Cap. I. INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

I.3.1. Corelaţia dintre ştiinţă, ştiinţele sociale şi ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) I.3.1.1. Definiţia şi caracteristicile ştiinţei Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe şi experienţe despre natură, societate şi gândire, fundamentate prin folosirea unor metode de cercetare proprii şi concretizate în noţiuni, concepte, categorii, principii şi relaţii funcţionale1. I.3.1.2. Sistemul ştiinţelor Pornind de la definiţia ştiinţei, rezultă că sistemul ştiinţelor cuprinde2: a. ştiinţe ale naturii; b. ştiinţe despre societate; c. ştiinţe despre gândire. I.3.1.3. Sistemul ştiinţelor sociale Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde:

a. ştiinţe care au ca obiect activităţile umane şi ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale între acestea (economia, politologia, sociologia, psihologia, demografia, lingvistica);

b. ştiinţele istorice, adică ştiinţele care reconstituie şi interpretează evoluţia societăţii umane; c. ştiinţele juridice, adică acele ştiinţe care studiază normativitatea socială. I.3.1.4. Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) – componentă a ştiinţelor sociale I.3.1.4.1. Noţiune Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice)4 studiază normativitatea socială, legităţile apariţiei şi evoluţiei dreptului şi statului, formele lor de manifestare, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, intercondiţionalitatea între instituţiile politico-juridice şi societate. I.3.1.4.2. Funcţiile ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) În literatura de specialitate5 au fost identificate două funcţii ale ştiinţei dreptului, respectiv: - o funcţie descriptivă, care constă în identificarea şi precizarea clară a împrejurărilor, situaţiilor şi faptelor studiate şi cercetate; - o funcţie teoretică, presupunând elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor şi principiilor prin care explică domeniul cercetat6. I.3.1.4.3. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) Analizat din perspectivă globală, istorică şi structurală, sistemul dreptului (ştiinţelor juridice) cuprinde

- Teoria generală a dreptului; - Ştiinţele juridice de ramură;

- Ştiinţele juridice istorice; - Ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare. I.3.2. Importanţa şi necesitatea Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) Teoria generală a dreptului studiază conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Necesitatea Teoriei generale a dreptului se justifică prin aspectele de globalizare şi generalizare pe care le oferă asupra dreptului, atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic. I.3.3. Definiţia şi obiectul Teoriei generale a dreptului I.3.3.1. Definiţia Teoriei generale a dreptului Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”8. I.3.3.2. Obiectul Teoriei generale a dreptului Obiectul Teoriei generale a dreptului îl constituie: - observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de generalitate; - studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului.

I.3.4. Ştiinţele juridice istorice Ştiinţele juridice istorice9 cercetează: istoria dreptului dintr-o anumită ţară sau din anumite bazine de civilizaţie juridică; evoluţia generală a fenomenului juridic; istoria dreptului din anumite perioade istorice. Exemplu: - istoria statului şi dreptului românesc. I.3.5. Ştiinţele juridice de ramură Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice, specifice unei anumite ramuri de drept şi constituie subsisteme de bază ale sistemului ştiinţelor juridice.

Exemplu: - ştiinţa dreptului civil, ştiinţa dreptului constituţional, ştiinţa dreptului penal. I.3.6. Ştiinţele juridice ajutătoare, participative, auxiliare Ştiinţe juridice ajutătoare, participative sau auxiliare sunt ştiinţe care nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice, dar, oferă mijloace şi metode ştiinţifice proprii, ce pot fi utilizate în scopul cunoaşterii în profunzime a fenomenului juridic, precum şi în scopul aplicării corecte a normelor juridice, interpretării ştiinţifice şi valorizării corespunzătoare a unor probe şi mijloace de probă.

Exemplu: - criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică, balistica, informatica juridică etc. I.4. Rezumat 1. Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) cuprinde: - Teoria generală a dreptului; - Ştiinţele juridice de ramură; - Ştiinţele juridice istorice; - Ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare. 2. Teoria generală a dreptului este o disciplină ştiinţifică şi didactic-universitară, care studiază dreptul privit ca ansamblu (genul) şi nu ramurile de drept (specia). 3. Recomandăm a se reţine faptul că Teoria generală a dreptului nu este o ramură a dreptului, ea având ca obiect de studiu atât observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de generalitate, cât şi studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului. 4. Teoria generală a dreptului elaborează categorii, concepte şi noţiuni fundamentale, specifice întregului sistem de drept care sunt, apoi, utilizate, într-o manieră specifică, de ramurile dreptului, studiind norma juridică, tehnica juridică, izvoarele dreptului, raportul juridic, răspunderea juridică, etc. Teoria generală a dreptului nu le raportează la o singură ramură a dreptului, ci esenţializează şi extrage ceea ce este comun şi definitoriu pentru ansamblul dreptului. 5. Pentru înţelegerea corectă şi completă a ştiinţei dreptului, trebuie evidenţiat rolul sistemic al ştiinţelor juridice care operează cu noţiunile şi conceptele sistematizate în Teoria generală a dreptului, respectiv ştiinţele juridice de ramură, ştiinţele juridice istorice şi ştiinţele juridice participative, ajutătoare, auxiliare.

Capitolul II METODOLOGIA JURIDICĂ

II.3.1. Definiţia metodologiei juridice Metodologia juridică reprezintă un ansamblu de factori care explică raporturile şi legăturile ce se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic10. Sistemul metodelor cercetării ştiinţifice juridice cuprinde: - metoda logică de cercetare juridică; - metoda comparativă de cercetare juridică; - metoda istorică de cercetare juridică; - metoda sociologică de cercetare juridică; - metoda cantitativă de cercetare juridică. II.3.2. Metodele cercetării ştiinţifice juridice II.3.2.1. Metoda logică de cercetare juridică

Metoda logică de cercetare juridică reprezintă ansamblul procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice care conduc la determinarea structurii şi dinamicii raporturilor ce se stabilesc între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul analizei. II.3.2.2. Metoda comparativă de cercetare juridică Metoda comparativă poate fi utilizată cu respectarea a patru reguli, denumite regulile comparaţiei11. Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil Regula nr. 2: Niciodată comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate Regula nr. 3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate

Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei

II.3.2.3. Metoda istorică de cercetare juridică Metoda istorică de cercetare juridică presupune analiza condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape12. II.3.2.4. Metoda sociologică de cercetare juridică Metodele de cercetare utilizate de sociologia juridică sunt următoarele13: observaţia; analiza documentelor sociale şi juridice; ancheta sociologică14; chestionarul sociologic15; sondajul de opinie16; interviul.

Exemplu: - studiile de sociologie juridică efectuate asupra familiei au evidenţiat: familii dezmembrate, copii aflaţi în abandon şcolar şi familial, rata ridicată a divorţurilor, etc. II.3.2.5. Metoda cantitativă de cercetare juridică Cercetarea ştiinţifică juridică apelează în ultima perioadă de timp tot mai mult la metodele cantitative care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului, precum informatică juridică, statistica. II.4. Rezumat 1. Întrucât orice ştiinţă are o metodă specifică de cercetare, este foarte important de reţinut importanţa metodologiei juridice specifică ştiinţei dreptului. 2. Metodologia juridică este reprezentată de ansamblul factorilor care explică raporturile şi legăturile ce se stabilesc între metodele specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic. 3. Sistemul metodelor cercetării ştiinţifice juridice cuprinde:

- metoda logică de cercetare juridică; - metoda comparativă de cercetare juridică; - metoda istorică de cercetare juridică; - metoda sociologică de cercetare juridică; - metoda cantitativă de cercetare juridică. 4. Fiecare metodă de cercetare juridică presupune o serie de caracteristici specifice, a căror înţelegere conduce la o corectă utilizare a acestor metode în aplicaţiile practice. 5. Recomandăm a se înţelege că cercetarea fenomenologiei juridice implică de cele mai multe ori folosirea conjugată a tuturor metodelor de cercetare ştiinţifică juridică.

Capitolul III CONCEPTUL DREPTULUI

III.3.1. Accepţiunile noţiunii de drept Accepţiunile noţiunii de drept sunt: 1. ştiinţa dreptului reprezintă ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit; 2. dreptul obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate sau recunoscute de către stat în scopul organizării şi desfăşurării normale a vieţii sociale; 3. dreptul pozitiv poate fi definit ca ansamblul normelor juridice în vigoare la momentul analizei, într-o societate determinată, sau într-un anumit stat caracterizat prin aplicabilitate directă, imediată, obligatorie şi posibil a fi adus la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului; 4. dreptul subiectiv reprezintă prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a dispune de un drept (valoare) recunoscut (recunoscută) de lege. Exemplu: - am dreptul votez pentru că am împlini vârsta de 18 ani şi nu mă aflu în vreo situaţie în acre legea îmi interzice exercitarea acestui drept. Exemplu: - dreptul subiectiv la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este consacrat în dreptul pozitiv în art. 22 alin. 1. din Constituţia României: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.

5. dreptul naţional reprezintă dreptul obiectiv al unui stat, elaborat şi aplicat de autorităţile naţionale competente. Exemplu: - dreptul românesc, dreptul francez, etc. 6. dreptul internaţional reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile dintre state şi alte obiecte de drept internaţional care

exprimă acordul lor de voinţă, susceptibile a fi aduse la îndeplinire, în caz de nevoie, pe cale de constrângere, exercitată individual sau colectiv18. 7. dreptul regional cuprinde normele juridice elaborate în cadrul diferitelor comunităţi regionale internaţionale în scopul reglementării diferitelor domenii (economic, politic, social, militar, monetar, etc.), cel mai cunoscut sistem de drept regional fiind dreptul unional european. 8. dreptul ca artă cuprinde ansamblul mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor folosite de organele care elaborează şi aplică dreptul19. 9. dreptul privit în dimensiunea sa morală ridică la nivel de norme juridice anumite precepte morale.

III.3.2. Dimensiunea istorică a dreptului. Scurte consideraţii privind originea şi apariţia dreptului Prin adagiile „ubi societas, ibi jus” şi „ubi jus, ibi societas”, romanii consacrau credinţa lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane.

