În acest număr : V. Nicolescu,

M.A. Nicoară, C. Costea,

Gh. Postelnicu, D. Scoroşanu,

I. Mândricel, A. Drugău,

C. Dobriţa, E. Necula, I. Nedelea,

A. Cojocaru, T. Cicu, I. Tăbăcaru,

S. Stanciu, E. Rusen, O. Glasu,

V. Panait, E. Stroe Otavă, L.G.Creţu

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VII. Nr. 25. Martie 2019

ÎNTREZĂRIRI 2

V E C H I C A S E P Â R S C O V E N E CASA COSTACHE MIHAI

Gheorghe POSTELNICU

Povestea impunătoarei construcţii de pe Şoseaua Gării are peste 70 de ani. Prin 1925, ca urmare a

exploziei demografice, ca şi avântului economic produs de transportul pe calea ferată, autoritatea locală a

parcelat, pe stânga şi pe dreapta celei mai drepte uliţe săteşti, care lega Primăria de Gară, disponibilizând

locuri de casă care, încet-încet, au prins viaţă.

Tânărul Costache

(Constantin) Mihai (n.

1910), din Pârscovul de

Jos, cu fraţii Tache şi

Zinca (devenită Danciu)

s-a căsătorit cu Ecaterina-

Tica Dragomir (n. 1909),

au locuit câţiva ani în

casa părintească din zona

Spitalului, unde au venit

pe lume cei trei fii,

Constantin, Mihăiţă şi

Marcel. Tica era

croitoreasă. Costache,

descurcăreţ, cu un scris

ordonat, bun la calcule, a

intrat în afaceri cu Ştefan

Minea, care nu avea

copii, ajungând să-i

arendeze în totalitate

prăvăliile aflate la

intersecţia de drumuri,

cumpărând, de la acesta, în 1939, locul de casă de pe Şoseaua Gării, pe care a început, în 1946, construcţia

propriei locuinţe. În toamna anului 1939 a fost mobilizat la Ploieşti, la Divizia 13, apoi transferat la Botoşani

şi Vaslui, făcând muncă de cancelarie până în 1944. Cu permanentă preocupare, în scrisori duioase, duse la

destinaţie de camarazi, caporalul Mihai se interesa de greutăţile familiei, de mersul prăvăliei, de lucrările

agricole. Sunt pomenite nume de pârscoveni care o puteau ajuta pe Tica la treburi. O sfătuieşte de unde să

cumpere vin şi ţuică, să aibă grijă de calitatea acestora, să semene, să prăşească, să culeagă la timp. Inimoasa

Tica îi trimite rufe curate, pachete cu alimente şi îl asigură că cei trei băieţi sunt sănătoşi. Este posibil ca în

anii războiului să fi locuit la Ştefan şi Micşunica Minea. O povăţuieşte să nu facă prea mulţi datornici la

prăvălie, mai ales din Lunca Frumoasă, să-i scrie comandantului că are copiii bolnavi şi nu a luat lemne de

foc, poate grijuliul tată va obţine o permisie, în care s-ar

ocupa de gheţărie. În 1946 au început construcţia casei de pe

Şoseaua Gării, dar, curând, au urmat şi persecuţiile politice,

concretizate în arestări nocturne, interogatorii brutale, reţineri

abuzive, schingiuiri, trecerea pe lista chiaburilor. Furtuna s-a

potolit şi Costache Mihai s-a putut angaja ca şef de depozit la

Nehoiu, făcând mulţi ani naveta pe calea ferată. Fatalitatea a

hotărât ca cei doi, Tica şi Costache, să-i părăsească pe cei

dragi în acelaşi an, 1987. Fiul cel mic Marcel, căsătorit cu

sora medicală Emilia Ilie, din Verneşti, a preluat destinele

acestei vechi familii pârscovene, urmat de fiul său,

destoinicul Daniel (n. 1966), în prezent, primar al renumitei localităţi buzoiene.

ÎNTREZĂRIRI 3

I S T O R I E BUZOIENII ŞI UNIREA PRINCIPATELOR

Valeriu NICOLESCU1

Dr. Marius-Adrian NICOARĂ2

Marea reuşită a veacului XIX, din ziua de 24 ianuarie 1859, a fost caracterizată de Mihail

Kogălniceanu, ca fiind „cheia de boltă a edificiului naţional,” şi a fost în acest an sărbătorită la 160 de ani de

la realizarea ei.

Atunci au trebuit învinse greutăţi de tot felul, pentru că puternicii noştri vecini

nu doreau un stat naţional românesc, întrucât aceasta determina modificarea majoră a

situaţiei geostrategice a sud – estului european. De aici şi condiţiile impuse de cele 7

puteri garante (Anglia, Austria, Franţa, Rusia, Turcia, Prusia şi Sardinia). Momentul a

fost depăşit datorită modului în care marii bărbaţi politici ai vremii, din Muntenia şi

Moldova, au gândit şi au acţionat îmbărbătaţi de entuziasmul general al românilor din

cele două Principate, punând în practică „politica faptului împlinit”. Astfel, la 24

ianuarie 1859 s-a consfinţit dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, prin aceasta

românii rezolvând problema Unirii Principatelor. Puterile garante au fost puse în faţa

unui act istoric ireversibil, ţara deschizându - şi drumul către viitor.

Nu trebuie să uităm sprijinul Franţei, acordat de Napoleon al III-lea şi împărăteasa Eugenia, care au

încurajat Partida Naţională şi mai târziu pe domnitorul Cuza, la realizarea şi consolidarea Unirii.

După constituirea în 1856, la Bucureşti şi la Iaşi a Comitetelor de Unire, la 16 martie 1857 s-a

organizat şi la Buzău Comitetul de Unire al Districtului, format din 15 membri,

reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, preşedinte fiind desemnat Scarlat

Voinescu3.

La 18 martie, curentul antiunionist tipăreşte broşura „Apel către alegători de

la o adunare de proprietari,” cu intenţia de a împiedica exprimarea voinţei de unire

a celor mulţi, acţiune soldată cu eşec, dacă avem în vedere că la 25 aprilie, „Steaua

Dunării” informa că în oraşul Buzău erau „doar 6 indivizi rătăciţi.”

În toate judeţele Munteniei s-au organizat alegeri pentru desemnarea

reprezentanţilor în Divanurile ad-hoc. În urma alegerilor din septembrie 1857, cei 7

deputaţi ai judeţului Buzău erau: episcopul Filotei, Scarlat Voinescu şi Nicole

Pâcleanu, din partea marilor proprietari, Costache Ciochinescu pentru clasa micilor

proprietari, Nae Stănescu reprezentant al orăşenilor (viitor primar), preotul Vasile

Serea şi Costache Moglan, învăţător din Grabicina, reprezentant al clăcaşilor.

Convenţia de pace de la Paris din 19 august 1858, prevedea între altele: unirea parţială a principatelor

Moldovei şi Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, care rămâneau sub

suzeranitatea „Maiestăţii Sale Sultanul”; autonomia Principatelor; alegerea unor domni (hospodari) separaţi

în cele două principate (fără însă a preciza clar dacă se putea alege acelaşi domn în ambele principate,

„scăpare” speculată de unionişti).

La Iaşi, a fost o confruntare serioasă între unionişti şi separatişti, între candidaţi preferat fiind la un

moment dat, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza care era agent al Rusiei. După dezbateri

furtunoase între partizanii filoruşi şi liberalii prooccidentali (Franţa), s-a avansat numele unui membru al

Partidei Naţionale, colonelul Alexandru Ioan Cuza, fost pârcălab de Covurlui. S-au făcut tot felul de manevre

de falsificare a alegerilor, secret aflat din scrisorile caimacamului Vogoride trimise fratelui său la

Constantinopol, cu precizarea că se zvonea că acestea au fost sustrase şi date unioniştilor de către soţia

caimacamului. Antiunioniştii au încercat să apeleze şi la mercenarii polonezi aduşi la Iaşi de un agent polonez

1 Istoric.

2 Istoric militar, coordonatorul pentru activităţile prilejuite de Centenarul Marii Uniri pentru Primăria Municipiului Buzău.

3 Ion Moldoveanu, Scarlat Voinescu, în „Şcoala buzoiană”, nr. 1/ 1973, p. 9-10.

Alexandru Ioan Cuza

Scarlat Voinescu

ÎNTREZĂRIRI 4

în slujba Rusiei, existând chiar intenţia ca unii unionişti (Cuza, Kogălniceanu, Anastase Panu, Manolache

Epureanu) să fie asasinaţi, dar din fericire complotul a fost dejucat. În Muntenia, în conformitate cu cele stabilite şi în judeţul Buzău, au fost aleşi membrii Adunării

Elective, care la 24 ianuarie, în hotelul Concordia din Bucureşti (aflat pe strada Lipscani), alături de ceilalţi

deputaţi valahi, au consfinţit dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceştia au fost: Scarlat Voinescu, Ion

(Iancu) Marghiloman, Costache Deşliu, Mihail Pleşoianu şi episcopul Filotei.

Ziua de 24 ianuarie 1859 a fost numită de buzoieni „Ziua fericirii Unirii şi

entuziasmului renaşterii poporului român,” bucuria reuşitei fiind marcată prin câteva

banchete şi trei telegrame de felicitare: „….Să conduci Măria Ta ţara astfel ca naţia

română să prospere şi să poată da probe de unire şi de tărie spre înfruntarea viscolelor

sale viitoare şi al meritelor anticelor sale drepturi…; Credinţa noastră a fost, este şi va

fi, că dacă în noi şi în fraţii noştri de peste Milcov circulă un sânge de aceeaşi origine,

pomenit cu respect de istoriografi în analele lumii, dacă în noi bate o inimă şi un

presimţământ unit, este fireşte probabil că şi aerul pe care-l respirăm este omogen

…Ultima se încheia astfel: „Te rugăm Măria Ta, să-ţi fixezi privirea părintească asupra

noastră, a poporului, că suntem aduşi în desăvârşită şovăire de mâinile sugrumătoare

ale trecutului….să distrugi şi să diseci rădăcinile fructelor intrigilor perfide ale

vrăjmaşilor….să cimentezi lumina şi progresul, iar nedreptatea să-şi strice cuibul şi să

piară cu trecutul în abisurile întunericului…

Între 24 şi 25 ianuarie 1859, buzoienii au ieşit pe străzi, în grădini

şi pieţele publice, bucuroşi la auzul veştii alegerii lui Alexandru Ioan

Cuza la domnia Ţării Româneşti, act care genera Unirea Principatelor.

Cel mai reuşit banchet a fost dat în ziua de 29 ianuarie de căpitanul

Nicolae Sabovici, la Cazarma Militară, unde s-a jucat Hora Unirii.

La 6 februarie 1859, buzoienii i-au făcut lui Alexandru Ioan Cuza

o primire triumfală. La Poşta Câlnău, înaltul oaspete a fost aşteptat de

către administratorul districtului, împreună cu un grup masiv de săteni şi

sătence. Domnitorul a fost întâmpinat de „o deputăţie din partea junimei

districtului, compusă din 200 de călăreţi”. În apropierea oraşului Buzău,

scria gazeta „Steaua Dunării” din 17 februarie 1859, domnului Cuza „i

s-a prezentat comanda dorobanţilor, cu cocardul tricolor ce a făcut mare

impresie Măriei Sale Prinţul”. După aceea, „Măria Sa fu primit de

orăşeni în mare număr şi de toată teapta (...), unde printr-un discurs al

municipalităţii, i s-au prezentat pâinea şi sarea, simboale ale

îndestulării”.

În seara zilei de 6 februarie 1859 şi la 23 ianuarie 1860,

domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primit de buzoieni cu un fast deosebit. La 6 februarie 1859, în cadrul

unei emoţionante ceremonii au ţinut discursuri de bun venit profesorul Dimitrie Racoviţă4 şi Irina

Marghiloman, mama viitorului prim-ministru de origine buzoiană (la acea dată în vârstă de 5 ani)5.

În scurta sa alocuţiune profesorul Racoviţă a spus între altele: „Naţia română celebrează acum încă

una din cele mai frumoase şi mai strălucite zile ale vieţii sale în care triumfează marea cauză a Unirii prin

sosirea Înălţimii Tale pe pământ muntean…Acum România şi Moldova, ambele surori unite tresar de bucurie

de la o margine la alta, căci norii negri, ameninţători de furtuni şi viscole ce copleşeau orizontul României s-

au răspândit şi s-au făcut nevăzuţi înaintea luminii de viaţă. Acum orizontul nostru este limpede şi întins,

atmosfera contagioasă ce paraliza şi îneca spiritul şi viaţa naţională s-a răspândit. O frumoasă perspectivă

ni se dezvăluieşte şi mângâietoare speranţă reînalţă sufletele şi înveselesc inimile noastre văzând cu ochii pe

acela pe care românii au căutat, pe care Adunarea Naţională în unanimitate l-au ales şi pe care inimile şi

sufletele românilor într-o unire şi într-un vers l-au aclamat…

4 C-tin Dumitrescu, Material documentar privitor la istoria oraşului Buzău, mss., Serviciul judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale,

vol. V. B, p. 231-232; Serv. Arh. Naţionale Prahova, fond familial Dimitrie Racoviţă 5 „Românul”, 17 februarie 1859

Ion (Iancu)

Marghiloman

Buzău, 6 februarie 1859, primirea lui

Alexandru Ioan Cuza de către episcopul

Filotei

ÎNTREZĂRIRI 5

Iar în numele delegaţiei feminine, cu glasul înecat de emoţie în faţa primului

bărbat al naţiei (care a fost impresionat de frumuseţea tinerei oltence din familia

boierilor Isvoranu), Irina Marghiloman a spus: „Măria Ta! Sub impresia strălucitelor

evenimente prin care ţara noastră se ridică astăzi la treapta ce i se cuvine, salutând în

Voi neatârnarea glorioaselor zile antice când mamele române strigau fiilor lor să moară

sau să vină învingători, ne socotim ferice de a Vă prezenta expresia viilor sentimente de

bucurie şi orgoliu naţional cu care mamele şi femeile din acest district vin a vă aduce

prin noi omagiile lor respectuoase şi sincere. Trăiască Măria Sa Alexandru I, Domn

Stăpânitor al României Unite.

Atmosfera în oraş a fost feerică. Corespondentul ziarului „Românul” descria în

numărul din 17 februarie 1859 această stare de spirit extraordinară: „torţe aprinse,

globuri luminoase, feluri de transparenţe artificiale şi osebite tablouri reprezentând

Unirea Principatelor Unite, a armelor lor, a iniţialelor M.S. prinţul, diferite alte

embleme şi inscripţii”. Manifestaţia impozantă a buzoienilor a culminat cu reţinerea peste noapte a

domnitorului, în complexul episcopal. A doua zi, Alexandru Ioan Cuza, în aclamaţiile publicului constituit din

bărbaţi, femei, tineri, copii şi bătrâni, a plecat spre Ploieşti pe Strada Mare. Sub imperiul emoţiei, buzoienii au

venit de bunăvoie, s-au bucurat, au dansat, la acest moment definitoriu pentru istoria noastră.

Un an mai târziu. la 23 ianuarie 1860, la ora 18,00, Domnitorul Cuza a poposit din nou la Buzău,

întâmpinat de o mare mulţime „care dorea să mai vadă pe acela în a cărei persoană se consacra marile

principii ale Unirii, consolidarea naţionalităţii noastre, speranţele noastre şi viitorul nostru”. Onorul a fost

prezentat de Escadronul de Cavalerie comandat de căpitanul Popovici. A doua zi, în cadrul ceremoniei de

marcare a unui an de la Unirea Principatelor, între cei care i-au urat bun venit a fost şi profesorul Dimitrie

Chirculescu care, între altele a spus: „…Această zi este cea mai scumpă sărbătoare naţională, iar pentru

buzoieni prilej de îndoită bucurie şi orgoliu prin sosirea în mijlocul lor în această zi a Domnitorului Cuza…”

În continuare l-a asigurat pe domnitor de sprijinul neprecupeţit al buzoienilor, „oricare ar fi greutăţile şi

încercările prin care va trece ţara,” urându-i „să fie izvor de prosperitate pentru această ţară, atât de mult

zguduită de nenorocirile care au trecut peste dânsa.”

În martie 1859, buzoienii au întâmpinat cu ospitalitatea specific românească trupele moldovene care

se deplasau spre cazarma de la Ploieşti, acordându-le găzduire şi hrană gratuit, „bucuroşi de a vedea în

mijlocul lor o armie de naţia sa,” gest ce a mişcat pe cei doi comandaţi care au trimis o scrisoare de

mulţumire municipalităţii.

În încheiere precizăm că la Muzeul Judeţean Buzău, se găseşte un exemplar original al proclamaţiei

lui Cuza, transmisă poporului, referitoare la firmanul din 2 decembrie 1861, ce recunoştea unirea din 24

ianuarie, de către Turcia, conform voinţei românilor.

Ghiocelul Iulia TĂBĂCARU

D e sub pătura de nea,

La sfârşit de iarnă grea Atârnat ca un cercel

S-a ivit un ghiocel Într-un vârf de firicel

Într-un vârf de firicel. Ghiocelul azi urează

Primăverii, bun venit!

El a dat de veste-n ţară

Că dorita primăvară Iar la harnici gospodari

Va veni din nou la noi, Spor la muncă, temerari!

Cu caldură, fluturi noi. Mamelor adevărate,

La mulţi ani, cu sănătate!

Irina Marghiloman

ÎNTREZĂRIRI 6

ASPECTE ALE VIEŢII COTIDIENE ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC

Constantin COSTEA

Procedând la o analiză complexă a societăţii româneşti în Evul Mediu ajungem la concluzia că satul rămâne în această vreme, dar şi în epoca modernă, forma de aşezare tipic românescă. Locuinţele sătenilor erau simple, modeste şi se făceau, îndeobşte, din lemn şi nuiele lipite cu lut. Acoperişul era din şindrilă bătută, de obicei, în cuie tot din lemn, sau de stuf. Casele din piatră sau din cărămidă erau foarte rare şi aparţineau boierilor; ele alcătuiau “curţile” sau “conacele” boiereşti în aceste sate. Nu lipsesc în multe locuri bordeiele. De asemenea, în cele mai multe sate, şi bisericile se construiau din lemn, ajungând la un nivel remarcabil, devenind adevărate capodopere. Construite din lemn, material uşor de procurat şi fără prea mare cheltuială, locuinţele se puteau părăsi uşor, la vreme de invazii sau război şi tot uşor se puteau reface după pustiire. După ce lucrurile se mai linişteau, răzeşii sau moşnenii se întorceau în chip statornic la locul unde şi-au avut aşezările, adică la moşia lor, asigurând, astfel, o continuitate remarcabilă de vieţuire în vatra strămoşească. Altfel stăteau lucrurile cu satele de rumâni, vecini sau iobagi. Ele deveneau repede “selişti” (adică goale,

părăsite, n. n.), nu numai în caz de invazie sau război ci şi dacă proprietarul, domn, boier sau mănăstire se purta mai aspru sau încălca obiceiul. S-au întâmplat şi cazuri în care sate întregi au dispărut6. Din majoritatea locuinţelor mobilierul lipsea iar oamenii dormeau pe paie sau pe blănuri. In curţi existau şi unele anexe cum ar fi grajdurile, polăţile sau hambarele. Se cultivau: meiul care a fost mult timp hrana de bază, grâul, porumbul (cultura sa este semnalată începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea), orz, ovăz, secară. Dintre legume, cele mai răspândite erau:varza, mazărea, ceapa, usturoiul. Regimul alimentar era cât se poate de simplu. Grâul, în locurile unde se cultiva era, de obicei, vândut; pâinea, de regulă, se făcea din orz şi secară. Hrana obişnuită conţinea puţine proteine; se consuma, aproape zilnic, mazăre şi fasole, la care se adăuga pâinea şi, mai târziu, mămăliga, apoi supe sau ciorbe. Se mai consumau: ceapa, varza, usturoiul, nucile, fructele de pădure, apoi prazul, spanacul care îngroşau supa sau ciorba. In gospodăria ţărănească tradiţională se mai practicau meşteşugurile casnice: ţesutul, olăritul, cioplitul pietrei sau al lemnului. Portul era cel tradiţional alcătuit din haine de casă din lână, in sau cânepă şi opinci. Ca o caracteristică a acestei societăţi închise, trebuie să constatăm că lumea ţărănească se conducea după cutume străvechi, fiind foarte puţin receptivă la elementele de noutate7. In ceea ce priveşte familia medievală, în Ţările Române, cel mai răspândit concept era modelul nuclear, respectiv familia restrânsă alcătuită din părinţi şi copii. Aceeaşi “vatră” şi aceeaşi “masă” reprezentau elementele care defineau spaţiul de convieţuire, prin urmare, căminul era spaţiul intimităţilor, prin excelenţă. El protejează intimitatea familiei faţă de lumea din jur şi adăposteşte locurile în care se manifestă intimitatea8.

