INTEGRAREA EUROPEANĂ

de la aspiraţia aderării la realitatea

integrării comunitare

Lector univ. dr. Cîrtiţă - Buzoianu Cristina

1

CUPRINS

I. INTRODUCERE........................................................................................................4

II. PROIECTUL UNIUNIII EUROPENE : DE LA MIT LA REALITATE.................6

II.1. Scurt istoric.........................................................................................................6

II.2. Simboluri comunitare.........................................................................................9

II.3. Uniunea Europeană: sinteză a costurilor și beneficiilor țărilor candidate........11

II.3.1.Avantajele lărgirii pentru ţările candidate..................................................13

II.3.2. Costurile lărgirii Uniunii Europene..........................................................13

II.3.3. Costuri importante trebuie să fie suportate şi de ţările candidate pentru: 14

III. TRATATELE COMUNITARE.............................................................................17

III.1.Tratatul de la Paris............................................................................................21

III.2. Tratatul de la Roma.........................................................................................21

III.3. Tratatul de la Bruxelles...................................................................................22

III.4. Actul Unic European (1986)...........................................................................22

III.5. Tratatul de la Maastricht.................................................................................23

III.6. Tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa (2000)...........................................28

III.7. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa....................................29

III.8. Tratatul de la Lisabona (2007)........................................................................31

IV. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE................................................................35

IV.1.Consiliul European...........................................................................................37

IV.2. Consiliul de Miniștri.......................................................................................38

IV.3. Comisia Europeană.........................................................................................44

IV.4. Parlamentul European.....................................................................................50

IV.4.1. Puterea legislativă....................................................................................51

IV.4.2. Puterea bugetară.......................................................................................52

IV.4.3. Puterea de control democratic..................................................................52

IV.5. Curtea de Justiție.............................................................................................55

IV.6. Curtea de Conturi............................................................................................57

V. PIAȚA UNICĂ.......................................................................................................59

V.1. Libera circulaţie a bunurilor:............................................................................60

V.2. Libera circulaţie a persoanelor.........................................................................61

2

V.3. Libera circulaţie a serviciilor............................................................................63

V.4. Libera circulaţie a capitalului...........................................................................63

VI. POLITICILE COMUNE........................................................................................65

VI.1. Politica comunitară în domeniul educației......................................................67

VI.1.1. Programul Comenius...............................................................................67

VI.1.2. Programul Erasmus..................................................................................68

VI.1.3. Programul Leonardo da Vinci..................................................................69

VI.1.4. Programul Grundtvig...............................................................................69

VI.2. Politica comunitară în domeniul infrasctructurii............................................70

VI.3. Politica în domeniul mediului.........................................................................74

VI.4. Politica de dezvoltare regională......................................................................79

VII. FONDURILE EUROPENE..................................................................................85

VII.1. Fondul Social European (FSE)......................................................................89

VII.2. Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă...................................91

VII.3. Fondul European de Dezvoltare....................................................................93

VII.4. Fondul European de Dezvoltare Regională...................................................94

VII.5. Fondul de coeziune........................................................................................95

VII.6. Fondul European de Investiții........................................................................96

VII.7. Programul SAPARD......................................................................................97

VII.8. Programul ISPA.............................................................................................97

VII.9. Programul PHARE........................................................................................98

VIII. SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE ROMÂNIA ȘI UNIUNEA

EUROPEANĂ............................................................................................................100

IX. GLOSAR:............................................................................................................105

X. Bibliografie:..........................................................................................................116

3

I. INTRODUCERE

Conceptul de integrare europeană modifică coexistenţa tradiţională a statelor

potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă și indivizibilă și pierde din forță

în faţa convingerii că imperfecţiunile convieţuirii umane și politice, insuficienţele

sistemului statului-naţiune și abuzurile de putere ale unor state asupra altora

(hegemonia) atât de numeroase în istoria europeană — ar putea fi depășite doar dacă

suveranităţile naţionale ar fuziona într-o suveranitate comună și dacă aceasta s-ar

grupa la un nivel superior, formând o comunitate supra- naţională. Rezultatul unei

asemenea operaţiuni ar fi existenţa „unui stat european“ în care autorităţile

comunitare ar fi cele care, respectând identitatea și particularităţile naţionale ale

popoarelor grupate în acesta, ar dirija destinul persoanelor și ar asigura viitorul

acestora (federaţie).

Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de integrare,

necesitând însă o „adaptare“ determinată de „inerţia“ statelor membre în ceea ce

privește fetiș-ul „suveranităţii naţionale“. Mai precis, statele membre nu sunt dispuse

să renunţe la structura lor de stat în favoarea unui stat federal european. A trebuit, de

aceea, găsit (o dată în plus) un compromis care, fără a urmări crearea unui stat federal

european clasic, să garanteze, în același timp, realizarea a „ceva mai mult“ decât

simpla cooperare între statele membre. Soluţia a fost, la originile sale, genială și, în

același timp, simplă: depășirea, pas cu pas, a contradicţiei dintre menţinerea

independenţei statelor naţionale și crearea statului federal european. Statelor-naţiuni

nu li s-a cerut renunţarea imediată la suveranitate, ci doar „renunţarea la dogma

suveranităţii absolute“.

4

Altfel spus, era vorba despre stabilirea sectoarelor în care statele erau

dispuse să renunţe voluntar la o parte a suveranităţii în favoarea transferării acestor

competenţe unei comunităţi superioare acestora. O Europă unită era înţeleasă ca fiind

puternică și viabilă doar în măsura în care conserva pluralismul ţărilor, regiunilor și

culturilor individuale. Acestei paradigme îi servește subsidiaritatea (ce figurează

expres în Tratatul Uniunii Europene), care susţine că CE și UE trebuie să acționeze,

în afara competenţelor lor exclusive, doar atunci când problemele se pot soluţiona mai

bine în planul Uniunii decât în cel al statelor membre sau a organelor lor regionale.

5

II. PROIECTUL UNIUNIII EUROPENE : DE LA MIT LA

REALITATE

II.1. Scurt istoric

Proiectul Uniunii Europene este o construcție politică ce depășește

exclusivismul cooperării prin exercitarea în comun a suveranităților naționale în

sectoarele vieții economico-sociale. De asemenea, se realizează trecerea de la

Comunitățile explicit axate pe domeniul economic, dublat de cel politic, la o Uniune

explicit politică.

Țările membre ale Uniunii Europene:

- 1951: Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg;

- 1973: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca;

- 1981: Grecia;

- 1986: Spania, Portugalia;

- 1995: Austria, Suedia, Finlanda;

- 2004: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Lituania, Estonia,

Letonia, Cipru, Malta;

- 2007: România, Bulgaria.

La înfiinţare, Comunitatea Europeană avea 6 membri: Belgia, Luxemburg,

Franţa, R.F.Germania, Italia şi Olanda. De la 1 ianuarie 2007, are 27. Aceasta

6

înseamnă că Uniunea Europeană a exercitat o mare putere de atracţie asupra ţărilor

europene.

În Tratatul de la Maastricht (1992), se statuează că „Orice stat european poate

cere să devină membru al Uniunii. Acesta trebuie să adreseze solicitarea Consiliului,

care va acţiona unanim pe baza consultării Comisiei şi după ce va fi primit

asentimentul Parlamentului European, care va decide cu o majoritate absolută a

membrilor săi”.

Până în 1995, Uniunea a cunoscut câteva lărgiri succesive:

Cu prilejul primei lărgiri, la 1 ianuarie 1973, au aderat Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie (tratatele de aderare au fost semnate în 1972). Norvegia, care trebuia

să facă parte din acest „vagon”, a refuzat aderarea în urma unui referendum. Marea

Britanie s-a integrat, dar nu fără dificultăţi:

- Iniţial, a avut ezitări întrucât a considerat acest proiect ca fiind prea

integraţionist;

- Ulterior, Marea Britanie s-a aflat în două rânduri (1961 şi 1967) în faţa

opoziţiei generalului de Gaulle, pe care a acuzat-o de relaţii privilegiate cu

SUA. De aceea, negocierile de aderare cu Marea Britanie au fost

declanşate numai după demisia, în 1969, a generalului de Gaulle de la

preşedinţia Franţei.

După aderarea la CEE, Marea Britanie a obţinut o renegociere a condiţiilor de

aderare, care a condus la o reducere a contribuţiei sale la bugetul comunitar.

În 1979, primul ministru britanic, Margaret Thatcher, a obţinut o nouă

reducere a contribuţiei britanice, pornind de la principiul ca fiecare stat membru să

contribuie la bugetul comunitar proporţional cu ceea ce primeşte cu titlu de cheltuieli

comunitare. A rămas cunoscută în istorie cu formula „I want my money back”.

A doua lărgire a avut loc la 1 ianuarie 1981 cu aderarea Greciei. Deşi nu

îndeplinea condiţiile economice – fapt pentru care Comisia Europeană elaborase un

Aviz negativ – Grecia a fost primită din raţiuni politice.

A treia lărgire s-a efectuat la 1 ianuarie 1986, cu intrarea Spaniei şi

Portugaliei.

Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a adâncit – datorită nivelului scăzut

de dezvoltare economică – disparităţile economice dintre ţările membre.

7

A patra lărgire s-a realizat la 1 ianuarie 1995, prin intrarea în UE a Austriei,

Finlandei şi Suediei. Aderarea acestora fusese pregătită din 1993 prin intrarea lor în

Spaţiul Economic European (SEE).

Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, de la

sfârşitul anilor ’80, majoritatea ţărilor din această regiune şi-au exprimat opţiunile

pentru valorile democratice, economia de piaţă şi structurile (vest) europene.

Transformările democratice din aceste ţări le-au îngăduit să adopte măsuri pe linia

reformei, atât în plan politic, cât şi economic. Dizolvarea CAER şi a Tratatului de la

Varşovia a făcut posibil ca fostele ţări membre din Europa să-şi exprime interesul

pentru legături structurale cu Consiliul Europei, NATO şi Uniunea Europeană.

Zece ţări din Europa Centrală şi de Est – Bulgaria, R. Cehă, Estonia, Letonia,

Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria – şi-au exprimat, în timp,

opţiunea de a adera la Uniunea Europeană, la care se adaugă două ţări din Mediterana

(Cipru şi Malta) care optaseră deja pentru aderare cu ani în urmă. În ceea ce priveşte

fosta RDG, aceasta s-a integrat automat în UE după unificarea cu RF Germania.

Interesant de subliniat este faptul că fosta RDG sau „Landurile din Est” au fost

integrate în UE pe cheltuiala exclusivă a RF Germania, care a suportat toate costurile

integrării, dar care a făcut din RF Germania cea mai mare putere europeană. În 1994,

au depus cereri de aderare la UE: Ungaria şi Polonia; în 1995: România, Slovacia,

Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria; în 1996: Cehia şi Slovenia.

A cincea lărgire a avut loc în 2004când au aderat Polonia, Cehia, Slovacia,

Ungaria, Slovenia, Lituania, Estonia, Letonia, Cipru, Malta;

A șasea lărgire din 2007 a adăugat România și Bulgaria la lista țărilor

membre ale Uniunii Europene.

Ea reuneşte, la ora actuală: 20 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia,

Danemarca, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate

democraţii. Uniunea numără azi aproximativ 500 milioane locuitori.

Iață și situația celorlalte țări europene față de Uniunea Europeană:

- Turcia, care a solicitat aderarea în urmă cu mai bine de 30 de ani, are un

Acord de Uniune Vamală cu UE şi este candidat la aderare.

- 3 ţări (Liechtenstein, Islanda şi Norvegia) sunt membre ale AELS şi al

Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat de două ori aderarea la

UE, prin referendum naţional;

8

- Elveţia, care are cel mai ridicat nivel de trai din Europa, a refuzat, prin

referendum, să adere la Uniunea Europeană (deocamdată);

- Ţările din spaţiul ex-iugoslav (Uniunea Serbia - Muntenegru, Croaţia,

Macedonia, Bosnia-Herzegovina) şi Albania formează o categorie aparte.

Ca membre ale Pactului de stabilitate pentru Sud-Estul Europei şi

semnatare ale Acordului de asociere şi stabilitate, aceste ţări pot şi ele, în

perspectivă, să adere la Uniunea Europeană; Croaţia va începe negocierile

în 2005 şi are bune perspective de aderare;

- Republica Moldova basculează între CSI şi Uniunea Europeană. Totuşi, în

cursul anului 2003, autorităţile de la Chişinău şi-au exprimat dorinţa de

conectare la Uniunea Europeană;

- Ucraina, datorită situaţiei politice şi economice, nu poate spera încă să

adere la Uniune. Într-o evoluţie normală însă, Ucraina va deveni membru

al Uniunii Europene;

- Rusia are un Acord de parteneriat cu Uniunea Europeană, dar este greu de

spus dacă va adera sau nu la U.E.;

- Azerbaidjanul, Georgia şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei.

Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă cea mai complexă structură politică şi

economico-monetară existentă pe continentul european.

Uniunea Europeană nu s-ar fi lărgit pe mai departe dacă acest proces nu i-ar fi adus

beneficii politice, economice şi geo-strategice.

II.2. Simboluri comunitare

Imnul Uniunii Europene

 Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca „Oda bucuriei ” a lui

Friedrich von Schiller pe muzica finalului Simfoniei a IX-a de Beethoven să devină

imnul său, iar în 1985, Șefii de Stat și de Guvern din țările membre reuniți în cadrul

Consiliului European, în iunie 1985, la Milano l-au adoptat ca imn oficial.

Uniunea Europeană nu a urmărit, prin aceasta decizie, să înlocuiască imnurile

naționale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspirația

9

spre valorile comune, unitatea în diversitate și idealurile de libertate, pace și

solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Steagul european

 Steagul european e format dintr-un cerc de douăsprezece stele aurii pe un

fundal albastru. Deşi steagul este asociat de obicei cu Uniunea Europeană, a fost

folosit iniţial de Consiliul Europei, pentru a reprezenta acest continent ca un întreg.

Comunitatea Europeană l-a adoptat la 26 mai 1986. Uniunea Europeană, care a fost

înfinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992 pentru a înlocui Comunitatea

Europeană şi a-i prelua atribuţiile, a adoptat de asemenea acest steag. De atunci,

utilizarea lui a stat sub controlul atât al Consiliului Europei, cât şi al Uniunii Europene

si este utilizat de catre toate institutiile Uniunii Europene. Steagul apare pe aversul

tuturor bancnotelor euro, iar stelele pe monedele euro, precum şi pe permisele de

conducere şi plăcuţele de înmatriculare eliberate în ţările membre ale UE. Steagul, cu

cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si identitatea

popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in numar de

12, reprezinta perfectiunea si nu numarul statelor membre UE .

Ziua Europei

Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la

Milano, din 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a

fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe al

Franţei, a propus Germaniei, vechi inamic al ţării sale, dar şi altor state, să contribuie

la realizarea „unei solidarităţi de facto” şi să pună „bazele concrete ale unei federaţii

europene indispensabile pentru menţinerea păcii”.  Astăzi, 9 mai este un simbol

european, și, împreună cu moneda unică euro, steagul albastru cu cele 12 steluțe

galbene, deviza Unitate in diversitate și imnul - celebra Oda Bucuriei din Simfonia a -

IX- a de L. van Beethoven - formează simbolurile identității politice a Uniunii

Europene. Ziua Europei reprezintă un bun prilej pentru a organiza diverse acțiuni și

festivități, menite să apropie Uniunea Europeană de cetățenii ei, dar și pe cetățenii

Uniunii între ei.

Moneda europeană

10

La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza

Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara că piața comună este unul

dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o „uniune mai strânsă între

popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce

Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice. Iar în decembrie

1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de

„euro” iar din 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.

Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulație și în

buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au

adoptat-o, ulterior li s-a alaturat Grecia și Slovenia. Euro a devenit un simbol al

Uniunii Europene. Monedele și bancnotele naționale ale statelor din Zona Euro au

fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002. Reprezentarea grafică a monedei unice

a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu

leaganul civilizației și democratiei europene, cât și cu prima literă din cuvantul

„Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității

euro.

Deviza europeană

A fost folosită pentru prima dată în 2000 și a fost pentru prima dată

menționată oficial în Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, încheiat

în 2004. Semnificația devizei este ca, prin Uniunea Europeană, europenii își unesc

eforturile pentru a lucra împreună pentru menținerea păcii și pentru prosperitate, și ca

numeroasele culturi, tradiții și limbi diferite care coexistă în Europa sunt un atu pentru

continentul nostru.

     Uniunea Europeană este fondată pe principiul „Unitate în diversitate”:

diversitatea culturilor, obiceiurilor, credinţelor şi limbilor. Tocmai această diversitate

face ca Uniunea Europeană să fie ceea ce este: un spaţiu al diversităţii celebrate ca

sursă de bogăţie şi nu un „creuzet” în care diferenţele se topesc.

11

II.3. Uniunea Europeană: sinteză a costurilor și beneficiilor țărilor candidate

În privinţa beneficiilor politice trebuie pornit de la aprecierea că scopul

fundamental al Uniunii este promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii între ţările

europene. De aceea şi efectele extinderii trebuie judecate în principal în funcţie de

acest criteriu. Lărgirea actuală – ca şi cele precedente – se înscrie în prevederile art.

„A” al Tratatului de la Roma, care definesc obiectivele fundamentale ale Uniunii, ca

fiind „procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”. Şi

întrucât democraţia, statul de drept şi respectarea drepturilor omului sunt cerinţe

obligatorii pentru calitatea de membru al Uniunii, aceste precondiţii joacă un rol

important pentru întregul continent. În acest fel, şi zona central şi est europeană va

reprezenta un spaţiu democratic, stabil şi prosper. De asemenea, lărgirea va promova

cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, al luptei împotriva terorismului,

crimei organizate şi traficului de droguri, care ameninţă securitatea cetăţenilor pe

întregul continent.

În privinţa beneficiilor economice, extinderea Pieţei Interne a Uniunii cu peste

100 milioane consumatori va fi de natură să imprime un nou dinamism economiei

Europene, va permite o creştere semnificativă a activităţilor economico-comerciale în

ţările membre ale Uniunii.

Deja cadrul creat de Acordurile Europene, care asigură accesul liber pe piaţă a

mărfurilor, serviciilor şi capitalului, a determinat o puternică creştere a comerţului şi

investiţiilor cu ţările candidate la aderare. Unele estimări arată că volumul comerţului

dintre ţările central şi est-europene şi ţările UE ar putea creşte de 4 – 5 ori faţă de

1989. O importantă creştere a comerţului a avut deja loc: UE şi-a dublat importurile

din ţările Europei Centrale şi de Est, candidate la aderare, dar şi-a triplat exporturile în

aceste ţări. Nu există îndoială că nivelul relativ scăzut de dezvoltare economică al

acestor ţări va pune unele probleme de ajustare pentru ţările UE. Atâta timp însă cât se

va manifesta suficientă voinţă politică de ambele părţi, integrarea în UE a ţărilor din

Europa Centrală şi de Est nu va pune probleme insurmontabile.

Şi din punct de vedere geo-strategic, lărgirea UE oferă importante beneficii

pentru Uniune. Prin creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, Uniunea

se va manifesta şi ca o importantă forţă politică, fiind recunoscută ca un actor

12

important în viaţa politică internaţională. Într-o lume globalizată, şi probabil multi-

polară, Uniunea va deveni un important partener în soluţionarea problemelor cu care

se confruntă lumea contemporană.

II.3.1.Avantajele lărgirii pentru ţările candidate

Lărgirea Uniunii Europene aduce serioase beneficii pentru ţările candidate la

aderare:

- Acestea sunt sprijinite în procesul de tranziţie spre democraţie şi economia

de piaţă, urmărindu-se respectarea drepturilor omului, funcţionarea statului

de drept, a pluralismului politic şi a separaţiei puterilor în stat;

- Beneficiază de tehnologii avansate pentru modernizarea industriei şi a

agriculturii, a introducerii unui management modern;

- Pătrunderea pe Piaţa Internă a UE le permite creşterea productivităţii şi a

nivelului de trai al populaţiei;

- Perspectiva integrării în Piaţa Internă a Uniunii le obligă să-şi creeze

mecanisme de piaţă funcţionale, economii competitive, în măsură să

reziste presiunilor concurenţiale ale produselor şi serviciilor occidentale;

- Este garantată independenţa şi suveranitatea ţărilor candidate, participarea

acestora – în cadrul PESC – la soluţionarea unor probleme importante ale

lumii contemporane.

II.3.2. Costurile lărgirii Uniunii Europene

13

Comisia Europeană şi grupuri de experţi independenţi au efectuat o serie de studii

privind consecinţele economice şi bugetare ale lărgirii. Concluziile generale sunt:

- Europa devine tot mai conştientă de faptul că efectele pe planul

stabilităţii, securităţii, păcii şi unităţii ale lărgirii cu noile state candidate

prevalează asupra aspectelor de natură economico-financiară (care nu sunt

deloc de neglijat). Se poate afirma că „nici un cost nu este prea mare

pentru asigurarea păcii pe continent”;

- În acelaşi timp, extinderea Uniunii Europene este practic imposibil de

realizat fără costuri suplimentare efectuate de ambele părţi. Noul cadru

instituţional al Uniunii Europene, reformele structurale efectuate în

politicile comunitare coroborate cu eforturile ţărilor candidate, pot

conduce la diminuarea substanţială a costurilor totale ale extinderii Uniunii

Europene şi, mai mult, la o dinamică descendentă în timp a acestora pentru

Uniune, pe măsură ce noile state aderente vor fi capabile să preia din

costurile respective;

- Estimările arată că, pe termen scurt şi mediu, Uniunea Europeană va trebui

să facă eforturi substanţiale pentru a asigura integrarea deplină a ţărilor din

Centrul şi Estul Europei.

Media PIB/locuitor în ţările candidate reprezintă doar 30% faţă de media

PIB/locuitor în ţările membre ale Uniunii. De aceea, UE este nevoită să acorde

fonduri suplimentare importante pentru reducerea deosebirilor mari care există între

ţările membre şi cele candidate.

Este vorba, în special, de fonduri pentru agricultură, ocuparea forţei de muncă

în zonele defavorizate, dezvoltarea infrastructurii de drumuri şi facilităţi pentru

populaţie (apă, gaz, încălzire), ridicarea standardelor de mediu.

II.3.3. Costuri importante trebuie să fie suportate şi de ţările candidate

pentru:

14

- Înfăptuirea reformei economice, a restructurării industriei şi transporturilor

şi modernizarea agriculturii;

- Transpunerea în practică a „acquis-ului comunitar”. Nu armonizarea

legislaţiei naţionale cu cea comunitară costă mult, ci implementarea

acesteia din urmă. De exemplu, numai transpunerea integrală a legislaţiei

de mediu pentru a atinge standardele UE ar costa România cca. 29

miliarde EURO;

- Absorbţia fondurilor comunitare având în vedere că fiecare proiect este

suportat, în medie, în proporţie de 70 % de UE şi 30 % de bugetele

naţionale.

Este cert că aderarea la UE costă. Dar, care ar fi oare costurile ne-aderării ?

Ne-aderarea ar însemna, de fapt, împingerea spre sub-dezvoltare. De aceea, avantajele

aderării sunt cu mult mai mari decât costurile.

S-a spus adesea că Europa este un gigant economic, dar un pitic politic. Ori,

obiectivul PESC – lansat prin Tratatul de la Maastricht – este de a permite UE să

joace pe scena internaţională un rol echivalent cu cel economic. Uniunea este

conştientă că, în condiţiile globalizării, ea trebuie să se consolideze pentru a rezista

presiunilor concurenţiale şi a juca un rol activ pe scena vieţii politice internaţionale.

Ea poate deveni un „global player”.

Trei pot fi considerate a fi marile realizări, de până acum, ale Uniunii

Europene şi, în general, ale integrării europene:

- A asigurat o pace durabilă între membrii săi după secole de conflicte

armate. În ciuda unor conflicte etnico-religioase pe care unele ţări membre

ale UE le mai cunosc (Marea Britanie, Spania, Franţa, Belgia), acestea

sunt ţări stabile. În plus colaborarea dintre Franţa şi Germania a

reprezentat şi încă reprezintă motorul construcţiei europene,

- A asigurat o prosperitate, un nivel de trai şi de civilizaţie pentru cetăţenii

săi invidiat de toate celelalte ţări europene (cu excepţia Elveţiei), precum şi

de alte ţări vecine continentului nostru.

