În acest număr:

I. Nedelea, T. Damian,

C. Costea, E. Necula, A. Vlăsceanu,

C. Dobriţa, V. Frâncu, S. Stan, M. Ifrim,

Passionaria Stoicescu, N. Fătu, T. Cicu,

Gh. Stroe, S. Coloşenco,

Rodica Lăzărescu.

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul I, Nr. 3, Octombrie 2013

ÎNTREZĂRIRI 2

JURNAL PÂRSCOVEAN

S-a stins din viaţă (7 august 2013), la vârsta de 74 de ani, învăţătorul Ioan STAN, din Lunca

Frumoasă. Din 1958 până în 1999, a dăscălit la şcoala din sat. În mai multe rânduri a îndeplinit funcţii

politice şi obşteşti, în folosul comunităţii locale: director al căminului cultural, secretar de partid cu munca

de propagandă. „Personaj neconvenţional, histrionic. Persiflant şi satiric. Povestitor consacrat de propriul

spirit de observaţie. Un Ion Creangă local” (Gh. P. „Dicţionarul dascălilor pârscoveni”). Lovit, prea devreme,

de o incurabilă boală a bătrâneţii.

Dumnezeu să-l odihnească!

Elevii Zevedei Maria (cls. a IV-a) şi Panait Octavian (cls. a V-a),

însoţiţi de un cadru didactic, au luat parte în perioada 30 iunie-5 iulie, la

Bisoca, în campusul „Sf. Sava”, la tabăra organizată în cadrul proiectului

Măiestrie-Aptitudini-Iniţiativă, în colaborare cu IRSCA Gifted Education.

Activităţile non-formale, drumeţiile şi jocurile au caracterizat această

perioadă de neuitat.

Duminică 29 septembrie, parohia Lunca Frumoasă

(preot Cristinel Calen) a desfăşurat în poiana de la Saramură

(satul Tocileni), pentru a treia oară, activitatea „Prin sport, spre

o comunitate unită”. Au participat persoane de toate vârstele,

cât şi elevi de la şcolile din Pârscov, Unguriu, Măgura, Cozieni,

Brătileşti şi Odăile. Sponsorii au oferit premii câştigătorilor

concursurilor sportive.

În organizarea Consiliului Local Pârscov, la

începutul lunii septembrie s-au desfăşurat activităţi

artistice în cadrul proiectului „Zilele localităţii”, prima

ediţie.

Pagină realizată de Elis. P.

______________________________________________________________________________________________________

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 3

SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA

Preot Constantin DOBRIŢA

„Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, ca luând Crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să

nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, şi cu îngerii împreună

se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău” (Troparul Sf. Cuvioase Parascheva).

În fiecare an, la 14 octombrie, credincioşii bisericii noastre strămoşeşti, şi în special cei din Moldova, sărbătoresc cu

mare evlavie pe Cuvioasa noastră maica Parascheva, căreia i se mai spune în popor şi Sfânta Vineri. Sfânta biserică a Parohiei

Pârscovul de Jos, o are ocrotitoare pe Sf. Parascheva, de aceea se cuvine să îi aducem şi noi după a noastră pricepere câteva

cuvinte de laudă.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în satul Epivat, localitate aflată nu departe de ţărmul Mării Negre, la începutul

secolului al XI-lea, într-o familie creştină. Fratele ei, Eftimie, ajunsese episcop datorită bunătăţii şi înţelepciunii lui. Din

copilărie, Parascheva s-a îmbrăcat în haina virtuţilor: smerenie, bunătate, facerea de bine, iubirea faţă de ceilalţi semeni,

respect faţă de cele sfinte. După moartea părinţilor a vândut toată averea, împărţind banii săracilor, iar după ce a vizitat cetatea

sfântă a Ierusalimului, s-a retras în singurătate, primind haina monahală într-o mănăstire de maici. În urma unei arătări cereşti

s-a întors în ţinutul natal unde a mai trăit 2 ani. A fost înmormântată de nişte marinari. Trupul său a rămas neputrezit,

înmiresmat de harul lui Dumnezeu şi aşezat într-o frumoasă raclă. În 1641, moaştele sale sunt

aduse de la Constantinopol la biserica Sfinţii Trei Ierarhi, în Iaşi, la 14 octombrie, unde au stat

aproape 200 de ani, după care au fost mutate în Catedrala Sfintei Mitropolii.

Viaţa Sf. Cuvioase Parascheva este o pildă luminoasă care ne îndeamnă să o urmăm, ne

arată calea pe care să mergem în viaţa aceasta. Ea a aşezat grija pentru suflet mai presus decât grija

pentru trup. Viaţa ei în trup a fost o viaţă de dăruire şi de slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Sf.

Cuvioasă Parascheva ne îndeamnă şi astăzi să-l urmăm pe Mântuitorul Hristos, să facem voia lui

Dumnezeu, să căutăm liniştea sufletului, să facem cât mi mult bine semenilor noştri, să-l avem pe

Dumnezeu în prim-planul vieţii noastre. Să ne silim a duce o viaţă cât mai curată, însoţită de

părere de rău pentru greşelile pe care le-am făcut în această viaţă trecătoare. Virtuţile Sfintei sunt

un izvor de învăţătură pentru noi şi un îndemn de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor.

Mântuitorul Hristos să ne învrednicească a avea şi noi lacrimi de pocăinţă, iar pocăinţa

noastră să fie părăsirea păcatului şi aceasta să se împlinească prin rugăciunile Maicii Preacurate şi

prin rugăciunile Sfintei Parascheva.

SFÂNTUL ŞI MARELE MUCENIC DIMITRIE

Preot Enache NECULA

Biserica creştină are la temelia ei mărturia Apostolilor şi flacăra veşnic-

lucrătoare a sfinţilor, martirilor, mărturisitorilor şi truditorilor Evangheliei lui Hristos.

Sfinţii sunt protectorii sufletelor noastre şi ai bisericilor noastre. Unii şi-au trăit viaţa

urmând Evanghelia printre noi, dovedind că sunt cunoscători ai vieţii şi preocupărilor

noastre, fiind totodată ajutătorii şi mijlocitorii noştri în rugăciunile către Dumnezeu.

Este şi cazul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, care este

protectorul Bisericii noastre, Pârscovul de Sus şi ocrotitorul multor credincioşi.

S-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în Tesalonic (Grecia).

Tatăl era păgân, conducător al provinciei Iliria, camarad de arme cu Constantin-tatăl.

Mama era creştină. Prietenă cu împărăteasa Elena, ea a dat o educaţie creştină copiilor. Amândouă şi-ar fi avut originea la nord

de Dunăre, la Romula-Malva, de lângă Craiova. Înţelept şi studios, ascultător şi perseverent, după moartea tatălui său, tânărul

Dimitrie ajunge general de armată şi prefect în Iliria. Împăratul Maximian i-a dat ordin să persecute pe toţi creştinii din ţinut. În

loc să execute ordinul, Dimitrie a recunoscut că singurul împărat al cerului şi al pământului este Hristos, Mântuitorul lumii, iar

el este un smerit slujitor al Dumnezeului celui viu. A împărţit moştenirea săracilor, i-a eliberat pe sclavi, a oferit adăpost celor

nevoiaşi. Trufaşul împărat i-a cerut să se închine idolilor şi zeilor sau să aleagă moartea. Dimitrie a rămas neclintit în credinţa

sa şi a primit închisoarea, bătaia, umilinţa. În timpul serbărilor păgâne era obiceiul ca un luptător puternic, favoritul

împăratului, să fie înfruntat de alţi voinici, care piereau unul câte unul. Tânărul creştin Nestor a mers la Dimitrie şi i-a spus:

„Bărbat al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, roagă-te pentru mine”. Sfântul l-a însemnat cu semnul Crucii şi i-a zis: „Pe

Lie îl vei birui şi pe Hristos îl vei mărturisi”. Creştinul a ieşit biruitor cu rugăciunea şi puterea lui Dumnezeu în suflet. Înainte

de a fi ucis din ordinul împăratului, împreună cu Dimitrie, acesta a mărturisit: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, eu mor

pentru adevăr şi credinţă adevărată”. Sluga sa credincioasă (Lupu) a adunat rămăşiţele pământeşti ale lui Dimitrie, le-a

îngropat, iar toga de purpură şi inelul de general le-a luat cu sine şi a plecat la bunul său prieten Leontie din părţile Daciei.

Lucrurile Sfântului făceau minuni, tămăduind neputinţele celor credincioşi. Pentru asta lui Lupu i s-a tăiat capul. Bunul creştin

Leontie a pus obiectele miraculoase într-o raclă de argint şi a plecat în căutarea mormântului lui Dimitrie.

Când Constantin cel Mare a dat libertate creştinilor, Leontie s-a întors în Tesalonic. Împreună cu creştinul Victor din

Africa, botezat de mama lui Dimitrie, s-a rugat Sfântului să îngăduie punerea moaştelor la loc de cinste într-o raclă de aur care

să fie zidită într-o biserică măreaţă. Pentru românii ortodocşi Sfântul şi Marele Mucenic Dimitrie este protectorul neamului

nostru, el fiind vlăstar din tulpina daco-romană, izvorul bogăţiei şi belşugului. Încheind perioada de toamnă, îl cinstim cu toţii

şi îi aducem un imn de laudă.

ÎNTREZĂRIRI 4

SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL şi GAVRIIL

Preot Mădălin VLĂSCEANU

În fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteşte soborul

Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri.

Deci, pe 8 noiembrie nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi

Gavriil, ci pe toate cetele îngereşti care nu s-au despărţit de Dumnezeu.

Lumea îngerească a fost creată de Dumnezeu din nimic, nu din

ceva preexistent şi nici din fiinţa sa. Referatul biblic despre creaţie nu

vorbeşte în mod precis despre crearea îngerilor. Sfinţii părinţi afirmă că la

creaţie nu se vorbeşte în mod explicit despre îngeri din două motive: evreii

înclinaţi spre idolatrie, ar fi căzut uşor în rătăcirea idolatră a popoarelor

vecine şi că în cartea Facerii se urmăreşte numai înfăţişarea începutului lumii văzute.

În ceea ce priveşte ierarhia îngerească, Dionisie Areopagitul vede cetele îngereşti în număr de nouă,

aşezate în câte trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii,

Arhangheli, Îngeri. Biserica şi-a dat consimţământul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei în pictura

bisericească.

Pentru că Îngerii sunt netrupeşti, la ei nu se poate vorbi de sex şi nici de o transplantare a speciei (Fac 6, 2),

deci ei nu se căsătoresc, nu se înmulţesc (Matei 22, 30) şi nici nu mor (Luca 20, 35-36). Îngerii îşi transmit unii

altora propriile lor gânduri şi hotărâri fără să rostească cuvinte. Însă, pentru îndeplinirea slujbei lor, pot lua

înfăţişare omenească (II Reg 6, 17), pot să vorbească, să mănânce, să apară îmbrăcaţi şi uneori purtând aripi

(Facerea 32, 25; Luca 24, 4; Matei 28, 3; Apocalipsa 14, 6). Lucrarea principală a îngerilor este de a-l întări şi

susţine pe om în a transfigura lumea.

Sărbătoarea Soborul Sfinţilor Mihail şi Gavriil a fost la origine o simplă aniversare anuală a sfinţilor unei

biserici a Sfântului Arhanghel Mihail, ridicată la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel ea apare în cele

mai vechi sinaxare ca fiind o sărbătoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai târziu ea a devenit o sărbătoare a

tuturor Sfinţilor Îngeri. În Mineiele ortodoxe întâlnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfinţilor

Arhangheli sau unor minuni făcute prin puterea lor:

*Pe 6 septembrie, se săvârşeşte pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, în Colosse din

Frigia;

*Pe 26 martie, a doua zi după praznicul Buneivestiri, prăznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;

*Pe 13 iulie, prăznuim al doilea Sobor al Arhanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfinţirii unei biserici

vestite a Sfântului Arhanghel Gavriil.

Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, în ziua de 11 iunie (fără slujbă), când se comemorează apariţia

acestui sfânt Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), unde el ar fi învăţat pe un călugăr să cânte pentru prima

oară partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion eşti, adică : Cuvine-se cu adevărat... ; faptul s-ar fi

întâmplat prin sec. X, iar serbarea a rămas până azi limitată la mănăstirile atonite.

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil - Ceata îngerească inferioară se arată luminatoare celei superioare.

Părintele Dumitru Stăniloae mărturiseşte pe baza sfintelor noastre predanii, că Arhanghelul Gavriil este singurul

căruia i s-a descoperit misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu. Astfel, deşi nu face parte din ceata îngerilor aflată în

prima triadă şi nemijlocit lângă Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Îi învaţă pe cei ce îi sunt superiori să

"ridice porţile veşnice", ca Cel ce S-a îmbrăcat în trup pentru negrăita iubire de oameni, să urce şi să stea mai

presus de toată Începătoria şi Puterea. Cele mici sunt făcute mari prin har. Aceasta o spune şi Sfântul Apostol

Pavel: "Acum, zice, s-a făcut cunoscută prin Biserică, Începătoriilor şi Stăpâniilor, înţelepciunea cea de multe feluri

a lui Dumnezeu" (Ef. 3, 10).

Mihail, ce se tâlcuieşte "puterea lui Dumnezeu", este voievodul oştilor cereşti şi cel dintâi din ceata

Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea

vrăjmaşilor. Când Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti

tulburându-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea

îngerilor, căci toţi luând aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu,

preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicând: Certe-

te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pământul făgăduinţei. El a

adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a aratat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a

zis: Eu sunt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14). El a stins cuptorul celor trei tineri din

Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţa, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsa peste cetăţile cele desfrânate,

Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe

minuni, precum cea din Colose, minunea din Mănăstirea Dochiarul (Sfântul Munte) etc. Iar la sfârşitul veacului, tot

el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trâmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată,

după mărturia Sfântului Apostol Pavel care zice: Ca Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru

ÎNTREZĂRIRI 5

trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Tesaloniceni 4, 16). Gavriil, ce se tâlcuieşte "bărbat-Dumnezeu",

este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a veşti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti.

El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască

blândeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a

întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El

a vestit în templu Sfântului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. El a dus vestea

cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfântul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria când petrecea în templu. El i se arăta

adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfânta Sfintelor. El a auzit cel dintâi despre

taina întrupării lui Hristos, mai înainte decât toţi îngerii. El a rostit cel dintâi numele Preadulcelui Iisus. El a pus

nume Sfântului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cântat cel dintâi Slava

întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a invăţat pe păstori să

cânte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif când voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a

poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret. Sfântul Gavriil ocroteşte pe fecioare,

acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea

cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mântuirea neamului omenesc.

Ziua din săptămână consacrată îngerilor este lunea.

VORBE ŞI TÂLCURI – o rubrică de I. NEDELEA

Ere şi sisteme

Nici cu acest episod nu pătrundem în spaţiul arid al gramaticii, al regulilor pe care ea le impune scrierii şi

vorbirii şi al nesfârşitului şir de abateri pe care le comitem din neştiinţă ori din neglijenţă. Vorbele de mai jos fac

parte din formulări cu tâlcuri mai ales în domeniul politicii, religiei şi istoriografiei...

În lucrările tipărite înainte de 1990 în România (chiar şi în cele traduse din limbi occidentale) puteau fi

întâlnite, fără excepţie, ca precizări pentru ani ai istoriei antice, abrevierile î.e.n. şi, respectiv, e.n. Era varianta

ateistă pentru situarea unor momente în curgerea secolelor antichităţii (ce se consideră a acoperi intervalul 3000 î.

Hr. – 500 d. Hr.). Era, totodată, o ilustrare a influenţei ideologiei asupra limbii, din care erau alungate elemente

lingvistice cu iz religios. Odată cu înlăturarea dictaturii şi a restricţiilor ideologice ale fostului regim, s-a revenit la

vechea modalitate, de dinainte de război, de numire a erelor (pe care deja am folosit-o mai sus): înainte de Hristos,

după Hristos. [În “Dicţionarul universal al limbii române” (ediţia a V-a, 1925), Lazăr Şăineanu folosea

prescurtările a. Cr. (ante Christum, explicat la “Semne şi abreviaţiuni” prin “înainte de Crist”), respectiv d .Cr.

(“după Crist”).]

Dar, fiindcă tot ne-am apropiat de sfera unei ştiinţe auxiliare a istoriei – cronologia - , să reamintim că,

pentru datarea evenimentelor, diferitele civilizaţii au apelat la repere specifice. De pildă, grecii antici începeau

număratul anilor de la primele Jocuri Olimpice (776 î.Hr.), acestea marcând, apoi, intervalele de patru ani, până în

388 d. Hr., când s-au desfăşurat ultimele întreceri din seria veche. Romanii aveau ca reper întemeierea Romei (ab

urbe condita) – anul 753 î. Hr., dar datările din era romană se făceau şi prin indicarea numelor consulilor în funcţie

în etapele respective. Pentru musulmani, cum se ştie, era nouă începea în 622 d.Hr., anul Hegirei (fuga lui

Mahomed de la Mecca la Medina).

Revenind la sistemul creştin de denumire a erelor, să precizăm – chiar dacă se subînţelege şi se ştie – că el

este legat de naşterea lui Iisus Hristos. Acest moment a fost stabilit de biserică drept reper al începutului erei

creştine în vremea Papei Ioan I, care, prin anul 525, i-a cerut călugărului scit Dionysius Exiguus (c. 500 – c.550;

cunoscut, ca mare învăţat al vremii şi traducător al scrierilor sfinte din greacă în latină, şi sub numele de Dionisie

cel Mic) să stabilească exact anul naşterii Mântuitorului, întrucât hotărâse ca de la această dată să se socotească anii

noii ere. Prin calculele făcute, călugărul a ajuns la concluzia că Iisus s-a născut în anul 754 al erei romane. Calcule

ulterioare aveau să pună sub semnul întrebării precizia acestui reper, dicţionare actuale prestigioase menţionând că

naşterea lui Iisus ar putea fi datată cu 4 (sau chiar 6-7) ani înaintea erei noi. De altfel, şi Mircea Eliade, în “Istoria

credinţelor şi ideilor religioase”, referindu-se la Răstignire, aproximează: “ea a putut să aibă loc în 30 sau 33”.

Pentru rubrica noastră, important este să mai constatăm că, atât în cărţi, cât şi în publicaţii (şi, desigur, în

şcoală) s-a generalizat noul sistem de denumire şi abreviere pentru era creştină: “A murit în anul 4 î. Hr.”

(“Adevărul”, 9 mai 2007, p.14; despre Irod!); “monedă bătută prin anii 50 î. Hr. “ (“Ziarul de Duminică”, 20

aprilie 2007, p.4). Mai rar se foloseşte formula latină anno Domini (prescurtat AD), la care apelează, de exemplu,

Şerban Foarţă într-o poezie: “înscăunat în AD 01 al veacului trecut” (“Dilema veche” nr.163, p. 6; se referă la

Theodore Roosvelt, devenit preşedinte al SUA în 1901).

În sfârşit, să notăm că, de regulă, în limba franceză se folosesc abrevierile av. J.-C. (avant Jésus-Christ),

respectiv apr. J.-C. (après Jésus Christ), iar în limba engleză – B.C. (before Christ), respectiv AD (anno Domini;

cele două litere se aşază, în mod tradiţional, înaintea anului / numeralului, dar adesea şi după acesta; se foloseşte şi

PE - Present Era sau CE – Common Era, din motive de…corectitudine politică).

ÎNTREZĂRIRI 6

20 OCTOMBRIE 2013: 113 ANI DE LA „RĂSCOALA ŢUICARILOR” DIN PÂRSCOV

fragment din romanul „Vâsla de sare”, de Gheorghe POSTELNICU

Armata nu face jumătate din drum, când locuitorii din satele de pe traseu pornesc către Bădila să anunţe numărul

soldaţilor şi armele. Pe ultimii kilometri calea este presărată cu iscoade ascunse în crânguri, desişuri şi mărăcini, care duc în

grabă informaţiile privitoare la planurile militare. La o oarecare distanţă, vreo două sute de oameni, puţini din ei cu mâinile

goale, îi urmează îndeaproape ameninţători. Încercările micului stat major de a-i risipi eşuează, încât vor fi socotiţi o primejdie

de care trebuie să se ţină seama .

Este trecut de ora 9 când un flăcău roşu la faţă dă de ştire că trupa a trecut de primul pod de lemn şi este formată dintr-

un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, în total vreo patru sute de militari şi ofiţeri. Când ajung la fântânile lui

Pârscoveanu, din care apa nu se termină niciodată, umplând fie iarnă, fie vară ulucele mari de piatră, se dă ordin de oprire.

Soldaţii somnoroşi şi fără chef, care mărşăluiseră toată noaptea îşi aruncă peste faţă câte un pumn de apă şi profită de plecarea

comandanţilor ca să se mai dezmorţească.

În acest timp ofiţerii sunt chemaţi la postul de comandă stabilit în grabă lângă cimitirul vechi, într-o căsuţă de bârne

peste care doi brazi cern o pulbere de răşină. Ei află că Bădila este o aşezare mai degrabă rotundă de o parte şi de alta a unui

râu cu apa sărată, care se varsă mai jos într-un râu mai mare. Satul pare strâns în braţe de coline brăzdate de prăpăstii

mărăcinoase. La orizont pădurile de fag şi de stejar îl strâng într-un cerc. Mai sus, în satele vecine au fost semnalate tulburări

care nu necesită deocamdată măsuri de forţă.

Comandantul unităţii de cavalerie este trimis în faţa răsculaţilor. Este subţirel şi are o mustăcioară rară care îi dă o

înfăţişare de flăcău din partea locului. Din trupul calului ies aburi. Pintenii sună ca un ţârâit de bondari. Bărbaţii din capul uliţei

îl primesc la început în tăcere şi el le ordonă să elibereze zona şi să meargă fiecare la casa lui. Mai multe glasuri cer ca armata

să se ducă de unde a venit. Ofiţerul se uită lung la ei, parcă mirat de vorbele lor şi nu mai spune nimic. Salută, face stânga-

mprejur şi se duce să raporteze. Vântul îl poartă parcă într-o direcţie nedorită.

O ploaie de pietre şi de focuri de armă trase în aer îi întâmpină pe soldaţi şi îi aduce în faţa unei rezistenţe neaşteptate,

după 30 de kilometri de drum. Câţiva încearcă să fugă spre albia Sărăţelului, însă comenzile puternice ale ofiţerilor îi trezesc la

realitate şi îi conduc în spatele ruinelor străvechiului metoh bisericesc. Răsculaţii nu s-au gândit să-i atace şi aici, mulţumindu-

se să se regrupeze şi să-şi refacă rezerva de pietre. Cu toate acestea dinspre colină mai răsunau focuri de puşcă trase la

întâmplare, care îi silesc pe militari să stea multă vreme la adăpost.

Localnicii, încurajaţi de hărmălaie, se îngrămădesc în drumul mare. Se porneşte o ploaie măruntă care face repede

băltoace peste tot. Împrejur este mai puţină lumină. Răcoarea se înăspreşte şi cât pătrunde privirea, siluetele soldaţilor se mişcă

ici-colo, după anumite ordine. Două companii de infanterie şerpuiesc spre Puţul Luncii. Vor să ajungă în partea de apus şi prin

grădini pârâie gardurile şi pârleazurile de nuiele. O altă companie de pifani învăluie în lanţ de trăgători prin miazănoapte, dar

nu pot înainta prea mult, fiind întâmpinaţi cu alice de vânătoare de dulgherii din Lunca, ascunşi după nucii lui Gheorghe

Bogdan. Aspri, colţuroşi, cu ochii umbriţi de sprâncene stufoase, păreau că se simt ca la o petrecere terminată cu scandal.

Scumpi la vorbă, dar iuţi în braţe, mânuiesc barda cu uşurinţă şi numai la vederea lor, soldaţii dau înapoi. Tropăiturile şi

împuşcăturile sunt urmate de răstimpuri de odihnă, cât să răsuceşti o ţigară. Pe la vremea prânzului, în partea aceasta ţăranii s-

au crezut victorioşi, deoarece mogâldeţele vineţii zoreau spre crivină .

Cei care încercau să pătrundă prin apus nu au sorţi de izbândă de la început, deoarece sunt urmaţi îndeaproape de

cetele care se formaseră în satele vecine. Acestea nu au arme de foc, dar între ei sunt flăcăi curajoşi, meşteri cunoscuţi în

şlefuitul cozilor de unelte. Din asta trăiesc: merg pe câmp şi le schimbă pe porumb, pe grâu pe untdelemn şi în faţa neclintirii

lor te trec fiori. În braţele iscusite o coadă de sapă este uşoară ca un fulg. Cu povara asta în spate şi cu ciobanii din Cornet

ascunşi după garduri, care veniseră cu talăngile de oi, stârnindu-le nebunia, soldaţii se consideră încercuiţi şi sunt gata să

suporte orice. Câteva vâlvătăi precedate de un fum gros se ridică din clucile de coceni şi din căpiţele de fân şi forţele de ordine

rămân fără voinţă.