Condiţia Femeii; Căsătoria. Un călător străin, Anton Veransics care a călătorit prin Ţările Române pe la mijlocul secolului al XVI-lea nota: “In privinţa încheierii căsătoriilor şi a respectării lor, aceleaşi obiceiuri şi aceleaşi legi sunt pentru toţi, dar la oamenii de rând îngrădirea este şi mai mare. Căci fetele pe care voiesc să le aibă ca tovarăşe de viaţă, ei mai adeseori le răpesc decât primesc să le fie date în căsătorie, socotind că aşa este mai cu cale şi că în chipul acesta legătura între soţi va fi mai tare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinţi prin bună învoire, sau de la prima peţire. Iar după ce s-a desăvârşit, ei se prefac că nu le pare rău şi se împacă fără greutate, prin mijlocirea prietenilor şi rudelor celor două părţi”9. Potrivit celor mai vechi pravile româneşti, fetele aveau dreptul să se căsătorească de la vârsta de 12 ani, iar băieţii de la 15 ani. Potrivit obiceiului, bărbatul avea iniţiativa şi trata condiţiile căsătoriei cu părinţii fetei pe care o alesese de mireasă. Căsătoria fără acordul părinţilor era considerată o încălcare gravă a normelor nescrise ale comunităţii şi avea drept consecinţă dezmoştenirea. Fiind, mai degrabă un element al politicii de înrudire în interiorul obştii, sentimentele dintre viitorii soţi nu prezentau o importanţă prea mare. Existau şi excepţii pentru că se întâlneau şi cazuri de oameni care se iubeau, iar dacă trăirile lor nu erau în concordanţă cu strategiile matrimoniale urmărite de părinţi, se recurgea la răpire10. Preludiul căsătoriei îl reprezenta logodna, eveniment menţionat în cronicile şi pravilele vechi. Logodna avea şi unele efecte juridice: nici unul dintre logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană, căsătoria unui bărbat cu o femeie logodită cu altcineva era infracţiune penală; răpitorul unei femei logodite era pedepsit cu moartea, logodnica ofensată

6. C.C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 2007, vol. III, p.371.

7. Nicolae Manolescu, Cum trăiau românii în Evul Mediu, în România literară, nr.19, 2000.

8. Maria Magdalena Szekely (Gorovei), Viaţa cotidiană în Evul Mediu Românesc, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, 2015-2016, p. 4.

9 . Călători străini despre Ţările Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. II, p.231.

10. Maria Magdalena Szekely (Gorovei), Op. cit. p.9.

ÎNTREZĂRIRI 7

putea fi apărată în instanţă de logodnicul ei. Pe parcursul evoluţiei relaţiei, o logodnă se putea întâmpla să se rupă înainte de căsătorie. Înainte de a se încheia căsătoria, părinţii miresei îi alcătuiau o dotă care era, de cele mai multe ori, consemnată într-un izvod sau o foaie de zestre, un document scris care cuprindea bunurile cu care era înzestrată fata în momentul căsătoriei. Dacă analizăm raportul dintre soţi în lumina legislaţiei vechi, vom observa că femeia era prea puţin inferioară bărbatului, însă, în interiorul menajului, rolul predominant îl deţine acesta. Privind relaţia dintre soţi, vom observa că soţul putea să-şi pedepsească soţia cu bătaia, lucru foarte des întâlnit în familia de odinioară. In “Carte românească de învăţătură”, apărută în 1640, în vremea lui Vasile Lupu, se menţiona: “Bărbatul poate să-ş bată muierea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea zapis să nu o bată […]. De-ş va bate în neştire muierea cu pumnul sau cu palma, nu să chiamă că iaşte cu vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cât de mult şi de des”11. Ceea ce constatăm este faptul că, întrecut, relaţiile de familie nu se întemeiau nicidecum pe sentimente, pe trăiri, ci pe solidaritate. In sensul acesta prioritară se dovedea a fi solidaritatea de neam, sentiment determinat de necesitatea păstrării unităţii patrimoniului obştii. Foarte rare erau cazuri de căsătorii în afara obştii. Faptul că la baza căsătoriei stătea, de regulă, transferul de avere a făcut ca relaţiile dintre soţi, sentimentele lor să treacă în planul al doilea, de cele mai multe ori nefiind luate în seamă. Cu toate că aceste căsătorii se încheiau în asemenea condiţii, de multe ori soţii ajungeau să se iubească sau măcar să se preţuiască, respectând în felul acesta unitatea, sacralitatea şi indisolubilitatea familiei. De remarcat este faptul că la români s-au transmis trăsăturile familiei romane de odinioară, modificate, în timp, sub influenţa bisericii ortodoxe creştine. Caracterul sacramental al cununiei a făcut ca familia creştină să fie mai unită şi mai stabilă decât familia romană sau cea germanică12. Exclusă din viaţa publică datorită mentalităţilor din societate, femeia îşi petrecea existenţa în spaţiul domestic. Ea era considerată o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual (de unde şi zicala: “Minte de femeie!”), având în vedere “neputinţa şi slăbiciunea firii”şi faptul că “iaşte mai proastă şi mai lesne spre cădere decât bărbatul13”. Era supusă întreaga viaţă autorităţii bărbatului, reprezentat, în diferite stadii, de-a lungul vieţii: tată, frate, soţ. Fetele erau ţinute în casa părintească, dorindu-se păstrarea lor neprihănite şi virtuoase, prin apărarea bunelor moravuri creştine împotriva păcatelor. In cazul în care o fată depăşea pragul admis al intimităţii într-o relaţie înainte de căsătorie, onoarea acesteia era definitiv compromisă, stigmatul păcatului lipsind-o de posibilitatea întemeierii unei familii14. Existau şi reguli care s-au impus în societatea medievală românească. Unele se referă la convieţuirea paşnică în fiecare casă care ţineau de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul. Femeia nu avea dreptul să taie calea unui bărbat. Acest lucru părea o provocare dar şi un fel de ademenire, în acelaşi timp. Locul ocupat la masă corespundea unei străvechi orânduieli care dovedea cinstea, onoarea şi respectul acordate bărbatului. Totdeauna el stătea în capul mesei, dovadă că bărbatul îi era superior şi stăpân. In aceeaşi mentalitate bărbatul socotea că femeia este un bun care îi aparţine în totalitate, că el are drept de viaţă şi de moarte asupra ei deşi legislaţia medievală românească “permitea” uciderea femeii în caz de încălcare a fidelităţii conjugale ori legături incestuoase cu rude. Potrivit legislaţiei vechi, bărbatul avea dreptul de a-i aplica unele corecţii soţiei. Dacă vina era mai uşoară, legea recomanda soţului să o bată cu “blândeţe” doar cu pumnul sau cu palma, dar ceea ce era paradoxal, însă, “cât mai mult şi cât mai des”...”iară de va fi vină mare”…”de a să afla în lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcând vreun vicleşug de moartea lui” bătaia chiar cu “vrăjmăşie”era întemeiată şi acceptată de acelaşi cod de legi15. Bărbatul nu era obligat să dea socoteală nimănui decât dacă o bătea cu “toiagul”, mai ales dacă “se va sfărâma lemnul, sau să facă cu dânsul rane să meargă sângele, sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“16. In cazul în care femeia dădea semn de nesupunere gravă soţul avea dreptul “să-ş puie muierea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă”. Cât priveşte adulterul descoperit de soţ în casa lui, paragraful din pravilă în care se menţionează că “de o va ucide pre dânsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseşte adevărat”17, îl absolvă de orice vină. O constatare deosebit de caldă vine din partea unui călător străin pe meleagurile noastre în perioada medievală. Călugărul german Heinrich Schneider von Weismantel consemna: “ In toată ţara femeile sunt peste măsură de frumoase, au părul negru cum e cărbunele, ochii şi sprâncenele la fel de negre, iar faţa lor este ca laptele şi sângele. Pielea de pe tot trupul lor este albă şi subţire şi la multe din ele afli cele mai frumoase mâini. Chiar şi la ţărani găseşti fete şi femei atât de desăvârşit de frumoase, cum nu se află niciodată în Germania”18. La sat, femeile se întâlneau doar la fântână, la moară, la albia râurilor unde îşi spălau rufele, la biserică sau pe uliţa satului. Acestea erau

11

. Mazilu, Dan Horia, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 91. 12

. Ibidem, p. 92. 13

. Ana Iacob, Cum era bătută şi tratată femeia în Evul Mediu, în Historia, 14 octombrie, 2010. 14

. P.P. Panaitescu, Introducere în civilizaţia românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982, p.132. 15

. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 86. 16

. Ibidem 17

. Ibidem. 18

. Călători străini despre Ţările Rămâne, vol III, p. 58.

ÎNTREZĂRIRI 8

spaţii colective îngăduite a fi frecventate de femei, dar cu acordul soţilor. Abaterile de la conduită ale unei femei măritate erau aspru comentate şi pedepsite de comunitatea satului, pornind de la simple şuşoteli şi bârfe pe uliţa satului, până la diverse sancţiuni, precum plimbarea prin sat a femeii necredincioase. Dacă adulterul era dovedit, bărbatul avea prilejul “ să-ş gonească muierea den casă cu puterea lui, fără lege şi fără puterea judecătorului”.19 Prin urmare, având în vedere cele consemnate aici putem spune că în epoca medievală, rolul femeii se reduce la acela de simplă reproducătoare. Toată vigoarea şi tinereţea ei reprezentau o succesiune de naşteri şi alăptări, ceea ce nu o scutea de treburile gospodăreşti sau de munca câmpului. Totuşi, înfruntând urgiile şi frustrările acelor vremuri întunecate, femeia, mai ales ţăranca a reprezentat pentru timpurile acelea simbolul hărniciei, devotamentului, dârzeniei, smereniei şi blândeţii neamului românesc. Portretul femeii românce este completat de călătorul Cristopher Serpp care, la 1785, nota: „Româncele sunt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice. Femeia munceşte la câmp, vede de copii şi de casă, toarce şi ţese pentru nevoile casei şi pentru vânzare, îşi întocmeşte şi-şi curăţă ea însăşi îmbrăcămintea, creşte păsări […]toarce din furcă în timp ce merge cu căruţa sau umblă pe jos”20.

Copiii. Paradoxal, în ciuda greutăţilor pe care le aveau de înfruntat, într-o societate dură şi nesigură, în Evul Mediu românesc, familiile aveau numeroşi copii. Ceea ce este de remarcat, puţini dintre ei ajungeau la vârsta maturităţii din cauza ratei ridicate a mortalităţii infantile. Datorită nesiguranţei traiului de zi cu zi, adesea se recurgea la măsuri contraceptive (ierburi, buruieni de leac) sau întreruperi de sarcini prin metode empirice. O pravilă veche prevedea pedepse pentru “muierea ceea ce va bea ierbi să nu facă feciori”,ca şi pentru “muierea de va omorî feciorul în sine”21. Copiii mici din mediul ţărănesc umblau aproape goi, fără nici un fel de haine. O mărturie în acest sens o face arhidiaconul Paul de Alep: “Sunt goi, nu sunt îmbrăcaţi cu nimic”. Mamele grijulii îi spălau dimineaţa şi seara cu apă caldă şi iarna îi frecau cu multă zăpadă. Cei mai mulţi umblau şi iarna “cu picioarele goale şi doar într-o cămaşă de pânză” albă sau colorată. Încă de la o vârstă fragedă copiii erau obişnuiţi cu munca, mai ales cu agricultura. Activităţile fizice peste puterile lor, de la o vârstă fragedă, combinate cu o alimentaţie nepotrivită, făceau ca trupurile copiilor să nu se dezvolte în mod firesc. In felul acesta, energia fiind deturnată spre muncă, talia lor rămânea mică22. In ciuda acestor privaţiuni activitatea predilectă a copiilor era joaca. Totuşi, pentru copiii acelor vremuri, joaca nu reprezenta un divertisment sau o formă de recreere ci o activitate serioasă care are ca model preocupările celor mari. In consecinţă, joaca era privită ca un fel de şcoală a vieţii, ca un procedeu de formare a copilului, cu rol hotărâtor în dezvoltarea lui fizică şi morală. Un cronicar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Antonio Maria del Chiaro, secretarul particular al lui Constantin Brâncoveanu menţionează că se practicau următoarele jocuri: mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de-a caii, scrânciobul, baba-oarba. Majoritatea copiilor erau crescuţi în duh creştin şi participau la slujbele religioase alături de părinţii lor23. In ceea ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copii acestea erau deosebit de complexe. Fiecare părinte avea dorinţa să se străduiască să-şi vadă copiii ieşiţi în lume cu cinste, destoinici şi muncitori, capabili să-şi asigure existenţa. Această preocupare a părinţilor pentru viitorul copiilor izvora dintr-un sentiment firesc într-o lume creştină şi profund ataşată de morala creştin-ortodoxă. In numeroase cazuri copiii mureau în pântecele mamei sau imediat după naştere. Totuşi cei care se năşteau şi trăiau erau nevoiţi să facă faţă unor încercări care mai de care mai dure. In perioadele de foamete se stingeau de pe picioare sau părinţii erau obligaţi să-i vândă. In vremuri grele de invazii copiii erau luaţi în captivitate, cu sau fără părinţii lor; alţii erau răpiţi şi vânduţi ca robi în Imperiul Otoman sau erau ucişi fără milă de invadatori. Întotdeauna copiii au fost şi sunt în continuare o comunitate veselă, zgomotoasă, neprihănită. Izvoarele medievale româneşti nu s-au aplecat prea mult asupra acestei comunităţi, fiind, uneori, chiar confuze. Este posibil ca ei să fie consideraţi un fel de anexă a părinţilor. Obişnuiţi, de mici, cu lipsurile, cu durerile, cu infirmităţile şi bolile, cu spectacolul, aproape zilnic, al morţii, ei erau obligaţi să convieţuiască cu cei mari şi împreună cu aceştia24. Deşi din punct de vedere social erau nişte copii (firavi la trup, cu forţă fizică pe măsură şi lipsă de maturitate şi gândire), condiţiile de viaţă, responsabilităţile care li se încredinţau, apoi greutăţile pe care le aveau de înfruntat îi maturizau repede devenind, de timpuriu, oameni mari în toată firea. Fireşte că societatea medievală românească era mult mai complexă decât am vrut noi să demonstrăm în prezentul articol, de aceea vom încerca, în viitor, să abordăm şi alte sectoare ale acelei societăţi.

19

. Fodor (Chirilă) Georgeta, Femeia în societatea medievală românească, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 2010, p. 84. 20

. Mazilu Dan Horia, Op. cit. p. 94. 21

. Maria Magdalena Szekely(Gorovei), Op. cit. p. 17. 22

. Ibidem, p.21. 23

. Ibidem, p.24. 24

. Andreea Lupşor, Copilăria în Evul Mediu, în Historia nr. 13, 2012.

ÎNTREZĂRIRI 9

O EXISTENŢĂ CREŞTINĂ EXEMPLARĂ PENTRU SECOLUL al XVII-lea PÂRSCOVEAN:

PREOTUL LĂUDAT

Gh. POSTELNICU

Nişte însemnări realizate în 1985 de către zugravul bisericesc Ion Potlogea, păstrate în arhiva colegului nostru D. Scoroşanu, ne-au prilejuit aprofundarea unei epoci de mari frământări politice, temperate de activitatea prelaţilor locali în cadrul obştilor de români în care trăiau în buna tradiţie medievală a preoţilor ataşaţi de sat. Pârcălabul Nan Bădilă, alungându-l pe vistierul Voico, „omul vistierului Dan Danilovici”, după ce se judecaseră patru ani, l-a scos din moşia Pârscov, „i-au spart casele şi mănăstirea de piatră şi au dat foc grajdurilor de au ars şi l-au scos cu mare ruşine”. Voico a fost dovedit drept complotist, fugit în Moldova la Movileşti. Se pare că a fost, în cele din urmă, decapitat de către Radu Şerban care l-a promovat în divan pe credinciosul Nan Bădilă, care, evident, îşi avea reşedinţa la Târgovişte, fiind căsătorit cu Tudora, fiica marelui portar Costandin, vară primară cu vistierul Şerban Bilciurescu. Ei au avut un fiu, Lăudat, pribeag, scurt timp, după alungarea lui Radu Şerban. Instruit la şcolile Curţii Domneşti, el s-a hotărât să devină preot, având duhovnic de pregătire pe părintele Manea, cu proprietăţi la Pârscov şi la Posobeşti. Pe la 1620 era preot un

oarecare Baldovin (Baldoghin), cu fiica Negoiţa (cu fiii Năstase şi Radu şi cu încă două fiice). Lăudat se căsătorise cu Ioana şi a fost hirotonit pe 16 iunie 1633, de Episcopul Buzăului, Efrem Trufăşel. Gramata semnată de acesta constituie cel mai vechi act bisericesc de acest fel, păstrat la Buzău. Preoteasa Ioana era soră cu Maria, căsătorită la Sibiciu cu diaconul Drăgan. Erau fetele lui Andrei Grindeş, pierit într-o luptă cu ungurii lui Gabriel Bathory, şi ale Sorei, fata Voicăi, văduva comisului Maican din Răteşti. Un pisc aflat între Runcu şi Trestieni era menţionat într-o „hotărnicie” din 1805, drept „Ţuguiul lui Grindeş”.

Proaspăt hirotonit, părintele Lăudat s-a stabilit la Pârscov, păstorind aici 40 de ani. Biserica şi cimitirul se aflau pe locul în care astăzi este Ocolul Silvic. În 1674 s-a călugărit, cu numele de Atanasie, ridicând biserica de la Viişoara lui Grindeş, întemeind apoi schitul Ulmetul, prima aşezare monahală de la Runcu. În vremea aceea mai existau cel puţin încă două mănăstiri în Pârscov: cea a lui Voico, deasupra satului Pârjoleşti, în punctul „Chilii”, şi cea a postelnicului Radu, pe malul pârâului Roata, spre Colnicul pârscovean. La construirea bisericii, părintele Lăudat, devenit schimonahul Atanasie, apoi monahul Lavrentie, a fost ajutat de ginerele Lupu, care şi-a săpat numele într-o grindă existentă şi astăzi în altarul locaşului. Preot la Stâlpu, pe moşia Cantacuzinilor, Lupu era din neam de moşneni Aldeni şi Negoşani, căsătorit cu Maria părintelui Lăudat. „Mare acaparator de pământuri”, conf. Istoricului Toma G. Bulat, părintele Lupu a dat de furcă episcopului-tipograf Mitrofan, precum şi domnitorului Constantin Brâncoveanu, la divan. De la 1680 la 1707, documentele privind pe preotul Lupu au ca obiect două cumpărări de vaduri de moară, 60 de cumpărări de părţi de moşie în Pârscov, 9 cumpărări de vii la Lipia, Cârlomăneşti şi Bădeni, însumând 45 de pogoane. După darea în natură a „vinăriciului”, vinul trebuia valorificat la Pârscov, unde oamenii nu aveau vii. „Socotind în medie 4000 de butuci la pogon, dând o producţie slabă de numai 2000 de kg de struguri din care rezultau 140 de vedre de vin, avem, la 45 de pogoane, 6300 de vedre, din care, scăzând vinăriciul şi drojdia la pritoc, tot mai rămâneau de depozitat vreo 5000 de vedre (de găleţi), în circa 10 budane mari, încăpând numai bine pe cei 200 metri pătraţi suprafaţa cramei de la Pârscov” (I. Potlogea). Pentru procesele purtate cu megieşii şi cu rudele, în amintitul răstimp de 27 de ani au fost redactate cinci înţelegeri, 12 porunci domneşti, opt cărţi de judecată de la mitropolit şi episcopi (Mitrofan şi Damaschin), opt cărţi de judecată a celor 24 de boieri jurători aduşi din judeţ şi din judeţele din jur care veneau la judecată cel puţin cu un slujitor pentru îngrijirea ca lului, şi de şase hrisoave de la domnitorul Brâncoveanu. Energicul şi iubitorul de pământ preot Lupu stăpânea din hotarul Bădilenilor care se cunoaşte ceva mai la apus de punctul trigonometric din vârful Colnicului (Cornet) – o linie de la râul Buzău, la hotarul cu satul Cozieni, de aici hotarul mergând la Piatra Roşie, deasupra Trestienilor, prin Runcu, pe izvor, trecând prin poarta bisericii Robeşti, ajungea la râul Buzău, şi pe malul lui, în sus, la Bădila.

Părintele Lăudat a avut un fiu, diaconul Stan, pierit şi el şi soţia, în floarea vârstei, lăsând în urmă un fecior, Lăudat, crescut de preotul Lupu şi de preoteasa Maria. Prin „înfrăţire” i-au luat moştenirea care, potrivit pravilelor de atunci, era primordială. Cele două fete mai mari, Ana şi Sora, fuseseră înzestrate la măritiş, probabil prea puţin. Cei 24 de boieri – judecători au făcut parte egală urmaşilor popei Lăudat, dar aceştia trebui să iasă cu gospodăria în afară de hotărnicia comasată a lui Lupu. Ana, măritată cu Cârstian Sălcianu, a avut pe Muşat şi pe alt Lăudat, iar Sora, văduvă de

ÎNTREZĂRIRI 10

preot, a avut ginere pe diaconul Ion. Împreună cu alte rude şi cu numeroşi martori au purtat procese până la divanul domnesc, le-au pierdut, s-au jeluit din nou, au fost pedepsiţi cu bătaia la scara palatului domnesc (câte o sută de toiege), au fost alungaţi din moşia Pârscovului cu pământ cu tot şi s-au stabilit la margine, adică la Robeşti şi la Runcu. Urmaşii lor au fost numiţi „Gagii”, adică „neţigani”, căci, se ştie, aceştia locuiau la marginea localităţilor în sălaşe.

