civil, se face deosebire între capacitatea de folosinţă şicapacitatea de exerciţiu. Potrivit decretului nr. 31/1954 privitor la persoane fizice şipersoane juridice, capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (art. 4).

Capacitatea de folosinţă este, astfel cum prevede decretul menţionat,capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5). Ea începe de la naşterea persoanei şi

FRAPORTUL

JURIDIC

FCAPACITATE

JURIDICA

FCAPACITATEA

DEFOLOSINŢĂ

83

încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute dinmomentul concepţiei sale, însă numai dacă se naşte viu (art. 7).

Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercitadrepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice (art 5). Capacitateadeplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră (art. 8). Minorulcare a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9), fiindprezumat că nu are o suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ.

Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 anişi b) persoana pusă sub interdicţie.

Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice serealizează prin organele sale.

7.2.2. Conţinutul raportului juridic

Normele juridice stabilesc, pe de o parte drepturi, pe de altă parte, obligaţiipentru participanţii la raporturile juridice. Subiectele raportului juridic sunt legateîntre ele tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii, care împreună formează conţinutulraportului juridic. Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular aldreptului, iar cealaltă titular al obligaţiei (de exemplu, contractul de împrumut) şiraporturi juridice complexe, în care fiecare parte este titular atât de drepturi cât şi deobligaţii (de exemplu, raportul juridic de vânzare-cumpărare).

Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridicdeterminat constituie conţinutul raportului juridic.

- Dreptul subiectiv sau îndrituirea reprezintă facultatea subiectuluiraportului juridic de a acţiona într-un anumit fel, de a cere celuilalt, sau celorlaltesubiecte, o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul de statpentru asigurarea dreptului său. Astfel, de exemplu, într-un raport juridic deproprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune de lucrulla care se referă dreptul său de proprietate în limitele stabilite de lege şi totodată, de apretinde, ca alţii, ajungând în legătură cu lucrul respectiv să respecte dreptultitularului. Administraţia financiară a primăriei are dreptul de a cere debitorilor plataimpozitelor sau a taxelor potrivit prevederilor legale. Personalul încadrat la oinstituţie are dreptul la concediu. Acest drept îi oferă posibilitatea de a pretindeinstituţiei respective să-i acorde acest concediu, deci obligă instituţia la o anumităacţiune.

Drepturile participanţilor într-un raport juridic concret poartă şi denumireade drepturi subiective. În acest caz, cuvintele obiectiv şi subiectiv nu se întrebuinţeazăîn înţelesul lor filozofic (obiectiv — ceea ce există independent de voinţa noastră,subiectiv — ceea ce depinde de voinţă).

Termenul dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice şiexprimă faptul că aceste norme sunt independente de subiectele raportului juridicconcret, iar dreptul subiectiv ia fiinţă ca urmare a realizării dreptului obiectiv, încadrul raportului juridic. Fără drept obiectiv, adică fără norme juridice, nu există nicidrepturi subiective, fiindcă drepturile şi obligaţiile oamenilor şi organizaţiilor lor îndiferite relaţii sunt stabilite prin aceste norme.

- Obligaţia este celălalt element al raportului juridic, corelativ dreptuluisubiectiv, constând în a face, a nu face ceva, sau în a da ceva. De pildă, vânzătoruleste obligat a preda obiectul vândut, cumpărătorul este obligat a plăti preţul obiectuluicumpărat, cărăuşul este obligat a face serviciul de transport la care s-a angajat. Sau

FCAPACITATEADE EXERCIŢIU

FDREPTUL

SUBIECTIV

FDREPTULOBIECTIV

FOBLIGAŢIA

84

obligaţia de a nu face: cetăţenii sunt obligaţi să se abţină de a împiedica pe locatarulunui apartament să-1 folosească în conformitate cu nevoile lui, în limitele legii.

Atât dreptul cât şi obligaţia apar pe baza normei juridice şi sunt garantate înrealizarea lor de forţa coercitivă a statului.

7.2.3 Obiectul raportului juridic

Raportul juridic presupune, pe lângă subiecte şi conţinut (drepturi şiobligaţii), şi un obiect determinat al raportului şi care este, de regulă, elementul saufenomenul în legătură cu care se naşte raportul juridic respectiv. Obiectul raportuluijuridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea realizării drepturilor şiobligaţiilor, şi care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau înstrăinarea unorbunuri, obţinerea unor servicii, garanţii, avantaje, etc.

Obiectul raportului juridic îl formează chiar conduita la care se referăconţinutul acestuia, prin obiect al raportului juridic înţelegându-se acţiunile pe caretitularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurăriiraportului juridic. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul raportuluijuridic, el este rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor, obiectul raportului juridicfiind însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.

7.3 Faptele juridice

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul senaşte, cel puţin în parte, din fapte şi totodată se aplică acestora.

Se instituie astfel, în mod constant, un du-te - vino între drept şi fapte,acestea având vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul fiind destinat, prindefiniţie, să reglementeze faptele. Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţilesale intrinseci. Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie lacare ataşează consecinţe juridice. Faptul prim este acţiunea la care se ataşează efecteîn drept, care pot fi căutate în mod deliberat, dorite sau, dimpotrivă, suportate fără a fidorite42.

Aşadar, prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care, potrivitnormelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturijuridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea uneicăsătorii, naşterea unui copil etc.)

În literatura juridică, având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice seclasifică în evenimente şi acţiuni.

- Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţaoamenilor (de ex. un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiarpierderi de vieţi omeneşti, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un faptjuridic).

- Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă aleoamenilor, care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite, cândrespectă normele juridice, sau ilicite când le încalcă (ex. contravenţiile, infracţiunile).Principalele acţiuni licite sunt actele juridice ce reprezintă manifestări de voinţăavând drept scop modificarea unor situaţii juridice.

Problematica actelor juridice, deosebit de complexă, este abordată în cadrulfiecărei ramuri de drept.

FFAPTELEJURIDICE

FEVENIMENTE

FACŢIUNILE

UMANE

85

BIBLIOGRAFIE

Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997.Djuvara M.: „Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept

pozitiv”, Editura All, Bucureşti, 1995.Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996.Pescatore P.: „Introduction a la science du droit”, Office des Imprimes de

l’Etat, Luxembourg, 1960.Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,




2000.Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000.


Ce se înţelege prin raport juridic?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Statul poate participa în calitate de subiect de drept într-un raport juridic?


1.Care sunt elementele unui raport juridic? 2.Definiţi faptele juridice.



1. p.80-81

2. p.82

86

CAPITOLUL VIIIRĂSPUNDEREA JURIDICĂ


Cuprins:8.1. Introducere

8.2. Noţiunea răspunderii juridice8.3. Principiile generale ale răspunderii juridice

8.4. Condiţiile răspunderii juridice8.5. Formele răspunderii juridice8.6. Cauzele care înlătură răspunderea juridică8.7. Statul de drept şi răspunderea juridică

Obiectiv general: - prezentarea condiţiilor şi cerinţelor răspunderii juridice şi aplicării sancţiunilor

în cazul unor încălcări ale dreptului.Obiective operaţionale:

- Definirea conceptului de răspundere juridică;- Prezentarea principiilor generale ale răspunderii juridice;- Cunoaşterea condiţiilor şi formelor pe care le îmbracă răspunderea juridică.

=4 ore

87

CAPITOLUL VIIIRĂSPUNDEREA JURIDICĂ

8.1. Introducere

Societatea instituie norme de conduită, cu caracter reglator, de ordinmoral, religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun suntchemaţi să le respecte, să-şi orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă deaceste norme, în scopul îmbinării interesului personal cu cel social, asigurăriicoerenţei şi funcţionalităţii sistemului social.

Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face, de regulă, debună-voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancţiunii pentru nerespectareaacestor reguli.

Nu orice conduită umană are însă relevanţă din punct de vedere juridic, cinumai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice.

Atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris denorma socială (juridică), iar acea conduită este apreciată în mod negativ intervinerăspunderea.

Conceptul de “răspundere” desemnează deci reacţia de reprimare venitădin partea societăţii, faţă de o anumită acţiune umană, imputabilă, în principalindividului.

8.2. Noţiunea răspunderii juridice

Relativ la definirea noţiunii de răspundere vom constata că legislaţia,jurisprudenţa, nu definesc noţiunea de răspundere, acestea limitându-se doar laoferirea unor forme de răspundere, sferă în care se ocupă, mai ales, de redareacondiţiilor angajării unei anumite răspunderi, naturii sancţiunilor prevăzute şiîntinderii acestora, a principiilor răspunderii, fără a viza aspectele generale legate deinstituţia răspunderii juridice, de natură a contura o teorie a răspunderii juridice.

Sarcina creării unei astfel de teorii revine Teoriei generale a dreptului, careare datoria de a furniza o terminologie unitară în problema răspunderii, de a o defini,a evidenţia tendinţele acesteia, formele, condiţiile şi principiile ei.

Nici în literatura juridică noţiunea de răspundere juridică nu este definită şiexplicată în mod unitar.

S-a arătat că noţiunea de răspundere nu poate fi înţeleasă şi definită decâtpornind de la formele ei concrete:

Răspunderea fost definită ca un fapt social care se rezumă la reacţiaorganizată, instituţionalizată, pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă,instituţionalizarea acestei reacţii, încadrarea sa în limitele determinate legal fiindnecesare, întrucât răspunderea şi sancţionarea nu sunt şi nu pot fi, în nici un caz,forme de răzbunare oarbă, ci modalităţi de legală răsplată (“după faptă şi răsplată!” –spune poporul), de reparare a ordinii încălcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezatşi de apărare socială.

Dar noţiunea de răspundere nu se identifică şi nu se reduce la aceea desancţiune, cele două fiind faţete ale aceluiaşi mecanism social, care nu trebuieconfundate, legătura dintre ele apărând însă pregnant, atât în dreptul penal, cât şi îndreptul civil.

88

Dintre definiţiile date răspunderii juridice se cuvin a fi reţinute şi cele care ocaracterizează ca raport juridic. Astfel, răspunderea a fost definită ca un raport juridicde constrângere care are ca obiect sancţiunea juridică.

Constantin Bulai arăta că răspunderea juridică nu poate fi concepută decâtca un tip special de raport juridic, şi anume un raport juridic de constrângere, al căruiconţinut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acelacare a încălcat o normă de drept şi de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridicăîncălcată, iar, pe de altă parte, obligaţia corelativă a persoanei vinovate de încălcareapreceptului normei de a răspunde în faţa statului pentru conduita sa şi de a se supunesancţiunii aplicate pe baza normei încălcate, care o prevede.

Într-o opinie majoritară, răspunderea a fost definită prin intermediulcategoriei de obligaţie, fie obligaţia de a suporta o privaţiune, fie de a repara unanumit prejudiciu.

