Revista Rostiri

”Când eram copil, aveam un vis care mi se repeta cu regularitate. Eram undeva, unde era un fel de

război, iar oamenii erau vânaţi. Apoi erau înveliţi în straturi de hârtie alternate cu smoală şi lăsaţi să se târască.

Nici unul nu se mai ridica şi din ei ieşea fum. Fugeam printre ei şi îmi căutam familia, în special fraţii şi sora. Nu mai ţin minte dacă îi găseam sau nu, dar şi acum îmi stăruie în suflet disperarea cu care vroiam să-i găsesc şi să-i salvez de la așa o soartă. Acum nu mai visez așa ceva. Probabil că între timp am devenit şi eu la fel ca ei.” (Carmen Bulubașa)

Încotro să fugim de-acasă?Încotro să fugim de-acasă?

Din cuprins:

EVADARE – Radu FilipEVADARE – Radu Filip

FRICA – Mihaela TivdaFRICA – Mihaela Tivda

FRONTIERA – Viorel MuhaFRONTIERA – Viorel Muha

Anul 1 – nr.2 ROSTIRI octombrie 2010

Evadare mereu fugit de-acasămereu fugit de-acasă cernând nisipul altor plajecernând nisipul altor plaje

visezi la un cămin...visezi la un cămin...

Radu Filip

2 www.rostiri.ning.com


SUMAR:SUMAR:• Spuneți-mi - Viorel Muha …................................................................................pag.5

• Unde fugim de-acasă - Radu Filip …...............................................................pag.6

• Şansa şi neşansa - Carmen Bulubașa…..........................................................pag.8

• În delir - Mihaela Tivda ….................................................................................pag.14

• Raptor (RO)Rex - Marin Ilca ….......................................................................pag.16

• Frica - Mihaela Tivda …...................................................................................pag.17

• Înfrânţi - Ramona Crângașu …......................................................................pag.19

• România ... Ţara mea - Constantin Paul-Lucian …......................................pag.20

• Normalitate - Carmen Bulubașa …..................................................................pag.23

• Zece minute pauză într-o cancelarie - Alina Paviliuc …...............................pag.24

• Ubi bene, ibi patria - Giulieta Marin …............................................................pag.25

• Frontiera - Viorel Muha ….................................................................................pag.27

• Ce are străinătatea cu noi, românii? - Constantin Paul-Lucian …...............pag.36

• Mărturisiri de peste graniţă - Alina Paviliuc …..............................................pag.38

• Neputinţă, vise şi speranţe - Iuliana Szolga …..............................................pag.40

• Măreţia speciei umane - Carmen Bulubașa ....................................................pag.42

• Scurte amintiri din... a mea copilărie - Mihaela Tivda …..............................pag.44

• Proza imaginarului și poezia vieții - Bogdan Cristian Blascioc …..............pag.46

• Aude sau nu Dumnezeu rugăciunile noastre? - pr. Constantin-Lupu Marinei ….........................pag.48



• Punct şi de la capăt - Constantin Paul-Lucian …...........................................pag.52

• Nu lăsa capu' jos pentru că doare şi mai tare! - Daniela Constantinescu...pag.54

• mi-a trecut cheful să scriu poeme... - Ion Ionescu-Bucovu.........................pag.57

ROSTIRI – REVISTĂ ONLINE

puzzle despre lumea în care trăim

FONDATORI:

Giulieta Marin

Carmen Bulubașa

Marin Ilca

Daniela Constantinescu

redactor-şef: Giulieta Marin

www.rostiri.ning.com

e-mail: [email protected]

Facebook: www.facebook.com/rostiri

Twitter: @rostiri

ISSN 2069 - 0002

Răspunderea pentru textele publicate în revistă aparţine autorilor acestora.


http://www.rostiri.ning.com/

http://www.facebook.com/rostiri

mailto:[email protected]


Spuneți-mi Viorel Muha

am început să scriu pe trupul meu

zilelepeniţa vieţii mă zgârie cu strada dezbrăcatăcerneala este praful din colţul întunericului

unde strigă o fată violatăaltundeva la un bloc, o manea zbiară

cuvinte înjurate şi bătutetramvaiul nu mai are cincizeci de ani, dar

duce oameni prea bătrânisuferim

multe etaje cu prea multă foameduc un etaj cu prea mulţi bani

o iubire este pierdută pentru că-i lipseşteo îngheţată care nu-i în buzunarul gol

trebuie să fug de-o viaţă dată de voi, sperietoare mă uit la degete şi-mi număr direcţiile

poate voi începe o nouă zinu trebuie să fiu nudist sau nudistă pentru o para chioară

nu sacrificăm tot !spuneţi-mi că nu sunteţi decât o distorsiune de timp

trecătoare



Unde fugim de-acasă

În urmă cu un an şi ceva m-am lăsat convins să adopt unul dintre cei mai simpatici pisoi de pe planetă: alb, cu câteva pete crem, cu ochii albaştri, foarte jucăuş şi poznaş. Pentru că avea petele asemănătoare cu cele ale văcuţei dintr-o reclamă la ciocolată, a primit numele de Milky. Evident că a devenit curând şi foarte răsfăţat.

Legătura dintre noi a devenit din ce în ce mai strânsă odată cu trecerea timpului. Primul lucru pe care îl făceam când intram în casă era să îl iau în braţe atunci când apărea întinzându-se din colţul în care dormise până atunci.

N-am cum să ştiu care era pentru el cel mai plăcut moment, dar pentru mine acesta era

dimineaţa, când stăteam în fotoliu ascultând muzică, cu cana de cafea într-o mână, în timp ce cu cealaltă îl mângâiam pe Milky care torcea la mine în braţe. Un moment foarte cald şi liniştitor care devenise, de fapt, ritualul de dimineaţă. Atunci mă simţeam cu adevărat acasă.

Într-o noapte însă, un geam uitat deschis, dorinţa de a explora fascinanta lume de afară... şi Milky a fugit de-acasă...