Cum era firesc, după atâta trudă şi izbânzi, a venit şi decăderea. Ca preot la Stâlpu, Lupu s-a judecat şi cu marele spătar Mihai Cantacuzino, deşi era „omul lui”. S-a judecat şi cu stolnicul Mihalcea Cândescu, din Berca, a cărui jupâneasă, Alexandra, era verişoară bună cu Brâncoveanu. Curajosul preot a avut o fată, Vişa, şi un fecior, Lăudat, care, temperamental ca şi tatăl, a contribuit la sporirea averii familiei. A fost însurat cu Maria, o moldoveancă din Suceava, rudă cu o mulţime de dregători din Ţara de Sus. În 1708, popa Lupu a fost nevoit să se împrumute cu 60 de taleri şi să zălogească o moară de la Pârscov, extinzând împrumuturile pe la negustori şi boieri buzoieni. Bănuim că, fie moşia nu se mai dovedea spornică, fie că se înmulţiseră dările, fie că arendaşii îl înşelau. Pe 10 noiembrie 1709 popa Lupu a împrumutat 307 taleri de la boierul Petru Obedeanul, cu dobândă de 20 la sută, punând moşia zălog pe un an. Nu a putut achita împrumutul şi Obedeanul a obţinut de la Domnie hrisov de stăpânire. Tânărul Lăudat, cheltuind pentru echipamentul de război (cal, arme şi slujitori), aflat în slujba Cantacuzinilor, l-a urmat pe Toma în Rusia, devenind trădător intereselor Brâncoveanului. Căutând o ieşire, a căsătorit una din fiice cu vătaful Ivan, sluga lui Mihai Cantacuzino, aflat în relaţii bune cu Brâncoveanu. Acesta i-a obţinut la 17 septembrie 1711 hrisovul prin care armaşul Obedeanu a fost înlăturat de pe moşia Pârscov, ginerele Ivan întorcându-i vechea datorie care, cu dobânzi şi penalizări ajunsese la 490 de taleri şi luând el o parte din ea în stăpânire, prin dreptul de prioritate la cumpărare. În tot acest timp, fiul Lăudat pribegea în Rusia. Din ce în ce mai strâmtorat, Lupu a mai vândut o parte din moşie ginerelui, iar fiicei Mihalcea i-a încredinţat 100 de stânjeni (pogoane) ca să-i ţină pomenile după moarte. Peste două luni vinde o moară şi o bucată de moşie negustorului Nica, din Buzău. După sfârşitul dramatic al Brâncoveanului, pribeagul s-a întors în ţară şi a vândut şi el altă parte din moşie cumnatului Ivan vătaf. La 25 iunie 1715, popa Lupu şi fiul Lăudat vând părţile lor de moşie de la Negoşina prin intermediul unchiului Neguţ cel Bătrân, clucerului Mănăilă, din Buzău.

La 8 ianuarie 1716, părintele Lupu îşi face diata pe care o semnează un nepot din Runcu, Muşat Sâlcianu, întrucât năvârliosul popă era certat cu ginerele Ivan la acea dată. Cu ani în urmă, întemeietorul Lăudat hărăzise schitului Viişoara (Ulmet, Runcu, Stănileşti) ridicat de el, 25 de stânjeni de pământ, însă rapacele Lupu i-a lăsat numai 20, deşi se bucuraseră de scutire de dări. În doi ani, 1716 şi 1717, se sfârşesc din viaţă tatăl şi fiul care avea doi fii, Ioniţă şi Anton. Aceştia, împreună cu mama lor, Maria, au vândut moşia de la Trestia, Episcopiei (1 august 1716). La 17 iulie 1721, Mihalcea ajunge şi ea văduvă, prin moartea lui Ivan vătaful, având un fiu, paharnicul Şerban. Îndatoraţi neguţătorului Nica, ei vând acestuia, la 12 noiembrie 1721, partea lor din moşia Pârscov. Profitând de alte împrumuturi nerestituite, Nica din Buzău cumpără, potrivit pravilei, de la celelalte rude ale Lupului, părţi de moşie.

Se vede treaba că schitul Ulmet fusese bine administrat de ctitorii săi, cât şi de vătaful Ivan, obţinând, la 13 mai 1729, un hrisov de scutire de dări de la Nicolae Mavrocordat, dar peste 50 de ani, biserica din lemn va ajunge o ruină, ca şi schitul din vecinătate. Ca o dovadă că tot ce este pământesc este vremelnic, la 25 noiembrie 1735, cupeţul Nica a dăruit Episcopiei tot ce adunase la Pârscov de la urmaşii părintelui fondator. Cu patru ani mai înainte, la 16 februarie 1731 schitul obţinuse o nouă scutire, de la Vodă Mihai Racoviţă. Urmaşii Sălcieni, Muşat, Lăudat, Toader, Dragomir, Costandin, Duţea şi-au disputat ultimele părţi din moşie cu Ioniţă Căpitan, fiind împăcaţi la judecata episcopului Metodie, la 14-15 iunie 1741. La rândul lui, Ioniţă a fost nevoit de împrejurări să vândă Episcopiei tot ce mai avea la Pârscov: pământ, mori, case, la 8 ianuarie 1744, exceptând cele 25 de pogoane ale bisericii Runcu. Moşnenii Sălcieni–Gagii de la Runcu şi Robeşti s-au mai judecat mulţi ani cu Episcopia, căzând la pace, până la urmă, la 28 mai 1745, mulţumită înţelepciunii episcopului Meftodie.

Cum arătam în urmă cu cinci ani (Întrezăriri nr.5), Runcu este „sat al comunei Pârscov, aflat între Izvorul Cufurita (cu referire la albia sa noroioasă) şi Dealul Catâra”. Runcus în limba latină înseamnă „loc despădurit folosit ca păşune sau ca teren arabil”. Termeni sinonimi: zmeuriş, curătură (teren curăţat de mărăciniş). Satul Runcu a mai fost cunoscut şi sub alte nume: 1. Viişoara, de la un petic de vie dăruit lui Grindeş de către naşii Stan şi Voica, la 6 noiembrie 1581; 2. Ulmet, de la ulm, copacul predominant al crângurilor şi pădurilor din jur; 3. Stănileşti – de la numele unei familii de moşneni din secolul XIX, familia Stănilă. O străveche familie Runceanu, a luat, la rândul ei, numele aşezării, dând printre alţii, un logofăt, Vasile, care a dăruit (2 aprilie 1840) iconostasul bisericii din Oleşeşti, dar şi un erou din Războiul pentru Independenţă, Runceanu Vasile Gheorghe, sergent în Regimentul 8 Dorobanţi Buzău

ÎNTREZĂRIRI 11

REALITĂŢI PÂRSCOVENE DUPĂ ANUL 1950

Dumitru SCOROŞANU

În urma reformei administrative din septembrie 1950, Pîrscovul pierde statutul de

centru de plasă, fiind desfiinţate Pretura şi Judecătoria. Comuna Pîrscov a fost arondată raionului Cislău şi ulterior la Pătârlagele, în timp ce comuna Robeşti a făcut parte din raionul Buzău, ambele în regiunea administrativă Ploieşti. Comuna Robeşti a trecut la raionul Cislău în urma îmbunătăţirii organizării administrative în ianuarie 1960. Sfatul Popular, cu preşedinte şi vicepreşedinte, deputaţi aleşi pe circumscripţii, toţi propuşi de singurul partid, P.M.R. (P.C.R.), vor lua locul Primăriei, primarului şi consilierilor. În această perioadă sunt promovaţi în funcţii numai oameni cu „origine socială sănătoasă” din familii sărace, fără studii şi deseori aduşi din alte localităţi. Sistemul comunist a impus de la început o disciplină bazată pe teamă, făcând posibilă aplicarea unor legi şi măsuri complexe. Treptat, gospodăriile ţărăneşti asigurau un minim de produse agricole necesar existenţei. Mulţi tineri, bărbaţi şi femei se angajează cu carte de muncă la stat. Fabrica de conserve, Centrul I.V.V., Ocolul Silvic, Cooperativele săteşti, Spitalul şi şcolile din comună asigurau un număr de locuri de muncă. Ultima reformă monetară, cea din ianuarie 1952, pe lângă faptul că a lovit în cei care acumulaseră ceva capital, a asigurat o stabilitate a căştigurilor. Salariul mediu pentru anii 1950 (circa 8oo lei), permitea asigurarea strictului necesar pentru existenţă.

În privinţa gospodăririi localităţii se fac primele progrese după război. În perioada care a urmat, în comuna Pîrscov s-au făcut o serie de lucrări edilitare şi de interes public. A fost construit podul peste pârâul Sărăţel ce leagă satele Pîrscovul de Sus de Pîrsovul de Jos. Până atunci se circula pe o punte lată de 60 – 80 centimetri pe o distanţă de 150 – 200 metri. Prin munca voluntară s-a refăcut şi drumul ce leagă centrul comunei cu gara CFR Pîrscov, adică aproximativ 2 kilometri, deoarece devenise impracticabil. Au fost căraţi bolovani de râu din Bălăneşti, Cozieni, Trestia şi Bădila, iar nisipul folosit a fost de pe cursul râului Buzău. Lucrarea de pavaj a fost realizată într-un interval de trei luni. De asemenea, a fost construită puntea pe şufe dintre satele Lunca Frumoasă, Tocileni şi Curcăneşti, făcându-se cheltuieli numai cu materialele, forţa de muncă fiind voluntară, din fiecare dintre cele trei localităţi.

În acea perioadă, comuna era luminată numai de 15 – 20 de becuri alimentate de la un grup cu motor Diesel, instalat pe un tractor care dădea lumină numai 2 – 3 ore pe seară. După mai multe eforturi s-a reuşit şi racordarea comunei la reţeaua electrică care trecea chiar pe raza acesteia şi făcea legătura cu Pănătăul.

Tot atunci a fost cumpărată şi o staţie de radioficare care a fost instalată la Căminul Cultural din comună. Prin intermediul acesteia, la difuzoare, locuitorii comunei puteau să afle toate evenimentele petrecute sau noutăţile existente la momentul respectiv.

Fiindcă în piaţa comunală cei care veneau să-şi vândă mărfurile le expuneau pe jos, la scurt timp s-au construit aproximativ 40 mese de beton pentru comercianţii ambulanţi.

„Consiliul popular se prezenta sub orice critică, ploua prin acoperiş, pardoseala era putredă, iar holul de la intrare era o groapă în care se vedea argila”, îşi amintea şi astăzi primarul de atunci Gheorghe Şomoiag (1958-1962). Localul a fost renovat, iar în holul de la intrarea în Primărie s-a turnat mozaic. A fost înlocuită împrejmuirea şi s-au plantat meri în apropierea clădirii.

Dezvoltarea Fabricii de marmeladă (Fabrica de conserve) a stat atunci în atenţia administraţiei. Valorificând potenţialul extraordinar al regiunii, dat de plantaţiile întinse de pomi fructiferi, s-a reuşit extinderea fabricii pîrscovene, prin unificarea cu cea din Vălenii de Munte şi desfiinţarea secţiei din comuna Beceni, de unde au fost aduse şase cazane de fabricat marmeladă, precum şi alte materiale.

Pe terenul confiscat de la preotul Marcu, după mai multe intervenţii la diferite ministere şi după ce a fost luată documentaţia necesară din comuna Beceni, s-a ridicat într-un timp scurt, până în 1964, clădirea şcolii din Pîrscov.

În 1968, după reorganizarea administrativ-teritorială s-a format marea comună Pîrscov, care există şi astăzi, prin unificarea a trei comune: Pîrscov, Lunca Frumoasă şi Târcov, cu sediul administrativ la Pîrscov.

În perioada 1968 – 1975 s-a reuşit asfaltarea drumurilor principale ce leagă localităţile importante ale comunei şi s-a încheiat electrificarea comunei şi a satelor adiacente.

Se construiesc câteva obiective economice mari, cel mai important fiind Intreprinderea de in şi cânepă. Se ridică primele blocuri de locuinţe în centrul comunei, construcţii cu o arhitectură mediocră şi fără încălzire centrală. Aceasta este perioada când se constată o creştere vizibilă a nivelului de trai. Un mare număr de oameni sunt angajaţi în noile unităţi

ÎNTREZĂRIRI 12

economice din Buzău, cei mai mulţi fiind navetişti. Veniturile constante au permis construcţia de case şi procurarea unor bunuri de lungă folosinţă – aparate de uz casnic, automobile, aparatură audio – video.

Mai apoi, în deceniul 1980 – 1990 se reuşeşte ridicarea unui pod de beton peste pârâul Bălăneasa, care face legatura cu satele Curcăneşti şi Tocileni, îndiguirea pârâului din aval în amonte, pe o distanţă de 1,8 kilometri şi înfiinţarea unui punct de lucru şi întreţinere a albiei râurilor din zonă.

În domeniul medical s-au înregistrat schimbări majore. Între 1987 – 1990, cu sprijinul medicului Paul Costache şi a inginerului Eugen Sandu (atunci director al Intreprinderii de Sârmă şi Produse de Sârmă), primarul Aurel Andrei şi viceprimarul Dumitru Dumitraşcu (vicepreşedinte al Consiliului Popular), ajutaţi de comunitate, reuşesc să realizeze noua clădire de Boli interne de la Spitalul Pîrscov. Momentul a fost considerat în adevăratul sens al cuvântului unul de îndrăzneală, deoarece partidul unic de atunci nici măcar nu-şi dăduse acordul. Totul a fost pe propria lor răspundere, dar a meritat. Lucrarea a fost definitivată de constructorul Naum Dumitru.

Amenajarea drumurilor a fost o altă prioritate a vremurilor: este asfaltat tronsonul drumului P]rscov – Bădila pe o distantă de 5 kilometri şi se construiesc trotuare pe străzile Gară – Bârsănescu şi Bârsănescu – Poştă. Au loc, de asemenea, iniţierea si desfăşurarea lucrărilor pentru Casa memorială “Vasile Voiculescu“, construcţie ce este terminată în anul 1989.

În a doua jumătate a secolului XX viaţa pârscovenilor a fost tulburată de mai multe calamităţi naturale după care, locuitorii şi-au continuat traiul. Inundaţiile din 2 – 3 iulie 1975 aduc mari prejudicii atât sătenilor cât şi economiei locale. Atunci a fost inundată toată partea de luncă, pârâul Bălăneasa străbătând central prin curtea fabricii. Viitura de pe râul Buzău a distrus calea ferată pe toată porţiunea dintre Bădila şi Pîrscov, şi de asemenea podul de cale ferată de peste râul Buzău. Fără a lăsa urme deosebite, dar resimţit puternic din punct de vedere psihologic, a fost al doilea mare cutremur din secolul XX, cel din martie 1977. Urme greu de şters, mai ales prin impactul economic avut asupra gospodăriilor ţărăneşti, a lăsat furtuna de grindină din 13 august 1999, care a distrus în totalitate recoltele şi a afectat acoperişurile locuinţelor şi al tuturor celorlalte clădiri din centrul localitaţii Pîrscov.

După 1980, lumea satelor a cunoscut din plin efectele recesiunii economice, concomitent cu plata datoriei externe. Se introduce raţionalizarea principalelor produse alimentare (pâine, ulei şi zahăr), cei mai mulţi oameni suportând cu greu o serie de constrângeri şi umilinţe. Toţi încearcă ”să se descurce“ într-o realitate care îi înstrăinează oricum de propaganda oficială. “Omul nou” format în aceşti ani se pregătea mai curând pentru evenimentele ce se vor derula la sfârşitul lui 1989 şi în anii ce vor urma….

O MONOGRAFIE A MOŞNENIEI LOPĂTARI

Ilie MÂNDRICEL

De curând prof. col. (r.) Ion R. Dedu a publicat lucrarea „Moşnenia Lopătărenilor din judeţul Buzău sau o devălmăşie care a durat 370 de ani: 1579-1949”, Galaţi, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2018, 407 pag. Autorul, fiu de moşneni din Mânzăleştii Buzăului, devenit prahovean datorită profesiei, este un harnic cercetător al meleagurilor natale. Dintre realizările sale anterioare amintim „Mănăstirea-cetate de la Vintilă Vodă şi vechiul plai al Slănicului”, coordonator al lucrării şi redactor, Buc., Tipogr. „Lumina”, 2001, 416 pag., format A 4. I-am întâlnit numele şi printre autorii albumului „Mânzăleşti, judeţul Buzău. O veche aşezare de Ţară Românească din Curbura Carpaţilor”, Buzău, Art Press Consulting, 2013, 143 pag., ca şi pe alte lucrări de istorie prahoveană.Prin cercetarea de

faţă, autorul „se întoarce cu pasiunea-i recunoscută spre frumoasele oaze ale obârşiei domniei sale şi ale noastre”, după cum spune în prefaţă Înaltpreasfinţitul Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos. Moşnenia a fost o moşie, proprietate funciară, care a aparţinut unor ţărani liberi, neaserviţi vreunui proprietar (domn, boier sau mănăstire). Cuvântul este derivat de la traco-dacul moş, adică bătrân (ascendent uman) şi arată că proprietatea respectivă venea din moşi strămoşi prin moştenire. Moşnenii proprietari au fost la români ţărani liberi, neaserviţi cuiva, ei plătindu-şi dările către stăpânire în mod direct, nu prin intermediul unui stăpân. Forma de stăpânire agrară într-o moşnenie era devălmăşia, indiviziunea sau stăpânirea în comun (de-a valma) a bunurilor moşiei. Forma de proprietate agrară, specifică economiei naturale, presupunea egalitatea codevălmaşilor, fiecăruia revenindu-i din venitul moşiei o cotă-parte, după numărul stânjenilor de pământ pe care-i avea.

În trecut munţii şi dealurile aparţineau domeniului voievodal, domnitorii răsplătind aici cu pământuri „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă” pe cei devotaţi şi merituoşi. Este şi cazul marii moşii a Lopătarilor din bazinul superior al Slănicului (peste 8600 ha., cuprinzând Poienile Menedicului şi munţii Breazău, Măceşu şi Clajna), dăruită la 1522 de

ÎNTREZĂRIRI 13

Radu de la Afumaţi lui Neagu Braga din Fureşti (Izvorul Dulce). Dat fiind comportamentul brutal al fiilor lui Neagu, care au provocat moartea acestuia, acelaşi domn dăruieşte aceeaşi moşie peste câţiva ani fratelui său Vintilă portar, viitorul domn Vlad Vintilă. Acesta a dăruit moşia mănăstirii Menedic, construită şi înzestrată de el. Pierderea cărţilor de proprietate ale mănăstirii a generat un şir de procese, în urma cărora o parte a moşiei a revenit mănăstirii, iar altă parte a ajuns prin hrisovul lui Mihnea Turcitul din 1579 să aparţină lopătărenilor.

După descâlcirea începuturilor moşiei, capitolele următoare ale lucrării facilitează cunoaşterea stăpânilor devălmaşi ai proprietăţii (moşii şi cetele acestora). Autorul se preocupă apoi de numele familiilor din Lopătari şi de pricinile judiciare în care au fost implicaţi în timp moşnenii de aici. Ultimul capitol este dedicat activităţii economice şi administrative a obştii.

În totalitatea sa, cartea se constituie într-o lucrare valoroasă, solid documentată, care ar putea servi ca model pentru cercetarea altor grupări similare, cum ar fi, de exemplu, moşnenimea de pe Valea Buzăului.

Literatura pentru copii - anchetă realizată de revista Luceafărul de Dimineaţă

Reporter: Ce rol au avut „cărţile vârstei“ în educaţia şi formarea dumneavoastră? Cum vedeţi adaptată literatura pentru

copii la vremurile de astăzi şi la nevoile educaţiei de la noi? Aida Drugău: Cărţile vârstei, incontestabil ne formează...formează Omul, ceea ce avem noi mai frumos. Ne modelează comportamentul şi mai ales sufletul, uneori adăugând ceva special, frumos chiar şi în înfăţişarea noastră. Cred că ele ne ajută să fim cu adevărat atenţi la tot ceea ce se găseşte in jurul nostru, la tot ceea ce nicicum n-ar trebui să treacă neobservat...Mi-aduc aminte şi astăzi de o carte ilustrată prin intermediul căreia am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu nestematele liricii eminesciene. Era o carte primită ca răsplată de la doamna învăţătoare la finalul clasei I...După părerea mea, astăzi mulţi dintre copii sunt atraşi doar de ilustrate, părinţii se orientează uneori în funcţie de calitatea hârtiei, prea puţini se opresc asupra conţinutului. Nu mai au timp, nu mai au răbdare...

Reporter: Amintirile din copilărie, capodopera lui Creangă, s-ar situa printre lecturile recomandate copiilor de astăzi? Aida Drugău: Amintirile din copilărie scrise de Ion Creangă se situează printre lecturile recomandate copiilor de astăzi şi datorită faptului că această scriere poate fi şi în prezent considerată un roman al copilului universal trăitor oriunde şi oricând, datorită esenţei tematicii sale. Un copil e copil in profunzimea sufletului şi al comportamentului său indiferent de timpul şi spaţiul în care vieţuieşte, de aceea orice puşti, de la ţară sau de la oraş, mai fericit de viaţă sau mai puţin fericit se regăseşte în acest personaj simpatic pană la plus infinit... Reporter: Ce cărţi aţi recomanda copiilor şi adolescenţilor de acum, atât din literatura română, cât şi din cea universală? Aida Drugău: Din acest punct de vedere m-aş opri măcar pentru o clipă la câteva nume clasice ale literaturii pentru copii neputând renunţa total la a fi subiectivă...Ne alegem lecturile cu mintea, dar mai ales cu sufletul, nu-i aşa? Aş începe cu ceea ce ne face să sperăm mereu că totul e bine când se termină cu bine: basmele lui Hans Christian Andersen, basmele românilor sau poate una dintre minunăţiile pentru copii ale scriitorului rus Lev Tolstoi, o carte mică cu o copertă groasă din carton care mi-a marcat copilăria. Titlul său este Furnica şi porumbiţa. Să nu uităm nici de curajosul Colţ Alb, creaţia autorului Jack London. Gândul îmi zboară acum la personajul din opera La stăpân de Maxim Gorki, copilul care citea pe ascuns la lumina razelor oferite de lună... Reporter: Ce părere aveţi despre textele literare existente în manualele pentru vârsta şcolară? Ce autori români, reprezentativi pentru genul literatură pentru copii, n-ar trebui să lipsească din aceste manuale? Aida Drugău: Din păcate, astăzi,din ce în ce mai mult, textele literare existente în manualele şcolare sunt tot mai amestecate şi uneori prea moderne, punându-se probabil mai mult accent pe formă şi mai puţin accent pe conţinut. Copiii citesc astfel pur şi simplu fragmente mult prea variate, de cele mai multe ori fără să mai găsească motivaţia de a căuta dincolo de aparenţă, de a dezvolta un interes real pentru lectură. O goană de idei, conţinut după conţinut, fără a mai găsi însă timp să ne oprim, să simţim, să gândim mai mult de-o clipă...Mult nu înseamnă şi bine!