Prefectul, judecătorul de instrucţie, substitutul de procuror şi comandantul militar se îndreaptă spre primărie cu gând

să-i liniştească pe răzvrătiţi. Se apropie călare şi li se face loc sub nuc, folosind ca tribună trăsura primăriei. Se uită lung la

mulţime, miraţi de prezenţa ei, ridică ochii spre cer şi îi întreabă pe oameni ce doresc. În amiaza sură burniţa spală pământul

negru şi cleios. În jurul lor o roată de oameni cu gurile uscate şi amare, cu inimile frământate de emoţie. Toma Chira şi Radu

Arsene, cu feţele ude îi privesc ursuzi şi nemişcaţi. Spun că sunt sătui de minciuni, că, dacă ar avea atâţia bani câte promisiuni

s-au făcut în ultimii ani, ar sta fiecare la casa lui. Domnul prefect, care e şi el podgorean, de partea cealaltă a muntelui, la

Chilii, va lupta pentru amânarea, pentru discutarea, mă rog, anularea acestei legi, iar domnul deputat Cutare va susţine chiar

mâine o intervenţie în Parlamentul României. Oamenii să aibă încredere şi să meargă la casele lor, ca să nu fie vărsare de

sânge. Au fost cotonogiţi câţiva soldaţi, dar sunt tineri. Se vindecă uşor şi va fi totul dat uitării.

Din toate părţile se aud răspunsuri în doi peri: „Mănânci, calule, ovăz ?”, „Ban la ban şi păduche la ţigan”, „Ce-am

avut şi ce-am pierdut”, „Coada calului şi ştampila primăriei”, „Greu la deal cu boii mici”, „Ş-aşa-i bine, ş-aşa-i bine, cum o pui

ca dracul vine”.

Toate eforturile beligeranţilor de a ocoli soarta se dizolvă în burniţa sâcâitoare, pentru că astăzi, ca şi mâine şi

întotdeauna numai moartea îi va mântui. Se învinovăţesc unii pe alţii, parcă ar folosi graiuri diferite, dar fiecare este captiv în

propria viaţă din care evadarea nu este posibilă. Pe măsură ce autorităţile judeţului vorbesc, feţele bădilenilor se întunecă,

vorbele lor, chiar privirile devin duşmănoase şi toţi se miră de ce nu-i dau cu roatele-n sus pe conţopişti, ca să plece şi copiii

din vale la cazarmă să mănânce o ciorbă caldă.

O întâmplare neaşteptată îi opune iremediabil pe aceşti oameni şi unii din ei au în frunte semnul morţii, cel care îi

poate sili să ia hotărâri neaşteptate, precum e şi această femeie cu ochii bulbucaţi care aruncă cu piatra în mutra lătăreaţă a

ÎNTREZĂRIRI 7

domnului colonel Cocea şi el mare proprietar de livezi în zona Râmnicului. Omul se strâmbă de durere, îşi tamponează cu

batista albă buza însângerată, urlă că va ordona să se tragă în plin, încalecă şi dă pinteni calului în huiduielile mulţimii. Ceilalţi

mai rămân o vreme, dar ce fusese de spus, se spusese. Gândurile lor se mută departe şi cuprind într-o clipă dezastrul ce va

urma, simţindu-se fiecare vinovat în felul său.

Bădilenii le fac loc să plece. Ajutorul de procuror, un tânăr care nu vorbise deloc, are vreme în înghesuială să se mai

uite înapoi şi să rămână în ochi cu înfăţişarea unui bărbat cu zbârcituri pe faţă şi mustaţa puţin căruntă, îmbrăcat îngrijit, care

îşi scoate pălăria şi se înclină uşor şi în minte se naşte întrebarea: „Unde l-am mai văzut, că seamănă cu tata?”

Sunt trimişi în prima linie gradaţii şi soldaţii cei mai vechi. Roşiorii scot săbiile şi forţează Drumul Mare, forjând cu

caii prin grindina de pietre. Răcanii trag în plin cu puştile sprijinite pe garduri şi ţăranii încep să cadă scăldaţi în sânge.

Răzvrătiţii răspund şi ei când izbutesc să-şi încarce la timp armele vechi sau când găsesc vreo ţintă prin norii de fum şi de

ceaţă. În orele care au urmat au rezistat ca o insulă de neclintire cei baricadaţi în curtea primăriei. Gloanţele trec pe la tâmple şi

le lasă mirosul fierbinte de pulbere. Soldaţii trag ca disperaţii, fără să facă economie, pentru că din spate se aduc lăzi de

cartuşe. Ţăranii termină muniţia şi acum se luptă gâfâind şi prinzând carabinele ostaşilor şi trăgând de ele ca de nişte mături.

Radu Arsene loveşte cu patul puştii de vânătoare. Calul îi sare în dreapta şi el vede faţa zgâriată a călăreţului şi sabia care se

îndreaptă spre grumazul său. Are şi un glonţ în picior, fiindcă cizma e plină de sânge. Parează, se fereşte. Intră în luptă alt

călăreţ. Ştie că primejdia vine de acolo şi într-adevăr, încheieturile mâinilor sale slăbesc şi gâtul îi sângerează, dar luptă din

răsputeri să se ţină în şa şi nu-i sare nimeni în ajutor. Tot mai loveşte până când puterea i se scurge şi întunericul înghite cerul

şi pământul. Armăsarul său de trei ani muşcă sălbatic, răscoleşte aerul cu nechezatul şi trebuie trei focuri de armă până se lasă

pe picioarele dinapoi, după care o spumă roşie îi curge din nările încordate. Cal şi călăreţ se prăbuşesc în faţa monumentului

ridicat cu zece ani în urmă, în memoria eroilor bădileni căzuţi în luptele de la Griviţa.

Sare gardul năpădit de tufişuri şi vede printre ramurile ude mormintele golaşe şi impasibile, iar de cealaltă parte a

drumului pe locotenentul cu mustaţa rară, care îşi făcuse iluzia că totul se va termina repede şi va fi sărbătorit ca o victorie, şi

după câteva luni va fi avansat, apoi se va putea gândi la o carieră frumoasă, la acţiuni militare importante, la iubiri mistuitoare.

Un aer rece cobora dinspre munţi. Curând va cădea prima zăpadă. Deasupra satului se răspândise un miros neplăcut de fum şi

de bălegar. Spre marele râu negurile rămâneau neclintite.

Toma Chira dintr-odată nu-şi mai simte oboseala şi îşi dă seama că mai are ceva de făcut. Bubuiturile răzleţe şi

îndepărtate îi arată că lupta este pe sfârşite. O trompetă sună adunarea. Tânărul îl zăreşte şi el şi abia are timp să pareze prima

lovitură de măciucă. La următoarea scapă sabia din mână, după care este invadat de un val de ameţeală, face câţiva paşi

nesiguri, se învârte de câteva ori, împunge aerul la întâmplare. În ochii săi crucile se răresc şi cimitirul pare o râpă despărţită

printr-un zid de cerul mohorât. Picioarele îi sunt străine, părul ud, de sub casca de oţel se scurge sânge. De cască se mai loveşte

o dată ceva şi zgomotul îl readuce la realitate. Trage pumnalul din teacă, loveşte umbra care îl acoperea şi simte lichidul

lipicios pe garda armei. Se rostogolesc din nou în noroi. Caută fiecare ochii, nasul, gâtul celuilalt.

Atunci bagă de seamă trupul însângerat al unui soldat şi simte o hotărâre neaşteptată. Îi vede doar o clipă chipul

schimonosit de durere, cu buzele zdrobite şi cu dinţii sfărâmaţi. Nu ştie cum îl cheamă, dar îşi aminteşte că e de pe lângă

Târgovişte şi că are fraţi mulţi. Lângă el calul sfârtecat, cu maţele împrăştiate.

Ploaia se oprise, dar parcă toată apa le intrase în oase ca într-o reţea de furtune. Şuvoaiele circulau bezmetic de la cap

la picioare. Avea oare să moară cu capul terciuit de acest ţărănoi cu faţa nerasă, un animal furios pentru care nimic nu mai

conta? La urma urmei nu fusese niciodată nefericit, iubea şi era iubit. În sufletul său se înfiripaseră visuri şi dorinţe şi nu se

putea imagina cu tricolorul pe piept.

Îşi smulge trupul amorţit din pânza de apă, alege un moment favorabil şi loveşte cu prăselele ţeasta monstruoasă de

lângă el. Aude pârâit de oase, îl mai pocneşte de două ori, dar se confruntă cu o forţă ieşită din comun. Se privesc în tăcere,

apoi se rostogolesc din nou, când se aude un ţăcănit de încărcător şi gradatul trage în plin de două ori, fără să pună puşca la

ochi. Toma Chira simte o arsură în umăr, urmată de alta şi cade peste locotenent. Sângele lor se amestecă, sângele soldatului

român cu sângele plugarului român. Nişte furnici îi râcâie timpanele, dar sunt ultimele focuri de armă, departe, sub poala

pădurii. Toma Chira murea împăcat în glasuri de trompetă, ca un adevărat soldat şi, ca la paradă, căuta să zâmbească.

Dumnezeu să îl ierte !

După vreo oră deschide ochii şi devine lucid. Se află întins lângă nişte pomi, pe otava moale şi udă. Vede în faţă

crengi îndoite monstruos şi deasupra cerul ca o bilă neagră. Ce caută el aici? Nu fusese la moară? Aude gemete şi caută cu

mâna prin iarbă, prin frunze. „Anton, Anton, ai dat drumul la oi?” Câţiva paşi mai încolo zace pe spate un bărbat cu capul

descoperit. Îi vede faţa nerasă .

Lângă el e o furcă. În capul pieptului i se îngrămădeşte toată căldura corpului. Durerea îi coboară în burtă, apoi în

picioare. Îi e frică. Cere apă. De ce nu-şi poate mişca picioarele să se ridice, să-şi caute băiatul cu glasul de clopoţel ? I se pare

că e pe un mal de pământ, deasupra unei gropi adânci, căptuşite cu laptele-cucului. Îl ia cu frig. Îşi lipeşte faţa de iarbă şi

alunecă spre fundul gropii fără fund. Îl strigă pe Anton, dar totul e un horcăit.

Femeia plânge şi lacrimile i se scurg pe cămaşa de borangic. Cămaşa nu le mai primeşte şi picăturile se preling în

iarba ca o sugativă. Copilul priveşte nedumerit. Stă departe de amândoi ca de doi străini şi dincolo de râu, peste apa sărată, se

trag perdelele înserării. Întunericul tremură, cum tremură mucul de lumânare din căuşul palmei. Păsări speriate cârâie pe cerul

plumburiu.

Domnul cel tânăr, însoţit de doi soldaţi spune că morţii să fie lăsaţi pe loc, pentru cercetări. Vocea lui moale se pierde

în pământul priponit în disperare.

Inamicul s-a risipit ca ceaţa .

ÎNTREZĂRIRI 8

PASSIONARIA STOICESCU: „NAŞTEREA MEA LITERARĂ, CULTURALĂ, POETICĂ APARŢINE

CU CERTITUDINE BUZĂULUI” Marin Ifrim : - Stimată doamnă Passionaria Stoicescu, vă propun să începem acest dialog cu o temă care, cel puţin pe mine,

mă obsedează. Pe vremuri, când cumpăram o carte din librărie, după numele autorului acesteia, căutam, automat, numele

redactorului de carte, nume care, într-un fel inexplicabil, garanta valoarea cărţii respective. Mă gândesc la: Florin Mugur,

Mircea Ciobanu, Aristide Popescu, Gabriela Negreanu şi nu în ultimul rând la dumneavoastră. Ca atare, mă întreb, astăzi,

când avem o adevărată inflaţie de edituri, de ce acestea nu au redactori de carte de…calibrul celor amintiţi mai sus ?

Passionaria Stoicescu : - Încep prin a vă mulţumi că v-aţi gândit la mine pentru acest interviu. La mine, întâi de toate ca

redactor de carte, un nume ce completează modest şirul celor enumerate de dumneavoastră, din care, personal, nu recunosc

decât două...

Apoi, permiteţi-mi, nu să vă contrazic, ci să vă rog să fiţi mai parcimonios cu „calibrul”şi „garanţia” date de un redactor.

Valoarea unei cărţi n-o sporeşte redactorul ei decât într-o infimă proporţie, să zicem 10%, şi acelea dacă este recunoscută!

Substanţa, esenţa concepţiei rămân ale autorului. „Garanţia”, adică girul oferit unor debutanţi bunăoară, poate să fie de bun

augur sau poate nu. Poate să fie recunoscut sau poate nu. I-am debutat la „Litera”, în volumul colectiv „Aer cu diamante”, pe

Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan. Nici măcar strădania de a mă fi bătut cu conducerea obtuză de

atunci a sistemului editorial pentru a scoate cartea n-a însemnat nimic pentru „colegii” mei de breaslă. Mi-am periclitat postul,

şi aşa obţinut cu greu, fiindcă aveam „dosarul de cadre” pătat, cu mama exclusă din PCR. Susţinând editarea acelui volum, mi

s-au imputat „lipsa de simţ partinic, promovarea unei poezii elucubrante, exaltând sexualitatea, nonconformismul şi parodicul”.

Acum un an sau doi, au reeditat volumul, socotindu-se „fraieri cu diamante”, fiindcă au plătit apariţia lui la editura „Litera”,

dar „inexplicabil”, cum ziceţi în întrebare, pentru ei primul lor redactor n-a însemnat nimic. Nu doar că n-am fost chemată la

relansarea cu fast de la Teatrul Naţional, dar în revista „Caţavencu” am fost persiflată nedrept şi nedemn de către Florin Iaru. I-

am scris un mail pe adresa redacţiei revistei, însă n-am primit nici un răspuns.”Ajungă-i zilei grija ei”, zice un verset din

Evanghelie. Consolator.

„Adevărata inflaţie de edituri”, cum corect observaţi, este urmarea firească a unei adevărate inflaţii de aşa-zişi scriitori, pur

şi simplu tipăriţi şi nu editaţi, adică lecturaţi cu ştiinţă şi acribie de un redactor şcolit, format în ani de activitate editorială.

Cum a fost posibil fenomenul? Degringolada revoluţiei a permis printre alte furtişaguri şi bătăi de joc şi pe cel al cumpărării

tipografiilor de către persoane abilitate doar să culeagă texte şi să le tipărească, fără ştiinţa redactării, a corecturii, a difuzării

lor, fără a-şi asuma responsabilitatea conţinutului. Necunoscând valoarea literară, dar pretinzând bani mulţi, aceste „tipografii

editoriale” au tipărit orice li s-a cerut, ca să poată cere bani mulţi, la rândul lor. Pline de toate prostioarele şi nimicniciile

tipărite, s-au văzut în situaţia de a oferi chiar unui autor consacrat 8-10% din câştigul obţinut din editarea cărţii, iar unui

difuzor de carte, de care au mare nevoie ca „să scape” de rebuturile pe care au luat mulţi bani, 30-40%. Concluzia? Comerţul

primează, nu calitatea, nu actul scrisului, nu corectitudinea, nu arta. Aşa cum unii medici exploatează frica de boală a omului,

aceşti “editori” exploatează frica de anonimat a unora şi boala trufiei de a se vedea tipăriţi.

Altă dată, poetul se întreba retoric:”Unde ne sunt visătorii, cântăreţii, trubadurii…?” Astăzi, parafrazând, ne întrebăm

“unde(ne) sunt redactorii?”, “unde(ne) sunt autorii?”

Nu conţinutul interesează, ci forma şi câştigul. Edituri prestigioase au dat faliment prin viclene inginerii financiare făcute de

noii potentaţi, redactorii au fost îndepărtaţi ca având mentalităţi depăşite şi încercând pasămite, după cutume “comuniste”, să

se substituie autonomiei autorului, iar autorii-autori au fost îngenuncheaţi de preţurile cerute pentru a-şi tipări cărţile şi jicniţi

de concurenţa neloială a autorilor plătitori, apăruţi peste noapte. Peste noaptea culturii române.

Trăim în şi ne trăieşte epoca grabei, a imaturităţii de gândire şi creaţie, a furăciunii, a dispreţului pentru calitate şi a trocului

păgubitor. Împăratul e gol, dar lingăii îi laudă veşmintele.

Vâsoţki, pe care l-am tradus în 1992, spunea în volumul “Nerv”, poemul “Eu n-am reuşit…:/” E vremea ignoranţilor perfizi/

aliniat stă totul pe coloane./ Ideea nouă costă bani lichizi,/ şi-n “evrika” speranţele sunt vane./”

M.I. :- Vrem-nu vrem, scriitorii sunt încadraţi în generaţii literare. Eu m-am pomenit din senin inclus în Generaţia 80. Nu

mă consider optzecist sub nicio formă. Nu spun asta din orgoliu. Cred că am „evoluat” în afara acesteia, de unul singur.

Dincolo de istoriile literare, dumneavoastră aveţi, ca scriitor, sentimentul că aţi fost înregimentată sine die în vreuna din

generaţiile contemporane?

Passionaria Stoicescu : - După anul absolvirii facultăţii ar trebui să fiu “şaptezecistă”. Nu sunt nicicum! Dar nu pot să spun

că aş fi evoluat de una singură! Îmi simt din plin apartenenţa la Cenaclul buzoian “Al. Sahia”, bucurându-mă de emulaţia

existentă în grupul de “mari” buzoieni de care sunt şi astăzi legată, chiar dacă unii nu mai există printre noi, chiar dacă eu nu

mai exist pentru unii: Ion Caraion, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Nicolae Cabel, Nicolae Peneş, Onu

Gătej, Alexandru Oproescu, Bucur Chiriac, Aurelian Mareş ş.a.

Cât priveşte istoriile literare, unele mă menţionează, altele nu, în unele sunt înjurată, în altele lăudată. Bănuiesc că e normal

să fie aşa, de îndată ce nu m-am dus să scot ochii criticii literare cu cărţile mele, nici pe masă, nici sub masă, nici în pat, nici

sub pat, iar pe unii dintre exegeţi sau pe bunii lor prieteni i-am cam supărat ca redactor.

M. I. : - Chiar dacă sunteţi născută în Bucureşti, sunteţi mai buzoiancă decât mulţi dintre noi. Puţini scriitori reuşesc o

asemenea „adopţie” necondiţionată. Dincolo de faptul că aţi urmat o şcoală în Buzău, de unde şi de ce această reciprocitate

altruistă între dumneavoastră şi acest oraş ?

ÎNTREZĂRIRI 9

Passionaria Stoicescu : - Locul naşterii mele biologice e Bucureştiul, dar eu nu mă simt o fiinţă oarecare, ci o poetă, o

scriitoare. Naşterea mea literară, culturală, poetică aparţine cu certitudine Buzăului.

Dar s-o luăm metodic: mama, Virginia Stoicescu, e născută în Căldăreştii de Buzău, a fost elevă o perioadă la Şcoala

pedagogică de fete din Buzău,( locuind pe atunci la sora ei mai mare, Eleonora Niţescu, funcţionară la CFR, care a avut casa

în Sârbi), apoi învăţătoare metodistă la Şcoala Pedagogică de băieţi din Buzău. Tata, Ştefan Stoicescu (al cărui străbunic, Stan

Stoica, preot, a fost unul din copiii din flori al lui Al. I. Cuza) a fost contabil şi director al Băncii de Stat din Buzău, între 1950-

1952. Am locuit pe Strada Mare, la etajul imobilului în care la parter se afla pe atunci Miliţia oraşului şi din balconul casei,

când mă jucam cu păpuşile, vedeam Palatul Comunal. Imobilul cred că există şi astăzi în continuarea Complexului comercial

Dacia. După divorţul părinţilor mei, tata s-a recăsătorit şi a locuit pe str. Bucegi. A murit la scurtă vreme, fiind înmormântat în

cimitirul Dumbrava din Buzău.

În ceea ce mă priveşte, am frecventat Grădiniţa de copii din spatele Pieţei centrale (pe educatoarea mea o chema Braga).

Dimineaţa eram dusă zilnic de menajeră să mă închine la icoanele bisericii Sfinţii Ingeri şi priveam îngrozită până în pragul

sfântului lăcaş la o pancardă enormă din care un bărbat mic şi gras, “călăul Tito”, ţinea în mână o bardă de pe care picura

sânge. Am frecventat apoi Căminul de zi, situat faţă în faţă cu Liceul Hasdeu, după care, în urma divorţului părinţilor, am

plecat cu mama la Râmnicu Sărat, unde am urmat clasele I-VIII. Am dat examen la Şcoala Pedagogică Buzău şi am revenit aici

în clasele IX-XIII. Perioada primei şcolarităţi a fost una tristă şi plină de privaţiuni. Perioada adolescenţei, ca elevă la

Pedagogica Buzăului, a fost una de afirmare, de veselie, de trai la internat, de creaţie şi plenitudine, de primă dragoste. Cum n-

aş iubi Buzăul, cu şcoala lui minunată, de fapt o “şcoală a şcolilor”, cu dascăli vrăjitori, care deşi erau aspri, erau calzi şi

maeştri în arta predării? Cu Crângul în care mă sărutam pe furiş, dădeam probele sportive şi făceam adevărate lecţii practice de

botanică, descriind buruiana care i se năzărea atunci profesorului? Cu Biblioteca Judeţeană unde “mâncam” cărţile, citind la

sală sau luate cu împrumut? Cu Drăgaica, unde beam bragă şi mă dădeam în bărci? Cu Cenaclul, unde ardeam de nerăbdare să

citesc şi să ţin piept criticilor blânde sau răutăcioase ale profesorilor sau colegilor mai mari?

E un soi de iubire altruistă pentru ceea ce m-a format în spiritul generoasei profesii de dascăl, a deschiderii către dăruire

culturală, a frumoasei şi loialei concurenţe spirituale, a sincerităţii de simţire şi atitudine.

M. I. : Dintr-un sentiment de patriotism local, în ultimii ani, am dat recomandări de primire în Uniunea Scriitorilor multor

buzoieni. Mai mult, v-am rugat şi pe dumneavoastră să îi sprijiniţi. Ba chiar am insistat. Între timp, cu puţine excepţii, cei

ajutaţi au început să-şi fluture în public legitimaţiile de scriitori şi mi-au decontat cu vârf şi îndesat facerea de bine. Acum

regret sincer entuziasmul meu colectivist şi vă cer scuze pentru acele insistenţe. Cum vedeţi actuala „gloată” din cadrul USR

?

Passionaria Stoicescu : - Generozitatea, cu foarte rare excepţii, a fost întotdeauna minată de “efectul de bumerang”, s-a întors

împotriva celui care a dat dovadă de ea. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te privezi de bucuria de a fi bun şi îngăduitor faţă

de cei care, din punctul tău de vedere, merită asta. Nu am minţit o iotă în recomandările oferite, dar, recunosc, nici n-am scos

în evidenţă unele cusururi ale cărţilor acelor autori recomandaţi, dintre care unii ar fi trebuit să mai aştepte. Şi mai recunosc

ceva: oricâtă insistenţă ar depune pe lângă mine un autor sau un prieten bun al lui, pentru a-l sprijini, a-i oferi recomandare

pentru intrare în Uniunea Scriitorilor, a-i face o prefaţă sau un spate de copertă, nu scriu dacă nu merită.

Cel care aspiră la câştigarea statutului de scriitor şi nu posedă simţ nu doar critic, ci mai ales autocritic, şi îşi închipuie despre

sine că e fluviu, deşi vorba lui Arghezi:” S-a spârcâit în două-trei pâraie…”, nu cunoaşte limba română, dar “comite” agramat

în ea, înjură breasla, deşi i-ar sticli ochii să fie în sânul ei, îmi repugnă şi nu îmi pierd vremea să-i fac observaţii, necum

îndreptări pe text.

Actuala “gloată” din USR, cum o numiţi, probabil ca simbol al aglomerării, nu-i nici mai reprezentativă, nici mai ştearsă

decât înainte de revoluţie. Găştile literare fiinţează şi acum ca şi altă dată, gravitând în jurul unor reviste, edituri, capi ai breslei

etc. Se remarcă însă un reviriment al mişcării culturale regionale, zonale, care a adus după sine o sporire a numărului de

membri şi a cam sufocat capitala. Să nu uitaţi şi un alt aspect: altădată un singur partid recomanda, tăia şi spânzura, acum

număraţi dumneavoastră câte…Iar faptul că profesiunea de scriitor nu a adus niciodată mari câştiguri, iar în democraţia

postrevoluţionară, evident, graţie unor “scriitori parlamentari”, s-a izbândit obţinerea unei pensii pentru scriitori, reprezentând

jumătate din pensia dată de stat pentru anii trudiţi într-o altă profesie, a antrenat o “avalanşă” de noi membri ai Uniunii.

