David Bianca – Andruța Anul II, grupa 3

O receptare critică asupra morții lui Eminescu în perioada comunistă

,,-De-aia și sunt făcute autopsiile, rânji Tudor, să nu se poată preciza nimic. Nici măcar faptul că a murit. Creierul lui Eminescu a fost uitat pe fereastră de către cel mai mare doctor al timpului-de la noi- care regreta că uitase să-l cântărească la vreme. Sunt și printre doctori mulți imbecili.”(Sorescu, 2007, pag.456)

-Interesant e mai degrabă că marele G. Călinescu nu menționează nimic despre acest fapt divers al vremurilor. În Istoria lietraturii române de la origini până în prezent, ni se spune că ,,Muri în zorii zilei de joi 15 iunie 1889 de o criză cardiacă și fu îngropat sîmbătă 17 iunie pe o ploaie măruntă, la cimitirul Belu, între un tei și un brad” (Călinescu, 1986, pag.446).

-Ei, da ce spui că în ,,Viața lui Mihai Eminescu”, același mare tovarăș ne infomează despre răposatul că ,, dimineața, găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brâncovenesc pentru autopsie, unde, cântărindu-i-se creierul, în stare de ramoliție, se găsi ca are 1.400 de g, cam atât cât al lui Schiller” (Călinescu, 1998, pag. 338).

Cartea lui Marin Sorescu a apărut în plină perioadă comunistă, perioadă care promovează o lume utopică în care ideile partidului sunt mai presus decât orice adevăr. Abia la reeditarea din 2006, romanul prezintă conținutul inițial, iar pasajele care au fost supuse cenzurii în 1977 apar evidențiate.

Eminescu devine asemenea lui Labiș, important prin creație, dar banal, chiar nesemnificativ prin biografie. Viața era bunul comunismului, iat tot ce nu corespundea principiilor sale era înlăturat.

Promovând o ideologie de stânga (devenită practică în 1949), Călinescu descrie moartea poetului ca pe un fapt obișnuit, fără observații sau incidente deosebite. Cu o plăcere care trădează însă o reminiscență a invidiei, criticul insistă pe mărturia celor doi neștiutori de carte, căci ca un paradox, cel mai mare poet național a fost găsit mort de doi analfabeți, slujitori ai spitalului în care era internat.

Încercând prin poezie să creeze spațiul închis benefic care să compenseze haosul din viața personală, sfârșitul i se răzbună pe creație. Brutal, fără a mai păstra ceva din armonia creatoare a poetului, doctorul Șuțu, prin insolența sa, îi mutilează imaginea pe care mai târziu comuniștii o vor reconstrui ascunzând realitatea umilitoare.

Bibliografie:

Călinescu, G., Istoria lietraturii române de la origini până în prezent, 1986, Minerva, București.Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, 1998, Litera, Chișinău.Sorescu, M., Trei dinți din față, 2006, 2007, Grupul Editorial ART, București.