Ca dascăl îndrăgostit de artă, căci ea ne îndreaptă mereu spre bine şi frumos, mi l-aş dori mai mult pe Coşbuc în manualele de gimnaziu măcar, cu minunatele-i pasteluri, cu poezia satului idilic. Îl caut alteori pe Budulea Taichii al lui Slavici tocmai pentru că el poate reprezenta astăzi un model de muncă şi seriozitate, mai ales pentru copiii de la ţară, un model de dragoste şi demnitate, simbol al familiei tradiţionale. Era să uit însă de marea dragoste...versurile poetului basarabean Grigore Vieru, o adevărată muzică a românismului ultimilor ani, de dincolo şi dincoace de Prut...versuri despre gândăcei şi gâze,despre căsuţă şi mamă, despre limbă şi neam...Ce poate fi mai sfânt şi mai frumos?

ÎNTREZĂRIRI 14

S P I R I T U A L I T A T E

LITURGHIE ARHIEREASCĂ LA PÂRSCOV

Preot Constantin DOBRIŢA

In data de 2 februarie 2019 în calendarul Ortodoxiei noastre strămoşeşti avem o frumoasa sărbătoare -

praznic împărătesc şi anume Întâmpinarea Domnului. Acest praznic ne aduce aminte de momentul în care

Maica Domnului şi bătrânul Iosif vin la templul din Ierusalim pentru a-L închina pe Pruncul Iisus, a-L

„îmbiserici”, a-L înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, conform prescripţiilor legii mozaice de atunci.

Cu ocazia acestei sărbători, parohia Pârscovul de Jos s-a bucurat de prezenţa în mijlocul credincioşilor

a Înalt preasfinţitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, care a săvârşit Sfânta Liturghie,

înconjurat de un sobor de preoţi, din care au făcut parte Pr. Constantin Călin - protoiereu al Protoieriei Buzău

l, Pr. Paul Gavrilă - protoiereu al Protoieriei Pătârlagele, Pr. Enache Necula – fost protopop şi slujitor la

Parohia Pârscovul de Sus, Pr. Alexandru Guţă – preot paroh la Parohia Pârscovul de Sus şi Pr. Constantin

Dobriţa – preot paroh la Parohia Pârscovul de Jos. Acestui sobor de preoţi s-au alăturat doi arhidiaconi şi

corul misionar “Roman Melodul” al Arhiepiscopiei, care au făcut ca slujba să fie emoţionantă şi înalţătoare.

În cuvântul de învăţătură rostit de Înaltpreasfinţitul Ciprian, ierarhul a subliniat faptul că ”fiecare

creştin este chemat să-L primească în suflet pe Mântuitorul Hristos”, “să rămână în Biserica Lui”, pentru că

aici - în Biserică, este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu. În final, preotul paroh Constantin Dobriţa a

mulţumit ierarhului pentru cuvântul de învăţătură, pentru prezenţă şi binecuvântare, precum şi tuturor celor

prezenţi la acest moment liturgic deosebit. S-a amintit şi faptul că ultima liturghie săvârşită de un ierarh la

altarul acestei biserici a fost în urmă cu 38 de ani, şi anume în data de 30.XI.1981, de către vrednicul de

pomenire Antonie Plămădeală, care a sfinţit biserica cea nouă , ridicată cu multă jertfelnicie în locul celei care

a ars, de către Arhimandritul Bonifatie Podoreanu şi bunii credincioşi din parohie şi din alte localităţi.

ÎNTREZĂRIRI 15

Pentru a marca momentul acesta, preotul paroh a alcătuit câteva versuri: Înaltpreasfinţia Voastră, /

Dumnezeu a rânduit / Să slujiţi astăzi la Pârscov / Şi vă spunem: Bun venit! / Este ceas de sărbătoare, / Vă

întâmpinăm cu drag, / Pentru noi este-o onoare / Să slujiţi la acest altar. / Liturghia săvârşită / Pe toţi azi ne-a

copleşit, / Har şi binecuvântare / De la Domnul am primit. / A Vă mulţumi-n cuvinte, / Nu suntem prea iscu-

siţi, / Doar recunoştinţa noastră / Vă rugăm să o primiţi! / Ne purtaţi în rugăciune, / Mijlocind la Dumnezeu /

Să mai ierte, să mai uite, / Ferească-ne de cel rău. / In aceeaşi rugă sfântă / Poporul Vă pomeneşte / Sănătos,

întreg, cinstit, / Doamne, Doamne ni-l păzeşte! / De greşit-am cu ceva, / Vă cerem smerit iertare, / Mâna

dreapta-o sărutăm / Pentru binecuvântare.

Slavă Bunului Dumnezeu pentru această zi binecuvântată!

CINSTIREA SFINŢILOR ÎN BISERICA CREŞTINĂ Preot Enache NECULA

În credinţa creştină, cinstirea sfinţilor constituie o dovadă de netăgăduit în

evlavia şi trăirea creştinească. Privind pe sfinţi creştinul se simte mai aproape de

Dumnezeu. De aceea, scriu acest articol pentru a vedea motivele şi semnificaţia

cinstirii sfinţilor. În Biserica Ortodoxă, creştinul cere ajutorul sfinţilor şi îi

cinsteşte. Sfinţii fac parte din viaţa religioasă. Cinstirea acestora, precum şi a

Maicii Domnului, constituie o parte importantă din sufletul evalviei creştine.

Teologic termenii de cult şi cinstire sunt puşi de multe ori alături. Cultul

înseamnă un sentiment de admiraţie, de respect, de veneraţie aduse unei persoane.

Cinstirea reprezintă o particularitate, o individualitate a persoanei. Aşadar, cultul

închinat sfinţilor este un cult de cinstire sau de venerare, Maicii Domnului îi aducem un cult de supravenerare

sau preacinstire, iar lui Dumnezeu I se cuvine cultul de adorare.

Cinstirea, preacinstirea şi adorarea sunt trei coordonate ale cultului Bisericii ortodoxe.

Practica de a cinsti pe sfinţi este bazată pe temeiuri scripturistice, dogmatice, istorice şi practice.

Mai întâi, trebuie să înlăturăm părerea greşită după care sfinţii ar fi nişte fiinţe suprafireşti, nişte zeităţi

care înlătură şi abat pe credincioşi de la adevărata adorare a lui Dumnezeu. Sfinţii au fost oameni ca şi noi. Au

trăit pe pământ în diferite timpuri, au fost de diferite vârste şi stări, tineri, bătrâni, bogaţi şi săraci. Ceea ce i-a

deosebit pe sfinţi de ceilalţi oameni este faptul că ei şi-au închinat toată viaţa slujirii lui Dumnezeu şi

oamenilor.

Omul a fost făcut să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfinţenie. Sfinţii ne spun prin viaţa şi

faptele lor, că n-avem dreptul de a renunţa la efortul de a fi mai buni, mai drepţi, mai credincioşi, mai iubitori

de Dumnezeu şi de oameni. Ei ne-au demonstrat că există nebănuite trepte de înălţare a omului şi că nimeni

nu are dreptul să spună că le-au urcat pe toate. Ei ne arată că este mereu actuală chemarea lui Hristos: “Fiţi

desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5,28). Sfinţii ne sunt modele şi exemple

de urmat şi mijlocitori pentru noi în faţa lui Dumnezeu, ei fiind “prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2.9)

Este în firea omului pornirea de a cinsti pe acei oameni care se deosebesc prin anumite fapte, care îşi

dăruiesc viaţa pentru binele oamenilor. Eroii care şi-au dat viaţa pentru apărarea patriei, independent şi

propăşirea ei. Sunt oameni care şi-au închinat viaţa unor cercetări şi descoperirea unor taine, a unor

medicamente tămăduitoare, a unor mecanisme care uşurează munca oamenilor.

Oare nu merită ei recunoştinţă?

Tot aşa, pe drumul desăvârşirii morale, a mărturisirii lui Dumnezeu în lume, a propovăduirii

Evangheliei lui Hristos, mulţi creştini care au strălucit în viaţa lor prin virtuţi, prin râvna şi dorinţa lor de a

birui păcatul cu ajutorul lui Dumnezeu, aceştia sunt sfinţi bine plăcuţi lui Dumnezeu, eroi ai credinţei,

apărători şi luminatori ai vieţii creştine. Frumuseţea şi lumina vieţii lor s-a manifestat prin multe feluri. Unii

au strălucit prin puterea cuvântului, alţii prin mulţimea faptelor bune, unii au suferit persecuţii, altora li s-a

luat viaţa pentru credinţa lui Hristos. Unii au ajutat pe oameni prin pilda vieţii lor, alţii prin puterea rugăciunii,

prin harul lui Dumnezeu au făcut minuni, alţii au apărat dreapta credinţă.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-a grăit vouă cuvântul lui

Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Ev. 13.7) – Sfinţii sunt fraţii

ÎNTREZĂRIRI 16

noştri mai mari”. Rugăciunile şi ajutorul sfinţilor ne este de mare ajutor şi folos. Dumnezeu ne cheamă la

sfinţenie, dar drumul nu este uşor, el este întâmpinat cu multe greutăţi şi ispite.

Plinitorul credinţei noastre este Hristos şi suntem încredinţaţi Bisericii prin rugăciunile şi ocrotirea

sfinţilor, pentru că “mult poate face rugăciunea stăruitoare a dreptului” ( Iacob 5.16).

Comuniunea şi legătura sfinţilor cu credincioşii o vedem minunat prin pictura bisericilor. Sus, deasupra

cupolei, vedem icoana lui Hristos numită “Pantocrator” adică cel ce ţine toate. Apoi vedem chipul îngerilor,

Liturghia îngerească cântând neîncetat: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, e Domnul savaot plin e cerul şi pământul de

mărirea Lui.” Urmează icoanele proorocilor, icoanele Apostolilor, sfinţii Evanghelişti, iar pe pereţi icoanele

multor sfinţi. Toţi împreună cu credincioşii se roagă Mântuitorului Hristos care jertfeşte tainic şi real prin

Sfânta Liturghie.

Sunt multe mărturii pe care se întemeiază cinstirea sfinţilor.

Cele mai vechi practici creştine sunt cinstirea sfintelor moaşte.Biserica învaţă că sfintele moaşte sunt

consecinţă a lucrării harului dumnezeiesc asupra trupurilor sfinţilor. Prezenţa multor moaşte de sfinţi pe

pământul românesc este o binecuvântare a lui Dumnezeu peste neamul nostru creştinesc. Avem numeroase

canonizari de sfinţi români trecuţi în calendarul creştin ortodox însemnaţi printr-o culoare deosebită de ceilalţi

sfinţi. Amintim moaştele Cuvioasei Parascheva – Iaşi, Dimitrie Basarabov – Bucureşti, Voievodul Ştefan cel

Mare şi Sfânt – Putna, Sf. Filofteia – Argeş, etc. Creştinii români manifestă o evalvie deosebită faţă de sfintele

moaşte. Pelerinajele creştine (excursii) organizate în ultimul timp dovedesc acest lucru de cinstire a sfinţilor.

Prin sfinţi, Dumnezeu lucrează în lume.

Altă mărturie de cinste a sfinţilor este zidirea de biserici încă din cele mai vechi timpuri .Acestea se

construiau pe mormintele martirilor şi sfinţilor şi purtau hramul sau ocrotirea sfinţilor respectivi. Fapt şi

datină rămasă până astăzi, când se face sfinţirea bisericii se pun părticele din moaşte de la sfinţi la piciorul

sfintei mese din sf. Altar, iar toate antimisele care sunt pe sf. Masă au în ele moaşte ale unor sfinţi.

Mai mult, majoritatea creştinilor poartă cu mult drag nume de sfinţi. Este o problema sensibilă a zilelor

noastre. Mulţi nu mai pun nume de sfinţi, sau pun mai multe nume. Nu este bine. Se uită că ziua onomastică

este mai importantă decât ziua naşterii. În tradiţia creştină, sunt numeroase locuri care poartă numele unor

sfinţi. Avem schituri, peşteri, râuri, etc, care poartă numele unor sfinţi.

În rugăciunile noastre invocăm ajutorul sfinţilor: “Pentru rugăciunile sfinţilor Tăi Hristoase Dumnezeul

nostru miluieşte şi ne mântuieşte pe noi.” Creştinul adevărat este conştient de faptul că atunci când invocă

ajutorul sfinţilor, el se roagă tot lui Hristos. Biserica este “Casa lui Dumnezeu”, iar noi recunoaştem că sfinţii

sunt fraţii noştri şi ajutătorii noştri în Hristos. Numai aşa călătorim mai uşor şi cu mai multă încredere pe

drumul mântuirii.

Sunt multe slujbe şi rugăciuni prin care îi cinstim pe sfinţi. Amintim acatistele şi paraclisele dedicate

sfinţilor. Slujbe de priveghere cu rugăciuni şi cântări ce amintesc de viaţa curată şi minunile săvârşite în viaţa

lor. Sinaxarele din cărţile numite: Mineie, Triod, Penticostar. Ca mărturie avem trecut în calendarul creştin

ortodox: Duminica tutror sfinţilor, prima duminică după Rusalii sau Duminica sfinţilor români, în duminica a

două după Rusalii.

Aşadar, sfinţii au avut şi au un rol deosebit pentru neamul creştinesc şi românesc de-a lungul istoriei.

Să nu uităm că sfinţii români s-au născut pe pământ românesc, au crescut şi s-au întărit în credinţă aici;

ne sunt exemple de moralitate, de cultură, de unitate naţională. Cinstind pe sfinţii români, ne cinstim trecutul,

ne cinstim istoria şi îl slăvim pe Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu prezenţa lor pe pământ românesc.

Biserica nu este doar o instituţie socială a cărei menire este de a-i conduce pe credincioşi pe calea

mântuirii, ci prin sfinţii ei, ea devine o famile primitoare, o comunitate românească a sfinţilor biruitori şi a

credincioşilor luptători. Până nu de mult cultul sfinţilor români era aproape inexistent. După autocefalia

bisericii 1885 şi ridicarea la rangul de Patriarhie 1925, cultul sfinţilor a cunoscut o dezvoltare treptată. Sfinţii

români sunt creatori de teologie, spiritualitate, trăire, cultură şi istorie.

Am nădejdea, că nu va trece mult timp şi Dumnezeu va rândui ca şi marele nostru poet, scriitor Vasile

Voiculescu “doctor fără de arginţi” va fi canonizat şi trecut în rândul sfinţilor. Viaţa smerită şi modestă,

cultura, opera, credinţa, faptele, suferinţele îndurate mă determină să cred că în timp îşi va găsi un loc în

rândul sfinţilor români. Ar fi o mare cinste pentru neamul românesc şi meleagurile noastre. Sfinţii ne cheamă să fim ca ei. Ne oferă modelul lor, ne sunt pedagogii noştri, duhovnicii şi sfătuitorii

noştri.

Cu toată credinţa în Dumnezeu, să-I cinstim pe sfinţi!

ÎNTREZĂRIRI 17

COMEMORARE ION POTLOGEA (1908-1999)

Dumitru SCOROŞANU

După 20 de ani de la trecerea în lumea celor care nu se mai întorc, păstrăm aceleaşi trăiri din anii când l-am cunoscut. Apariţia şi prestaţia intelectuală a lui I. Potlogea nu este întâmplătoare, dacă surprindem momentele excepţionale ale vieţii sale. Punctul de plecare a fost, fără îndoială, dotarea sa mintală care a permis valorificarea oportunităţilor pe care i le-a oferit viaţa. Pentru acele vremuri (1915-1918), şansa de a-l avea învăţător pe Tache Dragomirescu „artist violonist, pictor, poliglot” a fost crucială pentru formarea sa spirituală. Fratele mamei, Mihai Stoian, dascăl la Şcoala de cântăreţi, i-a deschis calea credinţei şi, după 1922, la 14 ani a devenit ucenic ai zugravilor bisericeşti Solescu şi Nicolescu, de pe lângă Episcopia Buzăului. În 1930 a terminat cursurile Liceului „Alexandru Haşdeu”, din Buzău. În acest timp devenise lucrător principal al maeştrilor săi, perpetuând un stil transmis în

pictura bisericească de Gheorghe Tattarescu. În 1940 a obţinut atestatul de zugrav bisericesc de la Ministerul Cultelor şi Artelor, confirmat în 1957 de Sf. Sinod al BOR şi reconfirmat în 1970 de Institutul de Arte Frumoase. În cei peste 50 de ani de lucrare artistică, s-a remarcat ca pictor şi restaurator a zeci de aşezăminte bisericeşti din Muntenia şi Moldova, printre care biserica Sf. Gheorghe de la Mănăstirea Ciolanu, Fântâna lui Xenocrat la Răteşti, icoane şi zugrăveli la Găvanu, Poiana Mărului, Jitia – Vrancea, Băeşti-Aldeni, cavoul familiei Gherghina din Cimitirul Dumbrava. La Pârscovul de Jos a pictat icoanele împărăteşti din tâmpla bisericii, pierdute la incendiul din 5-6 ianuarie 1973, iar în Pârscovul de Sus a restaurat zugrăveala veche a bisericii. Spiritul iluminat al lui Ion Potlogea l-a îndrumat, în acelaşi timp cu preocupările sale artistice, spre cercetarea trecutului istoric, în continuitatea unei tradiţii seculare a slujitorilor culţi ai bisericii ortodoxe române. Mediul în care îşi practica meseria oferea accesul la documentul şi cartea veche. Autodidactul din Runcu – Pârscov a devenit, încă înainte de război, un cercetător de documente vechi, un căutător al urmelor de locuire umană şi aşezăminte monahale din secolele anterioare. Aşa se face că, alături de documentele depuse la Arhivele Naţionale din Buzău, la biblioteca Liceului Haşdeu sau lăsate la persoane apropiate, se păstrează însemnări din studiile sale pe teme istorice şi bisericeşti. Amintim aici preocuparea constantă pentru calculul pascal şi traiectoria planetelor (conform primei legi a lui Kepler), care este o elipsă. Toate acestea, legate de înţelegerea istorică a momentului naşterii lui Iisus Hristos şi evenimentele care au marcat începutul creştinismului. Din poziţia modestă pe care şi-a asumat-o în calitate de cercetător, I. Potlogea şi-a permis să emită păreri personale în interpretarea evenimentelor istorice. Pentru cunoaşterea istoriei plaiului pârscovean, el ne oferă informaţii bogate, pe baza documentelor studiate personal în arhive sau la posesori, referitoare la sec. XVI-XIX, primul război mondial. El ne-a lăsat şi informaţii privitoare la identificarea în teren a schiturilor pârscovene – mănăstirea lui Cornilie (Târcov), mănăstirea fortificată din Valea lui Purcal, Ulmetul (Viişoara) de la Runcu şi mănăstirea Blestematele de la Bădila. A înţeles corect situaţia ruinelor construcţiei fortificate din sec. al XVI-lea, aflate în incinta metohului Episcopiei, din sec. XVIII-XIX şi a proprietăţilor din zonă. Încă din anii 1970, când s-au înfiinţat Arhivele Statului la Buzău, neobositul nostru consătean şi-a cheltuit puţinele sale venituri pentru cunoaşterea documentelor vechi, inclusiv a Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Reputatul cercetător Ilie Mândricel a consemnat în volumul „Documentele Pârscovului”, în curs de apariţie, documentele cercetate de Ion Potlogea în urmă cu patru decenii. Civic, responsabilitatea pe care şi-o asuma în colectivitate, l-a determinat să intervină energic pentru a apăra patrimoniul nostru istoric. În 1976 a trimis Comitetului Executiv al Sfatului Popular Pârscov o notă în care cerea protejarea monumentului german din primul război mondial, aflat în părăsire, la discreţia celor care îl puteau distruge. Ion Potlogea a trăit aproape 91 de ani, fiind un om cumpătat şi activ, cu suflet bun şi înţelegător în raporturile cu oamenii şi vremurile schimbătoare. Avea demnitate şi o anume detaşare faţă de greutăţile întâmpinate. Scriitorul Gheorghe Postelnicu, în cele aproape nouă pagini pe care i le dedică în „Vechi familii pârscovene”, 2016, face o încheiere inspirată la prezentarea calităţilor zugravului-cărturar: „Oriunde mergea, avea o prezenţă impunătoare. Se puteau citi pe chipul său trăiri intense, iluminări profunde. Privit ca un bun cultural local, nimeni nu ştie dacă există o moştenire culturală Ion Potlogea şi în ce constă ea: însemnări, schiţe, desene, studii de grafică, icoane. Poate vreun Jurnal…” P.S. Sub un soare neaşteptat de strălucitor, în acest miez de februarie 2019, lângă biserica din lemn „Sf. Apostol”, din Robeşti, cei doi fii ai săi, Dumitru (n.1943) şi Chiril (n.1945), după pomenirea părintelui lor, au aprins câte o lumânare sub troiţa cioplită de pietrarii din Ciuta în cea mai albă piatră coborâtă din dealul Ciolanu. Cu multă preţuire şi recunoştinţă.

ÎNTREZĂRIRI 18

V O R B E Ş I T Â L C U R I

NIŞTE ZICERI

I. NEDELEA

Întrucât nu-şi revendică, drept argument pentru corectitudine,

„protecţia” unor norme, care – se ştie – sunt, în general, incompatibile cu

dilemele, „vorbele şi tâlcurile” din acest număr al revistei se apropie de ceea

ce, în zilele noastre, s-ar numi un exerciţiu interactiv. Ele propun două ziceri

a căror analiză ar putea prilejui fiecăruia, chiar dacă nu într-un spaţiu comun

de dezbatere propriu-zisă, opinii diferite. Iat-o pe prima...

●E noaptea încă tânără... Într-o mai veche emisiune TV a canalului

Digi 24, în care învăţăturile de natură lingvistică sunt „administrate” nu doar

cu maximă competenţă, ci şi cu farmec (inclusiv stilistic) prin „pastile de

limbă”, realizatorul – scriitor, traducător, publicist – includea între

traducerile şi „calchierile lăutăreşti” promovate prin „engleza urechistă” şi

varianta pe care am notat-o mai sus pentru zicerea „The night is still

young”. „Traducerea corectă ar trebui să fie, bineînţeles, «E încă devreme»

sau «Mai avem până dimineață»” – se afirma spre finalul emisiunii.