În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau de origine divină. Hugo Grotius (1583-1645), fondatorul Şcolii dreptului natural, susţinea teza potrivit căreia „omul este prin natura sa o fiinţă socială”, dreptul natural reprezentând suma principiilor şi regulilor pe care naţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului20. Considerat universal, invariabil şi imposibil de schimbat chiar şi de Dumnezeu, dreptul natural se opune, astfel, caracterului divin al dreptului. Şcoala dreptului natural a formulat o serie de precepte fundamentale21: - aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia); - promissorum implendorum obligatio (respectarea obligaţiilor); - damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora); - poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă). Concepţia modernă fundamentează teoria apariţiei dreptului în condiţii social istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, adică odată cu apariţia statului. Statul creează dreptul, elaborând reguli de conduită cu caracter general şi obligatoriu. III.3.3. Primele legiuiri A. Prima mare civilizaţie a antichităţii, cea mesopotamiană, înregistrează apogeul său, timp de aproape 2000 de ani, în cel mai important centru economic, politic şi cultural din Orient: Babilonul. Cel mai cunoscut reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728 - 1686 î.Hr.), care a elaborat celebrul cod de legi (Codul lui Hammurabi), descoperit în anul 1901 la Sousa şi structurat în 282 articole. Acest cod conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale, religioase, adevăratul legislator fiind divinitatea care transmitea oamenilor normele juridice prin intermediul regelui. Dreptul avea un caracter divin22.

B. Primele norme juridice în Egiptul antic au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.Hr. Deşi egiptenii nu au elaborat un cod de legi, de natura Codului Hammurabi, justiţia constituia o funcţie distinctă dar fără să fie încredinţată unui corp aparte, separat de cel al administraţiei. C. Dreptul ebraic este profund original; în Vechiul Testament (veritabil cod juridic) sunt cuprinse reglementări privind dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor, iar începând cu secolul II d. H., reglementările de drept civil şi drept penal sunt cuprinse în Talmud (învăţătură) considerat codul de viaţă al poporului evreu23. D. În dreptul persan regele era unica sursă a dreptului, hotărârile regelui constituind legi imuabile, „inspirate” de zeul suprem Ahura Mazda. Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic; textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoţi, care multă vreme au îndeplinit şi funcţia de judecători. E. Reprezentativ pentru India antică este Codul lui Manu, redactat între secolele II î.Hr. şi II d.Hr., care cuprinde peste 5000 de versuri şi se referă la norme juridice de drept public şi privat, civil şi penal, obiceiuri şi prescripţii religioase etc. F. Dreptul chinez se caracterizează prin predominanţa regulilor penale, care vizau aproape exclusiv reprimarea crimelor. Cauzele civile se judecau după reguli nescrise, specifice obiceiurilor locale. Primele coduri de legi au fost redactate în secolul V-IV î.Hr., dar dreptul cutumiar era superior legii scrise24. În Europa primele legiuiri sunt: - Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.Hr.); - Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.Hr.);

- Legea celor XII Table la romani (secolul V î.Hr.); - Legea Salică la franci (secolele V-IV î.Hr.). III.3.4. Dimensiunea socială a dreptului Alături de dimensiunea istorică, dreptul are şi o dimensiune socială, fiind o creaţie a societăţii în scopul asigurării ordinii în cadrul societăţii respective. Dreptul este creat de om pentru om. Realitatea juridică (juridicul) are următoarele componente26: - conştiinţa juridică; - dreptul; - relaţiile juridice (ordinea de drept). Conştiinţa juridică reprezintă conştiinţa legiuitorului care analizează, evaluează, valorizează şi valorifică o situaţie socială concretă şi, apoi, elaborează norma juridică necesară reglementării respectivei situaţii27. Dreptul, componentă a realităţii juridice, este privit ca sistem de reglementări şi instituţii.

Exemplu: - norme juridice de drept civil, drept penal, drept constituţional etc.; - instituţia proprietăţii, a familiei, a guvernului etc. Relaţiile juridice cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, care dovedesc eficienţa dreptului28. Această componentă a fost denumită şi ordine de drept (juridică), definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale29. III.3.5. Esenţa dreptului

Esenţa dreptului constă în voinţa generală oficializată, care devine voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat30, în concordanţă cu interesele generale fundamentale ale societăţii. III.3.6. Conţinutul dreptului Conţinutul dreptului îl constituie „ansamblul elementelor, al laturilor şi al conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea pe cale etatică”31. III.3.7. Forma dreptului Forma dreptului priveşte organizarea interioară a structurii conţinutului său şi aspectul exterior al acestuia32. Forma internă a dreptului se referă la gruparea normelor juridice pe instituţii, subramuri şi ramuri de drept. Forma exterioară se analizează sub două aspecte: - sub aspectul modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului: legi, ordonanţe, hotărâri etc.; - sub aspectul modului de sistematizare a legislaţiei: codificări, încorporări etc. III.3.8. Sistemul dreptului III.3.8.1. Precizări prealabile Analizând anterior forma dreptului, constatăm că el există ca un sistem, şi nu ca o simplă alăturare de norme juridice33. III.3.8.2. Noţiunea de sistem al dreptului

Sistemul dreptului cuprinde ansamblul relaţionării normele juridice, care dau unitate, funcţionalitate şi ierarhizare dreptului. III.3.8.3. Elementele componentele ale sistemului dreptului Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate34, norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că sistemul se construieşte pornind de la normele juridice, procesul putând fi şi invers. Gruparea normelor juridice care reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale formează instituţia juridică. Exemplu de instituţii juridice: - instituţia căsătoriei, instituţia prescripţiei extinctive, instituţia proprietăţii.

Ramura de drept constituie cea mai cuprinzătoare grupare a normelor juridice, fiind definită în viziune tradiţională ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode35., după cum într-o viziune modernă se consideră că „divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că oricât ne-am strădui este imposibil să înţelegem de ce şi baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură de drept sau alta”36. Exemplu de ramuri de drept37: - drept constituţional, drept civil, drept penal, drept administrativ.

3.8.4. Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat Această diviziune a dreptului în public şi privat este de sorginte romană, întrucât dreptul roman era împărţit în jus publicum şi jus privatum. Caracterele distinctive ce trebuie reţinute în ceea ce priveşte dreptul public şi dreptul privat sunt: 1. generalitatea interesului, respectiv dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al societăţii, pe când dreptul privat protejează interesele particulare ale subiectelor de drept; 2. forţa obligatorie, adică dreptul public este constituit din norme imperative, de ordine publică, iar dreptul privat cuprinde, în principal, norme permisive şi supletive; 3. modalităţile de exprimare a voinţei, anume în dreptul public se manifestă prin acţiunea autoritară a organelor care elaborează sau aplică dreptul iar dreptul privat presupune manifestarea de voinţelor liber exprimate. III.3.9. Definiţia dreptului Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului38. III.3.10. Tipologia dreptului Tipologia dreptului ia în considerare:

- dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială (drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist); - apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică, criteriu în raport cu care, în dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv familia de drept39. Familiile de drept se clasifică în: 1. marele sistem (familia) de drept romano-germanic cuprinde: a) sistemul juridic francez s-a răspândit din Franţa în următoarele ţări: Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, România, Spania, Portugalia, Bulgaria, Polonia;

b) sistemul juridic german a influenţat puternic sistemele legislative din Grecia, Japonia, Austria, Elveţia, Ungaria şi Cehia; c) sistemul juridic scandinav se aplică în: Norvegia, Finlanda şi Islanda. 2. marele sistem de drept anglo-saxon (common-law) se aplică în Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Africa de Sud, dar, se impune a preciza că tehnicile contractuale engleze şi americane sunt aplicabile întregului drept al comerţului internaţional. 3. sistemele juridice religioase şi tradiţionale cuprinde: a) Sistemul de drept musulman (islamic) se aplică în toate statele arabe, precum şi în Pakistan, Afganistan, Bangladesh şi Iran, singura ţară musulmană care a renunţat la aplicarea sa fiind Turcia, care a adoptat legislaţia de tip european; b) Sistemul de drept hindus Dreptul hindus este aplicabil astăzi în India şi este rezultatul contopirii normelor de drept tradiţional (religios) cu normele dreptului englez. 4. sistemul de drept al Uniunii Europene prezintă următoarele caracteristici40: - normele juridice de drept unional dobândesc automat statutul de drept pozitiv (aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor membre - aplicabilitate imediată; - normele juridice de drept unional sunt susceptibile de a crea, direct, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare - aplicabilitate directă;

- normele juridice de drept unional au prioritate faţă de orice normă juridică din dreptul naţional – prioritate. III.4. Rezumat 1. Accepţiunile noţiunii de „drept” trebuie însuşite corect, fiind absolut esenţiale deoarece cu ajutorul lor vor fi explicate noi concepte juridice. 2. Foarte importante sunt componentele realităţii juridice (conştiinţa juridică, dreptul, relaţiile juridice), întrucât ele contribuie la înţelegerea procesului de formare a normelor juridice. 3. Conţinutul, esenţa şi forma dreptului, precum şi aspectele legate de sistemul dreptului permit ca dreptul să fie privit ca un întreg având o formă exterioară, dar şi mecanisme interne de corelare a tuturor componentelor sale sistemice. 4. O atenţie deosebită trebuie acordată definiţiei dreptului şi încercării de a pătrunde logica acestei definiţii. 5. Nicio analiză nu ar fi completă fără a prezenta familiile de drept, clasificate astfel: - marele sistem (familia) de drept romano-germanic; - marele sistem de drept anglo-saxon (common-law); - sistemele juridice religioase şi tradiţionale; - sistemul de drept al Uniunii Europene.

Capitolul IV FACTORII DE CONFIGURARE ŞI EVOLUŢIE A DREPTULUI

IV.3.1. Definiţia factorilor de configurare şi evoluţie a dreptului. Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului reprezintă totalitatea surselor care determină substanţa şi forma dreptului, contribuind, totodată, la modificarea şi perfecţionarea acestuia, pe parcursul procesului său evolutiv.Aceştia pot fi grupaţi în trei mari categorii41: - cadrul natural; - cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional; - factorul uman. IV.3.2. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului Cadrul natural cuprinde următoarele componente42: A. mediul geografic; B. factorul biologic şi fiziologic; C. factorul demografic. A. Mediul geografic reprezintă totalitatea factorilor specifici care, prin ponderea şi rolul lor în teritoriul geografic al statului respectiv influenţează determinant configuraţia şi evoluţia dreptului naţional (spaţiul terestru, subsolul, suprafaţa acvatică, spaţiul aerian, formele de relief, flora, fauna etc.) Exemplu: - legea privind protecţia mediului, legea privind regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. B. Factorul biologic şi fiziologic Dezvoltarea fizică şi mentală a fiinţei umane are o reflectare în planul stărilor de conştiinţă şi a atitudinilor concrete în mediul social ale acesteia. Factorii biologici şi fiziologici au caracter determinant asupra normelor juridice care reglementează capacitatea,răspunderea juridică, tratamentul juridic special acordat unor categorii de persoane (copii, femei, bătrâni, persoane cu handicap) şi prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane.C. Factorul demografic Exercită influenţă asupra reglementărilor juridice concretizate în: - măsuri de stimulare a creşterii demografice; - măsuri de limitare a creşterii demografice; - statutul diferitelor categorii de persoane: copii, tineri, forţa de muncă activă, pensionari, şomeri; - regimul juridic privind emigrarea şi imigrarea etc. IV.3.3. Cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional – factor de configurare a dreptului Cadrul social - politic cuprinde mai multe componente (politică, economică, ideologică, culturală), dar esenţiale sunt următoarele componente: - componenta economică; - structurile organizatorice ale societăţii. Componenta economică43 este determinată de ideologia caracteristică societăţii în perioada supusă analizei.