”Gloată” ziceţi? Ne luminează Luceafărul nostru, “Mortul din debara”: /“Toate-s praf…Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem

noi.”/(”Epigonii”).

M.I. : - Nu încerc să vă flatez sub nicio formă şi sunt convins că nu sunt deloc subiectiv. V-am citit aproape toate cărţile.

Dincolo de romane, de poezie, publicistică şi traduceri, un segment aparte în opera dumneavoastră îl reprezintă literatura

pentru copii. În această privinţă vă consider cea mai importantă scriitoare din ultimele 5-6 decenii. Ca să-l parafrazez pe

Cărtărescu: „De ce iubiţi copiii?”.

Passionaria Stoicescu : - Vă contrazic. Mă flataţi şi sunteţi subiectiv. Sunteţi scriitor şi e firesc. Plusul de încredere pe care

mi-l acordaţi, vine dintr-un plus sufletesc de care dispuneţi şi pentru că vă regăsiţi probabil în unele teme, motive sau trăiri ale

mele transpuse în versuri sau proză. Scuzaţi-mă, dar până acum nu am scris romane, după cum susţineţi că aţi fi citit. N-am

îndrăznit să trec de nuvelă, iar marea majoritate a prozei mele o constituie schiţele şi povestirile.

Literatura pentru copii sunt eu. Eu - copilul, care în sala Tribunalului din Buzău, când mi s-au despărţit părinţii şi judecătorul

mi-a spus că vor trăi fiecare separat, “într-o altă casă şi o altă curte” şi m-a pus să aleg cu care din ei vreau să rămân, am

răspuns cu ochii în lacrimi, că “vreau aşa, din curte în curte”. Eu - învăţătoarea, care a “trădat” catedra, dar nu şi profesia şi

care încearcă să facă mici cursuri de “educaţie poetică” prin lansările mele de carte, cu personaje copii şi întâmplări din viaţa şi

joaca lor. Eu – profesorul de limba română, care “a trădat” catedra, dar nu şi profesia, şi care încearcă să predea mici cursuri de

“educaţie patriotică” făcând elogiul limbii române, învăţată corect şi serios, neîmpănată cu neologisme englezeşti sau expresii

ÎNTREZĂRIRI 10

argotice ale cine ştie cărei etnii, care a pus gramatica în versuri în câteva dicţionare - de antonime, de paronime, de antonomaze

- pentru a le uşura învăţarea exemplelor din aridele manuale de limbă română contemporană. Eu – mama şi bunica, retrăind

prin fiu şi nepoată jocurile îndestulate cu dragoste ale copilăriei lor, pentru a o îndulci cumva pe a mea, cea amară.

De ce iubesc copiii? Victor Hugo, în “Laus puero” oferă o definiţie superbă: /”Copilul e iubire şi-ncredere mereu/ şi-i singura

fiinţă pe lumea asta-n care/ necunoscând ce-i ura, e mic şi totuşi mare!”

Sunt un copil bătrân, care iubeşte şi preţuieşte jocul, pe orice tărâm s-ar desfăşura el. Credeţi-mă, totul e un joc.

M. I. : - Ca orice scriitor respectabil ce sunteţi, presupun că nu vă mulţumeşte pe deplin opera dumneavoastră. Regretaţi

ceva ce aţi fi putut face şi nu aţi făcut?

Passionaria Stoicescu : - “Eu sunt prea multe existând deodată…” mărturisesc într-un poem din “Reverberata”. Această

plurivalenţă e mai mult un blestem decât un dar şi de aici apar nemulţumirile. Existenţa e scurtă şi nu-ţi îngăduie să faci nici pe

departe ce ţi-ai fi dorit, ce ţi-ar fi trebuit şi ce ar fi aşteptat ceilalţi de la tine.

” Să ridici o casă, să faci un copil, să sădeşti un pom”, îndeamnă o zicală, ca să te ştii împlinit. Dar dacă trebuie să locuieşti

într-o carte şi aceea e adevăratul tău domiciliu pentru o perioadă (“Zăpezile de jertfă”, să zicem), dacă pe lângă copilul tău unic

şi minunat, gândul şi simţirea ta mai zămislesc încă cincizeci de copii-cărţi, iar pe lângă pomul sădit mai pictezi unul şi culegi

poeme din altul, te-ai asigurat de multe şi mari necazuri, responsabilităţi, umilinţe, jicniri, invidii, înjurături, un cortegiu de

nemulţumiri.

“Opera” mea, cum pompos îi spuneţi, e inegală. Prea multă literatură pentru copii (dar ea mi-a dat cele mai mari satisfacţii şi

cu ea am fost bine primită, premiată, ascultată şi chiar bine remunerată), prea puţină critică literară (dar ea s-a concretizat în

munca mea de redactor, pe cărţile altora, cu oarecare teorie în referatele de predare, evident, nepublicate, şi cu multă practică,

în lucrul propriu-zis pe textele predate tiparului), multe traduceri, de fapt tălmăciri, din rusă şi polonă, limbi pe care ar fi trebuit

să le ştiu, dar totdeauna am lucrat în colaborare, cu vorbitori nativi, abili cunoscători ai celor două limbi în subtilitatea lor, în

timp ce mie mi-a revenit “galera” versificării, dar şi fineţea “limbii poetice” româneşti. Aşadar, m-am risipit în cărţile altora şi

m-am adunat modest într-ale mele.

Ce mi-aş fi dorit ca filolog? Un dicţionar explicativ al expresiilor limbii române, cu prezentarea “poveştii” din spatele lor.

Plasticitatea unei limbi e dată de multitudinea acestor expresii şi locuţiuni. Simpla lor înregistrare, citarea lor în diverse opere

şi autori, nu mă mulţumeşte. De unde vine “a spăla putina”, sinonim cu “a fugi laş”, de ce “a ieşi basma curată” sinonim cu “a

muşamaliza o mizerie” şi câte altele. Stelian Dumistrăcel în “Expresii româneşti. Biografii. Motivaţii” dezvoltă această

“dorinţă” a mea, dar subiectul e mult prea vast şi cartea explică puţine expresii.

M. I. : - Sunteţi unul dintre cei mai sociabili scriitori, uneori, ca să evitaţi complicaţii inutile, apelaţi la o diplomaţie

dezarmantă, specifică profesioniştilor. E vorba de răbdare, de toleranţă sau de maturitatea şi experienţa de o viaţă?

Passionaria Stoiceascu : - De orice mă puteţi “acuza”, dar de “diplomaţie” în niciun caz! “Învăluirile” nu-mi aparţin.

“Sociabilitatea” mi se trage de la fire, de la educaţia primită - de a fi sinceră cu mine însămi şi cu ceilalţi (nu uitaţi că am avut o

mamă învăţătoare şi tot neamul meu, şi pe linie maternă, dar şi paternă a fost plin de dăscălime). Profesia mea de bază, cu care

mă mândresc înainte de a fi licenţiat în filologie, redactor de carte, ziarist, rămâne aceea de învăţătoare. Arta comunicării se

moşteneşte, dar se şi învaţă. Tot şcoala pedagogică, orele de practică pedagogică, de activitate culturală, arta predării, pe care

unii din foştii mei profesori o stăpâneau la perfecţie, mi-au oferit liantul magic în raport cu ceilalţi, cheile comunicării. Dar, ca

să comunici, trebuie să ai ce, să ştii cum, să conştientizezi cui, să fii sincer şi să-ţi respecţi cuvântul dat sau promisiunea

făcută.

N-am răbdare, dar încerc să mi-o impun. Maturitatea, chiar dacă am căpătat-o în virtutea celor 67 de ani, nu-mi e de multe

ori de folos, pentru că în forul meu lăuntric se zbenguieşte un copil. Sunt deschisă şi spun lucrurilor pe nume, aşa cum nu le

place oamenilor mari, dar le convine copiilor. Mai degrabă e vorba de toleranţă.

M. I. : - Paradoxal, uneori sunteţi vulcanică. Daţi adevărate spectacole în sensul bun al cuvântului. Am înţeles că aţi cochetat

cu actoria şi cred că nu veţi lăsa niciodată la garderobă „personajul” Passionaria Stoicescu…

Passionaria Stoicescu : - Da, aş fi vrut să fiu actriţă, dar n-am perseverat în acest demers. Chiar cu minunatul meu dascăl de

limba română, profesorul Tiberiu Bordea, “complotasem” referitor la teatru …Spun “complotasem”, pentru că nici mama n-a

ştiut de intenţia mea de a da examen la artă dramatică şi de a folosi repartiţia pe care o primisem în mod excepţional de la

conducerea de atunci a şcolii pedagogice, pentru a scăpa de “legătura cu pământul”. Aşa îi ziceam noi aberantei legi din 1965,

aceea de a lucra 3 ani în producţie, la şcolile săteşti atât de văduvite de personal calificat, cu şansa, dacă “te ţineau curelele”şi

voiai să îţi desăvârşeşti cultura generală prin studii universitare, să nu poţi face asta decât la cursuri fără frecvenţă şi nicidecum

la zi. Doar 4 dintre absolvenţii promoţiei 1965 primiseră o astfel de repartiţie. Rezultatele mele la învăţătură, exceptând

matematica şi fizica, îi încredinţau pe toţi de faptul că voi da examen de admitere la Facultatea de filologie. Câştigasem

concursuri de creaţie literară, olimpiade la limba şi literatura română, dar şi concursuri de recitare, dar făcusem “după ureche”

şi regie, şi scenarii de spectacole, şi texte de brigadă, precum şi interpretări de roluri în piese jucate cu prilejul serbărilor sau

concursurilor şcolare. Minunatul meu dascăl m-a încredinţat că am talent nu doar pentru compoziţie literară, ci şi pentru

interpretare dramatică. Dar lipsa de pregătire cu un îndrumător specializat pentru o astfel de facultate cu un specific aparte şi-a

spus cuvântul. Degeaba am luat note mari la proba de dans, de recitare fabulă, de testare a urechii muzicale şi a vocii… Proba

de mimă, de care habar nu aveam, mi-a fost fatală! Subiectul de interpretat îmi cerea să merg pe o punte, în mijlocul unor ape

învolburate, purtând un copil în braţe. La jumătatea drumului trebuia să mă împiedic şi să cad…Nefast subiect! Am căzut atât

de stângaci, încât… am căzut de tot! Mama a venit la Bucureşti speriată, fiindcă fusese chemată urgent de soră-sa, care mă

primise în gazdă pe perioada examenului de admitere. La ce facultate? Toţi credeau că la filologie! Bătrână şi surdă, mătuşa

ÎNTREZĂRIRI 11

fusese mustrată de vecinii din bloc, că mă închid în baia comună în timp ce ei fac coadă aşteptând la WC şi mă aud de acolo

zicând întruna “Adio, sunt bolnavă…”. Acesta era, de fapt, finalul de la “Vulpea liberală” a lui Grigore Alexandrescu, recitare

pregătită pentru proba de fabulă. Nu-mi plăcea cum sună “…m-am înecat cu-un os”, pe care-l spuneam şoptit, iar vecinii care

mă pândeau să ies odată, nu auzeau clar decât “Adio!” Concluzia a fost că vreau să-mi iau zilele în baia lor, probabil că din

“amor neîmpărtăşit”, cum era la modă, şi au pus-o pe mătuşa mea să-i dea urgent mamei telegramă. Când totul s-a lămurit,

biata maică-mea a răsuflat uşurată şi a zis: ”Bine că n-ai intrat, să ne faci ruşinea în familie! Neam de neamul nostru am fost

învăţători!”

Dar stropul de actorie cu care am fost înzestrată mă ajută să dau mici spectacole, atunci când întâlnesc un public receptiv. În

mintea mea, orice poet adevărat e un actor care a izbutit să îşi scrie rolul. Dacă poate să-l şi interpreteze, cu atât mai bine

pentru el.

M. I.: - Recent, am „năşit” un cenaclu literar, „Ante Portas”, sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, alcătuit

numai din tineri, inclusiv liceeni. Ce sfat vital le-aţi da acestor copii entuziaşti ?

Passionaria Stoiceascu : - Felicitări pentru iniţiativă! Dealfel, e în stilul dumneavoastră...”marin”!Aţi avut multe şi

admirabile iniţiative culturale, care adesea vi s-au întors împotrivă. Dar despre „binefaceri” am comentat ceva mai înainte.

Numele ales este prevenitor şi plurisemantic, cum stă bine unui cenaclu. „Înainte de porţi” (ale consacrării? ale Poeziei?).

Dacă luăm în seamă şi alte sensuri ale substantivului „porta,ae”, ele ar fi de: 1.deschidere, ieşire; 2. trecătoare, strâmtoare;

3.(fig.) cale, mijloc. Dar foarte important rămâne şi „ante”, „înainte de”, care atrage atenţia asupra unui timp şi spaţiu de

minuţioase pregătiri, pentru ca „deschiderea” să poată avea loc, „ieşirea „ din anonimat spre consacrare să fie de bun augur,

„trecătoarea”/”strâmtoarea” să fie escaladate şi „calea” să fie asigurată, prin „mijloacele „ artei.

Din această ”decodare” ies şi sfaturile. Mult timp dedicat observaţiei propriilor trăiri, multe lecturi de poezie, proză, critică

literară, teatru, din literatura autohtonă, dar şi din cea internaţională, discuţii sincere şi pertinente pe textele prezentate, recitirea

lucrărilor modificate după intervenţiile cerute, în ideea învăţării din propriile greşeli, obligativitatea prezentării la fiecare

întrunire a unor norme contemporane de ortografie şi ortoepie pentru însuşirea unei limbi române cât mai corecte. Creaţia

literară să nu fie grăbită forţat spre publicare în volume personale sau colective înainte de „maturizarea” autorului/autorilor.

M. I. : - În încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, vă adresez o întrebare-şablon : Cum „se vede” literatura

buzoiană din Capitală, din locul de unde se dă ora exactă ?

Passionaria Stoicescu : - Hai să recunoaştem că nimic nu e exact, totul e relativ! A fi în capitală şi a nu participa la acele

acţiuni unde ţi-ai fi dorit poate să fii - întâlniri de poezie, lansări de carte, târguri de carte - fiindcă „lista e deja completă” sau

„n-a fost încă făcută”, fiindcă organizatorii îşi iubesc atât de mult opiniile, încât nu mai lasă şi altora timp de manifestare sau

fiindcă microfoanele sunt defecte când trebuie să vorbeşti, dar funcţionează straşnic când trebuie să fii ascultat, înseamnă a

orbi cu bună ştiinţă, măcar pentru protejarea văzului. Dar nu de tot!

La Buzău privesc cu sufletul. Ochii mei sunt înceţoşaţi de emoţia revederii cu Oraşul adolescenţei mele, cu Şcoala, cu

Biblioteca, dar şi cu foştii colegi de şcoală, de cenaclu, cu foştii mei autori. O „fostă” cu „foştii”! Numai că invitaţia, care mi se

face când vin la Buzău, e „de onoare”. „Onorez” la rândul meu întâlnirile.

Mă bucur pentru emulaţia creatoare care animă Buzăul. Pe vremea mea era doar un singur cenaclu, astăzi multe.

Altădată un singur ziar, astăzi destule şi nu numai ziare, ci şi reviste. „Renaşterea buzoiană” exprimă revirimentul chiar din

titlul său. Am răspuns cu bucurie invitaţiilor de a face parte din rândul semnatarilor ei. Ca şi acum, dealtfel.

Însă cea mai peremptorie dovadă a schimbării în bine e că mă duc întotdeauna la Buzău cu o carte, dar vin acasă cu

un braţ. Poezie, proză, publicistică. Răsfoiesc, citesc. Tradiţionalişti, modernişti, romantici. Talentaţi, cursivi. Foarte mulţi

tineri.Unii poate prea grăbiţi în a-şi publica producţia literară, dar dornici de afirmare. Edituri şi tipografii autohtone au învăţat

în timp să scoată adevărate „apariţii” editoriale. De unele din ele am avut parte şi eu.

La Buzău m-am autoexorcizat. La Biblioteca judeţeană am lăsat unul din demonii mei: scriitor şi cu pană.

Cuvinte Pedeapsa

Camere goale

cu pereți de aer

cu ferestre de aer

cu uşi mai multe

decât ar fi necesar

singura mea avere

şi dar din dar

Grele ca un păcat

uşoare ca leşul ninsorii

le port de colo-colo

după un impuls nomad

umplându-le

cu chipul meu şi asemănarea

ca pe scoici

marea

Cu uşa închisă pe dinăuntru „nu deranjați - lucrare scrisă” mă plimbam printre bănci să nu copieze nimeni să nu

Foşneau cărţi terfelite

era o pândă absurdă şi nimeni nu fura de teamă

erau copii fricoşi erau

Cu uşa închisă pe dinăuntru „nu deranjați - lucrare scrisă”

mă plimbam printre eu şi mine

mă copiez fără nici o ruşine

mă copiez

ÎNTREZĂRIRI 12

UN ROMAN SENTIMENTAL ( 2 )

Gheorghe POSTELNICU

Toate biografiile şi cronologiile de până acum

prezintă ziua de 21 februarie 1910 ca dată certă a

oficierii căsătoriei civile şi religioase a tinerilor Vasile

C. Voiculescu şi Marioara Florioara C. Mitescu, cu

excepţia monografiei din 1975 a lui Ion Apetroaie,

care, citând o sursă inexistentă, susţine altceva (10

februarie 1910) şi a lui Marius Pop – 2 februarie 1910

(în „V. Voiculescu în amintirea contemporanilor”,

1989). Liviu Grăsoiu, într-un tabel cronologic din

volumul „Voiculesciana” (2008) a trecut data de 20

februarie 1910, dar suntem de părere că e vorba de un

lapsus calami al pasionatului voiculescolog. Dar 21 era

lunea, când nu se puteau încheia cununii religioase, aşa

că tinerii, cu o zi mai înainte, însoţiţi de rude şi

prieteni, s-au urcat în sănii şi au mers 12 km până la

Mănăstirea Ciolanu. După liturghie, preotul paroh i-a

legat pe viaţă în faţa lui Dumnezeu. Pe o carte poştală

datată „2 Februarie 1910 – nouă ceasuri seara” şi

neexpediată, V. Voiculescu scrie deasupra ilustraţiei lui

N. Constantinescu (acuarelă reprezentând o casă

ţărănească): „1884 Octombrie – 6 Septembrie 1908 –

La 1910 Februarie 20 ne-am cununat la munte”. Se

logodiseră în ziua de Crăciun (duminică 25 decembrie

1909), cum i-a comunicat Maria Mitescu, la 10

noiembrie 1909, unei prietene plecate în Germania

pentru a studia arta fotografică: „În ziua de Crăciun

vom face logodna; atât s-a hotărât”. Surorile Maria

Ivănescu şi Florica Ştefănescu (viitoarea naşă) ar fi

vrut ca relaţia să se destrame, şi frăţiorul cel mic să

găsească o fată cu zestre, aşa că unele scrisori nu au

ajuns niciodată la Lica. Pe de altă parte, sora

colonelului Mitescu dorea s-o trimită pe orfană în

Germania. Dile a înţeles situaţia şi a început să-i scrie

pe altă adresă ori să facă trimiteri recomandate,

împrejurare în care destinatarul trebuia să semneze de

primire; să folosească un cifru sau chiar limba

franceză, să ascundă biletul între două cărţi poştale.

Tânărul îndrăgostit trecea la expeditor nume fictive:

Eugenia sau Valerica şi primea, la rândul lui, pe căi

ocolite, epistole de la „Nicu”. Destinatari poştali erau

mătuşa Mariei Mitescu sau vărul Victor Vasilescu,

secretar al Liceului „Gh. Lazăr”, înamorat fără succes

de bruneta cu ochii verzi.

Marioara Florioara Mitescu, născută în 1887 la

Ploieşti, orfană de la vârsta de trei ani, era copila

Mariei şi a lui Constantin Mitescu, oltean descins la un

regiment din oraşul petrolului. „Mama Licăi era

franţuzoaică (Marie Colau, n.n.) dintr-o familie de

hughenoţi refugiaţi în România. Bon viveur, colonelul

îşi crescuse fetele (rezultate din căsătorii diferite, n.n.)

la pension şi le jucase la cărţi zestrea rămasă de la

mamele lor” (Roxana Sorescu). Un frate al Marioarei,

Alexandru, a ajuns ofiţer. Una din surori (Wiola Bally)

s-a căsătorit la Bârlad cu un bărbat nepotrivit, „solid,

gras şi bine hrănit”, care ar fi putut strica înţelegerea,

dacă mireasa i-ar fi decontat cheltuielile de nuntă (1000

de lei), aşa încât Maria Mitescu are toate motivele să

considere nunta la care a luat parte pe 3 mai 1909, un

„prohod”. Natalia (Natalica) era greierul care cânta de

dimineaţa până seara, păstrând buna dispoziţie a

tuturor. În ianuarie 1910, Maria Ivănescu, la care locuia

atunci studentul, îi propunea domnişoarei Mitescu

amânarea căsătoriei până după Paşti când s-ar fi găsit

pui şi miei pentru nuntă, deoarece iarna nu se putea

pregăti zestrea miresei. Era greu de opărit, uscat şi

vopsit lâna pentru saltea şi plapumă şi o asigura că

aceasta era şi părerea celeilalte surori, Florica (Ica). Ca

urmare a hotărârii neclintite a lui Dile, conspiraţia

cumnatelor nu a reuşit şi cei doi şi-au unit destinele în

ziua hotărâtă de ei. Primarul M. C. Lupescu (rudă

apropiată) şi notarul C. C. Constantinescu, asistaţi de

martorii Lambru V. Ionescu şi C. C. Lupescu (nepoţii

Sultanei), „au pronunţat în numele legii că contractanţii

sunt uniţi prin căsătorie”. Actul oficial se păstrează la

Casa Memorială din Pârscov. Evenimentul a fost

precedat de un lung episod epistolar care descoperă, în

primul şi în primul rând, sensibilitatea şi măreţia

sufletească a Mariei Mitescu. Ea recunoaşte din

primele scrisori că o femeie îşi dezvăluie mai greu o

taină, „un sentiment scump”, ţinând încătuşate

simţurile cele mai adânci ce i-au rămas în urma luptelor

sufleteşti. Mesajele ei sunt mai numeroase şi mai lungi.

Tânăra constată cu gelozie simţul matern sublim al

Sultanei şi crede că lipsa acestuia a contribuit la

„nedezvoltarea sufletească a minţii şi fizicului” ei.

Rămasă singură, copila şi-a pus pe faţă masca

nepăsării, neîncrederii şi a răutăţii. În pacea adâncă a

naturii rurale de la confluenţa celor două râuri, a privit

adânc în propriul suflet şi a descoperit pâlpâitul unei

inimi calde, ţinute în viaţă de „un dor zvăpăiat”.

„Romanul sentimental” nu este invenţia

voiculescologilor. A putut fi numit aşa, întrucât

prezintă, pe de o parte, zbuciumul sufletesc al

îndrăgostitului patetic, temător şi nerăbdător, iar, pe de

alta, prudenţa sentimentală a tinerei orfane, fără zestre,

fără poziţie socială, trebuind să înfrunte răceala unei

părţi a familiei la care se afla. „Romanul” este alcătuit

din peste o sută de scrisori în versuri şi în proză, oferite

după moartea poetului, unor biblioteci şi muzee, din

manuscrisul intitulat „Stropi de sânge”, cu un moto din

H. Heine („Din ale mele mari dureri/ Făcut-am cânturi

mititele…”) şi o dedicaţie („Versuri scrise în dorul şi

de dragul tău, Lica!”) din ianuarie 1909, precum şi din

„Albumul pictat” („Pentru scumpa mea Lica, de la

Dily”), datat 1 ianuarie 1909, când studentul locuia pe

str. Miron Costin, nr. 1 din Bucureşti. În 1993, Radu

Voiculescu a facilitat Ilenei Ene, cercetătoare la

Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, publicarea

acestor manuscrise, în volumul „Poezii inedite şi

corespondenţă”. După mărturia editorului, albumul ar

fi un obiect de 100 de pagini, cu coperte învăluite în

pluş roşu, prevăzute cu o încuietoare cu cheiţă. Prima

ÎNTREZĂRIRI 13

copertă are o plăcuţă metalică pe care e gravat numele

Marie. Pe pagina dintâi se află fotografia lui V.