L-am căutat vreo două zile prin tot cartierul, am pus afişe, am întrebat oamenii, dar, din nefericire, nu l-am mai găsit, iar de sunat nu au sunat decât nişte copii din cartier care erau puşi pe glume. Mi-am revenit foarte greu. Câteva luni la rând m-am tot uitat prin boscheţii din cartier şi tresăream la fiecare pisică pe care o vedeam şi mă aşteptam să îl văd ghemuit prin vreun colţ din casă; i-am lăsat chiar şi castronelul cu mâncare pe geam, în speranţa că se va întoarce acasă. Nu s-a mai întors însă...

Aceasta este întâmplarea care m-a făcut să mă gândesc că şi noi, oamenii, ne dorim uneori să plecăm aiurea, în lume. Mai ales astăzi, când din toate mediile de informare suntem biciuiţi de spectrul crizei financiare şi



economice, care se întinde ca o molimă declanşând alte crize, la nivel social şi psihologic, astăzi, când suntem asaltaţi de probleme din toate direcţiile şi de nicăieri nu se întrevede nicio perspectivă pozitivă, iar luminiţa de la capătul tunelului a ajuns doar o legendă.

Dar unde să fugim? Unde să ne ascundem de ceea ce suntem, de propria noastră existenţă, de propriile griji, de propriile probleme, de obstacolele pe care le avem de înfruntat şi de victoriile pe care este foarte posibil că le vom câştiga?

Nu există niciun loc, nici în universul acestea, nici în toate universurile paralele, în care să uităm de noi înşine. (Poate că o lobotomie ar rezolva problema, dar nu cred că se mai practică şi nici nu am mai fi noi înşine, ci doar nişte legume – dar asta este o cu totul altă discuţie).

Nu putem fugi pentru că suntem o specie creată cu dorinţa de a acumula, de a avea. Dintotdeauna am fost conduşi de verbul „a avea”, încă de când domnul Adam şi doamna Eva au făcut prima lor achiziţie importantă: conştiinţa de sine. De atunci, bagajele noastre au crescut din ce în ce mai mult, cu fiecare eră a Pământului, şi de aceea astăzi este atât de greu să plecăm şi să lăsăm totul în urmă. Sunt atât de multe – conştiinţă, cunoaştere, cultură, civilizaţie, valori. Dar aceste bagaje aparţin trecutului, pentru că în zilele noastre devin din ce în ce mai importante bunurile materiale.

Ne înconjurăm de diverse obiecte care ne ajută să ne satisfacem diferite nevoi. Şi unele nevoi sunt reale, iar altele sunt create artificial. Şi nu mai putem distinge din bombardamentul informaţional din jur ce este într-adevăr necesar şi ce este doar balast. Alergăm în acest maraton al acumulării cu dorinţa de a ne fi mai bine, dar, de fapt, ne îndepărtăm de noi înşine, devenim mai îndepărtaţi, mai străini, mai absenţi. Probabil că ar trebui acum, mai mult ca oricând, să încercăm să ne regăsim, să ne apropiem de noi înşine, să ne întoarcem acasă.

Acasă. Acolo unde suntem noi înşine. Acolo unde ne întoarcem mereu. Acolo unde sper că se va întoarce şi Milky într-o zi.

Radu Filip



Şansa şi neşansa

Eu cred că ne naştem toţi cu aceleaşi daruri dar cu şanse diferite de a le folosi.

Vreau să scriu, pot să scriu. Mă retrag undeva într-un loc în care ideile să poată ieşi la suprafaţă, să poată prinde înţeles şi viaţă încât să devină mesaje.

Mă aşez confortabil în faţa calculatorului şi mă pregătesc să scriu. Nu vreau să scriu ce mă frământă pe mine şi nici despre lucruri care mă apasă. De astea n-am cum să scap, trebuie să le las să se manifeste şi să treacă dincolo de mine în ritmul lor. Vreau să scriu ceva folositor, ceva cu rost, ceva despre oameni şi capcanele în care cad din cauza fricii, din cauza alegerilor pe care după eşec nu şi le mai asumă, tocmai pentru că le cred greşeli, în loc să le trăiască ca şi lecţii de viaţă. Eu ştiu că nu există greşeli, doar lucruri pe care alegem să le facem sau nu şi cu ajutorul cărora evoluăm, rămânem pe loc sau involuăm. Vreau să scriu ceva care să le folosească atât lor cât şi mie. Şi încercând să scriu pornesc de la adevărul : „ Indiferent care perioadă din istoria umanităţii aş cerceta-o, dau de o revoluţie.” În fiecare revoluţie individul este sămânţa care, îngropată adânc în pământ, îşi revelează adevărul cu mult timp înainte sie însăşi iar apoi societăţii, dar, până să convingă societatea care, ori nu-l vede ori nu-l simte, iar dacă acest adevăr al lui presupune o schimbare reală a crezurilor ei, o reorientare a adevărului colectiv, spre alte ţinte purtătoare de alte valori, spre o altă paradigmă de a se vedea şi a se aprecia ca şi tendinţe sau voinţă asumată, în mod sigur este dezgropat şi îngropat în alt loc şi în mod sigur mult mai adânc. De la Homo Sapiens, omul nu a mai evoluat, în adevăratul înţeles al evoluţiei. Se poate vorbi însă de o involuţie a ingeniozităţii lui printr-un paradox conform căruia invenţiile lui i-au slăbit atȃt puritatea gândirii cât şi puterea sufletului. Calitatea vieţii omeneşti a dobândit un alt înţeles decât cel de bun simţ pe care îl posedau şi după care îşi construiau destinele oamenii în începuturile lor. Atunci ca să nu le fie frig, au descoperit focul. Ca să se deplaseze mai repede au inventat roata. Ca să comunice mai bine au întreţinut înţelepciunea tăcerii şi au întărit necesitatea şi puterea faptei. Toate acestea, în



zilele noastre, datorită pătrunderii în existenţa lor a culturii confortului şi a luxului ,care i-a acaparat în mare măsură pe oameni, şi-au pierdut măreţia conducându-l pe orgoliosul om spre involuţie. Atunci gândeau şi făptuiau fără vanitate, din dorinţa de supravieţuire, din curiozitatea specifică speciei, acum gȃndesc şi înfăptuiesc ce le spun reclamele, se tem de ce vor alţii să se teamă, preţuiesc ce le spun alţii să preţuiască, visează fără omenire, singuri, fiecare în carapacea lui ,râvnind la strălucirea falsă a banului şi ignorȃnd tocmai ce i-ar face fericiţi.