Într-o încercare de a depăşi sfera acestor definiţii, în monografia dedicatărăspunderii juridice, Mircea Costin scria că răspunderea juridică, avându-şi temeiulîn faptul ilicit, iar consecinţa în aplicarea sancţiunii juridice, reprezintă un complex dedrepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic de constrângere ce seleagă între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite, subiect pasiv al raportuluijuridic respectiv. Obiectul acestui raport este sancţiunea juridică, pe care autorulfaptei ilicite o suportă în scopul restabilirii ordinii de drept.

Sintetizând, arăta că: “răspunderea juridică este complexul de drepturi şiobligaţii conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şicare constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiuniijuridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilorsocietăţii în spiritul respectării ordinii de drept”.

Această definiţie nu reduce răspunderea juridică numai la obligaţia de asuporta sancţiunea şi/sau de a repara prejudiciul, obligaţie care este elementulesenţial, dar nu şi suficient al răspunderii.

8.3. Principiile generale ale răspunderii juridice

Principiile generale care guvernează răspunderea juridică au fostcaracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de răspunderejuridică.

Ele reflectă într-un mod special principiile generale ale dreptului, căcivizează normele juridice, specificul lor constând în natura normelor juridice carecompun instituţia răspunderii juridice.

Principiile generale ale răspunderii juridice sunt:1. Principiul legalităţii răspunderii juridice: îşi are temeiul în articolul 51 din

Constituţie, potrivit căruia: “Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legiloreste obligatorie”, ceea ce înseamnă că în materie de răspundere juridică nu existărăspundere în afara legii. Deşi iniţial a fost formulat în materie penală, în formalegalităţii incriminării şi sancţionării (“Nullum crimen sine lege” şi “Nulla poena sinelege”), este valabil pentru toate formele răspunderii juridice.

2. Principiul răspunderii doar pentru fapte săvârşite cu vinovăţie: oricesubiect de drept poate fi sancţionat numai dacă este vinovat şi în limitele vinovăţieisale, răspunderea fiind subiectivă. De la acest principiu există excepţia răspunderiiindependentă de culpă.

3. Principiul răspunderii personale: răspunderea juridică are caracterpersonal, fiind strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită. În materie penală

FRĂSPUNDEREAJURIDICĂ

FPRINCIPIILERASPUNDERIIJURIDICE

89

este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă, nefiindadmisă nici ideea de răspundere penală a persoanelor juridice. În domeniul dreptuluicivil, răspunderea persoanei poate fi atrasă atât pentru fapta proprie (art. 1000, alin. 1Cod civil), aceasta fiind regula, dar şi pentru fapta altuia (art. 1000, alin. 2-4 Cod civilşi art. 1001 Cod civil) ori în mod solidar cu altul (art. 28 din Legea nr. 22/1969).

4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii juridice:potrivit căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnarenimeni nu poate fi considerat vinovat (art. 23, alin. 8 din Constituţia României). Nutrebuie însă ca el să se opună principiului fermităţii, întrucât nimeni nu trebuie săscape rigorilor legii, dacă se face vinovat de încălcarea ei.

5. Principiul justei sancţiuni sau al proporţionalităţii: se exprimă prinnecesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiuneaaplicată persoanei care a încălcat o normă de drept.

6. Principiul “non bis in idem” (“nu de două ori pentru aceeaşi vină”):potrivit căruia unei singure violări a normei îi corespunde o singură imputare arăspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de răspunderejuridică, în cazul când prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multenorme juridice.

7. Principiul celerităţii tragerii la răspundere: cere ca tragerea la răspunderea persoanelor care încalcă normele juridice să se facă la timpul potrivit, cât maiaproape de data săvârşirii faptei, evitându-se, printre altele, prescripţia răspunderiijuridice (pierderea de către titularul dreptului a posibilităţii de a-l valorifica în justiţieşi, respectiv, a posibilităţii aplicării unei fapte ilicite).

În afară de aceste principii generale, comune tuturor formelor de răspunderejuridică, există şi principii proprii numai unei anumite forme de răspundere juridică.Exemplu: principiul egalităţii în faţa sarcinilor publice; principiul respectăriitratatelor; principiu conform căruia complicitatea la fapta incriminată trebuie sărezulte dintr-un fapt pozitiv.

8.4. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru ca răspunderea juridică, în oricare din formele sale, să sedeclanşeze este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii. Acestea sunt:

I. condiţii pozitive: A) condiţii obiective B) condiţii subiectiveII. condiţii negative

I. A) În categoria condiţiilor obiective intră: a) fapta ilicită şi b)legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs.

a) Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea săvârşită cunesocotirea unei prevederi legale care dă naştere raportului juridic deaplicare a sancţiunii, adică raportului de constrângere. Conduita ilicităînseamnă o comportare ilegală, nepermisă de lege şi imorală, sancţionată denormele moralei. Conduita ilicită se poate realiza fie prin comiterea unuifapt prohibit de lege, adică printr-o acţiune, fie prin neîndeplinirea unui faptprescris ca obligaţie prin lege, deci printr-o inacţiune.

FCONDITIIOBIECTIVE

90

1. Acţiunea, cea mai frecventă modalitate de realizare a conduiteiilicite, constituie o manifestare efectivă şi presupune acte materiale contrarenormelor juridice. Este ilicită atunci când se încalcă o normă juridică cucaracter prohibitiv.

2. Inacţiunea sau omisiunea este abţinerea deliberată de la oacţiunea pe care o persoană era obligată prin norma juridică să oîndeplinească, ca de exemplu, obligaţia şoferului care accidentează opersoană de a o transporta la spital.

