Tema 21 Economie, integrare şi globalizare

Economia mondială s-a format treptat ca urmare a intensificării şi extinderii schimbului de mărfuri, rezultat al unei activităţi economice prospere. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea care au antrenat noile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale au stimulat dezvoltarea comerţului exterior. Acest proces a condus la trecerea de la economia închisă la economia deschisă orientată spre constituirea pieţei externe.

Conturarea economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare a determinat treptat dezvoltarea neuniformă materializată în diviziunea internaţională a muncii. Rezultatul: un bun economic este produs în mai multe ţări, activitatea economică devenind mondială.

Mondializarea economiei parcurge două etape: a) Stadiul de economie internaţională pe fundalul procesului de

formare a economiilor naţionale cu scopul echilibrării balanţei comerciale; rolul fundamental în această etapă l-a jucat comerţul internaţional.

b) Stadiul de transnaţionalizare a vieţii economice,marcat de preponderenţa investiţiilor externe de capital în locul comerţului internaţional; motivaţia: frontierele economice nu mai coincid cu cele politice. Scopul acestei etape este echilibrarea balanţei de plăţi externe.

Etapele şi conţinutul procesului de mondializare a economiei

Etapa Procese conjuncturale

Fenomene caracteristice Scop

a. Economia internaţională

Formarea economiilor naţionale

Comerţul internaţional

Echilibrul balanţei comerciale

b.Economia globală

transnaţionalizarea vieţii economice

Apariţia societăţilor transnaţionale Frontierele economice nu mai coincid cu cele politice

Preponderenţa investiţiilor externe de capital contribuie direct la mărirea gradului de integrare al economiei mondiale

Echilibrarea balanţei de plăţi externe

Integrarea economică şi globalizarea

În prezent economiile naţionale suportă un proces de internaţionalizare. Tendinţa de internaţionalizare s-a accentuat ca urmare a:

• formării pieţei • dezvoltării mondiale

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate prin raporturi de interdependenţă generate de participarea la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial guvernate de o anumită ordine economică internaţională specifică etapei istorice date.

Internaţionalizarea este ilustrată de:

a) creşterea ponderii comerţului exterior în PIB –ul ţărilor lumii; b) extinderea fără precedent a investiţiilor externe; c) creşterea vertiginoasă a tranzacţiilor pe piaţa schimburilor valutare.

Etapa prezentă a internaţionalizării este marcată de două procese majore:

a) integrarea economică (definiţie); b) globalizarea economiei (definiţie).

a. Integrarea economică: În prima fază internaţionalizarea s-a manifestat între ţări vecine,

În fazele următoare fenomenul s-a extins trecând la mondializare, dar nu a cuprins toate ţările şi zonele lumii, la fel.

Când dezvoltarea economiilor din aceeaşi zonă geografică a atins un nivel de dezvoltare ridicat şi un anumit grad de complexitate s-au conturat interese economice şi politici comune sau convergente. Acestea toate au determinat numeroase forme de integrare diferenţiate după intensitatea pe care o manifestă.

Integrarea poate implica întreaga economie şi atunci se numeşte integrare globală sau se poate manifesta pe anumite segmente fiind integrare sectorială (sau pe anumite produse).

Din punct de vedere istoric, în 1921 s-a format Uniunea

Belgiano-Luxemburgheză, ca: a. uniune vamală; b. uniune cu monedă comună; c. fără taxe vamale în interior; d. cu tarif extern comun; e. cu politici comerciale unitare.

În 1932 s-a creat uniunea vamală Belgia-Olanda–Luxemburg cu

scopul adâncirii integrării spre constituirea unei uniuni economice. În ianuarie 1948 a intrat în funcţiune uniunea economică cu: a) libertatea totală a comerţului prin suprimarea taxelor vamale şi

desfiinţarea restricţiilor cantitative; b) instituirea unui tarif vamal extern comun. La 3 februarie 1958 procesul integraţionist al celor trei ţări s-a

accentuat prin semnarea tratatului de constituire a uniunii economice BENELUX care a intrat în vigoare în 1960.