Asemenea celor sub ochii cărora vor ajunge aceste rânduri, ne îngăduim şi

noi, aici, în scris, un succint comentariu.

Deşi n-am ajuns la convingeri ferme asupra originii acestei ziceri, e de presupus că, nici în limba

engleză, ea nu apare în contexte banale ori în texte reprezentative pentru stilurile ştiinţific, oficial (juridic-

administrativ) sau chiar publicistic (fără exprimări generate de ambiţii literare). Iar dacă are şanse de a fi

emisă mai degrabă într-un poem ori altă creaţie beletristică, de ce nu i-am acorda şi limbii române dreptul la o

interpretare cu aceleaşi valențe metaforice?

Cât despre originea zicerii, sunt nevoit să admit că, fără a avea dovezi, am fost multă vreme tributar

impresiei că ea aparţine marelui Will, fiind poate inclusă în dialogul nocturn din celebra „scenă a balconului”,

dintre Romeo şi Julieta. Cum, în încercarea de a întări „impresia”, textul respectiv, recitit, a alungat-o, am

apelat la căutări pe internet: nicio trimitere la Shakespeare, în afara unui alt „rătăcit” care cerea de la colegii

internauţi să i se indice o sursă pentru dovezi în favoarea impresiei similare. Dar ce să vezi?! Din miile de

atestări ale enunţului cu pricina, cele mai multe (aproape toate) erau legate de titlul şi versurile (scrise de

interpretă) ale unui cântec lansat prin 2014 de Nicki Minaj (rapper şi cântăreaţă de origine trinidado-

americană). După titlul acestuia, în părţile de „chorus” (un fel de refren), secvenţa „the night is still young” se

aude repetată de trei ori de fiecare dată. În versiunea în limba română, care apare tot pe internet (într-o

încercare, e drept, cam neglijentă), versul cu pricina e tradus „Noaptea este încă tânără”, fiind anticipat, la un

moment dat, de „E destul de devreme / E ok, vom lua timpul nostru” (de remarcat aici traducerea într-adevăr

„lăutărească” pentru „we`ll take our time”). Celor interesaţi, You Tube le stă la dispoziţie...

Din perspectiva pe care o privilegiem aici, important este că, şi în cazul căruia internetul i-a acordat

prioritate absolută, avem de-a face cu un text (măcar pretins) poetic, încât traducerea literală (şi totuşi

metaforică) se dovedeşte cea mai potrivită.

Dacă, pentru „dilema” lansată, există precizări sau alte opinii, rubrica de față le va găzdui fără

reticențe (aş fi scris „cu bucurie”, dar cârcotaşii – de fapt, adepţii corectitudinii semantice absolute – i-ar putea

nega rubricii dreptul la...sentimente).

*

Al doilea exerciţiu analitic pe care-l propunem nu se raportează nici el la exigenţe ale corectitudinii

(de orice fel), ci la interpretările posibile, cât mai relevante şi credibile, ale unui enunţ. Este vorba de o zicere întâlnită în formulare franţuzească pe când, în lectura presei, interesului firesc

pentru oferta acesteia (prin conţinut) i se adăuga cel – cu gândul (şi) la rubrica de faţă – pentru depistarea unor

dovezi, în texte publicistice româneşti, ale influenţei (poate) încă vii a limbii din Hexagon. Între timp,

realitatea arătându-se oarecum potrivnică optimismului şi favorabilă intensificării nostalgiilor francofile (în

ÎNTREZĂRIRI 19

contextul ofensivei cuvintelor şi expresiilor englezeşti), respectivul interes adiacent a fost descurajat, diminuat

şi abandonat (cel puţin temporar). Enunţul cu pricina a fost totuşi notat undeva şi iată cum „sună”... ●Le mieux est l`ennemi du bien” (dilemaveche.ro, nr. 711). Nu numai că traducerea lui este simplă –

„Mai binele este duşmanul binelui.” – , dar, probabil, mulţi am şi apelat la el, în versiunea românească, în vreo

conversaţie, folosindu-l pentru bănuita înţelepciune pe care o exprimă. Autorul articolului din Dilema veche

invocat, precum şi cele mai multe surse pun acest proverb pe seama lui Voltaire, care l-a inclus în poemul „La

Béguele” (1772) şi datorită căruia ar fi ajuns la o utilizare largă. Ar fi circulat totuşi şi în italiană („Il meglio è

nemico del bene”), fiind atestat într-o colecţie de proverbe de la începutul secolului al XVII-lea. De altfel,

chiar poemul cu pricina confirmă aceasta în versurile (traduse aici cu neglijarea cerinţelor prozodiei) – „În

scrierile sale, un înţelept italian / zice că mai binele este duşmanul binelui”. Câteva surse atribuie zicerea lui

Montesquieu (dar într-o variantă care adaugă substantivului duşman calificativul mortal ), iar altele sunt de

părere că Voltaire l-a „împrumutat” de la celălalt iluminist.

Proverbul are adepţi şi printre englezi – „Better / the best is the enemy of good”. Ei exprimă însă

aceeaşi idee şi prin formule care s-ar traduce (aproximativ) prin „mai puţin este mai mult”, „dacă nu-i stricat,

nu încerca să-l repari”, „e preferabil să laşi în pace binele” etc. sau prin ”Perfect is enemy of good” (care nu

mai trebuie tradus).

După acest (cam lung itinerar istoric şi paralingvistic), să ne întoarcem la scopul propriu-zis al acestor

rânduri: interpretarea enunţului. Cea mai defavorabilă lui este că o asemenea idee poate fi folosită ca

„paravan” pentru inacţiune, indiferenţă, lene. Pe-aproape este şi „învăţătura” conform căreia căutarea

perfecţiunii este „vânare de vânt”, mediocritatea (eventual „aurită”, conform sintagmei lui Horaţiu – aurea

mediocritas) fiind preferabilă.

Iată şi altele: strădaniile pentru îmbunătăţiri îşi asociază riscul compromiterii binelui; acel „mai bine”,

urmărit cu obstinaţie, poate fi o fantomă înşelătoare, o fata morgana; încercând să urci, cu orice preţ, pe o

scară valorică (profesională, de pildă) fără să-ţi cunoşti potenţialul, este posibil să atingi nivelul propriei

incompetenţe şi să-ţi pierzi prestigiul câştigat pe treapta anterioară; un progres minor ar putea să-ţi aducă

insatisfacţii la gândul că investiţia de efort şi sacrificii, dat fiind „randamentul” scăzut al acesteia, te-a condus

mai degrabă la un eşec decât la o victorie ş.a.m.d.

Este cert că semnificaţiile proverbului – cele de mai sus şi altele pe care vă invităm să le identificaţi

sau pentru care aveţi motive să optaţi – pot fi găsite în sfera spiritual-morală sau în cea materială, practică, a

vieţii cotidiene. Pentru aceasta din urmă, din amintiri, extrag o experienţă trivială care ar confirma adevărul

zicerii: se întâmpla uneori ca, atunci când Dacia 1300 „beneficia” în service de reglaje fine la motor, caii-

putere, nărăviţi (nu şi nărăvaşi), se transformau în catâri-putere şi, în loc să alerge mai bine, se dedau la tot

felul de pozne de motorizare. Pe de altă parte, motoarele de astăzi reprezintă totuşi „mai binele” la care au

contribuit cercetări, experimente, inteligenţe tehnice şi, evident, ...concurenţa, toate stimulatoare pe calea

înaintării spre...mieux, better, meglio.

MARTIE – O LUNĂ DEDICATĂ FEMEII

Alina COJOCARU

Luna Martie, căreia i se mai spune popular şi Mărţişor, reprezintă prima lună de primăvară când

întreaga natură revine la viaţă, când totul este învăluit de lumină şi culoare, oamenii sunt mai veseli, mai plini

de viaţă, iar bucuria copiilor este nemărginită. Această lună a fost dintotdeauna asociată cu femeia, cu

tinereţea şi frumuseţea; debutând prin oferirea unui mărţişor, însoţit adeseori şi de un bucheţel de ghiocei –

flori ce vestesc sosirea primăverii. De altfel, o simbolistică au şi cele două culori ale şnurului care se prinde de

ÎNTREZĂRIRI 20

mărţişor: roşul simbolizează dragostea pentru frumos, curajul, vitalitatea femeii, în timp ce albul simbolizează

ghiocelul, pacea sau, în alte tradiţii, înţelepciunea bărbatului.

O altă dată dedicată femeii este ziua de 8 martie când se serbează Ziua Femeii pentru a comemora, pe

de o parte, progresul femeilor în societate, realizările lor sociale, economice, politice, iar pe de altă parte,

pentru a combate discriminarea şi violenţa domestică.

Se presupune că Ziua Mamei se serbează încă de pe vremea grecilor antici, deoarece aceştia o serbau în

fiecare primăvară pe zeiţa Rhea, considerată mama tuturor zeilor. O altă atestare datează de prin anul 1800,

când în Anglia, era menţionată Duminica mamei care se serba în a patra duminică de la începerea Postului

Paştelui.

Ziua femeii a fost sărbătorită însă pentru prima dată în ziua de 28 februarie 1909 în New York, în

amintirea unei greve a unui sindicat al femeilor, ce avusese loc cu un an în urmă şi la care participaseră 15000

de femei care cereau un program de lucru mai scurt, salarii mai mari şi dreptul la vot. Angajatele fabricii

americane de textile au declanşat acest protest faţă de condiţiile de muncă, din cauza unui incendiu ce avusese

loc în fabrică şi în urma căruia îşi pierduseră viaţa numeroase muncitoare. În anul 1910, în urma unei

Conferinţe a Muncitoarelor de la Copenhaga; conferinţă la care au participat peste 100 de femei din 17 ţări, s-

a stabilit ca Ziua Femeii să fie sărbătorită în aceeaşi zi peste tot în lume, însă nu se stabilise o dată anume.

Abia pe 19 martie 1911 a fost sărbătorită pentru prima dată ziua internaţională a femeii.

A mai existat o etapă în instituirea unei zile dedicate femeii care a fost adoptată în anul 1977 printr-o rezoluṭie

a Adunării Generale a ONU (Organizaṭia Naţiunilor Unite), care a sărbătorit pentru prima dată Ziua

Internaţională a femeii pe 8 martie în 1975; an ce a fost proclamat Anul Internaţional al femeilor

(https://wikipedia.org). În anii următori, această Organizaţie s-a implicat în diverse acţiuni pentru

îmbunătăţirea condiţiei femeii în societate şi pentru combaterea oricărui tip de discriminare. Există şi ţări în

care nu se serbează această zi.

În România de Ziua Femeii se pune accent pe ideea de mamă, în ciuda faptului că Ziua Mamei,

precum şi Ziua Tatălui au fost legiferate ca sărbători începând cu anul 2010; lege aprobată de Senatul

României în luna iunie 2009. Conform acestei legi, Ziua Mamei se va sărbători în prima duminică a lunii mai,

iar Ziua Tatălui se va sărbători în a doua duminică a lunii mai; rolul acestor zile fiind acela de a sublinia

importanţa fiecăruia dintre cei doi părinţi în viaţa de familie şi în universul copilului.

În ţara noastră ziua de 8 Martie reprezintă pentru toate doamnele şi domnişoarele un prilej de bucurie; este o

zi în care bărbaţii dăruiesc flori şi cadouri soţiilor; copiii dăruiesc mici daruri şi felicitări mamelor, bunicilor;

doamnelor educatoare, învăţătoare sau profesoare; în şcoli se organizează serbări.

Chipul mamei, al femeii, în general, este omagiat şi în operele unor mari scriitori şi poeţi (precum Mihai

Eminescu, G. Coşbuc, O.Goga, Şt.O.Iosif, Arghezi, N. Stănescu ş.a.), ceea ce denotă rolul important al femeii

înt-o familie. A fi mamă reprezintă cea mai mare bucurie, mândrie şi cea mai încântătoare menire a femeii pe

acest pământ, fiind înzestrată de Dumnezeu cu acest minunat dar de a zămisli. Ea este cea care se ocupă de

creşterea şi educaţia copiilor săi, ea îi îngrijeşte când sunt bolnavi, îi învaţă primele cuvinte, îi ajută să facă

primii paşi, îi încurajează când le este frică sau când nu au încredere în propriile forţe,le insuflă gustul pentru

frumos, pentru adevăr, îi invaţă să fie oneşti, sensibili şi credincioşi, fiind întotdeauna gata de a se sacrifica

pentru binele copiilor săi, a familiei sale.

În operele populare, cum ar fi doinele şi baladele, este exprimată cu simplitate şi emoţie dragostea

mamei pentru copilul său. În balada populară „Mioriţa”, mama este înfăţişată sub chipul unei femei bătrâne şi

îndurerată care îşi caută fiul despre care nu mai ştie nimic: „Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mândru

ciobănel/ Tras printr-un inel?/Feţişoara lui/Spuma laptelui,/Mustăcioara lui,/Spicul grâului,/Perişorul lui,/Pana

corbului,/Ochişorii lui/Mura câmpului?”. Se remarcă şi faptul că, în faţa morţii, fiul îşi dezvăluie dragostea şi

grija pentru măicuţa bătrână căreia încearcă să-i ascundă crudul adevăr pentru a nu o mâhni: „Iar la cea

măicuţă/ Să nu-i spui, drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea”. Folclorul românesc cuprinde diverse specii

literare în care este adus un omagiu mamei, cea mai dragă fiinţă din viaţa fiecărui om. Astfel, iubirea

necondiţionată a mamei şi grija asiduă pentru copii reiese din cântecele de leagăn, din oraţiile de nuntă şi chiar

din bocete; mama fiind fiinţa care suferă când copiii săi sunt nefericiţi, se bucură când aceştia sunt veseli şi

împliniţi, le vorbeşte cu blândeţe sau îi ceartă când greşesc.

Imaginea mamei ocupă un loc aparte în literatura marilor scriitori clasici. În nuvela „Moara cu noroc” a

lui Ioan Slavici, Ana este o tânără soţie şi mamă a doi copii, este foarte blândă cu copiii săi pe care îi iubeşte

ÎNTREZĂRIRI 21

mult; iar în romanul „Mara”, personajul principal este o văduvă cu doi copii (Persida şi Trică) care munceşte

din greu pentru „sărăcuţii mamei”, încercând din răsputeri să le asigure acestora un viitor bun.

Marele povestitor Ion Creangă este, de asemenea, un mare admirator al mamei sale, Smaranda

Creangă, care este prezentă în întreaga operă „Amintiri din copilărie”, aceasta contribuind foarte mult la

formarea povestitorului. Fiind o femeie înţeleaptă şi-a dorit enorm şi a făcut tot ce a putut pentru ca fiul său să

devină preot. Creangă îşi aduce aminte de mama sa ca fiind o femeie foarte blândă, care s-a purtat cu el cu

tandreţe şi iubire pe tot parcursul copilăriei sale: ,,Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii,

pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi

mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochii-i cu drag ! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei

am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a

pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău”. Copil fiind credea că mama sa este înzestrată cu puteri supranaturale: „Și

mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele

dintre nori după o ploaie îndelungată: ”Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta

vremea” şi vremea se îndrepta după râsul meu...Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram

feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe

deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei;

închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele sau

vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: ”Na, na!” şi îndată-mi trecea durerea...”.

În schiţele „Vizită” şi „D-l Goe”, I.L.Caragiale evidenţiază un alt tip de mamă şi anume, o mamă mult prea

permisivă, superficială, care îşi răsfaţă fiul peste măsură, înfăţişând educaţia greşită primită în familie.

Din cele prezentate anterior reiese că femeia şi, în special mama, trebuie să fie întotdeauna respectată,

iubită, protejată, întrucât ea reprezintă sufletul unei familii; atunci când femeia este fericită întreaga casă este

plină de veselie şi armonie; prin bunătatea, toleranţa şi înţelepciunea sa va ţine întotdeauna familia unită.

Mama înseamnă iubire necondiţionată, sprijin, prietenă bună, îndrumător şi sacrificiu. Prin urmare, cei ce încă

mai avem o mamă pe acest pământ trebuie s-o respectăm, să o ajutăm, s-o iubim enorm, deoarece această

fiinţă minunată este ca un înger coborât din cer pentru a ne ocroti: „O, mamă, dulce mamă…”, cum foarte

frumos scria marele poet Mihai Eminescu.

La mulţi ani binecuvântaţi tuturor doamnelor şi domnişoarelor!!!

într-o zi…

într-o zi o să ajungi la mine, spuneai să apar ca-n poemele lui Ady Endre la gura sobei

ca o fetiţă de zăpadă ce doar prin vise-ar mai fi... cu Leda de mână.

măcar înalţă ceva, înalţă un zmeu pentru a te şti

lângă marea unde te-au cântat mai mereu, şi să îţi scriu pe frunzele toamnei ceva de iubire,

draga mea, Annabel Lee! din cer ar fi plouat cu mistere, sau ar fi nins–aş zice. nu doar din alte lumi scrisori să-ţi pot scrie cu braţele întinse şi eu veneam uneori încă o dată la sânu-ţi mă-mbie -

la fântâna viselor unde tresăreai, mă chemai draga mea, Euridice!

acum, măcar imploră vântul să nu ne ajungă

când cocoşii vor cânta nefiresc şi-om fugi - fiindcă întro zi voi porni în secret vânătoarea

ţi-am zis, Lorelay! gonind visele pe tărâmuri străine; măcar să mă pierd tulburat în cei codri şi într-o mie de nopţi tu să-mi spui şi povestea printre copacii cei albi, printre copacii cei negri

cum m-am pierdut prin pădurea nebună pentru totdeauna... cu tine.

ca de pe pusta maghiară, de oriunde

Tudor Cicu

ÎNTREZĂRIRI 22

L I T E R A T U R Ă

CRITICA CRITICII

Gheorghe POSTELNICU

Jurnalişti, profesori, pensionari, unii scriitori buzoieni de astăzi găsesc resurse să practice şi critica foiletonistică

sau de întâmpinare, aducând în această specie aparte pasiune şi multă, multă admiraţie faţă de cărţile prezentate. După

doi-trei ani ei se decid să-şi strângă articolele publicate în revistele din Buzău şi din judeţele înfrăţite, dovedind, încă o

dată, că textele s-au născut sub presiunea simpatiei faţă de autori, excluzând ideile polemice, mimând opinia critică,

folosind o tonalitate diferită faţă de stilul propriilor producţii. Relansaţi periodic în postura de foiletonişti, în care nu se

dezic de bunăvoinţă şi de păcatul acordării superlativelor, stimabilii noştri confraţi se răsfaţă în comentariul rapid, de

inspiraţie jurnalieră, impresionând prin energie intelectuală, prin putere de muncă şi prin multilateralitate. Notaţiile

scurte, impuse, de cele mai multe ori, de spaţiul tipografic redus, medalioanele literare, crochiurile sugerează posibilităţi

de interpretare, limpezesc una-două tendinţe, nu mai multe, fără să fie vreodată reluate în lucrări de sinteză despre

naţional, particulari şi generali, modernism, postmodernism, clasicism, realism. În acest fel, raporturile dintre critică şi

creaţie plutesc la suprafaţă, într-un pedagogism provenit din convieţuirea criticului cu sedimentele admiraţiei şi ale

bunăvoinţei. La urma-urmei sunt simpatice amabilităţile, ca şi insaţiabila sete de complimente a fiecăruia, colorând

narcisismul infiltrat în pana creatorului şi în cea a criticului. Se vorbea cu ani în urmă, se vorbeşte şi astăzi, de o critică

ocazională, legată strâns de obiectul artistic, îngăduitoare, subordonată, pentru care nu există diagnostic negativ,

încurajând mediocritatea şi impostura. Cealaltă critică trăieşte prin ea însăşi, prin lucrările monografice şi cele de

sinteză, atingând alte trepte ale creaţiei.

Desigur că foiletonistul comentează cărţile care îi cad în mână, cele dăruite sau primite, destul de rar, prin poştă.

Nu „se bagă” la cărţi grele, nu îndrăzneşte, resursele sale de analist neobservând linia orizontului. Formula sa este de a

răzbate printre fragmente, printre autori total diferiţi ca formulă şi mesaj artistic, menţinând, cu fiecare în parte, relaţii

cordiale. Scrise îngrijit, cu invocata căldură a simpatiei, textele pot fi o dovadă a afirmaţiei că cel puţin în literatura

contemporană, critica de întâmpinare nu trebuie să se simtă inferioară în faţa creaţiei pe care o alintă.

În cele mai multe situaţii, foiletonistul rămâne aproape de text. Inconfortul apare când extinde comentariul spre

microeseu, faţă de care nu are disponibilităţi. Cu afirmaţii fără relief, cu mirări şi adulări, dar cu abuz de culori,

foiletoanele din revistele culturale luminează efemer cărţi intrate repede într-o uitare meritată sau nu, fără să tulbure

conştiinţa cititorului. Sunt încărcate de blândeţe şi melancolie amintirile noastre ce refac psihologia lecturilor

adolescenţei, când „Contele de Monte Cristo”, „Căpitan la 15 ani”, „Toate pânzele sus” îmi trezeau emoţii ingenue şi

bucurii candide care mă încredinţau întrutotul imaginarului fără sfârşit. Mai târziu, în ultimii ani de liceu şi în studenţie,

am fost învăţat să citesc altfel, pentru că altele erau criteriile, esteticul aflându-se pe primul plan. Începând să realizez

recenzii şi cronici, încurajat de maeştrii facultăţii şi ai revistelor literare, am început să citesc în alt mod: fără grabă, cu

creionul în mână, subliniind, încercuind, notând pe marginile paginii. Fără sentimente, uneori fără plăcere. Cu atenţie şi

răspundere. Nu este un capriciu, ci un sacrificiu asumat. De fapt, rareori întâlnim în zilele noastre critici posaci,

răuvoitori, în conflict cu actul critic, dar şi cu literatura în ansamblul ei. Pe de altă parte, trebuie făcută distincţia dintre

cronicari şi critici. Cronicarul poate vedea valoare şi geniu acolo unde nu există, este amabil şi binevoitor. Criticul

integrează opera analizată într-un ansamblu, într-o tendinţă, într-un curent. El nu încheie analiza cu „cel mai”, „cea

mai”, ci cu un „da” sau un „nu”. Dar şi criticul şi cronicarul citesc cu „sensibilitate contemporană”, scoţând în evidenţă

mesajul estetic al unei opere. Autorul de sinteze şi de monografii aduce la lumină statui de bronz pe ogorul fertil al zilei

de azi, primind o interpretare nouă şi o viaţă nouă.