În principiu, se neagă calitatea inacţiunii de temei al răspunderiijuridice, cu excepţia următoarelor cazuri, când omisiunii i se recunoaştecaracterul de faptă ilicită, şi anume: 1) când o faptă pozitivă este de naturăsă provoace altora pagube, obligând pe cel care o săvârşeşte să ia măsurilenecesare pentru prevenirea acestora; 2) când fapta omisivă încalcă oobligaţie legală de a săvârşi anumite acţiuni preventive.

b) Legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicitprodus. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a răspunderii juridice.Problema juridică este de a ştii, atunci când se produce un eveniment, cuitrebuie să-i atribuim consecinţele juridice şi cine trebuie să-şi asumeresponsabilitatea.

Există raport de cauzalitate între fapta ilicită, acţiune sau inacţiune şirezultat când acesta este generat de fapta ilicită.

Una din problemele complicate pe care le ridică stabilirea raportuluide cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs este aceea a efectuluiinacţiunii, al omisiunii, în planul răspunderii juridice.

Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă derăspundere trebuie să stabilească, cu toată precizia, legătura cauzală, reţinândcircumstanţele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizeazăproducerea acţiunii, consecinţele acesteia şi să înlăture condiţiile care s-ausuprapus lanţului cauzal şi care au putut să accelereze sau să întârzie efectul,să agraveze sau să atenueze urmările.

B) Condiţiile subiective: Vinovăţia. Constă în atitudinea psihică apersoanei care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia.Implică libertatea subiectului de a acţiona în mod conştient, caracteruldeliberat al acţiunii sale, inclusiv asumarea riscului actului său.

Vinovăţia se prezintă sub două forme: intenţia şi culpa, sau într-oaltă clasificare: dolul (intenţia); imprudenţa şi neglijenţa.

1. Intenţia de a săvârşi o faptă ilicită se caracterizează princunoaşterea de către subiect a caracterului antisocial al faptei, reprezentareaşi urmărirea sau acceptarea producerii consecinţelor negative.

În dreptul civil intenţia este denumită “dol”. Acesta presupuneîntotdeauna intenţia de a păgubi.

2. Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei în care autorulunei fapte ilicite nu prevede consecinţele faptelor sale, deşi trebuia să leprevadă sau prevăzându-le a operat, în mod uşuratic, că nu se vor produce.

FCONDITIISUBIECTIVE

91

Culpa poate fi: a) previziune, numită şi imprudenţă, când autorulunei fapte ilicite trebuia, în mod normal să prevadă că această faptă poateavea consecinţe negative sau b) fără previziune sau neglijenţă, care constăîn omisiunea de a lua precauţiile cerute de îndeplinirea unei obligaţii la careeste ţinut subiectul.

În dreptul civil, culpa sau greşeala are o sferă mai largă decât îndreptul penal, culpa cuprinzând atât elementul intenţional (în cazul delictelorcivile), cât şi elementul neintenţional (în cazul cvasidelictului).

Distincţia dintre intenţie şi culpă are în dreptul penal importanţăpractică, făcând posibilă stabilirea sancţiunii în funcţie de gradul de vinovăţieal autorului faptei ilicite.

În cazul răspunderii juridice pentru fapte săvârşite din culpăsancţiunile sunt mai uşoare faţă de categoria faptelor săvârşite cu intenţie,culpa acţionând deci ca o circumstanţă atenuantă a răspunderii juridice.

II. În categoria condiţiilor negative: inexistenţa unorîmprejurări care exclud răspunderea juridică.

Posedarea calităţii de subiect al răspunderii juridice esteconsiderată fie ca premisă, fie ca o condiţie propriu-zisă a răspunderiijuridice.

Calitatea de subiect al răspunderii juridice a fost definită ca expresiea atitudinii persoanei fizice de a da seamă, în faţa organelor jurisdicţionale,pentru faptele săvârşite şi de a suporta consecinţele juridice pe care lepresupune aplicarea constrângerii statale, sub forma sancţiunii.

Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridicetrebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şisă acţioneze în mod liber.

Subiectele colective dobândesc calitatea de “persoane juridice” înbaza prevederilor legale. Pot răspunde numai din punct de vedere civil şiadministrativ, neputând fi şi subiect al răspunderii penale sau disciplinare.

8.5. Formele răspunderii juridice

Compararea şi delimitarea formelor răspunderii juridice prezintăimportanţă teoretică, dar mai ales practică, deoarece stabilirea naturii juridicea răspunderii în fiecare caz concret priveşte calificarea juridică a situaţiei defapt, ca fază a aplicării dreptului, de interes major, atât pentru individ, cât şipentru societate.

Clasificarea formelor răspunderii juridice se poate face după maimulte criterii. Stabilirea criteriilor şi clasificarea este în măsură să determinenatura juridică a răspunderii incidente într-un caz concret.

A fost propusă aplicarea cumulativă a criteriilor: a) natura şiimportanţa socială a interesului general lezat prin fapta ilicită; b)particularităţile definitorii ale conduitei ilicite, din punct de vedere al normeijuridice şi al interesului social lezat.

FCONDITIINEGATIVE

92

a) Se desprind: răspunderea faţă de întreaga societate, adicărăspunderea penală; răspunderea faţă de un organ al statului, adicărăspunderea administrativă.

b) În general, genul răspunderii juridice (civile, penale,administrative) este determinat de natura normei juridice încălcate.

Corelativ cu cele două mari diviziuni ale dreptului se face distincţieîntre răspunderea de drept public şi răspunderea de drept privat.

c) Un alt criteriu: subiectul căruia îi incumbă răspunderea,subiect care poate fi un individ sau o colectivitate.

