Tema 1: Fiscalitatea în relațiile economice externe1. Principiile internaționale de formare a sistemelor fiscale2. Funcțiile sistemului fiscal internațional3. Clasificarea sistemului fiscal4. Tendințele în dezvoltarea sistemelor fiscale

= 1 =Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni efectuate în baza legii c/e au

ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Pt ca un sistem fiscal să poată fi considerat rațional trebuie să satisfacă o serie de cerințe sau principii c/e se referă la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitului, precum și la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală. Astfel, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor principii sau cerințe și anume:

1. Principiul de echitate fiscală2. Principiul de politică financiară3. Principiul de politică economică4. Principiul social-politic.

Principiul de echitate fiscală. Echitatea fiscală reprezintă dreptate și justiție în materie de impozite. Aceasta presupune impozitarea diferențiată a veniturilor și a averii, în f-ie de puterea contributivă a subiectului impozitului și scutirea de plata impozitelor a persoanelor cu venituri mici. Echitatea fiscală indică îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, ca de exemplu:

- Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozite a unui anumit venit c/e ar permite satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Putem remarca că minimul neimpozabil poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe cu precădere la impozitul pe venit.

- Fixarea sarcinii fiscale în f-ie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică luarea în considerație a mărimii venitului sau averii c/e e/e obiectul impunerii precum și a situației contribuabilului, cum ar fi situația familiară.

- Instalarea parității fiscale, ceea ce înseamnă că la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită egală cu sracina fiscală a altei categorii socilae.

- Instituirea impunerii generale, adică impunerea trebuie să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele c/e realizează venituri sau c/e posedă un anumit gen de avere, cu excepția persoanelor a căror venituri se situează suib nivelul minim neimpozabil.Condițiile expuse mai sus își găsesc reflectare în modul de dimensionare a impozitului.

Practica fiscală, în acest sens cunoaște impunerea în sume fixe și impunerea în sume procentuale.Impunerea în sume fixe e/e de origine mai veche și respectiv are un grad mai mare de

subiectivism. Un asemenea impozit cunoscut sub denumirea de capitație era răspîndit pe larg în evul mediu. Cuantumul impozitului era stabillit abuziv, fiind determinat nu de mărimea venitului sau verii, și nici de situațioa personală a plătitorului, dar de necesarul de mijloace pt a fi colectate. Evident, acest procedeu de impunere nu se potrivește cu echitatea fiscală. Odată cu liberalizarea economică, impunerea în sume fixe a cedat treptat locul impinerii în cote procentuale. Practica fiscală a generat diversificarea caracterului cotelor, astfel poate fi întîlnită:

- Impunerea în cote proporționale

- Impunerea în cote progresive- Impunerea în cote regresive.