Suntem agresaţi cu reclame... Cine să-i mai poată înţelege pe oameni?Vor să-şi dăruiască inima şi nu ştiu că... o anumită companie, care la fel cu suratele ei, investind mai mult în publicitate decȃt în calitate, i-au pregătit o inimă mică din ciocolată care să-i înlocuiască, atȃt de pervers, inima lui mare, de om, pe care vrea să o dăruiască. Cȃte şi mai câte sfaturi idioate, lipsite de valoare din clipurile publicitare despre cum să-şi aducă natura în casa lor, cu spray-uri mirositoare , loţiuni, uleiuri şi parfumuri, toate atȃt de îmbătătoare dar care nu au nimic natural în ele, îi conving pe oameni să renunţe la beţia şi frumuseţea autentică a naturii, la magia ei, optând în a-i crede pe negustorii de minciuni?

Dar să mă întorc la revoluţia mea, oricare ar fi ea din istoria omenirii. Orice revoluţie este pornită de la o idee, care are potenţa de a crea o

ideologie purtătoare, cel puţin în frazele elogiative, a valorilor umane. Unele au fost înfrânte, altele au purces spre o schimbare capitală în viziunile şi paradigmele omeneşti. Nici una dintre ideologiile inventate de oameni nu a putut absorbi complexitatea umană şi nici rezultatele ei nu s-au circumscris viselor ei.

Masele au fost cele care au făcut posibile înfăptuirea şi tot ele au fost cele care ameninţau să răstoarne ordinea contemporană lor. Aşa că, fie că au învins sau au fost oprite, revoluţiile porneau de la o idee cu potenţă de ideologie şi au fost înfăptuite de cei mulţi în virtutea măreţiei ideii. Acum cei care conduc lumea se pare că au devenit mult mai perverşi şi nu mai lasă la întȃmplare manifestarea forţei celor mulţi. Nu-i mai asupresc pe faţă, cu agresivitate şi prin ameninţări, ci se străduiesc să-i convingă prin înscenări şi manipulări conştiente că e nevoie de o altă revoluţie în atingerea apogeului evoluţiei. Dacă oamenii ar înţelege cȃt sunt de complecşi atȃt ca indivizi cȃt şi ca specie ar înţelege că orice Ordine Mondială şi orice sisteme performante, dar rigide, chiar cu ideologii care par că justifică cerinţele ei, sunt infinit mult mai sărace în soluţii , mai neîncăpătoare decȃt complexitatea umană, decȃt dezvoltarea sinergică a comunităţilor umane care sunt obligate să convieţuiască pe planeta Pămȃnt.

Toată găselniţa asta cu Noua Ordine Mondială sau cu Globalizarea nu are



nimic nou în ea faţă de celelalte sisteme de guvernare, motivate sau argumentate de cei care au instrumentat războaiele trecute şi prezente ale omenirii. Noua Ordine Mondială nu va aduce omenirii decȃt supărare şi disconfort, ură şi involuţie a calităţii vieţii omeneşti. Sunt singurele promisiuni care se vor îndeplini şi nu vor fi noi pentru omenire. Instigarea omului împotriva omului, avȃnd la bază justificări lipsite de adevăratele aspiraţii şi vise ale umanitătii , de multe ori împlinită doar prin apel la vanitatea umană sau la un patriotism greşit definit şi transformat astfel în motiv real de război şi vărsare de sȃnge, este cea mai veche îndeletnicire a nebunilor umanităţii în căutarea lor neobosită de căi prin care să stăpȃnească lumea, în credinţa lor că pot să înrobească specia umană şi să supună natura.

Toţi marii nebuni, avizi de putere pur şi simplu şi nicidecum avȃnd vreo motivaţie reală cu rezultate valide în binele omenirii sau măcar a naţiei a cărei reprezentanţi se considerau şi se impuneau cu îndȃrjire şi cu forţă sau prin minciună, s-au folosit şi au speculat nevoile comunităţilor care îi susţineau crezȃnd în ei ca în adevărate genii oferitoare de soluţii imediate care să-i salveze de la Apocalipsă. De cȃte ori omenirea n-a primit aceeaşi lecţie de la nebunii care, uitȃnd de promisiunile cu care au înflăcărat masele, au devenit, pe nesimţite, tiranii asupritori, hoţii, nu numai a bogăţiilor materiale, dar mai ales a bogăţiilor care nu pot fi furate decȃt strivind valorile umane şi îngropȃndu-le atȃt de adȃnc cu acordul celor care la deţineau?

Puterea nebunilor rezidă în credinţa lor că sunt născuţi pentru ai conduce şi stăpȃni pe ceilalţi, că ei sunt altceva decȃt ceilalţi. Puterea le-o oferim şi noi cei isterizaţi de cea mai mică schimbare care ne-ar tulbura liniştea de zi cu zi.

Paradoxal, noi, ceilalţi, ne transformăm în slugile acestora de bună voie doar prin slăbiciunile noastre, escaladate prin frica dominatoare ce ne populează sufletele şi minţile şi prin preocuparea obsesivă pentru siguranţă pȃnă într-atȃt încȃt am acceptat competiţia dintre noi ca pe un adevăr unic valabil al supravieţuirii.