Alte criterii: 1. Natura sancţiunii juridice pe care o atrage: deosebim

răspunderea patrimonială de răspunderea juridică extrapatrimonială. 2. Izvorul obligaţiei. 3. Modul de stabilire a obligaţiei de reparare. 4. Modalitatea de stabilire a răspunderii.A) Asemănări între diferite forme de răspundere juridică.Instituţia răspunderii juridice are la bază elemente esenţiale, comune

tuturor ramurilor dreptului.Indiferent de forma ei, răspunderea juridică se stabileşte faţă de stat,

unicul titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept încălcată. 1) Cu atât mai mult, se constată asemănări între variatele forme

de răspundere, proprii uneia şi aceleiaşi ramuri de drept. Astfel, atâtexistenţa răspunderii civile contractuale, cât şi a răspunderii civile delictualedepind de aceleaşi condiţii: un prejudiciu patrimonial, o faptă ilicită,culpabilă şi o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

Condiţiile generale ale răspunderii administrative sunt, în maremăsură aceleaşi cu condiţiile altor forme de răspundere juridică, şi anume:existenţa unui prejudiciu, a unei fapte păgubitoare, legate de prejudiciuprintr-o legătură de cauzalitate.

Principiul acoperirii integrale a prejudiciului este caracteristic atâtdreptului civil, cât şi dreptului administrativ.

Ca asemănare între răspunderea penală şi răspundereacontravenţională, atât infracţiunea cât şi contravenţia trebuie prevăzute înactele normative care le caracterizează ca atare; în cazul ambelor forme derăspundere fapta trebuie săvârşită cu vinovăţie.

Domeniul răspunderii instituite de dreptul penal şi cel alrăspunderii cârmuite de dreptul civil se interferează. Cele mai multeinfracţiuni sunt totodată delicte sau cvasi-delicte civile care obligă lareparaţiune (de exemplu: furtul, omorul, distrugerea bunului altuia).

B) Deosebiri între formele răspunderii juridice.I) a) Exemplu între răspunderea penală şi răspunderea civilă. 1. Răspunderea penală este personală şi se întemeiază pe

vinovăţie, în timp ce în dreptul civil există şi cazuri de răspundere obiectivă,fără culpă.

93

2. Răspunderea penală nu implică întotdeauna încălcarea unuidrept subiectiv al altei persoane, pe când răspunderea civilă intervine, deregulă, când fapta ilicită constituie nu numai o încălcare a dreptului obiectivci şi a dreptului subiectiv al unei persoane.

b) Răspunderea internaţională se deosebeşte de formele derăspundere existente în dreptul intern.

c) Răspunderea administrativă este o răspundere autonomă înraport cu răspunderea de drept privat.

d) Răspunderea contravenţională, ca variantă a răspunderiiadministrative se deosebeşte de răspunderea penală.

II) Există deosebiri şi în cadrul uneia şi aceleiaşi forme derăspundere juridică, între variantele ei.

a) Astfel, în cadrul răspunderii civile există răspunderecontractuală şi răspundere delictuală.

b) Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului este orăspundere obiectivă, fundamentală pe ideea de risc şi astfel depăşeştecadrul răspunderii civile delictuale.

c) Răspunderea administraţiei de stat pentru pagubele pricinuiteprin acte administrative ilegale.

8.6. Cauzele care înlătură răspunderea juridică

Sunt denumite şi “cauze de neresponsabilitate” sau “cauzeexoneratoare de răspundere”. Pot diferi de la o ramură de drept la alta saupot fi aceleaşi în cadrul a două, al mai multora sau al tuturor ramurilor dedrept.

Este greu de elaborat o definiţie valabilă în toate ştiinţele juridice deramură.

V. Dongoroz le-a definit drept cauze care au, potrivit legii penale,efectul de a înlătura caracterul penal al faptei şi constau în anumite stări,situaţii, cazuri, împrejurări a căror existenţă face ca în timpul săvârşirii fapteirealizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devinăimposibilă.

Elaborarea unei definiţii a cauzelor care înlătură răspunderea juridică,valabilă în toate ştiinţele juridice de ramură întâmpină dificultăţi. De obicei, fiecareramură de drept îşi analizează cauzele, în funcţie de specificul ei şi le defineştecorespunzător, acestea fiind diferite, în funcţie de caracteristicile fiecărei ramuri.

În definirea lor trebuie să se plece de la rolul pe care îl au, respectivacela de a face imposibilă intervenţia răspunderii juridice, în condiţiile încare, în timpul săvârşirii faptei, realizarea eficientă a vreunuia dintretrăsăturile ei esenţiale a devenit imposibilă.

Aceste cauze se subdivid în: a) cauze care privesc latura esenţială apericolului social; b) cauze care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei(legitima apărare, cazul fortuit, constrângerea, minoritatea, eroarea de fapt);

94

c) cauze care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei de către legeapenală.

8.7. - Statul de drept şi răspunderea juridică

Legătura indisolubilă dintre stat şi drept apare, cu deosebităpregnanţă, în ceea ce priveşte statul de drept (concept deosebit de actual,mai ales pentru societăţile de tranziţie spre democraţie, cum este şiRomânia) şi reuneşte doi termeni, a căror relaţie este complexă şisusceptibilă de interpretări diferite.

Simbioza dintre stat şi drept pune în evidenţă existenţa unei legăturifundamentale şi reversibile, dreptul şi statul fiind, în mod necesar,îngemănate unul cu altul, nici unul neputându-se lipsi de celălalt, fără însă ase confunda, fiecare având propria sa logică, pe care celălalt este ţinut să orespecte.

Statul de drept este un tip specific de stat, un model organizaţional,care a apărut şi s-a constituit ca răspuns la anumite cerinţe, necesităţi şiexigenţe ale vieţii reale, cu caracter socio-economic şi etico-cultural.