Cum altfel s-ar explica presiunea imigraţionistă dinspre Est şi Sud asupra

ţărilor membre ale UE ?

- A asigurat păstrarea/conservarea identităţii naţionale a statelor membre.

Diversitatea culturală a membrilor săi reprezintă o mare bogăţie în

15

multiculturalitatea viitoarei Europe unite. Şi-au pierdut, oare, identitatea

naţională ţări ca Franţa, Grecia, Italia sau Spania ?

Nu întâmplător, la una din reuniunile Consiliului European al UE de la

Edinburgh – Marea Britanie, a fost adoptat un document special referitor la identitatea

culturală naţională a membrilor săi.

O problemă de mare actualitate este cea a realizării unei politici comune în

domeniile securităţii şi apărării – obiectiv greu de atins pentru că vine în contradicţie

cu:

- Conceptul de suveranitate a statelor – obiectiv al oricărei politici externe;

- Cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru, fiecare ţară având

geografia şi interesele sale proprii în domeniul apărării;

- Cu alianţele militare pre-existente.

Iată câțiva factori care fac din Uniunea Europeană un pol de atracție pentru statele

candidate:

- O bază economică solidă, în plină dezvoltare, o creştere economică

susţinută care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor săi (media

PIB/locuitor în ţările Europei Centrale şi de Est reprezintă doar 25 % din

media PIB/locuitor în ţările UE) Uniunea a depăşit cu succes perioade de

criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi identitatea, coeziunea şi forţa

de atracţie;

- Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi

înnoirea tehnologică, libera iniţiativă;

- Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi

atunci când este posibil – prin consens;

- Respectarea tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi care trebuie

transpusă obligatoriu în legislaţia naţională; creşterea rolului UE în planul

vieţii politice mondiale, odată cu cel economic şi comercial, ceea ce face

din Uniune un actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.

16

III. TRATATELE COMUNITARE

Analiza procesului de integrare europeană va începe cu Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi întrebarea: cum s-a ajuns la înfiinţarea

acesteia?

Un motiv decisiv în acest sens a fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de

cel de-al Doilea Război Mondial, care, în perioada postbelică, a stat la baza

constituirii unui număr de organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi

războaie şi care să garanteze convieţuirea paşnică a popoarelor.

Uniunea Europeană reprezintă rezultatul unui proces istoric început încă din

1950. Părintele integrării europene se consideră a fi francezul Jean Monnet – şeful

Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa, numit în această funcţie de generalul

Charles de Gaulle în 1945. El organizase în timpul primului război mondial,

structurile de aprovizionare ale forţelor aliate, fusese consilier al preşedintelui

american Roosvelt. Acesta a propus ca producţia de oţel şi cărbune a Franţei şi

Germaniei să fie administrată de un organism supranaţional, evitându-se astfel

folosirea ei în scopuri războinice.

17

Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

anunţat de ministrul francez de externe Robert Schuman, a constituit un nou început

pentru Europa. „Planul Schuman” – cum a intrat în istorie – punând ramurile de bază

ale industriei de armament sub control internaţional prin intermediul unui tratat

inviolabil, a constituit primul pas pe calea constituirii unei Europe unite. Italia şi ţările

Benelux-ului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat

„Tratatul de la Paris” între Franţa, RFG, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda

instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta a intrat

în vigoare la 23 iulie 1952. Adunarea sa parlamentară a fost creată la 10 august 1952.

Aceste 6 ţări din „prima linie” au semnat, la 25 martie 1957, Tratatul de la

Roma, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii

Europene a Anergiei Atomice (EURATOM).

În 1967, instituţiile celor 3 comunităţi – CECO, CEE şi EURATOM – s-au

unit şi au format Comunitatea Europeană (sau Piaţa Comună).

După căderea „cortinei de fier”, Uniunea Europeană a avut de făcut faţă la

două provocări:

- extinderea/lărgirea spre Europa Centrală şi de Est;

- aprofundarea integrării şi reforma propriilor instituţii.

A. Din 1957 şi până în prezent, Uniunea Europeană a cunoscut câteva lărgiri

succesive, cuprinzând la ora actuală 27 membri.

Este interesant de văzut care a fost poziţia Marii Britanii la începutul

procesului de integrare europeană ? Aceasta dorea instituirea unei zone economice

europene de liber schimb care să nu implice în nici un fel renunţarea la o parte din

suveranitatea naţională. Ca urmare, în toamna anului 1959, Marea Britanie a iniţiat

înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), la care au mai aderat

Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia şi ulterior,

Finlanda (în total 9 state). Întrucât obiectivele AELS erau doar de natură comercială,

Londra ar fi riscat să piardă din influenţa sa politică. În plus, firmele britanice n-ar fi

beneficiat de concurenţa severă de pe piaţa comunitară. De aceea, ulterior, Marea

Britanie ca şi alte ţări, şi-au exprimat opţiunea pentru aderarea la Comunităţile

Europene. În plus, nu a mai existat opoziţia Franţei.

O altă problemă care se pune este următoarea: există vre-un stat sau vre-un

teritoriu care să fi cerut ieşirea din structurile comunitare? Răspunsul este da:

Groenlanda, care devenise membru al CE ca urmare a apartenenţei sale la Danemarca.

18

În 1982, prin referendum, Groenlanda a optat pentru ieşirea din aceste structuri

(posibilitate neprevăzută de Tratatele CE). S-a convenit ca Groenlandei să i se acorde,

începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la CE”.

B. Paralel cu procesul de extindere, Uniunea a cunoscut şi un proces de

aprofundare a integrării.

În 1987, intră în vigoare Actul Unic European– al cărui scop era să aducă

cooperarea politică în sistemul de tratate al CE.

La 1 ianuarie 1993 a fost creată Piaţa Unică Europeană prin care au fost

eliminate aproape complet barierele dintre statele membre. Au fost asigurate cele 4

libertăţi de circulaţie pe teritoriul Comunităţii: a mărfurilor, a capitalurilor, a

serviciilor şi a persoanelor.

Tratatul asupra Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht – intrat în

vigoare la 14 noiembrie 1993, fixa pentru statele membre un program extrem de

ambiţios:

- Realizarea Uniunii Monetare şi a monedei unice până în 1999;

- Cetăţenia europeană;

- Noi atribuţii pentru Comunitatea Europeană: un rol mai activ în protecţia

consumatorului şi sănătatea publică; politica de vize; stabilirea unor reţele

trans-europene de transport, telecomunicaţii şi energie; prevederi pentru

dezvoltarea cooperării, a educaţiei şi culturii; importanţă sporită în

protecţia mediului, cercetare şi dezvoltare; noi progrese în politica socială

(cu excepţia Marii Britanii); cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor

interne;

- Puteri sporite pentru Parlamentul European: co-decizie în adoptarea

legislaţiei; aprobarea numirii Comisiei Europene; implicare în acordurile

internaţionale;

- O politică externă şi de securitate comună, urmată de o politică de apărare

comună.

Pentru a face faţă concurenţei mondiale şi şomajului ridicat (peste 17 milioane

persoane), Consiliul European din iunie 1994 a decis, în baza unei „Cărţi albe asupra

creşterii, competitivităţii şi ocupării forţei de muncă”, prezentată de Comisia

Europeană, să lanseze, în Europa, mari lucrări de infrastructură şi comunicaţii.

19

Tratatul privind UE de la Maastricht a completat dimensiunea economică a

integrării, cu cea politică. El constituie un pas important pe calea elaborării unei

Constituţii Europene, care s-a concretizat recent într-un Tratat Constituţional.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit că UE are 3 piloni:

- Unul economic, reprezentat de Comunitatea Europeană (fosta Comunitate

Economică Europeană);

- Politica externă şi de securitate comună (PESC);

- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).

La începutul anului 1994 a intrat în vigoare Tratatul cu privire la Spaţiul

Economic European (SEE), încheiat între Comunitate şi ţările membre ale AELS

(Asociaţia Economică a Liberului Schimb) cu excepţia Elveţiei, unde a fost respins

printr-un referendum. La ora actuală, SEE include cele 15 ţări membre ale UE, plus

Norvegia şi Islanda. Apartenenţa Austriei, Finlandei şi Suediei la AELS şi apoi la

SEE a scurtat mult perioada negocierilor de aderare la UE.

1. Toate cele trei Comunităţi (CECO, CE şi EURATOM) au fost întemeiate

pe baze economice solide. Acest lucru explică cum de-a lungul anilor,

interesul reciproc şi interdependenţa crescândă au dat naştere unei

solidarităţi veritabile. Tocmai integrarea economică sporită şi prosperitatea

celor 6 state fondatoare, care au condus la o prosperitate generalizată în

statele Uniunii, au făcut ca nici unul dintre statele membre să nu

intenţioneze să părăsească Comunitatea.

2. Uniunea Europeană se bazează pe tratate cu putere de lege, pe care statele

membre sunt obligate să le respecte. Litigiile sau conflictele dintre statele

membre şi Comisie sau celelalte instituţii comunitare sunt rezolvate de

către Tribunalul European: legea prevalează în relaţiile dintre membrii

Comunităţii şi instituţiile acesteia.

Trecerea de la Piaţa Comună la Uniunea Europeană, extinderea spre alte ţări şi

aprofundarea integrării au făcut necesare câteva modificări ale Tratatului de la Roma:

- În 1992 a fost semnat de „cei 12” Tratatul de la Maastricht privind crearea

Uniunii Europene;

- La 2 octombrie 1997, a fost semnat, de „cei 15”, Tratatul de la

Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999;

- În 26 februarie 2001 a fost semnat Tratatul de la Nissa, care a reformat

instituţiile Uniunii şi procesul de luare a deciziilor;

20

- În iunie 2003 s-au încheiat lucrările Convenţiei Europene care a elaborat

primul Tratat Constituţional al Uniunii Europene.

III.1.Tratatul de la Paris

La acest tratat au participat 6 state Germania, Franța, Italia, Luxemburg,

Belgia și Țările de Jos care au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, tratatul instituind

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. A intrat în vigoare la 23 iulie 1952

și, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de

23 iulie 2002.

Tratatul CECA instituie următoarele instituții:

- Înalta Autoritate; Consiliul de Miniștri; Adunarea Comună și Curtea de Justiție.

III.2. Tratatul de la Roma

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte,

Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia,

Luxemburg, Belgia și Țările de Jos.

În Tratatul de la Roma instituind CEE se arată la Art. 2: „Comunitatea are ca

misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor

economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților

economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o

stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații

între statele membre”.

Tratatul privind instituirea CEE prevede:

21

- armonizarea politicilor economice ale statelor membre;

- stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii,

transporturilor, relațiilor comerciale externe.

III.3. Tratatul de la Bruxelles

Tratatul de la Bruxelles a fost adoptat în 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la

1 ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o

Comisie unică a Comunităților europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect

unificarea instituțiilor de structură a celor 3 Comunități europene. Astfel, la nivel

decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta

o singura instituție - Comisia Europeană.

III.4. Actul Unic European (1986)

Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferintei

Interguvernamentale desfasurată în perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986.

Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din cele 12

membre și, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca și Grecia. AUE a

intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Această denumire se justifică prin faptul că această reformă afecta atât

tratatele de bază, obținându-se un text constituțional unic. El prevede reforme care

afectează instituțiile europene, având ca obiectiv o mai mare eficacitate a procesului

de decizie. Actul Unic European relansează construcția europeană, atât economic

(desăvârșirea pieței interne, punerea în practică a unei politici de cercetare și

tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European), cât și institutional (extinderea

22

votului majorității calificate, lărgirea rolului Parlamentului European, dezvoltarea

unui spațiu social).

Dintre măsurile prevăzute în acest document amintim:

- s-a formalizat Consiliul European, care va deveni parte din structura

Tratatelor Constitutive fără a avea însă statut de instituție propriu-zisă;

- Consiliul European s-a consolidat, devenind categorie de drept

internațional fiind simultan reuniune a șefilor de stat și guvern și conferință

interguvernamentală;

- s-au realizat noi transferuri de competențe, de la state către comunități;

- a crescut capacitatea de influență a parlamentulșui European asupra

consiliului, prin introducerea sistemului de cooperare ( posibilitatea respingerii, prin

majoritate absolută de către Parlamentul European a unei decizii a Consiliului,

obligându-l să voteze apelând la procedura unanimității;

- formarea unei adevărate piețe interne și unice care se redefinea ca un spațiu

fără frontiere interne în care era garantată libera circulație a bunurilor, persoanelor,

serviciilor și capitalurilor. A fost fixată și o dată, 31 decembrie 1992, pentru ca

această Piață Internă și Unică să devină realitate cu scopul de a conferi noi

competențe instituțiilor comunitare

Textul Actului Unic reuneşte într-un act dispoziţiile referitoare la reforma

instituţiilor europene şi lărgirea domeniilor compeţentelor comunitare, cât şi cele

referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe. Actul Unic are meritul că,

pentru prima dată într-un tratat internaţional ratificat, este menţionată U.E. ca obiectiv

al statelor participante, pe care tratatul de la Maastricht l-a concretizat.

III.5. Tratatul de la Maastricht

Deşi Tratatul este, în cea mai mare măsură, rezultatul unui compromis politic

între guvernele statelor membre, cu o implicare destul de redusă a instituţiilor

supranaţionale, totuşi, el a ridicat dificultăţi în momentul ratificării de către

parlamentele naţionale respective – unele de natură constituţională, altele de natură

politică, la care s-a adăugat şi opoziţia opiniei publice.

23

Cu toate acestea, Tratatul de la Maastricht constituie pasul decisiv în

construcţia noii Europe, transformarea Comunității Economice Europene în

Comunitatea Europeană, asumându-și nu numai responsabilități economice, ci și

politice cum ar fi: cercetarea, mediul, protecţia consumatorului, învăţământ, sănătate

publică, cultură.

Tratatul de la Maastricht este rezultatul a două conferinţe

interguvernamentale, consacrate elaborării a două documente: un Tratat de Uniune

Economică şi Monetară şi un Tratat de Uniune politică. Astfel, crește puterea

Parlamentului European și se consolidează Consiliul European. Tratatul Uniunii

Europene a fost adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht și va intra în vigoare la 1

nomebrie 1993, fiind creat pe baza a trei piloni: unul comunitar (Comunitățile

Europene), doi interguvernamentali (Politica Externă și de Securitate Comună și

Cooperarea în Justiție și Afaceri Interne).

Primul pilon este constituit din Comunitățile europene (în prezent doar două –

CE și EURATOM, deoarece Tratatul CECO a fost în vigoare pe o durată de 50 de ani,

durata care a expirat în 2002). În centrul acestui pilon, cel mai important rol îl are

fosta Comunitate Economică Europeană (CEE), redenumită prin Tratatul de la

Maastricht „Comunitatea Europeană”.

Această schimbare terminologică nu a fost întamplatoare, ea fiind în realitate

expresia voinței semnatarilor TUE de a extinde competențele comunitare și la

domenii non-economice. Specific acestui pilon este structura de conducere a

Comunităților europene, modul de luare a deciziilor cu totul inedit în dreptul

24

internațional. Astfel, Comunitățile (din cadrul primului pilon al Uniunii Europene)

constituie un exemplu unic de organizație supranațională, adică o organizație creată

prin transferul de suveranitate de la statele membre la Comunități. În acest context,

transferul de suveranitate înseamna o delegare – de la statele membre către anumite

instituții comune (instituții cu puteri de constrângere asupra acestor state) – a puterii

de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de

drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie și un cadru instituțional

complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a

interesului general al Comunităților, precum și a intereselor cetățenilor europeni.

Cel de-al doilea pilon acoperă dispozițiile referitoare la politica externă și de

securitate comună (PESC) a Uniunii Europene.

Aceasta politică este definită și pusă în aplicare de către Uniune și statele

membre și marchează ridicarea cooperării politice dintre statele membre la nivel de

politică comună și, în consecință, includerea ei într-un cadru instituțional specific.

Obiectivele PESC vizează salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale și

independenței Uniunii, precum și menținerea păcii și securității internaționale.

Uniunea instaurează o cooperare sistematică între statele membre și pune în aplicare

acțiuni comune în domeniile în care aceste state au în comun interese importante.

PESC înglobează toate problemele legate de securitatea Uniunii Europene, inclusiv

definirea unei politici de aparare susceptibilă să conducă la o apărare comună a

statelor membre.

PESC este gestionată de aceleași instituții care operează în cadrul primului

pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite. Astfel, deoarece acest

domeniu este de importanță strategică pentru statele membre, domeniu în cadrul

căruia este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată

este metoda interguvernamentală (hotărârile se iau la nivel de guverne ale statelor

membre – deci nu în cadrul instituțiilor UE – , iar pentru adoptarea lor este necesară

unanimitatea de voturi a statelor membre).

Al treilea pilon organizează cooperarea statelor UE în domeniile justiției și

afacerilor interne, cooperare care, până la acel moment, se desfașură pe bază de

acorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul

Schengen, semnat în 1995). Această cooperare întărită este consecința directă a

stabilirii în cadrul UE a unui spațiu european fără frontiere interioare. Aspectele

acoperite de cel de-al treilea pilon sunt politica de azil, politica de imigrare, politica

25

de trecere și control al frontierelor, problemele legate de criminalitatea

transfrontalieră (dependentă de droguri, terorismul, frauda), precum și cooperarea

judiciară în chestiuni civile și penale și în domeniul vamal. Procesul de decizie în

cadrul acestui pilon se bazează, la fel ca și în cazul PESC, pe metoda

interguvernamentală.

Prin Tratatul de la Maastrict este instituită, în concluzie, Uniunea Europeană,

organizație internațională sui generis, structurată pe trei piloni (datorită acestei

structuri, construcția europeană este imaginată asemenea unui templu grec), în cadrul

căreia statele membre cooperează în domeniul economic, politic și social.

Tratatul Uniunii Europene a reușit mobilizarea forțelor politice în jurul a două

idei: realizarea unei politici de apărare comună până în anul 1998 și realizarea unei

uniuni economice și monetare, cu o monedă unică, până în anul 1999. Tratatul

reprezenta un salt calitativ în procesul de integrare europeană precum:

- recunoașterea puterii de Codecizie legislativă a Parlamentului European;

- democratizarea și realizarea efectivă a controlului Parlamentului European

asupra Comisiei;

- atribuirea de noi competențe nou-createi Uniuni Europene;

- raționalizarea utilizării competențelor comune;

- crearea cetățenilei Uniunii, complementară celei naționale.

Articolul 49 al TUE stabilea că orice stat european care respectă principiile

enunțate în primul paragraf al articolului 6 poate solicita aderarea la UE. Articolul 6

se referă la principiile democratice și ale respectării drepturilor omului, stabilind că

Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor și

libertăților fundamenatle, cât și pe cele ale statului de drept, principii comune tuturor

statelor membre.

În faţa avalanşei de cereri pentru aderare şi din cauza situaţiei în care se

găseau ţările candidate, Uniunea a stabilit în iunie 1993, cu prilejul Consiliului

European de la Copenhaga, un set de 3 criterii pentru aderare şi anume:

a. Criteriul politic, care presupune ca ţara candidată să fi realizat stabilitatea

instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea

drepturilor omului, precum şi protecţia minorităţilor;

b. Criteriul economic, care înseamnă existenţa unei economii de piaţă

operaţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi

forţelor pieţei din cadrul Uniunii;

26

c. Criteriul legislativ, adică armonizarea legislaţiei naţionale cu cea

comunitară şi preluarea întregului „acquis comunitar”, existenţa cadrului

legal şi administrativ. Uniunea nu este dispusă să opereze modificări ale

acquis-ului pentru a-l adapta condițiilor statelor candidate, ci acestea

trebuie să se adapteze acquis-ului.

Ulterior, s-a mai adăugat un criteriu, care se referă la capacitatea Uniunii de a

absorbi noi membri, ceea ce înseamnă că aderarea va avea loc după reforma

instituţiilor comunitare şi în funcţie de evoluţia propriilor sale politici.

Pe această bază, Uniunea a elaborat o strategie de pre-aderare, care a inclus:

- Relaţii structurale cu instituţiile Uniunii (Consiliul European, Consiliul de

Miniştri, Parlament şi Comisia Europeană);

- Dezvoltarea acordurilor europene;

- Asistenţă financiară prin Programul PHARE;

- Pregătirea pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii, în conformitate cu

Cartea Albă elaborată de Comisia Europeană.

Procedura de aderare este definită, în principal, în art. 49 al Tratatului de la

Maastricht asupra Uniunii Europene. Acesta prevede următoarele:

- Cererea de aderare este adresată Consiliului de Miniştri al Uniunii, adică

ţării care exercită preşedinţia Consiliului;

- Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderării la Uniune este

luată de Consiliul European (la nivelul şefilor de stat sau de guvern) prin

unanimitate, în baza unui aviz al Comisiei Europene şi al Parlamentului

European;

- Negocierile de aderare se desfăşoară pentru 31 de capitole, prin trecerea în

revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de ţara respectivă în

transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă

a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;

- În vederea negocierii, fiecare stat candidat pregăteşte şi prezintă Comisiei

Europene documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care îşi

face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să

negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită

pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente

considerate importante pentru interesele sale.

27

La rândul său, Comisia Europeană pregăteşte propriile sale documente de

poziţie pe care le înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat

de negociere. Statele membre îşi stabilesc, prin Consiliu, o poziţie comună

faţă de documentul de poziţie respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii

provizorie a capitolelor aflate în negociere.

Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate

provizoriu, potrivit principiului că nimic nu este considerat definitiv

negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile asupra tuturor celor 31

de capitole;

- După încheierea negocierilor, care se poartă cu toţi membrii Uniunii şi cu

Comisia, se semnează Tratatul de aderare. Pentru intrarea în vigoare

Tratatul trebuie ratificat de către ţările membre, Parlamentul European şi

ţara solicitantă, potrivit prevederilor constituţionale respective (de către

Parlament sau prin referendum naţional).

De regulă, procedurile de ratificare durează 1,5 – 2 ani. Abia după ratificarea

Tratatului de aderare, apartenenţa unei ţări la Uniune devine efectivă.

III.6. Tratatele de la Amsterdam (1997) și Nisa (2000)

Noua extindere a Uniunii Europene spre Suedia, Austria, Finlanda și

Norvenia a înclinat balanța spre extindere în defavoarea aprofundării, reforma urmând

a fi reluată. Practic cele două procese trebuiau să alterneze, însă existau multe restanțe

în ceea ce privește reforma instituțională. Reforma instituțională era necesară atât

pentru a asigura continuitatea procesului de aprofundare a Uniunii Europene, dar mai

ales pentru realizarea extinderii spre Statele Europei Centrale și Orientale.

- s-a modificat ponderea votului statelor membre în Consiliu;

- s-a îmbunătățit ponderea acestora în luarea deciziilor;

- s-a modificat structura comisiei;

- s-a modificat puterea reală a Parlamentului European;

- s-a extins votul prin majoritate calificată și s-a redus corespunzător cel prin

unanimitate;

28

- s-a instituționalizat Cooperarea întărită;

- se continuă prevederile Tratatului de la Maastricht privind construirea unei

adevărate Europe politce: adoptarea ca document politic a Cartei Europene a

Drepturilor Fundamentale, crearea unui nou spațiu de securitate, libertate și justiție.

Marea extindere a Uniunii Europene spre Europa Centrală și de Sud care a

inclus într-o primă etapă 10 state din Europa Centrală și de sud (2004) la care s-au

adăugat alte 2 state în 2007 a constituit o oportunitate (se consolida procesul

construcției europene prin dezvoltarea într-un cadru de stabilitate a statelor

candidate), dar și o provocare (datorită numărului mare de candidați și a diferențelor

mari în dezvoltarea economică și socială).

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale UE la 2

octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam îl

modificã și îl completeazã pe cel de la Maastricht, în special în anumite puncte:

- locul cuvenit muncii și drepturilor cetățenilor;

- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a bunurilor și

serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul

Europolului;

- posibilitatea acordată UE de a-și face mai bine auzită vocea în cadrul

instanțelor internaționale;

- crearea unor instituții sau proceduri capabile să asigure buna funcționare a

unei Uniunii extinse.

Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1

februarie 2003. Trebuie mentionat că, practic, schimbările institutionale prevăzute în

Tratatul de la Nisa vor avea loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament

European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care

își va începe mandatul în noiembrie 2004, va avea 25 de membrii. Tot din noiembrie

2004 va avea loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.

29

III.7. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa

Una dintre caracteristicile Uniunii Europene o constituie dinamismul și

caracterul ei incomplet, fapt dovedit și prin Tratatul Constituțional care nu reprezintă

decât o etapă către instituționalizarea completă a proiectului european și maturitatea

politică a Uniunii. Această primă Constituție europeană aducea mai multe noutăți,

printre care definirea naturii politice de inspirație federală a UE. Guvernele statelor

membre recunoșteau public natura și finalitatea politică a Uniunii Europene. Din acest

punct de vedere, referendumul de aprobare a Trataului Constituțional din Marea

Britanie se considera a fi mai degrabă unul care să decidă nu atât aprobarea tratatului,

cât permanența Marii Briatnii în UE.

Proiectul de Tratat al Convenției Europne prin care se instituia o Constituție

pentru Europa presupunea un sal calitativ în istoria UE:

- avea formă de tratat, dar conținut de Constituție;

- simplifica și clarifica structura și funcționarea instituțiilor europene;

- întărea eficacitatea și democrația instituțională europeană;

- dota UE cu noi mijloace necesare îmbunătățirii prestației sale internaționale.

Modelul Proiectului de Tratat al Convenției Europene, aprobat în iunie 2003,

însemna un important pas înainte și din următoarele considerente:

- introducea obligativitatea respectării Cartei Drepturilor Fundamentale ale

UE ;

- crea personalitatea juridică a UE ;

- depășea împărțirea pe pilieri ;

- asigura supremația dreptului comunitar ;

- stabilea o delimitare flexibilă a competențelor ;

- democratiza și eficientiza instituțiile;

- simplifica tratatele și dreptul comunitar;

- stabilea ierarhii normative;

- reforma și extindea majoritatea calificată;

- generaliza Codecizia PE-Consiliu;

- promova transparența;

- întărea principiul democrației participative și al inițiativei populare;

30

- stabilea o adevărată zonă de libertate, securitate și justiție;

- lansa o apărare europeană de geometrie variabilă;

- introducea clauza de solidaritate;

- consacra flexibilitatea.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Constituția europeană) a

fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, după un lung proces de dezbatere a sa ce a

implicat diverși actori ai scenei politice europene. Deși de el s-au legat mari speranțe

de schimbare masivă a modului în care arată și funcționează Uniunea, datorită

respingerii sale în primvara lui 2005 în două referndumuri ținute în Franța și Olanda,

procesul de adoptare al său a fost practic înghețat. Mai târziu, ținându-se cont că se

așteptau probleme cu privire la adoptarea sa și din partea altor țări, s-a renunțat la

încercarea de a se găsi o soluție pentru ca el să intre în vigoare și s-a apelat la soluția

unui nou Tratat de reformă, numit și Tratatul de la Lisabona.

III.8. Tratatul de la Lisabona (2007)

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la

Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE,

în vigoare în prezent, fără a le înlocui şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare

pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European

şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe

şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi

naţional şi de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales

direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia,

bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai

des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul

European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele

31

membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii

Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor

participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită

unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci

când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii).

Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor

naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea

legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion

de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri

politice.

Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni

mai clară odată cu clasificarea competenţelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima

dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu

instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă

să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi

extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai

rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe

sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla

legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin

votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează

funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi

jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi

rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură

a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare

privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează

capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de

32

azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea

terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se

referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică,

schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune

teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare

administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care

promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul

primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună

protecţie a cetăţenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi

obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept

punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa

partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona

menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează

libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă

dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice,

economice şi sociale.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi

consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială

a cetăţenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că

Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul

în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural

sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul

energiei.

Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de

acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe

în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi

terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate

publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la

ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

33

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de

care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi

adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în

relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în

domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi

valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale

statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa

şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. Chatherine Ashton a fost numită în această

funcţie în decembrie 2009.

Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant

sprijinul necesar.

Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de

negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai

vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.

Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine

unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în

cadrul unui grup mai mic de state membre.

34

IV. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

La începuturile ei, Uniunea Europeană era denumită de către Jacques Chirac

drept „obiect politic neidentificat”, datorită celor două componente ale sale

supranațional (presupune delegarea suveranității) și interguvernamental (statele

membre nu își deleagă suveranitatea, ele fiind singurele în măsură să decidă). Se

impune să subliniem că atingerea scopurilor prevăzute în Tratate, respectiv

garantarea celor 4 libertăţi, aplicarea politicilor comune în cât mai multe domenii, ca

şi a programelor comune, a determinat însă şi un transfer progresiv de suveranitate

de la statele membre către instituţiile europene, astfel încât ele să poată aduce la

îndeplinire hotărârile adoptate de Consiliul de Miniştri (în special sub formă de

regulamente, directive şi recomandări, care formează împreună totalitatea legislaţiei

35

europene). A se vedea, de exemplu, înscrisul de pe pachetele de ţigări „Fumatul

dăunează sănătăţii: Directiva UE”.

Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:

- Politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, pescuitului,

transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei,

dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale;

- Programelor comune, în cercetare – dezvoltare, telecomunicaţii,

coordonarea programelor naţionale de dezvoltare ale statelor membre în

scopul asigurării coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale,

Uniunii economice şi monetare.

Principalele instituții europene sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii

Europene, Parlamentul European, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi. Aceste

instituții se îmapart pe cele două coordinate: supranaționale care sunt instituții menite

să apere interesele Uniunii Europene și nu a statelor member și instituții

interguvernamentale care reprezintă și apără interesele naționale a statelor membre.

Înițial proiectul Uniunii a pornit de la componenta interguvernamentală (Consiuiul

Uniunii europene și Consiuliul European), iar treptat, mai ales odată cu Tratatul de la

36

Maastricht a crescut puterea decizională supranațională (Comisia Europeană,

Parlamentul European).

SN → Comisia Europeană; Paralmentul European; Curtea de Justiție;

UE / ↑

\ IG → Consiulu Uniunii Europene; Consliul European;

În conformitate cu art. 3 al Tratatului asupra Uniunii Europene, aceasta

dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea

acţiunilor. Aceasta înseamnă că toate instituţiile Uniunii intervin atât în cadrul

comunitar (CEE), cât şi în formele care privesc cooperarea inter-guvernamentală

(PESC şi JAI).

Principalele instituţii ale Uniunii Europene sunt:

Consiliul European – defineşte orientările politice generale;

Consiliul de Miniştri – reprezintă guvernele;

Comisia Europeană – reprezintă interesele Uniunii;

Parlamentul European – reprezintă popoarele statelor membre;

Curtea de justiţie – reprezintă legalitatea comunitară;

Curtea de conturi – reprezintă interesele financiare.

Alături de instituţii, există un număr de organisme centralizate:

Comitetul Economic şi Social;

Comitetul Regiunilor;

Banca Centrală Europeană (BCE);

Comitetul Economic şi Financiar;

Banca Europeană de Investiţii;

Oficiul European de Luptă împotriva Fraudei.

IV.1.Consiliul European

Consiliul European s-a născut din practica întâlnirilor la nivel înalt, a şefilor

de stat sau de guvern din ţările membre ale UE. Cu prilejul întâlnirii de la Paris, din

decembrie 1974, aceştia au hotărât instituţionalizarea acestor contacte, şi reunirea

37

periodică. Statele reunite în acest Consiliul nu erau obligate să renunţe la suveranitate.

Printre activităţile principale ale Consiliului Europei se numără păstrarea moştenirii

culturale, precum şi protejarea drepturilor omului şi a democraţiei. Consiliul poate

emite acorduri şi rezoluţii.

Consiliul European a fost, apoi, consacrat prin Actul Unic European din 1986, iar

Tratatul de la Maastricht (1992) i-a precizat funcţiile.

Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre ale

UE şi preşedintele Comisiei. În principiu, se organizează 4 reuniuni ale Consiliului pe

an; în cazuri excepţionale, Consiliul se poare reuni şi în sesiuni extraordinare. Până la

intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional, când Uniunea va avea un preşedinte,

preşedinţia Consiliului European este asigurată de şeful de stat sau de guvern care

asigură, pentru 6 luni prin rotaţie, preşedinţia Consiliului.

Fiecare şedinţă a Consiliului European este precedată de o discuţie cu

preşedintele Parlamentului European. Mărimea delegaţiilor naţionale este limitată la

câte 20 persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia) dispunând în sală de două

locuri. Lucrările Consiliului se finalizează prin concluzii, care expun orientările

politice şi deciziile luate.

Consiliul European constituie instanţa supremă a Uniunii Europene. Domeniul său de

competenţe nu este limitat, întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie

din cadrul comunitar, fie al cooperării inter-guvernamentale.

Consiliul European este organul politic al Uniunii, însărcinat să fixeze marile

linii ale construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Din 1995, odată

cu intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii

Consiliului European sunt invitaţi şi şefii de stat sau guvern din ţările candidate la

aderare.

IV.2. Consiliul de Miniștri

Consiliul de Miniștri este organul de decizie al Uniunii Europene și reprezintă

guvernele statelor membre ale Uniunii Europene, fiind înființat prin tratatele

38

fundamentale din anii _50. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit „Consiliul

Uniunii Europene”.

Consiliul este format din câte un membru al fiecăriu guvern al statelor

membre. Acesta nu este mereu același, ci acela considerat a fi cel mai competent într-

o anumită poblematică. În Consiliu se întrunesc, în funcţie de subiectele aflate la

ordinea zilei - probleme externe, agricultură, industrie, transporturi, etc. - miniştri

responsabili cu aceste probleme din statele membre. În funcţie de subiectele de pe

agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu

se vor discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de resort din

fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.

Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi

Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o

gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale

participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării

respective.

În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului:

Afaceri Generale şi Relaţii Externe;

Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin);

Justiţie şi Afaceri Interne;

Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor;

Competitivitate;

Transport, Telecomunicaţii şi Energie;

Agricultură şi Pescuit;

Mediu;

Educaţie, Tineret şi Cultură.

Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în

numele guvernului pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este

semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa

parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă.

Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se

asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.

Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.

1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe

domenii de politici publice.

39

2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.

3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii

internaţionale.

4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.

5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a

UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.

6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti

în materie penală.

Majoritatea acestor responsabilităţi au legătură cu domeniul „comunitar” – şi

anume domeniile de acţiune în care statele membre au hotărât să îşi reunească

suveranitatea şi să delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest domeniu

reprezintă primul „pilon” al Uniunii Europene.

Cu toate acestea, ultimele două responsabilităţi au strânsă legatură cu domenii

în care statele membre UE nu şi-au delegat puterile, dar conlucrează. Acest tip de

colaborare se numeşte „cooperare interguvernamentală” şi se aplică pentru al doilea şi

al treilea „pilon” al Uniunii Europene.

1. Legislaţia

Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în

domenii în care statele membre UE şi-au reunit suveranitatea. Procedura obişnuită

utilizată în acest scop este „codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de

către Consiliu şi Parlament, pe baza unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite

domenii, Consiliului îi revine puterea decisivă, dar numai pe baza unei propuneri a

Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei şi Parlamentului.

2. Coordonarea politicilor statelor membre

Statele membre ale UE au hotărât că doresc să stabilească o politică

economică generală, care să aibă la bază sincronizarea politicilor economice

naţionale. Această sincronizare este asigurată de miniştrii economiei şi finanţelor, care

alcătuiesc Consiliul Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin).

Un alt obiectiv este crearea unui număr mai mare de locuri de muncă şi

îmbunătăţirea sistemelor de educaţie, sănătate şi protecţie socială. Deşi fiecare stat

membru UE este responsabil pentru politica pe care o aplică în aceste domenii, statele

membre pot conveni asupra unor obiective comune şi pot învăţa din experienţa

40

celorlalte pentru a aplica soluţiile cele mai eficiente. Acest proces se numeşte „metoda

deschisă de coordonare” şi are loc în cadrul Consiliului.

3. Încheierea acordurilor internaţionale

În fiecare an, Consiliul „încheie” (adică semnează oficial) un număr de

acorduri între Uniunea Europeană şi ţări nemembre, precum şi cu organizaţii

internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul,

cooperarea şi dezvoltarea sau se pot limita la teme specifice cum sunt textilele,

pescuitul, ştiinţa şi tehnologia, transportul etc.

De asemenea, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE în

domenii cum sunt impozitarea, dreptul societăţilor comerciale sau protecţia consulară.

Convenţiile pot fi încheiate şi în ceea ce priveşte cooperarea în probleme legate de

libertate, securitate şi justiţie (a se vedea în continuare).

4. Aprobarea bugetului UE

Bugetul anual al UE este stabilit în comun de către Consiliu şi Parlamentul

European.

5. Politica externă şi de securitate comună

Statele membre UE elaborează în comun o politică externă şi de securitate

comună (PESC). Dar politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii asupra

cărora guvernele naţionale păstrează controlul independent. Cu toate acestea, statele

membre UE au recunoscut avantajele colaborării în aceste aspecte, iar Consiliul este

forumul principal în care se desfăşoară această „cooperare interguvernamentală”.

Cooperarea nu se limitează la aspecte legate de apărare, ci implică şi atribuţii

de gestionare a crizelor, cum sunt operaţiunile umanitare şi de salvare, de menţinere a

păcii şi de atenuare a conflictelor în zonele cu probleme. Statele membre UE încearcă

să mobilizeze şi să coordoneze forţele militare şi poliţieneşti, astfel încât să poată fi

folosite în coordonare cu acţiunile diplomatice şi economice. Prin aceste mecanisme,

UE a contribuit la menţinerea păcii, construirea democraţiei şi impulsionarea

progresului economic în locuri îndepărtate precum Indonezia, Republica Democratică

Congo şi ţări din sud-estul Europei.

6. Libertate, securitate şi justiţie

41

Cetăţenii UE sunt liberi să locuiască şi să lucreze în orice ţară europeană şi

tocmai de aceea ar trebui să aibă acces egal la justiţie pe întregul teritoriu al Uniunii

Europene. În consecinţă, instanţele naţionale trebuie să conlucreze pentru a se asigura

că, de pildă, o sentinţă pronunţată într-un stat membru UE într-un proces de divorţ sau

de încredinţare a minorilor este reunoscută în toate celelalte state membre UE.

Libertatea circulaţiei în interiorul UE este un avantaj de care se bucură

cetăţenii care respectă legea, însă de care profită criminalii şi teroriştii internaţionali.

Abordarea criminalităţii transfrontaliere necesită cooperare transfrontalieră la nivelul

instanţelor naţionale, forţelor poliţieneşti, funcţionarilor vamali şi serviciilor de

imigrare din toate statele membre UE.

Spre exemplu, statele membre trebuie să se asigure că:

la frontierele externe ale UE sunt mobilizate efectivele de poliţie necesare;

funcţionarii vamali şi poliţia fac schimb de informaţii cu privire la circulaţia

persoanelor suspecte de trafic de droguri sau de fiinţe umane;

solicitanţii de azil sunt evaluaţi şi trataţi în acelaşi mod pe întregul teritoriu al

UE, pentru a se evita „cumpărarea de azil”(asylum shopping).

Problemele de acest tip sunt administrate de Consiliul pentru Justiţie şi Afaceri

Interne – adică miniştrii de justiţie şi afaceri interne. Obiectivul lor este de a crea un

„spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” unic în interiorul graniţelor UE.

În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de

reprezentare”) care îl reprezintă şi care îi apără interesele naţionale la nivelul UE.

Şeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.

Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi” şi se reunesc

săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul

acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii

problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru

agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă

oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administraţiilor naţionale.

Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte

cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează

toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi

42

politice şi negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre. România

va deține Președinția în iulie-decembrie 2019.

Secretariatul General

Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură

funcţionarea optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile.

În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în

această calitate, contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial. În temeiul

noului Tratat de la Lisabona, Înaltul Reprezentativ va fi înlocuit de un Ministru al

Afacerilor Externe al UE. Secretarul General este asistat de un Secretar General

Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General.

Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai

numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate

în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:

 

Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit 29

Polonia şi Spania 27

România 14

Ţările de Jos 13

Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria 12

Austria, Bulgaria, Suedia 10

Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia 7

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4

Malta 3

TOTAL 345

În prezent, hotărârile în Consiliul de Miniştri sa iau, în funcţie de caz, cu majoritate

simplă, majoritate calificată sau unanimitate.

Câteva exemple în care este necesară unanimitatea:

Examinarea unei cereri de admitere în UE;

Procedura de alegere pentru Parlamentul European;

43

Fixarea sediilor instituţiilor Comunităţii Europene;

Decizii în materie de vize, azil, imigraţie;

Reglementări care ţin de discriminare bazate pe sex, rasă, origine etnică,

religie etc.;

Securitate socială şi protecţia socială a muncitorilor;

Recomandări în materie de cultură;

Stabilirea obiectivelor prioritare pentru fondurile structurale;

Aspecte fundamentale privind Uniunea Economică şi Monetară;

Numiri şi demnităţi importante la nivelul instituţiilor şi organismelor

Uniunii. Conducerea BCE; secretarul general şi secretarii generali adjuncţi

ai Consiliului; preşedintele şi membrii Comisiei Europene; judecătorii şi

avocaţii de la Curtea de Justiţie, membrii Curţii de Conturi etc.

Votul cu majoritate calificată

În domenii deosebit de sensibile, precum politica externă şi de securitate

comună, impozitarea, politica de imigrare şi de acordare a dreptului de azil, deciziile

Consiliului trebuie adoptate cu unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru are

putere de veto în aceste domenii. Cu toate acestea, în majoritatea problemelor,

Consiliul adoptă decizii prin „vot cu majoritate calificată”.

Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care:

majoritatea statelor membre votează favorabil (în anumite cazuri o majoritate

de două treimi);

există un număr minim de 255 voturi favorabile – reprezentând 73,9 % din

total.

De asemenea, un stat membru poate solicita să se confirme că voturile

favorabile reprezintă cel puţin 62 % din totalul populaţiei Uniunii. Dacă se constată

contrariul, decizia nu se va adopta.

44

IV.3. Comisia Europeană

Împreună cu Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea de

Conturi, Comisia Europeană este una dintre instituțiile pe care Tratatele Constitutive

le face responsabile cu îndeplinirea obiectivelor comunitare. Comisia este guvernul

Uniunii şi are misiunea de a reprezenta şi apăra interesul comunitar, fiind

independentă faţă de ţările membre ale Uniunii. Comisia este independentă de

guvernele naţionale și are misiunea să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot

unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă

Parlamentului European şi Consiliului.

Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care deţine puterea de a demite

întreaga Comisie prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Membrii individuali ai

Comisiei au obligaţia de a demisiona la solicitarea Preşedintelui, susţinută de ceilalţi

comisari. Comisia este reprezentată în toate sesiunile Parlamentului, unde are

obligaţia de a clarifica şi justifica politicile pe care le derulează. De asemenea,

Comisia răspunde periodic la întrebările scrise şi verbale adresate de MPE.

Ea este compusă din membri „aleşi din raţiuni de competenţă generală şi

oferind toate garanţiile de independenţă“ (articolul 213, alineatul 1, din Tratatul CE,

Tratatele Consolidate). La 11 decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa reţine

principiul unui comisar pe fiecare stat membru, numărul total de comisari neputând să

depăşească 27 pentru un mandat de 5 ani. Membrilor Comisiei Europene li se

garantează independența față de statele din care provin, dar și față de celelalte

instituții comunitare. Criteriile după care statele membre propun comisari trebuie să

includă profesionalismul acestora în domeniile de activitate pe care urmează să le

coordoneze. Statele rămân suverane în desemnarea candidaților, chiar cu riscul

invalidării Comisiei de către PE. Într-o asemenea situație. Procesul se reia de la zero,

fapt ce îndeamnă statele la prudență în exercitarea dreptului suveran de a propune

comisari. Comisarii europeni în calitate de membri ai Comisiei şi-au luat

angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se supune

eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale. Comisarul român

este Leonard Orban responsabil de Multilingvism, care are drept misiune promovarea

învățării limbilor străine. Portofoliul Multilingvismului va cuprinde traducerile,

45

interpretarea și oficiul pentru publicații oficiale al Uniunii Europene. Comisarul din

partea Romaniei are în ordine trei direcții în cadrul Comisiei: Direcția Generală

Traduceri (DGT), care furnizează Comisiei traduceri și consiliere lingvistică pentru

toate comunicările scrise în toate limbile oficiale; DG Interpretare, Serviciul de

Interpretare și Organizare de Conferinte ale CE (SCIC) și Oficiul Publicațiilor

Oficiale al Comunităților Europene, care este editura instituțiilor și altor organisme

ale UE. La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în termen de şase luni

de la alegerile pentru Parlamentul European. Mandatul Comisiei actuale durează până

la 31 octombrie 2009. Preşedintele Comisiei este José Manuel Barroso.

Procedura este următoarea:

- guvernele statelor membre convin asupra persoanei pe care o vor desemna

ca nou preşedinte al Comisiei;

- persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei este aprobată de Parlament;

- persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei alege ceilalţi membri ai

Comisiei prin discuţii cu guvernele statelor membre;

- noul Parlament intervievează fiecare persoană propusă în calitate de

comisar şi îşi dă avizul cu privire la întreaga echipă;

- după aprobare, noua Comisie îşi poate începe activitatea în mod oficial.  

O dată cu Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam, desemnarea

Comisiei necesită un dublu acord, cel al guvernelor statelor membre şi cel al

Parlamentului European. Într-o primă etapă, guvernele statelor membre desemnează,

de comun acord, personalitatea pe care doresc s-o numească preşedinte al Comisiei.

Această desemnare este aprobată de Parlamentul European. Într-o a doua etapă,

guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat, desemnează

celelalte personalităţi pe care doresc să le numească membri ai Comisiei. Preşedintele

şi ceilalţi membri ai Comisiei, astfel desemnaţi, sunt supuşi, în calitate de colegiu,

unui vot de aprobare de către Parlamentul European.

De asemenea, Comisia este organul executiv al UE fiind responsabilă pentru

aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea

cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi

alocarea fondurilor.

Activitatea Comisiei

46

Preşedintele Comisiei hotărăşte domeniul de responsabilitate al fiecărui

comisar şi poate modifica responsabilităţile comisarilor (după caz) pe durata

mandatului Comisiei. În general, Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei

miercurea şi, de obicei, la Bruxelles. Fiecare subiect de pe agendă este prezentat de

comisarul responsabil de domeniul în cauză şi întreaga echipă adoptă o decizie

colectivă cu privire la acest subiect.

Personalul Comisiei este organizat pe departamente, cunoscute sub denumirea

de „direcţii generale” (DG) şi „servicii” (cum este Serviciul Juridic). Fiecare DG este

responsabilă de un anumit domeniu de activitate şi este condusă de un director

general, care răspunde în faţa unui comisar. Coordonarea generală este asigurată de

Secretariatul General, care administrează şi reuniunile săptămânale ale Comisiei.

Secretariatul General este condus de secretarul general, care răspunde direct în faţa

preşedintelui.

DG sunt cele care planifică şi elaborează propunerile legislative, dar aceste

propuneri devin oficiale numai atunci când sunt „adoptate” de Comisie în reuniunea

săptămânală. Procedura este descrisă pe scurt în continuare. Să presupunem că, de

exemplu, Comisia constată necesitatea unei legi europene care să împiedice poluarea

râurilor Europei. Direcţia Generală Mediu va elabora o propunere, pe baza unor

consultări intensive cu organizaţiile europene din domeniul industriei, agriculturii şi

mediului şi cu ministerele de mediu din statele membre UE. Proiectul va fi discutat şi

cu alte departamente ale Comisiei care sunt interesate de acest subiect şi va fi verificat

de Serviciul Juridic şi Secretariatul General.

După ce este finalizată, propunerea va fi înscrisă pe ordinea de zi a unei

reuniuni a Comisiei. Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari aprobă propunerea,

Comisia o va adopta, iar propunerea va beneficia de sprijinul necondiţionat al întregii

echipe. Documentul va fi trimis Consiliului şi Parlamentului European, care vor lua o

decizie pe baza propunerii. Comisia poate face modificări ulterioare în lumina

observaţiilor celor două instituţii şi remite propunerea în vederea aprobării finale.

Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:

a) să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;

b) să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;

c) să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);

d) să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin

negocierea acordurilor între UE şi alte ţări.

47

 

A. Propunerea unor proiecte legislative noi

Comisia are „drept de iniţiativă”. Cu alte cuvinte, Comisiei îi revine

responsabilitatea totală de a elabora propuneri de legislaţie europeană, pe care le

prezintă Parlamentului şi Consiliului. Aceste propuneri trebuie să aibă ca obiectiv

apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor săi şi nu pe cele ale unor anumite ţări

sau industrii.

Înainte de a face o propunere, Comisia trebuie să aibă cunoştinţă de situaţiile

şi problemele de actualitate existente în Europa şi trebuie să stabilească dacă legislaţia

UE reprezintă cea mai bună modalitate de tratare a acestora. Din acest motiv, Comisia

păstrează legătura cu o gamă largă de grupuri de interese şi cu două organisme

consultative – Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor. De

asemenea, Comisia ia în considerare avizele parlamentelor şi guvernelor naţionale.

Comisia va propune acţiuni la nivelul UE numai în cazul în care consideră că o

problemă nu poate fi rezolvată mai eficient printr-o acţiune naţională, regională sau

locală. Acest mod de abordare a problemelor la un nivel cât mai descentralizat se

numeşte „principiul subsidiarităţii”.

În cazul în care concluzionează că este necesară o lege europeană, Comisia

elaborează o propunere legislativă care, din punctul său de vedere, va soluţiona

problema în mod eficient şi va satisface un număr de interese cât mai mare. Pentru a

obţine detalii tehnice corecte, Comisia consultă experţi din diverse comitete şi grupuri

consultative.

B. Aplicarea politicilor UE şi a bugetului

În calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia este responsabilă

de administrarea şi aplicarea bugetului UE. Majoritatea cheltuielilor curente sunt

efectuate de către autorităţile naţionale şi locale, dar Comisia este responsabilă pentru

supravegherea acestor cheltuieli – sub privirea atentă a Curţii de Conturi. Ambele

instituţii au ca obiectiv asigurarea unui management financiar optim. Numai în cazul

în care este mulţumit de raportul anual al Curţii de Conturi, Parlamentul European

acordă Comisiei descărcarea pentru a aplica bugetul.

Comisia are, de asemenea, obligaţia de a pune în aplicare deciziile adoptate de

Parlament şi Consiliu în domenii precum politica agricolă comună, pescuitul, energia,

dezvoltarea regională, mediul sau tineretul şi programele de studii şi de schimb,

48

precum programul Erasmus. De asemenea, Comisia joacă un rol esenţial în politica

din domeniul concurenţei pentru a se asigura că toţi operatorii economici îşi

desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial sănătos. Comisia poate interzice

fuziunile între companii în cazul în care consideră că acestea vor avea ca rezultat o

concurenţă neloială. Comisiei îi revine şi obligaţia de a se asigura că statele membre

UE nu denaturează concurenţa prin subvenţii excesive acordate activităţilor lor

industriale.

C. Asigurarea respectării legislaţiei comunitare

Comisia acţionează ca „gardian al tratatelor”. Comisia, alături de Curtea de

Justiţie, are responsanbilitatea de a se asigura că legislaţia UE se aplică în mod

adecvat în toate statele membre.

În cazul în care constată că un stat membru UE nu aplică o lege comunitară,

Comisia demarează un proces denumit „procedura privind încălcarea dreptului

comunitar”. În prima etapă se trimite guvernului o scrisoare oficială, prin care

Comisia îl informează cu privire la încălcarea legislaţiei UE, menţionând motivele

pentru care consideră că legislaţia UE este încălcată şi stabilind un termen pentru

transmiterea unei explicaţii detaliate.

În cazul în care statul membru nu prezintă o explicaţie satisfăcătoare sau nu

remediază situaţia, Comisia va trimite o altă scrisoare prin care confirmă încălcarea

legislaţiei UE în statul respectiv şi stabileşte un termen pentru remedierea situaţiei.

Dacă statul membru nu ia măsuri pentru remedierea situaţiei, Comisia transmite cazul

Curţii de Justiţie în vederea adoptării unei decizii. Sentinţele Curţii sunt obligatorii

pentru statele membre şi instituţiile UE. Dacă statele membre nu respectă o sentinţă,

Curtea poate impune sancţiuni financiare.

D. Reprezentarea UE la nivel internaţional

Comisia Europeană este un purtător de cuvânt important al Uniunii Europene

la nivel internaţional. Comisia este vocea UE în forumurile internaţionale precum

Organizaţia Mondială a Comerţului, în cadrul negocierilor cu privire la acordul

privind schimbările climatice internaţionale, Protocolul de la Kyoto, şi în cadrul

49

parteneriatului important de sprijin pentru comerţ al UE cu ţările în curs de dezvoltare

din Africa, Caraibe şi Pacific, cunoscut ca Acordul de la Cotonou.

Comisia se exprimă în numele UE şi negociază pentru aceasta în domenii în care

statele membre şi-au reunit suveranitatea. Acest lucru este prevăzut de acorduri

încheiate anterior cu statele respective.

IV.4. Parlamentul European

Adunarea Parlamentară se stabilea prin Tratatele Constitutive să fie aleasă

direct de către electorii statelor membre, anunțându-se intenția de a depăși condiția

unei simple organizații internaționale prin stabilirea unor obiective, structuri și

competențe diferite. Parlamentul European reunește reprezentanții popoarelor statelor

membre din UE, aleși prin sufragiu universal direct, simbolizând aplicarea

democrației la structura instituțională comunitară. Parlamentul trebuie să colaboreze

cu celelalte instituții, Comisia și Consiliul, pe care le controlează politic, având rolu

de control asupra acestor instituții. A fost creat în 1958, fiind format, la vremea

respectivă, din 142 de parlamentari reprezentând cele 6 ţări membre ale Comunităţilor

Economice Europene (CEE). În luna iunie 1979, PE a fost ales pentru prima dată prin

vot universal direct.

Față de alte instituții comunitare ai căror membrii sunt propuși de către

guverne și numiți de către consiliu, membrii Parlamentului European nu au legătură

directă sau indirectă cu guvernele statelor membre, fiind aleși direct de către cetățeni.

Parlamentul European nu trebuie identificat cu un parlament național, cu un legislativ

național, fiind diferit prin componența sa, competențele pe care le-a dobândit și locul

pe care îl ocupă în structura instituțională. Prin componență, deoarece membrii săi nu

50

sunt delegați de paralmentele sau guvernele naționale, prin competențe deoarece are

putere de codecizie, cooperare și control politic, cât și prin locul ocupat în structura

instituțională. Statele membre considerau că integrarea europeană nu era doar o

acțiune de unificare a piețelor, ci mai ales de unifiacre a popoarelor. Competențele

Parlamentului European nu sunt identice cu cele ale unui parlament național. Inițial,

Parlamentul nu avea alte competențe decât controlul asupra gestiunii Comisiei și de a

emite Avize neangajante înainte de adoptarea de către Consiliu la propunerea

Comisiei. Pe măsură ce s-a intensificat procesul de integrare europeană, competențele

Parlamentului European au crescut având un rol important în procesul de elaborare a

normelor comunitare, adoptarea bugetului comunitar, competențe în privința

resurselor pe care Comunitățile Europene le pun la dispoziția integrării.

Procesul de decizie: crește puterea decizională a Parlamentului European de la

consultare la codecizie, prin cooperare.

CUE CUE CUE→ PE - Codecizie

↓ - Consultare \ - Cooperare

PE PE

IV.4.1. Puterea legislativă

Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au conferit

Parlamentului European atribuţii sporite în sfera deciziilor legislative, marcând

transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei

puteri sunt comparabile, în bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.

Procedura legislativă normală este co-decizia care plasează Parlamentul

European pe picior de egalitate cu Consiliul. Ca urmare, în legile comunitare se

regăsesc un număr important de propuneri şi amendamente parlamentare. Conform

acestei proceduri, toate textele de lege trebuie să întrunească acordul formal al

Parlamentului European şi al Consiliului UE.

51

Domenii în care se aplică procedura deciziilor: libertatea de circulaţie a forţei

de muncă; stabilitatea pieţei interne; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; mediul;

protecţia consumatorului; dreptul de stabilire; educaţia şi cultura, sănătatea. Rămân

însă domenii importante în care Parlamentul European dă numai un aviz (fiscalitate,

preţurile agricole ş.a.).

Cu majoritate absolută, Parlamentul European îşi dă avizul privind aderarea de

noi membri şi încheierea de acorduri de asociere cu terţe ţări, precum şi în alte

chestiuni care privesc acordurile internaţionale cu implicaţii instituţionale, bugetare şi

legislative, constituirea de fonduri structurale, crearea fondului de coeziune, cât şi

anumite dispoziţii instituţionale în cadrul Uniunii economice şi monetare, în special

cele privind Banca Centrală.

IV.4.2. Puterea bugetară.

Parlamentul European constituie, alături de Consiliu, una din cele două

componente ale autorităţii bugetare. Parlamentul European adoptă în fiecare an

bugetul Uniunii, buget care nu intră în vigoare decât atunci când este semnat de

Preşedintele PE. În 1979 şi 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii.

Parlamentul are decizia finală în ceea ce priveşte cheltuielile administrative,

cele alocate dezvoltării regiunilor (cca. 27,5 % din bugetul Uniunii), combaterii

şomajului, programelor culturale şi educative, energeticii şi cercetării. În cazul altor

categorii de cheltuieli (precum cele în domeniul agricol), PE poate propune

modificări, dar decizia finală aparţine Consiliului.

Dacă Parlamentul European şi Consiliul nu reuşesc să se pună de acord asupra

sumei cheltuielilor, după două lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a

respinge întreg bugetul şi procedura trebuie reluată.

Prin intermediul comisiei sale de control bugetar, PE controlează modul de

gestionare a creditelor, acţionează în vederea prevenirii, depistării şi combaterii

fraudelor, evaluează efectele finanţărilor operate din bugetul comunitar.

52

IV.4.3. Puterea de control democratic

Parlamentul European exercită un control democratic asupra ansamblului

activităţilor comunitare (desfăşurate la nivelul Conisiei, Consiliului, organelor de

cooperare politică).

Parlamentul European participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi

aprobă, prin vot, componenţa acesteia, după audierea candidaţilor la postul de

Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia prin intermediul „moţiunii de cenzură”

care, odată adoptată, îi obligă pe membrii Comisiei să demisioneze.

În general, controlul PE se exercită prin intermediul unui mare număr de

rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia are obligaţia de a i le înainta. Totodată,

deputaţii pot adresa întrebări scrise şi orale.

Extinderea puterilor atribuite PE în materie bugetară şi legislativă a sporit

influenţa sa asupra Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit în mod special la o

repartizare echilibrată a puterii legislative între cele două instituţii.

Participarea Parlamentului European la PESC se concretizează în:

- Consultări cu preşedinţia Consiliului asupra principalelor aspecte şi opţiuni

în materie;

- Informări periodice ale Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului,

securitate şi politici de apărare cu privire la evoluţia PESC;

- Audieri periodice ale Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC;

- Formularea de întrebări şi recomandări în atenţia Consiliului;

- Dezbateri având ca temă progresele realizate în aplicarea PESC.

Participarea popoarelor statelor membre la activiattea și construcția

comunitară transformau Uniunea Europeană într-o organizație bazată pe democrație

reprezentativă și pluralism politic. În Tratatul de la Maastricht se recunoaște că

partidele politice la nivel european constituie un factor important de integrare prin

contribuția adusă la formarea unei conștiințe europene și prin exprimarea voinței

politice a cetățenilor Uniunii.

Numărul de locuri în Parlamentul European este de 785 de membri distribuit

pentru fiecare țară membră a UE: Germania - 99; Franța, Italia, Marea Britanie - 78;

Spania, Polonia - 54; Olanda – 27; Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Portugalia – 24;

53

Suedia – 19; Austria – 18; Danemarca, Slovacia, Finlanda - 14; Lituania, Irlanda –

13; Letonia – 9; Slovenia – 7; Estonia, Cipri, luxemburg – 6; Malta – 5; România –

35; Bulgaria – 18. Membrii Parlamentului European se reunesc în grupuri politice și

nu în funcție de naționalitate. Existența grupurilor politice este importantă pentru

formarea Comisiilor parlamentare și a prezidiului Parlamentului European. Deputatul

polonez Jerzy Buzek (Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) este

noul Președinte al Parlamentului European.

În prezent, alegerile pentru parlamentul European se organizează odată la 5

ani, ultimele alegeri s-au desfășurat în iunie 2009. Rezultatele întregistrate la 16 iulie

2009 în Parlamentul European sunt:

EPP: Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat): 265 locuri, 36 %;

S & D: Grupul de la progresivă Alianţei socialiştii şi Democraţilor din Parlamentul

European : 184 locuri, 25 %;

ALDE: Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa: 84 locuri, 11,4%;

Verzi / ALE: Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană: 55 locuri, 7,5%;

Culegere: european conservatorii şi Reformists Group: 54 locuri, 7,3%;

GUE / NGL: Grupul Confederal al Stângii Unite Europene - Stânga Verde Nordică:

35 locuri, 4,8%;

EFD: Europa de libertate şi democraţie Group: 32 locuri, 3,2%;

NA: Non-ataşat: 27 locuri, 3,7%.

← În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se

constituie în comisii permanente specializate pe anumite domenii. Există 20 de

comisii parlamentare. O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are

un preşedinte, un birou şi un secretariat. Componenţa politică a comisiilor o

reflectă pe cea a şedinţei plenare.

← Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la

Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare,

deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie

iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este

cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. De

asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii speciale temporare

pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii oficiale de anchetă în

cadrul competenţelor sale de control, pentru a investiga alegaţiile şi modul de

administrare a legislaţiei UE. Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în

54

cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie. Comisiile care activează în cadrul

Parlamntului European sunt:

← - Comisia de Afaceri Externe

← - Comisia de Dezvoltare

← - Comisia de Comerț Internațional

← - Comisia de Bugete

← - Comisia de Control Bugetar

← - Comisia de Afaceri economice și monetare

← - Comisia de Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale

← - Comisia de Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară

← - Comisia de Instrustrie, cercetare și energie

← - Comisia Piața internă și protecția consumatorilor

← - Comisia Transport și turism

← - Comisia de Dezvoltare regională

← - Comisia de Agricultură și dezvoltare rurală

← - Comisia de Pescuit

← - Comisia de Cultură și educație

← - Comisia Afaceri Juridice

← - Comisia Libertăți civile, justiție și afaceri interne

← - Comisia Afaceri constituționale

← - Comisia Drepturile femeii și egalitatea de gen

← - Comisia de Petiții

IV.5. Curtea de Justiție

Curtea de Justiție a Comunităților Europene este instituția comunitară pe care

Tratatele Constitutive au delegat-o să vegheze asupra corectei interpretări și aplicări a

dreptului comunitar. Ea a fost instituită în temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO

din 1952, iar sediul ei se află la Luxemburg.

Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată

în mod uniform în toate statele membre UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal

55

tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele naţionale nu

pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz. Curtea se asigură şi că statele membre şi

instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are puterea de a soluţiona litigiile

care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane fizice.

Curtea de Justiție garantează respectarea și aplicarea dreptului intern al statelir

membre și a celui internațional. În privința dreptului intern al statelor membre, Curtea

de Justiție garantează că instituțiile comunitare urmăresc inclusiv modul de

implementare a dreptului comunitar în cel intern, fapt nesar datorită diversității

legislațiilor naționale. În ceea ce privește dreptul internașional, Curtea are sarcina de a

observa respectarea de către statele membre și instituțiile comunitare obligațiile care

le revin din acordurile internaționale, precum și compatibilitatea dintre normele

comunitare și convențiile internaționale. Curtea are în alcătuire un judecător din

fiecare stat membru, astfel încât toate sistemele juridice naţionale din cadrul UE sunt

reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienţă, Curtea funcţionează rar în

structură completă. Aceasta este curtea supremă a Uniunii Europene, fiind compusă

din 15 judecători numiţi prin acordul guvernelor ţărilor UE pentru o perioadă de 6

ani. Judecătorii Curții de Justiție trebuie să ofere toate garanțiile de independență și în

același timp să întrunească condițiile curente pentru exercitarea, în țara lor de origine,

a celor mai înalte funcții jurisdicționale, având competență juridică recunoscută. În

consecință, ei nu pot deține funcții politice sau administrative și nici nu se pot angaja

în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare științifică în domeniul

dreptului, activități ce pot fi desfășurate doar după obținerea unei dispense

excepționale. Judecătorii sunt asistaţi de 9 avocaţi generali, rolul acestora este să îşi

susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile

trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.

Atribuțiile fundamentale ale Curții de Justiție pot fi separate pe trei mari

direcții:

1. controlul respectării dreptului comunitar;

2. interpretarea legislației comunitare;

3. dezvoltarea legislației comunitare.

Sentințele date de Curtea de Justiție prevalează asupra celor pronunțate de instanțele

naționale. Jurisprudența creată de Curtea de Justiție poate fi invocată de cetățenii

europeni în fața instanțelor naționale. Curtea de Justiție este comptentă să se pronunțe

56

și asupra legalității actelor adoptate de Parlamentul European, consiliul European,

Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.

Există şi un Tribunal de primă Instanţă înființat în 1988 fiind însărcinat cu

soluţionarea cauzelor de mai mică importanţă, pentru a nu se aglomera foarte mult

activitatea Curţii de Justiţie. Dacă la început competențele erau limitate, din 1993

Tribunalul a primit în competență toate recursurile directe ale persoanleor fizice sau

juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curții.

Fiind independenţi, nici judecătorii şi nici avocaţii generali nu pot solicita sau

primi instrucţiuni. Acest tribunal (care funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este

responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni

intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează

în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat

membru UE.

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între

Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte

judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.

IV.6. Curtea de Conturi

Curtea de conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înființată, la inițiativa

Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 și și-a început activitatea în

octombrie 1977. Începând cu Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi Europeană

a fost recunoscută ca una dintre cele cinci instituţii ale Comunităţilor Europene.

Celelalte instituţii sunt: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia

Europeană şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Curtea de Conturi

Europeană a fost ridicată la rangul de instituţie la 1 noiembrie 1993, odată cu intrarea

în vigoare a Tratatului de la Maastricht care a consolidat astfel independenţa şi

autoritatea acesteia faţă de celelalte instituţii cu care se afla acum pe poziţii egale.

Membrii Curții de Conturi trebuie să provină din instituții de control financiar extern

ale țării de origine, să fie independenți și nu pot îndeplini alte funcții în același timp.

Curtea de Conturi Europeană este instituţia Uniunii Europene instituită prin tratat cu

57

scopul de a efectua auditul fondurilor UE. În calitate de auditor extern al Uniunii

Europene, aceasta contribuie la îmbunătăţirea gestiunii financiare a UE şi joacă rolul

de gardian independent al intereselor financiare ale cetăţenilor Uniunii. Curtea

încurajează asumarea responsabilităţii şi transparenţa şi sprijină Parlamentul European

şi Consiliul în exercitarea competenţelor acestora de control al execuţiei bugetului

comunitar, în special în timpul procedurii de descărcare de gestiune. Curtea de

Conturi Europeană întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu

financiar. Aceasta îşi poate prezenta oricând observaţiile, în special sub forma unor

rapoarte speciale privind chestiuni specifice şi poate emite avize la cererea uneia

dintre celelalte instituţii ale Comunităţii. Spre deosebire de curțile de conturi

naționale, Curtea de Conturi a UE nu poate aplica sancțiuni juridice în cazul

constatării unor încălcări ale legislației, singurul instrument disponibil fiind publicarea

în Jurnalul Oficial. Rezultatele controalelor sunt materializate în Rapoartele Anulae

care sunt trimise spre informare și examinare instituțiilor comunitare.

Înfiinţarea Curţii de Conturi Europene a urmat acelaşi raţionament şi a coincis

cu două evenimente deosebit de importante: extinderea puterilor Parlamentului în

domeniul controlului bugetar şi finanţarea integrală a bugetului Uniunii Europene prin

resurse proprii. În faţa acestor schimbări şi a creşterii puterilor Parlamentului

European în domeniul execuţiei bugetare, era imperios necesar să se aducă o

schimbare calitativă în auditul extern al bugetului.

Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru un mandat de şase ani. Consiliul,

în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor

care a fost întocmită pe baza propunerilor prezentate de fiecare stat membru.

Mandatul membrilor Curții poate fi reînnoit. Membrii aleg dintre ei Președintele

Curții de Conturi pentru o perioadă de trei ani.

58

V. PIAȚA UNICĂ

Obiectivul realizării unei mari pieţe pentru a creşte prosperitatea ţărilor

membre ale Comunităţii Economice Europene fusese înscris deja în Tratatul de la

Roma. În art. 2 se arată: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei pieţe

comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o

dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în întreaga Comunitate, o expansiune

continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o creştere accelerată a nivelului de trai şi

relaţii mai strânse între statele pe care aceasta le reuneşte”.

Prima sarcină de îndeplinit pentru crearea acestei pieţe era eliminarea

barierelor vamale intracomunitare şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările

nemembre. Fondatorii Comunităţii şi-au dat o perioadă de 12 ani pentru realizarea

59

acestui obiectiv, dar au îndeplinit-o cu un an şi jumătate mai devreme (la 1 iulie

1968).

„Piaţa internă” este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată

libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Este o piaţă

care are o dimensiune socială şi în care concurenţa activă este încurajată.

Crearea „Pieţei Interne” reprezintă poate cel mai mare proiect de integrare

economică adoptat vreodată. Într-o perioadă de 7 ani (între 1985 şi 7 ianuarie 1993),

Comunitatea Europeană şi statele sale membre au transformat 12 pieţe naţionale

separate într-o singură unitate. Art.9 al Tratatului de la Roma, semnat în 1957 şi intrat

în vigoare în 1958, prevedea următoarele: „Comunitatea va avea la bază o uniune

vamală, ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va implica interzicerea

tarifelor la importul şi exportul de produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu

efect echivalent”.

Piaţa Unică reprezintă unul din principalele instrumente de care dispune

Uniunea Europeană pentru a atinge o serie de obiective, precum: o creştere durabilă,

echilibrată şi care să respecte mediul înconjurător, o rată înaltă de ocupare a locurilor

de muncă şi a protecţiei sociale; o mai mare coeziune economică şi socială. Piaţa

Comună îmbunătăţeşte performanţa economică a statelor membre ale Uniunii

Europene. Integrarea economică într-o piaţă fără frontiere – cum este Piaţa Unică a

UE – este mai profundă decât alte forme de cooperare, cum ar fi zonele de liber-

schimb, uniunile vamale şi pieţele comune care menţin frontierele fizice. Piaţa Internă

a reprezentat fundamentul pentru faza următoare a integrării UE şi anume realizarea

Uniunii Economice şi Monetare (UEM), precum şi condiţia esenţială pentru ieşirea

Europei din recesiune şi reluarea creşterii economice;

În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile naţionale ale ţărilor

membre, Piaţa Internă nu urmăreşte eliminarea diferenţelor naţionale în ceea ce

priveşte limba, cultura, identitatea sau tradiţiile. Dimpotrivă, ea se bazează pe

recunoaşterea de către ţările membre a reglementărilor naţionale din orice altă ţară.

Aceasta recunoaşte, de asemenea, principiul subsidiarităţii, potrivit căruia deciziile

sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetăţean; Crearea Pieţei Interne a fost un

proces complex care a însemnat adoptarea unei legislaţii detaliate într-o serie întreagă

de zone de natură să ducă la îndepărtarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dintre

statele membre.

60

Piaţa Internă a UE va reprezenta – în condiţiile globalizării – elementul

esenţial care va face din această structură un „actor global” în măsură să joace un rol

mai important pe scena politicii mondiale.

V.1. Libera circulaţie a bunurilor

Presupune în primul rând eliminarea controlului la frontierele inter-

comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acţiuni

comunitare în noi domenii. În momentul de faţă, nu mai există personal vamal la

frontierele inter-comunitare. Singurele verificări care se mai fac ad-hoc, în diverse

puncte sunt pentru droguri şi arme de foc.

Cetăţenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piaţa Internă a UE le oferă

posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare

din statele membre ale Uniunii, fără a plăti taxe de import sau a trebui să

îndeplinească formalităţi la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor

supuse accizelor, există o serie de limite în ce priveşte „consumul propriu”: 800

ţigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive şi 10 litri băuturi

tari. Aceste limite pot fi depăşite dacă există dovada că ele vor face obiectul

consumului propriu.

Firmelor, Piaţa Unică le oferă 500 milioane de potenţiali cumpărători odată cu

transformarea operaţiilor de comerţ exterior în operaţii de comerţ interior. Marea

„revoluţie” din 1989 cu privire la TVA a constat în scutirea de obligaţia de a plăti

TVA la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că TVA se plăteşte o

singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru

firme, aceasta a însemnat desfiinţarea celor aproximativ 60 de milioane de documente

vamale ce trebuiau întocmite într-un an pentru astfel de operaţiuni. Actualul sistem

este totuşi un sistem de „tranziţie”, având în vedere că, în mod normal într-o piaţă

unică, TVA trebuie plătit exportatorului. Se prevede totodată armonizarea nivelului

TVA în statele membre, nivel care variază în momentul de faţă de la 15 % la 25 %.

61

V.2. Libera circulaţie a persoanelor

Aceasta înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în

privinţa angajării, stabilirii salariilor şi condiţiilor de muncă. Excepţii erau prevăzute

doar în cazul funcţionarilor publici, sau în cazuri justificate de argumentul securităţii

sau sănătăţii publice. În momentul de faţă n-ar mai trebui să existe control al

identităţii la frontierele intracomunitare. Eforturi se mai depun încă pentru

armonizarea politicilor sociale, recunoaşterea diplomelor, repatrierea, drepturilor la

asistenţă socială, a pensiilor, etc. Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul

sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă. O directivă generală a fost introdusă din 1993

pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De

asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru,

folosirea echipamentului de protecţie, etc. Toate statele membre, cu excepţia Marii

Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor

şi au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994

Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaţionale. Acestea au

obligaţia de a informa şi consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar

putea afecta viitorul.

Carta Socială sau „Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale

ale muncitorilor”.

Este o declaraţie solemnă adoptată de şefii de stat şi de guverne din 11 ţări

membre ale Comunităţii Europene la Consiliul European de la Strasbourg din

decembrie 1989. Marea Britanie s-a asociat mai târziu, odată cu venirea la putere a

Partidului Laburist (social-democrat).

Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii:

- Libertatea de deplasare a forţei de muncă;

- Locuri de muncă salarizate;

- Condiţii de viaţă şi muncă;

- Protecţie socială

- Libertatea de asociere şi de negociere colectivă;

- Pregătirea profesională;

- Tratament egal femeilor şi bărbaţilor;

62

- Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor;

- Protejarea sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă

- Protejarea copiilor şi adolescenţilor;

- Drepturile persoanelor în vârstă;

- Drepturile persoanelor cu infirmităţi.

V.3. Libera circulaţie a serviciilor

Prevăzută în art. 52, 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a

însemnat că firmelor dintr-o ţară comunitară le este suficientă licenţa de operare din

ţara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul UE.

Deşi sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă

din UE (60%), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele

înregistrate în cazul circulaţiei bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de

exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993.

Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piaţa internă la 1 iulie 1994, iar cele

privind investiţiile, la 1 ianuarie 1996. În momentul de faţă se lucrează la liberalizarea

a două sectoare esenţiale ale serviciilor : telecomunicaţiile şi transporturile.

În 1994 a fost adoptată o directivă pentru a oferi garanţii depunătorilor şi

investitorilor, în cazul unui faliment internaţional de proporţii, precum cel al Băncii de

Credit şi Comerţ Internaţional, când mii de depunători europeni şi-au pierdut banii

economisiţi. Directiva prevede ca într-un astfel de caz, depunătorii să fie despăgubiţi

cu până la 20.000 de ECU.

63

V.4. Libera circulaţie a capitalului

Implică abolirea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să

meargă concomitent cu armonizarea taxelor naţionale pe capital, pentru a asigura o

concurenţă corectă între ţările cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată.

Liberalizarea mişcării de capital a fost prima din cele patru libertăţi realizate.

O directivă de desfiinţare a controlului pe capital a fost adoptată în 1998. Ea a fost

urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare şi financiare. Un

element esenţial, încă nefinalizat datorită divergenţei de opinii între statele membre,

se referă la modul de impozitare a economiilor.

Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii

Europene. Între statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile

privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind

creşterea standardelor de viaţă.

Piaţa unică nu a devenit încă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale

economiei (servicii publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale.

Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce priveşte

fiscalitatea şi bunăstarea socială.

Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse în aplicare de către

Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta

cât mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să se bucure de avantajele

pieţei unice.

64

VI. POLITICILE COMUNE

Intervenţia Comunităţii Europene este mai mult sau mai puţin accentuată în

funcţie de domeniile de competenţă:

- Politici comune conduse de către Comunitate (Politica Agricolă Comună

sau Politica Comercială Comună);

- Acţiuni comune având ca obiect coordonarea sau armonizarea unor politici

naţionale (politica de mediu);

- Simple acţiuni de încurajare (cultura, de exemplu).

Să vedem câteva domenii cu politici şi acţiuni comune:

65

Politica în materie de vize, de azil, de imigraţie şi alte aspecte care ţin de

libera circulaţie a persoanelor.

Tratatul de la Amsterdam a „comunitarizat” aceste probleme, care prin

Tratatul de la Maastricht se încadrau în cooperarea interguvernamentală. Obiectivul

politicilor promovate în acest domeniu este crearea progresivă a unui spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie. Pe această bază, Consiliul a fost mandatat ca, într-un

interval de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, să adopte o

serie de măsuri care privesc:

- Suprimarea controlului la frontierele interioare Uniunii, libera circulaţie a

persoanelor în spaţiul comunitar şi, în paralel, armonizarea controlului la

frontierele externe;

- Azilul, imigraţia şi protecţia resortisanţilor unor terţe ţări;

- Cooperarea judiciară în materie civilă;

- Cooperarea administrativă între serviciile competente ale ţărilor membre şi

serviciile Comunităţii.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, lista ţărilor ai căror

cetăţeni au nevoie de viză de intrare în ţările Uniunii Europene este decisă de Consiliu

prin majoritate calificată (şi nu prin unanimitate).

Politica comună a transporturilor (rutiere, căi ferate, căi navigabile – mări

sau aer) vizează liberalizarea transporturilor, ameliorarea securităţii şi

armonizarea normelor tehnice;

Politica comercială comună este de competenţa exclusivă a Comunităţii

Europene. Aceasta înseamnă fixarea unor tarife vamale comune,

încheierea de acorduri tarifare şi comerciale cu terţe ţări, precum şi de

măsuri antidumping (produse exportate spre piaţa comunitară la preţuri

inferioare celor practicate pe piaţa ţărilor de origine):

Cooperarea vamală care ţinea de Pilonul 3 a fost trecută, prin Tratatul de

la Amsterdam, în cadru comunitar;

Politica socială se referă la ocuparea forţei de muncă, dreptul şi condiţiile

de muncă, formarea profesională, securitatea socială, protecţia împotriva

accidentelor şi a bolilor profesionale, dreptul sindical şi negocierile

colective.

Această politică a condus la unele realizări importante cum sunt: egalitatea

muncitorilor, femei şi bărbaţi; îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii muncitorilor;

66

protecţia socială a muncitorilor imigranţi; Carta comunitară a drepturilor sociale

fundamentale; informarea şi consultarea muncitorilor.

Comunitatea poate realiza acţiuni de sprijin, de încurajare în domeniile

folosirii forţei de muncă, educaţiei (programul Socrate) formării

profesionale (programul Leonardo da Vinci), tineretului, culturii

(programul Raphael) şi sănătăţii publice.

Politică comună în materie de reţele transeuropene în sectoarele de

infrastructură în transporturi, comunicaţii şi energie, ceea ce presupune

mari lucrări destinate să permită o mai mare mobilitate în cadrul Pieţei

Interne şi promovarea locurilor de muncă.

Politica în domeniul mediului este întemeiată pe principiile prevederii,

corecturii la sursă a atacurilor la adresa mediului şi poluatorul plăteşte. În

acest scop Comunitatea Europeană a adoptat o serie de directive care

privesc protejarea speciilor de animale, gestionarea deşeurilor şi calitatea

apelor pentru scăldat etc.

Politica regională urmăreşte reducerea diferenţei de dezvoltare dintre

diferite regiuni ale Comunităţii.

VI.1. Politica comunitară în domeniul educației

Comisia Europeană a integrat inițiativele distincte și diverse din domeniul

educației sub auspiciile unui singur Progam intitulat Lifelong Learning Programme.

Beneficiind de un buget semnificativ de aproape 4 bilioane de euro din 2007-2013,

noul program înlocuiește programele anterioare privind educația, vocația profesională

care se încheiaseră în 2006. Există 4 sub-programe care se canalizează pe nivele

diferite de educație și formare profesională:

Comenius program destinat școlilor;

Erasmus pentru învățământul superior;

Leonardo da Vinci pentru vocație și formare profesională;

Grundtvig pentru educația practică destinată adulților.

67

VI.1.1. Programul Comenius

Se axează pe prima etapă a educației, de la învățământul pre-școlar la învățământul

primar și liceal. El vizează toți membrii implicați în comuinitățile școlare: elevi,

profesori, autorități locale, asociațiile de părinți, organizațiile non-guvernamentale,

insitutele de perfecționare, universități etc.. Ca parte componentă a Programului

Lifelong Learning, Comenius urmărește să dezvolte cunoștințe și înțelegere printre

elevi și profesori în ceea ce privește diversitatea culturilor europene, a limbilor și a

valorilor împărtășite de acestea cu scopul de a dobândi abilitățile necesare pentru

dezvoltarea personală, cât și inserția pe piața forței de muncă.

Obiective:

- a îmbunătăți și mări mobilitățile dintre elevi și profesori care aparțin

statelor membre;

- a crește parteneriatele dintre școlile diferitelor state member cu

aproximativ 3 milioane de elevi care să participle la activități educațioanle

până în anul 2010;

- a încuraja învățarea limbilor străine, a cunoștințelor de bază în folosirea

calculatorului, cât și perfecționarea tehnicilor și practicilor de predare;

- asumarea valorilor europene care vizează formarea profesională;

- îmbunătățirea metodelor pedagogice și a managmentului școlar.

VI.1.2. Programul Erasmus

Vizează anual peste 180.000 de studenți care studiază și lucrează în străinătate ca

urmare a acțiunilor de cooperare dintre universitățile europene. De asemenea sunt

incluși și profesori care pot preda în universități europene, Programul punând accent

pe mobilitate și formare profesională prin învățare continuă. Aproximativ 90% dintre

universitățile europene participă la acest Program.

Obiective:

68

Programul Erasmus a devenit un factor important în modernizarea

învățământului superior în Europa și a implementării procesului Bologna. El a devenit

parte componentă a Programului Lifelong Learning în anul 2007 având ca obiectiv

implicare a 3 milioane de studenți până în anul 2012.

Acțiunile Programului vizează:

Studenți care să studieze și să lucreze în străinătate și să își perfecționeze abilitățile

lingvistice a unei limbi străine.

Profesori universitari care să predea în străinătate sau să primească profesori care să

țină cursuri.

Universități implicate în programe comune, structuri academice și proiecte

multilaterale.

Companii care găzduiesc studenții și care sunt parte componentă a proiectelor de

cooperae dintre universități.

VI.1.3. Programul Leonardo da Vinci

Leagă teoria de practică în domeniul formării profesionale, având scopul de a

îmbunătăți competențele, cunoștințele și abilitățile individuale în timpul unei perioade

de trainning în organizațiile europene. Este o parte componentă a Programului

Comisiei Europene și constă în acțiuni de mobilitate în cadrul țărilor membre,

cooperări în proiecte de dezvoltare a inovațiilor și rețele tematice. Potențialii

beneficiari sunt atât trainnerii în formare profesională, specialiști în piața forței de

muncă, organizații publice sau private din acest domeniu. Programul stabilește

schimburile dintre partenerii europeni, finanțează proiecte de analiză privind predarea

și înțelegerea nevoilor personale cu scopul de a face mai atractivă vocația profesională

în rândul tinerilor. Proiectul are scopul de a ajuta cetățenii europeni în dobândirea de

noi competențe, cunoștințe, abilități și calificări în vederea susținerii competitivității

de pe piața forței de muncă europeană.

VI.1.4. Programul Grundtvig

69

Se axează pe învățarea și studierea educării adulte, diversității educării alternative în

contextul multitudinii de instituții și organizații care oferă aceste servicii. Susținând

învățarea continuă și mobilitatea programul abordează de asemenea problema

îmbătrânirii populației europene. Programul a fost lansat în anul 2000 și are menirea

de a îmbunătăți cunoștințele și abilitățile, conservarea și creșterea acestora cu scopul

de a fi eficiente pe piața forței de muncă. Din acest motiv în program sunt incluși

profesori, trainneri, asociații, servicii de informare, ONG-uri, grupuri voluntare sau

centre de cercetare.

Obiective și acțiuni

- creșterea numărului de persoane implicate în educația adulților la circa 25

000 de persoane până în anul 2013 cât și îmbunătățirea calității

experiențelor acestora;

- creșterea condițiilor de mobilitate astfel încât aproximativ 7 000 de

persoane să beneficieze de educația adultă în străinătatea până în anul

2013;

- îmbunătățirea cooperării dintre organizațiile responsabile de acest

domeniu;

- dezvoltarea educației inovatoare pentru adulți și a practicilor manageriale

cu scopul de a încuraja aplicarea acestora pe o scară cât mai largă;

- asigurarea ca persoanele discrimitate, sărace, în vărstă sau care nu au

calificări de bază beneficiază și sunt incluse în acest program.

- Toate acestea sunt finalizate în mobilități care include vizite, destinații de

plasament, alocații de studii, schimburi de educație a adulților

VI.2. Politica comunitară în domeniul infrasctructurii

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 asupra Uniunii Europene, realizarea

reţelelor transeuropene a fost recunoscută ca una din priorităţile procesului de

integrare europeană şi au fost definite obiectivele politicii comunitare în acest

domeniu :

70

- realizarea interconectării şi interoperabilităţii reţelelor naţionale;

- conectarea insulelor, a zonelor fără ieşire la mare sau periferice cu zonele

centrale ale Uniunii Europene.

Printre mijloacele prin care aceste obiective pot fi realizate Tratatul enumeră :

- stabilirea de planuri generale de acţiune în sfera reţelelor transeuropene,

precum şi proiectele prioritare;

- asigurarea interoperabilităţii, în principal prin armonizarea standardelor

tehnice;

- sprijinirea eforturilor financiare ale statelor membre pentru realizarea de

proiecte de interes comun incluse în planurile generale de acţiune.

Comisia Europeană a identificat revoluţia în domeniul comunicaţiilor care duce la

crearea unei societăţi informatizate şi introducerea rapidă a reţelelor transeuropene ca

factori cheie ai strategiei sale de creştere, competitivitate şi ocupare a forţei de muncă

prezentată într-o Carte Albă supusă spre aprobare Consiliului European în decembrie

1993. Consiliul a acordat imediat sprijinul său strategiei Comisiei stabilind o serie de

priorităţi şi termene de acţiune în vederea accelerării procedurilor şi a implementării

rapide a principalelor proiecte.

Principala responsabilitate în crearea şi implementarea reţelelor transeuropene revine

guvernelor europene şi, bineînţeles, firmelor operatoare. Rolul Uniunii Europene este

să acţioneze ca un catalizator prin :

- coordonarea acţiunilor statelor membre prin adoptarea unor planuri

europene de dezvoltare în principalele sectoare. În acest fel guvernele sunt

sprijinite în identificarea şi implementarea de proiecte având atât

dimensiune europeană, cât şi naţională;

- facilitarea contactelor operaţionale între promotorii proiectelor, utilizatori,

industrie şi instituţiile de cercetare;

- crearea de standarde comune care să asigure compatibilitatea dintre

diferitele părţi ale reţelelor transeuropene şi interconectarea acestora;

- lansarea unor iniţiative politice în vederea perfecţionării mecanismului

pieţei interne, în special în sectoarele telecomunicaţii, distribuţia energiei

şi transport feroviar;

- încurajarea investitorilor privaţi (prin studii de fezabilitate, proiecte pilot,

garantarea creditelor, subvenţionarea dobânzilor, împrumuturi pentru

capital şi prin sistemul declaraţiilor de interes european.

71

Se aprecia că în anul 2000, traficul de mărfuri şi persoane în cadrul Uniunii Europene

urma să fie dublu faţă de 1975. Această mobilitate sporită, care se datora în parte

Pieţei Unice, va determina în acelaşi timp supra-aglomerarea căilor de comunicaţie

dacă nu vor fi create reţele trans-europene eficiente.

Au fost elaborate „Master Plan-uri” pentru :

- dezvoltarea transportului cu trenuri de mare viteză;

- transportul combinat;

- construcţia de drumuri;

- dezvoltarea reţelelor inter-operabile în transportul fluvial.

- Vor urma altele pentru :

- modernizarea reţelelor feroviare convenţionale;

- infrastructura aeroporturilor şi porturilor maritime.

Comisia Europeană a identificat într-o primă fază 24 de proiecte prioritare în

sectorul transportului care implică aproape toate ţările membre.

Toate proiectele de autostrăzi, reţele feroviare, aeriene, fluviale au fost selecţionate pe

baza unor criterii multiple, cum ar fi :

- importanţa economică a zonei,

- crearea de locuri de muncă,

- beneficiile pentru industrie şi viabilitatea,

- posibilităţile de atragere a investiţiilor private şi a finanţării,

- interesul comunitar pentru realizarea de legături transfrontaliere sau pentru

interconectarea reţelelor.

Toate proiectele au fost verificate din punct de vedere al impactului asupra

mediului. Decizia de implementare a acestor proiecte revine autorităţilor publice din

statele membre, din diferitele zone sau municipalităţi, precum şi partenerilor din

sectorul privat.

Tehnologia informaţională poate oferi răspunsuri la noile nevoi ale societăţii

europene : crearea de reţele de comunicaţii adaptate necesităţilor companiilor; lucrul

la domiciliu; accesul uşor la date ştiinţifice sau de interes general; dezvoltarea

medicinei preventive, îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă.

Cu ocazia întâlnirii Consiliului European din Corfu (24 – 25 iunie 1994) grupul de

lucru privind societatea informaţională (grupul Bangemann) şi-a prezentat raportul

care include ca principale recomandări în vederea realizării societăţii informaţionale :

72

- îmbunătăţirea cadrului legislativ în vederea accelerării procesului de

liberalizare a sectorului de telecomunicaţii;

- realizarea interconectării reţelelor şi a interoperabilităţii serviciilor şi

aplicaţiilor şi accelerarea procesului de standardizare europeană în

domeniu;

- adaptarea nivelului tarifelor la cel practicat în alte zone dezvoltate ale

lumii;

- dezvoltarea pieţei pentru noile infrastructuri informaţionale, acordându-se

o atenţie deosebită sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii,

administraţiei publice şi tinerei generaţii;

- realizarea dimensiunii mondiale a noilor sisteme de comunicaţii.

Raportul a identificat 10 aplicaţii practice prioritare bazate pe reţelele şi

serviciile informaţionale (acestea vor avea rol demonstrativ şi vor contribui la

creşterea cererii pentru utilizarea noilor structuri):

- lucrul la domiciliu prin computer („teleworking”);

- învăţământul la distanţă;

- crearea de reţele pentru universităţi şi centre de cercetare;

- servicii telematice pentru întreprinderile mici şi mijlocii;

- managementul traficului rutier;

- controlul traficului aerian;

- reţele pentru îngrijirea sănătăţii;

- organizarea cu mijloace electronice a licitaţiilor publice

- reţele trans-europene pentru administraţia publică

- autostrăzi informaţionale urbane.

Politica Uniunii Europene în domeniul societății informaționale are următoarele

componente principale:

- politica în domeniul telecomunicațiilor;

- sprijinul pentru dezvoltarea tehnologiilor informației și comunicației;

- contribuția la crearea condițiilor necesare asigurării competitivității

industriei comunitare;

- dezvoltarea rețelelor trans-europene în sectoarele: transport, energie și

telecomunicații

73

Internetul este principalul promotor al societății informaționale. De aceea,

Comisia a schițat o strategie cuprinzind trei mari obiective, menită să încurajeze și să

mărească gradul de utilizare a Internetului;

- conectarea on-line a tuturor cetățenilor, școlilor, firmelor și administrațiilor

prin creșterea vitezei, ieftinirea accesului și sporirea securității acesului la

Internet;

- crearea unei Europe digitale educationale și antreprenoriale prin

intermediul Internetului;

- construirea unei societăți informaționale care să includă toate categoriile

sociale.

Noile aplicații și conținutul îmbunătățit sunt esențiale pentru existența unei

societăți informaționale benefice tuturor. Comisia gestionează programe menite să

maximizeze accesul la Internet, să stimuleze dezvoltarea unui conținut de calitate,

care respectă vastul patrimoniu lingvistic și cultural al Europei, precum și să permită

firmelor europene să joace un rol de frunte în dezvoltarea continuă a aplicațiilor

Internet.

VI.3. Politica în domeniul mediului

Politica de mediu a apărut pe agenda de lucru europeană la începutul anilor

1970,dobândind un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma,

a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi

solului. În 1972 se creează politica comunitară de mediu şi de aici la dezvoltarea

acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este

datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun

politica regională sau politica agricolă), ci faptului că politica de mediu a devenit

politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind

considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Politica de mediu este componentă a modelului european al dezvoltării

durabile. Iniţial, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti, economişti,

sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi

74

obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel

mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cel mai

important moment în dezvoltarea instituţională a politicii de mediu a venit în

contextul Summit-ului de la Rio din 1992. Uniunea Europeană s-a angajat rapid într-

un proces de adoptare a noii abordări strategice în materie de dezvoltare economică,

iar Tratatul de la Maastricht, adoptat în acelaşi an, a conferit pentru prima dată

acţiunilor de mediu ale Uniunii, statutul de politică într-o concepţie unitară, prin

articolele 2, 3 şi 174. Confirmarea decisivă a importanţei acordată de către

Comunitate protecţiei mediului a venit câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la

Amsterdam (1997). În primul rând, noul tratat introduce prin art. 2 conceptul de

dezvoltare durabilă, chiar dacă prin asocierea de cuvinte „dezvoltare echilibrată şi

durabilă”. Progresul esenţial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 care transformă

relativ noua politică europeană de mediu în politică orizontală. Dezvoltarea durabilă

devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integrării, mecanism central al

realizării ei. Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi introduce

dimensiunea externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform căruia „prin politica

în domeniul cooperării, complementară celei a statelor membre, Comunitatea

urmăreşte dezvoltarea economică şi socială durabilă a ţărilor în dezvoltare, în mod

special, a celor mai defavorizate dintre ele”.

Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de decizie

stabilite prin tratatele CE. Instituţiile comunitare acţionează în baza principiului de

subsidiaritate şi se sprijină în acţiunea lor pe o largă consultare a guvernelor statelor

membre, a organizaţiilor non-guvernamentale, a grupurilor de interese, a experţilor, a

diverselor organizaţii specializate şi, evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei

Europene pentru Mediu (AEM). Prin diversele atribuţii pe care le au, aceste instituţii

contribuie la caracterul sinergic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor

(atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare).

Dezvoltarea durabilă a Europei se fondează inclusiv „pe un nivel ridicat de

protecţie şi ameliorare a calităţii mediului”, presupune „solidaritatea între generaţii” şi

devine un obiectiv al relaţiilor UE  cu restul lumii. Domeniile mediului face parte din

categoria celor în care se exercită competenţe împărţite între UE şi statele membre.

Carta Drepturilor Fundamentale nu consacră (încă) un drept fundamental la mediu,

dar capitolul din tratate consacrat mediului cuprinde în titlu, între paranteze, o

precizare suplimentară: schimbarea climatica, iar ca prioritate, promovarea în plan

75

internaţional de către UE a măsurilor destinate să facă faţă problemelor regionale ori

planetare de mediu, in particular, lupta împotriva încălzirii globale.