Negustorii de minciuni sunt remuneraţi şi răsplătiţi peste măsură atȃt de noi, cȃt şi de cei care instrumentează şi motivează ingenios, dar fără discernămȃnt, lupta omului cu omul, lupta omului cu sine însuşi, pe un teren pe care nu-l poate revendica nimeni, nici un nebun, nici un paranoic investit cu putere de la sine şi



consolidȃndu-şi puterea prin prostia şi ignoranţa noastră. Paradoxal şi cei care se erijează în cruciaţi împotriva manipulării speciei umane sunt resorbiţi în paranoia molipsitoare a nebunilor şi, viciaţi în demersurile lor de bună credinţă, în eforturile lor pline de curaj, sunt folosiţi de către aceştia ca să prolifereze acţiunile noastre impuse sub presiunea fricii. Aceştia, susţin sus şi tare că, demascând, zic ei, adevărul care se petrece de fapt,prin care suntem manipulaţi şi prin care urmează să fim exterminaţi, abundă în credinţa că sunt folositori nouă. Dar ei, în graba lor, în neliniştea lor şi de ce să nu recunoaştem, datorită fricii care deja a pus stăpȃnire pe ei, nu sunt altceva decȃt instrumente puternic manipulatoare în mȃna nebunilor.

Cine i-a putut opri pe Cezar, pe Napoleon, pe Hitler să purceadă la cucerirea lumii?Cine i-a putut opri pe Roosevelt şi pe Stalin să împartă lumea în două şi să încerce cu atȃta cruzime să o controleze? Cine i-a putut opri pe aceşti tirani să-şi transforme popoarele în victime ale nebuniei lor, în prostia lor de a se crede dumnezei?

Nimeni, pentru că dacă ei se credeau dumnezei, mulţi dintre noi am fost dispuşi să credem că au dreptate, cel puţin pentru un timp limitat, şi să îi susţinem.

Mie chiar nu-mi pasă de Noua Ordine Mondială. Mi se pare lipsit de sens să fiu abuzată de informaţii cum că, dacă nu las apa să curgă în timp ce mă spăl pe dinţi, fac economie la resursele de apă ale lumii. De aceea le ignor şi nu las lipsa lor de sens să-mi tulbure armonia cu care vreau să-mi trăiesc viaţa. Nu mă interesează şi nu mă afectează nici piscinele particulare ale adepţilor luxului care risipesc apa planetei în alt fel decȃt o risipesc eu, spălȃndu-mă pe dinţi .Azi sau mȃine o să fim sfătuiţi să nu ne mai spălăm, să nu mai irosim apa pe flori sau cine ştie ce idioţenie o să le mai treacă ăstora prin minte. Mă dezgustă filmuleţele în care se arată cum noi, oamenii, distrugem planeta şi cum, din cauza risipei noastre, n-o să mai existe resurse naturale şi oamenii o să fie slabi şi urȃţi, diformi, chinuiţi şi apăsaţi de vinovăţia că au risipit resursele de energie folosind becuri neeconomice sau pentru că au poluat atmosfera alegȃnd să circule cu maşinile personale. Cȃnd văd atȃta meschinărie îndesată cu forţa pe gȃtul nostru mă gȃndesc că dacă fabricanţii de maşini şi cei de combustibili s-ar aşeza la masa tratativelor şi ar conveni să nu mai investească nici în construcţia de maşini, nici în cea de producere a combustibililor, într-adevăr s-ar ajunge la un rezultat privind economia de energie şi de combustibil. Cȃnd aud de încălzirea globala şi de catastrofele care ni le prezic pseudo-oamenii de ştiinţă mă gȃndesc că, atunci cȃnd s-au hotărȃt mai marii lumii să-şi compare vanitatea şi să găurească stratul de ozon, nu mi-au cerut părerea, dar au



încercat să se motiveze prin cuvintele: „un pas mic pentru om, dar un pas uriaş pentru omenire”, risipindu-mă pe mine ca individualitate în nemernicia ambiţiilor lor de stăpȃni ai lumii şi distrugȃnd în mine toată magia romantica a lumii.

Cȃnd văd ce se întȃmplă în jurul meu, cȃt sunt de speriaţi semenii mei că vine sfărşitul lumii, încȃt sunt în stare să se omoare între ei, singura mea dorinţă e să nu mă risipesc pe mine în imaginaţia plină de morbid a proştilor.

Globalizarea e gȃndită deja şi forţată să se întȃmple, atȃt doar că o să se întȃmple luȃnd în considerare complexitatea umană şi nu sistemele şi regulile statuate caraghios de rigid şi fără realitate a celor care inventează probleme fără ca ele să existe.

Greşit cred adepţii şi manipulatorii globalizării că noi, specia umană, ne vom lăsa manipulaţi fără să manipulăm la rȃndul nostru, chiar fără voie, ci numai manifestându-ne în deplinătatea diversităţii culturilor şi a accederii la educaţie.

Se prea poate ca analiştii lor să mizeze pe anumite rezultate cu care sunt gata îmbătaţi, dar eu sunt convinsă că rezultatele vor fi cu totul altele decȃt cele aşteptate de ei, cu toate cunoştinţele pe care le folosesc în a-şi face paşii prin care îndrăznesc să manipuleze.

Înţelepciunea umanităţii şi supravieţuirea ei se bazează pe experienţa marilor înţelepţi înzestraţi cu minţi şi suflete adevărate, cu talente preţioase şi valide în analizarea speciei umane şi tocmai de aceea proverbele sau maximele lor, devenite nemuritoare în istoria noastră, rezultatele judecăţilor lor, descriu cu atȃta acurateţe natura umană.

A nu ţine seama de adevărul revelat de „teoria ca teoria, dar practica te omoară” sau „cine rȃde la urmă rȃde mai bine” reflectă doar vanitatea şi orgoliul nebunilor avizi de putere, care nu mai au cum să priceapă că specia umană nu poate fi dirijată după reguli lipsite de bunul simţ şi buna credinţă a fiinţei care se manifestă de la sine şi nu pot fi anihilate prin voinţa lor, oricȃt de ingenioşi ar fi.