Evoluţia sa istorică nu s-a desfăşurat fără conflicte, el reprezentândo cucerire lentă şi graduală prin care indivizii şi grupurile sociale, aflaţi înfaţa puterii despotice au căutat securitate pentru persoane şi bunuri.

Ca realitate, a apărut şi s-a impus în istoria societăţii, când s-a ajunsla înţelegerea necesităţii ca şi autorităţile publice, guvernanţii să se supunălegii. Este replica dată de societate statului despotic.

Deşi statului de drept i-au fost atribuite, de-a lungul timpului,multiple înţelesuri, în istoria gândirii politice şi juridice s-a acordat prioritatesemnificaţiei care opune statul de drept tuturor formelor de stat autoritare,în numele libertăţii oamenilor şi popoarelor şi pentru apărarea libertăţilorindividuale împotriva oricărui arbitrariu al statului.

Evoluţia conceptului “stat de drept” pune în evidenţă existenţaanumitor componente, mecanisme şi valori care trebuie consideratefundamentale, de neînlocuit, adevărate trăsături definitorii ale acestei realităţisociale. Statul de drept constituie o replică socială faţă de abuzul de putereşi o soluţie pentru împiedicarea acesteia, cere o ordine de drept în care loculsuprem îl ocupă Constituţia şi solicită separaţia puterilor în stat limitareaacestora prin drept având drept corolar respectarea drepturilor şi libertăţilorfundamentale.

Constituţia României, ca şi constituţiile altor state democraticeproclamă statul de drept, astăzi înţelegându-se prin acesta statul care seconstituie şi funcţionează pe baza legii.

Conceptul statului de drept nu poate fi plasat doar într-un anumitcontext naţional, ci trebuie situat în context internaţional, ţinându-se seamade universalitatea lui, de acel mănunchi de principii recunoscute la scarămondială, care constituie principalele coordonate ale statului de drept, în

FSTATUL DEDREPT

95

calitatea de concept utilizat nu numai de legiuitorul naţional, ci şi dedocumentele internaţionale.

În condiţiile contemporane ale răsturnării şi înlăturării regimurilortotalitare, comuniste, reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice areactualizat conceptul statului de drept, ca unică alternativă a dezvoltăriifostelor ţări socialiste, în conformitate cu valorile sociale autentice alesocietăţilor contemporane din statele democrate dezvoltate.

Astăzi, statul de drept reprezintă o parte integrantă a vieţiioamenilor şi o necesitate stringentă în viaţa lor, rolul său fiind acela dedeschizător de drumuri spre prosperitate şi eradicarea violenţei şi opresiunii.

Ideea statului de drept este înscrisă în natura fiinţei umane, nuaparţine unui individ, grup sau popor, nu aparţine unui spaţiu euroatlantic alsecolelor XIX şi XX, unde s-a cristalizat în doctrine, ci este o manifestareuniversală.

Descris ca o fragilă, parţială, inadecvată, dar preţioasă condiţie a existenţeiunei adevărate societăţi civile, afirmarea statului de drept, cucerire istorică acivilizaţiei moderne, s-a caracterizat prin guvernarea relaţiilor sociale în ansamblullor de către lege.

Într-un stat de drept se cere şi se impune respectarea constantă a legii decătre instituţii şi cetăţeni, generalizarea conştiinţei că legea, chiar dacă este dură,trebuie respectată, emanând din voinţa tuturor sau a majorităţii.

Asemenea raporturi între stat şi cetăţean configurează ceea ce îngândirea politică occidentală a fost numită „societatea civilă”, adică entitateaîn care preponderenţa drepturilor aparţine individului, şi nu „societăţiipolitice”, adică statului.

Într-o astfel de societate, drepturile cetăţeneşti, de la libertatea cuvântului, apresei, conştiinţei, până la drepturile politice şi manifestarea neîngrădită a iniţiativeipersonale sunt garantate de lege. Într-o asemenea societate, statul nu monopolizeazăputerea, admiţând distribuirea unor însemnate prerogative ale acesteia prinreprezentanţii politici sau grupurile organizate ale cetăţenilor.

Pentru a determina societatea politică să o sprijine cât mai bine, societateacivilă trebuie să aibă un grad mare de cunoaştere, organizare şi responsabilitate şi, înconformitate cu legea, să furnizeze mijloace de a frâna puterea politică în eventualelesale tendinţe de a-şi subordona societatea civilă, cum se întâmplă într-un regimtotalitar.

În statul de drept, limitarea puterii se face prin repartizarea acesteia unorinstituţii distincte, care o exercită specializat şi în limitele expres prevăzute deConstituţie şi prin controlul exercitat de societatea civilă asupra guvernanţilor.

În condiţiile desfiinţării, la 22 decembrie 1989, a structuriipiramidale a organizării politice a societăţii româneşti, întemeiate peprincipiul unicităţii puterii în stat, ale abandonării rolului conducător al unuisingur partid, în România s-a declanşat un proces complex de democratizarea societăţii, de transformări politice, economice şi sociale, de reevaluăriconceptuale ale unor norme şi principii politico-juridice care guverneazăorganizarea şi funcţionarea mecanismului puterii.

Scopul principal al acestui proces l-a constituit democratizarea reală asocietăţii româneşti, edificarea statului de drept şi a societăţii civile, ca alternativă

96

viabilă la guvernarea totalitară de tip comunist, la sistemul de conducere întemeiat pedecizia arbitrară şi abuzul de putere ale unui unic centru de comandă.