Voiculescu, „înconjurată de o ghirlandă de trandafiri şi

lăcrămioare, în culori suave” (Ileana Ene) şi dedicaţia

reprodusă mai sus.

Din 1932 Vasile Voiculescu a rămas în

Bucureşti cu o parte a familiei: Ion, Radu şi Gabriela.

Soţia, aflată la Paris pentru control şi tratament

medical, se îngrijora de situaţia sa şi îşi ruga fiii să aibă

grijă de „bietul tată”, „foarte chinuit de atâtea griji şi

oboseli” şi care îşi asumase atâtea obligaţii pentru a-şi

întreţine familia: „E un sacrificat al copiilor, al casei

lui, prea bun, singurul suflet dezinteresat”, „stâlpul

nostru şi robul sacrificat”, „axa noastră”. „Admit şi mă

închin în faţa oamenilor ridicaţi prin munca şi mintea

lor, acela e omul adevărat superior”, scria îngrijorată şi

recunoscătoare Maria Mitescu. Într-o scrisoare din 13

mai 1928 considera, prematur, că, odată cu venirea pe

lume a celor cinci copii, rolul mamei s-a estompat până

la dispariţie, devenind pentru soţ „o bătrână”, iar pentru

ceilalţi „o simplă mamă”. „Ştiu bine că mult nu mai am

să trăiesc”, scria, rugându-l pe soţ să nu o aştepte la

întoarcere în Gara de Nord. Controlul medical

oftalmologic o demoralizase şi o împingea spre

aduceri-aminte: „Trecutul a fost atât de frumos şi bogat

în drăgălăşeniile ce îmi arătai, încât, îmi face mai rău

să văd prezentul plin numai de o simplă datorie ce

simţi cărei obligaţii să îndeplineşti”. Încheia scrisorile

trist: „Te sărut? Între noi de mult nu mai e aşa

ceva!!”sau ca între doi prieteni: „Cu bine, a ta, Lica”.

Pe 25 iulie 1930, de la sanatoriul din Trouville

(Franţa), îşi exprima dezamăgirea că băieţii, în care îşi

pusese nădejdea, avântul şi speranţele, nu confirmau.

Zbucium de mamă. Radu avea 16 ani, iar mezinul cu

doi ani mai puţin… Despre Ionică şi colegii lui auzise

lucruri care o nelinişteau. În schimb, fetele cele mari

erau „inteligente şi cu suflet”. Marta era duioasa

mângâiere a mamei, fiinţa care o ţinea în viaţă, fiind

socotită liderul şcolii de artă a vestitului Pierre Lotte.

Efortul ei în pregătire impresiona. Arăta curaj, era

apreciată şi avea o critică bună ca artistă. În schimb, fiii

şi fiica de la Bucureşti (Gabriela – Găbăluşa - Gaby) o

îngrijorau. Ea şi Marta se bucurau de renumele din ţară

şi străinătate al poetului Vasile Voiculescu şi sperau ca

cineva să-i transpună versurile în limba franceză. Marta

Elisabeta s-a căsătorit la Paris cu cineastul Jean Lévitte

şi l-au avut pe Jean-Pierre, un copil „de o inteligenţă

rară şi o sensibilitate tot cam chopiniană, anormală

chiar”. Bunicuţa Lica transcria şi o perlă a micuţului:

„papa Noël est le frère de mon papa voic ”. Nu se

cunoaşte dacă geniala Marta şi copilul său precoce au

venit vreodată la Bucureşti, până în 1994, când artista

s-a stins din viaţă. Nefericita mamă ar fi vrut să intre

într-o mănăstire catolică, sperând că viaţa aspră de

acolo ar fi ajutat-o să învingă suferinţa.

Groaznic, toamna se apropia cu tot cortegiul de

nevoi: şcoli, cărţi, uniforme, încălţăminte, lemne,

murături, sobe, slugi, „uf, uf, uf!” (10 sept. 1930). Mai

optimist, tatăl scria despre copii că erau bine, „fiecare

cu treburile şi mai ales cu apucăturile lui. Nu mai

încerc să fac nimic, mă uit la ei, cum mă uit la

omenirea întreagă, pe care ei o răsfrâng în mic”. Soţia

constata suferinţa unuia dintre ochi („o pupilă

enormă”), care a şi fost, până la urmă, înlocuit cu o

proteză din sticlă. Ca să facă faţă cheltuielilor, soţul îi

scria că i-a trimis (16 febr. 1938) 5000 de franci şi o

sfătuia să facă economie, să nu cumpere lucruri inutile

sau cadouri, că se supără. Să-i folosească pentru a-şi

îngriji sănătatea. Întreaga familie călătorea pe calea

ferată cu carnete cu reducere la plată.

Prin 1940 „băieţii” terminaseră studiile.

Profesau, unul avocatura, celălalt medicina de

laborator. Gabriela, răsfăţată şi veşnic nemulţumită cu

situaţia financiară şi cu poziţia socială, deşi colegii de

şcoală şi-o aminteau îmbrăcată întotdeauna elegant,

urma, ca şi surorile mai mari, artele frumoase. „În loc

de cinci perechi de case, cu cinci moşii, am cinci copii

şi cinci poeme de poezii”, se confesa fericit Voiculescu.

Pe un exemplar al „Urcuşului” din 1937, „dat unuia

dintre ei”, ca şi pe un tablou înrămat expus la Casa

Memorială, a transcris o dedicaţie inedită:

În ora când în aur se schimbă lin regretul

Şi piatra te mângâie cu susure de foi

Când îţi zâmbeşte-amarul şi plânge violetul,

Să ştiţi că din adâncuri se-ntoarce un strigoi;

M-a bântuit o viaţă şi a trecut în voi,

Suav şi grav, zănatic de trist strămoş, Poetul

1937, iunie 25, Bucureşti

După banchetul de la Capşa dat lui Mircea Eliade

După cumpărarea casei din str. M.

Kogălniceanu au fost necesare multe reparaţii şi

îmbunătăţiri. Mama a renunţat, de bunăvoie, la unele

cheltuieli personale. „Mama era o parte din el; o fiinţă

modestă, îndemânatică, tolerantă şi devotată în acelaşi

timp, căci nu dădea înapoi de la greutăţile şi

îndatoririle vieţii, de o mare sensibilitate (avea apetit

pentru muzică – cânta la pian), cultivată (vorbea şi

scria perfect franceza, ştia bine germana)” – Radu

Voiculescu. Copiii îşi petreceau o parte din timp la

subsolul casei, unde tatăl le amenajase o grădină

zoologică în miniatură, „un fel de crescătorie de cobai

şi iepuri” aduşi de la Institutul Cantacuzino. Ionică nu

prea îndemna la carte. Ca să ia bacalaureatul, doctorul

a obţinut aprobarea să-l susţină la Craiova, unde era

preşedinte de comisie prietenul Nicu Herescu. Se mai

foloseau şi de cunoştinţele Stelei (Ţuţy), fiica Mariei

Ivănescu, măritată cu Liviu P. Nasta, ziarist la

„Adevărul”. La 18 ani de la căsătorie, Lica se bucura

de cei cinci copii, dar era conştientă că rolul ei de

mamă scădea, tinerii începând să aibă fiecare „voinţa şi

vederile lor, încât mă mir şi eu de ce să mai îngrijesc”

(13 mai 1928). Scrisorile din a doua parte a romanului

sentimental descoperă tot mai mult grija bolii şi

efectele ei asupra frumosului chip: „În urma dietei ce

am păstrat, m-am urâţit de zece ori ce eram, dar ce mai

aştept acum, decât bătrâneţea, deşi pentru tine, asta e

ceva teribil, căci ai oroare de bătrâni”. Pe acelaşi ton îi

reproşa soţului atât de ocupat că nu mai era cum a fost

sau îl anunţa că a hotărât să se închidă „ca scoica în

ÎNTREZĂRIRI 14

ghioacă sau ca o caracatiţă, care aruncă cerneală ca să-

şi piardă urma”. Se cunoaşte că marele regret al lui

Dily a fost că a trebuit să sacrifice cariera medicală a

soţiei, că i-a destinat-o pe cea de mamă şi că nici de

copii nu şi-a făcut suficient timp să se ocupe. Fără să

facă niciun compromis în munca sa, se străduia din

răsputeri să-i întreţină pe toţi. Se angajase, din 1910, pe

un drum fără întoarcere.

Ca soţ şi ca tată avea de îndeplinit datorii

inimaginabile. Din acest motiv a ţinut mai multe slujbe.

Odată a promis servitoarei că-i va dărui o geantă de

ziua ei, ca să nu-şi mai păstreze banii în batistă şi îl

stânjenea gândul că va trebui să se ţină de cuvânt.

Mama şi copiii îşi petreceau vacanţele pe Litoral şi pe

Valea Prahovei, la Timiş, Buşteni, Braşov, Bod, însoţiţi

de servitoare, de câini, pisici şi de multe, multe bagaje.

Fiecare avea cel puţin o pisică şi un câine. Băieţii

cereau cărţi ca să nu se plictisească. Fetele voiau

toalete şi rufărie decentă. Mama Lica băga aţă în ac şi

cosea nasturi, tivuri, manşete. Cu toţii îi doreau mai

multă linişte şi îi urau spor în activitatea literară, dar

fiecare rupea cât putea din timpul fizic al scriitorului.

Maria Mitescu era conştientă că Voiculescu nu era

destinat muncii banale de dispensar, având „alcătuire

de poet, de visător, de idealist” şi îl sfătuia să se

apropie mai mult de activitatea culturală radiofonică

sau să lupte să-şi impună opera, „să nu se lase”, să-şi

scoată, de exemplu, piesele de teatru la lumină. Aflaţi

la odihnă la Balcic erau nemulţumiţi de lipsa apei şi a

curăţeniei, în general. Copiii se bucurau de soarele

Mării Negre, totuşi mama lor suporta greu căldura.

Suferinţa îi provoca enervare şi dezolare, adevărate

crize de personalitate şi autoritate maternă. Trebuise

să-şi reducă numărul preocupărilor cotidiene, iar

îndatorirea de mamă să o exercite parţial. În septembrie

1943 se cazase la Mediaş şi se trata în staţiunea

balneară Bazna. Se simţea bine („umblu mult şi n-am

nimic”), având în vedere că se aflase „în cumpăna

morţii” cu puţin timp înainte. De la Mediaş la Bazna

făcea o jumătate de oră cu autobuzul sau o oră pe jos.

Peisajul transilvănean i se părea „neînchipuit,

neasemănător”, pe când Capitala – „un iad, o oroare, o

mizerie”.

Rachianestezia avea efecte secundare nedorite:

dureri mari în coloana vertebrală, amorţirea

extremităţilor membrelor inferioare. Era îngrijită la

Spitalul Tenon de doctorul Pierre Plantevin, om onest,

priceput, adversar al exceselor medicamentoase şi al

farsorilor. Femeia ducea dorul familiei din Bucureşti.

Iarna i se părea tristă şi mohorâtă… Trimitea aproape

zilnic scrisori şi cărţi poştale. Cele mai multe s-au

pierdut. Avea impresia că ajungeau pe la rude şi

cunoştinţe, ceea ce nu era bine. Aproape oarbă, s-a

stins din viaţă la Paris, în ziua de 22 noiembrie 1946.

Unul din fii îşi amintea: „În ziua când murea mama de

congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a

luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi

deasă, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: Vreau să te

rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: Să

crezi în Dumnezeu!” (Ion Voiculescu, după R.

Sorescu).

A: MEMORIA CETĂŢII - SCRIITORII BUZOIENI: VIAŢA ŞI CĂRŢILE LOR

Tudor CICU

1. Ion Nicolescu: – sau - La aflarea morţii poetului care a scris “Mioritidiada”

La 17 februarie, 2012, orele 13,10 s-a stins din viaţă poetul Ion Nicolescu (un veritabil Vărsător), care ne spunea

nouă, că „nu e om cel ce nu schimbă lumea”: „Luaţi-ne stele şi păsări de mare/în slava aripilor voastre uşoare/putem să şi

râdem dar ce e de râs/în zbuciumul mării în munţii de vis/sub noi se sfârşeşte pământu-n ecou/tristeţea e ultimul nostru erou...”

(Domnul de la Marea Neagră). Numai, luaţi aminte, la acest poet; pe cât de solitar, pe atât de bizar în peisajul său buzoian! O

voce distinctă, irepetabilă... că altora, mulţi ani le-ar trebui să se nască. Să-i murmurăm şi noi versurile, pe care, ni le tot repeta

în adunările cu publicul, acest Ion Nicolescu, doar-doar, vom auzi şi noi ceea ce Homer numea (în Odiseea) „viersul

răspândind o ploaie/ De sunet şi-şi plânge pe Itilos/ tot neamul...”. Redăm şi noi, îngânându-l, dintr-un poem cunoscut al lui

Ion Nicolescu: „fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag/ şi pe dealul veşniciei boii voştri ceru-l trag/ noi suntem

leagănul lumii noi sămânţa de poeţi/ care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi/ trup avem suflet avem trup şi suflet noi

suntem/ nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem” (cântul XXVI). Când Ion Nicolescu, spunea, că „fiecare are un conflict

mondial personal”, noi trebuie să înţelegem şi de ce Cehov, din celălalt capăt al acestui continent, spunea: „La om totul trebuie

să fie frumos de la haine până la suflet”. Şi azi, mai aştept un Gheorghe Istrate, un Florentin Popescu, să dea o carte închinată

numai lui, acestui poet de tot singular pe aceste meleaguri. Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui

care scrie (aici, pobabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar

cuvinte, cuvinte...) păi, atunci, Ion Nicolescu, poetul care a înfruntat doar cu pana sa, un imperiu al cuvintelor, înţelege, că,

nimeni altcineva, nu avea să ştie „El” (mai bine, a înfrunta viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată), cum se scrie poezia

adevărată. Ori, devine prin prisma celui care scrie, un purtător de imagine al „comediei” numite viaţă, cu pana celui aplecat

asupra colii de scris, prin cele ce avea să-mi răspundă la o ultimă întrebare, ce i-am pus-o la 14 ianuarie, 2012: „În (Himera

literaturii - a lui Ion Lazu şi Ion Murgeanu) se spune că l-aţi făcut nebun pe Nichita sau Ion Gheorghe, nu mai reţin! La pag.

206-207, am reţinut că, ia-ţi strigat lui Murgeanu: „Nu intraţi la Gazeta literară, acolo e un nebun!”. (Redau din Ion Murgeanu:

„Ilustrul personaj negativ de mult mai târziu Ion Nicolescu; autorul de comice şi ironice, cum avea să-l numească Zaharia

Stancu însuşi), Ion Nicolescu mi-a răspuns degajat şi simplu, cu toate că cei de faţă, care nu admiteau să pun tocami eu,

întrebări poetului, au vociferat. „Dragul meu! În tinereţe, fiecare am avut câte un conflict mondial personal. Asta, însă, e o

viaţă, nu o întrebare!” Era cât se poate de lucid şi raţional. Dumnezeu însă, n-a ţinut seama de toate astea. Pentru ca semnele,

din desfăşurarea vieţii sale, să capete cât de cât o aură mitică, poetul acesta, ne aruncă pe toţi în plasa unui Dumnezeu

dezamăgit, care plânge în calea sa. Nu degeaba, criticii vremii, îi aprecia lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a

ÎNTREZĂRIRI 15

„lumii celor mărunţi”, dar, şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, putem

argumenta oricui, că am dat peste autorul ce a dat un imbold cântecului popular, şi a „Mioritiadei” din „ţara preafrumoasă a

tristelor Marii”, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. E ceva mai mult decât o destăinuire a fiecăruia

dintre noi, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea

lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea , pentru noi, călătoria pe care avea să o

sfîrşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu

fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă pentru că ni se şi întâmplă? Ce grele momente trăim, cei

care l-am cunoscut personal, în aceste anotimpuri! Destinul suveran îşi va urma pe ocultele lui hotărâri, un imprevizibil fir al

continuităţii. Poetul Ion Nicolescu, va trece peste nemărginirea timpului acesta, aspirând la un lucru care-n veci se va numi:

eternitate. Forfota poetică a ţinutului Buzău, nu va putea reconstitui, de acum înainte, calitatea şi greutatea unei voci care îl

poate egala multă vreme!

2. Bucur Chiriac: Omul de aur de pe strada cu castani a Buzăului

„Am pătimit în viaţă prin a fi prea sărac. Am venit pe lume în familia unui ceferist, fiind al zecelea copil. Mi se

spunea Prâslea. M-am născut la zi mare, la 1 Mai 1932” – astfel îşi face introducerea în „Amintiri despre apusul zeilor” (vol. I,

p. 10). În ziua când trebuia să se nască Hercule, fiul lui Zeus şi al Alcmenei - după cum relata Homer -, tatăl său a anunţat

zeilor că acesta era destinat să domnească peste ceilalţi muritori. Prin analogie, Bucur Chiriac este Omul de aur de pe strada cu

castani a Buzăului. Citindu-i povestea vieţii, din cartea sa „Amintiri despre apusul zeilor” (2011), pari a te trezi lecturând

povestea cu Sindbad, din „O mie şi una de nopţi”, atât de mult se aseamănă începutul vieţii sale cu a eroului din poveste. Să ne

reamintim: „Era un biet om sărac şi se deprinsese, spre a dobândi pâinea cea de toate zilele, să care poveri pe cap”. Din clipa

naşterii sale, Bucur Chiriac şi-a consacrat zilele şi nopţile stabilirii unei statistici a schimbărilor. A venit pe lume, cu un dar

pentru cuvântul scris şi o dăruire „de suflet”, pentru oamenii oraşului său. Nimeni nu şi-a iubit şi dăruit oraşul natal, cu

dragostea şi zestrea sa sufletească, cum a făcut-o Bucur Chiriac. Mărturie: sutele de cărţi cu autografe (Marin Sorescu, Victor

Frunză, Nicolae Simache, Fănuş Neagu, Ion Rotaru, Grigore Vieru, Laurenţiu Ulici etc.), dăruite bibliotecii V. Voiculescu,

corespondenţa sa avută cu oameni de seamă ai veacului acesta (Margareta Sterian, George Genoiu, Artur Silvestri, George G.

Potra etc.). Citiţi-i fişa biobibliografică şi veţi avea surpriza să auziţi ce nume mari ale criticii române i-au fost profesori, pe

vremea când urma cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, promoţia „George Călinescu”. A donat ca nimeni

altul, tablouri, cărţi, obiecte şi piese rare, pentru renumele şi bucuria semenilor din oraşul său. Figura sa se conturează

cititorului de pretutindeni, din scrierile sale (peste 14 vol. de poezie, 7 de memorialistică şi o minimonografie), din scrisorile

sale, precum şi din mărturiile contemporanilor. E figura atrăgătoare a Omului de aur al oraşului său, la care un soi de orgoliu

viu se asociază cu o mare generozitate umană, firea sa deschisă fiind, deopotrivă, înclinată spre revărsările de bună înţelegere

între semeni, spre elanurile patetice ale cuvântului turnat în poezie, dar şi spre o imaginaţie a omului de bun simţ, iubitor de

realităţi concrete, bun observator şi îndrăgostit de tumultul unei vieţi, în mijlocul căreia a trăit, iubit şi ars cu toată fiinţa. Prin

tot ce a făcut pentru oraşul său, Dumnezeu se pare că i-ar fi încredinţat o misiune, chiar dacă unii vor spune - pe la colţuri - că

viziunea sa romantică, în poezie şi viaţă, e viziunea unei lumi utopice. Dar, în tot ce a scris şi gândit, nu a avut decât un singur

gând: să se simtă mereu acasă. „Acasă înseamnă rememorare, trăiri, amintiri dragi şi dulci” – cum scria în Cartea de Onoare a

B.J.B. (vol. I, p. 115), cu prilejul „Salonului cărţii - CLXXX”. Cine îi citeşte corespondenţa, dar şi meritatele cuvinte, adresate

de confraţii săi, pe câte o carte dăruită, nu poate să nu remarce - că la vederea unor astfel de rânduri, obrazul i se înseninează,

la vestea prin care dragostea şi fericirea, descoperită în acest colţ de lume intim, îi revarsă peste această nenorocită de soartă a

unora, - credinţa sa, că omul se poate înălţa cât de cât în ochii lumii. Pilduitoare însemnări, despre părinţi, dascăli, prieteni şi

oameni, întâmplător aflaţi în preajma sa, găsim în aceste file risipite între amintiri şi adnotări. Se va spune, cândva: odinioară

cântecul său a fost cântecul unui vultur care credea că viaţa şi dragostea ţin o veşnicie. Şi nu credem că s-a înşelat. Pentru că,

de ce nu, fiecare dintre cei care-i vor citi cărţile, sunt îngeri cu o singură aripă, şi nu pot zbura decât împreună cu cea de a doua

aripă, dăruită prin scris de autor. O lume liberă, populată doar de sufletele celor care şi-au lepădat cu de-a sila învelişul de lut

pentru a deveni, la rându-le, liberi, se revarsă din miile de pagini scrise de Bucur Chiriac, elogiat prin această carte, pe care

nişte inimoşi bibliotecari i-o închină sufletului său de aur. Donaţia sa, din cadrul Colecţiilor Speciale ale Bibliotecii Judeţene

Buzău, îşi merită, cu prisosinţă, titlul de „colţul de carte Bucur Chiriac”. Când tu, cititorule, vei trece pe strada sa, cu mulţi

castani aprinşi de floare, să ştii trecătorule, că poetul, despre care scriu rândurile acestea, i-a visat, mereu, înciorchinaţi, de nu-i

puteau duce doi inşi, într-un car dumnezeiesc. Când nu va mai fi, Doamne al tuturor, pune să cânte, în castanii, pe care i-a

găzduit, pe strada oraşului său, Poezia - căreia i-a slujit cu sufletul şi n-a lăsat ca întristarea să-i tragă zăvoarele, dimpotrivă, cu

toată fiinţa, s-a zidit, în templul acesteia, pentru totdeauna.

3. Milea Preda: Un poet strălucitor ca „Fântâna din oglindă”

Împlinise doar 55 de ani (era începutul anului 2006) când trenul, în gara Buzăului, i-a spulberat Destinul (odată cu

viaţa), destin pe care mulţi buzoieni, il prevăzuseră împlinind-se prin poezie. Mă întreb: cum a putut să-ncapă: „Munţi de

durere şi de-nţelepciune,/Întreg pământul şi întreaga apă/În harul lui deschis către minune?” (erau versuri scrise de Milea Preda

şi adresate marelui Tolstoi, de parcă şi le adresa sieşi). Poezia sa era simplă (aproape populară, ca în doinele şi cântecele lui

Alecsandri), şi sentimentală până la lacrimi. Cunoştea în amănunte viaţa poeţilor pe care-i citise şi-i venera: Rimbaud, Esenin,

Verlaine, Poe, Byron, Evtuşenko, Sandburg, Apollinaire, etc. În satul Zoiţa (azi Lanuri), com. Ziduri, tatăl său se mândrea cu

fiul său, cel care îi citise pe mai toţi marii poeţi ai lumii: „Măi, nea... cutare, striga tatăl, peste poartă vecinului care tocmai

ÎNTREZĂRIRI 16

trecea, ştii mata cine a fost Maiakovski (ăla dădea din umeri, adică neam!). Dar Esenin? Plusa tatăl! Ăla tot nu auzise, pe acolo

la plug, cine fusese cutare sau cutare... „Hai încoace! Ia o ţuică, şi să-ţi spun cum fiul meu i-a cunoscut pe fiecare în parte”. Vă

daţi seama, ce istorie literară ca de la ţară, urma! I-am citit prima şi ultima carte de versuri (Fântâna din oglindă, 2004), şi am

fost surprins de acurateţea versificării. Părea a traduce direct din serghei Esenin. Un ţăran, poet al câmpiei (aşa mi se spusese)

scrisese cea mai frumoasă carte de poezie despre însufleţirea vieţii de pe Câmpia Română. Am stat deoparte, n-am scris un

rând, sperând că la următoarea carte de poezie voi aşterne câteva rânduri. Trenul morţii (precum tramvaiul, în cazul lui Nicolae

Labiş) l-a luat dintre noi. Cartea sa, furişată printre cărţile din bibliotecă, îmi făcea semn, că i-a venit rândul. Iată mai jos, una

din poeziile sale:

„Cina”

Boii iau în coarne înserarea Mama, în bucătăria scundă

Rumegând amurgul jucăuş Face ţărăneasca mămăligă

Mai măsoară înc-o dată zarea Pune-n ea iubirea ei profundă

Ca pe ţărmul mării un pescăruş. Şi la masă pe copii îi strigă.

