Lect.univ. George Şerban Trandafirescu Bogdan

Elemente de

teoria generalã a dreptului

2

Cuprins I. Notiuni introductive………………………………………………………………..3 1. Conceptul de stiinta……………………………………………………………….3 2 Conceptul de stiinta a dreptului…………………………………………………….4 3. Locul si rolul teoriei generale a dreptului in sistemul stiintelor juridice ………..5 II. Conceptul dreptului…………………………………………………………………5 1. Acceptiunile notiunii de drept ……………………………………………………5 2. Factorii de configurare a dreptului…………………………………………………6 3. Tipologia dreptului ………………………………………………………………. 7 4. Definitia dreptului ………………………………………………………………. 8 5. Principiile dreptului ……………………………………………………………… III. Dreptul in sistemul normelor sociale ……………………………………………9 1. Sistemul normelor sociale 2. Norma juridica …………………………………………………………………..9 2.1Caracteristicile si definitia normei juridice …………………………………………. 112.2 Structura normei juridice……………………………………………………….12 2.3 Actiunea normei juridice ……………………………………………………. 13 2.4 Interpretarea normelor juridice …………………………………………………. 15 2.4.1 Notiunea interpretarii normelor juridice …………………………………………163.2 Felurile interpretarii normei juridice …………………………………………….1 3.3 Metodele interpretarii normei juridice IV. Izvoarele dreptului…………….. ………………………………………………….18 1. Notiunea de izvor de drept ……………………………………………………… 18 2. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului ……………………………………… 19 V. Raportul juridic …………………………………………………………………… 22 1. Conceptul de raport juridic ………………………………………………………. 222. Subiectele raportului juridic………………………………………………………….233. Continutul raportului juridic ………………………………………………………. 244. Obiectul raportului juridic ………………………………………………………… 255. Faptele juridice ……………………………………………………………………. 25 VI. Raspunderea juridica …………………………………………………………… 25 1. Conceptul de raspundere juridica ………………………………………………….. 25 2. Formele raspunderii juridice …………………………………………………………263. Conditiile raspunderii ……………………………………………………………… 27

3

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Conceptul de ştiinţă În genere, ştiinţa a fost definită ca”ensemble coherent

connaissances relatives a certaunes categories de faits d’objects ou de phenomenes”1

Principalele trăsături ale ştiinţei sunt: a)veridicitatea (să redea în enunţuri adevărate ceea ce

descoperă în domeniul ei de cercetare); b)raţionalitatea (enunţurile să fie corecte sub aspect logic); c)verificabilitatea (enunţurile ei să se confirme în valoarea lor

generală de adevăr, prin metode de verificare riguroasă). d)perfectibilitatea (disponibilitatea de a integra noile

descoperiri în sistemul său explicativ). Condiţiile ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă

sunt: 1. să aibă delimitat un domeniu propriu de cercetare

conceptuală; 2. să posede un limbaj propriu, bine definit; 3. să se bizuie pe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni

şi categorii; 4. să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare,

formulând reguli şi criterii operaţionale; 5. să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru explicarea

diferitelor aspecte ale domeniului cercetat; 6. să permită predicţii2.

2.Conceptul de ştiinţă a dreptului

Ştiinţele juridice aparţin, ca subsistem, sistemului ştiinţelor

socio-umane, dar aceasta trebuie înţeles într-un mod, subsistemul ştiinţelor juridice are ca referent, ca domeniu de cercetare modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept.

Ştiinţele juridice cercetează forma juridică a existenţei sociale, aşa cum ştiinţele economice investighează forma economică a

1.Petit Larousse illustre,Georges Lucas,Claude Moreau(coord), Ed. Librairie Larousse,Paris,1982(“ansamblu coerent de cunoştinţe asupra anumitor categorii de fapte obiecte sau fenomene”). 2 Gheorghe C. Mihai, Radu I.Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. ALL., Bucureşti, 1997, p.7.

4

existenţei-societale. De aici rezultă că toate componentele existenţei sociale cu formă juridică, dar deoarece forma juridică este inevitabilă societăţii urmează ca şi componentele acesteia care nu o au încă, o pot primi.

Forma juridică a societăţii noi poartă denumirea de drept; dreptul reprezintă o formă normativă de ordonare a raporturilor sociale, în vederea promovării valorilor necesare societăţii: proprietatea, persoana, comunitatea, etc.

După cum am arătat ştiinţa, într-o caracterizare epirtemologică extrem de generală, este cunoaştere sistematică şi metodică a unei realităţi a unei realităţi pe care nu ea o creează; nici psihicul, nici economia sau reacţiile chimice nu sunt creaţii ale psihologilor, economiştilor sau chimiştilor. Aceste domenii de cunoaştere sunt realităţii care există indiferent dacă sunt investigate ştiinţific sau nu. Se pune întrebarea dacă tot astfel ar trebui privite şi realităţile studiat de ştiinţele dreptului. Normele juridice ce alcătuiesc dreptul pozitiv sunt creaţii abstracte ale omului având o determinare socială (se bazează deci pe un sistem oxiologic cuprins în trebuinţele de convieţuire socială a oamenilor). Dacă atât realitatea dreptului (dreptul obiectiv) cât şi ştiinţele juridice sunt creaţii ale fiinţei umane, atunci unde se sfârşeşte domeniul cercetat (realitatea dreptului) şi începe ştiinţa ce studiază acest domeniu (ştiinţa dreptului)?