Transpus la noile condiţii de dezvoltare politică a statelor lumii, conceptulstatului de drept reprezintă, în prezent, forma de organizare statală întemeiată peprincipiul supremaţiei legii, al separaţiei celor trei puteri, pe asumarea de către stat arăspunderii faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, concretizatăîn consfiinţirea constituţională a drepturilor omului şi în garantarea juridică aexercitării neîngrădite a acestora.

În statul de drept, drepturile şi libertăţile individuale au prioritate faţă deraţiunea de stat, iar interesele generale reprezentate de acesta trebuie să fie legitime.

În lumina dezbaterilor contemporane, statul de drept este privit ca uninstrument de garantare a demnităţii umane şi de promovare a unei societăţi libere.

Instituţia răspunderii juridice este strâns legată de statul de drept princalitatea ei de mijloc de asigurare a eficacităţii şi autorităţii dreptului. Eficacitatearăspunderii condiţionează chiar instaurarea statului de drept în societăţileposttotalitare şi de aceea se consideră, pe drept cuvânt, că stimulează atitudinea derespectare a legii. De altfel, în perioada anomică pe care o parcurg societăţile post-totalitare, răspunderea juridică este un remediu.

Aşteptările societăţii civile sunt orientate în perioadele ulterioare statuluitotalitar, în foarte mare măsură, asupra tragerii la răspundere juridică a celor care s-aufăcut vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului.

Această dramatică problemă s-a ridicat după cel de al doilea război mondialîn legătură cu criminalii de război nazişti, cu colaboraţioniştii din ţările ocupate, apoi,în anii `80, în America Latină, iar după anul 1989, mai preocupă şi astăzi fostele ţărisocialiste din centrul şi estul Europei.

În literatura de specialitate, se semnalează existenţa unui echilibru extrem defragil în aceste ţări între sentimentul popular şi dorinţa de răzbunare faţă de fosteleelite, pe de o parte, şi idealul statului de drept, pe de altă parte.

Totodată, un rol important îl ocupă şi aspectul luptei împotriva impunităţii şipentru înfăptuirea justiţiei şi stabilirea adevărului în ţările Americii Latine, ca deexemplu, Chile.

În ţările menţionate, această luptă reprezintă cheia posibilităţii de aconsolida conducerea democratică şi participarea la ea a poporului, deoareceimpunitatea implică continuitatea acelor structuri politice, economice şi juridice alesocietăţii care au produs crimele împotriva omenirii şi le mai produc.

Aşa cum scria şi Elias Diaz esenţial pentru statul de drept este luptaîmpotriva arbitrariului şi despotismului puterii, în numele drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului, precum şi domnia legii.

Nu exista stat de drept, dacă legea „nu este expresia voinţei generale”,spunea el.

Este evident că într-un asemenea stat de drept, un punct central al său îlconstituie independenţa puterii judecătoreşti faţă de presiunile legislativului şiexecutivului.

De o asemenea independenţă reală depinde îndeplinirea condiţiei deefectivitate a instituţiei răspunderii juridice şi eficienţa socială a acesteia.

O maximă relevanţă în ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţieirăspunderii o are promptitudinea stabilirii răspunderii juridice, care trebuie să aibă locîntr-un termen rezonabil, astfel cum prevăd dispoziţiile art.II-101 din „Tratatulinstituind o constituţie pentru Europa”, dar şi angajarea răspunderii statului pentruerorile judiciare, incompatibile cu exigenţele statului de drept.

FTRAGEREA LA

RĂSPUNDERE AVINOVAŢILOR

FCELERITATEA

STABILIRIIRĂSPUNDERII

97

O atenţie deosebită trebuie acordată şi încadrării juridice a situaţiei de fapt,ca fază a aplicării dreptului, pentru a se asigura corecta stabilire a formei răspunderiijuridice.

Având în vedere că aşa cum spunea Fichte, dreptul penal este acela careîncarnează şi protejează drepturile garantate de statul de drept, o maximă atenţietrebuie acordată răspunderii penale.

Confruntată cu o serie de probleme de ordin economic şi social, precum:inflaţia, creşterea ratei şomajului, insecuritatea socială şi scăderea nivelului de trai,societatea în tranziţiei trebuie să facă faţa unui alt pericol iminent, şi anume corupţia.

Întrucât corupţia nu afectează numai statul de drept, dar creează şi un climatcare este o spirală descendentă, atât din punct de vedere social, cât şi educaţional, esteevidentă importanţa efectivităţii răspunderii juridice pentru combaterea acestui flagel.

Atitudinea membrilor societăţii civile faţă de fermitatea tragerii larăspundere juridică ar trebui considerată ca un element de foarte mare importanţă alculturii juridice naţionale, care trebuie să se integreze culturii juridice europene, înprocesul de extindere a Uniunii Europene.

În vederea creşterii eficienţei responsabilităţii juridice şi sociale trebuie luateanumite măsuri în privinţa întăririi şi lărgirii procesului instructiv-educativ.

Desigur, procesului instructiv-educativ nu trebuie să-i lipsească latura juridică,şi aceasta întrucât cunoştinţele despre natură şi societate trebuie completate cu ocunoaştere a normelor juridice, chemate să apere valori fundamentale ale societăţii şicare pot fi aduse la îndeplinire, tocmai datorită rolului pe care îl poartă în societate, înultimă instanţă, chiar prin constrângerea exercitată de către organele specializate alestatului.

Tot în legătură cu această preocupare a creşterii eficacităţii răspunderii estenecesar să se aibă în vedere asigurarea densităţii optime a reglementărilor juridice şicorelarea acestora cu celelalte forme normative, nejuridice, astfel încât întreg “ţesutulde raporturi social-economice” să fie supus acţiunii normelor juridice şi nejuridice, şisă fie realizată corelaţia şi interdependenţa necesară între toate aceste norme.