Din perspectiva evoluţiilor obiective, deopotrivă naturale şi instituţionale,

proiectul ecologic reprezintă una dintre priorităţile, părţile componente majore, care

nu mai pot fi ignorate de noua construcţie europeana. "Constituţionalizarea"

inevitabilă a acesteia şi cursul spre federalizare creează premise importante în acest

sens. Într-o formula de tip federal, acţiunea centrala se completează, se conjugă şi îşi

potentează efectele cu cea locală, regională şi naţională. Cele 27 de state componente

dispun deja de un fond ecologic comun reprezentativ, care cuprinde elemente diverse,

ce ţin de la aspecte de mentalitate, tradiţii şi cultură, până la cele de ordin legislativ,

instituţional şi al practicilor concrete. Astfel, în plan juridic, priorităţile desprinse din

(şi deja afirmate în) acest context, care au nevoie şi de o expresie supranaţională

(comunitară şi, în perspectiva apropiată, unională), se referă la recunoaşterea şi

garantarea cât mai deplină a dreptului tuturor la un mediu sănătos şi echilibrat

ecologic, instituirea şi promovarea unui sistem instituţional în materie de mediu,

coerent şi unitar în plan vertical (naţional si comunitar), cât şi orizontal (vizând cat

mai multe, dacă nu toate problemele de mediu, printr-o gestiune integrată,

multidimensionala), crearea unei „ordini juridice ecologice” comunitare, unitară şi

indivizibilă, dominată de aceleaşi principii generale, utilizând proceduri uniforme,

pusă în aplicare de o manieră identică şi având actori instituţionali asemănători, cu

concursul unei societăţi civile unionale tot mai active si mai responsabile si

parteneriatul unui „eco-cetaţean” european.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului

său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a

generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale

de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale

precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la

Kyoto, etc. În plus, această conectare la şi implicare în progresele internaţionale de

mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Politica de mediu în UE a suferit modificări importante, evoluând pe o

direcţie care a implicat mai curând flexibilitate, stimulare, decât sancţiuni şi

constrângeri; se acţionează în direcţia unei implicări voluntare,conştiente, sprijinită de

numeroase organizaţii de mediu şi chiar formaţiuni politice. S-a subliniat nevoia unei

76

abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu

active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

Scurt istoric al politicii de mediu

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al

preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a

Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la

Stockholm, în acelaşi an.

1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM (1973-

1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire

strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea

o abordare sectorială a combaterii poluării.

1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2

(1978-1982),structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o

reînnoire a acestuia.

1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale

pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea

implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative

din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi

mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa

dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În

plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a

standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în

1997),document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în

cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).

1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de

coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent.

Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru

strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de

conservare mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi

moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 şi face trecerea de la abordarea

bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi

77

fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea,

PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu.

Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea

ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European

în dezvoltarea politicii de mediu.

1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin

Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în

mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor

pentru al 6- lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine

strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în

deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de

mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2)

protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul şi 4)

conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea

dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează

politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei

mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea

Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia

complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea

caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei

strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea

copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării

mediului.

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar

stipulate de Articolul 174 al Tratatului CE şi sunt reprezentate de:

• conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

• protecţia sănătăţii umane;

• utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

• promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor

regionale de mediu şi nu numai.

78

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime

de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să

treacă printr-un proces orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora,

precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii

financiare pentru daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea

următoarelor principii de acţiune:

• Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a

cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice

- altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi

serviciilor ce cauzează poluarea;

• Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să

previi decât să combaţi”;

• Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate

ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu

este deplin dovedită ştiinţific;

• Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să

urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;

• Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în

definirea şi implementarea altor politici comunitare;

• Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea

responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

VI.4. Politica de dezvoltare regională

Este una dintre cele mai complexe și importante dintre politicile UE fiind o

politică de sprijin în favoarea regiunilor rămase în urmă, de redistribuire a resurselor

în interiorul spaţiului comunitar. Concepută ca o politică a solidarității la nivel

european, politica regională se bazează pe solidaritate financiară, adică pe

redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția statelor

membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere. ( în perioada 2000-

2006 suma repreznta 1/3 din bugetul UE). Politica de dezvoltare regională este o

79

politică cheie a Uniunii Europene care se bazează pe principiul solidarităţii financiare,

oferind sprijin statelor şi regiunilor mai puţin dezvoltate, sau care se confruntă cu

dificultăţi structurale, în scopul creării de locuri de muncă şi creşterii competitivităţii.

În 1957, când se semna Tratatul de la Roma care punea bazele Comunităţii

Economice Europene, disparităţile regionale între statele semnatare nu erau

semnificative. Totuşi, atât în preambul, cât şi în articolul 2 se stipula necesitatea

asigurării unei dezvoltări armonioase şi echilibrate la nivelul întregii Comunităţi, prin

reducerea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni. Cu toate acestea nu exista nici o

dispoziţie specifică referitoare la un fond sau la o politica de dezvoltare regională la

nivel comunitar.

Abia în 1975 apar primele semne ale unei abordări a problemelor regionale la

nivelul Comunităţii Europene prin înfiinţarea Fondului European pentru Dezvoltare

Regională. În preambulul regulamentului de constituire al acestui fond (724/1975)

este menţionată dorinţa de a găsi soluţii pentru corectarea dezechilibrelor regionale, în

special a celor rezultate din preponderenţa activităţilor agricole, a restructurărilor

industriale şi a şomajului structural. Începând cu anul 1980, aceasta politică a devenit

una dintre politicile cheie ale UE.

Politica de dezvoltare regională şi conceptul de Coeziune economică şi socială

aveau să se impună abia prin semnarea Actului Unic European în 1988 când sunt

recunoscute disparităţile privind nivelurile de dezvoltare ale Statelor Membre şi se

conştientizează necesitatea unei politici care să sprijine dezvoltarea echilibrată a

acestora. In acelaşi an sunt create ceea ce se numesc Fondurile Structurale, care de

fapt reunesc sub o singură titulatură fondurile europene deja existente, care să

contribuie la dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor comunităţii europene. Acest

deziderat a fost introdus şi în Tratatul Uniunii Europene (1992), prin Titlul XVII care

defineşte obiectivul politicii de coeziune economică şi socială : «reducerea

disparităţilor existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a

rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a

regiunilor rurale».

Creşterea importanţei politicii regionale a UE a fost determinată în mod

special de creşterea bugetului alocat Fondurilor Structurale (circa 213 miliarde euro în

anul 1999). Politica regională a UE s-a construit în jurul conceptului de coeziune

economică şi socială. Acest concept vizează reducerea disparităţilor în nivelul de

dezvoltare al regiunilor, sprijinirea regiunilor rămase în urmă şi diminuarea

80

discrepanţelor care le separă de regiunile dezvoltate ale UE. Această politică este

înainte de orice o politică a solidarităţii. Ea se bazează pe solidaritatea financiară a

Statelor Membre şi, ca urmare, o parte substanţială a contribuţiei acestora la bugetul

Comunităţii – peste o treime – este îndreptată către regiunile mai puţin prospere şi

grupurile sociale dezavantajate. Începând cu anul 2000, politica regională europeană a

contribuit activ la dezvoltarea economică a ţărilor care şi-au manifestat intenţia de a

adera la UE. In ţările Central şi Est– Europene au fost implementate măsuri în

domeniul dezvoltării activităţilor productive, prin încurajarea creării de noi IMM, în

domeniul protecţiei mediului şi reţelelor de transport, al infrastructurii de toate

tipurile, îndeosebi al infrastructurii de afaceri. Între aceste măsuri, un loc important a

revenit celor din domeniul dezvoltării resurselor umane.

Conceptul de politică regională este definit în Uniunea Europeană ca fiind

ansamblul de politici structurale menite să asigure reducerea şi eliminarea, în

perspectivă, a disparităţilor dintre diferitele regiuni ale statelor membre. De altfel,

încă prin Tratatul de la Roma, ţările membre se angajau să-şi unească economiile şi să

asigure o „dezvoltare armonioasă” prin reducerea diferenţelor dintre regiuni şi

promovarea dezvoltării zonelor defavorizate.

Promovarea unei politici regionale de către Uniunea Europeană este strâns

legată de creşterea disparităţilor dintre regiuni şi ca urmare a admiterii de noi membri,

începând mai ales cu Marea Britanie şi Irlanda. Însăşi crearea Fondului European

pentru Dezvoltarea Regională (FEDER) a fost privită ca un mecanism compensatoriu

pentru Marea Britanie în calitate de mare contributor la bugetul Uniunii. Obiectivul

acestui Fond, creat în 1975, constă în corectarea “dezechilibrelor regionale din cadrul

Comunităţii, rezultate, în particular, din preponderenţa agriculturii, schimbările

industriale şi şomajul structural” prin “finanţarea unor investiţii în activităţi

industriale, meşteşugăreşti sau servicii, care să asigure crearea de noi locuri de muncă

sau protejarea celor existente”. Când Grecia, Portugalia şi Spania au intrat în

Comunitate, dezechilibrele inter-regionale din cadrul acesteia au crescut dramatic şi

au condus la dublarea populaţiei din zonele cele mai defavorizate. De aceea, în 1988,

s-a realizat o reformă a Fondurilor Structurale în scopul creşterii eficienţei acestora şi

asigurării coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii, în conformitate cu

prevederile Actului Unic European (1986).

La rândul său, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992) a

făcut din coeziunea economică şi socială unul din pilonii de bază ai construcţiei

81

europene, alături de Piaţa Internă/Unică şi de Uniunea Economică şi Monetară, care a

condus la introducerea Euro.

Articolul 130 A al Tratatului prevede următoarele : “Pentru a-şi promova

dezvoltarea globală armonioasă, Comunitatea va dezvolta acţiunile sale conducând

către întărirea coeziunii sale economice şi sociale. În particular, Comunitatea va

avea ca obiectiv reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diverselor

regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor celor mai puţin favorizate, incluzând

zonele rurale”.

Tratatul a decis crearea unui Fond de coeziune, destinat realizării de proiecte

în domeniul mediului şi al reţelelor trans-europene pentru infrastructura din

transporturi.

„Agenda 2000. Pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”, lansată în iulie

1997 de Comisia Europeană, subliniază limpede că promovarea coeziunii economice

şi sociale trebuie să reprezinte, pe mai departe, o prioritate politică majoră a Uniunii.

Perspectiva lărgirii cu noi membri din Europa Centrală şi de Est al căror nivel de

dezvoltare este foarte inegal, face să crească această necesitate. „Solidaritatea

europeană va fi cerută mai mult ca oricând pentru a realiza obiectivul major de

reducere a decalajelor de dezvoltare, aşa cum este prevăzut prin art.130 A”. Aceasta

va reprezenta o contribuţie importantă la stabilitatea Uniunii şi la promovarea unui

nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Acţiunea Fondurilor Structurale trebuie să

favorizeze pretutindeni în Uniunea Europeană o dezvoltare competitivă, o creştere

durabilă şi creatoare de noi locuri de muncă, precum şi promovarea unei mâini de

lucru calificate şi adaptabile.

Pentru perioada 2000-2006, politica regională a UE a suferit anumite

modificări: ajutoarele regionale mai concentrate, managementul descentralizat,

parteneriatul între actorii implicaţi în dezvoltarea regională s-a lărgit. Pentru

implementarea măsurilor de politică regională, Statele Membre, autorităţile locale şi

Comisia Europeană lucrează împreună. Autorităţile naţionale definesc strategiile de

dezvoltare şi le implementează, iar Comisia Europeană asigură armonizarea

strategiilor regionale cu Strategia generală a Comunităţii, monitorizează şi controlează

cheltuielile făcute din fondurile Comunităţii. In concluziile Consiliului European de la

Lisabona din martie 2005 se spunea :”Europa trebuie să îşi crească competitivitatea,

să-şi mărească potenţialul de producţie şi productivitatea şi să întărească coeziunea

economică şi socială, punând accent pe cunoaştere, inovare şi optimizarea capitalului

82

uman. Pentru atingerea acestor obiective Uniunea Europeană trebuie să-şi mobilizeze

toate resursele – naţionale şi comunitare - inclusiv cele ale politicii de coeziune.” In

urma acestor concluzii ale şefilor de stat a celor 25 de State Membre, s-a stabilit ca

politica de coeziune să stea în slujba atingerii obiectivelor strategiei de la Lisabona.

Astfel în perioada de programare 2007-2013, politica regională a UE

contribuie la realizarea obiectivelor strategiei de la Lisabona, priorităţile

concentrându-se pe sectoare care contribuie la creşterea competitivităţii UE. S-a redus

şi numărul instrumentelor financiare care sunt utilizate pentru politica de coeziune,

precum şi numărul iniţiativelor comunitare, care în mare parte au fost încorporate în

cadrul noilor obiective. Uniunea Europeană urmăreşte, de fapt, ca dimensiunea

strategică a politicii de coeziune să fie întărită astfel încât politicile comunitare să fie

mai bine integrate în programele naţionale şi/sau regionale de dezvoltare şi, de

asemenea, să crească sentimentul de proprietate asupra acestor politici (ownership).

Principalele modificări pentru perioada 2007-2013 sunt: reducerea numărului

instrumentelor structurale de la 6 la 3, un nou principiu al proporţionalităţii va reduce

birocraţia, numărul documentele de programare a scăzut de la trei la două, se vor

aplica reguli naţionale privind eligibilitatea cheltuielilor, iar statele membre şi

regiunile vor avea responsabilităţi sporite în gestionarea fondurilor.

În contextul aderării la Uniunea Europeană, politica de dezvoltare regională

reprezintă un capitol esenţial din aquis-ul comunitar, respectiv Capitolului 21

“Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”.

În perioada 1998 – 1999, pe baza Acordului de Asociere la Uniunea

Europeană şi a Programului Naţional de Aderare la UE, în România s-a creat cadrul

legal şi structurile instituţionale, la nivel central şi regional, necesare implementării

unei politici integrate de dezvoltare regională, ca mijloc de sprijinire a potenţialului

economic şi social indigen, prin cooperarea autorităţilor naţionale, regionale şi locale

şi beneficiind de suportul financiar al Guvernului şi Comisiei Europene.

Acest nou tip de politică a venit în întâmpinarea unor necesităţi reale ale

colectivităţilor locale şi regionale din ţara noastră care poate fi caracterizată ca

reprezentând un nou mod de abordare a dezvoltării, o abordare de jos în sus, bazată pe

iniţiativele, planurile şi programele de dezvoltare ale colectivităţilor locale şi

regionale .

Promovarea propriilor politici de dezvoltare regională, de către autorităţile

administraţiei publice locale, dar şi de structurile regionale porneşte de la premisa că

83

nimeni nu poate cunoaşte mai bine necesităţile reale ale acestor colectivităţi, decât ele

însele şi cei aleşi să-i reprezinte.

Conceptul care stă la baza acestei politici în România, a fost creat în urma

unor studii şi analize elaborate la cererea Guvernului, prin programul PHARE,

finalizate în cadrul unui document intitulat „Carta Verde a dezvoltării regionale în

România”. Politica regională în România are la bază măsuri planificate şi promovate

de autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori

(privaţi sau publici) de la nivel regional şi local, în scopul asigurării unei dezvoltări

economice şi sociale susţinute şi dinamice, prin utilizarea eficientă a resurselor locale

şi regionale, pentru realizarea obiectivului european al coeziunii economice şi sociale.

84

VII. FONDURILE EUROPENE

Fondurile UE, prin care se derulează cea mai mare parte a cheltuielilor din

bugetul comunitar, pot fi structurate astfel:

a. fonduri destinate statelor membre, cuprinzând

FEOGA – secțiunea garantare, fondurile pentru finațarea operațiunilor

structurale (FEOGA – secțiunea orientare, Fondul Social European,

Fondul European de Dezvoltare, Fondul European de Dezvoltare

Regională), Fondul de coeziune și Fondul European de Investiții;

b. fondurile de pre-aderare (PHARE, ISPA,

SAPARD).

Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale, sunt

instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea

disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii

economice şi sociale. Fondul de Coeziune – având ca bază legala Regulamentul

1084/2006 – este instrumentul financiar care sprijină investiţii în domeniul

infrastructurii de transport transeuropene şi mediu. Comparativ cu perioada anterioară

de programare, când investiţiile din FC erau făcute la nivel de proiecte negociate

direct cu Comisia Europeană, acum FC va contribui alături de FEDR la programe de

investiţii multianuale.

În vederea asigurarii unei absorbţii mai bune a fondurilor alocate politicii de coeziune,

Comisia Europeană, în parteneriat cu Banca Europeană de Investiţii şi Banca pentru

Dezvoltare a Consiliului Europei, au decis crearea a trei noi instrumente financiare,

respectiv JASPERS, JEREMIE şi JESSICA.

85

Initiativa JASPER (Joint Assistance in Supporting Projects in European

Regions – Asistenţa Comună pentru Sprijinirea Proiectelor în Regiunile Europei) se

concretizează în facilitatea de asistenţă tehnică pe care DG Regio şi BEI o pun la

dispoziţia statelor membre, profitând de experienţa BEI în elaborarea, implementarea,

monitorizarea de proiecte de infrastructură mare (în special, mediu şi transport)

crescând, astfel, resursele disponibile pentru pregătirea de proiecte. Principalele arii

de intervenţie ale instrumentului JASPER sunt proiecte mari, finanţate din Fondul de

Coeziune şi FEDR – peste 25 mil. Euro, pentru proiectele de mediu şi 50 mil. Euro

pentru cele de transport. Asistenta JASPERS poate fi orientată şi spre alte sectoare

sustenabile care au o componentă de sprijinire a mediului, respectiv eficienţa

energetică şi surse regenerabile de energie, sectoare de transport, în afara coridoarelor

europene: feroviar, transport maritim şi fluvial, sisteme de transport intermodal şi

interoperabilitatea acestora, transport şi trafic aerian, transport urban ecologic şi

transportul public.

Initiativa JEREMIE (Joint European Resources for Micro and Medium Enterprises

– Resurse Europene Comune pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii) susţine

îmbunătăţirea accesului la finanţare pentru IMM-uri şi înfiinţarea unor facilităţi pentru

micro-credite pentru perioada 2007-2013. Propunerea constă într-un acord între

statele membre, Comisia Europeană şi Grupul Băncii Europene de Investiţii (BEI -

format din Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii), prin care

se oferă statelor membre posibilitatea să creeze conturi comune cu BEI, co-finanţate

în cadrul programelor operaţionale şi administrate de Grupul BEI, pentru sprijinirea

îmbunătăţirii accesului IMM-urilor la finanţare şi pentru dezvoltarea sistemului de

micro-creditare. Acordul va trebui să respecte legislaţia comunitară, inclusiv regulile

privind ajutorul de stat şi achizitiile publice.

JESSICA (Joint European Support for Sustainable Investment in City Areas –

Asistenţa Comună pentru Investiţii Durabile în Areale Urbane) este un nou

instrument financiar pentru perioada de programare 2007-2013, creat ca urmare a

colaborării între Comisia Europeană, Banca Europeană de Investiţii şi Banca pentru

Dezvoltare a Consiliului Europei. Obiectivul acestui instrument este de a prezenta

soluţii financiare „la cheie” (combinaţia de fonduri nerambursabile, împrumuturi şi

alte produse financiare) pentru implementarea proiectelor integrate pentru dezvoltare

şi regenerarea urbană.

86

Fondurile structurale funcționează pe bază de programe, nu de proiecte în

funcție de domeniile și axele prioritare ale politicii regionale. Ex.: Fondul European

de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul European

de Orientare și Garantare pentru Agricultură (FEOGA), Instrumentul Financiar de

Orientare în domeniul pescuitului (IFOP). Finanțarea se face sub forma unui ajutor

nerambursabil și respectând anumite plafoane.

Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007-2013

sunt: Convergență, Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă și

Cooperare teritorială europeană.

suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune alocate României pentru

perioada 2007 – 2013 este de 19,668 miliarde Euro din care 12,661 miliarde Euro

reprezintă Fonduri Structurale în cadrul obiectivului de Convergență, 6,552 miliarde

Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune și 0,455 miliarde Euro sunt alocate

obiectivului Cooperare teritorială europeană.

Investițiile din instrumentele structurale, aferente Politicii de Coeziune, vor fi

completate cu fondurile Politicii Agricole Comune și Politicii Comune de Pescuit a

UE. România va beneficia în perioada 2007-2013 de Fondul Agricol European pentru

Dezvoltare Rurală și Fondul European pentru Pescuit, având alocat un buget de cca.

12 miliarde euro.

Fondul de coeziune este un instrument al politicii de solidaritate, care

promovează progresul economic și social și elimină diferențele care există între

standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și state membre. El funcționează pe

bază de proiecte finanțate în proporție de 80-85%.

PRINCIPIILE DE PROGRAMARE A FONDURILOR STRUCTURALE

A. Complementaritate: acţiunile comunitare trebuie să fie complementare sau să

contribuie la operaţiunile naţionale corespondente.

B. Parteneriat: acţiunile comunitare trebuie realizate printr-o strânsă consultare între

Comisie şi statele-membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de statele

membre, cum ar fi autorităţi regionale şi locale, parteneri economici şi sociali.

Parteneriatul trebuie să acopere pregătirea, finanţarea, monitorizarea şi evaluarea

asistenţei financiare. Statele-membre trebuie să asigure asocierea partenerilor

relevanţi la diferite stadii ale programării.

C. Subsidiaritate: Fondurile Structurale nu sunt direct alocate proiectelor alese de

Comisie. Principalele priorităţi ale programului de dezvoltare sunt definite de

87

autorităţi naţionale/regionale în cooperare cu Comisia, dar alegerea proiectelor şi

managementul lor sunt sub responsabilitatea exclusivă a autorităţilor naţionale şi

regionale.

D. Adiţionalitate: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publice

sau altele echivalente ale Statelor Membre. Bugetele Programului pot include atât

fonduri UE cât şi fonduri naţionale din surse publice sau private.

E. Compatibilitate: Operaţiunile finanţate de Fonduri Structurale trebuie să fie în

conformitate cu prevederile Tratatului UE, precum şi cu politicile şi acţiunile UE,

inclusiv regulile privind concurenţa, achiziţiile publice, protecţia mediului, eliminarea

inegalităţilor, promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei.

F. Multianualitate: acţiunea comună a Comunităţii şi Statelor Membre trebuie să fie

implementată pe o bază multianuală printr-un proces de organizare, luare de decizii şi

finanţare bazat pe formularea de strategii integrate şi coerente multianuale şi definirea

de obiective concrete.

G. Concentrare: Fondurile Structurale sunt concentrate pe câteva obiective

prioritare; de fapt, o mare parte a acestora acoperă un număr limitat de zone, care au

nevoie de sprijin pentru dezvoltarea lor, iar resursele rămase sunt dedicate anumitor

grupuri sociale care se confruntă cu dificultăţi în toată Uniunea Europeană, fără a

satisface criterii geografice speciale.

Principiilor de programare se vor adăuga „Principiile de asistenţă” statuate prin

Regulamentul CE nr. 1083/2006 din 11 iulie 2006 (care abrogă Regulamentul CE nr.

1260/1999) privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social

European.

Principiile asistenţei, conform noului Regulament, sunt cuprinse în capitolul IV al

Tratatului, art. 9 – art. 17.

Fondul de solidaritate al Uniunii Europene este cel mai nou fond al politicii

regionale fiind înființat în noiembrie 2002 în urma inundațiilor din Franța, Germania,

Austria, Cehia. Obiectivul acestui fond este de a facilita exprimarea solidarității UE

față de populația unui stat membru sau în curs de aderare care a fost afectat de un

dezastru natural major: inundații, incendii, cutremure, calamități care au repercursiuni

importante asupra condițiilor de viață, mediului înconjurător sau economiei țărilor

afectate, pierderi care sunt peste 0,6% din veniutul național brut. Suma maximă

alocată este de 1 miliard de euro anual.

88

Politica regională este corelată și cu politica de extindere a UE prin crearea

fondurilor speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucția

economică), ISPA (instrument al politicilor structurale ce prefigurează Fondul de

coeziune) și SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces țările în

curs de aderare și prin care este sprijinită tranziția acestora la standardele și structurile

de organizare ale UE.