Impunerea în cote proporționale reprezintă o manifestare nemijlocită a egalității în fața impozitelor. În cazul acestui procedeu de impunere se menține constantă cota de impunere, indiferent de modificarea mărimii obiectului impunerii, prin urmare se aplică aceeași cotă, oricare ar fi dimensiunile materiei impozabile, cota impunerii rămîne invariabilă. Prin aceasta se asigură în permanență aceeași proporție între volumul venitului sau valoarea averii și cunatumul impozitului datorat. Impunerea în cote proporționale e/e proprie calculării impozitului de tip real (funciar, pe imobil ș.a.) și se întîlnește în cazul impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe vamale ș.a.). Cu toate că intorducerea impunerii în cote proporționale a fost superioară față de impunerea în sume fixe, totuți nu s-a atins o justețe irevocabilă în repartizarea sarcinilor fiscale, astfel nici impunerea în cote proporționale nu a soluționat problema ce reeșea din axioma că Puterea contributivă a diferitor categorii sociale crește pe măsură ce acestea obțin venituri mai mari sau posedă averi mai importante. Depășirea acestei deficiențe a impunerii în cote proporționale s-a obținut prin introducerea impunerii în cote progresive. Acestui procedeu îi e/e caracteristic sensibilitatea cotei de impunere față de modificarea obiectului impozabil, astfel nivelul cotei nu rămîne constant, dar crește pe măsura sporirii dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cunatumului impozitului să o devanseze pe cea a volumului materiei impozabile. Cotele progresiei pot crește, fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Impunerea progresivă se întîlnește în practica fiscală sub forma impunerii în cote progresive simple și sub forma impunerii în cote progresive compuse (pe tranșe de venit). În cazul impunerii în cote progresive simple se aplică aceeași cotă asupra materiei impozabile c/e există unui plătitor. Cota de impozit va fi cu atît mai mare cu cît volumul materiei impozabile va fi mai mare. Impunerea in cote progresive simple, deși, se bazează pe creșterea cotei de impozit pe măsura sporirii mărimii materiei impozabile prezintă totuși și unele neajunsuri. Așa dar, această modalitate de impunere îi dezavantajează pe cei al căror nivel de venit se situează la limita imediat superioară celei pînă la c/e acționează o anumită cotă de impozit. Impunerea în cote progresive compuse presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe, iar pt fiecare tranșă de venit e/e stabilită o anumită cotă de impozit. Prin urmare, impozitele parțiale calculate pt fiecare tranșă de venit în parte se obține impozitul total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil. Impunerea în cote progresive compuse înlătură neajunsurile semnalate de impunerea în cote progresive simple. Aceasta e/e folosită pe larg la impunerea veniturilor obținute de persoane fizice, uneori fiind utilizată în impozite pe avere.

Practica fiscală cunoaște și impunerea în cote regresive c/e se întîlnește mai rar, atît în trecut cît și în prezent. Ea se aplică în cazuri excepționale pt perioade limitate de timp, în scopul soluționării unor probleme de ordin economic sau politic. Acestui procedeu îi e/e caracteristic de asemenea sensibilitatea cotei de impunere la modificarea obiectului impozabil, însă în acest caz nivelul cotei de impunere descrește pe măsura sporirii dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cuantumului impozitului să fie inferioară dinamicii volumului materiei impozabile. Cotele regresiei pot descrește, fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Impunerea regresivă se întînește în practica fiscală sub forma impunerii în cote regresive simple și sub forma impunerii în cote regresive compuse. În cazul impunerii în cote regeresive simple se aplică aceeași cotă asupra întregii materii impozabile c/e aparține unui plătitor. Cota de impunere va fi cu atît mai mică în limitele regresivității stabilite, cu cît volumul materiei impozabile va fi mai mare. Impunerea în cote regresive compuse presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe, iar pt fiecare tranșă de venit e/e stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea

impozitelor parțiale calculate pt fiecare tranșă de venit în parte se obține impozitul total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil. Noțiunea impunerii în cote regresive nu trebuie confundată cu noțiunea impunerii în cote progresive, astfel impozitele regresive s/t acele impozite c/e fiind achitate diminuează într-o poporție diferită veniturile afectînd mai mult veniturile mici. De regulă, impunerea regresivă se referă la impozitele indirecte. Afirmația se bazează pe faptul că impozitul indirect plătit la cumpărarea unei mărfi sau serviciu ca sumă fixă pe unitatea de produs sau sub forma cotei procentuale e/e același pt toți cumpărătorii, indiferent de mărimea veniturilor acestora. Cu alte cuvinte, ponderea impozitului indirect în venitul cumpărătorului e/e invers proporțională cu venitul acestuia. Așa dar, modul de impunere bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse într-o măsură mai mare decît celelate, permite respectarea cerințelor echității fiscale, fapt ce a determinat extinderea aplicării acestuia în practica fiscală internațională.

Principiul de politică financiară. Această grupă de principii le înglobează pe cele de ordin financiar și constituie cerințele ce oferă realizarea obiectivelor financiare, adică acumularea mijloacelor publice. Astfel, impozitul trebuie să corespundă următoarelor criterii:

- Randamentul financiar ridicat- Stabilitate- Elasticitate.