- coordonarea politicilor economice, sociale, financiare

Obiectivele acestei zone: - promovarea unor politici comune în

raport cu terţe ţări.

Pe măsura creşterii numărului de state integrate s-a impus crearea unor structuri organizatorice şi juridice corespunzătoare şi permanente. Aceste structuri de integrare pot căpăta caracter supranaţional, devenind autonome în raport cu statele participante. Apare, astfel, o nouă formă de integrare interstatală.

Procesul de integrare este însoţit de elemente controversate deoarece:

prin conţinut afectează raportul de interese, ba chiar poate determina renunţarea la anumite atribute privind independenţa ţărilor integrate;

are costuri şi avantaje greu de distribuit şi nu este întotdeauna echitabil, la nivelul ţărilor participante;

practicile generatoare de eficienţă sunt discriminatorii în raport cu celelalte ţări (încă neintegrate).

EFECTUL INTEGRĂRII duce la multiplicarea eficienţei în raport

cu ţările membre, asigurând stabilitate şi integritate. 19 noiembrie 1959 s-a constituit AELS (Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb). Această organizaţie este o zonă de comerţ liber care NU A AJUNS însă la stadiul de uniune vamală deoarece NU A ADOPTAT tariful exterior comun faţă de toate ţările.

Mai 1987 - Acordul AELS cu C.E.E (Comunitatea Economică Europeană) creează o zonă de comerţ liber denumită SEE (Spaţiu Economic European).

1994 Tratatul de la Maastricht marchează constituirea UEM (Uniunea Economică şi Monetară).

Formele integrării economice

Forme de integrare Conţinut (definiţii)

1. Zonele de comerţ liber (exemplu: AELS)

- suprimarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în schimburile dintre ţările membre ale zonei

- politicile externe ale fiecărui stat rămân libere

2. Uniunile vamale (exemplu: CEE a fost o uniune vamală)

- zone de comerţ liber cu legislaţii vamale naţionale armonizate

- adoptarea unui tarif vamal comun faţă de terţi

Forme de integrare Conţinut (definiţii)

3. Pieţele comune

- uniune vamală care asigură libera circulaţie mărfuri-persoane-capitaluri

- CEE nu este apreciată ca o piaţă comună deoarece nu asigură în totalitate aceste libertăţi (ele sunt controlate de autorităţile naţionale)

4. Uniunile economice (exemplu: Politica Agricolă Comună - PAC - este o politică sectorială armonizată; Uniunea Monetară urmăreşte armonizarea politicilor monetare şi utilizarea unei monede comune ca premisă şi condiţie pentru uniunea economică)

- scopul acestora este realizarea în plus a armonizării politicilor economice naţionale pe ansamblu şi sectorial

5. Integrarea economică totală

- cel mai înalt grad de integrare ca urmare a unificării politicilor economice de ansamblu sectoriale şi structurale sub conducerea unor autorităţi supranaţionale

6. Integrarea politică şi socială - completează integrarea economică totală

prin crearea de instituţii comune sociale şi politice

UNIUNEA EUROPEANĂ reprezintă cea mai avansată formă de

integrare. Etapele procesului de formare sunt următoarele: 1. În 1924, s-a formulat ideea după care o Europă divizată

generează conflicte. 2. 25 martie1957, tratatul de la Roma, intrat în vigoare la 1 ianuarie

1958, are caracter interstatal şi deschis.

Factorii care au favorizat formarea UE: 1) ţările europene au un mod de viaţă relativ asemănător; 2) efectele pozitive ale formării uniunii au fost percepute şi acceptate

de către toate populaţiile continentului; 3) existenţa unei voinţe politice dedicate integrării; 4) existenţa unei oarecare experienţe în ceea ce priveşte realizarea

unei integrări încă din 1981 prin CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).

Obiectivul fundamental al Tratatului de la Roma este crearea unei pieţe comune în care să funcţioneze libera circulaţie a mărfurilor-forţei de muncă –capitalurilor, până în 1992.