Răspunzând la această întrebare, profesorul Gheorghe Mihai arăta că distincţia între ştiinţele juridice şi dreptul cercetat de ele (obiectul lor de cunoaştere) ar subînţelege că acesta se instituie anterior şi exterior cunoaşterii lui sistematice şi metodice are „viaţa” lui cu legi structurale şi funcţionale proprii, că „făcut” conştient (cu ştiinţă” de oameni, nu e elaborat al unei ştiinţe despre el.

Normele juridice sunt elaborate conform unor legi de care autorii lor nu e necesar să aibă cunoştinţă. Tocmai aici intervin ştiinţele juridice, cu un rost cognitiv riguros: să descopere mecanismele creaţiei şi permanentele dreptului, fără ca enunţurile descoperirii să aibă caracter normativ3.

3. Locul şi rolul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice

3 Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2003, p.12-24

5

În literatura de specialitate s-a arătat că sistemul ştiinţelor

juridice este alcătuit din următoarele părţi: - Teoria generală a dreptului - Ştiinţele juridice de ramură - Ştiinţele juridice istorice - Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)4

Cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne la nivelul cunoaşterii formelor consecutive de drept (perspectiva istorică) şi nici la nivelul cunoaşterii formelor dreptului pozitiv (studiat cu precădere de către ştiinţele juridice de ramură). Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază al dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.

Teoria generală a dreptului era caracterizată de Mircea Djuvara ca fiind ”enciclopedia juridică formală”; o asemenea titulatură justificându-se prin caracterul generalizant al materiei noastre. O enciclopedie ştiinţifică, arăta autorul menţionat anterior, poate fi de două feluri materială sau formală. Enciclopedia materială expune totalitatea cunoştinţelor pe care le reprezintă o materie de studiu. Aceasta ar însemna ca enciclopedia juridică (materială) să cuprindă totalitatea ştiinţelor juridice, însă nu ar avea sens, raţionalitate, constituirea unei astfel de materii. Din acest motiv, Teoria generală a dreptului trebuie înţeleasă ca o enciclopedie juridică formală. Enciclopedia formală scoate din toate elementele dreptului, ceea ce este esenţial, ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii juridice, delimitând ce este dreptul5.

II. CONCEPTUL DREPTULUI

1. Accepţiunile noţiunii de drept

În uzul general, noţiunile de drept, justiţie, lege sunt folosite cu înţelesuri diferite.

Cuvântul românesc drept (diritto, droit, right în câteva limbi europene) provine din lutinereul directum – cu sensul de „conform cu regula”. Cuvântul jur ar proveni de la verbul-jubere-a porunci, iar justiţia vine din latinescu juristare – a se baza pe drept6.

Cuvântul poate avea următoarele sensuri: a) de ştiinţă a dreptului (ansamblu de idei, noţiuni,

concepţii şi princii care explică fenomenul juridic); b) de ansamblu al normelor juridice destinate să normeze

relaţiile sociale şi a căror respectare în caz de nevoie, 4 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului. Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.10 5 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1995, p.22. 6 Gheorghe Mihail, op.cit. p.25

6

poate fi asigurată prin constrângere (drept obiectiv). Dreptul obiectiv nu are în vedere sistemul de drept al unui anumit stat.

c) De ansamblu al normelor juridice în vigoare dintr-un stat, acestea fiind aplicabile imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară, în acest sens vorbim despre dreptul pozitiv;

d) De facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-i apăra împotriva terţilor un anumit interes legalmente protejat: dreptul subiectiv.

e) De ansamblu al normelor juridice dintr-un sistem pozitiv de drept pozitiv ce reglementează o anumită arie omogenă a relaţiilor sociale – dreptul material (drept civil, drept penal, dreptul familiei, etc.)

f) De totalitate a normelor juridice menite în reglementare modalitatea de aplicare de punere în practică a unui anumit drept material, - dreptul procesual (drept procesual civil, drept procesual penal);

g) De ansamblul de mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul.

2. Factorii de configurare a dreptului

Ideea existenţei unor factori complecşi care exercită influenţă

asupra dreptului s-a conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului în literatura de specialitate aceşti factori au fost grupaţi în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman7.

Cadrul natural. Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţa socială, dezvoltarea economică, posibilităţile dezvoltării politice, etc. Monterquieu, de exemplu, arăta că legile trebuie să corespundă condiţiilor fizice ale ţării, cu clima, cu calitatea solului, cu aşezarea şi întindereasa etc. Manifestarea forţei regulatoare a acestui fascicol de factori nu se prezintă însă, ca o fatalitate, nu în mod automat prezenţa acestora se finalizează cu consecinţe (efecte) juridice.

Cadrul social-politic. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă relaţie cu interesele structurilor sociale. Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcţionare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Evoluţia istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acţiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul, culturalul, etc.

Factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul

7 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.63

7

unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raportează permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi chiar de a transforma socialul. De la naştere, omul parcurge un proces complex şi îndelungat de socializare, concept care semnifică integrarea sa în societate, învăţarea modului social de existenţă, subordonarea faţă de conduită – tip prescrisă prin normele sociale. Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viaţa socială, fiind-în acest sens-un model cultural al cărui specific constă în „propunerea” (în caz de nevoie „impunerea”) unui model de conduită considerată dezirubilă din punct de vedere social.

3. Tipologia dreptului Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapure de drept,

realitate ce aduce în discuţie problema tipologiei acestor sisteme, a clasificării lor. Clasificarea tipurilor d edrept trebuie să plece de la considerarea atât a laturilor conţinutului dreptului cât şi d ela trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conţinut.