Un fel de globalizare se va înfăptui, un fel de ordine se va instaura, dar ea n-o să fie nicidecum cea urmărită de schizofrenicii orbiţi de morbul puterii, nici n-o să aibă rezultate diferite de celelalte încercări ale înaintaşilor lor de a cuprinde întreaga lume într-o singură închisoare şi nici nu le va oferi satisfacţia pe care o vȃnează cu atȃta încăpăţȃnare.

Omul e născut să fie liber şi oricȃte juguri ar inventa aceşti tirani, încă nu e pregătit să renunţe la dreptul lui primit la naştere, chiar dacă se oferă ca şi carne de tun din ignoranţă sau din prostie.

Omenirea n-o să se auto-extermine doar de dragul de a le da satisfacţie celor care vor asta.



Îmi vine să rȃd cu hohote de ridicolul situaţiei cu care vor să sperie Omenirea, dar mă şi întristează cruzimea cu care calculează victimele pe care le consideră necesare ca să-şi încerce puterea de a-l îngropa pe Om şi spiritul lui deopotrivă, într-un pămȃnt deja saturat de sȃngele celorlalţi sacrificaţi, conştient, prin absurditatea dorinţelor lor lipsite de realitate.

Numărul populaţiei de pe planetă este în continuă creştere, chiar dacă aceşti idioţi au vrut să-l micşoreze prin războaie fără sens sau prin înrăutăţirea condiţiilor de viaţă şi chiar dacă asta urmăresc şi acum.

Se pare că dreptul de a se naşte al omului capătă putere în evoluţia speciei umane şi el, omul, alege să se nască cu cȃt se străduiesc nebunii mai mult să-l îngroape.

Pe oameni nu-i mai sperie o altă Apocalipsă. Se tem într-adevăr, dar nu se lasă înfrȃnţi de frică şi asta se vede şi se simte prin toţi ”porii” prin care respiră Omenirea. Carmen Bulubașa



În delir

Cobor în mine. Cobor confuză. E atâta haos! De ce-o mai fac oare? Cobor... Găsesc o scară. E întuneric "înăuntru". Păşesc cu prudenţă, bâjbâind cu "mâna" imaginară "pereţii" şi "treptele" dinăuntrul meu. Creierul încearcă să înţeleagă, să facă conexiuni, se agaţă de orice senzaţie familiară dinafară. Nu reuşeşte. Totul e vag, nimic nu se distinge. Se simte doar un soi de frig inimaginabil ce paralizează totul în jur. E rece... doare orice atingere sau mişcare pe care o fac. Muşchii-mi zvâcnesc, dar nu de încordare, de altceva. E doar singurătate şi beznă, iar eu tot cobor. Continui să cobor. Simt departe de tot, în mine, ca în surdină, o stare de lâncezeală primitivă. Acolo aş vrea să ajung şi nu pot. Mă împiedic de propriile halucinaţii şi cad izbindu-mă de ceea ce-mi pare a fi un perete cu o uşă. Încerc să trec dincolo de ele, dar nu dau de mâner. Pipăi de la un capăt la altul, în sus şi în jos, deznădăjduită şi palmele par că-mi îngheaţă pe loc, cu toate că uşa e caldă, apăsătoare şi începe să cadă pe mine, să alunece. Apăsarea e tot mai grea, mă striveşte. Carnea toată începe să mă doară mocnit. Durerea e nedefinită şi vagă, dar alunecă peste tot: şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu mai ştiu unde sunt... nu mai ştiu nici dacă sunt cu adevărat "acolo". E ca în vis. Mai coboară oare cineva? Am doar iluzia a ceva greu care mă tot trage în jos, agăţându-se ca un bolovan de mine. Pare cusut de carnea şi sufletul meu. Îmi parazitează conştiinţa iar eu îl las şi închid ochii cât mai strâns. Mă văd stând întinsă pe spate pe un pământ umed care miroase a crud. Privesc în sus nişte cercuri multe, luminoase, care-mi ard privirea. Lipite unele de altele seamănă cu un fagure uriaş din care curge miere. Din ele se desprind alte mii de cercuri. Sigur n-am mai reuşit să ajung unde vroiam... într-un "acolo" primordial, unde aş fi vrut să apăs pe butonul-minune ca să revin la "setările din fabrică". Ca la telefoane... un fel de "reiniţializare generală" prin care s-o iau din nou de la zero, fără să mai orbecăi în întuneric, urcând spre mine (dinăuntru-înafară) şi nu coborând ca acum. M-am pierdut în propria noapte. Simt regretul, însă îmi trece repede când



întind mâna în speranţa că o să prind cercurile, dar degetele pătrund dincolo de ele. Am în nări un miros înăcrit şi înţepător. Mă uit în jur dar nu-i găsesc proveninţa. Aud o şoaptă surdă care se repetă obsedant în mintea mea: "Trezeşte-te, ai febră, ai febră!"

Mihaela Tivda



Raptor (RO)Rex

Până la urmă m-am hotărât: Raptor Rex, varianta meltean-mioritică şi actu-ală, este o etichetă mult mai aproape de adevăr decât "varan", atunci când vrem să exprimăm în cât mai puţine cuvinte - pentru că nu merită să pierdem timpul cu specia respectivă - felul în care se comportă cei care ne conduc....

spre prăpastie.Probabil am ales respectiva variantă de

a descrie acest accident al istoriei, repre-zentat de actualii conducători, pentru că nu mă pot dezbăra de ticul strămoşesc al optimismului (ştiut fiind că Raptor Rex este de domeniul trecutului) sau poate din cauză că nu mai înţeleg lumea în care trăiesc şi am impresia că totul s-a transformat în Jurassic Park.

Exact cum la fel, anumite fenomene na-turale au fost capabile să schimbe lumea în urmă cu milioane de ani, aşa şi acum, feno-mene (nenaturale) au schimbat lumea mea, făcându-mă străin în contemporaneitate.

Schimbări rapide şi dezastruoase, cu prolificitate de bacterii şi rezultate de molimi,

încearcă să-mi modifice devenirea spre opusul a ceea ce-mi doream şi pentru ce luptam să fie.