3. 1989 prin realizarea UEM, CEE a devenit UE (prin

înlocuirea tratatului de la Roma cu un alt tratat).

- S-au nominalizat cele 11 ţări care participă la UEM pe baza a trei criterii fundamentale: deficit bugetar, datorie publică, inflaţie.

4. 1998 - La aceste condiţii se adaugă adoptarea monedei unice - europene precum şi realizarea proiectului unei Bănci Europene.

Instituţiile Uniunii Europene

Instituţii Explicaţii privind rolul şi atributele lor

1. CONSILIUL EUROPEAN

autoritate supremă ţările membre sunt reprezentate prin şefi de state şi guverne

stabileşte obiectivele politice cele mai importante

2. CONSILIUL de MINIŞTRI EUROPEAN

instituţie principală cu putere de decizie

adoptă decizii cu unanimitate de voturi

fiecare ţară are un număr de voturi proporţional cu potenţialul economic şi demografic

3. COMISIA EUROPEANĂ

are putere executivă reprezintă exclusiv interesele

comunitare aplică deciziile controlează respectarea legislaţiei

comunitare

4. PARLAMENTUL EUROPEAN

cuprinde membrii aleşi dintre cetăţenii statelor UE

are ca atribuţii: a) aprobă acordurile internaţionale ale UE b) controlează bugetul comunitar c) urmăreşte aplicarea politicilor

comunitare

• După 1997 UE a evoluat şi în direcţia integrării sociale prin: 1) problema locurilor de muncă; 2) promovarea drepturilor de cetăţenie a ţărilor

membre; 3) asigurarea libertăţii de mişcare; 4) securitatea individului.

Acţiunile de perspectivă sunt orientate spre

extinderea UE către estul Europei.

• În 1993, ROMANIA s-a asociat la UE, printr-un acord intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 care prevede: 1) eliminarea restricţiilor cantitative şi tarifare privind fluxurile de

mărfuri; 2) liberalizarea graduală a circulaţiei mărfuri - forţă de muncă -

capitaluri; 3) armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară.

Principalele condiţii privind intrarea în UE (inclusiv pentru

Romania) sunt următoarele: 1) stabilitatea instituţiilor care garantează funcţionarea democraţiei

(prin legi, drepturile omului, problema minorităţilor); 2) integrarea în propria legislaţie a seturilor de norme şi reglementări

comunitare; 3) recunoaşterea şi acceptarea obiectivelor pentru realizarea UEM; 4) existenţa unei economii de piaţă funcţionale – viabile care să

facă faţă concurenţei pieţei unice europene.

Definitivarea criteriilor generale de aderare la UE şi a criteriilor de convergenţă* marchează deschiderea unui amplu dialog între naţiunile europene privind viitorul Uniunii Europene şi gradul de accesibilitate al altor naţiuni doritoare de integrare.

b. Globalizarea economiei

Procesul de globalizare este un fenomen de largă cuprindere, extindere şi dilatare a economiei mondiale.

* Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, Economie, ediţia a şasea,

Bucureşti, Editura Economică, 2003, vezi caseta 24.10 şi caseta 24.11, pag. 361-362

Globalizarea este un sistem internaţional şi nu o tendinţă. Caracterul ciclic al procesului de globalizare se prezintă după cum

urmează: a) Etapa internaţionalizării se caracterizează prin dezvoltarea

economică mondială, cu următoarele caracteristici: creşterea rapidă a comerţului exterior şi creşterea exporturilor, investiţii de capital privat, export de capital. Toate acestea au dus la: - dezvoltarea pieţelor; - apariţia firmelor şi a băncilor internaţionale; - progres tehnic; - creşterea mobilităţii capitalurilor.

b) Etapa de stagnare a internaţionalizării se caracterizează prin: încetinirea creşterii economice, criza 1929-1933, expansiunea de trusturi internaţionale, militarizarea unor economii care se pregăteau de război.