Aţipesc, întoarse de pe plaiuri Eu consum iubirea ei de mamă

Vrăbiile-n şură una după alta Şi-i simt gustul pînă în adânc.

Un concert de harfe şi de naiuri Tot aud la masă cum ne cheamă

Seară după seară cântă balta Şi candoarea ei o mai mănânc.

B. PARODII ÎN OGLINDĂ

Ion Nicolescu : Cântul XXVI

( originalul)

ţara asta nu e schweitzer şi nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

şi pe dealul veşniciei boii noştri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânţa de poeţi

care nu-i de mântuială dacă vreţi dacă nu vreţi

trup avem suflet avem trup şi suflet noi suntem

nimeni să nu-şi taie capul să ne ţină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

şi sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înţelege

numai ţara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde care plânge

Cântul XXVI (parodie)

-în memoria poetului boem al Buzăului-

ţara asta nu e şvaiţer şi nici stână fără câini

dacă bagi plugul în brazdă ies doar oase de români

ies şi buciume cu jale la Luceafărul doinind

şi în horă intră brazii cu toţi munţii ce-i cuprind

sfinţilor de prin icoane le ard ochii în pârjol

şi-n câmpiile străbune boii noştri ară-n gol

noi suntem ai nimănuia noi şi neamul de poeţi

şi daţi jos de pe statuie unde vreţi unde nu vreţi

trup avem suflet avem viaţa noastră-i la cherem

suntem pentru „noua poartă” oaia neagră din sistem

pare nimeni dar nu-i nimeni domn deplin în ţara lui

nici n-ai crede că sub haine şi tu suflet te născui

că eşti domn la tine-n casă şi-ţi respectă a ta lege

ţi-ai scoate şi pălăria numai de te-ar înţelege

de-aia îngenunchezi ţărânii şi ai râde şi ai plânge

România maica ţară a ajuns să te alunge

ÎNTREZĂRIRI 17

PROFIL: Serghei COLOŞENCO Activitatea creatorului de rebus, incluzând aici sumedenie de specii de enigmistică

inaccesibile profanilor (anagrame, careuri, cărţi de vizită, monoverbe, triverbe, metagrame,

fantezii, rebouri), constă într-un urcuş anevoios pe piscurile limbii materne, de multe ori fără altă

plăcere decât de a constata, în singurătate, biruinţa asupra peretelui de granit. Serghei Coloşenco,

născut pe 14 februarie 1941 în Căinari (Tighina), a publicat primul careu la vârsta de 16 ani. Până

în prezent a scris peste 15000 de probleme rebusiste. Este directorul Editurii Sfera, din Bârlad,

membru important al Academiei bârlădene şi redactor-şef al publicaţiei cu acelaşi nume. Profesor

de limba română, personalitate culturală a Ţării de Jos, multilateral, inteligent, cuceritor, un

campion incontestabil al rebusisticii româneşti. Palmaresul său editorial este impresionant. Numai

colecţia „Biblioteca Rebus” cuprinde 90 de titluri, dintre care 17 au fost închinate lui Mihai Eminescu. Cu o forţă intelectuală

neobişnuită, cu multă sensibilitate, autorul îi introduce pe dezlegători în labirintul gândirii sale.

Amfitrion impecabil, Sergiu Coloşenco organizează în fiecare an pe Valea Oituzului, la celebra sa Casă a rebusiştilor,

întâlniri ale maeştrilor enigmisticii româneşti. Aici îşi întâmpină oaspeţii cu binecunoscutul umor filozofic, cu fineţe

psihologică şi… jocuri de cuvinte încrucişate. O are alături pe buna sa soţie, profesoara Măndiţa Coloşenco.

P R E L A Ţ I P Â R S C O V E N I

ORIZONTAL: 1) Preotul Octavian (n. 22.08.1933 în fosta

comună Târcov), absolvent al gimnaziului din Pârscov, al

Seminarului Teologic din Buzău (1952) şi al Facultăţii de

Teologie din Bucureşti (1957). A păstorit în satele Târcov,

Oleşeşti şi Robeşti – Lumesc. 2) Episcop al Buzăului care l-a

hirotonit pe 6 decembrie 1971 pe preotul Enache Necula pentru

parohia Goideşti, iar la 8 noiembrie 1972 pe Alexandru

Davidescu pentru parohia Scutelnici – Parte a Bisericii în care

se oficiază liturghia. 3) Preotul Nicolae, născut la Cârligul

Bărăganului, de la parohiile Târcov, Trestieni, Oleşeşti, Sătuc,

care l-a înlocuit la Târcov pe părintele Constantin Gavriloiu,

trimis la muncă silnică la Canal – Ieşirea din biserici! 4)

Localitate în SUA – Funcţia cu care l-a răsplătit P.S. Episcopul

Antim pe preotul Diogene Posmagiu pentru merite deosebite. 5)

Necula Enache – Nume dat mai multor boli febrile, infecţioase

şi epidemice tratate la Spitalul mobil militar de la Bârlad ca

voluntar de preotul Constantin Gavriloiu, în Primul Război

Mondial, sub directa observaţie a medicului-poet Vasile

Voiculescu. Aceleaşi boli au fost combătute şi de preotul

Nicolae Marcu, fapt pentru care a fost răsplătit cu Crucea

Regina Maria, clasa a III-a – 17 biserici ! 6) Cecilia Boerescu – Din Pârscov ! – Ţese ! 7) Smulgeri – Localităţile rustice

Aldeni, Bădila, Robeşti, Oleşeşti, Sătuc, Pârscov ş.a. unde preoţii cu har au luminat, au ajutat, au sprijinit, au învăţat etc.

enoriaşii. Ii amintim pe Theodor Anastasiu, Ionel Brebenel, Octavian Costea, Alexandru Davidescu, Constantin Gavriloiu,

Dumitru Iacob, Nicolae Marcu, Enache Necula, Dumitru Popescu, Diogene Posmagiu, Constantin Şerban. 8) Sat aflat pe Valea

Slănicului, cu urme preistorice, locul natal al preotului Dumitru Iacob (1908-1958) – Chimist german, a obţinut mentolul

cristalizat. 9) Drumuri – Localitate pe Valea Crişului Repede. 10) Culese! – Ungureanu Ion – Stau în bănci! 11) Preotul

Constantin (n. 14.05.1975). L-a înlocuit pe părintele Petre (Petrache) Moisescu la Pârscovul de Sus venind de la parohia

Mlăjet, la 1 mai 1906. A înfiinţat Căminul cultural ,,Episcop Chesarie” şi a ridicat Monumentul eroilor din cimitir; prin

stăruinţa sa biserica din sat a fost renovată în 1935 – Abis!

VERTICAL : 1) Preotul Constantin-Cristinel din Lunca Frumoasă, hirotonit pe 15.06.1997, soţul Mihaelei Nedelea şi tatăl lui

Andrei şi Teodor-Georgian – Biserica din sat. 2) Oneste! – Preotul Enache (n. 06.06.1948 în Odăile), absolvent al Facultăţii de

Teologie din Bucureşti (1972), avându-i ca părinţi-profesori pe Dumitru Stăniloaie, Ioan Gh. Coman şi Ene Branişte în faţa

cărora şi-a susţinut lucrarea de licenţă ,,Şcoala de psaltichie din Buzău, centru de cultivare şi dezvoltare al muzicii bisericeşti”.

3) Preotul care a slujit, scurt timp, la parohia Pârscovul de Jos, după moartea lui Theodor Anastasiu – La biserica din acest sat

buzoian a slujit Dumitru Popescu până la 24 septembrie 1937, ,,ora 14”, când a plecat la cele veşnice, cum ne informează

Gheorghe Postelnicu în « Dicţionarul dascălilor pârscoveni », Editura Sfera, 2013. 4) Cusut pe margini – 2, 3 preoţi ! – Intrare

în strană! 5) ,,Epsilon Medical România” (siglă) – Mama preotului Nicolae Marcu. 6) ,,Academia de Educaţie Fizică şi Sport”

(siglă) – Întemeietorul mitic al creştinismului slăvit de Vasile Voiculescu în poeziile sale. 7) Lac în China (2 cuv.) – Mişcare

necontrolată. 8) Bile! – Oamenii pe care i-a avut sub comanda sa preotul căpitan de la Ambulanţa Divizionară nr. 3, în timpul

celui de al Doilea Război Mondial. 9) ,,Suflu vital” din mitologia indică – Una din fiicele preotului Constantin Gavriloiu,

căsătorită cu învăţătorul Nicolae Stoian din Sătuc. 10) Părintele Dumitru (n. 17.02.1908), victimă a torţionarilor de la Jilava şi

de la Poarta Albă, unde a executat 8 ani de închisoare – Soţia preotului Ionel P. Brebenel, născută Morăraş, la 15.02.1959, în

Lunca Frumoasă. 11) Mitropolit al Moldovei, ctitor al bisericii mănăstirii Dragomirna (Anastasie) – Fiul preotului Sorin-

Teodor Niga, de la parohia Pleşcoi, născut în anul 2009.

Dicţionar : ENNI, SELL, ANC, AM-CU, ATIN.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

ÎNTREZĂRIRI 18

O SACOŞĂ CU CĂRŢI

Gheorghe STROE

CAMIONUL ĂSTA VECHI şi hodorogit a

fost singura soluţie după ore bune de aşteptare în

marginea şoselei, pentru că soarele apusese deja şi

situaţia începuse să mă îngrijoreze. Şoferului s-a

dovedit numaidecît că-i convenea aibă cu el un pasager

de ocazie, să nu fie singur pe drum şi am trăncănit în

voie despre ce s-a nimerit. Aşa mi-am dat seama că îl

înfuriau cărţile, „astea nu ţin de foame, mi-a zis cînd a

aflat că am sacoşa plină cu cărţi, ori că le scrii, ori că le

citeşti e pierdere de vreme, de parcă altceva n-am mai

avea de făcut!” Nu erau ale mele, însă, chiar dacă nici

eu nu mă omoram cu cititul, nu-i împărtăşeam părerea,

totuşi n-am zis nimic, eram în maşina lui şi, gata-gata

să mă prindă noaptea în cîmp, fusese singurul care

oprise... Am vrut să schimb vorba, dar era limpede că

avea ceva împotriva cărţilor, „om de rînd, mi-am zis,

de la un simplu şofer nu te poţi aştepta la mai mult”, şi

l-am lăsat să-şi descarce furia. „O adevărată pacoste,

domnule, să se tipărească la grămadă atîtea prostii de

care n-are nimeni nevoie, o duc oamenii şi fără

bazaconiile astea şi încă foarte bine, n-o să vezi că s-a

îmbolnăvit vreunul că n-a mai citit din şcoală. Să am eu

o putere...” S-a potolit pe neaşteptate cînd maşinile din

sens opus au început să semnalizeze prezenţa unui

echipaj de poliţie. „N-ai cum s-o ţii în viteza legală, s-a

întors spre mine o clipă, zece-douăzeci de kilometri

peste nu înseamnă mare lucru pentru un profesionist

care trebuie să ajungă cu transportul la timp.” I-am dat

dreptate, dar aprobarea mea nu părea să conteze...

După ce am trecut de maşina poliţiei, o bucată de drum

a semnalizat şi el cu farurile pentru şoferii care veneau

spre noi, nu-i mai păsa acum nici de scriitori, nici de

cărţile din sacoşa pe care o tîram după mine, deşi mă

aşteptam să fie curios să mă întrebe ce fac ele dacă nu

sînt ale mele.

NE-AM OPRIT să mîncăm la un popas

turistic. „Îţi place meseria asta, să fii mereu pe

drumuri?” l-am întrebat după un timp fiindcă aici, unde

toţi păreau doar şoferi sau drumeţi de ocazie, era

evident că se simţea în largul său. Încă nu mă

hotărîsem să-i dezvălui că într-o vreme eu însumi

fusesem în branşă... „Drept să spun, s-a grăbit să

confirme, fac sute de kilometri şi parcă tot aş mai

merge. Pînă la urmă mai ajung şi pe-acasă, dar, după o

zi-două, iarăşi mi se face dor de volan, că nevastă-

mea...” „Ştii, nu l-am lăsat să continue, mă tot gîndesc

că te cunosc de undeva şi mai întîi mi-am zis că ne

vom mai fi întîlnit pe vreo şosea, aşa, ca astăzi, doar nu

e prima dată că mă ia cineva cu maşina. Apoi a venit

vorba de cărţi şi nu mi-am mai pus problema – e drept

că erai furios din cale-afară, de parcă dumneata ai avea

ceva de împărţit cu ăia de le scriu – , acum însă aş zice

că semeni leit cu un scriitor pe care l-am văzut în urmă

cu mulţi ani, la o lansare. Nu te mira, nu-s eu pentru

chestii de-astea, dar venisem în Bucureşti cu treabă şi,

fiindcă ploua şi n-aveam unde să intru, m-am luat după

alţii care urcau treptele la o clădire galbenă cu etaj şi

m-am trezit într-un hol rotund, unde era lume multă în

aşteptare, dar şi haleală şi băutură pe nişte mese... M-

am prins că trebuie să fie ceva acolo, o activitate, după

care să se mănînce şi să se bea, aşa că, îmbrăcat la

costum şi cravată, m-am amestecat între ceilalţi şi nu

m-a luat nimeni în seamă. Pînă să apuc să mă

dezmeticesc, la masa din faţa noastră s-au aşezat nişte

inşi ce-şi dădeau importanţă, în mijlocul lor stînd unul

care semăna cu dumneata ca două picături de apă. Ală

cică era scriitorul, nu ştiu ce mă-sa publicase şi lansa

atunci... Pentru mine nu conta decît că aveam unde să

mă adăpostesc, fiindcă pînă la tren mai era destul şi, cu

un pic de răbdare să se termine vorbăria, puteam chiar

să mă aleg cu un sandviş-două şi un pahar de vodcă...

În fine, s-au spus parascovenii din care n-am înţeles

nimic, dar cred că şi celorlalţi le era gîndul la haleală şi

băutură, nu la cartea ăluia sau la ce se îndruga despre

ea. Fiind pentru prima şi ultima dată că am văzut un

scriitor în carne şi oase, mi-a rămas bine în minte mutra

insului, tocmai de-aia zic că semeni cu el pînă şi la

voce... Aproape aş jura că eşti scriitorul deghizat în

şofer de camion sau că, dracu ştie de ce, din cînd în

cînd o faci şi pe-asta... Dar ce să caute un scriitor de

Bucureşti la volanul unui camion în fundul Moldovei?

Din ce-am văzut atunci, mă gîndesc că scriitorii au bani

mulţi, că, de, cărţile... Am luat şi eu una cu autograf,

dacă tot le dădea degeaba, ba chiar am şi citit-o, ca pe

urmă să constat că nimic nu se potriveşte cu ce-am

auzit la lansare. Mi-aduc aminte că unul vorbea de nu

ştiu ce poezii, iar în carte sînt alte alea, chestii fără cap

şi fără coadă, în nici un caz versuri. Am şi eu ceva

şcoală şi eram bun la literatură, mă pricepeam la

analize literare, mai puţin la gramatică...” „Şi de ce

crezi că un scriitor n-ar putea să fie şofer pe camion?”

m-a întrerupt vizibil iritat. „Hai, domnule, să fim

serioşi! Locul unui scriitor este acolo unde este.” „Nu

ştiu ce-o fi-n mintea dumitale, dar sigur n-ai habar ce

înseamnă asta! Şi-apoi ce-ai zice dacă cineva ţi-ar

spune că scriitorul s-a săturat de scris cărţi, a lăsat totul

baltă şi s-a făcut şofer?” „N-aş crede o iotă! Ăla de care

spun că-ţi seamănă perfect era cineva, se învîrteau

atîţia în jurul lui, îl lăudau, iar el se simţea bine, se

vedea asta şi fără să te pricepi la ale lor, şi-apoi avea

bani de-i sătura pe toţi cu sandvişuri, cu fursecuri

scumpe, cu whisky... Un amărît de şofer, dacă are

pentru el de-o bere e bine, am fost şi eu în branşă şi ştiu

ce înseamnă, îmi rîdea inima cînd îmi făcea cineva cu

mîna pe marginea şoselei, să mai scot un ban. Meseria

asta nu m-a umplut niciodată de caş. Pe cînd ăla cu

cărţile...” „Ia mai dă-l încolo de scriitor, mi-a tăiat-o

iarăşi, de-o jumătate de oră nu mai discutăm despre

altceva! Ce dacă se găseau unii să-l laude din cînd în

cînd, or îţi închipui că-l şi citeau? Crezi că i-a deschis

vreunul măcar o carte din multele pe care le dădea în

ÎNTREZĂRIRI 19

stînga şi-n dreapta cu autograf? Nici ai lui, din familie,

n-au făcut-o... Dumneata, dacă susţii că i-ai citit cartea,

eşti printre puţinii, dacă nu cumva singurul... N-avea

nimeni nevoie de romanele sale kafkiene ori de proza

textualistă la care a trecut la un moment dat, nici de

eseistica despre nu mai ştiu ce oameni recenţi, asta e

mai sigur ca aerul pe care-l respirăm... A fost un fraier

dacă şi-a închipuit că lumea nu putea să trăiască fără

jocurile sale narative, la o adică nici măcar originale,

chestii fumate de care noi am auzit abia după ce alţii s-

au săturat de ele.” Şi a continuat aşa din ce în ce mai

furios pe scriitorul acela distrugîndu-i opera carte cu

carte, că, uluit, n-am reuşit să mai scot un cuvînt. Am

priceput doar că ţinea să revină asupra unor amănunte,

trecînd de la tematică la strategii narative, apoi la

maniile-i textualizante într-o epocă în care, cum s-a

dovedit pînă la urmă, epicul revine în forţă... Nu-i păsa

dacă înţelegeam ceva din toate acestea, după cum nu-i

păsa nici că cei din jur se uitau la noi nedumeriţi... Într-

un tîrziu, obosit, s-a oprit să-şi aprindă o ţigară, dar se

vedea bine că nu renunţase şi atunci, profitînd de

întrerupere, l-am întrebat de-a dreptul: „Ce cauţi să fii

şofer, domnule? Ce nu ţi-a convenit să fii scriitor, de-ai

ajuns ca unul de teapa mea, să alergi cu camionul pe

şosele?” Nici măcar n-a tresărit, deşi m-aş fi aşteptat să

aibă totuşi o reacţie, încît, nedumerit, n-am mai zis

nimic. Oricum, şi dacă ar fi negat, n-ar fi avut nici o

importanţă... A mai trecut un timp pînă şi-a adus

aminte că trebuie să plecăm şi, cînd ne-am ridicat, mi-a

cerut autoritar arătînd spre sacoşa cu cărţi: „Astea

rămîn aici!” N-am îndrăznit să-l contrazic, am lăsat

sacoşa lîngă scaun şi l-am urmat spre camion.

DICŢONARUL DASCĂLILOR PÂRSCOVENI

de Gheorghe Postelnicu

- o carte rară, unică şi originală în spaţiul cultural

pârscovean -

Titi DAMIAN Distinsul, imprevizibilul şi neastâmpăratul cărturar pârscovean Gheorghe Postelnicu

este omul surprizelor literare. După ce am avut bucuria să public o cronică într-o revistă de

prestigiu din ţară la prima sa carte „Vâsla de sare” la a cărei lansare, la Pârscov, au participat

numeroşi scriitori - inclusă ulterior în romanul „Tânărul Veronel”- , va publica un volum de

proză scurtă - „14 povestiri” şi romanul „Minunata Adela.” Ulterior, îşi va concentra

activitatea literară pe analiza operelor unor scriitori buzoieni importanţi: „Opera lui Ion Gheorghe”, „Critice” şi monografia

„Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” a cărei cronică semnată de mine a fost publicată recent în revista pârscoveană

„Întrezăriri” înfiinţată tot cu truda Domniei Sale. Înţeleg că-şi continuă cercetarea ilustrului înaintaş cu un repertoar

lexicografic, într-un stadiu avansat de realizare.

„Dicţionarul dascălilor pârscoveni”, editura Sfera, Bârlad, 2013, 166 pagini, este o carte rară, unică, originală în

spaţiul cultural pârscovean şi chiar buzoian. Interesant că însuşi autorul ezită să-i definească genul: „Să fie dicţionar?”; „Să fie

o colecţie de instantanee?; „Să fie un album?”; „Să fie o călătorie în timp?” Toate la un loc, consider eu, mai precis să

argumentez: o carte rară (pentru urmaşii pârscovenilor), unică (n-am mai auzit până acum de o aşa curajoasă şi migăloasă

întreprindere), şi originală (poartă amprenta harului său scriitoricesc). Începi prin a o răsfoi, citeşti din curiozitate o biografie şi

„te fură” alta şi altele, până termini cartea, nici nu-ţi dai seama când persoanele devin personaje literare...

Descopăr repede pe coperta patru una dintre cele mai poetice definiţii ale dascălului, desigur ideal: „Dascălul

întruchipează toate ideile timpului său. El poartă întreaga responsabilitate a dezvăluirii, cu claritate, a binelui şi a răului, a

frumosului şi a urâtului, a adevărului şi a minciunii.” În „Prefaţă” însă, autorul ţine la obiectivitate, punându-se în antiteză cu

inapetenţa la cultură a consătenilor săi, ajungând la o imagine realistă, nu tocmai idilică a dascălului pârscovean din totdeauna:

„Din păcate, preocupările culturale ale dascălilor pârscoveni au fost circumstanţiale de-a lungului timpului [...], de asemenea,

nu avem cunoştinţă de existenţa unor colecţii personale de documente, de cărţi răre sau a unor superbiblioteci [...] învăţătorul şi

preotul pârscovean nu s-au ocupat de posteritate. Cultura nu a constituit religia lor.” Urmăresc şi cu mai multă curiozitate

prefaţa şi descopăr un eseu ironic, dar mai ales polemic cu obtuzităţile de tot felul (te înspăimântă!), adică de enormele

dificultăţi întâmpinate în adunarea datelor. Descopăr astfel una dintre virtuţile de căpătâi ale autorului: tenacitatea. Nu le citez

(deşi ar merita!) ci, aflând despre ele, îmi vine în minte instantaneu o propoziţie de-a lui Miron Costin referitoare la greutăţile

întâmpinate de înaintaşul său, istoricul Grigore Ureche în redactarea „Letopiseţului” său: „Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au

fost destul a scrie de mai scurte veacuri, destul de dânsul şi atâta, că numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie întru

întunericul neştiinţei.” Cititorul poate parafraza odată cu mine şi se poate raporta la situaţia dificilă de la care a pornit autorul

acestei cărţi.

Cititorul ghiceşte în spatele fiecărei biografii munca istovitoare a autorului de a aduna, de a selecta, de a ordona şi de

a sintetiza imensul material cuprins în şase „Caiete ale dicţionarului.” „Pentru ce?” te întrebi. Răspunsul vine de la sine, în timp

ce urmăreşti materialul: autorul are conştiinţa lucrului temeinic făcut, nu numai pentru pârscovenii de azi, cât pentru

posteritate. „Să nu se uite”, spune cronicarul. Acelaşi lucru îl gândeşte şi autorul. Acesta conştientizează riscurile şi le asumă:

„O asemenea lucrare nu poate fi completă niciodată.” Deja se gândeşte le ediţii viitoare, revăzute şi adăugite, cu condiţia ca

toate persoanele contactate să iasă din <<izolare>> şi din <<discreţie>>”

Fiecare dintre cele 180 de articole-eseu sunt, sub pana magistrului, tot atâtea nuclee epice, (un model cronicăresc),

putând deveni oricând subiecte de nuvele, de povestiri sau chiar de romane – un material enorm pentru viitoarele creaţii ale

ÎNTREZĂRIRI 20

autorului, ca sursă de inspiraţie, pentru care-l invidiez sincer. Este vizibilă predispoziţia acestuia pentru abundenţa şi rigoarea

informaţiei, înşirând ani şi date, încadrând evenimentele în epocile traversate de către „personajele” sale. Toată această

abundenţă de informaţii, în loc să-l obosească, îl intrigă pe cititor, obligându-l la efortul de a reflecta, de a compara şi de a

raporta personajele la epoca în care ele au trăit. De multe ori condeiul autorului îi „fuge” spre portrete scânteietoare ale unor

persoane, devenite sub pana sa personaje. Iată două dintre ele care mie îmi sunt foarte dragi:

„<<Doamna de fier>> a învăţământului pârscovean, mai cu seamă în perioada în care a fost director de coordonare

(1980-1990). Spirit vioi şi ofensiv, format la pedagogia iluştrilor predecesori, gata oricând să polemizeze cu ţinuta neglijentă a

elevului sau cu inconsecvenţa cadrului didactic, prin observaţii incomode spuse fără ocolişuri. Autoritară până la subiectivism.