VII.1. Fondul Social European (FSE)

Este cel mai vechi fond european, regăsindu-se în Tratatul de la Roma, fiind înființat

efectiv în anul 1960. Scopul creării sale a fost finanțarea acțiunilor de reconversie

profesională, reinserție socială și susținerea creării de noi locuri de muncă în țările

UE. Fondul Social European (FSE) având ca bază legală Regulamentul 1081/1999 –

sprijină programe/proiecte care sunt în concordanţă cu Strategia Europeană de

Ocupare este fondul structural destinat politicii sociale a Uniunii Europene, care

sprijină măsuri de ocupare a forţei de muncă şi dezvoltare a resurselor umane. FSE

are ca sarcină îmbunătăţirea oportunităţilor de angajare pentru şomeri şi muncitori în

Piaţa Unică, prin creşterea mobilităţii lor şi prin facilitarea adaptării la schimbările

industriale, în particular prin instruire vocaţională şi reinstruire, precum şi prin

sistemele de recrutare. Prin intermediul său se acordă susţinere financiară acţiunilor

de formare şi reconversie profesională ca şi celor vizând crearea de noi locuri de

muncă.

În cadrul obiectivelor Convergenţa şi Competitivitate regională şi ocuparea forţei de

muncă, FSE va sprijini acţiuni legate de:

1. Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor, a întreprinderilor şi antreprenorilor în vederea

anticipării şi aplicarea unui management al schimbării economice;

2. Îmbunătăţirea accesului la angajare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii a

persoanelor inactive, prevenirea şomajului;

3. Întărirea incluziunii sociale a categoriilor dezavantajate;

4. Întărirea resurselor umane.

89

Din sfera activităţilor eligibile nu vor face parte TVA, dobânzi la credite,

achiziţionarea de infrastructură, bunuri mobile depreciabile, bunuri imobile si

terenuri.

În activitatea sa, Fondul Social European s-a orientat în principal spre

reducerea șomajului în rândul tinerilor, care se ridica la o cotă îngrijorătoare.

Prioritizarea acestui obiectiv s-a concretizat în alocarea către această destinație a 75%

din totalul sumelor mobilizate. De regulă, fondurile provenite din FSE sunt

completate substanțial (jumătate) prin contribuția statelor membre. Politica de

coeziune a Uniunii Europene este finanţată prin două instrumente structurale:

fondurile structurale (Fondul Social European şi Fondul European de Dezvoltare

Regională - FEDER) şi fondul de coeziune. FSE sprijină investiţiile în capitalul uman,

dezvoltarea şi formarea profesională a resurselor umane, în concordanţă cu Strategia

Europeană pentru Ocupare revizuită, în timp ce FEDER sprijină investiţii în

infrastructură şi scheme de granturi pentru întreprinderi mici şi mijlocii, cercetare şi

dezvoltare, transfer tehnologic, construcţie instituţională şi asistenţă tehnică. În

România, FSE susţine dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii

acestuia pe piaţa muncii prin asigurarea oportunităţilor egale de învăţare pe tot

parcursul vieţii şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi incluzive care

să conducă, până în 2015, la integrarea durabilă pe piaţa muncii a 900.000 de

persoane.

FSE sprijină investiţiile în dezvoltarea resurselor umane direcţionate către

următoarele priorităţi:

1. Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă, întreprinderilor şi antreprenorilor pentru

sprijinirea schimbărilor economice prin:

promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi creşterea

investiţiilor în capitalul uman pentru asigurarea accesului la formare, dezvoltarea

calificărilor şi competenţelor profesionale, diseminarea mijloacelor TIC, e-learning,

promovarea antreprenoriatului şi inovaţiei, precum şi iniţierea de afaceri;

elaborarea şi diseminarea unor forme inovative şi mai

productive de organizare a muncii, identificarea competenţelor şi profesiilor cerute pe

piaţa muncii, dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru ocupare şi formare.

2. Încurajarea accesului la ocupare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii pentru

persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă şi a celor inactive, precum şi

prevenirea şomajului în special în rândul şomerilor pe termen lung şi a tinerilor prin:

90

implementarea măsurilor active şi preventive cum ar fi

formarea personalizată, căutarea unui loc de muncă, reorientare şi iniţiere de afaceri;

accesul la piaţa forţei de muncă prin creşterea

participării femeilor, a migraţilor;

modernizarea şi consolidarea instituţiilor şi serviciilor

publice de ocupare.

3. Sprijinirea incluziunii sociale în rândul persoanelor dezavantajate în vederea

susţinerii integrării lor în muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe

piaţa muncii prin:

- integrarea şi (re)inserţia pe piaţa muncii a

persoanelor dezavantajate prin măsuri de ocupare în domeniul economiei sociale,

facilitarea accesului la educaţie şi formare profesională;

- diversitatea la locul de muncă şi combaterea

discriminării pe piaţa muncii.

4. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman prin elaborarea şi

implementarea reformelor în sistemele de educaţie şi formare precum şi crearea de

reţele între instituţii de învăţământ superior, centre de cercetare şi dezvoltare şi

întreprinderi.

5. Promovarea parteneriatelor la nivel naţional, local şi transnaţional prin colaborarea

actorilor relevanţi pentru sprijinirea reformelor în domeniul ocupării şi a incluziunii

pe piaţa muncii.

VII.2. Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă

FEOGA a fost creat în ianuarie 1962, după cum sugerează numele, pentru susținerea

pieței produselor agricole și pentru a permite restructurarea sectorului agricol

comunitar. Dincolo de contribuția sa la dezvoltarea structurilor agricole comunitare,

utilitatea FEOGA a fost dovedită și în planul protecției agriculturii europene față de

concurența străină.

În cadrul FEOGA există două secțiuni majore:

91

1. Secțiunea Orientare, care face parte din fondurile structurale ale UE,

urmărește garantarea desfacerii produselorcomunitare, a piețelor și prețurilor.

2. Secțiunea Garantare cu ponderea cea mai mare în cadrul Fondului, având

drept obiectiv finanțarea unor investiții destinate ameliorării structurii

agricole.

Cheltuielile FEOGA sunt orientate spre:

- Achiziții – achiziționarea și stocarea de produse agricole;

- Subvenții, de protejare și de facilitare a exportului în afara spațiului

comunitar;

- Susținerea producției agricole în regiuni nefavorabile (îmbrăcând

forma unor restituiri la export, care acoperă diferența dintre prețul

mondial și cel comunitar, mai mare);

- Promovarea produselor agricole locale;

- Modernizarea structurii agricole;

- Investiții pentru reducerea costurilor de producție și pentru

diversificarea economică locală.

Dacă resursele inițiale ale FEOGA au fost constituite din contribuțiile financiare ale

Țărilor celor Șase, din 1970 ele provin din taxe vamale, unele prelevări din importuri,

precum și parțial din TVA.

Începând cu anul 1993, în cadrul FEOGA este avut în vedere și sectorul piscicol, prin

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului. Au fost vizate, pe de o parte,

restructurarea și modernizarea flotei de pescuit și a infrastructurii specifice, inclusiv

de valorificare a produselor din pește, iar pe de altă aprte, o exploatare rațională a

resurselor de pește.

Fondul European pentru Agricultură şi Dezvolare Rurală (FEADR)

complementară destinată politicii agricole comune a Uniunii Europene. Este destinat

îmbunătăţirii eficienţei structurilor de producţie, procesare şi marketing al produselor

agricole şi forestiere şi dezvoltării potenţialului local în zonele rurale. Este

corespondentul Fondului SAPARD, accesibil însă statelor membre ale UE are ca

obiective susţinerea pieţei produselor agricole şi promovarea restructurării agriculturii

comunitare.

Acţiunile care vor fi finanţate prin FEADR sunt:

1. investiţii în holdinguri agricole;

2. sprijin de început pentru tineri fermieri;

92

3. instruire profesională;

4. sprijin pentru scheme de pensionare anticipată;

5. alocaţii compensatorii pentru zone dezavantajate;

6. măsuri de agro-mediu;

7. procesarea şi marketingul produselor agricole;

8. dezvoltarea şi promovarea padurilor;

9. măsuri pentru adaptarea şi dezvoltarea zonelor rurale.

Valoarea indicativă a fondurilor FEADR pentru perioada 2007-2013 este de 7,114

miliarde Euro. 20% din fondurile de dezvoltare rurala pentru primii trei ani de la data

aderării 2007-2009, (2,38 miliarde Euro FEADR) vor fi alocaţi pentru Plăţile

Naţionale Complementare din primul pilon al PAC.

Fondul European pentru Pescuit (FEP) este acţiunea financiară complementară

destinată politicii comunitare din domeniul pescuitului, care sprijină măsuri pentru

creşterea competitivităţii sectorului piscicol, în condiţiile asigurării unui echilibru

durabil între resurse şi capacitatea de exploatare.

Acţiunile care vor fi finanţate prin FEP sunt:

1. ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;

2. modernizarea flotei;

3. dezvoltarea de ferme de pescuit;

4. protecţia zonelor maritime;

5. facilităţi în porturile de pescuit;

6. procesarea şi marketingul produselor de peşte;

7. promovarea produselor.

VII.3. Fondul European de Dezvoltare

A fost creat în aprilie 1963, în urma Comnvenției de la Lomé, pentru a ajuta țările

asociate la UE și teritoriile de peste mări, încurajându-se schimburile și cooperarea cu

țările membre UE. Fondurile au fost orientate inițial preponderent spre dezvoltarea

infrastructurii în domeniul transporturilor (drumuri și poduri) și social (școli și

spitale), pentru ca apoi să fie canalizate spre domeniul industrial și agricol. Fondul

93

este alimentat din contribuțiile statelor membre UE și se bucură de o gestiune

autonomă, nefiind cuprinse în bugetul comunitar general.

VII.4. Fondul European de Dezvoltare Regională

Fondul European de Dezvoltare Regională a fost creat în anul 1975 cu scopul

declarat de a reduce decalajele dintre regiunile Uniunii Europene, prin finațarea

zonelor defavorizate. Finanțarea se realizează printr-un parteneriat între Comisia

Europeană, statele membre și colectivitățile locale vizate, presupunându-se în toate

cazurile și un aport financiar național. În principal, prin FEDER sunt finanțate

investiții în domeniul industrial, energetic, educației și sănătății, dar și în

infrastructură, în trasporturi sau telecomunicații, în zonele rămase în urmă.

Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a

asigura asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile

de dezvoltare a diferitelor regiuni.

Fondul European de Dezvoltare Regională susţine în particular următoarele sectoare:

a) mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivităţii şi

investiţiilor durabile ale întreprinderilor mici şi mijlocii, şi pentru creşterea capacităţii

de atracţie a regiunilor prin intermediul potenţialului infrastructurii lor;

b) cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în scopul favorizării dezvoltării de

noi tehnologii;

c) dezvoltarea societăţii informaţionale;

d) dezvoltarea turismului şi a investiţiilor în patrimoniul cultural, inclusiv

protecţia acestuia şi a celui natural, cu condiţia de a crea locuri de muncă;

e) protecţia şi ameliorarea mediului ţinând cont de principiul precauţiei şi

acţiunile preventive în sprijinul dezvoltării economice, utilizării depline şi eficace a

energiei şi dezvoltarea surselor de energie regenerabile;

f) susţinerea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei prin crearea de

întreprinderi şi infrastructură de servicii care să faciliteze concilierea dintre viaţa de

familie şi cea profesională.

94

Obiectivul 1 - promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu

dificultăţi. Cuprinde regiunile corespondente nivelului doi din Nomenclatorul

Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) al căror PIB/cap de locuitor este inferior

nivelului de 75% din media comunitară. El include în afară de acestea, regiunile

ultraperiferice, departamentele franceze de peste mări, ş.a. Comisia Europeană este

responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li se aplică Obiectivul 1.

Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu

dificultăţi structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au

probleme de reconverise economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt

semnificative. Ele cuprind zone care se află în faze de schimbări economice şi sociale

în sectoarele industriale şi de servicii, zonele rurale în declin, zonele urbane aflate în

dificultate şi zonele dependente de pescuit care se găsesc într-o situaţie de criză.

VII.5. Fondul de coeziune

A fost creat în anul 1993, în urma deciziei de la Consiliul European de la

Maastricht, în scopul reducerii decalajelor economice dintre țările membre UE.

Efortul financiar făcut pentru a stimula coeziunea economică și socială s-a făcut și în

perspectivă, în vederea facilitării, pentru aceste țări, a îndeplinirii criteriilor de

convergență presupunse de trecerea la etapa a treia a Uniunii Economice și Monetare

(în primul rând în ceea ce privește raportul dintre deficitul bugetar și PIB, care trebuie

să fie sub 3% și raportul dintre datoria publică și PIB, sub 60%). Prin finanțarea unor

proiecte de protecție a mediului ambiant sau de dezvoltare a infrastructurii în

domeniul transporturilor în Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania în perioada 1993-

1999 aceste țări au beneficiat de 17,7 miliarde euro. Pentru perioada 2000-2006,

Fondului de coeziune i s-au alocat 18,6 miliarde de euro fiind eligibile același state.

Politica de coeziune a UE prevede aproximativ o treime din bugetul Comunităţii

Europene pentru creşterea coeziunii economice şi sociale în întreaga UE. Principalul

obiectiv pentru perioada următoare de finanţare va consta în promovarea creşterii

economice şi a creării de locuri de muncă în conformitate cu Strategia Lisabona şi

conform definiţiei din Ghidul Strategic al Comunităţii 2007-2013. O caracteristică-

95

cheie a politicii de coeziune este faptul că se bazează pe un sistem de programare

eficient care stabileşte modul în care vor fi cheltuite fondurile pe o perioadă de şapte

ani. În toate statele membre UE – în unele mai mult decât în altele – folosirea

fondurilor politicii de coeziune va afecta direcţiile de dezvoltare naţionale sau

regionale, procesul de programare devenind astfel un mecanism important de

planificare a dezvoltării. Prin urmare, este extrem de important să se integreze de la

bun început protecţia mediului şi inovaţia în acest domeniu în cadrul planurilor şi

programelor, atât pentru a profita de avantajele pe care creşterea bazată pe protecţia

mediului le poate aduce unei societăţi, cât şi pentru a stimula continua dezvoltare

durabilă în cadrul UE.

VII.6. Fondul European de Investiții

A fost înființat în anul 1994, în baza unei decizii din 11 decembrie 1992 a

Consiliului European, cu ocazia Summit-ului de la Edinburg. Aflat în gestiunea

Comisiei Europene, Fondul își propune să finațeze dezvoltarea IMM prin garantarea

împrumuturilor acestora. Prin crearea FEI s-a dorit o reducere a șomajului și o

relansare a creșterii economice, IMM-urile fiind recunoscute pentru numărul mare de

locuri de muncă create și pentru contribuția lor importantă și în ceea ce privește

creșterea economică.

FEI este o instituție de drept internațional, cu personalitate juridică proprie și care se

bucură de autonomie financiară. În structura sa organizatorică intră:

1. Adunarea Generală, formată din reprezentanți ai acționarilor, cu atribuții de

decizie în privința activității curente și dezvoltării Fondului.

2. Consiliul de Supraveghere, format din 7 membrii permanenți și 7 supleanți,

numiți pentru un mandat de doi ani de către acționari. Atribuțiile sale se referă

în primul rând la stabilirea direcțiilor de acțiune, raportând anual evoluțiile

Adunării Generale.

3. Comitetul Financiar, format din trei membri numiți de către cele trei categorii

de acționari, este obligat să acționeze în numele FEI.

96

VII.7. Programul SAPARD

Este un instrument financiar oferit de Uniunea Europeană pentru a ajuta statele

candidate (țările care și-au depus cererea de aderare la Uniunea Europeană) în

procesul de pre-aderare în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale.

Agenția SAPARD România implementează Programul Național pentru

Agricultură și Dezvoltare Rurală (PNADR). Programul Național pentru Agricultură și

Dezvoltare Rurală este documentul de bază care a contribuit la implementarea aquis-

ului comunitar în perioada de pre-aderare a României.

Elaborarea priorităților în cadrul strategiei de dezvoltare rurală se bazează pe

următoarele două principii importante:

- puternica corelare între priorități, corelând măsurile corespunzatoare

fiecarei priorități, mai ales în vederea obținerii unor rezultate cumulate

care să asigure dezvoltarea lanțului de producție, stabilizarea pieței

agroalimentare și implicit o dezvoltare integrată a spațiului rural;

- promovarea prealabilă a anumitor priorități, care să asigure dezvoltarea

unor resurse în zonele cu potențial, precum și o bună orientare și

administrare a fondurilor programului.

97

VII.8. Programul ISPA

(Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) este unul dintre cele trei

instrumente de finanțare nerambursabilă (împreună cu Phare și Sapard) care vor

sprijini țările candidate în pregătirea lor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ispa a

finanțat în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport și de

mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 și s-a derulat în următoarele state din

Centrul și Estul Europei: România și Bulgaria, în Republica Cehă, Estonia, Ungaria,

Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia (state membre ale Uniunii Europene

de la 1 mai 2004).

Obiective generale

- să sprijine România în vederea alinierii standardelor sale de mediu la cele

ale Uniunii Europene;

- să extindă și să conecteze rețelele de transport proprii cu cele trans-

europene;

- să familiarizeze țările beneficiare cu politicile și procedurile aplicate de

Fondurile Structurale si de Coeziune ale Uniunii Europene.

Ca urmare a aprobării de către Consiliul UE a Regulamentului Ispa, Comisia

Europeană a propus o alocare indicativă a resurselor ISPA pentru fiecare țară

beneficiară. România este a doua țară dupa Polonia, în ceea ce privește dimensiunea

resurselor alocate (240 milioane € pe an) împărțite aproximativ egal între proiectele

de infrastructură, de transport și cele de mediu.

VII.9. Programul PHARE

Este unul dintre cele trei instrumente de pre-aderare finanţat de către Uniunea

Europeană pentru a asista ţările candidate din Europa Centrală şi de Est candidate la

aderarea la Uniune.

Creat iniţial în 1989 pentru a asista Polonia şi Ungaria, programul PHARE

acoperă la ora actuală zece ţări. El asistă cele opt state membre noi: Republica Cehă,

98

Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia, precum şi Bulgaria

şi România într-o perioadă de restructurare economică şi schimbare politică masivă.

În urma invitaţiei făcute de Consiliul de la Copenhaga în 1993 ţărilor din Europa

Centrală şi de Est să aplice pentru aderarea la comunitate, sprijinul PHARE a fost

reorientat în acest sens, incluzând o expansiune pronunţată pentru sprijinul investiţiei

în infrastructură. Focarul total de pre-dezvoltare al PHARE a fost realizat în 1997, ca

răspuns privind lansarea procesului prezent de expansiune al Consiliului de la

Luxemburg. Fondurile Phare se concentrează complet asupra pre-ascensiunii

priorităţilor subliniate în Hărţile şi Parteneriatele de Dezvoltare care formează

priorităţile generale pe care ţările trebuie să le suplinească pentru a pregăti creşterile şi

resursele disponibile pentru a le ajuta să facă astfel. Programul Naţional pentru

Adoptarea Câştigului este orarul ţării candidate pentru pregătirea aderării. El

estimează sincronizarea şi costurile paşilor necesari pentru pregătirea ţării pentru

aderare, implicările de personal şi resursele financiare.

Obiective:

1. Întărirea administraţiilor şi instituţiilor publice pentru funcţionarea eficientă întru

Uniunea Europeană.

2. Promovarea convergenţei cu legislaţia vastei legislaţii a Uniunii Europene (acquis

communautaire) şi reducerea nevoilor de perioade de tranziţie.

3. Promovarea coeziunii economice şi sociale.

Aceste orientări au fost îmbunătăţite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD

şi ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală şi a agriculturii (SAPARD) şi proiectele de

infrastructură în domeniile de mediu şi transporturi (ISPA) permiţând Phare să se

concentreze asupra priorităţilor cheie care nu erau acoperite de aceste domenii.

99

VIII. SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE

ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

1993- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie o

asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele Membre

ale acestora, pe de altă parte);

1995- 1 februarie - intră în vigoare Acordul European;

- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

1997- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii

de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998

100

- Noiembrie - Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de

aderare a României la Uniunea Europeană;

1999- Iunie - România adoptă Planul National de Aderare la Uniunea Europeană;

- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu şase

ţări candidate, printre care şi România;

2000- Februarie - in cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată

lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor

de aderare a României;

2002- 13 noiembrie - Comisia adoptă o „Foaie de parcurs” pentru Romania şi Bulgaria;

- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca

dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;

- 12-13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10

noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;

2003- 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de

Aderare cu România;

2004- 17 decembrie – la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte

confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană;

2005- 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană;

- 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster

din Luxemburg, Preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul de

Aderare la Uniunea Europeană;

2007- România devine Stat Membru al Uniunii Europene

Aderarea unui stat la Uniunea Europeană

Pentru a putea deveni membru al Uniunii, un stat trebuie să îndeplinească

două condiţii:

- să fie stat european;

101

- să respecte o serie de principii: al libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor

omului şi al libertăţilor fundamentale şi statului de drept (principii menţionate în

articolul 6 (1) al Tratatului UE).

Statul respectiv trebuie să depună o cerere de aderare la Consiliul UE. Comisia

Europeană publică apoi o opinie referitor la aceasta, iar Parlamentul European trebuie,

conform procedurilor, să dea avizul conform. Dacă opinia Comisiei este pozitivă,

Consiliul decide, prin vot în unanimitate, dacă i se acordă ţării respective statutul de

stat candidat şi deschiderea negocierilor de aderare.

Într-o primă etapă a negocierilor, se face o analiză detaliată a compatibilităţii

legislaţiei respectivului stat candidat cu acquis-ul comunitar, denumită „screening”,

procesul de negociere fiind practic început prin publicarea raportului de screening.

Se derulează apoi negocierile de aderare, pe capitole, fiecare capitol fiind deschis spre

negociere în momentul în care Uniunea Europeană consideră că ţara candidată

respectivă a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu.

Procesul de negociere se referă la adoptarea de către statul candidat a unor

reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării

întregului acquis din domeniu.

Pentru fiecare capitol, statul candidat depune un document de poziţie.

Consiliul adoptă apoi, în baza propunerii Comisiei, o poziţie comună care permite

deschiderea capitolului respectiv. După ce se ajunge la o poziţie comună, a Uniunii

Europene şi a statului candidat, capitolul este considerat a fi închis provizoriu. Pentru

oricare dintre capitole se pot stabili, de comun acord, o serie de aranjamente de

tranziţie, prin care se acordă statului respectiv o anume perioadă de graţie referitoare

la aplicarea unor reguli comune. Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi

definitiv închis până în momentul în care toate capitolele sunt finalizate. Rezultatele

negocierilor pentru toate capitolele sunt incluse, după încheierea acestora într-un

proiect de Tratat de Aderare, convenit între Consiliu şi statul în curs de aderare.

După consultarea Comisiei şi după primirea avizului conform al Parlamentului

European, Tratatul este semnat de către Statele Membre şi statul în curs de aderare.

Pentru ca aderarea să aibă loc la data menţionată în tratat (data la care acesta intră în

vigoare), tratatul trebuie ratificat de către toate statele semnatare. În unele state

ratificarea se face prin vot în parlamentul naţional, pe când în altele se organizează

referendum.

102

Negocierile şi, de altfel, întreaga perioadă de preaderare, au o durată diferită

de la un stat candidat la altul, în funcţie de gradul de pregătire a statului respectiv şi de

ritmul în care se desfăşoară procesul de adaptare a instituţiilor, standardelor şi a

infrastructurii sale, pentru a putea face faţă obligaţiilor care decurg din statutul de stat

membru. În perioada de preaderare, Comisia Europeană publică anual un Raport de

Ţară care prezintă stadiul relaţiilor dintre respectiva ţară candidată şi Uniune şi face o

evaluare a realizărilor din ultimul an. În final, Raportul prezintă principalele măsuri pe

care ţara respectivă le mai are de adoptat în vederea aderării. După încheierea

negocierilor, Rapoartele de Ţară sunt înlocuite de Rapoarte de Monitorizare.

Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficienţe grave în transpunerea şi

punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv,

justiţie şi afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de

până la trei ani de la data aderării. Aderarea României a fost insoţită şi de o serie de

măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia

deficienţele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole, reformei

sistemului judiciar şi luptei impotriva corupţiei. Pentru ultimele două componente a

fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a îmbunătăţi

funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi judiciar şi de a remedia

deficienţele grave în lupta împotriva corupţiei.