O problemă mai amplă care se pune se referă la integrarea cât mai completăa dreptului în ordinea socială globală, dreptul fiind legat de diversele nivele destructurare a realităţilor social-economice prin intermediul unor mecanismecomplexe.

În cursul evoluţiei societăţii, fiind în continuă înnoire, dreptul contribuie,deopotrivă, la fixarea relativă a schimbărilor survenite în raporturile sociale, dar, înacelaşi timp, facilitează şi evoluţia viitoare a acestora.

Întrucât dreptul şi legislaţia evoluează odată cu societatea, contribuie, prinreglementările date raporturilor sociale, la dezvoltarea continuă a acestora. Tocmai deaceea şi procesul de elaborare a legilor, de sistematizare a lor trebuie să urmezeaceeaşi cale şi acelaşi ritm de dezvoltare ca şi societatea însăşi, devenind flexibil,adaptabil la modificările survenite la nivelul activităţii politice, economice şi sociale.

Perfecţionarea organizării activităţii aparatului de stat constituie încă onecesitate logică, problemele care se pun în această privinţă referindu-se laconcentrarea, centralizarea, raţionalizarea şi simplificarea aparatului de stat, pentru ase asigura astfel o creştere calitativă a activităţii, a eficienţei.

Ceea ce trebuie reţinut, în esenţă, în legătură cu creşterea eficienţeirăspunderii juridice este faptul că, în condiţiile marilor cuceriri din domeniul ştiinţeişi tehnicii, oamenii au ajuns să dispună de mijloace de influenţare şi transformare anaturii şi societăţii atât de puternice încât efectele lor nici nu mai pot fi controlate, înanumite condiţii. Este suficient să amintim numai două situaţii care preocupă intens

FCORUPŢIA

FDENSITATEA

OPTIMĂ AACTELOR

NORMATIVE

FREDIMENSIO-

NAREAINSTITUŢIEI

RĂSPUNDERIIJURIDICE

98

întreaga omenire: este vorba de poluarea pământului, apei şi atmosferei, ca urmare adezvoltării fără precedent a activităţii industriale şi de folosire a energiei atomice.

La aceste împrejurări, instituţia răspunderii juridice trebuie adaptată,redimensionată, în raport de realităţile actuale ale vieţii social-economice, creându-senoi forme de răspundere juridică, adecvate acestei necesităţi.

Căile de realizare a acestei concordanţe şi acţiunile ce urmează a fiîntreprinse vizează, pe de o parte, lichidarea dispersării reglementărilor răspunderiijuridice, care naşte pericolul neconcordanţelor, suprapunerilor, paralelismelor şilacunelor, iar pe de altă parte o corelare a acţiunii exercitate de diferitele forme alerăspunderii juridice şi celelalte forme ale răspunderii sociale.

Întărirea răspunderii juridice, ca primă treaptă de integrare a individului însocietate este legată, prin urmare, de elaborarea unor reguli de organizare socială şiconduită tot mai perfecţionate, care să cuprindă procesele sociale în toată amploarea,complexitatea şi dinamica lor.

Desigur, că cea de-a doua treaptă a integrării individului în societate esteaceea a dezvoltării responsabilităţii juridice, care reprezintă un proces îndelungat, cepoate fi însă accelerat printr-o politică juridică activă, orientată în direcţiilecorespunzătoare mijloacelor de care dispune societatea la un moment dat, cât şinivelului atins de conştiinţa maselor.

Societatea civilă intervine aici, ca un adevărat „relevator social”, împiedicândputerea politică să minimalizeze sau chiar să ignore problemele societăţii, statultrebuind să o accepte ca pe un „rău necesar” şi totodată să îi sprijine existenţa şiacţiunea.

BIBLIOGRAFIE

Barac L.: “Răspunderea şi sancţiunea juridică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.Boboş Gh.: “Teoria generală a dreptului”, Editura Dacis, Cluj, 1994.Bulai C-tin : “Drept penal român”, Casa de editură şi presă “Şansa SRL”, Bucureşti,1922.Ceterchi I., Craiovan I.: “Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura AllBeck, Bucureşti, 1993.Ceterchi I., Luburici M.: “Teoria generală a statului şi dreptului”, TipografiaUniversităţii Bucureşti, 1989.Costin M.: “Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România”, EdituraDacia, Cluj, 1974.Djuvara M.: “Teoria generală a dreptului”, (Enciclopedie juridică), vol. II, EdituraSocec, Bucureşti, 1930.Dongoroz V.: “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” în “Explicaţii teoreticeale Codului penal român. Partea generală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.Eliescu M.: “Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.Forges J. M.: “Droit administratif”, Presses Universitaires de France, Paris, 1991.Iorgovan A.: “Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei”, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 1994.Levi Al.: “Teoria generale del diritto”, Padova, Cedam, 1967.Popa N.: “Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.Vrabie G., Popescu S.: “Teoria generală a dreptului”, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi,1993.

FÎNTĂRIREA

RĂSPUNDERIIJURIDICE

99


Ce se înţelege prin răspunderea juridică?

TEMĂ DE REFLECŢIEExistă deosebiri între cauzele care înlătură răspunderea juridică şi cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei?


1. Care sunt condiţiile obiective ale răspunderii juridice?2. Prezentaţi, pe scurt, în ce constau principiile generale ale răspunderii

juridice?



1. p.88-89

2. p.87-88

1. Teoria Generala a Dreptului

Documents

Transcript of 1. Teoria Generala a Dreptului