Structurile organizatorice ale societăţii sunt următoarele: statul; partidele politice44; grupurile de interese45; grupurile de presiune46; structuri sociale nestatale; societatea civilă. Societatea civilă - factor de configurare a dreptului - poate fi definită ca ansamblul formelor organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul de liberă asociere consfinţit de Constituţie, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale etc.) ale opiniei publice.

Funcţiile societăţii civile sunt următoarele: - funcţia de monitorizare, de supraveghere, a puterii publice în ceea ce priveşte modul concret în care sunt administrate treburile ţării; - funcţia de sancţionare a puterii este exercitată de către societatea civilă în principal cu ocazia alegerilor, dar şi prin alte modalităţi: moţiuni de cenzură, forme specifice de grevă, dezbateri pe probleme de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de interes pentru societate în general sau pentru anumite grupuri de interese, măsuri de protest etc.48; - funcţia educativă a societăţii civile constă în conştientizarea componentelor sale principale (sindicate, patronate, celelalte forme asociative) asupra rolului şi locului lor în societate.IV.3.4. Factorul uman În dreptul modern, factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competenţa de legiferare49. Alături de funcţia de reglementare a comportamentului oamenilor, normele juridice îndeplinesc şi funcţia de modelare şi stimulare a comportamentelor, prin impunerea unei conduite – tip, în scopul asigurării şi protejării celor mai importante valori ale societăţii.IV.4. Rezumat 1. Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului reprezintă totalitatea surselor în raport cu care sunt elaborate şi perfecţionate normele juridice, dând expresie atât laturii statice, cât şi celei dinamice a dreptului. 2. Factorii de configurare şi evoluţie a dreptului pot fi grupaţi în trei mari categorii: - cadrul natural; - cadrul economic, social şi politic naţional, regional şi internaţional; - factorul uman. 3. Cadrul natural necesită o înţelegere atât a fiecăreia dintre componentele sale, respectiv mediul geografic, factorul biologic şi fiziologic şi factorul demografic, dar şi a corelaţiilor dintre acestea. 4. Cadrul economic, social şi politic trebuie analizat cu cele două laturi de manifestare ale sale şi anume, naţional, pe de o parte, şi regional şi internaţional, pe de altă parte, deoarece fenomenul globalizării se manifestă în toate domeniile.

5. Cel mai important factor este poate factorul uman, deoarece dreptul este creat de către oameni pentru oameni.

Capitolul V DREPTUL ŞI STATUL

V.3.1. Câteva consideraţii privind apariţia şi evoluţia statului Asupra originii şi apariţiei statului în literatura juridică au fost lansate o serie de teorii care pot fi grupate în trei categorii50: ipotezele claselor sociale51, ipoteza ideii statului52 şi ipoteza contractualistă53. V.3.2. Noţiunea statului V.3.2.1. Accepţiunile termenului de stat Termenul de „stat” are următoarele accepţiuni: - statul reprezintă o structură organizaţională, care desfăşoară o activitate specifică, în raport cu anumite obiective şi scopuri proprii; - statul reprezintă un ansamblu de organe care realizează conducerea societăţii, având ca principală prerogativă elaborarea şi aplicarea dreptului; - statul reprezintă puterea centrală în raport cu entităţile locale; - statul reprezintă o creaţie social-istorică, având la bază necesitatea susţinerii şi preluării intereselor unor grupuri sociale. V.3.2.2. Definiţia statului Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerii societăţii, prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângereV.3.3. Conţinutul statului (elementele constitutive ale statului) Elementele intrinseci, constitutive ale statului sunt55: a) teritoriul de stat; b) populaţia; c) puterea de stat sau forţa publică. V.3.4. Puterea de stat V.3.4.1. Noţiune şi trăsături caracteristice Puterea de stat este forţa cea mai importantă care conduce societatea şi se exprimă prin autoritatea publică, având capacitatea de a face ca deciziile ei să fie respectate, prin mijloace de convingere sau prin mijloace de constrângere de către membrii societăţii56. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a conduce societatea şi de a stabili relaţii cu alte state57. V.3.4.2. Exercitarea puterii de stat Exercitarea puterii de stat are la bază teoria separaţiei puterilor în stat lansată de John Locke în Anglia şi dezvoltată de Montesquieau în Franţa. Potrivit acestei concepţii, cele 3 puteri sunt: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, fiecare având competenţe specifice, dar militând în vederea realizării echilibrului, coordonării şi controlului reciproc. V.3.5. Organele statului

Corespunzător celor 3 puteri – legislativă, executivă şi judecătorească – statul îşi constituie un sistem de instituţii, a căror organizare şi funcţionare este reglementată prin normele juridice: organe legislative, executive şi judecătoreşti.Sub aspect terminologic, în sens larg se utilizează sintagma „organe ale statului”, iar în sens restrâns „autorităţi publice”. V.3.6. Funcţiile statului Funcţiile statului desemnează acele activităţi concrete pe care organele statului le desfăşoară în realizarea scopului acestuia, respectiv apărarea interesului general, aceste funcţii fiind următoarele58: 1. funcţia legislativă; 2. funcţia executivă şi administrativă; 3. funcţia jurisdicţională; 4. funcţia externă.V.3.7. Forma statului Forma statului reprezintă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinutLaturile componente ale formei de stat sunt: A - structura de stat, B - forma de guvernământ; C - regimul politic. A. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul. Sub acest aspect, statele se clasifică în: a) State unitare sau simple Exemplu de state unitare: - România, Bulgaria, Italia, Suedia, Ungaria, Franţa. b) Uniunile de state sunt formate din două sau mai multe state membre şi pot îmbrăca următoarele tipuri60: - uniunea personală Exemplu de uniune personală: - Uniunea dintre Anglia şi Hanovra (1714 1837), căreia i s-a pus capăt prin urcarea pe tronul Angliei a reginei Victoria, întrucât Constituţia Hanovrei nu admitea succesiunea la tron în linie feminină. - uniunea reală Exemplu de uniune reală: - Uniunea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905). - confederaţia Exemplu de confederaţii: - Confederaţia Statelor Unite, creată pe baza actului numit „Articolele Confederaţiei” în anul 178, s-a transformat în 1787 în stat federal prin adoptarea Constituţiei de la Philadelphia. - federaţia Exemplu de state federale:

- Statele Unite ale Americii, Mexicul, Canada, Argentina, Brazilia, India, Germania, Australia, Elveţia.B. Forma de guvernământ reprezintă modul de constituire şi funcţionare a organelor centrale ale statului, sub aspectul exercitării puterii şi delimitării competenţei între acestea. Forma de guvernământ se clasifică în monarhie şi republică. C. Regimul politic reprezintă modalităţile de organizare ale puterii politice într-un stat, în vederea guvernării, concretizate în gradul de participare a poporului la conducerea societăţii61. Din acest punct de vedere statele se clasifică în: a) state monocratice62; b) state oligarhice; c) state democratice. V.4. Rezumat 1. Deoarece am afirmat că obiectul teoriei generale a dreptului îl constituie nu numai observarea şi cercetarea fenomenului juridic, cu evidenţierea elementelor de generalitate, ci şi studierea şi cercetarea principalelor aspecte ale statului, iar dreptul este creat de către puterea de stat, se impune a face unele precizări referitoare la stat. 2. Aşadar, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerii societăţii, prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere. 3. Elementele constitutive ale statului sunt teritoriul de stat, populaţia şi puterea de stat, înţeleasă, în sinteză, drept criteriu esenţial al statului. 4. Principalele funcţii ale statului sunt: - funcţia legislativă; - funcţia executivă şi administrativă; - funcţia jurisdicţională; - funcţia externă.5. Forma statului reprezintă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut, având următoarele laturi componente: A - structura de stat, B - forma de guvernământ; C - regimul politic.

Capitolul VI PRINCIPIILE DREPTULUI. FUNCŢIILE DREPTULUI

VI.3.1. Principiile dreptului VI.3.1.1. Prezentare generală VI.3.1.1.1. Noţiune

În literatura juridică, principiile fundamentale ale dreptului sunt definite ca fiind acele idei generale, conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului63. VI.3.1.1.2. Clasificarea principiilor dreptului În doctrina de specialitate, clasificarea principiilor dreptului se realizează potrivit mai multor criterii64, cel mai important fiind criteriul importanţei şi sferei lor de acţiune: - principii fundamentale (generale) ale dreptului; - principii ale ramurilor de drept.VI.3.1.1.3. Evoluţia şi delimitarea principiilor fundamentale ale dreptului Lungul proces evolutiv al apariţiei şi dezvoltării fenomenului juridic se caracterizează şi prin manifestarea iniţiativelor în sensul identificării anumitor idei generale, conducătoare în drept. Delimitarea principiilor fundamentale ale dreptului se realizează în raport cu: a) conceptele şi categoriile juridice; b) normele juridice; c) axiomele, maximele şi aforismele juridice. VI.3.1.2. Analiza principiilor fundamentale ale dreptului Principiile fundamentale ale dreptului, aşa cum se desprind din analiza doctrinei juridice65, sunt următoarele: 1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul legalităţii; 2. Principiul libertăţii şi egalităţii; 3. Principiul responsabilităţii; 4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din noul Cod civil, principiile generale de drept constituie izvoare de drept, care se aplică în cazurile neprevăzute de lege, în absenţa uzanţelor şi a dispoziţiilor legale asemănătoare. VI.3.1.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul legalităţii Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul legalităţii este consacrat în art. 16 alin. 2 din Constituţia României66: „nimeni nu este mai presus de lege”.VI.3.1.2.2. Principiul libertăţii şi egalităţii67