Sunt oameni pe care greutăţile îi fac slabi şi neputincioşi, cedând în faţa lor, aşa cum sunt şi oameni pe care încercările grele îi călesc şi îi fac mai puternici. Aş vrea să întâlnesc cât mai mulţi din a două categorie. Şi prin asta nu instig la "dating", ci la a strânge rândurile, NOI, cei aleşi.

Marin Ilca



Frica

"Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoare a desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu." (Frank Herbert - Copiii Dunei, Litania împotriva fricii din ritualul

Bene Gesserit)

Toată viaţa a simţit felurite frici: faţă de rău, de urât, de necunoscut, de suferinţa fizică sau psihică, de incertitudine, de înălţimi, claustrofobia şi chiar şi frica de bine şi de frumos.

Întotdeauna s-a înspăimântat însă de acea frică "flămândă" care "muşcă" din tine pe nesimţite şi care, odată înrădăcinată acolo, începe să-ţi ucidă lent corpul, sufletul şi mintea.

Nu i-au trebuit decât voinţă şi putere nelimitată pentru a putea vorbi cu propriul sine, cu propria inimă, pentru a înlătura frustrările, temerile şi ura din interior.

Nu a reuşit întotdeauna, dar măcar a încercat. Se teme mereu de visele frânte, de vidul care te cuprinde mai ales noaptea şi care te sufocă într-o îmbrăţişare strânsă, de amintirea dureroasă a acelui gol sufletesc ce te-a chinuit odată şi pe care ulterior ai încercat să-l umpli cu tot ce ai avut la îndemână, fie ele lucruri bune sau rele.

Îi este frică şi de gândurile străine ca vântul... de veşnicia propriului suflet. Îi este teamă să nu ajungă să se plictisească vreodată de ea. Se înspăimântă că o să se înstrăineze de sine, că o să se transforme în "altcineva", într-un "cineva" care se tot încăpăţânează să îl înlocuiască total, "instalându-se" neinvitat în el şi refuzând să mai plece, la fel ca un musafir nedorit. Îi este frică să nu se înrăiască din cauza lumii din jur. Să nu-şi piardă specificitatea deve-



nind un alt "roboţel" din lunga serie. Şi banalul este motiv de teamă. Plictisul acela care şade tainic într-o "cămăruţă" bine ascunsă în noi şi care, din când în când, se mai strecoară pe sub "uşă", pentru a "parazita" corpul şi mintea. Se mai teme şi de plânsul greu care-i zguduie trupul tot în nopţile reci şi tăcute, când ajunge să-şi pună la îndoială întreaga fiinţă: cine este?

Omul optimist şi vesel din fiecare zi sau cel singur şi gol pe dinăuntru din fiecare seara? Se confundă, nu ştie dacă este aievea şi simte cum frica îi destructurează fiinţa, îi anulează umanul, ucigându-l lent. Se transformă într-un banal punct în spaţiu... indefinibil. Priveşte dea-supra lui şi începe să râdă. E un râs ironic care se îneacă în propria plăcere diformă. Se deşteaptă într-un final şi raţiunea. Îşi spune în sine cât de stupid este să te temi, atâta vreme cât îl ai pe Dumnezeu în tine. Nu ai cum să fii singur! Dar cum să-l "conservi" mereu în tine? ... A fost doar o umbră întunecată care i-a tulburat simţurile. Aceeaşi umbră dintotdeauna... o încercare, o testare a limitelor, a fricii. Revine la propriul sine, la un "eu" ceva mai puternic decât înainte. S-a mai luptat cu o frică şi îi place să creadă că a îngenuncheat-o, chiar dacă de data asta sufletul a fost mai răscolit decât de obicei. Orice frică schimbă ceva în tine. Întrebarea e dacă este obligatoriu ca ea să te facă şi mai puternic?

Mihaela Tivda



Înfrânţi Un om înfrânt de viață îl recunoşti după

umerii apăsaţi şi pasul greoi. E omul cu uitătură piezişă, în ochii căruia licărirea de speranţă a murit demult. Și nici nu va reînvia. Pentru ca înfrântul a pierdut până şi ultima redută în lupta cu viață.

Cu aripile frânte, îngerul decăzut la stadiul de pesimism sumbru, nu are ce să facă. Din acest moment, singura lui alternativă e calea pribegiei mintale, a sihăstriei fizice şi a alienării sociale. Mai mult decât atât nu poate.

Da,înfrântul stârneşte reacţii în jurul lui, stâr-neşte priviri miloase, stârneşte tot ce e uman în cei din jurul lui. Din acel moment, înfrântul pierde orice fărâmă umană şi se transformă treptat, dar sigur, într-un robot mânat de impulsuri electrice. Odată cu terminarea bateriilor, se termină şi viața lui. Subit şi tragic, ca într-o dramă de prost gust şi ieftină.

La atât se reduce viața lui. Nici măcar lacrimile nu-l mai alină. E prea târziu...

Ramona Crângașu



România ... Ţara mea Acesta a fost titlul unei compuneri făcută de mine cam prin clasa a VI-a. Atunci cu mintea mea de copil, îmi părea că nu există în lume ţară mai

frumoasă şi bogată ca a mea. Consideram România ca fiind bunul meu propriu, eu la rându-mi aparţinându-i în egală măsură.

Şi totul era luminos (nu roz), iar oamenii erau cei mai inteligenţi şi fericiţi de pe Terra. Este adevărat că erau nemulţumiri privind frigul, curentul electric, hârtia igienică, pâinea, mălaiul şi multe altele. Copil fiind şi pe mine mă nemulţumeau numărul redus de minute alocate desenelor animate, ca şi lipsa unor cărţi "bune". Exista însă speranţa că lucrurile se vor îndrepta.

A trecut mai bine de un sfert de veac de când am scris acea lucrare. Timpul a schimbat multe şi "ţara mea" s-a transformat într-un monstru

debil care nu mai produce nimic, care încurajează birocraţia împinsă la extrem, care îşi donează în stânga şi în dreapta bunurile şi valorile fizice şi intelectuale.