În literatura de specialitate s-au afirmat două criterii de clasificare a diferitelor sisteme de drept. Din punct de vedere istoric se vorbeşte de:

a) drept sclavagist, b) drept feudal, c) drept burghez, d) drept socialist. O atare tipologie nu anulează diferenţele specifice ale

diverselor sisteme particulare coexistente în acelaşi spaţiu istoric. Potrivit criteriului apartenenţei dreptului la un bazin de

civilizaţie juridică, în dreptul comparat s-a realizat şi o altă tipologie – familia de drept. Astfel analizate următoarele familii de drept: româno-germanică, anglo-saxonă, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez, dreptul Africii şi al Madagascarului.

Sistemele juridice de tradiţie romanică sunt rezultatul recepţionării dreptului roman în Europa şi în alte părţi ale lumii. În general, se consideră că sistemele juridice de tradiţie romanistică se clasifică în: sisteme care cunosc o mai pronunţată influenţă franceză; sistemul-elveţiano-italian şi sistemul ţărilor nordice.

Familia dreptului anglo-saxon a fost creată în Anglia, fiind în vigoare în această ţară, precum şi în Ţara Galilor, S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, India ş.a. Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: Commen law, Equity şi Statutarg law.

8

Familia dreptului musulman. Dreptul musulman reprezintă o continuare a primelor legislaţii sumero-akadiene şi a legislaţiei greco-romane, în zona cuprinsă între estul şi vestul lumii arabe de azi (între Magreb şi Musrek). Sursa materială a dreptului musulman este formată din fondul cutumiar meropotunian, virian, hidjazian. Din punct de vedere formal, sursa dreptului musulman este doctrina. Sursa istorică a acestui sistem de drept o formează: Coranul, Sumna, Idjma, Idjithad.

4. Definiţia dreptului

În existenţa sa dreptul a primit numeroase definiţii. Prezentarea şi analiza tuturor acestor definiţii ar fi greu de făcut; o asemenea „ambiţie” de inventar nici n-ar prezenta o importanţă deosebită. Romanii au început prin a defini dreptul prin referire la categorii ale moralei:”jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi a echităţii). Această definiţie a lui Celsus ţinea însă cont de realitatea caracteristică a vremii: dreptul nu se”emancipase” de sub tutela moralei. Definirea dreptului a adus în discuţie chiar natura acestuia. Şcoala jusnatuorismului avea în vedere un drept universal şi imuobil, sursă a tuturor drepturilor pozitive. Şcoala istoriei germană a dreptului aduce un punct de vedere nou care zdruncină credinţa în existenţa unui drept natural. Astfel, dreptul era un concept ca un produs istoric, aşa explicându-se diversitatea concepţiilor şi sistemelor de drept, diferite de la un popor la altul şi de la o epocă la alta.

Unii autori contemporani definesc dreptul prin raportare la stat (d.e. N. Popa), alţii prin raportul la societatea civilă )d.e. Ripert), alţii prin raportare la o forţă de constrângere publică (J.L. Beryel), unii îl identifică cu dreptul obiectiv, alţii cu fenomenul juridic (Stanler).

În literatura de specialitate8 definiţiile date dreptului au fost împărţite în două clase: a) substanţialiste şi b) formaliste.

O definiţie substanţialistă urmăreşte surprinderea unui conţinut esenţial al dreptului, aşa este, de exemplu, mai înainte citată afirmaţia lui Celsus: jus est ars boni et aequi.

Definiţiile de tip formalist suntr la rândul lor, clasificate în etaliste şi nonetaliste. O cunoscută definiţie este cea dată de profesorul Nicolae Popa: „dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale” (op.cit.p.97).

8 Gheorghe Mihai, op.cit.p.158

9

O definiţie formalistă nonetalistică este, de exemplu, cea dată de Al. Vălimărescu: „dreptul e totalitatea normelor de purtare sociale, care cârmuiesc raporturile oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţă materială la nevoie”.

5. Principiile dreptului

Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate.

În clasificarea principiilor dreptului se porneşte de la considerentul între ele există o ierarhirare, un raport de la general la particular. Astfel, putem vorbi de principii fundamentale sau generale precum: democratismul politic, drepturile omului, separaţia puterilor, independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii natale, etc. Alături de aceste principii generale se disting şi principii propriidiferitelor ramuri de drept9: nulum crimen sine lege, nulum poena sine lege, individualizarea pedepsei – specifice dreptului penal; egalitatea părţilor, responsabilitatea civilă – specifice dreptului civil; libertatea comerţului, concurenţa loială, celebritatea-specifice dreptului comercial, etc.10

III.DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

1. Sistemul normelor sociale

Enciclopedia Univerralis defineşte norma socială astfel:”une regle ou un critere regissant notre conduite en societe. Il ne s’agit pas d’une regularite statistique dans les comportemens observes, mais d’un modele cultural de conduite auquel nous sommes censes nous conformer”11.

Imperativul fundamental pentru care indivizii respectă obligaţiile asumate ca urmare a dobândirii calităţii de membru al

9 Ivan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p.30. 10 Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului. Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000, p.114-148. 11 Encyclopedia Universalis, ccord. Peter F. Boumberger. Ed. Encyclopedia Universalis, Paris, 1992, vol. XIX, p. 450(“o regulã sau un criteriu care ne ordoneazã comportamentul în societate.Nu se are în vedere,aici,o regulritate statisticã în comportamentele observate,ci un model cultural de conduitã faţã de care noi suntem obligaţi a-l respecta-trad.nos.).

10

unei comunităţi este ordinea socială. Aceasta presupune existenţa unui corp de norme juridice, morale, religioase, tradiţii, etc. Care solicită şi impun individului cum să se comporte în diferite situaţii sociale.