Libertatea reprezintă posibilitatea omului de a acţiona şi de a se manifesta fără nici un fel de constrângeri, dar circumscris limitelor legalităţii sau, aşa cum spunea Montesquieau „libertatea este tot ceea ce îngăduie legile”. Egalitatea presupune acordarea aceluiaşi „tratament juridic” pentru subiecte de drept aflate în situaţii juridice similare, şi nu egalitate în drepturi şi obligaţii a tuturor subiectelor de drept unele în raport cu altele. VI.3.1.2.3. Principiul responsabilităţii Pornind de la afirmaţia formulată în doctrină68, potrivit căreia există o pronunţată afinitate logică între principiile fundamentale ale dreptului,

considerăm că nici unul dintre aceste principii nu poate fi analizat izolat, ci coroborat cu celelalte. Este şi cazul principiului responsabilităţii: - responsabilitatea însoţeşte constant libertatea; - responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de angajare a individului care îşi asumă consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, act care este judecat (apreciat) în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a normelor sociale; - responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din urmă, reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportându-se la normele şi valorile societăţii; VI.3.1.2.4. Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei Justiţia reprezintă acea stare generală, ideală a societăţii, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi a intereselor lor legitimeEchitatea reprezintă dreptate, nepărtinire70. Dreptatea este un principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile71. Dreptatea este corolarul tuturor celorlalte principii, dar în acelaşi timp, există şi anumite situaţii juridice concrete (şi limitate) în care nu este respectată. Precizare: Conceptele utilizate în conţinutul acestui principiu trebuie analizate circumstanţiat, de la caz la caz fără a le generaliza şi abstractiza.VI.3.2. Funcţiile dreptului VI.3.2.1. Noţiune Cuvântul funcţie provine din latinescul „functio, - onis” - muncă, deprindere; îndeplinire. Funcţiile dreptului sunt acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita subiectelor de drept şi de asigura ordinea în societate, potrivit voinţei generaleVI.3.2.2. Analiza sintetică a funcţiilor dreptului VI.3.2.2.1. Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice73

Constă în capacitatea dreptului de a crea, de a construi cadrul necesar funcţionării întregului sistem de organizare socială. Prin intermediul dreptului sunt elaborate normele legale pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor statului, în consens cu voinţa generală exprimată. VI.3.2.2.2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii74

Se realizează prin stabilirea principiilor care guvernează convieţuirea socială, elaborarea normelor juridice, opozabile tuturor, menite să protejeze valorile

fundamentale şi sancţionarea comportamentelor deviante, a conduitelor care încalcă dispoziţiile prescrise prin normele juridice. VI.3.2.2.3. Funcţia de conducere a societăţii75

Dreptul îşi realizează această funcţie prin intermediul actelor normative pe care le elaborează, întrucât conduce, practic, toate domeniile reglementate de către acestea. VI.3.2.2.4. Funcţia normativă a dreptului76

Dă expresie scopului final al dreptului, acela de a organiza şi conduce societatea potrivit voinţei generale, obligând, prin normele şi instituţiile sale juridice, la adaptabilitate şi integrare socială.VI.3.2.2.5. Funcţia preventivă a dreptului77

Vizează capacitatea acestuia de a exercita, prin metode şi mijloace specifice, influenţa asupra comportamentelor indivizilor, de a preveni încălcarea normelor juridice şi a promova conduite în deplin acord cu interesele majore ale societăţii.VI.4. Rezumat VI.4.1. Principiile dreptului 1. Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului, deosebindu-se de principiile specifice ramurilor de drept. 2. Principiile fundamentale ale dreptului nu se confundă cu conceptele şi categoriile juridice, normele juridice şi axiomele, maximele şi aforismele juridice, prezentând o serie de particularităţi specifice. 3. Principiile fundamentale ale dreptului sunt următoarele: - Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul legalităţii; - Principiul libertăţii şi egalităţii; - Principiul responsabilităţii; - Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei. 4. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului sau principiul legalităţii reprezintă corolarul celorlalte principii, deoarece orice activitate trebuie circumscrisă dispoziţiilor legale. 5. Deşi sunt analizate separat, în scop didactic, în elaborarea şi aplicarea dreptului principiile acţionează concomitent.VI.4.2. Funcţiile dreptului 1. Corelat principiilor care fundamentează elaborarea şi aplicarea dreptului, trebuie analizate şi funcţiile acestuia, adică acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita subiectelor de drept şi de asigura ordinea în societate, potrivit voinţei generale. 2. Funcţiile dreptului sunt următoarele: - funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social- politice;

- funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; - funcţia de conducere a societăţii; - funcţia normativă; - funcţia preventivă. 3. Rolul fiecărei funcţii trebuie înţeles atât separat, dar, mai ales, subsumat acţiunii tuturor funcţiilor, deoarece numai astfel întregul mecanism juridic poate funcţiona.

Capitolul VII DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

VII.3.1. Conexiunea dintre norma socială şi conduita umană Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul asigurării ordinii sociale.VII.3.2. Sistemul normelor sociale VII.3.2.1. Structura sistemului normelor sociale Sistemul normelor sociale cuprinde78: 78 N. a) norme morale (etice); b) norme obişnuielnice; c) norme politice şi norme specifice organizaţiilor nestatale sau neguvernamentale; d) norme tehnice; e) norme religioase; f) norme de convieţuire socială; g) norme juridice. Pentru clarificare vom proceda la analiza fiecărei categorii de norme prin corelaţie cu normele juridice. VII.3.2.2. Corelaţia normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale A. Corelaţia normelor juridice cu normele morale (etice) Între cele două categorii de norme – juridice şi morale – există o corelaţie specifică, o interacţiune şi o determinare reciprocă, manifestată în procesul de selectare a valorilor morale dominante în societate, conforme cu interesele statului şi cu voinţa generală a societăţii. Exemplu de norme morale: - a fi bun cu semenii şi a-i ajuta la nevoie. B. Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept79. Se face, astfel, distincţie, între obiceiul juridic şi obiceiul nejuridic (de exemplu, a face daruri cu prilejul unor ocazii speciale: sărbătoare religioase, nuntă, botez sau a te căsători cu fata sedusă). Potrivit art. 1 alin. (6) din noul Cod civil, în înţelesul acestui act normativ, obiceiul (cutuma) şi uzurile constituie uzanţe şi, sub aspectul tratamentului

juridic, partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară (art. 1 alin. (5) din noul Cod civil). C. Corelaţia normelor juridice cu normele religioase Dreptul şi religia sunt fenomene îndelung analizate între care există atât convergenţe, cât şi divergenţe. Astfel, preceptele religioase „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” se regăsesc şi în drept, în vreme ce alte precepte religioase, precum „să nu fii desfrânat”, chiar „să nu ucizi”, au în drept un conţinut contrar, prin reglementarea (în unele state) a prostituţiei şi euthanasiei. Exemplu: - botezul religios; - cununia religioasă; - participarea la slujbele religioase. D. Corelaţia normelor juridice cu specifice organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale Normele organizaţiilor neguvernamentale sau nestatale sunt elaborate de organizaţiile sau organismele sociale, politice, economice, religioase, culturale, sportive sau de altă natură cu scopul de a reglementa cadrul de organizare şi funcţionare al acestora, raporturile între membri, modul de desfăşurare a activităţii80. Exemplu: - Statutul de organizare şi funcţionare al unei fundaţii. E. Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice Analiza acestei categorii de norme sociale se poate realiza sub două direcţii, după cum urmează: a) normele tehnice fără caracter juridic sunt instituite pentru obţinerea rezultatului de către utilizatori. Exemplu: - normele de utilizare şi funcţionare a centralelor termice, a frigiderelor etc. b) norme tehnice cu caracter juridic sunt consacrate atât în legislaţia internă, cât şi în legislaţia internaţională. Exemplu: - Norme tehnice de securitate a muncii, de circulaţie pe drumurile publice. F. Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială În categoria normelor de convieţuire socială includem normele de bună-cuviinţă, normele de politeţe, normele protocolare81, iar respectarea unora dintre ele poate fi asigurată prin cuprinderea lor în acte normative, fapt ce transformă norma de convieţuire socială în normă juridică. Exemplu: - a oferi locul în mijloacele de transport în comun copiilor, bătrânilor sau femeilor însărcinate.

G. Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională Deontologia profesională reprezintă ansamblul normelor de conduită care reglementează exercitarea unei profesii (cadru didactic, medic, avocat, judecător, procuror, poliţist), normele de deontologie profesională fiind exprimate în coduri sau statute, adoptate la nivel naţional, regional (european) sau internaţional. Exemplu: - Codul de conduită a persoanelor responsabile cu aplicarea legii adoptat de către Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1979;Rezoluţia 690(1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei despre Declaraţia referitoare la poliţie; Recomandarea Rec(2001)10 privind Codul european de etică a poliţiei; Codul de etică şi deontologie a poliţistului aprobat prin H.G. nr. 991/2005VII.4. Rezumat 1. Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul asigurării ordinii sociale. 2. Sistemul normelor sociale cuprinde: a) norme morale (etice); b) norme obişnuielnice; c) norme politice şi norme specifice organizaţiilor nestatale sau neguvernamentale; d) norme tehnice; e) norme religioase; f) norme de convieţuire socială; g) norme juridice. 3. Corelaţia normelor juridice cu fiecare categorie de norme sociale relevă faptul că asigurarea ordinii în societate se realizează prin acţiunea tuturor categoriilor de norme menţionate, fiecare componentă a realităţii (socială, economică, demografică, politică, spirituală, juridică etc.) fiind guvernată atât de norme juridice, cât şi de norme nejuridice.4. Fiecare categorie de norme sociale prezintă o deosebită importanţă, mai ales din perspectiva istorică asupra dreptului, ale cărui rădăcini sunt reprezentate de obicei, morală şi religie. 5. Se recomandă acordarea unei atenţii deosebite tuturor categoriilor de norme sociale pentru o bună înţelegere a funcţionării mecanismului social, în ansamblul său.

Capitolul VIII NORMA JURIDICĂ

VIII.3.1. Definiţia normei juridice Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de către puterea de stat, în scopul asigurării

ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului83. VIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice În doctrina juridică, au fost exprimate mai multe opinii, autorii reţinând diferite trăsături caracteristice ale normei juridice84, însă, considerăm necesar a reţine următoarele: 1. norma juridică are caracter general şi impersonal; 2. norma juridică are caracter obligatoriu; 3. norma juridică are caracter tipic; 4. norma juridică implică un raport intersubiectiv. VIII.3.2.1. Norma juridică are un caracter general şi impersonal Norma juridică se adresează subiectelor de drept, în ansamblul lor (de exemplu, normele constituţionale se adresează cetăţenilor români) sau unor categorii de subiecte de drept (de exemplu, normele juridice aplicabile medicilor, avocaţilor, studenţilor, cadrelor didactice etc.), cărora le prescrie o conduită standard, fără a viza persoane individualizate, nominalizate, determinate.Norma juridică păstrează caracterul general şi impersonal şi în situaţiile în care au o sferă de aplicabilitate restrânsă sub aspect teritorial sau al categoriilor subiectelor de drept cărora se adresează85. VIII.3.2.2 Norma juridică are un caracter obligatoriu Asigurarea ordinii sociale se realizează, în primul rând, prin conformarea comportamentului subiectelor de drept prescripţiilor normelor juridice, astfel că, obligativitatea acestora se manifestă prin aplicarea lor imediată, continuă şi necondiţionată. VIII.3.2.3. Norma juridică are un caracter tipic Norma juridică se adresează subiectelor de drept, prescriindu-le o conduită standard, un tip, un model de conduită. Astfel, prin activitatea de respectare şi executare a normelor juridice de către subiectele de drept destinatare ale acestora, se obţine o uniformizare a conduitelor lor, în cadrul celor mai importante relaţii sociale şi protejând principalele valori sociale. Exemplu: - potrivit normelor de circulaţie rutieră, şoferii aflaţi la semafor, au obligaţia de a opri la culoarea roşie, conduita tuturor fiind una uniformă şi similară. VIII.3.2.4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv Între diferite subiecte de drept norma juridică va crea anumite raporturi, poate modifica pe cele preexistente sau poate determina limitarea sau stingerea altora. VIII.3.3. Structura normei juridice Structura normei juridice se analizează sub două aspecte: - structura logică (internă); - structura tehnico-legislativă (externă). a) Structura logică a normei juridice Structura logică a normei juridice vizează construcţia internă a acesteia, astfel încât să corespundă unei reglementări eficiente a relaţiilor sociale.