Randamentul financiar ridicat al impozitului poate fi atins prin realizarea unui șir de condiții, principalele fiind:

1. Universalitatea impozitului c/e presupune că impozitul trebuie plătit de toate persoanele fizice și juridice, c/e obțin venituri din aceeași sursă, posedă același gen de avere sau își procură aceeași categorie de bunuri. Astfel, caracterul universal al impozitului presupune ca întreaga materie impozabilă ce aparține unei persoane să fie supusă impozitării.

2. Obligativitatea impozitului c/e e/e o clauză ce include posibilitatea de evaziune fiscală, elimină eventualitatea de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă.

3. Eficiența impozitului c/e prevede că volumul cheltuielilor pt stabilirea obiectului impozabil, calcularea cuantumului și pereceperea impozitului să fie cît mai redusă.

4. Conviniența impozitului c/e înseamnă comoditatea achitării impozitului de către contribuabil, în termen și mod convenabil.Stabilitatea impozitului c/e înseamnă menținerea constantă a randamentului impozitului

de-alungul întregului ciclu economic, indiferent de faza parcursă. Acesta presupune că randamentul impozitului nu trebuie neapărat să sporească concomitent cu creșterea volumului producției și a vebiturilor în perioada de ascensiune economică și nici să scadă în perioada de recesiune economică.

Elasticitatea impozitului c/e presupune reacția automată a impozitului la condițiile economice schimbătoare fără a fi necesare ajustări în cotele impozitului, adică posibilitatea de adaptare continuă a acestuia la necesitățile de venituri ale statului. Astfel, dacă economia se află în recesiune impozitul trebuie să aducă acelașă volum de resurse financiare pt finanțarea cheltuielilor publice.

Principiul de politică economică. Acest principiu are în vedere criteriile de construcție a impozitului, datorită cărora acesta exercită înafară de misiunea financiară o altă misiune, și anume de influiențare a proceselor economice. Maniera de formare a impozitului îl transformă în isntrument de stimulare, reglementare sau deprimare economică. Impozitul în rolul de instrumente ale politicii economice pot fi folosite pt impulsionarea sau suprimarea dezvoltării

unor sectoare sau ramuri ale economiei, pt stimularea sau reducerea producției sau a consumului de mărfuri, pt extinderea exportului sau restrîngerea importului anumitor bunuri ș.a.

Încurajarea dezvoltării unui sector economic, poate fi realizată prin măsuri de ordin fiscal, cum ar fi:

- Micșorarea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor c/e își plasează capitalurile în ramura dată.

- Reducerea sau scutirea de plată a impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone produse în ramura respectivă.

- Stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul produselor sau serviciilor identice sau substituibile de profilul domeniului protejat

- Facilitatea ramonizării accelerate a capitalului fix din acest domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al întreprinderii din ramura favorizată.În scopul creșterii consumului unui anumit bun, autoritățile procedează la micșorarea sau

chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute pe vînzarea acestuia. Și situația inversă, dacă se urmărește reducerea consumului atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate la vînzarea bunului respectiv.

Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea, poate fi stimulată prin măsuri fiscale c/e consistă în restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate sau prin reducerea nivelului taxelor vamale percepute al importul anumitor mărfuri utilizate în fabricarea produselor destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecționis la importul anumitor mărfuri, iar restrîngerea exportului unor categorii de produse, prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Pt stimularea investițiilor străine se apelează la reducerea impozitului aferent profitului investit în mașini, utilaje și alte echipamente active. În scopul atragerii clasei de mijloc în procesele investiționale, se recurge la scutirea de impozit a sumelor investite de persoane cu venituri mici sau medii. În vederea combaterii inflației se recurge la majorarea impozitului. Astfel, menționăm că impozitele s/t instrumentele macroeconomice c/e pot provoca efecte cu caracter diferit, uneori diametral opus celor așteptate. Din acest punct de vedere, acțiunile de politică economică promovate prin intermediul impozitelor trebuie să fie biâne gîndite fiscal, ajustate la mediul economic și social, și concordate cu instrumentele politicii economice de natură monetară, creditară și bugetară.