Ordinea normativă poate fi înţeleasă doar în raport cu noţiunea de cultură a unei societăţi. Comportamentele socialmente normale, arată Sorin M. Rădulescu, „sunt impuse de cultura de apartenenţă, care modelează un anumit <<sociotip>> (personalitate de bază) ca element psiho-socio-cultural comun şi compatibil cu stilul de viaţă al societăţii respective12. Normele sociale sunt instrumentul prin care comunitatea reglementează acţiunea membrilor săi, astfel comportamentele acestora să corespundă valorilor culturii respective.

Normelor sociale (morale, religioase, tehnice, juridice, etc.) le este caracteristică sancţiunea Hans Kelsen demonstrează că o ordine socială nu poate fi concepută în lipsa sancţiunii din moment ce norma este rezultatul convenţiei între membrii unei societăţi cu privire la un anumit comportament considerat dezirabil, opusul acestuia fiind respins. Simpla dezaprobare a unui comportament contrar celui prescris de norma socială constituie sancţiune13.

În cele ce urmează vom analiza, pe scurt, normele sociale nejuridice, grupate în: obiceiuri, norme de convieţuire, norme morale şi norme ale unor organizaţii nestatale.

Obiceiurile sunt o categorie vastă de reguli sociale, care au apărut încă din primele începuturi ale existenţei umane când au dat un minim de reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective.

Normele de convieţuire, apropiate de obiceiuri dar şi de normele morale, cuprind regulile bunei-cuviinţe, regulile protocolare, d epoliteţe, de curtoazie, de igienă, etc. Un segment important al acestor norme cu puternice accente morale este acela al normelor deontologice sau de deontologie profesională.

Normele organizaţiilor sociale nestatale sunt asemănătoare normelor juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale membrilor lor precum şi sancţiuni pentru nerespectarea lor. Ele nu pot fi considerate, însă, norme juridice pentru că le lipseşte, între altele, ceea ce este esenţialul dreptului şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a statului.

12 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană , Casa de editură şi presă “ŞANSA”S.R.L., Bucureşti, 1994, p.42. 13 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.41-46.

11

Normele morale Morala este definită, în Petit Larousse ilustre, ca „ensemble

des regles d’action et de valeurs qui functionnent commes normes dans une societate”14.

Conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral.

Sancţiunile normelor morale pot fi exterioare subiectului şi anume o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală şi avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobiului public, sau pot fi interioare din sfera conştiinţei subiectului, aceste fiind cele mai puternice şi eficiente sub formă de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau scrupule de conştiinţă.

Majoritatea juriştilor sunt de părere că între drept şi morală există o corelaţie organică foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea.

În general, în aprecierea raportului dintre drept şi morală, teoria juridică a evoluat pe două mari direcţii, cea care a conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic – statul este singurul temei al dreptului („ordinea de drept fără morală”).

2.Norma juridicã 2.1.Trãsãturi şi definiţie

A . Norma juridică are un caracter general şi impersonal Pentru a putea fi un etalon de conduitã şi a fi opozabilã în

mod egal şi continuu fiecãrui individ,norma juridicã trebuie sã se adreseze difuz şi impersonal destinatarilor sãi.

B. Norma juridică are un caracter tipic

Ca model de conduită, norma de drept urmăreşte o reducere şi egalizare a însuşirilor semnificative a relaţiilor sociale şi izolarea, neconsiderarea, diferenţelor individuale nesemnificative.

C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv. Norma juridică nu este doar o prescripţie general – abstractă

şi tipică; ea imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerţul juridic.

D. Norma juridică este obligatorie.

14 Petit Larourse ilustre, coord. Georges Lucas, Claude Moreau. Ed. Librairie Larousse, Paris, 1982, p.654 (“ansamblu de reguli de acţiune şi de valori care funcţionează ca norme într-o societate”).

12

Norma juridicã conţine prevederi care nu sunt lãsate la liberul arbitru al subiectului;ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalitãţi.

DEFI NIŢIA NORMEI JURIDICE Plecând de la trăsăturile examinate mai sus, norma juridică poate fi definită ca: o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere15. 2.2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE Analiza structurii normei juridice este, în general, făcută dintr-o dublă perspectivă: a) o perspectivă dată de logica normei – structura logică – juridică a normei şi b) o perspectivă oferită de construcţia tehnică – legislativă a normei juridice.

A. Structura logică a normei juridice Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei. Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridică este alcătuită din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil, soţ/soţie, gestionar etc.) sau, în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană fizică, persoană juridică, “acela care…” etc.). Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul său raţional. Dispoziţia normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită. Dispoziţia normei juridice poate să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte. Dispoziţia, poate cuprinde, de asemenea, anumite permisiuni. În raport cu modul în care este precizată conduita părţilor, dispoziţiile pot fi determinate sau relativ determinate.Vocabularul juridic exprimă în termeni diferiţi modul de adresare a comandamentului în cadrul dispoziţiei. Spre exemplu: “trebuie”, “are dreptul”, “este obligat”, “este îndreptăţit”, “poate”, “este autorizat”, “este oprit” etc.

15 idem, p 159

13

Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sancţiunea conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei(sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării condiutei dorite (sancţiunea pozitivă). În general, se are în vedere primul aspect (negativ) al sancţiunii, considerându-se că sancţiunea asigură eficienţa normei; dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul social – statal faţă de conduita neconformă.