Cronicarii buzoieni (4-5 cu activitate permanentă) manifestă o prospeţime a receptării care ajută ideile să se

îndrepte spre o viziune critică. Ne găsim în faţa unor lucrări corecte în afirmaţii, utile, echilibrate în toate componentele,

dar lipsindu-le relieful, fapt care prăbuşeşte demersul într-un loc ştiut dinainte. Stilistic, abundă sintagmele uzate,

precauţia excesivă, refugiul salvator în citate şi în părerile de circulaţie notorie. De multe ori citatele sting vocea timidă

a foiletonistului, amintind de stilul lui Eugen Barbu, din „O istorie polemică…”. Supraîncălzit de o flăcăruie, cronicarul

consacră un spaţiu prea mare unei lucrări „minuscule”, stabilind filiaţii hilare. „Specializaţi”, mai cu seamă în analiza

poeziei, dată fiind abundenţa editorială a acestui gen, tocmai aici se vede mai uşor inadecvarea. Poezia este evaluată

exclusiv tematic, fără să se prezinte motivaţia filozofică a atitudinii poetului, fără să descrie relaţiile de continuitate şi

raportările de rigoare. Cele mai bune foiletoane se înscriu în formula unei analize care trăieşte din adaosul de notaţii la

tema cărţii. Cum afirmam anterior, rareori cronicarul îndrăzneşte să se distanţeze eseistic de obiectul adorării sale.

Rezultatul? Însemnări, note rezumative, fişe. Expresii de necontestat ale bunului-simţ. Pentru că acţionează cu

premeditarea că tot ce se tipăreşte este valoros, în virtutea unor sentimente la care nu poate renunţa, ele sunt expresii ale

bunăvoinţei. Se va înţelege, din paginile care urmează, că afirmaţiile noastre îi au în vedere pe alţii, dar şi propria

noastră persoană literară…

ÎNTREZĂRIRI 23

L I R I C E DEBUT – Stelian STANCIU

«M-am născut la data de 02.11.1948 în satul Brăeşti, judeţul Buzău. Mi-am început studiile la Şcoala Gimnazială

Brăeşti (1955-1962), am continuat la Liceul Teoretic Real Covasna (1962-1966) şi am terminat Facultataea de matematică în

Braşov (1969). De la 01.09.1969 am fost titularul catedrei de matematică de la Şcoala Gimnazială Brăeşti, de unde am ieşit la

pensie în anul 2013. Toata viaţa mi-a plăcut să fiu prietenul oricui mi-a permis. Cochetez cu rimele, fără a gândi vreodată ca

am veleităţi de poet. Timid, fără prea multe speranţe, trimit spre apreciere câteva, “poezii simţite”».

Orfani de copii Dor

O viaţă trăită în sat românesc, Aş dori să îi colind Că-n ţara mea frate cu frate

Pe mulţi am auzit că asta îşi doresc; În braţe să îi cuprind, Se duşmănesc până la moarte

E linişte, aer, păsări ce cântă Dar s-au dus de pe pământ Din lucru de nimic, vecinii

Şi fânul în floare dulce te-ncântă, Şi cu mine nu mai sunt... Se hărţuiesc tot ca şi câinii.

Dar destui părăsiţi în drum vei găsi Ies în noapte şi privesc

Lipsiţi de căldură, orfani de copii. Stelele ce strălucesc… Plânge sufletul din mine…

Deodată, luceşte-o stea Că-s tineri mulţi fără repere

De baţi la o poartă, păşind în casă, Sunt convins că-i mama mea. Şi nu mai îndrăznesc să spere

Îţi zice cu respect să stai la masă. Lângă ea zăresc o alta Că viitorul lor, desigur,

Pe perete-n faţă, o icoană-n cui Parcă îmi zâmbeşte tata... Stă ca pe creanga sa un mugur.

Şi-o fotografie a băiatului, Trupul mi se încălzeşte

Atunci când se roagă nu vor mai simţi, Inima în piept zvâcneşte Plânge sufletul din mine…

Că au rămas doar ei, orfani de copii. Întind mâna către cer, Că se duc unii-n uşi străine

Celelalte stele pier Concediu să-şi facă mai bine,

Te-opreşti la o bancă pe uliţă-n sat, Cele două mă mângâie Că nici măcar nu vor să spună

Unde s-au strâns femei care stau la sfat Şi cu dragoste mă-mbie Că sunt de naţie română.

Care mai de care stă şi povesteşte Îmi spun să n-am grija lor

Că niciun copil ca al lor nu este, Se hrănesc cu al meu dor. Plânge sufletul din mine…

Durerea lor mare, atunci vei simţi, Amândoi îmi mulţumesc Că n-am de la Dumnezeu puteri

Că au rămas doar ei, orfani de copii. Că de ei îmi amintesc! Să strig la toţi că nicăieri

Lacrimi curg din ochii mei N-ai bucurii şi nu ai hrană

La bar, la terasă un bărbat la masă Din iubire pentru ei Cum ai la sânul ţării-mamă!

Bea, vorbeşte, cântă, de nimic nu-i pasă Şi discret le fac cu mâna,

Al său copil unic s-a accidentat Spunându-le: ,,Săru’mâna”! Dus în altă ţară, la străin argat

El şi cu soţia veşnic vor trăi

Cu inimi amare, orfani de copii. Plânge sufletul din mine

Tril de păsărele se înalţă-n cer Plânge sufletul din mine…

Se unesc în cântec, parcă toate vor Că ţara mea e terfelită,

Să aline dorul tuturor din sat Puţin câte puţin vândută,

Pentru toţi copiii care au plecat Că în mormânt se zbat străbunii

Să le pună-n inimi speranţa de-a fi Că iarăşi ne vor ţara ,,unii”.

Şi să nu se creadă orfani de copii.

Plânge sufletul din mine…

Noaptea liniştită se aşterne lin Că toţi aleşii la putere

Şi dorul de copii se duce-ntr-un suspin Strâng ca hârciogii bani, avere,

În visul lor apar copiii acasă, Că, astăzi, puiul e mai mare,

Ce sunt nerăbdători să stea la masă; Uitând găina clocitoare.

Camerele-s pline de nepoţi zglobii

Şi parcă nu mai sunt orfani de copii. Plânge sufletul din mine…

ÎNTREZĂRIRI 24

Elena Rusen

Copacul mi-a rămas Mă-ntind pe ramurile de la poale.

Mă învelesc cu frunze de măslin.

Mă leagănă copacul meu cel mare,

Mă schimbă-n liniştea...după suspin.

Mă povesteşte stelelor înalte,

Cu vârful lui de vânt tremurător,

Mă lasă Lunii albe, să mă şteargă

De toate umbrele ude de dor.

O pasăre, ca noaptea, cenuşie,

Din pom în pom, un dor înaripat...

Câte-a visat în vechea colivie,

Şi ea şi Luna...mute le-au păstrat.

Parfumul blând de dimineață nouă Pe-aripile subţiri va culcuşi. Va cuibări aici şi-un bob de rouă, Din chipul adormit, mă va trezi. Voi aşeza piciorul alb în iarbă, Voi lua grădina verde pas cu pas, Voi aştepta, în pom să crească roade,

Fără să-ntreb: "cât zbor a mai rămas?". Ce linişte mi-ai înverzit !

Îţi mulţumeşte timpul meu,

Ai pus o albă-nvelitoare

Pe spaimele trezite-n vremi,

De rătăciri, prin căutare.

Dac-am născut grăbiţi o clipă,

Şi-aceea crâncen a durut,

Închidem în bandaje timpul

Cu chip rănit de un minut.

Îmbrăţişăm drumul la loc,

Atât de mult l-am căutat!

Când s-au stins ploile în foc,

Din abur, pasărea s-a ridicat

Când pe sub Soare, când la nori

Mă voi ruga la ploi să nu revină,

Adun doar roua dimineţii în ulcior,

Am de udat o floare-a-liniştii, la rădăcină.

S-a născut în data de 13 septembrie 1975, la

Corabia, judeţul Olt. A absolvit Facultatea de Filologie,

secţia Lingvistică, din cadrul Universităţi Tirana, Albania

(2001). În 2003, în cadrul aceleiaşi universităţi, obţine

diplomă de Master în lingvistică.

în umbra tăcerii

în fiecare sertar al fiinţei mele

există amintiri

dezordonate, aruncate de-a valma

agăţate de simplitate sau profunzime

singulare, comune

reci şi calde şi înnodate

lacrimile

pentru cel ce

fără sfială

va trage de ele

în fotografii va fi primăvară

cu toţi liliecii înfloriţi

în cuvinte ninsoare şi

vifor şi cerbi obosiţi

trupul deşurubat

străin fiindu-mi

de vântul luminii

va fi purtat

prin memoria voastră

umbra mea

va fi litera şi plânsul şi

dorul şi râsul

pas de voal

peste rana tăcerii

inicvitate rodindu-mi dorurile

în timp fără timp

rămas fum fără memorie din noi se rup şi

mă destrămam se risipesc virgule.

de înfrigurarea plecării din cele de sus, cade moarte

gerul ardea pe cele de jos se aşterne uitarea

tămâia albastră. curând bat clopotele

te-ai întors înmiresmată luminii de întuneric de iubire muţenia trânteşte uşa degetele tale m-au întrupat rezidirii mele.

ÎNTREZĂRIRI 25

UN BOEM PÂRSCOVEAN – Vlad PANAIT

STIGMAT

Ceasuri de noapte se frâng pe masă-n verandă,

Regrete târzii îmi plâng sub condeiul din palmă,

Zadarnic pătimit-am citind mii de tomuri,

Şi-n van m-au strivit Judecăţi de Apoi pictate pe domuri.

E atâta tăcere de-mi aud inima cum bate în coastă,

Iar durerea din ea mă întreabă cum să iasă,

I-am şoptit că răspunsul e să-mi părăsească stigmatul,

Căci eu sunt prea slab, prea trist, prea greu mi-e păcatul.

De-aş şti unde-i ascuns sălaşul păcii din noi,

Chiar de-ar fi îngropat la capătul lumii în vreun zăvoi,

L-aş căuta toată viaţa fără de odihnă,

Măcar la sfârşit să-mi aşez acolo sufletu-n tihnă.

Aprins-am candela-n icoană, poate nu mi-o mai fi aşa pustiu,

M-am săturat ca mereu pribeagul nopţilor albe să tot fiu,

Dar Fecioara şi Pruncul privesc în altă parte,

Şi tot un pustnic sunt în liniştea de moarte.

Doar lumina blândă pogorâtă din lampă,

Şi parfumul din pomi adus cu adierea lor caldă,

Îmi mai mângâie un pic sufletul de sihastru,

Cernându-mi în norii sufletului un petic albastru.

(19 aprilie 2018)

VALS PIERDUT

E prea tăcere…valsul iubirii noastre demult a amuţit,

Nici faldurile din ferestre nu mai adie,

Viori tac răsfirate lângă pianul prăfuit,

Doar într-un colţ pictura ta încă e vie.

Câteva note încremenite pe o partitură,

Dansează tainic, legănate în dans tăcut,

Cu paşi suavi, îngemănaţi într-o măsură,

De care doar noi doi, cândva, am ştiut.

Pe micul podium, de unde bătrânul dirijor,

Frenetic, îşi strunea virtuozii odată,

A mai rămas doar fracul în decor,

Lângă bagheta din alte vremi uitată.

Unde e valsul ce plutea în noi cândva,

De paşii ni-s pierduţi prin alte locuri?

Oare mai străluceşte o clipă privirea ta,

Când vreun scripcar îl cântă pe alocuri?

ÎNTREZĂRIRI 26

CRONICAR

TENTAŢIA AMÂNĂRII UNUI ROMAN RURAL AL DURERILOR ÎNĂBUŞITE

Tudor CICU

Petre Rotaru-Colți se înfăţişează cititorului cu un volum de proză scurtă,

intitulat „Povestiri de seară”, ed. Editgraph, 2018 (232 pag.), prin care cititorul este

invitat să participe, ca la o șezătoare, la lumea strânsă în colecția de amintiri a unui

povestitor matur în marginea celor trăite și văzute pe spirala vieții. Și totuși, volumul

pare a amâna, deocamdată, tentația scrierii unui roman rural a durerilor înăbușite, a

unor oameni trăitori cu vâlvătaia himerelor și a viselor, într-un sat de munte

(Muscelu-Cărămănești), cu credința că le va scoate din matca unei „nepăsătoare

uitări”. Petre Rotaru-Colți își cucerește cititorul atât prin povestirea propriilor isprăvi

din anii copilăriei (prin gura personajului Aurel), cât și prin evocarea atmosferei

misterioase a celor ce se întâmplă în acel colț de lume. Dar și a atmosferei ca de basm a satului de munte, cu

oamenii, obiceiurile și tabieturile lui. În cele 117 povestiri, ale volumului de proză foarte scurtă, există un

transfer permanent de stări, reflecții și sensuri neputând trasa o graniță până unde autorul lucrează cu

anecdota, pilda sau comentariile cu tâlc asupra vieții personajelor narate care își cer dreptul la ascultare cât şi

la o judecată dreaptă. O carte de suflet, greu de povestit, însă, menită să capteze cititorul prin tristeţea şi

morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic,

peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit.

Bun portretist, autorul dovedește o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului, cu

anumite excepţii nesemnificative în ansamblul acestui volum dar, în mod evident, interesat de procedeele

povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor („cărora știe să le citească întortocherile sufletelor și le

trăiește dramele” – după prozatorul Titi Damian), deşi pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor

de nesofisticaţi, asupra acelor personaje care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate

de acestea se finalizează doar prin deducţie.

„Nu știu de ce este atât de greu să scrii o poveste, știi conținutul, dar nu știi cum să începi”, ni se

destăinuie cu prima povestire „de seară”, intitulată chiar așa, Poveste, dar întâmplarea redată mai apoi, te ține

cu sufletul la gură prin numeroasele dezvăluiri despre istețimea țăranului de la munte (vezi și „Vijelia”,

„Alegerea” etc…). În altele, autorul ține să ne amintească, în evocări atât de vii, că viața fără drame nu există,

nici când e vorba despre dragoste („Dragoste oarbă”), nici când e vorba de destinul ancestral („Iubirea întru

Domnul”). Nararea curge fluent, ca și cum secvențele de viață se petrec sub ochii povestitorului, fie

întâmplări relevând credința omului de la țară („Ceasul cel rău”; „Pisica neagră”), fie corespondența între

vise și tot felul de întâmplări din viața omului („Fata din vale”: „Ce-o fi fost aia?”) și care, cred oamenii, stau

sub semnul ursitelor rele, de se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului otrăvit cu tot felul de

clevetiri şi gânduri negre. Dar, și pare evident, în toate aceste povestiri sunt înfrângerile unor destine dintr-un

colţ de lume părăsită uneori de Dumnezeu, alteori, chiar sub privirea Celui-de-Sus, și cam ceea ce se petrece

pe pământ, între oamenii satului de munte, stă tot sub semnul unor glume „care mai de care” și pe care

oamenii simpli şi le fac între ei din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătoare ale realităţii în care trăiesc.

Povestirile „de seară” ale lui Petre Rotaru-Colți au acea adresare directă unui cititor virtual, precisă și

firească pentru un orator care începe să depene o istorisire mai veche și demnă de atenție (vezi: „Cuiul”;

„Fata din vale”; „Ruga”), povești care au câte o anecdotă la bază. Nu lipsesc poveștile zămislite pe seama

unor comori (vezi: „Lemnul de nuc”), ori întâmplările care fac cât o pildă bună (ex: „A fost odată”; „Fiul

risipitor”), cum nu lipsesc glumele proaste făcute între locuitorii satului (ex: „Proba”).

Astfel de abordări ale prozei întâlnim la prozatorii analitici, dar autorul se detaşează de această specie

literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a

se pierde în teorii. Atenţia sa este îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind,

este pecetluită de o eleganţă acaparantă asupra cititorului și doar morala e totdeauna una înaltă, superioară

convenţiei sociale. Iar Petre Rotaru-Colți mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin

malaxoarele caznelor și pe de altă parte are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există

ordine şi că prozele nu dau soluţii ci numai deducţii, după citirea unor întâmplări fără o prea mare

ÎNTREZĂRIRI 27

însemnătate. Iată și astfel de texte scurte cu intenția de a scoate din ele ceea ce e esențial: viața și firescul

(vezi: „Idilă”; „Postul”; „Ambiția”; „Prașila”; „Sârma”; „Ileana”; „Ilisei ăl bătrân”; „Târgul”; „Soacra

cu trei nurori”; „Inima”; „Lupchii, măăăi!” etc…). Să mai amintim că multe dintre aceste povestiri vin și

din memoria colectivă a satului și au câte ceva ce amintesc de pomelnicele oamenilor de la țară și rostite de

preot în biserică, precum și rădăcini în legendele vechi ale locului din care a descălecat autorul și amintite

aici, „cu regretul că viața trece, iar casele din Muscel rămân, una câte una, pustii”, fiindcă e în aceste

„povestiri de seară” o lume de oameni necăjiți, cu greutăți de tot felul, dar o lume care a fost, cu mirajul ei, iar

după asta, acum în zilele noastre, pare că a aparținut de lumea poveștilor. Și conchide trist, autorul: „Acolo

unde au stat ei, acum este islaz, doar câțiva pomi din grădină și din curte au mai rămas pe deal, cășăriile s-

au dărâmat cu timpul” (pag 195). Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul. Monologul

interiorizat al autorului, coparticipant la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul acestor oameni

rămași în durerile lor înăbușite, pe care numai o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt.

„ISTORIA DE LÂNGĂ INIMĂ”

Constantin COSTEA

“Istoria de lângă inimă”, iată o carte fascinantă prin mesajul său, prin sobrietate şi chemare la

cunoaştere. Este, cu adevărat, o carte în care pulsează chiar o inimă mare, plină de dăruire, căldură şi dragoste

pentru oameni, în general, pentru plaiul natal şi pentru comunitatea în care a crescut autorul cărţii, în care

trăieşte şi pe care a slujit-o cu nedisimulat devotament. Experienţa personală ca om vieţuind în comunitate

este cea legată de cunoaşterea acesteia în toate aspectele, chiar şi cele mai intime. Profesorul pârscovean

Dumitru Scoroşanu a aşezat în prezenta carte tot ce a agonisit pe cale personală, prin lectură, prin cunoaştere

ori cercetare. De aici familiaritatea sa cu trăirile altora, cu ideile şi viziunea asupra civilizaţiei locale, naţionale

sau universale. Redutabilul dascăl a sorbit până la ultima picătură din potirul cel înmiresmat al cunoaşterii şi

al înţelepciunii şi acum, iată, a alcătuit această carte de suflet, doborând distanţa dintre faptă şi cuvânt, lucru

pe care nu îl poate face decât un dascăl al satului care a sesizat puterea virtuţilor şi moralităţii acelei

comunităţi. Autorul apare din această lumină ca un ziditor preocupat de împăcarea şi adâncirea întru

frumuseţe şi bunătate a legăturilor dintre oamenii acelui loc. Ancorat în menirea sa de a sluji adevărului şi

luminii întru înnobilarea semenilor săi, autorul a devenit un om al trudei drepte şi cinstite. Universul cărţii este

Pârscovul, minunat colţ de ţară românesc, loc unde vieţuieşte plenar condiţia omului simplu, măreţia şi

frumuseţea lui, fapta creatoare bogată şi neîntreruptă, începută de timpuriu, cu mii de ani în urmă.

Comunitatea evocată de profesorul Dan Scoroşanu se distinge printr-o prospeţime sufletească plină de

candoare, născută parcă în zodia bucuriei netrecătoare. Cartea de faţă are meritul de a-l ridica pe cititor la

starea de bucurie, de a-l elibera din condiţia de lâncezeală şi oboseală pe care grijile îndelungi şi deriva

societăţii de azi le favorizează. Prima constatare este descrierea naturii, a cadrului fizico-geografic al

Pârscovului; dealuri şi văi de o neasemuită frumuseţe, păduri, animale, păsări şi flori. Profesorul Scoroşanu

demonstrează, cu modestia şi bunul simţ al omului trecut prin multe încercări că astăzi, mai mult ca oricînd,

avem nevoie de minţi senine şi luminoase, de creatori pătrunşi de bucuria adevărului de fiecare zi. Cititorul

pasionat de carte, omul, în general, are nevoie de căldura înaintaşilor, de trăirile şi pildele acestora, de

sacrificiul şi de dramatismul celor care s-au petrecut pe aceste plaiuri mustind de istorie. Mai departe, şi cartea

demonstrează acest fapt, omul mai are nevoie să simtă zvâcnind în grai şi slovă toată povestea lui în istorie şi

în univers. El se hrăneşte şi îşi astâmpără setea din pâinea şi izvorul care sălăşluiesc în cuvântul care mângâie

sau taie în carne vie până la sângele gâlgâitor al dreptăţii şi al adevărului.