Perseverentă. Mamă, soţie şi bunică premiantă.” (p.18)

„Dascăl cu o pregătire generală solidă. A avut în vedere mereu dezvoltarea multilaterală a elevilor, prin formarea unor

deprinderi esenţiale: calculul matematic, lectura, ortografia (a obţinut gradul I cu lucrarea „Prevenirea greşelilor de ortografie

în clasele primare”), sportul şi muzica. Un muntean având cultul rigorii, al dragostei de ţară şi al onoarei...” (p.19)

Însă elementul care conferă substanţa şi greutatea necesară fiecărui articol îl reprezintă finalul, de cele mai multe ori o

frază îndeajuns gândită, bine lucrată care sintetizează şi proiectează „personajul” în eternitate prin statura sa morală şi

pedagogică. Nu cred că plictisim cititorul transcriind aici multe dintre acestea, spre luare-aminte pentru viitorii dascăli care pot

să-şi creioneze un model ideal:

„Tipul înclinat spre meditaţie şi cerebralitate. Îşi trăia starea de graţie în grupuri restrânse şi în familie.” (p.14)

„Tipul boem, pentru care timpul a avut o singură dimensiune: prezentul. Profesiunea, o preocupare secundară.” (p.16)

„Temperament de mare intensitate emoţională, cu aspiraţii neîmplinite.” (p.27)

„Sub aparenţa înşelătoare a dascălului de la ţară, s-a ascuns întotdeauna meseriaşul desăvârşit, omul hotărât, luptătorul

pe mai multe fronturi. O sensibilitate uriaşă, vizibilă numai cu lentile groase.” (p.38)

„Frenezie vitalistă, menită să compenseze circuitul norocului pe pământ.” (p.42)

„Discurs alegoric, profunzime de basorelief, cu extensii ale imaginarului. Susţinătoare a trasului în ţeapă pentru

trădătorii de limbă şi de neam.” (p.51)

„Om de caracter şi de înaltă atitudine morală. Sentimentul său de prietenie are o agreabilă cursivitate.” (p.60)

„Tip raţional, cu vocaţia prieteniei. Redeşteptarea emoţiei profesionale poate fi de bun augur unei cariere începute

frumos.” (p.66)

„Un simbol al modestiei şi al resemnării creştine în faţa loviturilor repetate ale destinului. Şi-a păstrat puritatea morală

până la sfârşitul vieţii.” (p.71)

„Tipul taciturn, fără umor, inamicul <<derbedeilor>> din şcoală. Harnic, stăruitor şi punctual.” (p.77)

„Informată ca un tabloid, formidabila memorie a domniei sale va constitui multă vreme de aici încolo o arhivă

impecabilă a comunităţii pârscovene: gândire mobilă şi intransigentă.” (p.79)

„Omul acţiunii, modestiei şi al cuvântului echilibrat. Dăruit cu duhul blândeţii şi al îngăduinţei creştine.” (p.83)

„Un om care este ceea ce gândeşte, cu pierderile personale pe care şi le asumă orice luptător. Consideră întotdeauna

că mai are ceva de făcut.” (p.89)

„O îngemănare între inteligenţă şi aplicaţiile practice.” (p.93)

„Un nume care a impus respect în şcoala pârscoveană. Părinte spiritual a nouă generaţii de bădileni.” (p.106)

„Conduita exemplară s-a adăugat conştiinţei sale obşteşti, sporind rigoarea, corectitudinea, demnitatea. O

personalitate căreia nimeni nu i-a contestat vreodată forţa constructivă şi educativă.” (p.110)

„Intelectual respectat, produs al lecturilor selective şi al temperamentului echilibrat. Adversar al formelor fără fond şi

al constrâgerilor administrative.” (p.119)

„Foarte frumoasă, cu o armonie naturală a chipului, părea a simboliza tinereţea fără bătrâneţe.” (p.122)

„Cunoscută de pârscoveni ca „doamna Stănescu” avea o blândeţe a chipului şi o resemnare vagă ce aduceau liniştea

oricărui interlocutor.” (p.123)

„Educatorul introvertit şi puţin comunicativ, dar care a pus mare preţ pe meserie.” (131)

„Autoritate în exces. A aplicat pedagogia intimidării. Părtinitoare.” (p.135)

„Blândeţea firii sale se păstrează nemodificată în amintirea colegilor pârscoveni. Discreţia şi aparenta fragilitate

ascund o fermitate bine echilibrată.” (p.139)

„Un om care nu a trişat niciodată. Un luptător.” (p.150)

Orice tânăr dascăl pârscovean de azi are atât de multe modele în faţă! Rămâne doar să le aleagă şi să le urmeze!

În toate aceste articole-eseu, cititorul nu găseşte nimic cosmetizat, nimic în oglindă, totul aflându-se sub rigoarea

informaţiei. Ca să fie cât mai convingător, accentuează autenticitatea relatării prin 27 de fotografii cu elevi, dascăli, preoţi şi

grupuri din ultima jumătate de secol. „Cuprinsul” dicţionarului poate fi socotit şi el o anexă cu ajutorul căreia cititorul

descoperă, în ordine alfabetică, dascălii şi preoţii pârscoveni. Consider că o viitoate ediţie a lucrării ar căpăta şi mai multă

consistenţă dacă i s-ar adăuga şi o anexă care să-i cuprindă pe dascăli în ordine cronologică (eventual a naşterii), astfel încât să

poată fi evidenţiată şi o istorie a învăţământului pârscovean prin dascălii săi.

Cartea şi-a atins o triplă ţintă, oferind informaţii preţioase despre dascălii şi preoţii pârscoveni, dezvăluind, în pagini

reuşite, profilul moral, insistându-se pe modelul psihologic şi pedagogic al acestora şi faptul cel mai important: creează o

punte, un dialog între generaţiile de dascăli pârscoveni de odinioară, de azi şi cei ce vor veni.

Nimic mai frumos şi mai emoţionant decât îndemnul autorului din finalul truditei sale cărţi: „Cunoscându-i mai bine,

îi vom preţui mai mult.”

Dincolo de informaţie, cartea trece graniţele pârscovene ori buzoiene, devenind o emoţionantă pledoarie pentru

statutul dascălului român. Dascăl şi scriitor pârscovean de rezonanţă naţională, Gheorghe Postelnicu merită mai mult decât

numele unei viitoare străzi din Pârscov.

ÎNTREZĂRIRI 21

Personalități pârscovene GEORGE PÂSLARU – ZIARIST ȘI REPORTER DE RĂZBOI

Viorel FRÎNCU, publicist

În urmă cu o sută de ani, la 30 martie / 13 aprilie

1913 („orele opt dupe amiază”, n.n.), se năştea, în comuna Pârscov, George Gh. Pâslaru, unul dintre cei mai faimoşi ziarişti interbelici buzoieni, reporter de război pe Frontul de Est. Părinţii săi, Gheorghe (născut la Lipia, în 1884, n.n), diriginte la Oficiul poştal din comună, şi Elisabeta (n. 1888, n.n., fostă Dumitrescu), funcţionar la aceeaşi instituţie, prin natura profesiei, i-au insuflat fiului pasiunea cititului, punându-i la dispoziţie publicaţii diverse şi cărţi, fapt ce îi va marca, ulterior, destinul. Mutându-se cu serviciul la Mizil, George Pâslaru va urma cursurile Liceului „Tase Dumitrescu” din localitate, dar

bacalaureatul îl va da la Buzău, la Liceul „B. P. Hasdeu” (1930). În timpul liceului, devine corespondent al ziarului Curentul, condus de renumitul ziarist Pamfil Șeicaru, trimiţând scurte ştiri despre evenimentele desfăşurate în urbe. După absolvirea liceului, se înscrie la Academia de Studii Comerciale din Bucureşti. În acelaşi timp, la 20 noiembrie 1933, editează şi conduce publicaţia Albatros, revistă a Asociaţiei Studenţilor Buzoieni „Al. Marghiloman”, al cărei preşedinte a fost. Proiectată să apară bilunar, se întrerupe cu nr. 3-4 (23 dec. 1933), reapărând în martie 1934, pentru un singur număr dublu. Chiar dacă publicaţia va aborda o tematică diversă - economie, politică, ştiinţe naturale, agricultură, geografie, sănătate, literatură -, cu colaborări literare valoroase venite din partea lui Al. Philippide şi mai ales V. Voiculescu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Mişu Miron, episcopul Ghenadie, V. Maximilian etc., dar şi al tinerilor studenţi – George Pâslaru, Dem. Iliescu, N. N. Manolescu, Ioan Chivulescu, colectivul redacţional va imprima revistei o orientare naţionalistă, atitudine îmbrăţişată, la acea vreme, de cea mai mare parte a studenţilor români. Revista îşi va înceta apariţia în martie 1934, când George Pâslaru îşi va începe propria-i carieră de ziarist, în calitate de director şi proprietar al celui mai bun, incisiv şi controversat săptămânal interbelic buzoian, Acţiunea Buzăului (1 sept. 1934-16 mai 1941), „ziar de informaţie”.

Publicaţie de nuanţă ţărănistă, cu un colectiv redacţional format din condeieri de excepţie, aceasta va intra în lupta politică, la început, împotriva autorităţilor locale, în primul rând al primarului urbei Buzăului, Stan Săraru, într-un serial denigrator declanşat, la 6 martie 1938, sub genericul „Stan Săraru sau Sărariada”, ce se va încheia în noiembrie 1939. În acelaşi context, George Pâslaru s-a remarcat ca un anticomunist convins. În paginile ziarului Acţiunea Buzăului, din 18 iulie 1935, el scrie un articol intitulat, în mod semnificativ, „«Ţarina» sau comunismul?”, unde avertizează: „Ţărani buzoieni, fiţi atenţi! Comuniştii din Sărindar şi-au trimis oamenii să vă zăpăcească, minţindu-vă. Goniţi-i cu pietre!”. Autorul, în fapt, îşi întemeia articolul în urma apariţiei la Ulmeni (jud. Buzău) a publicaţiei Ţarina (condusă de Mihail Dragomirescu, viitor academician), ziar stipendiat de Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate.

De-a lungul apariției ziarului, acesta se va plia în funcție de curentele politice dominante în epocă. Între anii 1935-1937, săptămânalul are o atitudine naţionalistă, puternic antisemită şi prolegionară, apoi va susține, în paginile sale, dictatura carlistă, ca, în final, în perioada septembrie 1940 şi ianuarie 1941, în timpul statului naţional-legionar, publicaţia să devină purtătorul de cuvânt al Gărzii de Fier. După înăbuşirea rebeliunii legionare, de teama de a nu fi tras la răspundere pentru sprijinul acordat Gărzii de Fier, George Pâslaru se va pune la dispoziţia noului regim de dictatură militară instalat de generalul Ion Antonescu. Declanșarea războiul antisovietic, la 22 iunie 1941, îi oferă acestuia prilejul de a se reabilita în fața noilor autorități, oferindu-se voluntar să însoțească trupele Diviziei 5 Infanterie Buzău, ca reporter de război, la luptele pentru eliberarea Basararabiei de sub ocupația sovietică.

După cucerirea Odesei, George Pâslaru se întoarce în țară și publică volumul de reportaje „Drumuri de sânge. De la Prut la Odesa” (16 oct. 1941), o carte ce se va bucura de un imens succes. Scrisă într-un registru pur jurnalistic, ancorat la realitatea imediată a dramaticelor scene epopeice la care a participat, George Pâslaru și-a demonstrat cu prisosinţă talentul de adevărat reporter, în care literaturizarea evenimentelor este dibaci ocolită, marşând pe descrierea frustă dar semnifictivă a faptelor de eroism ale ostaşilor români în luptele cu inamicul. Acest fapt, autorul îl recunoaşte, în prefaţa cărţii, astfel: „Fără a da acestei cărţi aspect şi pretenţii literare, mă mulţumesc a o înfăţişa tuturor, ostăşeşte, aşa cum sufletul meu a putut-o zămisli, fragmentar, în răgazul nesigur dintre două vifore de gloanţe sau obuze, acolo unde viaţa şi moartea mărşăluiau împreună, la fiecare pas, în fiecare clipă”. Succesul cărții i-a adus și o recompensă pe măsuri, George Pâslaru fiind numit, la începutul anului 1942, „comisar cu probleme de propagandă şi presă în Transnistria şi consilier tehnic pe lângă Ministerul Propagandei”. În noua sa calitate, îşi va desfăşura activitatea în oraşul Odesa, coordonând două publicaţii ce au apărut în timpul administraţiei româneşti: Bugul, „Organul Serviciului de Propagandă militară” – primul nostru cotidian din Transnistria, (12 sept. 1942 – 31 iulie 1943) şi „Gazeta Odessei” (8 martie 1942), cotidian, în limba rusă. În perioada cât a activat la Odesa, George Pâslaru a cunoscut-o pe Victoria (Magdalena, n.n.) Dimitriu, actriţă, originară din Bârlad, cu care se căsătorește, la 2 decembrie 1942. Anul următor li s-a născut, la 3 iulie 1943, o fetiţă, cea care va deveni mai târziu celebra cântăreaţă, compozitoare, textieră de muzică uşoară şi actriţă de film, Margareta Pâslaru.

ÎNTREZĂRIRI 22

După terminarea misiunii la Odesa, George Pâslaru se reîntoarce la Bucureşti, unde cumpără ziarul Capitala şi devine corespondent, pentru Buzău, al ziarului Timpul (mai 1937 – 1 mai 1948). Noua întreprindere a ziaristului buzoian pare să fi fost sortită eşecului, sediul redacţiei ziarului „Timpul” şi tipografia fiind distruse, în cursul anului 1944, într-unul din bombardamentele executate asupra Bucureştiului. Lovitura de stat de la 23 august 1944, arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi intrarea României în coaliţia antihitleristă, concomitent cu pătrunderea Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre, vor precede acţiunile de comunizare, odată cu instalarea guvernului pro-comunist, la 6 martie 1945, prezidat de dr. Petru Groza.

Din acest moment, se declanşează vânătoarea împotriva adversarilor politici, în special, a naţionaliştilor, membri şi/sau simpatizanţi ai Mişcării legionare, printre aceştia numărându-se şi ziaristul buzoian George Pâslaru. La 24 mai 1945 a început procesul ziariştilor „criminali de război“, „vinovaţi de dezastrul ţării“, prin care se urmărea, practic, decapitarea elitei gazetăriei româneşti, iar G. Pâslaru era deja pus sub urmărire de Siguranţă încă din ianuarie 1945. Condamnarea primului lot al celor 14 ziarişti, la 2 iunie 1945, de către Tribunalul Poporului, a fost urmată de alte procese dresate unor jurnalişti, acuzaţi de a fi „trădători ai intereselor populare şi de stat". George Pâslaru va fi şi el condamnat, pentru atitudine naţionalistă, antisemită, anticomunistă şi antisovietică, la un an şi jumătate de închisoare, cu interdicţia unor drepturi cetăţeneşti şi ridicarea dreptului de a mai semna articole de presă. Obligat să divorţeze, pentru a-şi proteja familia, George Pâslaru se va recăsători şi îşi va dedica restul vieţii muzicii. Autodidact desăvârşit, acesta se va dovedi un compozitor de talent, ceea ce îi va permite să fie primit în Uniunea Compozitorilor din România. A murit la 15 iulie 1961, la Bucureşti (conf. Act nr. 379 din 15.07.1961, înreg. la Sfatul Popular Griviţa Roşie, n.n.), dar numele lui a rămas pentru totdeauna înscris în panoplia celor mai importanţi ziarişti participanţi la bătăliile de pe Frontul de Est, în timpul celui de-al doilea război mondial, dar, din păcate, ignorat de cărţile de istorie ale presei române.

RESTITUIRI

Preotul Ioan (Iorgu) CONSTANTINESCU

Gh. POSTELNICU

Multe amărăciuni l-au însoţit în perioada documentării pe autorul

„Dascălilor pârscoveni”! Cea mai frecventă a venit după descoperirea unor nume de

slujitori ai satelor, care, cu toată străduinţa sa, nu au putut fi îmbrăcate în detalii

biografice şi în fapte de viaţă.

Iată un exemplu.

Ştiam că parohia Pârscovul de Sus a fost păstorită în anii în care Nicolae

Marcu se afla „la canon” într-o mănăstire (1960-1962), de preotul Ioan

Constantinescu, găzduit de Gheorghe şi Stana (Vergina) Ştirbu, în casa aflată în

apropierea Şcolii „Aurel Vlaicu”, ridicate în 1924 de un alt martir al regimului

comunist, părintele Constantin Stătescu. Oricât ne-am preocupa de mult, nu am

reuşit să aflăm despre „părintele Iorgu” decât două-trei amintiri nesemnificative.

Poate că mesagerii trimişi la biblioteca Seminarului buzoian nu au fost

convingători, poate că puţinii cronicari ai cunoscutei instituţii de învăţământ

religios l-au considerat nereprezentativ, nu ştiu, dar bunul Dumnezeu care le aşază

pe toate, nu putea lăsa necunoscute faptele părintelui-profesor Iorgu. Putem nota

acum că s-a născut în 1915 la Buzău, în familia Mariei şi al lui Constantin Constantinescu, din cartierul Crâng. A

urmat Teologia în Capitală. A fost preot în parohia Banu (Parcul Haşdeu), având aici una din cele mai vechi

biserici din oraş. Preţuit de enoriaşi pentru generozitatea şi omenia sa, a mijlocit în 1957 vânzarea unor „cocoşei”

de aur de către o bătrână aflată în mare suferinţă, unui medic stomatolog. Faptul nu a scăpat din vedere vigilenţilor

lucrători de miliţie care i-au întocmit dosar penal „pentru favorizarea infractorului”. A fost condamnat la 3 ani de

închisoare corecţională. A executat 7 luni la Jilava. După graţiere, conform uzanţelor, a fost judecat şi de

Consistoriul Eparhial care, datorită „meritelor recunoscute şi ca o sfidare a conducerii comuniste”, i-a acordat

clemenţă canonică, reatribuindu-i parohia Banu şi numindu-l profesor la Seminarul Teologic (1962-1982).

S-a stins din viaţă la vârsta de 67 de ani. Buna lui soţie, Lucia, a părăsit şi ea casa de pe strada Mărăşti nr.

7, urmându-l, la scurtă vreme, în liniştea cimitirului Dumbrava. A rămas o fiică, Maria, adoptată în tinereţe.

Dumnezeu să-i dea însutit darurile pe care sfinţia sa, cât a ostenit la Pârscov şi la Buzău, le-a oferit celor

aflaţi la strâmtoare! Iar noi acoperim astăzi pagina albă a „Dicţionarului”. Înalt şi subţirel, cu un chip angelic

asemănător lui Vasile Voiculescu, a rămas în amintirea noastră din anii în care ne împărtăşeam şi ne spovedeam pe

ascuns, de teama instructorilor de pionieri.

ÎNTREZĂRIRI 23

UN SCRIITOR UITAT : NICOLAE FĂTU

Pe 15 iulie 2013, Nicolae Fătu ar fi împlinit 78 de ani, dacă viaţa nu i-ar fi fost

curmată pe neaşteptate, la 30 iunie 1995. S-a născut în Pîrscovul de Jos. Părinţii săi au fost

Ion (născut în 1907) şi Luxa (Lenuţa, născută în 1913), cunoscuţi ca proprietari de livezi,

păşuni, viţă-de-vie. Au mai avut o fiică, Maria (născută în 1940), căsătorită Oproescu,

decedată cu opt ani în urmă. N. Fătu a urmat şcoala primară şi gimnaziul la Pîrscov,

absolvind în 1950 cu 9,75 la limba română, 6,50 la limba rusă, 9 la istorie, 9,50 la

Constituţia R.P.R., 5,25 la matematică, 7,50 la geografie şi 7,50 la fizică, după cum rezultă

din „matricula” nr. 81. În 1954 termină Liceul B.P. Haşdeu din Buzău şi este director al

Căminului Cultural din Pîrscov şi responsabil al cercurilor de lectură din comună, până la

data încorporării în trupele Ministerului de Interne (vezi foto: „Acesta-i ostaşul Fătu şi pe el

ţi-l dărui, celălalt nu era soldatul adevărat, ci redactorul militar. Păstrează-i amintirea aşa cum vrei şi cum te

pricepi, dacă poţi, aşa cum este.”). Prietenos şi blând, inteligent şi onest, se lupta precum alţi tineri scriitori din

„generaţia Labiş”, cu inerţia socială. În timpul serviciului militar şi puţin după aceea, a fost reporter al revistei „De

strajă patriei”, bucurându-se de bunăvoinţa lui Nicolae Tăutu, poet şi activist politic important în structurile

militare, colonel, născut în Cislău (1919-1972). În Buzău, tânărul Nicolae Fătu luase parte la întâlnirile cenaclului

„Al. Sahia” şi debutase cu poezii în ziarul raional. Botezul editorial l-a primit în 1958 cu nuvela istorică „Stegarul

furtunii”. S-a căsătorit cu Niculina Voinescu la 5 decembrie 1962 (vor divorţa în 1965) şi s-a stabilit în Medgidia.

S-a recăsătorit şi a devenit constănţean pentru tot restul vieţii. Placheta de versuri „Nopţi de veghe” (1959) a fost

închinată apărătorilor graniţelor ţării şi a rămas „tributară clişeelor retorice” (Alex. Oproescu). A fost prezent în

multe culegeri ocazionale cu caracter propagandistic, cântând bucuria vieţii şi a muncii. Teme şi trăiri autentice,

aspiraţii sincere, nostalgii sunt exprimate în registru modern în poemele volumului „Memoria mării” (1967), editat

în colecţia revistei „Tomis”. Ca angajat al cotidianului „Dobrogea nouă” şi-a desăvârşit talentul de reporter pe uscat

şi pe apă, dar mai cu seamă pe şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră. Râvna acestei activităţi rutiniere a

constituit substanţa literară a celor trei cărţi apărute la Editura Sport-Turism: „Flori pentru Afrodita” (1976), „Ţara

de sub semnul ancorei” (1977) şi „Lumea ca o speranţă” (1980). „Sunt deprins să văd nebunia Fetei Morgana

amestecând ţărâna uscată cu cerul, şi mai stors încă de ultima picătură de apă, în iluzii de fluvii imponderabile,

curgându-şi necurgerea la înălţimea salcâmilor toropiţi. Desluşesc, cu un al şaselea simţ al omului devenit de-al

câmpiei şi de-al durerilor ei de vară cu vară, primejdia de sub coaja spectacolului derutant şi absurd”, scria N. Fătu

în 1977 în „Pentru ca lalelele ţărmului…”.

Poate că autorităţile culturale buzoiene şi dobrogene, împuţinata şi risipita sa familie, foştii colegi de

redacţie vor găsi o modalitate să cinstească în fiecare an, aşa cum se cuvine, memoria acestui scriitor uitat, pe care

numai modestia şi discreţia sa l-au împins într-un nemeritat con de umbră. Mulţi din cei care i-au însoţit paşii prin

cenacluri, tipografii, întâlniri cu cititorii se mai află în viaţă. Cu bunăvoinţă ar putea aşterne pe hârtie informaţii

preţioase. Încă nu este prea târziu.

Poezii, Nicolae Fătu

Sursa: “Memoria mării”, 1967, Constanța, Colecția Tomis;

Casa Veche Continuitate

A mai rămas undeva o fereastră E de-mpumut tot ce-i în mine argintărie

Cu scâncet de câine bătut Deși toată lumea o crede a mea

Uitată de dragostea noastră Mi se strânge mâna și o altă mână trebuie strânsă

Strivită sub cât am crescut… Cine s-a lăsat jefuit cu atâta dragoste

De nu mai știu cât din mine sunt eu, cât din

Un ciot într-o zveltă livede mine sunt el ?

O vârstă a casei și-a mea Mă plec în fața darului vostru, întemeietori

Umbrind-o, orașul nu crede de înțelepciuni

Că are-un trecut și-i în ea. Îmblanzitori de flăcări sălbatice, șlefuitori de

luceferi

Voi care ați hotărât să trec prin minute atât de

bogat

Și atât de dator să îndatorez dăruind.

ÎNTREZĂRIRI 24

Ploaia târzie Farul

Am văzut o ploaie de vară Pare un sul de lumină decolorată Căinându-se c-a venit prea târziu Câtă vreme marea îşi umflă plămânii de ziuă Și-ntorcandu-se rușinată pe vânt... Nicio nădejde nu-l caută,

Era o ploaie spectaculoasă Nicio întoarcere n-are nevoie de el Dar grâul nu mai avea nevoie de ea Rămâne tăcut ca o demnitate rănită Nemaiputându-se-mpreuna amândoi La înălţimea lui de zbor neterminat.