Acum nu mai există nici măcar speranţa!Ajungi precum Diogene să cauţi un om! Dar oamenii au încetat să mai

trăiască în România. O parte au plecat să câştige pâinea copiilor lor în ţări străine. Alţii s-au resemnat închizându-se în apartamentele gri de la bloc, bârfind doar pe la cozi despre zilele de altă dată.

În fond, doar cozile au rămas neschimbate! S-au mutat doar de la Alimentară la Primărie, la Administraţia Financiară sau la uşa vreunui medic.

Alţii s-au refugiat în uitare, "drogându-se" la fiecare sfârşit de săptămână cu mici, bere şi manele, evenimentul petrecându-se în funcţie de posibilităţi "la iarbă verde", adică undeva, într-o pădure sau în parcarea betonată a blocului.

Pentru toate astea se pare că doar România este de vină.Oare aşa să fie? În fond, statul român este o entitate administrativă lipsită

de o conştiinţă proprie. Nu are o voinţă! Are doar legi, hotărâri, ordonanţe, ordine şi regulamente care guvernează viaţa pe teritoriul ei. Toate aceste norme nu au fost create de România, ci de anumiţi oameni care aveau acest drept.

Aceşti reprezentanţi ai noştri, ai cetăţenilor români, au fost numiţi în posturi deoarece, noi oamenii care trăim în această ţară, am crezut că ei vor face ce este mai bine pentru "binele tribului".



În schimb, sub pretextul implementării democraţiei, am fost închişi într-un cerc strâmt de legi. Din păcate legile stricte înalţă întodeauna fortificaţii la adăpostul cărora minţile înguste, birocraţii, crează satrapii.

Această stare de lucruri este periculoasă chiar şi atunci când totul merge bine! Ea este însă dezastroasă în momentele de criză! Asta deoarece birocraţia ucide iniţiativa.

Nimic nu urăsc birocraţii mai mult decât inovaţia, şi în special inovaţia ce produce rezultate mai bune decât vechile rutine tradiţionale, deoarece îmbunătăţirile îi fac întodeauna pe cei aflaţi în vârful piramidei să pară nişte inepţi... şi cui îi face plăcere să pară inept?

Din acest motiv, birocraţii şi-au dat întodeauna silinţa să suprime până şi cele mai infime pretenţii la judecată, din dorinţa ca totul să fie executat aşa cum au decis ei, cuvânt cu cuvânt.

Ce rămâne de făcut? De-a lungul istoriei, de fiecare dată când au existat crize, au fost împinşi în faţă diverşi ţapi ispăşitori. S-a dat vina pe barbarii ce treceau Dunărea şi prădau imperiul Roman, pe necredincioşii ce au cucerit Teritoriile Sfinte, pe evreii ce practicau ritualuri neînţelese sau pe cei care nu erau "puri" din punct de vedere rasial, pe arabii înzestrați de Dumnezeu cu resurse naturale atât râvnite de marile puteri, pe ungurii şi saşii din Transilvania care se vor autonomi şi pe mulţi alţii.

Toate aceste cruciade au eşuat mai mult sau mai puţin lamentabil pentru simplul motiv că nu au fost îndreptate împotriva cui trebuia! Inamicul real, existent în toate timpurile, este reprezentat în fapt de "şmecheri". Este vorba despre acei oameni care se folosesc de interstiţiile sistemului pentru a guverna.

Nu este vorba de o paranoică teorie a conspiraţiei, ci de faptul că în fiecare dintre noi există dorinţa de a nu ne supune regulilor şi legilor, dorinţă care poate începe cu banalul act de a trece strada printr-un loc nepermis, de a conduce o "maşină tare" cu 200 km/oră, de a încerca să mituieşti poliţistul care te pune la punct...

Politicienii nu sunt corupţi pentru că sunt puternici! Pentru a deveni ceea ce sunt au fost siliţi să facă tot felul de compromisuri, să renunţe la valorile proprii, să-şi schimbe personalitatea, să mintă.



Dacă nu ar fi făcut asta, nu ar fi ajuns în acele funcţii. Iar dacă nu ar fi fost ei, ar fi fost alţii care s-ar fi pretat la aşa ceva.

Din acest motiv, cruciada pentru eliberarea României, nu trebuie să o începem cu alţii, ci cu noi înşine! Trebuie să privim adânc în sufletul nostru, să cântărim fiecare gest pe care îl facem şi să nu ne fie ruşine să încercăm să-l corectăm pe cel de lângă noi, indiferent de consecinţele care s-ar abate asupra noastră.

Constantin Paul-Lucian



NormalitateÎntr-una din zilele trecute, o zi din aia mohorâtă, cu ploaie şi

vânt şi băltoace peste tot, când îmi găsisem rost să împrăștii banii pe ratele de la bănci înainte de ziua scadentă , tocmai când mă gândeam că oamenii de pe stradă sunt la fel de mohorâţi ca şi îndeletnicirea mea, aud o voce cristalină strigând: Vă iubesc pe toţi, nici nu vă daţi seama cât de mult vă iubesc pe toţi!".

Am tresărit vizibil de parcă m-aș fi trezit dintr-un vis adânc la un scrâşnet de roți .Era atât de nepotrivită intervenţia vocii cristaline în şirul gândurilor mele încât mi-am îndreptat grabnic privirea în direcţia de unde venea.