B. Structura tehnico-legislativă

Afirmam la începutul analizei structurii logice a normei juridice faptul că aceste elemente structurale alcătuiesc partea statică, internă şi stabilă a normei juridice. Întradevăr, aceste elemente structurale se vor regăsi în orice normă juridică. Ele se vor putea identifica pe baza unei analize logice în oricare normă juridică. Nu ne putem, desigur, aştepta ca în fiecare caz concret (pentru fiecare normă de drept) să găsim formulate expres părţile sale structurale. Există articole în acte normative în care normele juridice sunt redactate după formula analizată mai sus (deci în care elementele structurale pot fi identificate cu relativă uşurinţă). Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente, celelalte urmând a fi deduse pe cale de interpretare logică. Construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. 2.3. ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE Coordonatele fundamentale ale acţiunii normelor de drept sunt: timpul, spaţiul şi persoana. În principiu, norma juridică acţionează pe timp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu. A.Acţiunea în timp a normei juridice Intrarea în vigoare a normei juridice În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care interesează în mod deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei de drept, acţiunea normei şi ieşirea din vigoare a normei juridece.În noua reglementare constituţionalã actele normative intrã în vigoare dupã trei zile de la publicarea lor. Principiile acţiunii în timp a normei juridice.

14

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică este activă. Ea acţionează pentru viitor. Norma juridică nici nu retroactivează , nici nu ultraactivează. Principiul neretroactivităţii normei juridice îşi găseşte consacrarea legislativă, fiind stipilat expres în coduri. Argumentele care impun principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea ordinii de drept , de echitatea şi legalitatea aplicării normei şi de raţiunea prezenţei normei în viaţa socială. Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice.

a) normele juridice cu caracterinterpretativ. b) Normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor

fapte şi norme penale mai favorabile infractorului. c) Retroactivitatea expresă. Această formă de retroactivitate

rezultă chiar din textul normei juridice. În acest caz, legiuitorul prevede expres că norma se va aplica retroactiv.

Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare a normei jurideca este cel de-al treilea

moment ce interesează cercetare acţiunii în timp a normei juridice. Încetarea activităţii normelor juridice are loc prin trei modalităţi: a) ajungerea la termen; b)desuetudinea; c) abrogarea.

a)Atunci când există norme juridice ce termen sau norme juridice edictate pentru o cauză excepţională, este evident că ajungerea la termen sau încetarea stării determină şi încetarea acţiunii normelor juridice respective.

b) O normă juridică se consideră căzută în desuetudine, atunci când, deşi formal ea este în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor social-economice care au prezidat la apariţia sa, norma respectivă nu se mai aplică. Această modalitate mai poartă şi denumirea de perimare sau învechire a normei juridice.

c) Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorată intrării în vigoare a unei norme noi.

Formele abrogării. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi derogarea tacită Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea în detaliu, în conţinutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Abrogarea expresă indirectă utilizează formula:”pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrarie”.

Abrogarea tacită mai poartă denumirea şi de abrogare implicită. Este tacită sau implicită deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legătură cu acţiunea vechilor norme

15

juridice. Întrucât însă norma juridică nouă dă o reglementare diferită în comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare înţelege implicit că în mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.

B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială şi personală în sensul că ea acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi.

Norma juridică română se aplică asupra cetăţenilor săi. Ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra apatrizilor.

Este de remarcat faptul că în dreptul public se recunoaşte stricta aplicaţiune teritorială a normelor juridice. În dreptul privat, şi anume în materia regimului juridic al imobilelor, Codul civil prevede în art. 2 că: “Numai imobilele aflătoare în cuprinsul României sunt supuse legilor române, chiar când se posedă de străini”.

Cât priveşte starea civilă şi capacitatea persoanelor, se aplică legea personală, în sensul că persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române.

În legătură cu forma actelor, în acest caz, are aplicabilitate legea teritorială, potrivit regulii: locus regit actum.

Teritorialitatea normei juridice nu este absolută. În decursul istoriei statele au dezvoltat un sistem de relaţii politico-diplomatic, sistem care a impus o seamă de instituţii de profil, care să servească scopul menţinerii climatului de cunoaştere reciprocă a statelor, de respect şi bună conlucrare. În atari condiţii a apărut şi excepţia extrateritorialităţii.

Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente se realizează prin consimţământul celor două state care stabilesc relaţii diplomatice, consimţământ exprimat în acordul prin care se înfiinţează misiunea şi prin care se stabileşte şi rangul său. Excepţia extrateritorialităţii priveşte sediul misiunii diplomatice şi, în parte, personalul acesteia. Această excepţie constă în aceea că asupra acestora nu au incidenţă normele juridice naţionale.

Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de către state, a regimului juridic al străinilor: regimul naţional, regimul special şi regimul ce rezultă din clauza naţiunii celei mai favorizate.

2.4. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

16

2.4.1. Noţiunea interpretării normelor juridice

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că în

procesul aplicării dreptului organul de aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acesteia în raport de o anumită situaţie de fapt. El are totdeauna în faţă în sistem de norme cu caracter general şi impersonal, din care trebuie să selecţioneze pe cea care se aplică în cazul concret. Organul de aplicare este obligat să constate sensul normei de drept, să verifice cu ce înţeles utilizează cuvintele legiuitorului, dacă acesta a gândit ori s-a exprimat concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative, ori s-a menţinut în limetele unei reglementări cadru etc.