S-au manifestat schimbări esenţiale în domeniile: economic, tehnic, social având ca rezultat:

- creşterea produsului mondial; - crize la nivel de economie planetară; - diversificarea pieţelor; - intensificarea transferurilor de capital. Se conturează primele forme de integrare economică care se traduce

prin libera mişcare de bunuri, servicii, capital, forţă de muncă la nivelul mai multor economii.

c) Etapa globalizării caracterizată prin următoarele: - realizarea interdependenţelor între economii şi fluxurile economice; - ascensiunea unor poli de putere economică şi politică. Procesul şi momentul istoric în care se află omenirea în domeniul

economic este cel al tranziţiei de la economia mondială la economia globală integrată.

GLOBALIZAREA este tendinţa dominantă a dezvoltării economiei mondiale contemporane, ca urmare a acţiunii factorilor naţionali şi a celor frontalieri. CAUZA şi EFECTUL procesului de globalizare este procesul de liberalizare a comerţului internaţional care constituie o preocupare fundamentală a politicilor economice în majoritatea ţărilor lumii.

Dacă are loc globalizarea economiei mondiale răspunsul macroeconomic la această provocare este regionalizarea la scară interstatală, adică integrarea regională. Aceasta presupune luarea de decizii politice referitoare la diminuarea sau reducerea totală a barierelor din faţa schimburilor comerciale (având drept obiect bunuri, servicii, factori de producţie) într-un perimetru geografic determinat.

Uniunea Europeană este principalul model economic al acestui început de mileniu, cel mai performant sistem integrativ socio-economic care pune în valoare unirea mai multor economii naţionale şi structuri economice coerente ca „nuclee de polarizare a internaţionalizării”.

Prin structura sa, economia mondială în curs de globalizare reuneşte două componente care se intersectează:

a) economia mondială cu frontiere formată din economiile naţionale ca entităţi de bază, interdependente şi corelate prin diferite acorduri;

b) economia mondială transfrontalieră sau transnaţională, un conglomerat mondial constituit din interconectarea şi alianţele dintre CTN-uri şi cercurile financiare internaţionale, CTN-uri şi băncile internaţionale, CTN-uri între ele.

Pe plan global se observă că, odată cu asaltul corporaţiilor transnaţionale, s-a creat un sistem secundar care unifică corporaţiile, având drept efect ponderea crescândă a acestora în deţinerea puterii economice mondiale.

Un rol deosebit în procesul de globalizare îl au firmele multinaţionale şi transnaţionale cu originea în mai multe ţări şi care funcţionează concomitent în mai multe ţări (ca provenienţă a acestor transnaţionale: SUA, UE, Japonia).

Efectele pozitive ale transnaţionalelor contribuie la dezvoltarea economică prin:

• aportul de capital; • creşterea producţiei; • distribuirea unor venituri. Efectele negative ale transnaţionalelor sunt: • investiţiile şi activitatea acestora nu corespund întotdeauna cu

nevoile ţărilor în care acţionează; • aportul de tehnologii avansate este limitat, rămânând rezervat

ţărilor de provenienţă a CTN-urilor;

• înlocuirea producătorilor locali se face fără creşterea în compensaţie a producţiei;

• pot atrage obstacole economice şi politice (sub formă de resentimente şi opoziţie).

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) dezvoltă unele acţiuni de susţinere a globalizării, percepute şi apreciate negativ.

Globalizarea economiei dominată de marile corporaţii conduce la standardizarea şi informatizarea producţiei şi a consumului care se propagă pe plan mondial.

Puterea economică este, conform definiţiei date de J. K. Galbraith, „...capacitatea de a impune altcuiva propriile obiective”.

Corporaţiile multinaţionale, denumite în prezent CTN, ocupă un loc central în fenomenul GLOBALIZĂRII ECONOMICE. Analizele economice urmăresc cu prioritate competitivitatea mondială a acestora.

Corporaţiile transnaţionale sunt sisteme economice dezvoltate din trusturi sau corporaţii internaţionale anterioare sau create în ultimii zece ani; ele constau în active tangibile şi intangibile - capital investit în producţia de bunuri şi servicii, activităţi de cercetare, practici de organizare şi management - desfăşurate şi deţinute în ţara de origine şi în alte ţări.