De regulă, doctrina86 a reţinut structura logică a normei juridice ca fiind una trihotomică, având în componenţa sa următoarele trei elemente87: 86

- ipoteza; - dispoziţia; - sancţiunea. Ipoteza este acel element (parte) al(a) normei juridice în care legiuitorul stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în care norma acţionează, precum şi categoria subiectelor de drept cărora se adresează.Clasificarea ipotezelor: - ipoteze strict determinate (determinate) 88; - ipoteze relativ-determinate89; - ipoteze simple90; - ipoteze complexe91. Dispoziţia este acel element (parte) al(a) normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate, drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept vizate de norma juridică respectivă. Clasificarea dispoziţiilor În funcţie de modalitatea prescrierii conduitei subiectelor de drept, dispoziţiile pot fi: - dispoziţii determinate (strict determinate)92; - dispoziţii relativ determinate93. Sancţiunea este acel element (parte) al(a) normei juridice care precizează urmările sau consecinţele ce apar în cazul nerespectării conduitei prescrise în dispoziţie. Clasificarea sancţiunilor După gradul lor de determinare sancţiunile sunt: - sancţiuni absolut determinate94; - sancţiuni relativ determinate95; - sancţiuni alternative96;- sancţiuni cumulative97. b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a conţinutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă şi clară. Elementul de bază în analiza structurii tehnico-legislative este articolul.VIII.3.4. Clasificarea normelor juridice Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, printre care menţionăm98: a) După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice se clasifică în: - norme juridice onerative99 sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune, deci, implică, o obligaţie de a face.

- normele juridice prohibitive sunt acele care obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni, deci, implică o obligaţie de a nu face.Precizare. Normele juridice onerative şi prohibitive sunt, de regulă, considerate norme juridice imperative, întrucât legiuitorul obligă subiectele de drept să aibă o anumită conduită sau să abţină de la o anumită conduită, neadmiţându-se nicio derogare. - norme juridice permisive sunt acele norme care permit subiectelor de drept să aleagă o conduită, însă, cu respectarea legalităţii. Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situaţie în care se numeşte normă supletivă. Această situaţie se întâlneşte atunci când dreptul de opţiune al subiectelor de drept nu a fost exercitat, în termenul legal stabilit, norma supletivă fiind cea care va stabili reglementarea aplicabilă. b) După criteriul sferei de aplicare, normele juridice sunt: - norme juridice generale sunt acele norme cu sferă largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept. - norme juridice speciale sunt acele norme care se aplică unor categorii restrânse de relaţii sociale, având caracter derogator de la dreptul comun. - norme juridice de excepţie sunt acele norme care completează normele generale sau speciale, beneficiind de o reglementare expresă, în acord cu principiul asigurării şi menţinerii ordinii juridice. VIII.3.5. Acţiunea normei juridice Acţiunea normelor juridice se analizează pe trei direcţii: - acţiunea în timp; - acţiunea în spaţiu şi - acţiunea asupra persoanelor. VIII.3.5.1. Acţiunea în timp a normei juridice Acţiunea în timp a normei juridice se realizează prin parcurgerea a trei momente: a) intrarea în vigoare a normei juridice;b) acţiunea în timp propriu-zisă a normei juridice; c) ieşirea din vigoare a normei juridice. a. Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă data de la care actul normativ care conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabilă subiectelor de drept. Potrivit art. 78 din Constituţia României „legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”101. Exemplu: - art. 52 din Legea nr. 218/2002 se prevede că „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 18 mai 1994, cu modificările şi completările ulterioare”; b. Acţiunea în timp propriu-zisă

Acţiunea în timp propriu-zisă vizează efectele normei juridice care se produc din momentul în care devine activă (intră în vigoare) şi până în momentul când îşi încetează acţiunea (iese din vigoare) şi se realizează cu respectarea a două principii, denumite principii ale acţiunii în timp propriu-zise a normei juridice: 1. Principiul neretroactivităţii normei juridice102 presupune că, din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor. Pe cale de consecinţă, rezultă că, norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică, de regulă, raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. Afirmat în art. 15 alin. 2 din Constituţia României, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, principiul neretroactivităţii a devenit un principiu constituţional103, ce trebuie respectat atât de organele care creează dreptul, cât şi de cele care îl aplică, justificarea importanţei şi necesităţii lui fiind argumentată de doctrina juridică104. Excepţia de la acest principiu o reprezintă legea penală sau contravenţională mai favorabilă, fiind prevăzută în mod expres ca excepţie de la principiul neretroactivităţii în art. 15 alin. 2 din Constituţie105. 2. Principiului neultraactivităţii normei juridice presupune că norma juridică nu se aplică, de regulă, după ce îşi încetează activitatea, adică după data ieşirii din vigoare. Ca excepţii de la principiul neultraactivităţii normei juridice, doctrina este unanimă în a reţine: - legile penale cu caracter temporar106, care se aplică şi infracţiunii săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită şi judecată în acest interval de timp; - legile care reglementează contractele în curs de executare, potrivit principiului libertăţii contractuale şi respectării acordului de voinţă al părţilor. c. Ieşirea din vigoare a normei juridice Al treilea moment al acţiunii în timp al normei juridice îl reprezintă încetarea efectelor acesteia, care se produce prin modalităţi specifice, şi anume107: 1. abrogarea; 2. ajungerea la termen; 3. desuetudinea.1. Abrogarea108 este procedeul prin care efectele juridice ale unui act normativ sau ale unor dispoziţii legale încetează ca urmare a adoptării unui alt act normativ posterior şi contrar. Exemplu - art. 74 din Legea nr. 227/2006109 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport, republicată, prevede că „la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 552/2004 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.215 din 17 decembrie 2004”. Abrogarea se clasifică în raport cu două criterii: a) În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului care face abrogarea, aceasta poate fi: expresă şi tacită (implicită) 110. b) În funcţie de întinderea abrogării, aceasta poate fi: totală şi parţială. 2. Ajungerea la termen presupune încetarea efectelor unui act normativ edictat pentru o perioadă delimitată de timp sau până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată). Exemplu: - art. 1 din Legea nr. 253/2009111 prevede că „în temeiul art. 115 alin. 1 din Constituţia României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2009, şi până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2009, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, după cum urmează”. 3. Desuetudinea este acea modalitate de ieşire din vigoare potrivit căreia o normă juridică nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.Exemplu: - Legea nr. 18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969 privind regimul gestiunilor şi gestionarilor. VIII.3.5.2. Acţiunea în spaţiu a normei juridice Sub aspectul acţiunii normelor juridice în spaţiu se pune problema de a clarifica aspectele legate de existenţa concomitentă a mai multor sisteme juridice, pornind de la principiul dominant, respectiv principiul teritorialităţii112, potrivit căruia normele juridice acţionează asupra teritoriului statului al cărui organ le-a edictat. Excepţiile de la principiul teritorialităţii presupun fie că legea altui stat se aplică în afara teritoriului naţional, fie că legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului unor bunuri sau persoane. VIII.3.5.3. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este guvernată de principiul personalităţii, potrivit căruia, de regulă, toate peroanele aflate pe teritoriul unui stat se supun normelor juridice ale statului respectiv. Excepţiile de la acest principiu sunt reprezentate de privilegii şi imunităţi, instituite în considerarea anumitor funcţii, fie în dreptul intern, fie în dreptul internaţionalVIII.4. Rezumat 1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de către puterea de stat, în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice sunt următoarele: - are un caracter general şi impersonal; - are un caracter obligatoriu; - are un caracter tipic; - implică un raport intersubiectiv. 3. Structura normei juridice se analizează sub două aspecte: - structura logică (internă); - structura tehnico-legislativă (externă). Structura logică a normei juridice este trihotomică, având în componenţa sa următoarele trei elemente: - ipoteza; - dispoziţia; - sancţiunea. Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de exprimare a conţinutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă şi clară. 4. Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, importanţa acestora fiind relevantă atât la nivel teoretic, cât mai ales practic. 5. Acţiunea normei juridice se realizează pe trei direcţii: - Acţiunea în timp a normei juridice;- Acţiunea în spaţiu a normei juridice; - Acţiunea normei juridice asupra persoanelor.