în nimic roditor E destul doar să plece lumina din larg Și mi-am amintit c-am întârziat mult prea mult Şi să alunece o dată cu pescăruşii în humă

nouă luni Pentru că navele să-i încredinţeze iarăşi toate Nehotărâți să umblăm în afara mamelor noastre destinele lor

Că ne-am desprins meseriile prea încet Fiindcă el singur păstrează lumina care-a plecat

Pentru câtă nevoie-i de ele Deplină-n pupilele dilatate…

Și că am crescut cu răbdarea melcului față Far de la capătul digului, De așteptarea fetelor pentru dragoste. Pildă de ziuă în noapte,

La ce-am mai veni flacără lângă lucruri, Când marea e tigru la pândă.

Biruite și moarte de frig? E nevoie s-ajungem devreme în toate Și atunci ne bucurăm de noi înșine, alergând, Selecţie realizată de Andreea Mititelu, coordonator Până ni se lățește pieptul de-atâta aer, Până se rătăcește vina întârzierii pe drum. Proiect Şcoala Team Work

ÎNGERUL MEU PÃZITOR

Sorin STAN

Asfinţit mieros de septembrie. Blând şi liniştit. Mă aşez în ham, chingile aripii sunt cuplate, caut cu degete

leneşe carabinele automate, răcoarea lor plăcută înviorează, le cuplez, zangul sonor, cele trei-piept şi picioare, a

patra, de proximitate, le ajustez, gata. Totuşi simt că ceva nu-mi prieşte. Încă nu ştiu ce. Stau. Mă gândesc. Privesc

în jur, apoi în mine. Senzaţia este aproape materială, buretoasa şi umedă, mă uit în jur, pluteşte ceva în aer ca o

ameninţare, să fie vremea? Nu e vremea, atmosfera e perfectă, da, a mai fost şi altădată perfectă şi am avut

necazuri, privesc iarăşi cerul, temeinic, chiar este, chiar nu are de unde să vină CEVA, trec în revistă ritualul

pregătirii de zbor, nu mi-a scăpat nimic, atunci ce se întâmplă, ce are a face această nelinişte cu zborul? Poate nu

are. Dar de ce nu mă doare nimic? Dar unde e fiorul dulce ce greblează mereu la fel abdomenul înaintea zborului?

Şi de ce nu simt bucuria iminentei plutiri? De ce, în locul ei, se aşterne peste mine, ca o pătură veche şi murdară,

această nelinişte tăcută şi întunecată ?

Sunt gata de decolare. Mă ridic, se cere încă o ajustare a chingilor de picioare, paramotorul mă trage de

umeri, plescăie cleios cei patru litri de combustibil. Privesc înapoi, casca îmi limitează câmpul vizual, sunt centrat,

suspantele curg curat pe lângă mine, le-am descurcat cu mare atenţie, velcrourile protecţiei elicei sunt corect fixate.

Mă gândesc la cablul acceleraţiei, mi s-a rupt odată chiar în decolare, îl verificasem temeinic cu o zi înainte, dar s-a

rupt într-o porţiune ascunsă privirii, am ferit cu o ultimă resursă cimitirul pe direcţia căruia decolasem, mi-a rămas

spre învăţătură de minte, aşa că l-am verifcat atent şi acum, mai mult nu pot face.

Motorul e cald, mirosul iute de metal fierbinte şi ulei aditivat, de obicei liniştitor, mă irită acum. Vântul

bate uşor, nu mai mult de 1 m/secundă, cât să-mi uşureze decolarea; cerul e uşor grizonat, soarele pulsează lent sub

pâcla uşoară a după-amiezii târzii. Totul este perfect. Dar ceva mă opreşte să decolez.

Păşesc prin aceasta nelinişte ca printr-o mlaştină murdară, încerc s-o traversez, nu ajung la liman, mă

înverşunez să decolez, nu ascult de glasul lăuntric, aş vrea, dar cerebralul cere argumente, nu le am, de ce să n-o

fac, jumătate din mine încearcă să stea pe loc, cealalaltă jumătate a pornit motorul, voalura grea se ridică palpitând

uşor, e deasupra, gaz, urlă motorul, în câteva secunde curge câmpul sub mine, se apleacă; un EU a pierdut, celălalt

EU a câştigat, cine a pierdut şi ce, cine a câştigat şi ce, iată întrebări fără răspuns, poate le primesc mai târziu, mă

furnică uşor în podul palmei pârghia acceleraţiei, mânerele comenzilor apasă elastic degetele, lucruri ştiute, calde,

acum îmi par străine şi duşmănoase, urc răsturnat, asfaltul plumburiu pătat de un autobuz roşu, linii electrice, oi ce

răscolesc praful ierbii cărunte, sub mine se dezvăluie acum marmoraţia de toamnă a pădurii, urc cu gazul la maxim,

am aproape două sute de metri, neliniştea mă apasă constant, imperativă, ca un câine duşmănos mă latră, zborul e

urât, e nerăbdare, neliniştite, nebucurie, nelocul meu aici. Transpir abundent, poate sunt bolnav, pe măsură ce urc

mă simt mai rău, nu durează zece minute, nu mai pot, am obosit, mi s-au uscat buzele şi gâtul, celălalt EU a câştigat

a doua rundă, fără să înţeleg întorc într-un viraj îngust cu motorul redus, ceva mă opreşte să accelerez, viteza de

înfundare este mare, în depărtare picătura albă a maşinii în mijlocul câmpului, privesc în jur, nemişcare, lumina

ÎNTREZĂRIRI 25

strălucitoare, nici un alt ecou în mine, doar dorinţa fierbinte de aterizare, tălpile ard de nerăbdarea împreunării cu

pământul, durează ani, şerpuirea molatecă a mânecii de vânt, corecţie uşoară, opresc motorul şi vin înfundat la

aterizare, şuieră gros voalura în tăcerea serii, e bucuria cufundarii într-un izvor rece, şi cald, se desfata muşchii

pulpelor purtând ultimii paşi, se aşterne şi voalura cu foşnet limpede, mă inundă bucuria, şi uşurarea, mă cuprinde

o linişte binecuvântată, ca o chingă ocrotitoare, nu ştiu de ce, decuplez resemnat carabinele, roade neînţelegerea şi

părerea de rău pentru un zbor ratat, ies din ham, scot casca, mănuşile, desfac fermoarele late ale combinezonului, e

pace şi bucurie acum, unde e neliniştea isterică de mai devreme?

Stau aşa o vreme, s-a răcit motorul pocnind uşor, decuplez o carabină, aşez cu grijă chinga portsuspante

jos, a doua, încremenesc nevrând să-mi cred ochilor: a doua carabină a rămas deschisă, aşa am zburat, cu ea

deschisă, chinga a stat fixată în consolă, solicitarea carabinei a fost enormă, îmi aleargă ca o lavă fierbinte în tot

trupul înţelegerea, văd limpede acum, m-am aflat în pericol, o acceleraţie în viraj o putea rupe ca pe un băţ de

chibrit, s-au rupt carabine închise, urmarea putea fi doar una, înţeleg acum, privesc recunoscător în jur, e linişte, nu

e nimeni lângă mine, ba da, ba da, este, îl simt, este undeva aici, aproape, poate ghemuit pe capota maşinii, sau

rezemat de salcâmul pricăjit crescut la marginea drumului, undeva pe câmpul ăsta prăfos, îi tresar uşor aripile-i

albe, delicat arcuite şi maculate de fumul eşapamentului, mă priveşte cuminte şi înţelept, dojenitor şi drăgăstos: da,

este EL, Îngerul meu Păzitor.

Iunie 2008

RĂZVRĂTIŢI ŞI BIRUITORI

Gheorghe STROE

DOCTORUL MOLDOVAN avea, desigur, conştiinţa împăcată. Chiar nu găsea nimic să-

şi reproşeze, îşi făcuse datoria ca la carte şi nu se lăsase înduplecat, „o lună să mă mai treceţi cu

vederea, dom’ doctor, stăruise fostul său pacient, pe urmă poate să se întîmple orice, cum

consideraţi dumneavoastră”, dar cînd există riscul unui infarct la volan legea prevede obligaţii

pentru medicul de familie. „Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă...”, se trezise

doctorul Moldovan gîndind cu voce tare, iar celălalt trebui să înţeleagă că n-avea rost să insiste.

Prăbuşit pe scaunul din faţa biroului, cu o figură disperată, „cum o să-i spun nevesti-mii că anul

acesta nu facem călătoria, singurul lucru care mai contează pentru noi?” Pînă la urmă, doctorul

avea să se lămurească şi în privinţa asta întărindu-şi convingerea că luase o hotărîre bună şi, de

îndată ce rămase singur, lăsă pentru mai tîrziu alte treburi şi se duse el însuşi la poliţia rutieră. Le

spuse chiar mai mult decît scrisese în adresa cu semnătură şi parafă şi, pînă la terminarea

programului, pacientului în cauză îi fu retras definitiv permisul de conducere... „Ce să mai fi făcut şi altceva, ca să nu se fi

ajuns la nenorocirea asta?” se întrebă iarăşi doctorul Moldovan, însă răspunsul rămînea acelaşi. Dimpotrivă, se străduise peste

ce prevedeau regulamentele, şi tot degeaba!

Puse deci deoparte cele două fişe, soţ şi soţie, scriind la sfîrşitul fiecăreia aceeaşi scurtă încheiere. Nu se simţea

niciodată bine cînd făcea asta, dar formalităţile erau formalităţi şi le înţelegea rostul. Reveni la calculator şi şterse cu cîte un

clic pe „delete” cele două nume şi de pe lista cu cei înscrişi la cabinetul său, după care deschise alt fişier, al „ieşiţilor”, şi le

trecu aici. De-acum gata, nu mai erau pe lista lui de medic de familie!

...DE LA ETAJUL al treilea, bătrînul profesor priveşte ore în şir maşinile parcate lîngă bloc, între acestea şi a sa. Asta

doar de cîţiva ani, pentru că pînă atunci au ţinut-o într-unul dintre garajele din faţă, altminteri nu s-ar fi păstrat atît de bine.

Prima şi singura lor maşină, cumpărată cu mari eforturi pe timpul comunismului, greu să aduni banii, greu să aştepţi pînă îţi

venea rîndul, greu să iei permisul de conducere... Însă a meritat din plin, îşi zice îngîndurat, după ce s-a întors de la medicul de

familie... Din garaj n-a scos-o decît pe vreme bună, n-a ars-o soarele, nu a nins-o, n-au lovit-o copiii cu mingea. Oraşul fiind

mic, mergeai foarte bine şi pe jos, oricum lumea ştia că ai maşină... Dar călătoriile prin ţară făceau toţi banii! Rare înainte de

’89, cînd benzina era pe cartelă. Au fost apoi ani în care s-au mişcat mult, lună de lună, însă, după ce s-au pensionat şi s-au

împuţinat banii, s-au văzut nevoiţi să se limiteze la călătoria de la începutul verii, o dată cu prima duminică din iunie, de asta

nu s-ar fi lipsit în ruptul capului... Ca să facă faţă cheltuielilor, au vîndut garajul şi au adus maşina în rînd cu celelalte, lîngă

bloc. Nu le-a venit bine, încă se mai tem, dar n-au avut încotro. Să n-o lovească cineva, să n-o zgîrîie vreun copil, îi văd doar

cît de destrăbălaţi au ajuns, puşi numai pe rele... O cercetează zi de zi, cu o strîngere de inimă pînă se convinge că totul este în

regulă. Dacă uneori vine de jos indispus, femeia nu se gîndeşte decît că s-a întîmpat ceva cu maşina, „ai găsit-o lovită,

zgîrîiată?” O linişteşte repede, dar îşi dă seama că, într-o bună zi, toate acestea ar putea să se şi întîmple... „Eşti sigur?” insistă,

bănuitoare, femeia. „Bineînţeles, dragă, tocmai am şters-o de praf. Nu mi-ar fi scăpat, aş fi băgat de seamă.” Asta se întîmplă

aproape zilnic, o şterge grijuliu cu o cîrpă moale de bumbac, deşi, dacă o mişcă rar, maşina e mereu curată, însă în preajma ei

se simte grozav. Foarte mulţumită este şi soţia cînd se uită pe fereastră şi îl vede pe lîngă maşină. „E ceva în neregulă?” îl

întreabă de cum, obosit, se întoarce în casă şi vrea să se ducă la baie, să se spele pe mîini. „Nici cel mai mic cusur, zice el cu

mîndrie, fără să se supere că-l opreşte din drum. O fi veche, dar n-o dau pe una nouă! I-ai auzit şi tu motorul, toarce de parcă

abia a ieşit din fabrică... Mîine dacă vrem să plecăm în călătorie, nu trebuie decît să punem lucrurile în portbagaj şi să învîrt

cheia în contact.” Starea bună a maşinii le dădea siguranţă, deşi peste an rareori mai făceau cîţiva kilometri dincolo de

marginea oraşului, să se încarce bateria, să mai circule uleiul, să nu ruginească încheieturile... Călătoria însă era altceva, trebuia

atent pregătită, ceea ce le lua o groază de timp, începînd cu stabilirea traseului, pentru că de asta depindeau apoi multe. Chestia

ÎNTREZĂRIRI 26

nu era deloc simplă, săptămîni de-a rîndul stăteau cu nasul în hărţile ferfeniţite pînă se puneau de acord, după care se putea

trece cu adevărat la treabă; cu cîteva luni înainte, pentru a nu se trezi la momentul plecării că pierduseră ceva din vedere. Pe de

altă parte, la mijloacele de care dispuneau acum, ca pensionari, nici n-ar fi izbutit să facă faţă unor cheltuieli de ultimă oră fără

a dezechilibra foarte serios bugetul şi aşa sărac al călătoriei.

Pregătirile deveneau mai intense în ultimele săptămîni. Lista, aproape epuizată, cam toate mărunţişurile fuseseră

cumpărate... „Eşti sigur că n-o să ne facă necazuri motorul?” îl întreba din cînd în cînd, deşi nu era zi ca bătrînul profesor să

nu se învîrtă pe lîngă maşină. Serile le petreceau verificîndu-se între ei, trebuia memorate atîtea, relieful, cursuri de apă,

localităţi, mînăstiri, monumente istorice, popasuri turistice sau vreo pensiune mai ieftină şi se bucurau ca odinioară militarii

înainte de liberare, cînd se uitau în calendar şi vedeau cum scădea numărul zilelor rămase. Uneori, peste noapte, unul sau altul

se trezea şi, în vîrful picioarelor, se ducea în camera care fusese cîndva a copiilor, „o călătorie ca asta trebuie pregătită cu

grijă!”, să compare lista cu bagajele întinse peste tot, pe canapea, pe fotolii, pe jos.

Ultima verificare o făceau împreună în ajunul plecării. Spre seară, srtîngeau totul, trăgeau fermoarele sacoşelor,

încuiau geamantanul, mai numărau o dată banii. Era acum momentul să se gîndească şi la prima zi de călătorie, „pe timpul

ăsta, mîine sîntem departe”, şi cu harta în faţă căutau traseul cu degetul, deşi amîndoi îl ştiau pe de rost.... Orele treceau pe

neobservate şi la un moment dat femeia se alarma, „stăm de vorbă în loc să te culci, iar mîine o să conduci atîta distanţă!”,

lucru cu care şi el era de acord. Încă trează o vreme, femeia umbla prin casă în vîrful picioarelor, să lase totul în regulă.

IATĂ ÎNSĂ CĂ ACUM vor fi nevoiţi să renunţe la călătorie. Totul se petrecuse repede şi simplu, iar asta cu doar

cîteva săptămîni înainte de plecare, cînd pregătirile erau ca şi terminate. Nu s-ar fi zis că soţia a fost surprinsă, ştia de

problemele lui cu inima, ştia şi ce zice legea, însă şi ea era de părere că doctorul ar fi putut să le treacă cu vederea pînă se

întorceau. Şi parcă niciodată nu se pregătiseră ca acum... Economisiseră mai mult şi aveau bani să-şi permită nu doar benzina,

mîncarea şi dormitul, procuraseră lucruri mai bune, tocmai de aceea măsura anulării permisului de conducere căzu ca un

trăsnet. Zile de-a rîndul aproape că nu zise nici unul nimic, se uitau la bagajele atît de minuţios pregătite şi încă nu se hotărau

să le desfacă. „Aşadar de-acum gata, zise într-o seară femeia cu ochii în lacrimi, nu ne-a mai rămas decît să...” Nu-şi duse

gîndul pînă la capăt, însă aceeaşi deprimare se citea şi în privirea bătrînului profesor.

ŞI TOTUŞI CU O SĂPTĂMÎNĂ înainte de data la care ar fi trebuit să plece în călătorie femeia îl găsi dimineaţa

devreme în dormitorul cu bagajele. Uşile fiind ca de obicei deschise în tot apartamentul, îl privi un timp din hol, dar nu înţelese

nimic: bătrînul profesor întinsese pe masă hărţile lor învechite şi urmărea cu degetul chiar traseul pe care ar fi fost să-l facă în

vara aceea; apoi, fără să bănuiască prezenţa femeii la doi paşi în semiîntuneric, se apucă să cerceteze listele şi să întoarcă

bagajele pe toate părţile.

Femeia îşi pierdu răbdarea şi trecu pragul, cu bănuiala că el poate nici nu dormise peste noapte. „Ce rost are să te

chinui degeaba? îi zise resemnată. S-a terminat, gata, astăzi despachetăm şi punem lucrurile la locul lor.” „Nu s-a terminat

nimic, săptămîna viitoare plecăm!” i se adresă atît de sigur pe el, că nu avu nici măcar o tresărire. „Ar fi fost frumos să se mai

întîmple asta o dată, dar nu avem încotro, nu ne putem pune cu legea.” „Ei şi? Zău dacă-mi pasă de permisul lor, nici cei care

au făcut legea, nici cei care ne-o aplică nu sînt în situaţia noastră, aşa că ne suim în maşină şi gata. Patruzeci de ani am condus

fără nici o abatere, trebuia deci să fi fost vinovat de ceva, să fi făcut o greşeală, cît de mică, pentru ca să se ia o măsură

împotriva mea. La urma urmei, nu le-am cerut decît o amînare, nimic mai mult.” „Aplicarea legii poate fi preventivă, dacă...”

„Las-o uşor cu legea! Nici tu nu ştii de cîţi ani nu mai îmbraci roba, pentru lumea de-acum eşti doar o amărîtă de pensionară,

ca şi ceilalţi. Cînd stai la coadă pentru medicamente compensate, spune unuia ce-ai fost la vremea ta şi-ţi rîde în nas... Nimeni

nu ne mai vrea şi tot ce fac e să ne dea la o parte, puţin cîte puţin, pînă scapă de noi... Motive se găsesc.” Femeia, pe gînduri, se

aşeză pe canapea, printre bagaje. Oare n-ar fi trebuit să se bucure? Bărbatul se arăta hotărît să facă totuşi călătoria, îl cunoştea

prea bine şi ştia că erau lucruri cu care nu glumea, aştepta însă o explicaţie. „Şi-apoi nici nu e cazul să ne facem griji, reveni

bătrînul profesor, în aglomeraţia de astăzi, circuli corect şi nu-ţi cere nimeni actele. La o adică, nu mă doare gura să spun c-am

uitat permisul acasă, la vîrsta mea e de crezut, mai ales că sînt în regulă cu celelalte.” Femeia încă ezita. „Dacă am ajuns la anii

la care am ajuns, ăştia cred că pot să facă ce vor cu noi!” îl auzi izbucnind şi înţelese că de-acum nu mai era cale de întors.

ÎNGRIJORAREA CĂ POATE totuşi rămăseseră în urmă cu pregătirile se risipi repede, pe măsură ce verificară şi listele, şi

bagajele, nu mai era nimic de adăugat, se gîndiseră din timp la toate. Apoi într-o seară îşi ziseră că de data asta ar putea să nu

mai aştepte pînă la prima duminică din iunie şi găsiră bună ideea, deşi la mijloc mai erau doar cîteva zile. În zori, duseră

bagajele în maşină, dar, ca lucrurile să fie în regulă, se întoarseră în bucătărie pentru un mic dejun grăbit şi o cafea. Niciodată

nu fuseseră atît de emoţionaţi înainte de plecare... În sfîrşit, un ultim control al ferestrelor, al robinetelor, al aragazului şi al

prizelor, după care, la primele raze ale soarelui, se instalară în străvechea lor maşină şi-şi începură călătoria ce o făceau acum

împotriva tuturor, a bătrîneţii, a bolii, a legilor, a oamenilor... Şi toţi cei pe lîngă care treceau erau miraţi să vadă pe faţa lor

acea lumină de învingători, atît de rar prezentă pe figura unui simplu om.

AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT CU GHEORGHE STROE

Rodica LĂZĂRESCU „O aniversare cu prietenii”(Editura Tracus Arte, Bucureşti,2013) este al şaselea volum al buzoianului transplantat în

câmpia teleormăneană, Gheorghe Stroe, după „Soarele roşu” (roman, 1996), „Diavolul în Valea Sării” (proză scurtă, 1999),

„Vânătoare pe muntele de cenuşă” (proză scurtă, 2000), „Fotograful de mirese” (proză scurtă, 2004) şi „Vremea consiliului

parohial” (roman, 2008).

ÎNTREZĂRIRI 27

Aşezat de critică în descendenţa directă a lui Dino Buzzati, dar şi a lui James Joyce, alăturat lui Márquez, pus sub

influenţa lui Friedrich Dürrenmatt, legat de numele lui Camus şi al mitologicului Sisif, cu care i se compară adesea

personajele, Gheorghe Stroe are, cum sublinia Mircea Dinutz, „nonşalanţa de a crea şi exploata situaţii kafkiene, absorbite în

lumea imediatului şi căpătând, astfel, strălucirea netă a firescului”. Că în recenta apariţie editorială urmează să explorăm

cotidianul anost, că personajele nu sunt nişte „eroi”, ne-o sugerează, în alb şi negru, coperta I a cărţii* – ilustrată cu o banală

sacoşă, împletită din aţă, pe care o mai aflăm azi uitată prin buzunarele vreunui vajnic octogenar deprins a avea la îndemână un

astfel de obiect de pe vremea când aştepta „să se dea” câte ceva la alimentara din colţ. Citim, în aparenţă, „simple secvenţe” –

cum găsim chiar într-un titlu –unele, obişnuită stratagemă spre a crea iluzia realităţii şi a da veridicitate naraţiunii – legate de

locuri şi de oameni din lumea imediatului, uşor recognoscibile chiar fără a fi numite: „o clădire galbenă cu etaj” cu „un hol

rotund, unde era lume multă în aşteptare, dar şi haleală şi băutură pe nişte mese” – este, desigur, Muzeul Literaturii din

Bucureşti înaintea unei lansări (O sacoşă cu cărţi), hotelurile „Bulevard”, „Orizont” şi cabana Cioplea, evident de la Predeal

(O aniversare cu prieteni), „blocurile noi din Izbiceanu" se află în oraşul de reşedinţă al autorului (Roşiorii de Vede) (Femei

fericite). Îi identificăm de îndată, amestecaţi printre „fiinţele de hârtie”, pe „patronul bărbos al unei televiziuni cu faimă” sau

pe „cel mai prestigios critic literar al momentului”care îşi publicase „monumentala istorie critică a cinci secole de literatură”,

ce ar fi putut să caracterizeze cartea „impostorului” ca fiind „«incortunabilă, cu cert statut de capodoperă, care ne asigură

ieşirea în lume fără complexele noastre de cultură mică»”, în vreme ce „un alt mare critic literar, cu o întinsă experienţă în

exegeza scriitorilor de azi, o întoarce ca la Ploieşti” şi susţine că „persoana autorului contează mai puţin, «putem vorbi, total

dezinhibaţi, de un benefic primat al operei»” (Impostorul). Alteori, întâmplările se derulează într-un spaţiu geografic bine

definit, regăsibil pe hartă, precum cele din Schimbul de noapte, unde toponimele plasează acţiunea în locurile de origine ale

autorului: Nehoiu, Ciuta, Ruşavăţu, Cislău, Valea Sării, pe apa Buzăului adică, râu aflat însă într-un moment critic, când ieşise

din matcă şi distrugea tot ce-i stătea în cale.