În sistemul globalizat se conturează noile reguli şi dimensiuni ale jocului economic.

Globalizarea şi instituţiile sale Globalizarea este apreciată ca un proces dual al schimbărilor

instituţionale la nivel naţional şi construirii instituţiilor la nivel transnaţional.

Procesul de globalizare s-a accentuat după 1995, odată cu prăbuşirea comunismului şi exprimă modernizarea şi pătrunderea tehnologiilor noi, de vârf, în toate zonele, cerând locuri de muncă superior calificate.

Această tendinţă de globalizare este însă şi contestată. Factorii care favorizează globalizarea sunt: • înlăturarea obstrucţiilor în calea investiţiilor transnaţionale; • diminuarea costurilor de transport şi telecomunicaţii (dezvoltare

şi modernizare); • liberalizarea pieţelor de capital (locale şi internaţionale). Toate acestea au condus la generalizarea (globalizarea) comerţului.

Globalizarea economică reflectă o dublă realitate: • internaţionalizarea pieţelor de bunuri şi factori de producţie; • înmulţirea firmelor (în mod deosebit cele industriale) care

activează simultan, la scară mondială prin: - strategii globale de producţie; - comercializarea la standarde mondiale; - marketing, publicitate, expertize financiar-contabile, din partea

unor firme spacializate. Scopul globalizării este profitul şi menţinerea în activitate a

firmelor capabile să reacţioneze la semnalele pieţei. Mecanismul globalizării foloseşte avantajele care decurg din gradele diferite de dezvoltare a economiilor ţărilor lumii (din care reiese şi profitul).

Pentru a profita de acest avantaj s-a dezvoltat mobilitatea geografică a întreprinderilor denumită DELOCALIZARE (adică mutarea filialelor în diferite zone geografice).

Globalizarea economiei se va încheia atunci când: a. se va realiza circulaţia complet liberă a mărfurilor, forţei de

muncă – capitalurilor; b. guvernele şi autorităţile globale naţionale vor trata în mod egal

toate firmele, indiferent de origine.

Deci, globalizarea se va încheia atunci când se va ajunge la o uniformizare a nivelurilor de dezvoltare, a nivelurilor de creştere diferită a ţărilor lumii, atunci când diferenţele dintre ţări nu vor mai constitui surse de avantaje pentru obţinerea de profituri.

Globalizarea, dezvoltarea economică şi inegalităţile reprezintă unele dintre problemele conexe care suscită interesul economic mondial datorită implicaţiilor ţărilor globalizatoare şi a celor globalizate.

În acelaşi context mondial se pune şi problema schimbărilor instituţionale şi a dezvoltării durabile.

Dacă, în sistemul globalizării, puterea economică a constat iniţial în numărul de computere pentru fiecare familie şi apoi în nivelul lăţimii de bandă INTERNET/persoană dintr-o ţară, ce mai urmează?

• Economia electronică globalizată. • Economia mondială virtuală condusă în secolul al XXI-lea

prin ciberspaţiu. • Un stil de viaţă globalizat. • Noi moduri de măsurare a puterii economice în ascensiune. • Repetarea permanentă a cuvintelor lui T. Friedman: ”Nici unul

dintre noi nu este atât de inteligent ca noi toţi împreună”.

Economiştii şi politicieni, în egală măsură, se întreabă care este

viitorul statului-naţiune într-o economie globalizată. Este cert că economiile devin amplasamente investiţionale guvernate

de la distanţă, cu scopul precis al profitabilităţii şi al superrentabilităţii. Semnificaţia globalizării poate fi apreciată şi prin ceea ce nu

reprezintă ea: 1. globalizarea nu este doar internaţionalizare; 2. globalizarea nu se manifestă doar ca o tendinţă transnaţională; 3. globalizarea nu este doar manifestarea exagerată a unor curente

de opinie (de exemplu: opiniile francofonă şi anglo-saxonă apreciază diferit globalizarea: fie ca pe o tendinţă de americanizare, fie ca pe o democratizare a pieţei financiare şi o liberă circulaţie a capitalului companiilor multinaţionale).