Capitolul IX IZVOARELE DREPTULUI

IX.3.1. Definiţia şi clasificarea izvoarelor dreptului Termenul de izvor de drept114 este analizat în Teoria generală a dreptului sub două accepţiuni, sensuri115: - izvor de drept în sens material, prin care înţelegem factorii de configurare a dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică116; - izvor de drept în sens formal, care desemnează forma exterioară, modalitatea concretă de exprimare a dreptului în cadrul sistemelor de drept, pe parcursul evoluţiei lor istoriceIX.3.2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului Având în vedere cele câteva consideraţii prezentate în cadrul secţiunii anterioare şi ţinând seama de procesul evolutiv îndelungat al izvoarele formale ale dreptului, considerăm că acestea sunt următoarele118: 1. Obiceiul juridic (cutuma); 2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar; 3. Doctrina juridică; 4. Contractul normativ; 5. Actul normativ. IX.3.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

Având în vedere reglementările cuprinse în noul Cod civil, considerăm necesar să pornim în analiza propusă de la prevederile acestuia. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din noul Cod civil, sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului, iar conform alin. (6) al aceluiaşi articol, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Aşadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, se recunoaşte în mod expres valoarea de izvor de drept a cutumei, cu condiţia să fie conformă ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 1 alin. (4) din noul Cod civil). Obiceiul juridic (cutuma) reprezintă o regulă generală de conduită, exprimată în formă orală, ce se formează ca urmare a aplicării ei repetate, vreme îndelungată într-o comunitate umană şi considerată dreaptă119. Considerăm că, în prezent, în dreptul românesc, cutuma, conformă ordinii publice şi bunelor moravuri, constituie izvor de drept, fiind consacrate legal două situaţii de aplicabilitate (art. 1 alin. 1-6 din noul Cod civil): 1. se aplică obiceiul sau cutuma, în cazurile neprevăzute de lege, deci în lipsa unei trimiteri exprese, pentru a completa eventualele lacune ale dreptului scris120, cu precizarea că dreptul penal exclude rolul obiceiului ca izvor de drept. 2. se aplică în virtutea unei trimiteri exprese la aceasta, formulată într-un act normativ, în materiile reglementate prin lege. IX.3.2.2. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar Practica judiciară sau jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele judecătoreşti componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat, indiferent de gradul acestora121. Precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor/deciziilor judiciare cu caracter de îndrumare şi/sau care au forţă obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor. Pornind de la analiza unor dispoziţii legale, a doctrinei şi jurisprudenţei vom constata existenţa a cel puţin trei situaţii care relevă importanţa precedentului judiciar în sistemul de drept românesc: deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cazul recursului în interesul legii, deciziile Curţii Constituţionale şi hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ. Precizând că, recunoaşterea practicii judiciare şi a precedentului judiciar constituie trăsătura caracteristică a sistemelor de drept anglo-saxon, care sunt sisteme de drept jurisprudenţial122, în dreptul românesc, integrat sistemului romano-germanic123, valoarea juridică a practicii judiciare şi a precedentului judiciar rezidă în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, precum şi în perfecţionarea legislaţiei124, în toate cele trei situaţii prezentate precedentul judiciar apropiindu-se „mai mult de caracterul general şi abstract al actelor normative”125, caz în care putem invoca şi calitatea sa de izvor de drept. IX.3.2.3. Doctrina juridică

Doctrina juridică reprezintă totalitatea analizelor, studiilor, investigaţiilor şi interpretărilor realizate de specialişti şi concretizate în opinii şi concluzii asupra fenomenului juridic126. Deşi nu este izvor de drept, doctrina juridică are un rol esenţial în orientarea şi perfecţionarea procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. IX.3.2.4. Contractul normativ Contractul normativ este o specie de contract care cuprinde reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil127 şi este izvor de drept pentru următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional public.IX.3.2.5. Actul normativ IX.3.2.5.1. Definiţia actului normativ Actul normativ reprezintă izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative, care cuprinde norme juridice cu caracter general şi obligatoriu, a căror aplicare poate fi realizată, în caz de nevoie, pe calea forţei de constrângere a statului128. Precizări terminologice Termenul „lege” are două sensuri: - un sens larg şi comun, potrivit căruia legea reprezintă orice act normativ cu putere obligatorie; - un sens restrâns, conform căruia legea constituie actul normativ adoptat, după o procedură specifică, de către Parlament. IX.3.2.5.2. Sistemul actelor normative Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar încadrându-se într-un sistem normativ şi subordonându-se finalităţii acestuia. Sistemul actelor normative cuprinde129: a) Constituţia; b) legile şi alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament; c) decretele prezidenţiale cu caracter normativ; d) ordonanţele şi hotărârile de guvern; e) alte acte normative aparţinând organelor centrale şi locale ale administraţiei publice de stat. a) Constituţia este definită în literatura de specialitate ca fiind un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unor proceduri speciale130. b) Legile şi alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament Legile, în sens restrâns, sunt acte juridice exclusive ale Parlamentului, adoptate potrivit unor proceduri specifice şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante131.

Art. 73 alin. 1 din Constituţie prevede: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. Rezultă că, potrivit criteriului forţei juridice, legile se clasifică astfel: - legile constituţionale; - legile organice; - legile ordinare. c) Decretele prezidenţiale cu caracter normativ Potrivit art. 100 alin. 1 din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României, sub sancţiunea inexistenţei acestora. După sfera de reglementare, decretele pot fi132: 1. decrete cu caracter normativ Exemplu: - decretul prin care se declară starea de asediu, starea de urgenţă. 2. decrete cu caracter individual Exemplu: - decretele prin care se acordă decoraţii. c) Ordonanţele şi hotărârile guvernului Potrivit art. 108 alin. 1 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 alin. 3 din Constituţie), în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În legea de abilitare, Parlamentul stabileşte, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţa trebuie să fie supusă Parlamentului spre aprobare, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând încetarea efectelor ordonanţei. În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, art. 114 alin. 4 prevede posibilitatea ca Guvernul să adoptă ordonanţe de urgenţă, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora. Hotărârile de Guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea executării legilor, potrivit art. art. 108 alin. 2 din Constituţie. e) Alte acte normative aparţinând organelor centrale sau locale ale administraţiei publice de stat Actele aparţinând acestor categorii de organe ale statului sunt considerate izvoare de drept numai dacă au caracter normativ, deci cuprind norme juridice cu caracter general şi obligatoriu. În această categorie includem: ordine; hotărâri; decizii; dispoziţii; regulamente; instrucţiuni; norme metodologice.IX.4. Rezumat 1. Termenul de izvor de drept este analizat sub două accepţiuni sau sensuri: - izvor de drept în sens material; - izvor de drept în sens formal. 2. Izvorul de drept în sens material desemnează factorii de configurare a dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică. Izvoarele

materiale, denumite şi izvoare reale sau izvoare substanţiale, cuprind, aşadar, factorii economici, sociali, politici, ideologici şi de altă natură, principii morale, filosofice, religioase care determină şi condiţionează apariţia normelor juridice. 3. Izvorul de drept în sens formal reprezintă forma exterioară, modalitatea concretă de exprimare a dreptului în cadrul sistemelor de drept, pe parcursul evoluţiei lor istorice. 4. Izvoarele formale ale dreptului sunt următoarele: a. Obiceiul juridic (cutuma); b. Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar; c. Doctrina juridică; d. Contractul normativ; e. Actul normativ. 5. Este recomandat ca fiecare dintre izvoarele formale ale dreptului anterior menţionate să fie studiate aprofundat pentru a stabili corect valoarea lor juridică în diferite sisteme de drept.

Capitolul X TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

X.3.1. Conceptul de tehnică juridică Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare, adoptare şi aplicare a actelor normative133. X.3.2. Componentele tehnicii juridice Din definiţia anterior formulată, rezultă că tehnica juridică include două componente (segmente) principale134: 1. tehnica legislativă; 2. tehnica realizării dreptului. X.3.3. Tehnica legislativă133

X.3.3.1. Noţiune Tehnica legislativă este o componentă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice135. Tehnica legislativă are la bază: - norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă; - principii proprii denumite principii ale legiferării.X.3.3.2. Normele de tehnică legislativă În dreptul românesc, aceste norme sunt cuprinse în Legea nr. 24/2000136

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectarea acestora fiind obligatorie pentru elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor de guvern şi pentru elaborarea şi adoptarea actelor normative aparţinând organelor centrale sau locale ale administraţiei de stat. X.3.3.3. Principiile legiferării

Din analizei dispoziţiilor legale şi a opiniilor exprimate în literatura de specialitate, considerăm că principiile legiferării sunt următoarele137: A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice; B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului); C. Principiul corelării sistemului actelor normative; D. Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor normative.X.3.4. Etapele elaborării actelor normative Din analiza dispoziţiilor legale şi a opiniilor diferite exprimate în literatura de specialitate, considerăm că principalele etape în elaborarea actelor normative sunt138: A. Iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; D. Promulgarea legii; E. Publicarea legii şi a celorlalte acte normative. A. Iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative Iniţiativa privind revizuirea Constituţiei aparţine Preşedintelui României la propunerea Guvernului, cel puţin unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative, potrivit art. 150 alin. 1 şi 2 din Constituţie. Potrivit art. 74 din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în flecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Această dispoziţie constituţională vizează legile organice şi legile ordinare. B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative Proiectele de legi şi propunerile legislative care intră în competenţa decizională a Camerei Deputaţilor se supun dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă cameră sesizată, iar cele care intră în competenţa decizională a Senatului se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă cameră sesizată, Camerei Deputaţilor139.

C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative Potrivit art. 151 din Constituţie, proiectul sau propunerea de revizuire a legii fundamentale trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Conform prevederilor art. 76 din Constituţie: - legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere;- legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. D. Promulgarea legii Potrivit art. 77 alin. 1 şi 100 alin. 1, promulgarea legii se face, prin decret, în cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. E. Publicarea legii şi a celorlalte acte normative Potrivit prevederilor constituţionale şi ale Legii nr. 24/2000, republicată, în vederea intrării lor în vigoare legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. X.3.5. Părţile constitutive ale actului normativ Potrivit art. 38 din Legea nr. 24/2000, republicată, actul normativ are următoarele părţi constitutive140: - titlul actului normativ; - formula introductivă; - preambulul;- partea dispozitivă; - formula de atestare a autenticităţii actului normativ. X.3.6. Elementele de structură ale actului normativ Pornind de la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 24/2000, republicată, articolul141

reprezintă elementul structural de bază al părţii dispozitive, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.

Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea „art.”. În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, pentru asigurarea unei construcţii logice şi coerente a articolului. Articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot împărţi în secţiuni, iar acestea, după caz, în paragrafe. La coduri şi la alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate - în ordine ascendentă - în titluri şi, după caz, în părţi, care, la rândul lor, se pot constitui în cărţi; gruparea se face, în toate cazurile, în funcţie de legătura organică dintre reglementările pe care le cuprind.X.3.7. Tehnica sistematizării actelor normative Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin sistematizare se înţelege „ordonare, clase după un anumit sistem”142. Rezultă că, procesul de sistematizare a actelor normative (reglementărilor juridice) presupune ordonarea acestora în funcţie de anumite criterii subiective şi obiective143. Ca forme de sistematizare, doctrina144 a reţinut codificarea şi încorporarea. A. Codificarea presupune reunirea, cuprinderea într-o structură unitară, sub forma codului, a reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune. A. Încorporarea constă în gruparea actelor normative potrivit unor criterii exterioare acestora (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii juridice), fără a face vreo modificare conţinutului acestora. X.3.8. Evenimentele legislative Potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, republicată, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimentelegislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. Evenimentele legislative sunt145: 1. modificarea actelor normative; 2. completarea actelor normative; 3. derogarea; 4. abrogarea actelor normative; 5. suspendarea actelor normative; 6. prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu aplicare limitată; 7. interpretarea legală; 8. republicarea actelor normative; 9. rectificarea actelor normative. X.4. Rezumat 1. Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare, adoptare şi aplicare a actelor normative. 2. Tehnica juridică are două componente principale:

- tehnica legislativă; - tehnica realizării dreptului. 3. Tehnica legislativă este o componentă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei) reglementărilor juridice. Tehnica legislativă are la bază: - norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;- principii proprii denumite principii ale legiferării, respectiv: principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice; principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (principiul echilibrului); principiul corelării sistemului actelor normative; principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea actelor normative. 4. Principalele etape în elaborarea actelor normative sunt: - iniţierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; - dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; - adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte normative; - promulgarea legii; - publicarea legii şi a celorlalte acte normative. Părţile constitutive ale actelor normative sunt următoarele: - titlul actului normativ; - formula introductivă; - preambulul; - partea dispozitivă; - formula de atestare a autenticităţii actului normativ. 5. Evenimentele legislative sunt: - modificarea actelor normative; - completarea actelor normative; - derogarea; - abrogarea actelor normative; - suspendarea actelor normative; - prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu aplicare limitată; - interpretarea legală;- republicarea actelor normative; - rectificarea actelor normativeCapitolul XI REALIZAREA DREPTULUIXI.3.1. Definiţia realizării dreptului

Realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere în viaţă, a conţinutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept respectă şi execută reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în baza şi în limitele competenţei lor146. XI.3.2. Formele realizării dreptului Realizarea dreptului îmbracă două forme147: - Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale; - Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului). XI.3.2.1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale Sintetic, realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale prezintă, potrivit doctrinei juridice148, următoarele trăsături: - conformarea conduitei subiectelor de drept faţă de normele juridice, indiferent de caracterul imperativ sau permisiv al acestor norme; - asigurarea desfăşurării optime a raporturilor juridice; - valorificarea drepturilor subiective recunoscute subiectelor de drept, prin asumarea obligaţiilor juridice corelative acestor drepturi. XI.3.2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului) Fiind o formă complexă de realizare a dreptului, care presupune emiterea unor acte de către autorităţile statului, vom defini aplicarea dreptului, vom preciza noţiunea actului de aplicare, precum şi etapele procesului de aplicare a dreptului. a. Noţiunea aplicării dreptului Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice149. b. Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului Actul de aplicare a dreptului reprezintă actul care finalizează activitatea concretă a organului de stat, în exercitarea atribuţiilor sale, potrivit competenţei legale150. Actul de aplicare a dreptului se deosebeşte de actul normativ prin următoarele caracteristici151: - elaborarea actelor normative este de competenţa anumitor organe ale statului, special abilitate în acest sens (Parlament, Guvern, organe centrale şi locale ale administraţiei publice), în timp ce elaborarea actelor de aplicare a dreptului se realizează de orice organ al statului sau, chiar de organizaţii nestatale, potrivit competenţei stabilite. - actele normative au caracter general, impersonal şi tipic, spre deosebire de actele de aplicare a dreptului care au un caracter individual, concret şi determinat, fiind emise în baza unor acte normative. - actele normative sunt elaborate potrivit unor norme şi principii de tehnică legislativă, cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, în timp ce actele de aplicare a dreptului sunt elaborate diferenţiat în funcţie de ramurile de drept sau de instituţiile juridice. - actele normative pot fi sistematizate, respectiv codificate (Codul muncii, Codul fiscal) sau încorporate (baze de date legislative, normele juridice care reglementează minoritatea), comparativ cu actele de aplicare a dreptului, care, fiind în număr foarte mare, nu pot fi supuse unor asemenea operaţiuni.- actele normative devin obligatorii de la data intrării în vigoare şi acţionează continuu până la data ieşirii din vigoare; actele de aplicare a dreptului sunt obligatorii de la data comunicării lor părţilor interesate şi îşi epuizează efectele în momentul adoptării de către organul competent. - actul normativ este expresia voinţei legiuitorului care exprimă voinţa generală, pe când actul de aplicare a dreptului este expresia voinţei unilaterale a unui organ al statului. - actele normative sunt supuse unui control parlamentar şi judecătoresc, iar actele de aplicare a dreptului sunt supuse unui control al legalităţii exercitat pe cale ierarhică sau judecătorească. c. Etapele procesului de aplicare a dreptului Procesul de aplicare a dreptului parcurge patru etape obligatorii152: 1. stabilirea stării de fapt; 2. alegerea normei juridice; 3. interpretarea normei juridice; 4. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.XI.4. Rezumat 1. Realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere în viaţă, a conţinutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept respectă şi execută reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în baza şi în limitele competenţei lor. 2. Formele realizării dreptului sunt următoarele: - realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale; - realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului). 3. Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice. 4. Actul de aplicare a dreptului reprezintă actul care finalizează activitatea concretă a organului de stat, în exercitarea atribuţiilor sale, potrivit competenţei legale. 5. Procesul de aplicare a dreptului parcurge patru etape obligatorii: - stabilirea stării de fapt; - alegerea normei juridice; - interpretarea normei juridice; - elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

Capitolul XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

XII.3.1. Definiţia şi importanţa interpretării normelor juridice Definiţia interpretării normelor juridice Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de stabilire a sensului şi/sau înţelesului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora unor situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului153. Importanţa interpretării normelor juridice În literatura de specialitate au fost reţinute mai multe argumente în susţinerea necesităţii interpretării normelor juridice154. XII.3.2. Felurile (formele) interpretării normelor juridice În Teoria generală a dreptului interpretarea normelor juridice a fost clasificată clasifică în155: - interpretare oficială; - interpretare neoficială. Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de către organele statului cu atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora156. La rândul său, aceasta poate fi157: - interpretarea legală158 ; - interpretarea judiciară sau cazuală159. Interpretarea neoficială sau doctrinară160 este acea formă a interpretării juridice realizată de către teoreticienii şi practicienii dreptului, în activitatea de cercetare ştiinţifică, concretizată în formularea unor concluzii asupra fenomenului juridic, în general. Interpretarea neoficială nu are forţă juridică şi nu este obligatorie. XII.3.3. Metodele interpretării normelor juridice Metodele de interpretare a normelor juridice, aşa cum au fost sintetizate în doctrină, sunt următoarele161: - metoda gramaticală; - metoda sistematică; - metoda istorică; - metoda logică; - analogia (metoda teleologică). 1. Metoda gramaticală presupune utilizarea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului normei juridice, prin stabilirea înţelesului unor cuvinte şi expresii, valorificarea semnelor de punctuaţie, folosirea conjuncţiilor ca legătură între cuvinte şi fraze. Exemplu: - Titlul VIII din Partea generală a Codului penal se intitulează Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală şi se definesc în art. 141-154 următoarele: legea penală, pedeapsa prevăzută de lege, teritoriul, infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, săvârşirea unei infracţiuni, public, consecinţe deosebit de grave,

funcţionar public şi funcţionar, rude apropiate, membru de familie, secrete de stat şi înscrisuri oficiale, arme, faptă săvârşită în public, timp de război, calculul timpului. 2. Metoda sistematică constă în stabilirea înţelesului unor norme juridice prin identificarea poziţiei lor în cadrul actului normativ ce le cuprinde, a instituţiei juridice la care fac referire, a ramurii de drept sau chiar a sistemului de drept ori a principiilor fundamentale ale dreptului, urmărind corelarea lor cu alte dispoziţii legale. Exemplu: - normele juridice care reglementează statutul juridic al diferitelor categorii socio-profesionale (poliţişti, funcţionari publici, judecători) trebuie raportate la prevederile Codului muncii, pentru o corectă înţelegere a voinţei legiuitorului. 3. Metoda istorică constă în explicarea înţelesului normei juridice prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor sociale şi juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii (occasio legis), în vederea determinării scopului urmărit de legiuitor (ratio legis)162. 4. Metoda logică presupune utilizarea procedeelor şi demonstraţiilor logicii formale, a raţionamentelor deductive sau inductive în scopul stabilirii sensului normei juridice supuse interpretării163. În procesul interpretării normelor juridice, printre cele mai frecvent folosite raţionamente logice menţionăm164: - excepţia este de strică interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis) - unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non dintinguit nec nos distinguere debemus) - legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare sunt165: - argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus; - argumentul a fortiori (cu atât mai mult); - argumentul a pari (pentru situaţii identice, trebuie să se pronunţe soluţii identice); - argumentul a simili ad simile presupune că reglementarea unei situaţii este aplicabilă tuturor celor similare dacă legea nu prevede altfel. - argumentul ad absurdum presupune stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice; - argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi mai puţin); - argumentul eius est interpretări legem cuius est condere (cel care face legea o poate şi interpreta). - argumentul in dubio pro reo (îndoiala profită acuzatului), găsindu-şi aplicabilitate numai în materia dreptului penal166. 5. Metoda analogiei se utilizează atunci când, organele de aplicare a dreptului, fiind sesizate pentru soluţionarea unor cauze, nu găsesc norme juridice pe care să le aleagă pentru încadrarea situaţiilor de fapt constatate.

Metoda analogiei nu poate fi folosită în cazul legilor penale, a celor cu caracter fiscal sau în cazul celor care reglementează competenţa autorităţilor publice XII.3.4. Rezultatele interpretării normelor juridice Utilizarea metodelor analizate anterior, pot conduce, după caz la obţinerea unor rezultate ale interpretării care pot fi restrictive, extensive sau concordante întru totul prevederilor normei juridice. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi1. interpretare literală; 2. interpretare extensivă; 3. interpretare restrictivă. 1. Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când între textul normei juridice şi sfera cazurilor pe care le descrie există o deplină concordanţă, nefiind necesară nici extinderea, nici restrângerea aplicării normei respective. Exemplu: - potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată, prevede că adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise. 2. Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul normei juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate, deoarece concluzia rezultată în procesul interpretării este că sfera cazurilor la care se referă este în realitate mai largă decât rezultă din redactarea strictă a textului actului normativ. Exemplu: - art. 56 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, republicată, prevede că: „După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea”. Aşadar, pot fi calificate evenimente legislative, pe lângă cele expres menţionate, şi altele ce vor fi identificate inclusiv prin interpretare. 3. Interpretarea restrictivă se produce în situaţia în care textul normei juridice interpretate urmează să fie aplicat unui număr mai mic de cazuri decât cel la care se referă norma juridică, deoarece în urma analizei efectuate rezultă că sfera acestor cazuri este mai restrânsă decât arată formularea normei juridice.Exemplu: - potrivit art. 21 alin. 1 din Constituţie, „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, însă, prin interpretare, rezultă că se pot adresa justiţiei numai persoanele care pot avea capacitate procesuală.