Nici personajele nu sunt unele excepţionale – un muncitor pe un şantier „promovat” paznic la o nebuloasă DZRCP,

„schimbul de noapte” de la un atelier al Căilor Ferate, două economiste, un poliţist, „bătrânul ceasornicar”, profesori

pensionari, magistraţi aflaţi şi ei la pensie, un „critic iscusit” ce a renunţat la meserie şi s-a făcut editor, un scriitor de succes

devenit şofer de camion, „bătrânul chirurg”, anonimi de pe stradă, precum acel „bătrân (…) bine îmbrăcat, după moda tinereţii

sale” (Simplă secvenţă cu doi urmăritori), cenaclişti. Personajele, fără nume şi fără strălucire, ies pentru câteva momente din

masa păstoasă a anonimatului, în care se vor întoarce „abia târându-şi picioarele”, cu faţa „scăldată de lacrimi”, asemenea

bătrânului care „emana un aer de indiferenţă” şi pe care „nimic nu părea să-l mai intereseze” până în momentul în care zăreşte

o tânără şi „faţa i se lumină şi parcă şi ridurile i se împuţinară, umerii i se îndreptară, să fi zis că pe moment întinerise cu cel

puţin treizeci de ani” (Simplă secvenţă cu doi urmăritori).

Volumul cuprinde douăsprezece naraţiuni – câte ore pe cadranul ceasului, nu se putea altfel la un împătimit al

orologeriei! – dintre care una (Vacheron Constantin) având drept „protagonist” o raritate, un ceas de colecţie, „modelul din

1904, cu cifre romane şi secundar lateral în locul cifrei IX”, opţiune ce ne face să ne întrebăm dacă autorul şi-a pus personajele

sub semnul lui Cronos, care-şi devorează fiii, sau, dimpotrivă, cel anulat este Timpul însuşi. După excepţionalele fapte din

trenul primejduit de revărsarea Buzăului, naratorul observă că „un ins (…) nu mai avea geam la ceas, o zgârietură adâncă

distingându-se bine pe carcasă şi pe cadranul fără limbi” (Schimbul de noapte) [s.n.].

Despovărate de orice figură de stil, narate într-un limbaj de o simplitate dezarmantă, dar amăgitoare, fie la persoana I,

fie la a III-a, chiar trei dintre ele – tehnică inedită! – la persoana a II-a, cu aerul unui taifas al personajului-narator cu sine

însuşi (precum „dialoga” altădată Moromete retras în singurătatea grădinii), încărcate de oralitate, spuse dintr-o răsuflare,

lăsând sentimentul unei extraordinare spontaneităţi, povestirile inserează din cotidian gesturi, atitudini, situaţii dintre cele mai

banale, ochiul prozatorului dovedindu-se foarte atent la nimicurile din care e făcută viaţa de zi cu zi („gămăliile de fosfor ale

chibritului sunt trase” şi nu se aprind, navetiştii din tren „îşi întinseră cărţile de joc pe măsuţa de la fereastră sau pe vreo geantă

sprijinită pe genunchi”, o gospodină are probleme cu maioneza, poştaşul înmânează banii şi cuponul de pensie, completând un

formular, soţia vine cu umeraşul pentru costumul bărbatuluiş.a.m.d.).

Întâmplările n-au nimic ieşit din comun la începutul istorisirii – un bărbat caută o raritate ceasornicărească – „e o

problemă de familie” –, un profesor pensionar scrie o cărţulie (în două dintre proze), un muncitor de pe un şantier oarecare este

transferat ca portar, se defectează locomotiva unui tren, un ins face autostopul… Apoi, personajele aşteaptă: paznicul – să-şi

cunoască atribuţiile, ceasornicarul – întoarcerea clientului care i-a plătit ceasul, dar i l-a lăsat în grijă pentru doar câteva zile,

călătorii – locomotiva salvatoare, cele două femei aşteaptă ca soţul comun să ia o decizie, scriitorii îşi aşteaptă cititorii, cititorii

şi editorul aşteaptă să-l cunoască pe autorul de succes, autorul aşteaptă recunoaşterea publică, un cuplu de pensionari aşteaptă

călătoria anuală…

Asemenea personajelor lui Beckett, fiecare aşteaptă să se întâmple ceva, fiecare poartă în suflet un Godot al lui, în

sosirea căruia continuă să creadă nesmintit, unii dintre ei având nostalgia vremurilor dealtădată, precum bătrânul chirurg şi

bătrânul judecător, cărora acum le-a rămas doar „speranţa” că într-o zi vor fi rechemaţi la locurile lor de muncă, moment

pentru care „se menţin în formă”, sau „bătrânul ceasornicar” ce întoarce zilnic valorosul ceas şi-l controlează „după ora exactă

de la radio”, ori cuplul de pensionari ce se pregăteşte pentru „călătoria anuală”prin ţară. Şi tot ca Vladimir şi Estragon,

umanitatea imaginată de Gh. Stroe este foarte „ocupată” în fiecare zi cu aşteptarea, căci, vorba celui de-al doilea, „găsim

totdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim” – portarul dovedeşte un exces de zel ieşit din comun, face ore suplimentare,

deşi nu i-o cere nimeni, rămâne la post mult timp după ce DZRCP îşi încetează activitatea (fără a se fi lămurit însă vreodată în

ce consta acea activitate), judecătorul îndeplineşte tot ritualul unei zile de muncă al cărei orar îl respectă cu sfinţenie,

profesorul pensionat scrie în fiecare zi câteva pagini din viitoarea sa carte, chiar dacă ştie că la întoarcerea acasă i le va rupe

nevasta… Pentru unele dintre personajele lui Gh. Stroe putem afirma, odată cu Octavian Paler, că „orice aşteptare e

provizorie, chiar dacă durează toată viaţa”. Altele însă se decid să acţioneze, chiar împotriva legii sau a rezultatului

nefiresc/absurd la care se ajunge: cenacliştii pleacă în căutarea unicului cititor din oraş, copleşindu-l cu cărţi, până când acesta

dă bir cu fugiţii, scriitorul care nu are cum îşi vinde exemplarele tipărite se decide să le plaseze pe furiş pe rafturile librăriilor,

ÎNTREZĂRIRI 28

pensionarii pornesc în călătoria atât de aşteptată, deşi bătrânului profesor i se anulase permisul de conducere, cele două „femei

fericite” se decid să nu mai depindă de labilitatea afectivă a unui bărbat, neputând urni locomotiva din calea apelor revărsate,

„schimbul de noapte” porneşte a o dezmembra, mutând-o, bucată cu bucată, într-un loc mai sigur, în vreme ce „linia (…)

atârna în gol pe o distanţă bună, curbată de propria-i greutate până la crestele pământii ale valurilor” (Schimbul de noapte).

Primei replici din piesa lui Beckett („Nimic de făcut”) i se răspunde în textele lui Gh. Stroe cu câte o „soluţie”, oricât

de şubredă ar fi. „Camionul acesta vechi şi hodorogit a fost singura soluţie după ore bune de aşteptare în marginea şoselei,

pentru că soarele apusese deja şi situaţia începuse să mă îngrijoreze” O sacoşă cu cărţi).

Dar chiar atunci când s-ar părea că, în fine, Godot prinde contur, sub forma unui chip sau a unei soluţii salvatoare,

personajele fie refuză să-l recunoască, li se pare că nu corespunde aşteptărilor („«O să vin atunci cu autorul în faţa tuturor şi o

să zic: iată omul pe care îl căutăm de atâta vreme! Dacă aş face asta acum cu dumneata nu m-ar crede nimeni, aşa cum nici eu

nu te cred…”), fie au nevoie de o „dovadă” care să-i ateste identitatea („«Adu-mi o dovadă, ca lucrurile să intre în

normalitate»”) (Impostorul), fie cel presupus a fi Godot nu este cel aşteptat: „...femeia renunţă să mai meargă pe jos şi făcu

semn unui taxi. Şoferul opri imediat şi, până să apuce bătrânul să-şi dea seama ce se întâmplă, femeia se urcă şi maşina dispăru

în circulaţia intensă... În sfârşit, bătrânul realiză care era situaţia (...). Era din nou insul istovit de la intersecţia unde apăruse

femeia, ba mai mult, uitându-mă atent la el, am putut constata că arăta chiar mai rău, mai bătrân...” (Simplă secvenţă cu doi

urmăritori).

Ori, pur şi simplu, se dovedeşte inutil: scriitorul care-şi plasase fraudulos cartea pe rafturile librăriilor nu se poate

bucura de succesul ei, tot aşa cum locomotiva dezmembrată „bucăţi-bucăţi”, în „mii de şuruburi şi piuliţe” şi întinsă pe jos, de-

a lungul drumului bătătorit, nu-şi mai are rostul, nu-şi poate îndeplini menirea.

Grele de deznădejde, dar şi de speranţă, de simboluri, dar şi de umor, textele lui Gh. Stroe, construite, cum deja s-a

observat, cu migala şi precizia unui ceasornicar, trebuie citite tot aşa cum par a fi scrise – dintr-o răsuflare.

Nu pot fi „desfăcute” fără riscul de a ajunge în situaţia lui Chaplin, care, demontând un ceas şi încercând să-l refacă,

nu reuşeşte să pună la loc decât câteva rotiţe, înapoindu-i clientului restul de piese într-o pălărie.

Citiţi-le şi vă veţi convinge!

(Cronică preluată din revista „Vatra veche”, nr. 7 - 2013)

Foto: Iulian Pelinescu - Pădurea Colnic văzută de la Saramură

ÎNTREZĂRIRI 29

TRADIŢII , CREDINŢE, OBICEIURI.

Fiinţe fabuloase din mitologia românească

Constantin COSTEA

Ielele. Dintre toate fiinţele supranaturale care populează mitologia românească, fiinţe a căror menire este să

facă rău oamenilor, cele mai de temut sunt Ielele. De aceea ele reprezintă, fără îndoială, cele mai fascinante creaturi

ale geniului popular. Presupuse fiinţe supranaturale, asemănătoare unor sirene de pădure, ele sunt înfăţişate, de

obicei, ca nişte fecioare zănatice, frumoase şi seducătoare, nemuritoare, dar vindicative şi rele, fără a fi structural

malefice. Sunt înzestrate cu puteri supranaturale şi trăiesc în locuri retrase (poieni, iazuri smârcuri, răscruci de

drumuri, etc.)1. In altă accepţiune, ele sunt fiinţe imaginare din mitologia populară românească, înfăţişate ca nişte

fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar noaptea, vrăjind prin cântecul şi prin jocul lor pe bărbaţi, asupra cărora au

puteri nefaste. Sunt întâlnite şi sub numele de frumoasele, mândrele, dânsele, şoimanele, vântoasele, drăgăicile2.

George Călinescu le defineşte a fi “fiinţe răufăcătoare care sunt mai degrabă drept cauza unor rele”3. Din

investigaţiile efectuate în zona etnografică a Buzăului, aceste fiinţe sunt prezente în numeroase superstiţii, aspectul

cel mai întâlnit fiind acela al unor fecioare uşuratice, înzestrate cu multă forţă de seducţie şi cu puteri magice. In

viziunea populară se zice că Ielele se rotesc într-o horă ameţitoare, dansând goale, mai rar cu vesmânt de zale, sau

înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare, iar locul unde ele au dansat rămâne ars ca de foc. Se

spune că trăiesc în cete, în aer, pe stânci golaşe şi singuratice, în munţi, în păduri unde nu a călcat picior de om sau

în copaci precum paltinul sau nucul, uneori la răspântii de drumuri. De obicei nu sunt socotite nişte genii ale rălui;

se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate sau văzute în timpul dansului. Atunci îl pedepsesc pe culpabil, după ce

l-au adormit cu cântecul lor şi cu vârtejul horei jucate în jurul lui de trei ori. Un portret remarcabil al acestor fiinţe

fabuloase îl realizează poetul Vasile Alecsandri :

Voi Ielelor, şi pe valuri călcaţi,

Măiastrelor, Pe iarbă lunecaţi

Duşmane oamenilor, In baltă, trestie, pustietate,

Stăpânele vântului, Unde popa nu toacă,

Doamnele pământului, Unde fată nu joacă ;

Ce prin văzduh zburaţi, Vă duceţi în gura vântului,

Vă duceţi în locuri depărtate, Să vă loviţi de toarta pământului4.

In privinţa aspectului, în plăsmuirile populare, Ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase şi

seducătoare, excelente dansatoare şi cântăreţe vocale. Işi poartă părul lung despletit şi se îmbracă în vesminte

vaporoase de mătase ori de in, de obicei translucide sau chiar străvezii ; invizibile ziua, pot fi văzute noaptea, cu

mari riscuri pentru cel care le observă ; deşi se spune că au aripi, pot zbura şi prin levitaţie (Capacitate a unor

indivizi de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica în spaţiu fără sprijin material, DEX,

p. 569.). Pot atinge viteze teribile (într-o noapte, 9 mări şi 9 ţări) dar alteori călătoresc în trăsură trasă de cai de foc5.

Dansul lor specific este hora care începe lent, apoi se iuţeşte din ce în ce mai tare, atingând accente ameţitoare. Ca

melodie şi coregrafie, hora lor este asemănatoare cu celebra Ciuleandră. Locul pe care au dansat Ielele rămâne

pârjolit, iarba nu mai creşte pe locul bătătorit, crengile copacilor din jur sunt pârlite ; mai târziu când iarba răsare

din nou, culoarea ei devine verde-întunecată, nu e păscută de vite iar locul devine prielnic pentru înmulţirea

ciupercilor din specia « lingura zânei »6.Dacă dansează pe pământ îşi aleg o poieniţă curată în inima codrului sau a

zăvoiului, o grădină cu iarbă verde sau o faţă de arie curată unde, apoi, se desfăşoară petrecerea. Aceste fiinţe

miraculoase sunt pomenite şi de Dimitrie Cantemir care le numeşte « nimfe ale aerului îndrăgostite cel mai des de

tinerii cei mai frumoşi « 7 Dacă cineva trece pe locul unde fac ele hora sau pe unde au jucat, Ielele îl pocesc şi omul

nu se mai face bine nici cu leacuri băbeşti nici cu ajutorul doctorului. De aceea există avertismentul ca cel ce vede,

pe undeva un rotocol de iarbă călcată, să se ferească de a călca pe acolo căci e locul unde au jucat Ielele şi poate să-

l pocească : i se zgârcesc mâinile şi picioarele anchilozează sau paralizează. Dacă şade cineva pe vatra lor, se

spuzeşte pe tot trupul, ori se umple de bube dulci. Dacă le superi de la veselia lor, ele se înrăiesc şi te ologesc ; cine

aude cântarea lor rămâne surd, iar cel ce răspunde când este strigat de ele pe nume, rămâne mut. Dacă cel ce le-a

simţit că vin nu s-a trântit cu faţa la pământ şi nu şi-a pus ceva în cap ca să nu le vadă şi să nu audă cântarea lor,

Ielele vin la dânsul şi omul rămâne mut şi schilod8. Când vor să pedepsească pe cineva, Ielele îl dezmiardă prin

1. Dicţionar Enciclopedic, vol.III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 158.

2. DEX, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 471.

3. George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatura,1965, p. 99.

4. V. Alecsandri, Poezii poporale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p.86.

5. I. Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p.373.

6. Ibidem.

7. D.Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, 1967, p.82.

8. I. Ghinoiu, op. cit., pp..374-375.

ÎNTREZĂRIRI 30

cântări, îl adorm în vise plăcute, de nuanţă erotică, apoi joacă de trei ori în jurul lui şi încep să-l blesteme ; ori limba

să i se lege, ori din minţi să-şi sară, ori să nu afle leac să se tămăduiască.De cele mai multe ori îi iau mâinile sau

picioarele, ori îi strâmbă faţa. Cei ce dorm noaptea pe afară, dacă se întâmplă să treacă Ielele pe deasupra lor, le

sucesc mâinile şi picioarele, ori le schimonosesc faţa. Se spune că se hrănesc cu flori de prin pioene şi beau apă

rece, neâncepută, din fântâni şi izvoare. B.P.Hasdeu menţionează că : »adesea beau apă din fântâni şi cine bea după

dânsele, îl pocesc9 ».

In satul meu natal, Glodurile, din comuna Cozieni, judeţul Buzău, există un loc numit “La Pâcle », situat la

marginea satului, unde se găsesc mici vulcani noroioşi, în care apa, amestecată cu nămol, fierbe şi bolboroseşte.

Bătrânii povesteau că acolo s-ar produce nişte fenomene paranormale şi că Pâclele reprezintă locul unde se strâng

şi dansează Ielele. Reproduc un fragment din poemul « Pâclele » în care sunt înfăţişate aceste fiinţe fabuloase :

In amurg când se-aprind stelare făclii

Si lumina se zbate ca un scâncet de vânt,

Apar din smârcuri, din ape viorii

Dansatoarele, în sălbatic avânt.

Fecioare iabraşe, năluciri ale nopţii ,

Spirite ce se-avântă în zbor,

Ispititoare plăsmuiri, copile-ale morţii,

Dansează în cerc, nefiresc de uşor…

Parcă-s papuşi plăpânde de spumă

Prinse-ntr-o horă străveche, păgână,

Cu trupurile scăldate de Lună,

Joacă nefirească, joacă nebună.

Când ziua răsare în falduri bogate,

Ivită din nevăzute palate,

Ielele pier, deochiate,

In smârcuri puturoase, sărate.

Strigoii sunt în mitologia românească sufletele rele ale morţilor despre care se crede că ar ieşi noaptea din

mormânt şi s-ar transforma într-un animal sau întro apariţie fantomatică, pentru a pricinui rele celor vii. Ei sunt

produse ale superstiţiei, ale credinţei fanatice, halucinante. Prin urmare, în viziunea populară, începutul iernii

înseamnă o degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează treptat, ajungând în noaptea de 29 spre 30

noiembrie, socotită în popor, drept aşa-zisa Noapte a Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea dinaintea Facerii

Lumii. Această noapte este socotita o noapte de spaimă ; acum ies din morminte duhurile morţilor şi se duc pe la

casele oamenilor unde încearcă să sugă sângele celor care au nenorocul să le cadă în mână. Se zice că strigoiul este

chel în vârful capului. El nu mănâncă usturoi şi ceapă, se fereşte de tămâie, iar înspre sărbătoarea Sfântului Andrei,

doarme afară. De aceea, pentru ca aceste duhuri rele să nu se poată apropia de casele oamenilor, aceştia mănâncă

usturoi în această seară şi se ung cu usturoi pe tot corpul sau numai pe frunte, pe spate şi la încheieturi. Uşile şi

ferestrele caselor se ungeau, de asemenea, cu usturoi, iar gura sobei era astupată pentru ca aceste spirite să nu

pătrundă, pe horn, în casă10

. In concepţia populară se pot transforma în strigoi copiii care mor nebotezaţi, morţii

care în timpul vieţii au pricinuit multe rele, cei care mor de moarte groaznică (spânzuraţi, înecaţi, împuşcaţi),

bolnavii care, în timpul convalescenţei, rămân nesupravegheaţi şi trece peste ei o pisică, precum şi morţii nepăziţi

peste care au trecut pisici, câini, şoareci, găini sau alte păsări.De aici provine obiceiul de a păzi mortul când este în

casă. Din investigaţiile noastre am înţeles că şi gospodarii care aspiră la anumite ranguri în cadrul obştilor, fac

promisiuni şi ulterior nu le onorează, pot fi transformaţi în strigoi ?!. Se mai spune în popor că atunci când este

lună nouă, strigoii ies din morminte sau îşi părăsesc trupul şi încep să danseze sau să facă tot felul de răutăti. Toate

aceste întâmplări se petrec în noaptea de Sfântul Andrei. Cele mai nefericite efecte ale acţiunii strigoilor sunt acelea

că iau laptele la vaci, iau mana grâului şi puterea oamenilor, opresc ploile şi aduc grindina, provoacă moarte printre

oameni şi animale. Prin urmare, strigoii sunt consideraţi spirite ale morţilor care nu au ajuns pe cealaltă Lume,

pentru că li s-a greşit cu ceva în lumea reală ori nu li s-au făcut rosturile cuvenite la înmormântare. Se zice, în

popor că ei se întorc printre cei vii, de obicei printre rudele apropiate, terorizându-le şi provocându-le mari

suferinţe. 11

Pentru lichidarea acestora se caută mormântul celui presupus a fi strigoi, i se face rânduiala de către

preot sau, pur şi simplu, i se bate în inimă un par de stejar, de tisă sau de frasin, se înţeapă cu un cui sau cu un cuţit

pentru a ramâne pironit de sicriu ca să nu mai iasă ca să facă alte răutăţi.

9. B.P. Hasdeu, Magnum Etymologicum Romanie.

10.I. Ghinoiu, op. cit. p. 376.

11. Ibidem.

ÎNTREZĂRIRI 31

O A M E N I I D E L Â N G Ă N O I

Sorin STAN

Inginerul politehnist Sorin Stan, născut în 1962 la Lunca Frumoasă,

este fiul învăţătorilor Maria şi Ioan Gh. Stan. Locuieşte în Bucureşti.

Lucrează în domeniul managementului performant. A fost pasionat de zbor

şi de săriturile cu paraşuta, încă din copilărie, când tatăl său „a organizat un

zbor cu avionul pentru copiii din şcoala lui”. După ce, în adolescenţă, aluat

lecţii de paraşutism, la 36 de ani şi-a cumpărat prima parapantă. Aşa au

început călătoriile prin văzduh, vara şi iarna, la Poiana Braşov, Odorheiu

Secuiesc, Banloc, Baraolt, Lempeş, Clopotiva. Întâmplările sunt consemnate

în povestirile reunite în volumul „Cerul e pentru toţi” (2013). Cu acest prilej,

inginerul Sorin Stan dovedeşte că a moştenit multe din trăsăturile bunului

său părinte: harul de povestitor, voia bună, ironia, gustul portretului şi

pasiunea pentru tehnică.

Din 2005 a început să zboare cu motoparapanta şi cu deltaplanul,

fiind protagonistul altor şi altor aventuri pe cerul şi pe câmpia Ilfovului.

Cartea se încheie cu o postfaţă intitulată „Şi totuşi…” („Rog cititorul să nu

înţeleagă că zborul înseamnă doar întâmplări uneori amuzante, adesea neplăcute sau care pun în pericol

viaţa pilotului!”). Rigoarea îl îndreptăţeşte pe autor să adauge un dicţionar de termeni, o scurtă prezentare

a aparatelor de zbor ultrauşoare şi mai multe pagini cu fotografii din aer şi de la sol.

Îi urăm consăteanului nostru „Bun venit în paginile Întrezăririlor”!

Vasile UNGUREANU

S-a născut pe 1 noiembrie 1950, la Pârscov. Este fiul

Cleopatrei şi al lui Ristea Ungureanu (1922-2006), veteran de război.

În clasa a IV-a (înv. El. Stănescu), sătul să fie trimis acasă pentru a-şi

lămuri părinţii să se înscrie la colectiv, nu s-a mai dus la şcoală. A

păstrat, însă, până astăzi, dragostea de carte şi de lectură, sentiment

transpus în dorinţa de a realiza, volum cu volum, o bibliotecă

personală. Cea mai frumoasă carte: „Singur pe lume”, citită de mai

multe ori. L-au pasionat şi lucrările dedicate celui de al doilea război

mondial. Crede că şi cărţile au un destin, cum reiese din faptul că soţia

Anişoara Lungu, filatoare, navetistă la Buzău şi pasionată cititoare, a

împrumutat unei colege o carte preţioasă care nu a mai fost înapoiată.

Vasile şi-a reîntâlnit „bijuteria”, după 22 de ani, într-un anticariat, a

răscumpărat-o şi a adus-o acasă.

A lucrat 38 de ani la Uzina de Sârmă, timp în care a cumpărat

peste 500 de cărţi. Se pare că cei trei fii nu-i duc mai departe pasiunea

cărţilor.

Nicolae DRĂGHICI

Vecinii şi prietenii cunosc abilităţile practice ale lui Nicolae

Drăghici, dar puţini ştiu că este atât de pasionat de astronomie, încât a

construit de-a lungul timpului diferite instrumente de privit cerul. În

momentul de faţă posedă o lunetă cu o putere de mărire de 200 de ori,

prevăzută cu un sistem ocular cu prismă unghiulară de 45 de grade, un

microscop de laborator performant, un binoclu 7x50, precum şi

colecţii de cărţi şi reviste de astronomie. Un om şi o pasiune care

merită să fie cunoscute mai bine. Cine doreşte poate privi inelele lui

Saturn, craterele lunare, Cale Lactee, acest inel enigmatic format din

peste 250 de miliarde de stele, care înfăşoară cerul.

Visul lui Nicolae Drăghici? Un telescop puternic.

ÎN CURÂND :

„Almanahul 2014”, editat de Asociaţia Culturală „Renaşterea buzoiană”

Gheorghe Postelnicu: „Ultimul poet dac”, Editura EUROPRESS

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de Consiliul

Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

NOU