Care sunt principalele avantaje ale aderării ?

Creştere economică durabilă; retehnologizarea industriei, modernizarea

agriculturii şi transporturilor, dezvoltarea infrastructurii;

Sporirea volumului de investiţii străine directe, crearea unor noi capacităţi

de producţie, care să permită fabricarea unor produse finite de calitate

superioară conform standardelor UE şi cu piaţă de desfacere asigurată;

Protecţia sporită a consumatorilor, fiind monitorizaţi – ca viitor stat

membru – de Agenţia Europeană pentru Siguranţa Alimentară;

Creşterea economiilor şi investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalităţii prin

politici de impozitare mai relaxate;

Extinderea şi modernizarea pieţelor de capital;

Dezvoltarea afacerilor şi a sectorului privat, stimularea concurenţei (care

duce la scăderea preţurilor);

În domeniul agriculturii, integrarea va conduce la :

103

- creşterea productivităţii agricole, îndeosebi prin accesul la FEOGA şi

la tehnologii performante;

- stimularea dezvoltării exploataţiilor mijlocii (50 ha) şi mari (peste

100 ha);

- îmbunătăţirea accesului produselor agricole pe piaţa UE şi dispariţia

tuturor barierelor comerciale;

- încetinirea migrării forţei de muncă din agricultură spre centrele

urbane şi a îmbătrânirii populaţiei din zonele rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în mediul rural prin dezvoltarea

lucrărilor de infrastructură şi crearea unor unităţi de industrializare a

produselor agricole.

Acces pe piaţa muncii din statele membre ale UE;

Îmbunătăţirea substanţială a nivelului de trai şi a calităţii vieţii întregii

populaţii a ţării;

Cetăţenia europeană va oferi dreptul de a călători, munci, a se stabili şi de

a participa la alegeri în orice stat membru.

Costurile aderării

Aderarea la Uniunea Europeană presupune şi costuri. Se poate spune că,

costurile aderării coincid cu costurile reformei pentru trecerea la democraţie şi la o

economie de piaţă funcţională. Între constrângerile aderării menţionăm:

- nevoia de restructurare a economiei româneşti pentru a fi capabilă să reziste

forţelor concurenţiale din economia mondială şi mai ales din Piaţa internă a Uniunii.

Aceasta înseamnă privatizare, modernizare şi retehnologizare, creşterea productivităţii

muncii, reducerea subvenţiilor de la stat şi eliminarea „găurilor negre” din economie;

- eliminarea fărâmiţării şi creşterea exploataţiilor agricole în măsură să asigure

practicarea unei agriculturi moderne, de înalt randament; respectarea strictă a

normelor sanitar-veterinare în producerea, exploatarea şi comercializarea produselor

etc.

- disciplină financiară şi bugetară strictă, eliminarea evaziunii fiscale şi

reducerea economiei subterane, scăderea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii monedei

naţionale;

104

- asigurarea de la buget sau din fondurile comunităţilor locale, prin co-

finanţare, a proiectelor derulate cu sprijinul financiar al UE.

IX. GLOSAR:

1. Acquis comunitar

Termenul „acquis communautaire” sau „acquis comunitar” este practic intraductibil.

S-ar putea traduce prin „obţinut”, „cucerit”. Englezii au încercat să-l traducă prin

„community patrimony”, dar au renunţat.

Acquis-ul comunitar este fundamentul comun alcătuit din drepturi şi obligaţii ce revin

tuturor statelor membre din cadrul Uniunii Europene. Acest acquis se află într-o

permanentă schimbare, cuprinzând următoarele:

- conţinutul, principiile şi obiectivele politice stipulate în tratate;

- prevederile legale prevăzute în tratate şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie;

105

- declaraţiile şi rezoluţiile luate în cadrul Uniunii;

- actele privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună;

- actele emise în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne;

- acordurile internaţionale încheiate de Comunitate precum şi acordurile încheiate

între statele membre în domenii conexe activităţii Uniunii.

Acquis-ul comunitar nu cuprinde aşadar doar dreptul comunitar în sens restrâns, ci şi

toate actele emise sub egida celui de-al doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene,

precum şi obiectivele comune, stabilite prin tratate.Ţările candidate trebuie să accepte

acest acquis comunitar, înainte de a adera la Uniune. Nu există decât foarte puţine

cazuri în care au fost acceptate unele excepţii sau derogări de la regulile generale.

Uniunea are ca scop menţinerea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar. El nu trebuie

însă să involueze. Acquis-ul comunitar se întinde pe aproximativ 80.000 de pagini.

Preluarea în întregime a „acquis-ului comunitar” este o condiţie obligatorie

pentru aderarea unei ţări candidate la UE, fiind unul din criteriile pentru aderare

stabilite în 1993, de Consiliul European de la Copenhaga.

2. Armonizare legislativă este un proces prin care legislaţia ţărilor membre şi

ale celor candidate la aderare se aliniază dreptului comunitar. Armonizarea legislativă

este necesară pentru buna funcţionare a Pieţei Unice comunitare.

În cazul României, armonizarea legislaţiei naţionale cu normele UE, a început,

în 1995, după ratificarea de către ţările UE a Acordului European de Asociere.

Armonizarea nu înseamnă preluarea ca atare a normelor europene, concretizate în

peste 90.000 pagini de documente, ci transpunerea lor în legislaţia naţională. De

aceea, orice proiect de lege înaintat Parlamentului trebuie să menţioneze dacă este sau

nu armonizat cu legislaţia europeană.

3. Acordurile comerciale se încheie exclusiv în domeniul comercial,

conţinutul lor limitându-se de regulă la reglementarea unor operaţiuni de import-

export cu produse specifice. De exemplu: Acordul comercial din 1980 cu Australia şi

Noua Zeelandă privind limitarea importurilor de carne de oaie şi capră pe teritoriul

comunitar.

4. Acordurile de cooperare cuprind nu doar prevederi comerciale (cum ar fi

acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a unor cote sporite la

106

export), dar şi cooperarea în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic. UE a semnat

asemenea acorduri cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din Pactul Andin

(1984) cu China (1984), cu statele ASEAN.

5. Acorduri de parteneriat şi cooperare sunt acordurile încheiate, între

1997-1998, cu Rusia, Ucraina, Republica Moldova şi alte state din fostul spaţiu

sovietic şi conţin ca element nou, o clauză privind democratizarea.

6. Acorduri de stabilizare şi cooperare au fost încheiate în 2003, de către

UE cu Albania, Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Macedonia.

7. Acorduri de asociere care prevăd acţiuni comune şi proceduri speciale de

cooperare, dar au şi componente comerciale.

Sunt circa 60 de ţări din Africa, Pacific, Caraibe (Grupul Lomé) sau din

bazinul Mării Mediteraneene care au semnat asemenea acorduri.

8. Acordurile Europene sunt cele mai complexe dintre toate actele bilaterale

internaţionale încheiate între UE şi terţe ţări.

Acestea sunt, de fapt, acorduri de asociere de nivel superior, special concepute

pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care au ca obiectiv final aderarea la UE.

Acestea prevăd crearea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale într-un

interval de 9 – 10 ani şi eliminarea barierelor protecţioniste din calea circulaţiei

mărfurilor. Logica acestor acorduri a fost diminuarea protecţionismului şi creşterea

concurenţei pentru crearea unei economii de piaţă competitive şi funcţionale.

România a încheiat cu UE un „Acord European” la 1 februarie 1993, care a

intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

9. Agenda 2000

- este un program de acţiune adoptat de către Comisia Europeană în 15 iulie 1997 şi

reprezintă răspunsul Comisiei la cererea Consiliului European de la Madrid

(decembrie 1995) de a prezenta un document de ansamblu asupra lărgirii, reformei

politicilor comune, cadrului financiar al Uniunii, începând cu 31 decembrie 1999.

Opiniile Comisiei asupra candidaturilor la aderare sunt anexate acestui document care

107

abordează ansamblul problemelor cu care se confruntă Uniunea Europeană la început

de nou secol.

Conţine trei secţiuni:

1. prima abordează problema funcţionării interne a Uniunii Europene, în special

reforma politicii agricole comune şi a politicii de coeziune economică şi socială.

Include, de asemenea, recomandări care vizează abordarea provocării lărgirii în cele

mai bune condiţii şi propune punerea în practică a unui nou cadru financiar pentru

perioada 2000-2006;

2. a doua propune o strategie de pre-aderare consolidată, prin integrarea a două noi

elemente:

parteneriatul pentru aderare şi participarea extinsă a ţărilor candidate la programele

comunitare şi mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar;

3. a treia constituie un studiu de impact al efectelor lărgirii asupra politicii Uniunii

Europene.

Aceste priorităţi au fost traduse în aproape 20 de propuneri legislative de către

Comisie în 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic global

asupra acestui pachet legislativ în martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finală a

măsurilor în acelaşi an. Ele acoperă pentru intervalul 2000 - 2006, patru domenii

strâns legate:

- reforma politicii agricole comune;

- reforma politicii structurale;

- instrumentele de pre-aderare;

- cadrul financiar.

10. Arhitectura europeană

Termenul desemnează ansamblul organizațiilor, instituțiilor, tratatelor și

relațiilor cutumiare în jurul cărora se articulează spațiul european pentru a rezolva

împreună probleme de interes comun. O parte esențială a acestei arhitecturi a fost

stabilită de către Tratatul Uniunii Europene care a instaurat trei piloni: Comunitatea

europeană, Politica externă și de securitate comună și Cooperarea în domeniul

Justiției și al Afacerilor Interne.

108

Al doilea și al treilea pilon sunt tratați de către instituțiile Comunității (Consiliul

European, Consiliul de Miniștri, Comisia, Parlamentul European), dar prin proceduri

de natură interguvernamentală.

11. Asistenţă de preaderare

Asistenţa de preaderare are rolul de a ajuta statele candidate în îndeplinirea

criteriilor de aderare (criteriile de la Copenhaga) şi este stabilită prin parteneriatele de

aderare. Pentru ca statele candidate să poată realiza schimbările necesare la nivel

instituţional în vederea alinierii la acquis-ul comunitar şi pentru a putea face faţă

obligaţiilor care decurg din statutul de stat membru, sunt necesare investiţii

considerabile.

În perioada 2000-2006, asistenţa de preaderare a constat în trei instrumente financiare:

- PHARE – program destinat consolidării instituţionale, investiţiilor în infrastructură

şi coeziunii economice şi sociale ;

-ISPA – destinat dezvoltării infrastructurii în domeniul mediului şi al transporturilor;

- SAPARD – pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

În perioada 2007-2012, va funcţiona un singur instrument de preaderare, IPA

(Instrument for Pre-accession Assistance – Instrument pentru asistenţa de preaderare),

înlocuind toate instrumentele de preaderare anterioare.

12. Banca Centrală Europeană

A fost inaugurată pe 30 iunie 1998. De la 1 ianuarie 1999 a preluat

responsabilitatea implementării politicii monetare europene, așa cum este definită de

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Organele de decizie ale Băncii

Centrale Europene (Consiliul Director și Comitetul Executiv) conduc, în mod direct,

acest sistem care are ca sarcini gestionarea circulației masei monetare, realizarea

operațiunilor valutare, păstrarea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor

membre și promovarea bunei funcționări a sistemelor de plată. BCE a preluat

activitatea Institutului Monetar European (IME), căruia îi succede.

Tratatul de la Nisa, adoptat în decembrie 2000, nu a schimbat componența Consiliului

Director al BCE (care cuprinde membrii Comitetului Executiv și guvernatorii băncilor

centrale naționale), dar permite modificări ale procedurilor de luare a deciziilor

(deciziile se iau, în general, prin majoritatea simplă a membrilor, fiecare având un

109

singur vot). Orice schimbare de acest fel necesită o decizie unanimă a Consiliului

European, care trebuie apoi ratificată de către Statele Membre.

13. Cartea Albă

Cărțile Albe ale Comisiei Europene sunt documente ce conțin propuneri de

acțiune comunitară în domenii specifice. În anumite cazuri, Cărțile Albe urmează unei

Cărți Verzi publicate de către Comisie în scopul lansării unui proces de consultare la

nivel european. Printre exemple sunt Cărțile Albe cu privire la edificarea pieței

interne, la creșterea economică, competitivitate și ocuparea forței de muncă, sau la

adoptarea acquis-ului de către statele asociate din țările Europei Centrale și de Est în

domeniile relevante pentru piața internă. Când o Carte Albă a fost primită favorabil de

către Consiliu, ea poate deveni program de acțiune pentru Uniunea Europeană, în

domeniul respectiv.

14. Cartea Verde

Documentele Comisiei denumite Cărți Verzi sunt menite să stimuleze

dezbaterea și să lanseze un proces de consultare la nivel european asupra unui subiect

anume (cum ar fi politica socială, moneda unică, telecomunicațiile).

Aceste consultări ar putea conduce la publicarea unei Cărți Albe care să transpună

concluziile dezbaterii în propuneri practice pentru acțiunile comunitare.

15. Cetățenia Uniunii

Cetățenia Uniunii presupune deținerea nationalității unuia dintre Statele

Membre. Cu alte cuvinte, oricine are naționalitatea unui Stat Membru este considerat

cetățean al Uniunii Europene.

Pe lângă drepturile și obligațiile înscrise în Tratatul de constituire a Comunității

Europene, cetățenia Uniunii conferă patru drepturi speciale:

- libertatea de circulație și de stabilire a reședintei oriunde în Uniunea Europeană;

- dreptul de a vota și candida în alegerile locale și pentru Parlamentul European, în

țara de reședință;

- dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terț (care nu este membru al Uniunii

Europene), de protecție consulară și diplomatică din partea autorităților unui alt stat

membru, în cazul în care statul din care provine persoana respectivă nu are

110

reprezentanță diplomatică sau consulară în acel stat terț;

- dreptul de petiție și recurs la Mediatorul European.

Introducerea noțiunii de cetățenie a Uniunii nu înlocuiește, desigur, pe cea de

cetățenie natională, ci este o completare a acesteia. Cetățenia Uniunii dă un sens mai

profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană.

16. Clauza de suspendare

Clauza de suspendare a fost introdusă în Tratatul asupra Uniunii Europene

prin Tratatul de la Amsterdam. Conform acestei clauze, în cazul în care un stat

membru încalcă principiile pe care se fundamentează Uniunea (libertate, democrație,

respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept), unele

din drepturile sale (cum ar fi dreptul de vot în Consiliul de Miniștri) pot fi suspendate,

dși obligațiile sale vor rămâne neschimbate.

17. Clauza de salvgardare

Este compusă din mecanisme de salvgardare la care se recurge în ultimă instanţă,

care pot fi activate pentru a preveni sau a remedia anumite probleme sau ameninţări la

adresa funcţionării Uniunii. Orice măsuri adoptate trebuie să fie proporţionale cu

deficienţele în cauză.

Legislaţia UE, care se aplică tuturor statelor membre, prevede numeroase măsuri de

salvgardare în cadrul diferitelor politici comunitare.

Pe lângă aceasta, Tratatul de aderare a Bulgariei şi României prevede măsuri de

protecţie suplimentare pentru a aborda eventualele dificultăţi legate de aderare.

Următoarele trei măsuri de salvgardare pot fi invocate în interval de 3 ani de la aderare:

clauză generală de salvgardare economică;

clauză specifică de salvgardare privind piaţa internă;

clauză specifică de salvgardare privind justiţia şi afacerile interne.

18. Comunitatea Economică Europeană (CEE)

La data de 25 martie 1957 cele şase state membre ale CECO au semnat la

Roma Tratatele pentru instituire a CEE şi a CEEA. CEE a fost şi este încă cea mai

importantă dintre aceste trei organizaţii. Cele mai însemnate obiective ale acesteia

111

erau construirea unei pieţe comune pe baza uniunii vamale, adică desfiinţarea tuturor

limitelor economice, coordonarea politicii economice, precum şi ridicarea

standardului de viaţă în cadrul Comunităţii. Ea a urmat, la fel ca CECO, modelul unei

integrări pe sectoare, în acest caz economice, care se împletea cu speranţa ca

integrarea economică să aducă după ea şi o integrare la nivel politic.

19. Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi

importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de

domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Două treimi

dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi

Consiliu.

20. Cooperare

Procedura de cooperare a fost introdusă de Actul Unic European care a acordat

Parlamentului European o influenţă mai mare în procesul legislativ prin acordarea

posibilităţii celor două analize „lecturi”. Iniţial, sfera acestei proceduri a fost lărgită

destul de mult de către Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Amsterdam

schimbând tendinţa prin încurajarea procedurii de codecizie (Art. 251 din tratatul CE).

Procedura de cooperare se va aplica astfel acum exclusiv în domeniul uniunii

economice şi monetare.

21. Decizie de neparticipare

Decizia de neparticipare este o scutire acordata unei țări care nu dorește să se

alăture celorlalte state membre ale Uniunii într-un anumit domeniu al cooperării

comunitare, ca mod de evitare a unui impas general. Marea Britanie, de exemplu, a

cerut să i se permită să nu participe la a treia etapa a Uniunii Economice și Monetare

(UEM), clauze similare fiind convenite cu Danemarca în ceea ce privește UEM,

apărarea și cetățenia europeană.

22. Euro

Este moneda oficială a 16 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Aceste state, cunoscute colectiv ca „Zona euro”, sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,

Slovacia, Slovenia şi Spania. Euro mai este folosit cu acordul comunităţii în Monaco,

112

San Marino şi Vatican, iar trei alte state , Andorra, Kosovo (nerecunoscut de România

şi Republica Moldova) şi Muntenegru, utilizează moneda europeană fără să aibă

acordul UE. Estimările arată că euro este folosit zilnic de aproximativ 327 de milioane

de europeni. Numele euro a fost adoptat oficial pe 16 decembrie 1995, iar moneda

însăşi a intrat pe pieţele internaţionale pe 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-numita

unitate monetară europeană (ECU), iar apoi, pe 1 ianuarie 2002 a fost introdusă în

circulaţie, înlocuind în cele din urmă monedele naţionale din Zona euro.

23. Euratom

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, sau EURATOM, este o

organizaţie internaţională formată din statele membre ale Uniunii Europene,

constituind una dintre cele două comunităţi europene. A fost instituită la 25 martie

1957, printr-un al doilea tratat de la Roma, semnat în aceeaşi zi cu mult mai faimosul

Tratat de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE). Comunitatea

Economică Europeană este o entitate separată, dar organizaţia este complet integrată

cu Uniunea Europeană. Structurile EURATOM şi CEE (împreună cu Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, desfinţată în 2002), au fuzionat în 1967, printr-un

tratat semnat în 1965. Denumirea de „comunităţi europene”, ca în Comisia

Comunităţilor Europene sau Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene sublinează

ocazional existenţa a două instituţii distincte.

24. Eurojust

Eurojust este un organism al Uniunii Europene, înfiinţat în 2002, menit să

promoveze şi să amelioreze coordonarea investigaţiilor şi urmăririlor penale

desfăşurate de autorităţile judiciare competente din statele membre ale Uniunii

Europene, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată

şi transfrontalieră.

25. Integrare europeană

Prin integrare se înţelege de regulă evoluţia comună a mai multor părţi spre un

tot comun. Prin integrare politică se înţelege procesul şi/sau rezultatul alipirii mai

multor entităţi politice (de ex. state) într-o unitate supraordonată. Prin integrare

europeană se înţelege alipirea statelor membre în Uniunea Europeană.

113

26. Integrare euro-atlantică

Integrarea euro-atlantică înseamnă, în limbajul comun, aderarea la NATO, care

are şi o dimensiune trans-atlantică.

De reţinut însă că aderarea este doar primul pas, desigur foarte important, pe

calea integrării în Uniune. Integrarea propriu-zisă reprezintă un proces mult mai

îndelungat.

27. Interguvernamental

Termenul defineşte un principiu structural în care procesul de luare a

deciziilor este dominat de statele membre. Este caracterizat prin voturi unanime în

Consiliu şi prin rolul de subordonare jucat de instituţiile europene Comisie, Parlament

şi Curtea de Justiţie.

28. Ratificarea

În conformitate cu legislaţia internaţională, tratatele internaţionale trebuie

ratificate de partenerii contractuali pentru a putea intra în vigoare. Conform legislaţiei

naţionale, fie parlamentul, fie cetăţenii prin referendum, sunt responsabili cu

ratificarea.

29. Structuri vest-europene sau structuri europene

Deşi unele structuri despre care am vorbit, precum NATO, UEO, CEE şi

Consiliul Europei au fost, la creare, doar structuri vest-europene, în timp, acestea au

devenit general-europene sau pan-europene. În aceste condiţii, nimeni nu mai ridică

obiecţiuni privind denumirea acestora. Prin lărgirea lor spre Europa Centrală şi de Est,

aceste organisme reprezintă mai mult sau mai puţin întreaga Europă. Totuşi, singura

organizaţie cu adevărat pan-europeană, care reprezintă întreaga Europă, este Consiliul

Europei.

30. Summit

Întâlnirile şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului sunt numite

"summit". Ele sunt organizate de statul ce asigură presedinţia Consiliului. In

conformitate cu tratatul în vigoare, preşedinţia se roteşte la fiecare jumatate de an,

114

ceea ce înseamnă că are loc un summit cel puţin de două ori pe an. Dintre aceste două

întruniri, una trebuie să aibă loc în Bruxelles.

31. Supranaţional

Termenul „supranaţional” descrie un principiu structural prin care Instituţiile

UE domină luarea deciziilor în cadrul UE. Se caracterizează prin votul majoritar în

cadrul Consiliului, rolul central jucat de Comisie şi PE ca instituţii autonome precum

şi prin caracterul obligatoriu al legislatiei comunitare.

32. Uniunea Europeană (UE)

Termenul de Uniune Europeană a fost stabilit cu ocazia Summitului de la

Paris din anul 1972. El a devenit stindard pentru planurile de reformă în vederea

alcătuirii viitoare a Comunităţii. La Maastricht a fost semnat, la data de 7 februarie

1992, Tratatul pentru Uniunea Europeană, Uniunea Europeană devenind astfel

acoperiş comun pentru CE, pentru Politica de Apărare şi Securitate Comună şi pentru

colaborarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Termenul de „Uniune”

semnifică atât o stare de fapt cât şi perspectivele de viitor ale procesului de integrare,

o „uniune din ce în ce mai strânsă a popoarelor din Europa”.

115

X. Bibliografie:

1. Anghel M. Ion, Personalitatea juridică și competențele Comunităților Europene /

Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2007.

2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea

Europeană, Editura Trei, București, 2001.

3. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniuea Europeană, Polirom,

Iași, 2008.

4. Bîrzea, Cezar, Cetățenia europeană, SNSPA-Politeia, București, 2005.

5. Bîrzea Cezar , Politicile și institutiile Uniunii Europene, Editura Corint, București,

2001.

6. Bousquet, Antoine, Education et formation dans L’Union europeenne, La

Documantation Francaise, Paris, 1998.

7. Cociuban Aristide, Extinderea Uniunii Europene și România, Editura Apimondia,

București, 2002.

116

8. Defarges Moreau, Philippe, Instituţiile europene, Editura Amarcord, Timişoara,

2002.

9. Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Teora, 2000.

10. Ferreol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Polirom, Iași, 2001.

11. Marga, Andrei, Filosofia unificarii europene, ediția II, Cluj-Napoca, Biblioteca

Apostrof, 1997.

12. Michel, Denis, Renou, Dominique, Dictionnaire des termes européens, Paris,

2001.

13. Nedelcu, Mioara, Construcţia europeana procese şi etape, Editura Tipo Moldova,

Iaşi, 2008.

14. Profiroiu, Marius, Popoescu, Irina, Politici europene, Editura Economică,

București, 2003.

15. Stoica, Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura

Oscar Print, București, 2001.

16. Urwin, Derek W., Dictionar de istorie și politică europeană: 1945-1995,

Institutull European, Iași, 2000.

17. Wallace, Helen, Wallace William, Pollack Mark, Elaborarea politicilor în

Uniunea Europeană, Institutul European din România, 2005.

Referințe electronice

- www.infoeuropa.ro ;

- www.descoperaeuropa.ro;

- www.ier.ro ;

- www.euromoneda.ro ;

- www.europeana.ro ;

- www.dadalos-europe.org

- www.europa.eu

117