Cartea este o enciclopedie a Pârscovului şi a satelor componente ale comunei, unele dintre ele foarte

vechi, astăzi agonizând în uitare şi tăcere. Autorul are o abordare totală asupra tuturor aspectelor existenţei la

Pârscov; economie, societate, viaţă politică, învăţământ, viaţă religioasă, sănătate, raporturi interumane. Vom

întâlni în carte familii foarte vechi din Pârscov, dascăli, medici, preoţi, artişti, ofiţeri, oameni de bine. Toate

aceste personaje cu care comunitatea locală se mândreşte sunt prezentate într-o lumină caldă, jovială,

îngăduitoare, încărcată de afecţiune. Fiind dascăl, şi încă unul de excepţie, autorul cărţii se apleacă cu

meticulozitate asupra istoricului învăţământului la Pârscov, aducând în actualitate figurile unor dascăli care au

avut o contribuţie remarcabilă la ridicarea şcolii pârscovene. Capitolul “Cercetări arheologice pârscovene” ne

dezvăluie o altă latură a personalităţii profesorului Scoroşanu, aceea de pasionat cercetător al istoriei străvechi

şi vechi a zonei Văii Buzăului şi în special a Pârscovului. Studiul arheologic al profesorului Scoroşanu

ÎNTREZĂRIRI 28

demonstrează, pe temeiuri ştiinţifice, strălucit argumentate, vechimea şi continuitatea vieţii materiale şi

spirituale la Pârscov. Ceea ce surprinde este nu numai pasiunea sa pentru arheologie, lucru rar întâlnit la un

profesor din mediul rural, ci rigoarea ştiinţifică, argumentaţia pertinentă, conformă cu adevărul istoric şi

neliniştea constantă a autorului de a descoperi lucruri deosebite, spectaculoase şi relevante. Admirabilă este

procedura de integrare a invetigaţiilor şi a cercetărilor sale în istoria străveche şi veche a neamului românesc

şi a zonei subcarpatice a Văii Buzăului. Cercetările profesorului Scoroşanu sunt realizate după toate rigorile

ştiinţei arheologice, fără speculaţii sau concluzii lipsite de temei, hazardate. Ca profesor de istorie îmi exprim

deplina admiraţie faţă de intreprinderea bunului meu coleg şi prieten realizată pe acest teren “minat”. Iată,

cititorule, o carte binecuvântată de care tu ai mare nevoie. Ea te va lumina şi te va face mai bun, mai

credincios şi mai încrezător în tine.

Citind-o vei iubi şi mai mult Pârscovul şi pe oamenii săi!

DOCUMENTELE PÂRSCOVULUI Ilie MÂNDRICEL

10

1645 octombrie 12

Bratul sin Negulici ot Cândeşti vinde boierilor Cândeşti pământuri. (Extras pentru a evidenţia scriitorul actului).

Adecă eu Bratul, feciorul lu Neguleci din Cândeşti, scriu şi mărturisesc cu acesta al mieu zapis, ca să fie de

mare credinţă la mâna lu Negoiţă peharnic şi a lu Gherghe spătar şi a lu Moisi spătar, cum să se ştie că le-am vândut 2

păm(ân)ture den moşul Calin şi den partea procicănească de la Stepan iar 2 pământure, şi iar den partea procicănească

de la Negruş, 3 pământuri. (...)./ A scris popa Oancea din Târcov. (...).

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/94. Orig. rom., hârtie, 16 x 20 cm.. Ediţii: D.R.H., 30, p. 343-344

1645 octombrie 12

Nedelco şi alţii vând boierilor Cândeşti 2 roţi de moară. (Extras pentru a evidenţia scriitorul actului).

Adecă eu, Nedelco şi cu nepotu mieu, Negul şi Dumitru şi Bolea, nepoţii Bolei din Cândeşti, scriem şi

mărturisim cu acesta al nostru zapis ca să fie de mare credinţă la mâna lu Negoiţă peharnic şi a lu Gherghe spătar i

Moisi spătar, cum să se ştie că le-am vândut 2 roate de moară despre uscatu, în vadul moşu(lui) nostru Bolei (...)./ A

scris popa din Târcov, Oancea. (...).

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/95. Orig. rom., hârtie, 16,5 x 20,5 cm.; pecete în tuş.

Ediţii: D.R.H. B., 30, p. 344-345

1646 mai 19

Muşa şi Ivana, fiicele lui Dobrăvoiul, vând lui Negoiţă paharnic un pământ la Cârlomăneşti. (Extras pentru a

evidenţia scriitorul actului)

Adecă eu, Muşa, fata Dumbrăvoiului din Cârlomăneşti, scris-am zapisul mieu, ca să fie de mare credinţă la

mâna lu Negoiţă peharnic, cum să se ştie că i-am vândut 1 pământ în câmpul Cârlomăneştilor, den partea Pitilicăi,

deriptu 200 de bani gata. ( ... )./ A scris popa Oancea din Târcov. (...).

B.A.R., Doc. istorice, LXXI/176. Orig. rom., hârtie, 23 x 20,5 cm.. Ediţii: D.R.H. B., 31, p. 162-163

1646 mai 20

Tatul al lui Drăgănel din Pârscov vinde lui Şerban din Trestia şi fraţilor lui partea sa de moşie din sat. Cu un

adaos că zapisul au ieşit rău, fără parte, biruit de cărţi domneşti, dându-se totuşi stânjenii cumpărătorului.

Adecă eu, Tatul lu Drăgănel den Pârscov, scris-am acesta al mieu zapis, cum să fie de mare crédinţă la mâna lu

Şerban din Trestiia şi a fraţilor lui, anume: Creţotă şi Lepădat şi popa Mihaiu, cum să se ştie că le-am vândut partea mea

de moşie den Pârscov, jumătate, de preste tot locul, den apă, den pădure, den şezutul satului, derept ughi 25, ca să fie lor

moşie şi feciorilor şi nepoţilor./ Şi mărturie: Andreiu vătah, Stanciul Ciobotar, Dan, Stoica Bărbosul, Stanciul, Neagul,

Vasilie al popei, Oancea Dănculescul, Manea, Stan Danei, Andreiu grămătic, Vasilie roşiul, Cârstea Dâncă şi satul tot./

Am scris eu, ierei Lăudat de acolo, luna mai 20 zile, în leat 7154 (1646)./ Dumitru al Mih(ii). Popa Eremiia.// Acestu

zapis au ieşit rău, făr de parte, pentru că l-au biruit Stanciul călugărul Huiup şi cu popa Lupul cu doao cărţi domneşti

coajnici, a Mihnii vodă cel Bătrân, feciorul lui Alixandru vodă. Apoi noi, 24 de boiari hotarnici, i-am împăcat

dinnaintea noastră, de a lor bunăvoie şi nu am lăsat păgubaş pre Lepădat şi cu fraţii, ci am zis Stanciului călugărul şi

popei Lupului de i-au dat lui Lepădat şi fraţilor lui moşie dintr-acestu moş ce scrie zapisul, de peste tot hotarul din cap

ÎNTREZĂRIRI 29

în cap, stănjăni cincizăci să şi-i ţie cu bună pace să le fie moşii. Şi pre acest aşezământ şi pace ce i-am păciuit, i-am dat

şi cartea noastră la mâna lor./ (Însemnarea boierilor hotarnici, la altă dată şi de altă mână).

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/20. Orig. rom., hârtie, 14,5 x 20,5 cm.; cop. ib., Ms. 172, f. 19v-20

Ediţii: D.R.H., 31, 2003, p. 165-166

1647 ianuarie 28, Târgovişte

Matei Basarab voievod porunceşte la 6 megiaşi să cerceteze dacă Pârscovenii au moşie la Blăstematele.

Megiaşii adeveritori ai Pârscovénilor şi ai Blăstămăţénilor din judeţul (sl.) Buzău, pe nume: din Târcov, Şteful

şi din Mă(gu)ră, Lupul logofăt şi din Moşăşti, Neg(u)leci şi din Sărăţele, Radul paharnic şi din Moşăşti, Drag(o)mir şi

din Pârscov, Neagul, ca să caute şi să adeveréze aceşti 6 megiiaşi au Pârscovenii moşie la Blăstematele, în Lacure, au n-

au. Şi să le caute şi hotarele şi sémnele pre cărţi. Cum vor afla ei cu ale lor suflete, de vor avea, să le dea, de nu, să

rabde. Zioa de acum în doao săptămâni, să-i strângă acolo, la Iane logofăt la Odobéni./ A scris Dumitru logofet în

Trăgovişti, ghenarie 28 zile, în leat 7155 (1647)./ Io Matei voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/25. Orig. rom., hârtie, 13,5 x 17 cm., pecete aplicată; cop. ib.,

Ms. 171, f. 21v. Ediţii: D.R.H., 32, 2001, p. 42-43

1647 ianuarie 30

Matei Basarab voievod porunceşte la 6 megiaşi să aleagă partea Mănăstirii Verbila şi a moşnenilor din Pârscov.

Aici meghiaşii tocmealnici ai egumenului David de la mănăstire de la Verbil(a) şi ai pop(ei) lu Lăudat şi ai lu

Pătru din Pârşcov din judeţ Buzău, pe nume: din Boziani, Stanciu vătaf şi din Pârscov, Crăciun Tolilie şi din Târcov,

Şteful şi din Pârscov, Ivan vătaf şi Andrei şi din Moseşti, Neagul, ca să caute şi să adeveréze pentru ocina mănăstirii

Vărbila din Pârscoveni, partea lui Tete(a) şi a lui Bucşe, să vază: easte partea de ocină acestor doi oameni ce scriu mai

sus în partea de moşie a popei lu Lăudat şi în partea lu Pătru, au ba. Însă mai adevărat cum vor afla aceşti 6 megiiaşi cu

sufletele lor, pre dreptate şi pre cărţi bătrâne. Şi zioa după Paşti, în sărbători. Ispravnic Zorze mare portar./ Scris luna

ghenarie 30 zile, în liat 7155 (1647)./ Io Matei voevod, cu mila lui Dumnezeu, domn.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/26. Orig. rom., hârtie, 20,5 x 15 cm., pecete aplicată; cop. ib., Ms.

172, f. 21v. Ediţii: D.R.H. B., 32, p. 44-45

1647 martie 30

Şase megiaşi cercetează pricina dintre mănăstirea Verbila şi popa Lăudat din Pârscov pentru partea de ocină a

lui Tetu şi Bucşe.

Adecă noi, 6 megiiaşi pre nume: Stanciul vătaf şi Crăciun Tolilii, din Târcov Şteful, din Pârscov Ivan vataf şi

Andreiu, din Moşeşti Neagul, care am fost luaţi pe răvaşe domneşti cu portar de egumenul David din mănăstirea

Vorbilii şi de popa Lăudat şi de Pătru din Pârscov, ca să căutăm şi să adevărăm partea de ocină a mănăstirii Vorbilii,

partea lui Teatu şi a lui Bucşe, să videm easte partea di ocină (a) acestor doi oameni în ocina popei lui Lăudat şi a lui

Pătru, au nu easte./ Deci noi, dupe porunca mării(i) sale, domnului nostru Mateiu vodă ne-am stre(n)su toţi la un loc,

dempreună şi cu sluga mării(i) sale lui vodă, Zorze al doilea portar şi am întrebat oameni bătrâni cu carte de afurisanie a

piscupului Ştefan ca cine va şti să mărturisească deriptu. Deci ei aşa au mărturisit cu sufletele lor şi ştim şi noi că acel

om, Bucşă, au fostu den sat den Ciorăşti şi s-au însurat de au luat o soră a lui Teatu den Pârscov. Şi acel om, Bucşă, au

fostu fur de cai, ci l-au prinsu şi l-au băgat în temniţă şi au şezutu închis câtăva vréme. Apoi au ieşit din temniţă şi au

venit la cumnatu-său Teatea, la Pârscov, de ş-au găsit muiarea lui. Cu vréme, iar s-au apucat de furat, deci iar l-au prinsu

şi l-au băgat în temniţă şi au şezutu un anu închis. Ci apoi s-au rugat muiarea lui Bucşă la frate-(s)u Teatea de s-au dus

să-l vază, viu easte, au mortu. El l-au găsit în temniţă, ci s-au rugat la vistiiar Drag(o)mir să-l lase că-ş va plăti gloaba,

că păgubaşii l-au fostu iertat. Apoi el ş-au dat gloaba ce au fostu, iar după 20 de ani iar au venit vistiiar Drag(o)mir la ei,

făcându-l(e) năpaste şi zicând că nu ş-au dat gloaba. Teatea (şi) Bucşă au fostu murit, ci s-au apucat de fecior(ii) lui

Teatea, anume Mareş (şi) Drag(o)mir. Ei, fiind oameni drepţi şi ştiind că de atâta vréme s-au mântuit Bucşă de acea

gâlceavă, au început a să certa cu Drag(o)mir vistiiar. Iar Drag(o)mir vistiiar, el s-au dus de ş-au făcut carte pe ei şi pe

moşiia lor, fără de ştirea lor. Ci noi aşa am judecat şi am adevărat cu sufletele noastre mai cu dereptate, cum n-are

mănăstirea Vorbili(i) nici o treabă cu feciorii lui Teatea, nici cu moşiia lor, fiind şi Davâd egumenul de faţă că au rămas

de judecată. Iar partea de ocină a lui Mareş o am găsit vândută Stanciului cu hrisovul Mihnii vodă, feciorul lui

Alicsandru vodă, iar Bucşă n-au fost den Pârscov, ci au fost den Ciorăşti şi parte de ocină în Pârscov n-au avut. Ci noi

am dat această carte la mâna popei lui Lăudat şi a lui Pătru ca să aibă pace di menăstirea Vorbila, că au rămas Davâd

egumenul de judecată./ Aceasta scriem, martie 30 dni, leat 7155 (1647)./ Stanciul vătaf. Crăciun Tol(i)lie. Şteful din

Târcov. Ivan vătaf din Pârscov. Andrii. Neagul.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/27. Cop. rom. Ediţii: D.R.H. B., 32, p. 99-100

ÎNTREZĂRIRI 30

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Rubrică realizată de Gheorghe POSTELNICU

În amintirea prozatorului Gheorghe Stroe, redacţia Întrezăriri organizează, în 2019, concursul

de lectură ”Ultimul cititor”, adresat elevilor şi studenţilor. Participanţii vor dovedi printr-o mapă

cuprinzând fişe, analize, recenzii, note de lectură, referate, faptul că au citit cel puţin 5 cărţi având ca

autori scriitori buzoieni contemporani, apărute în ultimii 10 ani. Materialele se primesc la redacţie

până la 30 septembrie a.c.

În modesta noastră activitate culturală nu am întâlnit, de-a lungul anilor, altă publicaţie care să întreacă

„Academia Bârlădeană” în perseverenţa omagierii valorilor trecutului, indiferent de domeniul în care

acestea s-au afirmat pe scara timpului: politic, educativ, economic, juridic. De altfel, titlul unui articol-

editorial semnat de Ramona Elena Chiţiga, publicat în serial, este „România Mare – împlinire a poporului,

prin elitele sale”. Ce mai putem adăuga, alături de felicitările noastre, adresate părinţilor redutabilei reviste,

apărute, neîntrerupt, de 24 de ani: preşedinte de onoare C.D. Zeletin, preşedinte El. Monu, Serghei Coloşenco

– redactor şef, Ritta Mintiade, Bogdan Artene, Florian Pricop, El. Popoiu, Eliza Artene, C. Romete. Ei

continuă munca fondatorilor (1 mai 1915) George Tutoveanu, Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile, fiind prezenţi

în viaţa culturală a Bârladului prin conferinţe, cărţi şi publicaţii cunoscute în toată ţara.

Dr. Valeriu Avram şi dr. Marius-Adrian Nicoară: „În zbor, spre Marea Unire”, 2018. O carte

despre Aeronautica Militară Română, având ca autori pe cunoscuţii istorici militari buzoieni, lucrare apărută

în anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, în oraşul aviatorilor români, leagănul Şcolii Aripilor Româneşti,

în cadrul programului „Biblioteca scriitorilor buzoieni” susţinut de Primăria Municipiului Buzău. De mare

interes sunt cele 15 articole dedicate aviatorilor cu merite deosebite în realizarea marelui ideal naţional.

În îngrijirea istoricului militar pârscovean Marius-Adrian Nicoară (consultant istoric şi redactor de

carte) s-a tipărit culegerea de articole şi comunicări ştiinţifice intitulată „Centenarul Unirii Bucovinei cu

România”, varianţă bilingvă (română şi engleză), reunind nume de prestigiu: Ioan Scurtu, Vasile Tărâţeanu,

Jipa Rotaru, Ion Giurcă, C.I. Stan, Valeriu Avram ş.a.

Primăria Buzău a tipărit o agendă inedită, intitulată „Buzău, oraş deschis”. Fiecare lună a anului este

ilustrată cu biografia unei personalităţi buzoiene: C. Arion, Ioan Peneş, Florentina Ioniţă-Radu, Grigore

Scărlătoiu, Benone Sinulescu, C. Angelescu, Marius Andruh, Dionisie Romano, Gh. Gh. Costa-Foru, Costel

Vînătoru, Mihail I. Bălănescu, Gh.D. Marinescu. Lucrarea se încheie cu enunţarea obiectivelor locale din

domeniul economic, educaţional, social şi cultural, sub genericul „Buzăul – oraş magnet!” Felicitări

realizatorilor!

AMBIANŢA NOSTALGIEI

Versurile lui Gheorghe A. Stroia, din „Restul la 30 de arginţi”,

asigură lectorului trecerea de la jocul liber al emoţiei, la un lirism

controlat. Subscriind la norma teologică, poetul avertizează că oricine îşi

poate mărturisi credinţa în bine şi frumos, dar, dacă mărturisirea nu ne

face îngăduitori şi înţelepţi, aceasta poate deveni o povară, chiar un păcat.

Evlavia sinceră înalţă gândurile şi se află în concordanţă cu împăcarea

lăuntrică. Sufletul activizat de vitalism, ornat romantic, îşi stabileşte

centrul de tensiune în dualitatea materie-spirit aflată în echilibru şi

conflict, în atragere şi respingere. Un poem precum „E ÎNTUNERIC…”

demonstrează că omul este singura fiinţă care poate ajunge la suprema

decantare a celulei vii, gândirea, dar bucuria purităţii acesteia îi este

refuzată regnului impur, întrucât idealul lui Dumnezeu pentru creaţia sa

este mai măreţ decât cel mai înalt gând pe care îl poate visa mintea omenească („Doamne, câtă răbdare ai, /

ÎNTREZĂRIRI 31

să dai florilor / atâta frumuseţe? / Câtă bunătate ai, / să le dăruieşti / oamenilor visuri / şi puterea să şi le /

împlinească?”). Duhul Sfânt este dăruit, pentru a se feri de păcat, oricărei fiinţe smerite şi pocăite. Poem cu

poem, lirica lui Gh.A. Stroia intelectualizează trăirile, curăţă emoţia de depunerile sentimentale, aducând-o în

forma rugăciunii pioase. Efortul de cunoaştere este stimulat de neliniştea spiritului întrebător, cu atât mai

înverşunat în nostalgii, cu cât resimte insuficienţa mijloacelor fatal-umane pe care le foloseşte: „Mă dor rănile

/ pe care Timpul / mi le-a lăsat pe suflet / au cicatrici adânci / desenate cu creionul / de pictorul zilelor / prea

grăbit să-şi admire / opera-i fără de sfârşit”, ca să încheie cu: „ – Pe tine te aştept, Doamne, / în încremenirea

Timpului, / ca rănile să mi le faci…” („DE PIATRĂ…”).

O instanţă exterioară îi impune abstractizarea discursului poetic, cu ruperea şi întreruperea frazării, cu

timbrarea, aparent rece, a sonorităţii cuvintelor. Tema scurgerii timpului se împleteşte cu sentimentul

vinovăţiei, mai evident în segmentele biblice, într-o combinaţie de suavităţi cu tresăriri dureroase. Tonalităţile

înalte se sting în murmure şi resemnări („Pelerini pe calea / propriei vieţi, / Am fost – Suntem – Vom fi /

actorii aceleiaşi piese, / îngemănaţi în sâmburii / AMINTIRII”).

Vizionar-nostalgic cu resurse nesfârşite, Gh.A. Stroia continuă un drum spiritual ce va marca în

adâncime lirica de astăzi prin promovarea unui nobil mesaj creştin.

ISTORIE LITERARĂ DIN PERSPECTIVA POEZIEI

STAN BREBENEL: „Şlefuitorii de cuvinte”, volumul I, 2018

Debutând cu proză scurtă („Asasinii speranţei”, 2003), continuând cu note de călătorie („Pelegrin prin

Elada”, 2008) şi cu un roman („Canari în colivie”, 2009), Stan Brebenel, ofiţer în retragere, găseşte resurse de

a realiza cu pasiune, şi critică de întâmpinare, reeditând şi îmbogăţind de două ori un volum de cronici din

2004. De data aceasta adună sub un titlu îmbietor („Şlefuitorii de cuvinte”, 2018), medalioanele literare

publicate în serial în pagina culturală a unor jurnale locale („Opinia” şi „Viaţa Buzăului”), realizând un util

instrument de lucru, subintitulat „O antologie a poeţilor români contemporani”, volumul I. Sunt 74 de fişe

biobibliografice referitoare la tot atâţia poeţi, fişe urmate de câteva poezii semnificative, atât cât i-a permis

spaţiul tipografic.