Principiul social-politic. Această grupă de principii are în vedere criteriile de construcție a impozitelor, datorită cărora impozitul e/e utilizat la realizarea obiectivelor de ordin social și politic. Maniera de formare a impozitului îl transformă în element de protejare sau suprimare economică a unor grupuri sociale. Pt sprijinirea materială a contribuabililor cu venituri mici și a celor c/e au un anumit nr de persoane la întreținere se acordă unele facilități la impunere. Analog, persoanelor cu anumite merite față de țară (veteranii de război) li se acordă diferite înlesniri fiscale. Se bucură de înlesniri fiscale și grupurile social profesionale (ex. Militarii, minerii, agricultorii, angajați în condiții nocive de muncă). Impozitele s/t folosite și pt limitarea consumului unor produse c/e au consecințe dăunătoare asupra sănătății și pt impunerea suplimentară a grupurilor sociale cu venituri mari c/e procură mărfuri (automobile de lux, bijuterii). E/e cunoscut și impozitul pe celibatari și persoane căsătorite f/ă copii, pt a stimula creșterea natalității. De reglă, guvernarea urmărește ca politica fiscală pe c/e o promovează, să fie în concordanță cu interesele categoriilor și grupurilor sociaale pe c/e le reprezintă. Folosind impozitul ca instrument politic prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, guvernarea încearcă să-ți mențină influiența în rîndurile categoriilor sociale susținătoare mai ales în preajma

alegerilor. De emnționat, că aceste acțiuni nu se înscriu în rațiunea financiară sau economică, și s/t în detrimetul altor categorii sociale și dăunează evoluției economiei de perspectivă.

= 2 =Ca o categorie financiară și ca o componentă principală a sistemelor resurselor finanțelor

publice, impozitele îndeplinesc în aria lor de manifestare funcțiile atribuite financiar în general, dar cu unele particularități imprimate de conținutul lor economic, de procesele de redistribuire a PIB. Un economist atribuie sistemului fiscal o funcție de finanțare a cheltuielilor publice, o funcție de redistribuire a veniturilor și averilor conform obiectivului de echitate și o funcție de stabilizare a economiei. Acești economiști nu vorbesc explicit ci despre rolul ce revine acestora, și anume:

Rolul financiar de procurare a resurselor financiare necesare pt acoperirea cheltuielilor publice;

Rolul intervenționist de încurajare sau frînare a activității economice; Rolul social de resitribuire a unei părți importante din PIB între grupurile sociale și

indivizi.Raportate la funcțiile atribuite finanțelor publice în ansamblu, impozitele îndeplinesc:

- Funcția de repartiție (funcția financiară) care include și finanțarea cheltuielilor publice;

- Funcția de redistribuire a veniturilor și averilor asupra activității economico-sociale;- Funcția de reglare a economiei (funcția de colectare a dezechilibrelor).

La acestea se poate adăuga și funcția de control care ar semnifica capacitatea impozitului de a mijloci efectuarea controlului prin diferite faze ale procesului reproducției economice.

În cadrul funcției financiare, prin impozit se realizează în cea mai mare măsură, prima latură a funcției de repartiție atribuită finanțelor publice. Aceasta, deoarece impozitul este principala formă de procurare a resurselor bănești la dispoziția statului și implicit, de redistribuie a resurselor între sfera activității materiale și activității nemateriale, între diferite ramuri și subramuri economice, între membrii societății. În aproape toate țările, o bună parte din PIB este repartizată valoric în faza de redistribuire prin intermediul impozitelor. Prin impozite, statil preia la dispoziția sa, o parte din veniturile reale date de actorii pieței factorilor de producție.