2.4.2. Felurile (genurile) interpretării normelor juridice

În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifică în: interpretare oficială şi interpretare neoficială. Interpretarea oficială este obligatorie şi ea mai poartă denumirea de interpretare cu forţă juridică. Interpretarea neoficială mai poartă denumirea de interpretare doctrinară; ea este facultativă, fără forţă juridică. Interpretarea oficială este realizată de către organe de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice. Organele care emit acte normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Atunci când organul emitent îşi interpretează propriul act, această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). Organul de aplicare nu se poate pronunţa decât în legătură cu speţa ce s-a dedus în faţa sa; lui îi este interzis să se pronunţe pe cale de dispoziţii generale. Dezbătând cauza, organul de aplicare verifică corespondenţa situaţiei de fapt, prezentată în faţa sa, cu ipoteza abstractă a normei juridice, verifică modul în care au fost realizate drepturile şi obligaţiile, potrivit cu dispoziţia normativă şi ia măsuri, atunci când se impun, de restabilire a ordinii de drept încălcate şi de aplicare a sancţiunii. Interpretarea neoficială, portă şi denumirea de interpretare doctrinară întrucât ea este cuprinsă, de obicei, în operele

17

ştiinţifice (în doctrină). Spre deosebire de interpretarea oficială, interpretarea neoficială nu are forţă juridică, ea este facultativă.

2.4.3. Metodele interpretării normelor juridice

A. Metoda gramaticală Metoda gramaticală, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală (sintactică şi morfologică) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, dacă legiuitorul le foloseşte în accepţiunea lor comună sau într-o accepţiune specific juridică. B. Metoda sistematică Metoda sistematică, priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative. C. Metoda istorică Metoda istorică, urmăreşte să explice înţelesul normei juridice prin luarea în consideraţie a ceea ce se cheamă occasio legis – împrejurările social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii. D. Metoda logică Metoda logică, este cea mai larg întâlnită între procedeele de interpretare a normei juridice. Interpretarea logică apare ca desăvârşire a celorlalte metode. În realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseşte de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc. Interpretarea prin reducere la absurd – ad absurdum – înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus. Acest argument pleacă de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsă, o atreia posibilitate nu există. Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) este o inferenţă silogistică.

18

Argumentul a minori ad minus care însoţeşte argumentul a majori ad minus, şi care semnifică faptul că dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult. Argumentul a fortiori constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme este şi mai puternică într-o altă ipoteză decât aceea indicată expres în norma respectivă. E. Analogia Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu soluţionarea unei cauze, nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). Art. 3b din Codul civil român obligă pe judecător să se pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii publice şi de autoritatea justiţiei. Atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte, judecătorul va căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare). Mai complicată este situaţia când el nu găseşte o asemenea reglementare în nici o normă. El va soluţiona pe baza principiilor de drept. În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscută. Aici funcţionează principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege) şi principiul legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-I permit judecătorului să declare noi fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească ate pedepse, decât cele prevăzute expres de legea penală.

IV . IZVOARELE DREPTULUI

1.Noţiunea de izvor de drept

Izvoarele materiale ale dreptului denumite şi izvoare reale sunt realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile prectice. Sunt socotite, astfel izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică.

Cealaltă accepţiune a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment în mod deosebit, având în vedere faptul că normele juridice nu se prezintă în formă nudă. Lor le este caracteristică o anumită formă exterioară. Această formă exterioară, poartă şi denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.

19

Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului16.

Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte.

2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE ALE DREPTULUI

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a dreptului sunt următoarele: obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

A Obiceiul juridic (cutuma) Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială,

obiceiul precede dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii, fiind expresia unor necesităţi pe care orice societate le resimte, necesităţi legate de conservarea valorilor comunităţii.

Obiceiul este rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei practici. Oamenii aplică, în procesul interacţiunilor, în mod inconştient, de multe ori, unele reguli. Pe cale de repetiţie, ei ajung la convingerea că regula respectivă este utilă şi necesar a fi urmată în viaţa de toate zilele. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante: a) fie că, statul, prin organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l încorporează într-o normă oficială; b) fie că, obiceiul este invocat de părţi, ca normă de conduită, în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.

B.Doctrina Doctrina, ca izvor de drept. Doctrina cuprinde analizele,

investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau

16 Ioan Craiovean, Ion Ceterchi, op. cit., p 271

20

fenomenului juridic. În general rolul ştiinţei este teoretic-explicativ, interpretările ştiinţifice făcute materialului normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecător, în procesul de creare şi respectiv, de aplicare a dreptului. Doctrina nu este izvor direct de drept.

C. Practica judiciară şi precedentul judiciar Practica judecătorească, denumită şijurisprudenţă, este

alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe, de toate gradele. Sesizat judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronunţe sentinţa. El face acest lucru interpretând şi aplicând o normă juridică.

În această lumină jurisprudenţa nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.

Totuşi, în practică se constată de multe ori faptul că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege.

Atitudinea de rezervă faţă de recunoaşterea caracterului de izvor de drept jurisprudenţei este fundamentată şi pe principiul separaţiei puterilor. Întradevăr, într-un stat de drept crearea legilor revine organelor legiuitoare, organelor judecătoreşti revenindu-le sarcina aplicării legilor la cazuri concrete. A recunoaşte tribunalelor dreptul de elaborare normativă ar însemna a se forţa uşa creaţiei legislative, perturbându-se echilibrul puterilor.

În sistemele juridice conectate la bazinul de civilizaţie anglo-saxon, jurisprudenţei continuă să I se recunoască rol de izvor de drept.Dreptul comun (Common Law) este alcătuit de hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice.

D.Contractul normativ Contractul este un act juridic individual, în sensul că el

stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca: un acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.

Există un gen de contracte care nu preivesc nemijlocit drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate, ci au în vedere reglementări cu caracter generic. De aceea ele poartă şi denumirea de contracte normative şi în această calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.

Istoria dreptului consemnează un atare izvor de drept în perioada feudală, când prin intermediul unor convenţii, se reglementau raporturi dintre stările sociale sau dintre acestea şi monarh. Magna Charta Libertatum (1215), încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi pe de o parte, şi regele Ioan fără de ţară pe de altă parte, este un exemplu, adesea citat, pentru ilustrarea rolului contractului normativ.