Stan Brebenel impresionează aici prin energia de care dispune, prin invidiabila putere de organizare a

materialului avut la dispoziţie, prin multilateralitate, dacă avem în vedere varietatea peisajului literar şi aria

geografică parcursă. Totdeauna, fişa pe care o alcătuieşte dă impresia că se acomodează perfect autorului

prezentat, că domină terenul pe care se află. Notaţia rapidă, concisă, sugerează posibilităţi de interpretare,

configurează un punct de vedere coerent, limpede şi fluent. Să transcriem, cu plăcere, din câteva concluzii:

„Arhitectura pe care o construieşte nu este numai barocă şi livrescă, este şi de un rafinament stilistic

seducător, autorul fiind un escrimeur dibaci ce aşterne cuvintele pe hârtie cu o floretă fermecată” (Emil

Niculescu), „Scriitorul Marin Ifrim a avansat pe orbita literaturii române asemenea navetelor cosmice

americane”, „De regulă, poeţii mari sunt apreciaţi după ce aceştia trec în lumea umbrelor. Nici Ion Nicolescu

nu a făcut excepţie”, „O voce aparte, ultrasensibilă, limpede ca apa de izvor în literatura română o are

buzoianul Gheorghe Istrate”, „Opera lui Şerban Codrin este vastă, iar pentru epopee are un adevărat cult ce

se datorează, în mare măsură, lui Ion Budai Deleanu”, „Vom observa că versurile lui Nicolae Mihai trădează

o anumită maturitate şi o sensibilitate accentuată izvorâte din trăirile sale interioare şi din experienţa de

viaţă”, „Suit la cer de o anumită parte criticii, coborât cu picioarele pe pământ de o alta, Nicolae Pogonaru

şi-a văzut nestingherit de drumul său literar şi şi-a construit o linie literară distinctă”, „Deşi nu este de mare

întindere, conform principiului că esenţele tari se ţin în flacoane mici, opera lui Paul Spirescu este foarte

valoroasă”.

Spiritul jurnalier al criticii lui Stan Brebenel se menţine în nota ponderaţiei oneste, selectând judecăţi

echilibrate, armonizând atitudini diverse, evidenţiind valoarea şi descurajând mediocritatea. Din păcate, deşi

la rândul nostru am comentat cărţile multor poeţi buzoieni (vezi vol. „Critice” şi revista „Întrezăriri”) nu

suntem citaţi nici măcar o singură dată, aceasta dovedind câmpul îngust de informaţie al autorului antologiei.

Scrise sub ameninţarea scadenţei săptămânale, episoadele lui Stan Brebenel se adresează publicului larg

căruia îi oferă repere de ghidaj, îndemnându-l să nu amâne clipa contactului cu substanţa vie a poeziei

contemporane. Limbajul care părea frust în cărţile sale de proză, dobândeşte aici relief şi ar fi păcat să nu-l

cultive în continuare.

ÎNTREZĂRIRI 32

Elena STROE OTAVĂ: „Gheorghe Stroe, un Sisif pe muntele de cenuşă”

Marea dorinţă a prozatorului Gheorghe Stroe a fost aceea de a fi considerat „scriitor român”, nu „teleormănean” sau „buzoian”. Naţional, nu local. Cu un soi de snobism provincial care îi venea bine, se mândrea cu prieteniile şi aprecierile unor confraţi bucureşteni, care, fie vorba între noi, nu se omorau cu firea când trebuia să-i comenteze cărţile. Ca mulţi alţii, era un naiv fermecător, dar, spre deosebire de noi, a creat o proză unică, de mare valoare şi precizie stilistică. Într-o nuvelă de Gh. Stroe nu rămânea nimic neverificat tehnic şi gramatical, trecut cu vederea, atât de înaltă era exigenţa autorului. Are dreptate sora mai mare asemănându-l pe fratele mai mic cu un Sisif rostogolind bolovanul creaţiei spre vârful colinei de cenuşă care a fost cătunul Valea Sării. Şi cred că nu greşim nici noi, dacă asemănăm munca tenace a surorii mai mari drept supremă dovadă de dragoste, apreciere şi neuitare. Ca autoare a acestei evocări, ea extrage cu grijă elementul misterios din fiecare piesă, desparte fabulosul de realitate, dezvăluie deznodământul, de fiecare dată, imprevizibil. Face trimiteri repetate la miturile biblice cuprinse în Vechiul şi în Noul Testament, la basmele, proverbele şi zicătorile româneşti.

Nu-mi imaginez să fi realizat cineva, din Teleorman sau din Capitală, cu atât mai puţin din Buzău, o lectură mai atentă a prozei lui Gheorghe Stroe, o examinare mai selectivă a nucleelor narative până la cel mai neînsemnat amănunt. Eroii sunt urmăriţi gest cu gest, vorbă cu vorbă, cu ticurile, tabieturile şi ciudăţeniile lor. Întâmplările sunt aşezate în cercul larg al istoriei, dezvăluindu-le determinările psihologice, răsfrângerile sociale. Elena Stroe Otavă păstrează sub ochiul său atent toată arhiva Gh. Stroe, gata oricând să noteze elemente de comportament, note de atitudine. E aici şi un pericol: al asfixierii sub tirul detaliilor, dar cercetătoarea este atentă să construiască echilibrat şi fără patimă. Într-o lucrare de aşa dimensiuni se pot înregistra şi excese, naratomania, de exemplu, potolită, până la urmă, prin aptitudinea criticului de a se îndrepta către lucrurile importante. Scrisă cu exactitate şi disciplină didactică, lucrarea profesoarei Elena Stroe Otavă va fi un instrument de lucru ideal pentru cine vrea să afle. Asta în cazul în care vor exista amatori. Într-o tulburătoare parabolă intitulată „Ultimul cititor”, publicată şi de noi în „Întrezăriri” Gh. Stroe ne avertiza că această specie umană, cititorul, a dispărut…

Elena Stroe Otavă reconstituie cadre de viaţă sufletească generatoare de episoade literare tipice. Copilărie, adolescenţă, visare, în spaţiul binefăcător al familiei ţărăneşti, orientând privirea către un trecut fabulos, spre o lume în care se aflau părinţii, rudele, tovarăşii de joacă, vecinii, colegii de şcoală. Toate acestea ne plasează în primul capitol al cărţii („Date biografice”), spre o lume care a fost şi nu va mai fi decât în cărţile celor doi fraţi. „Copilul Gheorghe Stroe a învăţat să scrie şi să citească înainte de a merge la şcoală, de la sora sa, care i-a fost nu numai prima învăţătoare, dar şi prima cititoare a poeziilor sale din timpul liceului şi a prozelor pe care a început să le scrie în studenţie” sau „Atât în şcoala generală, cât şi în liceu, a obţinut numai premiul întâi, fiind iubit de către toţi profesorii săi”, notează cu precizie sora mai mare, cum o face de numeroase ori de-a lungul celor peste 300 de pagini, precizia fiind una din multele calităţi ale monografiei.

Am constatat, cum am lăsat să se înţeleagă, la Elena Stroe Otavă, manifestarea unei vocaţii spre echilibru lexical, şi, dacă spiritul său se întâlneşte cu acela al fratelui iubit în multe arii de convieţuire sufletească, fiecare din ei, ca prozator, are alţi părinţi literari. Tendinţa spre subiectivare a Elenei se afirmă în toate cărţile sale şi, cu atât mai mult, în această emoţionantă şi neobişnuită evocare. Şuvoiul amintirilor inundă memoria sfâşiată şi scoate la vedere imaginea satului de altădată. La rândul său, obiectivând, fratele reînvie scene, fizionomii, portrete, biografii din sat, ascunzându-le în cenuşa enigmei. Continuă să ne surprindă afirmaţia sa potrivit căreia „Imaginea reală a satului meu Bădila este acum, chiar şi pentru mine, concurată de aceea din VREMEA CONSILIULUI PAROHIAL, dar Valea Sării am creat-o eu, nimic din realitatea satului de pe Valea Buzăului nu seamănă cu Valea Sării…Satul nu doar că îşi trăieşte viaţa de zi cu zi lipsit total de măreţie, pentru că şi în entropie există un sâmbure de sublim, însă nici măcar nu se diferenţiază prin ceva de celelalte din jur. Este o alcătuire amorfă nu din cauza inevitabilei deveniri entropice, ci din lenea şi prostia foştilor mei consăteni. Din motivele arătate mai sus, nu sunt, ca scriitor, nici buzoian, nici teleormănean…” Atât sora sa, cât şi subsemnatul, care cunoaştem caratele tezaurului epic, toponimic şi onomastic bădilean, putem să afirmăm contrariul. Împreună cu bunul lor tată, Nicolae, acum în vârstă de 91 de ani, o adevărată enciclopedie locală, un bun povestitor şi comentator al faptului divers din Valea Sării.

Părerea lui George Călinescu despre lipsa de aptitudine a prozatorilor români faţă de fantastic şi miraculos, a primit, prin povestirile lui Gh. Stroe, o amplă demonstraţie despre existenţa unui fantastic românesc în izvor abundent. Prin tot ceea ce a scris, prietenul nostru nepreţuit s-a dăruit integral genului.

Nu am comentat aici întâlnirile de la Pârscov, culturale sau nu, nici lungile convorbiri telefonice. De fiecare dată se dovedea, ce va rămâne pentru totdeauna: generos, manierat, discret. Împătimit de lectură, într-un mod sacralizant…

ÎNTREZĂRIRI 33

Fragment din „Gheorghe Stroe, un Sisif pe muntele de cenuşă”

(lucrare în curs de apariţie) Elena STROE OTAVĂ

Gheorghe Stroe, numit Gică în familie şi în sat, după ce sora sa, mai mare cu doi ani şi jumătate, n-a putut să-i spună Georgica, aşa cum dorise mama, s-a născut în casa bunicilor din partea mamei, Smaranda şi Constantin Moise. Smaranda provenea din familia Munteanu, având ca fraţi pe Nicolae, Gheorghe, Constantin, iar soţul ei, Constantin Moise, era numit în sat Costică Mitan sau al lui Mitan, după numele tatălui său, Dumitru Moise, numit Mitan. Dumitru Moise este erou al Primului Război Mondial, căzut în luptele de la Mărăşeşti, din auguet 1917! De aceea, Costică Moise rămânea orfan şi de tată, la doisprezece ani, după ce, la numai zece luni, rămăsese orfan de mamă. A avut însă noroc de o mamă vitregă deosebit de blândă, care l-a crescut cu dragoste, ca pe propriul copil, căreia mama scriitorului, Elena, îi spunea mama-mare Neacşa ori mama-mare moaşa, ca şi surorile ei, Maria şi Vica, pentru că aceasta era moaşa satului şi ajutase la venirea pe lume a mai mult de jumătate dintre locuitorii satului. Deşi în Pârscov era spital, construit în timpul lui Carol al doilea, inaugurat în anul 1938, femeile năşteau tot acasă, cu moaşele pricepute, în care aveau mai multă încredere, căci aceasta era tradiţia din moşi-strămoşi! În anul 1952, când s-a născut Gheorghe Stroe, a fost o iarnă grea, geroasă, cu multă zăpadă. Părinţii se aflau într-un sat de graniţă din Banat, unde tatăl era cadru militar la grăniceri, dar mama nu a vrut să nască printre străin şi, după un drum lung şi obositor de aproape două zile, Nicolae Stroe a adus-o în Bădila, la familia ei, împreună cu fetiţa de doi ani şi jumătate, plecând apoi în Banat, la serviciul său. Toată familia, la vreme de iarnă, locuia într-o singură cameră, pentru a face economie de lemne. În camera aceea a bunicilor, se aflau numai două paturi, pe unul dintre ele, situat lângă fereastră, dormind şi zăcând în timpul zilei Costică Moise, bolnav de plămâni. S-a stins în anul 1954, la numai 49 de ani! Pe al doilea pat, aşezat lângă sobă, mai aproape de căldură, dormea mama, Elena Stroe (Leana, cum i se spunea), împreună cu copiii săi, iar mama Smaranda şi fiica sa, Vica, dormeau jos, pe o rogojină, peste care puneau nişte aşternuturi. După cum povestea mama mai târziu copiilor săi, cu duioşie şi lacrimi în ochi, amintindu-şi acele momente, nimeni nu s-a plâns de condiţii grele ori de plânsetele copiilor, mai ales în timpul nopţilor lungi de iarnă. Gică a venit pe lume în seara zilei de joi, 18 decembrie 1952, în jurul orei 19, asemenea surorii sale, Elena, numită şi Tori, care se născuse tot într-o joi seara, la aceeaşi oră, pe 2 martie 1950. Gheorghe Stroe, noul născut, singurul băiat al familiei în care se născuseră numai fete, a adus multă bucurie tuturor. La primărie, a fost declarat pe 1 ianuarie 1953. Tot în ianuarie, a fost şi botezat de către sora şi cumnatul mamei, Maria şi Constantin Urduzan, singurul sprijin al mamei în acele momente, în care soţul şi tatăl copiilor ei era departe, tocmai în Banat. Nicolae Stroe a venit să-şi ia familia lângă el abia în primăvară. Încă de mic, Gică s-a dovedit un copil cu personalitate. După cum povestea mama, într-o noapte, tatăl a apucat frânghiuţa leagănului, să-l mai legene şi el, mama fiind foarte obosită. Simţind că era legănat altfel, copilul s-a ridicat, a văzut cine îl legăna şi a ţipat: „Nani mama, nu tata!” Era deosebit de vioi, curios şi inventiv. Strica toate jucăriile şi le cerceta să vadă cum sunt alcătuite. Într-o seară, căzând de pe prispa casei vechi, nu a plâns, ci a spus tuturor că el a zburat. Poate chiar asta încercase să facă! Familia credea că băiatul va ajunge inginer, aviator, inventator, până când el a descoperit cărţile şi literatura. De fapt, încă de pe timpul când nici sora sa mai mare nu mergea încă la şcoală şi nu ştia nici ea să citească, în serile lungi de iarnă, mama le citea poveşt i, iar copiii ascultau cu mare atenţie, multe zile vorbind ei doi despre ce le citise mama. Tatăl le spunea şi el poveşti, la lumina focului din sobă, când curăţa boabele de porumb de pe ştiuleţi, să le dea de mâncare animalelor. Pe pereţii odăii albe, jucau lumini şi umbre, care amplificau emoţia copiilor, ce ascultau cu sufletul la gură poveştile cu haiduci, împăraţi şi împărătese, zmei şi căpcăuni. Dar copilăria celor doi fraţi nu a fost lipsită de griji şi de greutăţi. În Bădila, ca şi în alte sate din acele vremuri, toată familia trebuia să muncească, indiferent de vârstă şi, cum părinţii se apucaseră să construiască o altă casă, (cea veche fusese construită de către bunicii paterni), fraţilor le-a revenit sarcina să păzească animalele la păscut. După ce Nicolae Stroe se îmbolnăvise de plămâni şi fusese pensionat medical temporar, revenise în sat şi, cum avea destul pământ, se hotărâse să rămână, să-şi întemeieze gospodăria la fel ca ceilalţi consăteni. Şi-a cumpărat vacă, oi, şi a hotărât să-i trimită pe copii cu ele la păscut, pe un loc al său, numit La Pache. Însă copiii erau prea mici, fetiţa de şase ani şi jumătate, băiatul de patru ani. Îi ducea mama pe acel loc aflat la marginea din apus a satului, lângă pădure, pe băiat purtându-l în braţe, drumul fiind prea lung pentru el. Tot mama venea să-i ia acasă la prânz şi seara, după ce termina treburile pe acasă. Copiii stăteau acolo singuri şi se temeau de ce ar putea ieşi din pădure, mai ales după ce ascultaseră poveştile tatălui. Dar nu i-a speriat nimeni şi nimic niciodată! Nu aveau timp să se joace, pentru că locul era situat între fâneţe şi parcele cultivate cu porumb şi fasole, de care animalele erau tentate. Alergau toată ziua să le abată de unde ar fi vrut să mănânce iarbă mai mare ori porumb verde şi fasole. Seara, rupţi de oboseală, de multe ori adormeau nemâncaţi. Cu timpul, numărul animalelor a crescut: două vaci, doi viţei, aceştia fiind vânduţi cu contract, pentru a cumpăra materiale de construcţie pentru noua casă. De aceea, copiii au fost singurii care s-au bucurat când s-a făcut colectivizarea şi părinţii au vândut animalele, în anul 1961, mulţumiţi că au scăpat de ele. Dar şi de belşugul de lapte, brânză şi smântână, căci pe acestea nu le vindeau, erau hrana familiei. Nu le păsa, le obţineau mult prea greu! Tatăl, rămas fără pământ, a făcut o şcoală şi a devenit ceferist, slujbă din care a şi ieşit la pensie. Pentru lapte şi carne, a cumpărat două capre, iar copiii au îndrăgit blândele animale, căci acum nu mai alergau după ele, ci, atrase de bunătăţile pe care le luau prin buzunare, pâine, grăunţe ori fructe, se ţineau după ei, păşteau prin preajmă, iar copiii puteau citi în voie cărţile pe care le purtau tot timpul. Copilul Gheorghe Stroe a învăţat să scrie şi să citească înainte de a merge la şcoală, de la sora sa, care i-a fost nu numai „prima învăţătoare”, dar şi „prima cititoare” a poeziilor sale din timpul liceului şi a prozelor pe care a început să le scrie în studenţie.

ÎNTREZĂRIRI 34

S Ă N Ă T A T E

CÂND GURA ÎŞI REVENDICĂ DINŢII

L.G. CREŢU – Medic stomatolog

O vreme, dl. Petrov rămase țeapăn, ca un moai din Insula Paștelui. Și, pe

bună dreptate. Căci vârful limbii se insinua liber acum într-un spațiu pe care,

iertată ne fie expresia, îl crezuse inviolabil (Fig. 1). Și, totul de la o simplă

dispută, pe teme vădit neepistemologice. Critici virtuoase, aluzii la rude apropiate

se vânturară competitiv, de ambele părți. Apoi, cu impetuozitatea unui marfar plin

cu bazarcă, iaca deznodământul: replica preopinentului poposi dur și ultimativ

chiar peste colierul de smalț al d-lui Petrov.

E întâmplarea pe care dumnealui ne-a destăinuit-o șăgalnic,

câteva luni mai târziu, pe scaunul stomatologic. E și răstimpul în care

bacterii entuziaste au migrat cu miile, în speranța unei vieți lipsite de

griji, pe Champs-Élysées-ul rădăcinii restante. În asemenea situații,

lichidarea fiefului microbian, care tinde ulterior să atingă spațiul

periapical, devine prioritară.

Restul radicular atârnă totuși neconsolat și precar, precum

șchiopul fără proteză ortopedică. Așa că singura alinare ar fi o piesă care

să susțină viitoarea coroană de înveliș. Șurub autoforant? Diblu de

cinci? Slavă Cerului, nu. E vorba de un dispozitiv corono-radicular

(DCR, pivot dentar, ştift, “cui”), care joacă rolul unei armături în

refacerea bontului artificial sau care îl reconstituie integral. Aici,

posibilităţile sunt multiple iar alegerea, departe de ghicitul în bobi, se

face în funcţie de situația clinică.

Pe scurt, un pivot turnat, din nichel-crom, îşi găsi un loc salutar

în şiragul de mărgele al d-lui Petrov (Fig. 2). În cazul pierderilor mari de

țesut (fracturi coronare sau leziuni carioase extinse), pivoții turnați

(metalici) sunt o soluție adecvată. Peste el, o microproteză mixtă, total

fizionomică, din compozit Ceramage (Shofu), pe capă metalică, se

statornici, aidoma dintelui natural (Fig. 3).

Și, fiindcă tot veni vorba, reabilitări estetic-funcționale similare sunt

posibile și în cazuri mai ample (Fig. 4). Dispozitivele corono-radiculare

multiple, montate pe un număr suficient de dinți restanți (Fig. 5), creează

premizele unei protezări fixe.

Să reținem, deci, că dinții noștri nu se vindecă singuri. Să vizităm

din timp cabinetul stomatologic, înainte de a se ajunge, din lipsă de

alternativă, la soluții de compromis. Până la urmă, și ei, dinții noștri, au,

odată cu noi, dreptul la o viață mai bună.

Notă: numele vehiculate sunt pur întâmplătoare; fig. 1-5 - cazuistica Dr.

L.G. Crețu.

ÎNTREZĂRIRI 35

VECHI CASE PÂRSCOVENE

CASA PETRE POSTELNICU

În galeria ceferiştilor pârscoveni care au scris o pagină importantă în istoria acestui sector vital al

economiei naţionale, se află picherul Petre Postelnicu. S-a născut în 1938, la Pârscov, şi a devenit o frumoasă

amintire 80 de ani mai târziu. A urmat şcoala generală în satul natal, liceul la Pătârlagele, şcoala de picheri

construcţie şi întreţinere cale ferată la Braşov. A lucrat pe şantierele Regionalei Galaţi, montând sute de

kilometri de şină, mii de traverse. A întreţinut, în bune condiţii, 30 de ani, drumul de fier de la Cândeşti la

Cislău. În 1958 a început să-şi ridice propria locuinţă, într-un capăt al lotului primit de la bunicul Anton

Pietrăreanu (Burlacu) ca despăgubire pentru împuşcarea străbunicului Dumitru, în timpul revoltei ţuicarilor

din 20 octombrie 1900.

Fiind plecat pe şantiere, de lucrări s-au ocupat mai mult tatăl şi fratele mai mic. În câţiva ani casa „de

la capul locului” a fost gata şi energicul Petre s-a putut căsători cu Rădiţa Ioan, din Lunca Frumoasă, mărind,

în câţiva ani, numărul membrilor familiei, cu trei fete: Veronica (Pirnog), Monica (Dobref) şi Diana (Iancu).

Spirit modern, deschis către nou, şi-a făcut fântână, instalaţie de irigat, ciupercărie, instalaţie cu biogaz, baie,

circular, urluitor, seră, unele temeinice, altele ratate. A crescut păsări şi animale. A plantat flori, viţă de vie şi

sute de pomi fructiferi. A iubit pământul şi roadele sale. Pasiunea pe care nu a trădat-o niciodată a fost lectura,

cea care l-a ajutat să-şi îmbogăţească necontenit cultura generală. Dragostea pentru familie, bucuria de a-i

vedea pe nepoţi crescând sub ochii lui ocrotitori l-au făcut un optimist pe care, din păcate, fatalitatea l-a lovit

năprasnic atunci când nu se aştepta. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i ocrotească pe demnii săi urmaşi!

În curând, noi apariţii editoriale:

Dumitru SCOROŞANU – „ISTORIA DE LÂNGĂ INIMĂ”

Gheorghe POSTELNICU – „JURNAL PÂRSCOVEAN”

Elena STROE OTAVĂ - „GHEORGHE STROE – UN SISIF PE MUNTELE DE CENUŞĂ ”

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.