Veniturile disponibile ale persoanelor fizice și uneori ale firmelor rămase după suportarea impozitelor directe, sunt în continuare supuse unui proces de redistribuire prin intermediul impozitelor indirecte pe piața bunurilor și serviciilor, cu ocazia procurării de bunuri și servicii, în a căror preț sunt incluse aceste impozite (accize, TVA, taxe vamale, fonduri speciale ș.a.).

În ceea ce privește funcția de redistribuire atribuită sistemelor fiscale, reese că impozitele mijlocesc alături de alte instrumente a veniturilor și averilor între membrii societății în conformitate cu ceea ce societatea consideră just, impozitele se percep din salariu cuvenit pt munca prestată, dobînda datorată pt capitalul împrumutat, chiriile oferite ale bunurilor mobile și imobile, profitul, respectiv dividendele cuvenite acționarilor și asociaților, veniturile obținute de persoanele fizice din activități independente. Criteriile de echitate în repartiția veniturilor și averilor diferă de la o societate la alta, de la o persoană la alta. Astfel, societatea poate considera ca fiind echitabilă, realizarea unei legalizări a veniturilor și averilor, sau platforma veniturilor mari, fie asigurările unui venit minimal pt toți miembrii societății.

Despre funția de reglare atribuită sistemelor fiscale se poate vorbi în societatea modernă începînd cu impunerea concepției, potrivit căreia impozitele trebuie considerate nu doar ca resurse financiare de stat, ci și ca instrumente de influiențare a activității economice.

Impunerea impozitelor în stimularea dezvoltării economico-sociale presupune o corelare adecvată a proceselor de predare sub formă de impozit, nu doar cele consumătoare de resursele cărora le sunt destinate, ci și cele generatoare de valoare nouă, creatoare de produs național și multiplicatoare de resurse financiare.

Impactul reglator de impozite pe venituri și averi se relevă cu pregnanță, dacă sunt privite ca o parte consecutivă a PIB, respectiv sub forma veniturilor ce revin participanților la procesele de producție.

Dacă se urmărește stimularea întreprinzătorilor pt creșterea producției și a ofertei, trebuie să se diminueze prelevarea sub formă de impozit, rezultînd o creștere corespunzătoare a venitului rămas, din care o parte mai mare va putea fi destinată unor investiții. Pe seama investițiilro efectuate vor crește capacitățile de producție și nr locurilor de muncă create și se va reduce șomajul, va spori producția, iar economia se va înscrie pe coordonatele de creștere.

= 3 =Procesul de modernizare a sistemelor fiscale este caracterizat la etapa actuală prin:

Trecerea de la impozitele analitice sprijinite doar pe un element determinant al contribuabilului, la impozile sintetice stabilite în funție de o mărime economică considerată în totalitatea sa ce aparține contribuabilului (venitul global, cifra de afaceri, patrimoniul ș.a.);

Adoptarea de noi procedee de așezare și percepere a impozitelor; Creșterea randamentului fiscal; Folosirea impozitului în scopul realizării unor obiective ale politicii generale a statului.

După natura impozitelor predominante se pot distinge:1. Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe, caracteristice statelor celor mai

avantajate din punct de vedere economic, și care au la bază impozitul pe venit global și impozitul pe venit al persoanelor juridice;

2. Sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte, specifice țărilor subdezvoltate sau celor aflate într-o perioadă de criză economică;

3. Sisteme fiscale cu predominanță complexă, specifice țărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate și cu regimuri politice de tip social democrat;

4. Sisteme fiscale în care predomină impozitele generale, specifice celor mai dezvoltate țări, în care există un aparat fiscal și o contabilitate ft bine organizată și care aplică impozitul pe venitul global și impozitul pe cifra de afaceri brută și TVA;

5. Sisteme fiscale în care predomică impozite particulare, caracteristice structurilor fiscale neevaluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite categorii de venituri sub formă indiciară sau forfetară.După nr impozitelor se pot distinge:

1. Sisteme fiscale cu mai multe impozite care se întîlnesc de fapt în toate țările;2. Sisteme fiscale cu un singur impozit care există doar din punct de vedere teoretic.