XII.4. Rezumat 1. Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de stabilire a sensului şi/sau înţelesului exact al normelor juridice în vederea

aplicării acestora unor situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului. 2. Interpretarea normelor juridice îmbracă este de două feluri: - interpretare oficială; - interpretare neoficială. 3. Metodele de interpretare a normelor juridice, aşa cum au fost sintetizate în doctrină, sunt următoarele: - metoda gramaticală; - metoda sistematică; - metoda istorică; - metoda logică; - analogia (metoda teleologică). 4. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: 1. interpretare literală; 2. interpretare extensivă; 3. interpretare restrictivă. 5. Interpretarea normelor juridice prezintă un interes teoretic, dar, mai ales, practic deosebit, fără de care sensul/înţelesul exact al unei norme juridice nu poate fi pe deplin lămurit.

Capitolul XIII. RAPORTUL JURIDIC

XIII.3.1. Definiţia raportului juridic Raportul juridic reprezintă o legătură (relaţie) socială între participanţi determinanţi, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea forţei de constrângere a statului şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice169. XIII.3.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic Din definiţia formulată anterior şi ţinând seama de opiniile exprimate în literatura de specialitate170, considerăm că raportul juridic prezintă următoarele trăsături: - Raportul juridic este un raport social; - Raportul juridic este un raport de suprastructură; - Raportul juridic este un raport voliţional; - Raportul juridic este un raport valoric; - Raportul juridic reprezintă o categorie istorică. XIII.3.2.1. Raportul juridic este un raport social Definind raportul juridic ca legătură socială, rezultă că el se poate stabili numai între persoane, şi în niciun caz între persoane şi bunuri, aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate vecheConcluzionând, raportul juridic poate lua naştere numai între subiecte de drept, adică între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice şi organele statului, precum şi între organele statului.

XIII.3.2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură Aşa cum am arătat, raporturile juridice sunt parte a sistemului raporturilor sociale şi, astfel, vom spune că această trăsătură se explică prin faptul că raporturile juridice influenţează toate celelalte categorii de raporturi sociale, materiale şi ideologice, fiind la rândul lor influenţate de acestea172. De notat este faptul că unele relaţii sociale nu pot îmbrăca decât forma raporturilor juridice, precum raporturile juridice procesuale173. XIII.3.2.3. Raportul juridic este un raport voliţional Esenţa acestei trăsături a raportului juridic constă în manifestarea voinţei subiectelor de drept în sensul naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice174. Raportul juridic se caracterizează prin existenţa a două voinţe: voinţa subiectelor participante şi voinţa statului, exprimată prin norma juridică, voinţă căruia trebuie să i se subordoneze voinţa participanţilor determinanţi ai raportului juridic, în sensul adoptării de către aceştia a conduitei prescrise. Sub acest aspect, al întâlnirii celor două voinţe, raportul juridic poate fi considerat un raport dublu voliţional175. XIII.3.2.4. Raportul juridic este un raport valoric În normele juridice sunt consacrate toate valorile fundamentale ale unei societăţi, dar concretizarea acestor valori se regăseşte în conţinutul raporturilor juridice, ca principală formă de transpunere în practică a dispoziţiilor legaleXIII.3.2.5 Raportul juridic reprezintă o categorie istorică Această trăsătură exprimă ideea că raporturile juridice trebuie privite prin raportare la tipul de organizare socială, întrucât fiecare tip de societate este caracterizată de un anumit tip de raporturi juridice XIII.3.3. Premisele raportului juridic Aceste premise sunt următoarele178: - norma juridică; - subiectele de drept; - faptele juridice. XIII.3.4. Subiectele raportului juridic XIII.3.4.1. Conceptul de subiect de drept Persoana în sens juridic desemnează orice entitate aptă să fie titulară de drepturi şi obligaţii juridice179. Subiectul de drept este titularul de drepturi şi obligaţii juridice180. Subiect al raportului juridic este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice de natură a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic determinat181. XIII.3.4.2. Capacitatea juridică – condiţie a calităţii de subiect de drept Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice de a fi titulare de drepturi şi obligaţii juridice, fiind o condiţie a calităţii de subiect de drept

Având în vedere multiplele accepţiuni ale noţiunii de capacitate, identificate în raport cu diferite ramuri de drept, capacitatea juridică, din punct de vedere al Teoriei generale a dreptului, se clasifică în183: - capacitate juridică generală; - capacitate juridică specială. Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în toate categoriile de raporturi juridice, fără a fi condiţionată de îndeplinirea unor calităţi speciale184. Capacitatea juridică specială este aptitudinea recunoscută de lege de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în raporturi juridice în care trebuie îndeplinite anumite condiţii (calitatea de expert contabil, de auditor financiar, de magistrat, de organ al statului)XIII.3.4.3. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice În funcţie de posibilitatea ca activităţile umane să fie realizate în mod individual sau în forme colective, subiectele raportului juridic pot fi186: 1. subiecte individuale; 2. subiecte colective. 1. Subiectele individuale187 sunt persoanele fizice188. Pot fi subiecte individuale ale raporturilor juridice: - cetăţenii; - cetăţenii străini; - apatrizii.2. Subiectele colective sunt: - statul; - organele de stat; - persoanele juridiceXIII.3.5. Conţinutul raportului juridic Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante la un raport juridic determinat, aşa cum sunt prevăzute de norma juridică190. Pornind de la strânsa corelaţie şi intercondiţionalitate recunoscută între drepturi şi obligaţii potrivit căreia un drept nu poate exista fără o obligaţie corelativă, după cum o obligaţie nu poate exista fără dreptul de a pretinde191 vom face câteva precizări referitoare la drepturile subiective şi la obligaţiile juridice. 1. Dreptul subiectiv reprezintă facultatea (posibilitatea) recunoscută de lege unei persoane fizice sau juridice, subiect al unui raport juridic determinat192: 2. Obligaţia juridică, ca element al raportului juridic193, reprezintă îndatorirea ce revine subiectului obligat de a avea o anumită conduită prescrisă de norma juridică, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, şi impusă, în caz de nerespectare, prin forţa de constrângere a statului194. Concluzionând, putem spune că în ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic se reţine raportul drept-obligaţie, întrucât dreptul nu poate fi despărţit de obligaţie şi nici obligaţia de drept

XIII.3.6. Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiectele raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce le revinXIII.3.7. Faptul juridic Faptul juridic reprezintă orice împrejurare, stare de fapt reală, eveniment sau faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc în baza dreptului obiectiv197. Pentru ca un fapt social să devină fapt juridic trebuie ca acesta să fie suficient de important pentru viaţa socială, astfel încât să se justifice o reglementare juridică, în temeiul căreia să se nască, modifice sau stingă raporturi juridice198. În raport de legătura cu voinţa umană, adică de intervenţia sau neintervenţia acesteia, faptele juridice se clasifică în: - evenimente199 sau fapte juridice involuntare200; - acţiuni umane201 sau fapte voluntareXIII.4. Rezumat 1. Raportul juridic reprezintă o legătură (relaţie) socială între participanţi determinanţi, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea forţei de constrângere a statului şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice. Raportul juridic prezintă următoarele trăsături: - este un raport social; - este un raport de suprastructură; - este un raport voliţional; - este un raport valoric; - reprezintă o categorie istorică. 2. Premisele raportului juridic sunt următoarele: - norma juridică; - subiectele de drept; - faptele juridice. 3. Subiect al raportului juridic este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice de natură a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic determinat. Subiectele raportului juridic pot fi: - subiecte individuale (cetăţenii, cetăţenii străini, apatrizii); - subiecte colective (statul, organele de stat, persoanele juridice). 4. Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante la un raport juridic determinat, aşa cum sunt prevăzute de norma juridică. Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiectele raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce le revin.

5. Faptul juridic reprezintă orice împrejurare, stare de fapt reală, eveniment sau faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc în baza dreptului obiectiv. În raport de legătura cu voinţa umană, faptele juridice se clasifică în: - evenimente sau fapte juridice involuntare; - acţiuni umane sau fapte voluntare.î

Capitolul XIV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

XIV.3.1. Noţiunea răspunderii juridice Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma juridică între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legiiXIV.3.2. Formele răspunderii juridice Principalele forme ale răspunderii juridice sunt următoarele204: - răspunderea civilă; - răspunderea administrativă; - răspunderea penală; - răspunderea specialăXIV.3.3. Condiţiile răspunderii juridice Pentru declanşarea răspunderii juridice, în oricare din formele sale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii205: a) conduita ilicită; b) vinovăţia; c) legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia. a. Conduita ilicită reprezintă comportamentul concret prin care se încalcă o dispoziţie legală şi se poate realiza fie printr-o acţiune, fie poate consta într-o inacţiune. Exemplu: - distrugerea unui bun (acţiune); - nedepunerea unei declaraţii a cărei depunere era obligatorie (inacţiune sau abstenţiune)b. Vinovăţia (condiţie subiectivă) este atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia. Formele vinovăţiei sunt206: - intenţia se clasifică în: a) intenţia directă există atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; b) intenţia indirectă există atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. - culpa se clasifică în: a) culpa cu prevedere (uşurinţa) există atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;

b) culpa simplă (neglijenţa) există atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. c. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia este o condiţie obiectivă a răspunderii juridice întrucât, pentru angajarea acesteia, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a faptei subiectului de drept determinat207. Exemplu: - în cazul uciderii unei persoane, pentru ca autorul faptei de lovire să răspundă omor este necesar ca moartea persoanei să aibă drept cauză directă acţiunea de lovire. XIV.4. Rezumat 1. Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma juridică între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii. 2. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii juridice sunt următoarele: - este un raport juridic de constrângere; - conţinutul acestui raport este format din drepturile şi obligaţiile ce iau naştere prin încălcarea unei norme juridice; - obiectul răspunderii juridice este sancţiunea ce se aplică de către organul de aplicare a dreptului; - răspunderea intervine în baza legii, adică este întotdeauna legală; - stabilirea formei răspunderii este prerogativa unor organe special abilitate ale statului. 3. Formele răspunderii juridice sunt următoarele: - răspunderea civilă; - răspunderea administrativă; - răspunderea penală; - răspunderea specială. 4. Pentru declanşarea răspunderii juridice, în oricare din formele sale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) conduita ilicită; b) vinovăţia; c) legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia. 5. Conduita ilicită reprezintă comportamentul concret prin care se încalcă o dispoziţie legală şi se poate realiza fie printr-o acţiune, fie poate consta într-o inacţiune. Vinovăţia (condiţie subiectivă) este atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia. Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia este o condiţie obiectivă a răspunderii juridice întrucât, pentru angajarea acesteia, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a faptei subiectului de drept determinat.