Preocuparea pentru „descifrarea” conţinutului globalizării se manifestă şi în formulările extrem de diferite ale definiţiei acestui proces*.

* Colectivul Catedrei de Economie şi Politici economice, Economie – ediţia a şasea,

Bucureşti, Editura Economică, 2003, vezi pag. 355-356,

CONCLUZII: 1. Creşterea eficienţei economice ca urmare a procesului de integrare

este însoţit de următoarele efecte: • intensificarea concurenţei în interiorul noilor pieţe mărite; • creşterea puterii de negociere a grupărilor integraţioniste; • restructurări privind atenuarea diferenţierilor dintre zonele

integrate. 2. Actualele tendinţe pe plan mondial obligă la reconsiderarea teoretică

şi practică a multora dintre procesele cu care omenirea s-a obişnuit în secolul trecut.

3. Ierarhia ţărilor lumii este radical modificată ca urmare a unui nou criteriu: mobilitatea economică.

4. Fiind un proces cu caracter ireversibil (Z. Bauman, 1998) opoziţia faţă de acest proces se traduce drastic într-un semnal de inadaptabilitate economică şi socială.

5. Integrarea UE este un proces susţinut şi contestat în acelaşi timp (în raport cu ultimele informaţii ale anului 2005).

6. Se apreciază că efectele crizei asiatice au condus la concluzia că liberalizarea mişcărilor de capital pot conduce la relansarea economiei mondiale şi în consecinţă la dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate (Paul Hirst - Grahame Thompson, 2002).

7. În general GLOBALIZAREA este percepută de către consumatori ca o tendinţă pozitivă în ce priveşte diversificarea ofertei de bunuri şi servicii.

8. Deşi globalizarea are şi conotaţii sociale, politice, culturale, totuşi dimensiunea economică rămâne substanţială.

BIBLIOGRAFIE:

1. BAUMAN, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, 1999

2. DĂIANU, D., VRÂNCEANU, R., „România şi Uniunea Europeană. Inflaţie, balanţă de plăţi, creştere economică, Iaşi, Editura Polirom, 2002, capitolul 11, Este posibilă convergenţa economică, capitolul 12, Globalizarea: între elogii şi respingere

3. DINU, M., Economia contemporană. Ce este globalizarea?, Bucureşti, Editura Economică, 2000

4. FRIEDMAN, T. L., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2001

5. GILPIN, R., Economia mondială în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2004, capitolul 5, Vulnerabilitatea financiară globală, capitolul 6, Epoca multinaţionalelor, capitolul 7: Integrarea regională europeană, capitolul 10, Globalizarea şi dezavantajele ei, capitolul 11, Administrarea economiei globale

6. GIRAULT, R., Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea (coordonator), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004, capitolul Mediile economice, pag. 69-109

7. HIRST, P., THOMPSON, G., Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţile de guvernare, Bucureşti, Editura TREI, 2002, Introducere: Globalizarea – un mit necesar?, capitolul 8, Uniunea Europeană ca bloc comercial, capitolul 9.5, Globalizarea, guvernare şi statul-naţiune

8. HELD, D., MCGREW, A., GOLDBLATT, D., PERRATON, J., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi, Editura Polirom, 2004, capitolul 7, Globalizare, cultură şi destinul naţiunilor

9. MARTIN, H. P., SCHUMAN, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Bucureşti, Editura Economică, 1999, capitolul Cui aparţine statul?, pag. 321-369

10. POND, E., Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, 2003, capitolul 8, Început de secol, Evoluţia internă a UE

11. STIGLITZ, J. E., Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Bucureşti, Editura Economică, 2003, capitolul 1, Promisiunea instituţiilor internaţionale

12. WEISS, L., Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării, Bucureşti, Editura TREI, 2002, capitolul 6, Limitele globalizării

13. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice Economie, ediţia a şasea, Bucureşti, Editura Economică, 2003, capitolul Economie şi globalizare, pag. 347-364