Proiectele privind impozitul unic, deși sunt numeroase, nu s-au concretizat pînă în prezent în practică. Se pot distinge ca propuneri:

- Impozitul unic asupra capitalului;- Impozitu unic pe cheltuiala globală;

- Impozitul pe venit cu o bază corespunzătoare ș.a.Sub aspect organizatoric și funcțional deosebim:

1. Sisteme de tip federal;2. Sisteme de tip unitar.

Sistemul de tip federal este format din 3 verigi de colectare a impozitelor și taxelor:- La bugetul federației;- La bugetul unităților teritoriale, componente ale federației;- La bugetul local.

Sistemul de tip unitar este constituit din 2 verigi de colectare:- La bgetul administrației centrale de stat;- La bugetul local al unităților administrativ-teritoriale.

= 4 =Procesul contemporan de dezvoltare a globalizării în economia mondială încă nu a scăpat

de contradicțiile sale numeroase, printre care și diferențierea standartelor de dezvoltare între diferite țări din cadrul economiei mondiale. Într-adevăr, vorbind despre procesul contemporan capitalist în sistemul economiei mondiale, dintre subiectele sale vom evidenția în principal țările dezvoltate și cele cu o industrie nouă. Între timp, sistemele fiscale ale țărilor dezvoltate și ale celor în curs de dezvoltare sunt îndreptate spre diferite strategii de dezvoltare economică și deocamdată au structuri diferite în ceea ce privește corelația dintre impozitarea directă și cea indirectă.

Odată cu crearea unei clime investiționale favorabile, politica fiscală a țărilor dezvoltate este concepută pt a asigura stabilitatea în societate, în timp ce principalul obictiv al țărilor în curs de dezvoltare constă în accelerarea creșterii economice pt majorarea veniturilor pe cap de locuitor. Prin urmare, stuctura sistemului fiscal în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare diferă în mod semnificativ. Impozitele directe, în primul rînd impozitul pe venit și avere, care reprezintă baza tuturor sistemelor fiscale în țările dezvoltate îndeplinesc în mare măsură funcția socială de transfer, în timp ce în țările în curs de dezvoltare încă domină impozitele indirecte, de exemplu: impozitarea posturilor, TVA, pt a încuraja creșterea capitalului și economiilor, stimulînd astfel creșterea economică.

Dintre sursele comune ale veniturilor în buget, impozitele directe, inclusiv taxele și contribuțiile sociale, domină în grupul de țări cu economia dezvoltată. În schimb, ponderea venitului din impozite indirecte și taxe este mai mare în țările cu un nivel mediu și scăzut al PIB pe cap de locuitor, adică în țările în curs de dezvoltare. Astfel, la începutul sec. XXI, impozitele directe generează aproape 80% din toate veniturile fiscale din SUA, 66,5% în Germania, 60,3% în Elveția. În același timp, cota impozitelor pe bunuri și servicii, adică a impozitelor indirecte este de 53% din veniturile fiscale în Mexic și de 40,7% în Turcia. Potrivit statisticilor Băncii Mondiale, în medie 35% din toate veniturile, inclusiv cele non-fiscale, Guvernele țărilor în curs de dezvoltare le primesc de la impozitul pe bunuri și servicii, altele 9% de la impozitele din operațiile comerciale. Se poate constata, că economiile mai slabe și mai puțin competitive se orientează spre impozitarea indirectă, în timp ce țările dezvoltate sau concentrat pe impozitele directe. Cum poate fi explicat acest lucru?