21

În dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Federaţiile se crează în general, ca efect al încheierii unor contracte între statele care doresc să compună federaţia.

În ramura dreptului muncii şi securităţii sociale contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă,în care se prevăd condiţiile generale ale organizării procesului muncii într-o ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de muncă.

În legătură cu existenţa contractelor colective şi a contractelor de adeziune, în teoria juridică s-a susţinut că acestea vin să susţină punctul de vedere potrivit căruia dreptul nu emană numai de la stat, întrucâtdispoziţiile general-obligatorii sunt stipulate în aceste contracte de către sindicate. Trebuie menţionat însă că aceste dispoziţii sunt şi ele garantate de stat; ele se întemeiază în realitate pe alte dispoziţii, care consacră posibilitatea contractului colectiv sau de adeziune.

În sfârşit, în dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimţământului liber al statelor şi numai în această măsură el este izvor de drepturi şi obligaţii pentru statele semnatare.

E. Actul normativ Actul normativ juridic (denumit uneori şi Legea ca izvor de

drept). Locul proeminent pe care-l deţine actul normativ în sistemul izvoarelor de drept se explică atât prin cauza istorice cât şi prin raţiuni care ţin de trăsăturile de conţinut şi de formă, ale acestui izvor juridic în raport cu celelalte izvoare.

Atunci când se utilizează formula:”legea ca izvor de drept”, trebuie avut în vedere sensul larg al noţiunii de lege şi nu în sensul său restrâns. Într-adevăr, actul normativ cuprinde, în primul rând, legea elaborată de parlament, dar nu se reduce la aceasta.

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu competenţe normative (parlament, guvern, organe administrative locale).

Poziţia predominantă a actului normativ, în sistemul izvoarelor dreptului, în sistemele de drept moderne, este determinată de necesitatea de a se asigura securitatea şi stabilitatea comerţului juridic.

Forma scrisă a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a conţinutului acestuia reprezintă garanţii de certitudine a actului normativ, în raport cu alte izvoare de drept.

Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi,decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale.

Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile.

22

Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu competenţele normative repartizate prin Constituţie altor organe, trebuie să se subordoneze legilor. Faţă de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel puţin trei trăsături specifice: a) legea are o procedură aparte de elaborare; b)legea are totdeauna caracter normativ; c)legea are competentă de reglementare primară şi originară (în sensul că relaţiile sociale trebuie să-şi găsească oglindire normativă în mod primordial în conţinutul legilor şi nu al altor acte normative.

În cadrul legilor, se remarcă, prin importanţă şi prin note fundamentale, legile constituţionale. Constituţiile fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat. V. RAPORTUL JURIDIC

1. Conceptul raportului juridic

Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie specifică şi devin raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică.

Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt: existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice.

Norma juridică are o contribuţie decisivă la întruchiparea raportului juridic deoarece ea determină capacitatea juridică a persoanelor care perticipă la acest raport, conţinutul acestuia cât şi împrejurările în care raportul juridic se declanşează.

Înţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale definitorii.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată, între oameni.

Raportul juridic este, totodată un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul

că aici intervine, pe de o parte voinţa statală, exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic.

Istoricitatea reprezintă o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată de istoria societăţii, atât în ceea ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea acestor elemente constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale, de la o ţară la alta.

23

Putem conchide că raportul juridic este un raport social, concret-istoric, voliţional, reglementat de norma juridică în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice17.

2. Subiectele raportului juridic Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în

mod individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept.

Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta desemnează aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic.

Capacitatea juridică este generală, când nu vizează un anumit domeniu, ramură, instituţie.

În general, capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil se disting 2 aspecte: capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu.

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice defineşte capacitatea de folosinţă drept capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii menţionând că aceasta începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.

Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Nu are capacitate de exerciţiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, b) persoana pusă sub interdicţie.

Aşadar, capacitatea juridică de exerciţiu implică încheierea unor juridice în nume propriu. Aşa de exemplu, un minor poate fi proprietar al unui bun, dar nu-l poate înstrăina prin acte proprii. Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, tribunale, parlament) inclusiv statul. În materia drreptului civil, subiectul colectiv de drept este mai precis definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, firmă ş.a. 3. Conţinutul raportului jur

17 Toan Craiovean, Ion Ceterchi, op.cit.p98

24

Drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială formează conţinutul raportului juridic Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.

Trebuie să facem deosebirea între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoană, ca posibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv, care se poate apăra, apelând la justiţie.

În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie. După criteriul provenienţei lor, Fr. Rigaux clasifică drepturile subiective în 3 mari categorii:

a) drepturi fundamentale (dreptul la viaţă, libertate etc.), b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.); c) drepturi care derivă din însăşi vioinţa indivizilor (ex. dreptul de a încheia contracte)

După gradul lor de opozabilitate distingem: a) drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (ex. dreptul la viaţă) şi b) drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (ex. dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător-persoana căreia I-a achitat preţul bunului). După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţine în: a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic şi b) drepturi nepatrimoniale, care nu au un caracter economic al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani. Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. Astfel în dreptul civil se distinge: a) în sens larg care configurează raportul juridic de obligaţie; b) un sens restrâns pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi c) în sens de înscris contractor. Ca element corelativ al raportului juridic obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul atins, de a da, a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului. Aşadar reprezintă o caracteristică definitorie a conţinutului reportului juridic faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative.

25

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile persoanei mai menţionăm că ansamblul dreptului şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei.