1. Indicatorii absoluți și relativi ai ponderii veniturilor și cheltuielilor publice în PIB sunt mai mari în țările dezvoltate, în special în așa numitele economii social orientate. Astfel, nevoile ridicate ale statului în finanțarea activității sale sociale, obligă de a lărgi utilizarea în acest scop a impozitului pe venit;

2. Nivelul cultural al contribuabililo,r asupra căruia, la rîndul său influiențează negativ imaginea proastă a Guvernului Național, corupția funcționarilor publici, respectiv tendința subconștientă în masă de a tăinui veniturile este mai mare în țările cu un nivel scăzut de dezvoltare, de aceea în aceste țări este mai uțor de a colecta impozitele indirecte de la plata cărora este mai dificil de a eschiva;

3. În cele din urmă este destul de echitabil adevărul evident: în țările cu venituri mici este deficil de a elabora un sistem de impozitare bazat pe impozite directe, deoarece lipsește o baza de impozitare adecvată. Explicația constă în faptul că, în majoritatea acestor țări, potențialul propriu în domeniul impozitării directe rămîne scăzut din cauza veniturilor scăzute ale cetățenilor și ale companiilor naționale. Nu toate țările în curs de dezvoltare pot conta pe afluxul jurisdicției lor din partea investitorilor străini, deaceea baza sistemului de impozitare o constituie impozitele indirecte. Țările dezvoltate, la rîndul lor sunt interesate de a supune impozitului, atît venituirle interne ale persoanelor fizice și juridice, cît și cele obținute peste hotare. În plus, impozitele pe venit pot fi percepute fără careva dificultăți din veniturile investitorilor străini, obținute în țara dată. Anume acesta face ca impozitele directe să fie cel mai important element în structura sistemului de impozitare în țările dezvoltate.Faptul că țările dezvoltate sunt orientate pe impozitarea directă, iar cele în curs de

dezvoltare pe impozitarea indirectă în procesul de globalizare a sistemului economic mondial duce la izolarea de cooperarea reciprocă între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare în materie fiscală. Coordonarea reciprocă a politicilor fiscale naționale ale acestori grupe de țări sub multe aspecte este mai dificilă. Asemenea divirgențe cu privire la rolul impozitelor directe și indirecte se reflectă și asupra cooperării comercial-economice între aceste state. Astfel, taxele vamale ridicate specifice țărilor în curs de dezvoltare pot deveni un impediment în comerțul internațional cu țările dezvoltate. La rîndul lor, țările dezvoltate impun cote ridicate conform standartelor proprii la impoozite individuale și asigurări sociale pe venitul obținut din munca migranților ilegali, originari din țările lumii a treia. Acest fapt, nu doar reduce salariile reale, dar și crează locuri de muncă ilegale.

În cele din urmă, vom aborda problema privind posibilitatea statului de a influiența asupra comerțului exterior prin intermediul politicii fiscale. Putem consemna, că în cadrul celor 2 modele clasice de impozitare, adică prioritatea impozitelor directe sau indirecte, fiecare stat are posibilitatea de a alege modul optimal de integrare a factorilor de mediu în politica sa națională de impozitare. Această alegere va afecta nemijlocit starea comerțului exterior al statului.

Astfel, o țară cu un potențial înalt de administrație fiscală poate majora nivelul impozitelor indirecte, în același timp menținînd un regim liber al comerțului exterior datorită impozitelor indirecte mici. Dimpotrivă, statul incapabil să colecteze în mod corespunzător impozitele directe nu are așa o posibilitate și va întreprinde tentative de a spori impozitarea indirectă. În această privință, este așteptat să crească taxele vamale, care la rîndul lor pot frîna comerțul exterior. Prin urmare, comerțul exterior liber depinde de capacitatea statului de a obține venituri suficiente de la impozitarea directă. Numai un stat puternic cu o administrație fiscală bine stabilită are o astfel de capacitate.

În viitor, analizînd problemele politicilor fiscale naționale ne vom referi la experiența țărilor dezvoltate. Aceste țări merită o atenție specială, deoarece ele formează coloana vertebrală a sistemului economic. Anume aici, într-o măsură mai mare este întruchipată concepția neoliberală ”eficacitatea guvernării” și anume de consecințele globale ale activității economice

din aceste țări rămîn direct dependente toate celelalte economii, inclusiv economiile țărilor în curs de dezvoltare precum și a celor mai puțin dezvoltate.