4. Obiectul raportului juridic Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor cu care se confruntă.

5. Faptele juridice

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte, cel puţin în parte din fapte şi totodată se aplică acestora. Prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice. În literatura juridică, având în vedere criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor. Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încarcă. Principalele acţiuni licite sunt actele juridice ce reprezintă manifestări de voinţă aavând drept scop modificarea unor situaţii juridice. VI. RĂSPUNDERA JURIDICĂ

1. Conceptul răspunderii juridice

Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic, ci numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. În primul caz conduita este licită, legală iar în al doilea caz ea este ilicită sau ilegală. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele precise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au.

26

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate. Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agrnţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format în esenţă din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în vederea stabilirii ordinii de drept18. Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Astfel sancţiunea juridică apare ca o premiză a instituţiei răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice.

2. Formele răspunderii juridice

Astfel, în domeniul fiecărei ramuri de drept sau conturat forme specifice ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională,răspunderea disciplinară etc. Răspunderea penală este definită ca “însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe infractori, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de al constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept a restaurării autorităţii legii19.

În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:

a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 c.civ.) b) răspunderea pentru fapta altei persoane (art.1000 al.2,3,4

c.civ)

18 Ion Ceterschi, Ioan Craiovean, op.cit.p.150 19 C. Bulai, op.cit. Vol.II, p.33 şi urm.

27

c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (art.1000 al. 1, art.1001, art. 1002, c.civ.)

Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea

civilă delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator. Dacă în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale.

Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii care este definită ca o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută ca atare, de lege, sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.

Răspunderea disciplinară a fost definită ca „o instituţie specifică dreptului muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă19.

3. Condiţiile răspunderii juridice Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe: a) o conduită ilicită; b) un rezultat vătămător al acestei conduite care poate fi

exprimat de pildă, într-o daună materială sau în altfel, prin vătămarea sănătăţii corporale;

c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs; d) vinovăţia din partea subiectului actului ilicit; e) să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură în

principiu răspunderea juridică. a) Conduita ilicită este exprimată printr-o acţiune sau

inacţiune care contravine prevederilor normei juridice. b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune

societăţii sau personal unui individ, aduce atingere valorilor apărate de drept.

c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară şi producerea unor consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs.

19 Sanda Ghimpu, Dreptul muncii, Bucureşti, 1985, p.162

28

d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice ce desemnează latura subiectivă a încălcării dreptului.

Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta

socialmente periculoasă săvârşită de ea, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţie sau culpei. Încălcarea dreptului se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis. Când aceste consecinţe ilicite au fost urmărite de persoana care le-a provocat, avem de-a face cu o intenţie directă iar când producerea consecinţelor a fost numai admisă, acceptată, intenţia este indirectă.

Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei. În cazul culpei persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie sau putea să-l prevadă. Terminologia folositã mai sus este consacratã în dreptul penal.

Formele culpei civile sunt: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

e) să nu existe anumite împrejurări sau cauze care înlătură în principiu răspunderea juridică. Aceste împrejurări prevăzute d elege, diferă d ela o ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din considerente d epolitică penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plângerii prealabile şi prescripţiei.

BIBLIOGRAFIE Secţiunea I : Dicţionare şiEnciclopedii ▪ Dicţionar encyclopedic de filosofie.Filosfia de la A la Z,Eliszbeth Clement,Chantal Demoque,Laurence Hansen-Love,Pierre Kahn,Ed. ALL EDUCAŢIONAL,Bucureşti, 1999 ▪ Dicţionar de filosofie(Larousse),Didier Julia(coord.),Ed,Univers Enciclopedic ,Bucureşti,1999. ▪ Dictionnaire des ouvres politiques,F.Chutelet,O.Duhamel,E.Pisier(coord),Ed.PUF Quodridge,Paris,2001. ▪ Enciclopedia Blackwel a gândirii politice,David Miller(coord) Ed. Humanitas,Bucureşti,2000.

29

▪ Petit Larousse ilustre,Georges Lucas,Claude Moreau(coord.),Ed.Librairie Larousse,1982 ▪ The social science encyclopedia,Adam Kuper,Jesica Kuper(coord),Ed.Routlege,London,1996. Secţiunea a II-a : Cursuri,Monografii,Lucrãri ştiinţifice ▪Ioan Ceterchi,Ion Craiovan,Introducere în teoria generalã a dreptului,Ed.ALL,Bucureşti,1998. ▪ Ion Craiovan,Introducere în Filosofia dreptului,Ed.ALL BECK,Bucureşti,1998. ▪ Ion Craiovan,Doctrina juridicã,Ed.ALL BECK,Bucureşti,1999. ▪ Mircea Djuvara,Teoria generalã a dreptului.Drept raţional,izvoare şi drept pozitiv,Ed.ALL BECK,Bucureşti,1995. ▪ Ştefan Georgescu,Filosofia dreptului.O istorie a ideilor din ultimii 2.500 ani,Ed.ALL BECK,Bucureşti,2001. ▪ H.L.A.Hart,Conceptul de drept,Ed.Sigma,Chişinãu,1999. ▪ Hans Kelsen,Doctrina purã a dreptului,Ed.Humanitas,Bucureşti,2000. ▪Dumitru Mazilu,Teoria generalã a dreptului,Ed.ALL BECK,Bucureşti,2000. ▪ Gheorghe C. Mihai,Radu I. Motica,Fundamentele dreptului.Teoria şi filosofia dreptului,Ed.ALL BECK,Bucureşti,1997. ▪ Nicolae Popa,Teoria generalã a dreptului,Ed.Actami,Bucureşti,1996. ▪ Giorgio Del Vecchio,Lecţi de filosofie juridical,Ed.Europa Nova,Bucureşti,1995.