Și ce am văzut? Am văzut o femeie frumoasă, îmbrăcată bine,

elegantă, cu o față albă machiată artistic. Avea nişte buze colorate într-un roșu cărămiziu, o culoare pe care cu greu ai fi găsit-o nepotrivită și nişte ochi albaştri şi senini , încadraţi de un păr castaniu care îi înconjura fața în valuri ample. Prima dată am crezut că m-am înşelat. Imaginea ei, chiar dacă coincidea întru totul cu ceea ce striga, era nepotrivită şi cu locul şi cu momentul şi mai ales cu faptul că era singură, iar

vorbele ei se adresau oamenilor pe lângă care trecea. Apoi am zâmbit, dar imediat m-am şi întristat pentru că prima judecată din partea mea a fost că săraca era probabil nebună. Cred că toţi trecătorii gândeau acelaşi lucru. Ce m-a întristat era de fapt gândul că un om oricât ar fi de fericit, dacă nu e şi nebun, sigur nu face așa ceva pe stradă, printre necunoscuţi, într-o zi mohorâtă, cu ploaie şi vânt şi băltoace peste tot, tocmai din dorinţa de a nu părea nebun.

De atunci mă tot gândesc la femeia aceea şi încerc să găsesc motive la comportamentul ei care să îmi alunge vina că am considerat-o deraiată de la comportamentul oamenilor normali, dar mi-e tot mai greu să definesc normalitatea din ziua de azi...

Carmen Bulubașa



Zece minute pauză într-o cancelarie

În cancelarie bate încă o inimă... dar agonic. O atmosferă apăsătoare şi depresivă. Privirile învăţăceilor sunt ori reci, inexpresive, ori triste, mohorâte, ori pline de flăcări, străpungând aerul din jur cu indignare. În rest tăcere, multă tăcere... Pe alocuri discuţii despre Boc, Băsescu, legea învăţământului, salarii. Vocile sunt sparte. Sunt cei cu gâtul înfundat în gulerul paltonului vechi la care observi doar o ridicare resemnată de umeri cu o privire pierdută printre scaune: "Ce sens mai are să discutăm, dom'le?"

Când directorul intră în cancelarie totul prinde viaţă. E plin de energie, simţul umorului este intact şi stoarce zâmbete cu câte un calambur. Apoi pleacă.

O doamnă profesoară, între două vârste, ce şi-a păstrat cochetăria vestimentară, întreabă: "Oare s-or fi pus banii pe card?". Încep comentariile: "La ce-ţi mai trebuie bani?", "Ai aşa de mulţi bani şi nu ştii ce să faci cu ei?", "Ori sunt, ori nu sunt, tot nu sunt!", "Dom'le, ăştia îşi bat joc de noi!", "Ce să mai, suntem la limita subzistenţei!!", "Domnule, eu am fost în Germania şi acolo...", "Aţi văzut aseară la reportaj cum Udrea...".

Când se sună, mecanic ne îndreptăm spre cataloage şi apoi ne risipim spre săli.

În clasă mă revigorez. Contactul cu elevii te dinamizează, e o reală terapie. Încep activitatea şi redevin copilul curios ce caută naiv răspunsuri la întrebările asupra întregului Univers, pe fundalul unei melodii binecunoscute: "Nu-mi pasă de nimic, de nimic/ Sunt fericit, fericit!"...

Alina Paviliuc



Ubi bene, ibi patria

”Ubi bene, ibi patria”, spunea Cicero cândva...Dar oare unde îi poate fi cu adevărat bine emigrantului roman?Zilele acestea s-a dat publicităţii rezultatul alarmant al unui sondaj coman-

dat de guvernanţi conform căruia circa un milion de tineri doresc sa plece din România.

Un sondaj trist, care ne face să ne imaginăm tot felul de scenarii întune-cate despre anii ce ne vor aştepta pe noi, aceia ce vom rămâne.

Din 1989 şi până acum s-a dus o luptă acerbă pentru demolarea senti-mentului naţional, al mândriei că suntem romani şi că merităm să stăm cu fruntea sus în lume.

S-au demolat industria, agricultura, educaţia, învăţământul, armata, justiţia şi nici biserica nu se simte prea bine.

Totul pentru a ne transforma într-un popor de mâna a şaptea, obedient față de marile puteri, uşor de manipulat.

S-a realizat o cucerire paşnică a noastră, în prezent devenind cu toţii nişte oameni debusolaţi, care nu ne mai găsim locul sub umbrela statelor civilizate ale lumii.

Noi stăm acum în ploaia rece, de octombrie mohorât şi tremurând încer-căm să ne încălzim trupurile mult prea lovite şi sufletele zdrenţuite.

Ruperea de glia străbună se producea în trecut cu multa suferinţă, date fiind tainicele legături ce legau fiinţa de tot ce era romanesc.

Pentru generaţia actuala, post-revoluţionară, totul pare mai simplu. Oare asa sa fie?

Majoritatea pare să nu mai aibă sentimente, să se conducă după dictonul latin "Carpem Diem!", mereu trăind în prezentul imediat, dorind să obţină dintr-o dată TOTUL.

Politicienii noştri, care acţionează permanent în interesul lor propriu şi în defavoarea poporului român, toarnă şi ei gaz peste foc, mai dând din timp în timp, tot mai des în ultima vreme,un brânci țării acesteia, pentru ca să se ducă la vale, în prăpastie.

România va avea un viitor întunecat se pare... De aceea toţi îşi întorc



privirea şi nu vor să privească la ce va fi peste cinci ani, peste zece...Politica struţului pare să fie cea mai adecvată pentru zilele pe care le

trăim. Sau fuga oriunde vezi cu ochii, în lumea largă.Nu cred însă că postura de emigrant este una fericită.Suntem un popor trist, care se distruge el însuşi, din interior, neputând a

se uni așa încât să poată merge cu toţii într-o direcţie bună şi să scoată ţara la liman.

Sincer, nu întrezăresc soluţii în prezent pentru o revenire la normalitate prea curând...

Dar nici nu vreau să cred că marele gânditor avea dreptate atunci când spunea ca acolo unde mi-e bine, acolo e patria mea, indiferent cat de entuziasmant vorbea despre Cicero în ”Predoslovia la Letopiseţul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601”, Nicolae Costin, fiul marelui cronicar Miron Costin...

Giulieta Marin



Frontiera

Au pus moartea în faţă şi în piept şi au plecat!

Câţi au murit împuşcaţi pe fâşie sau tăiaţi de elicea bărcii grănicereşti în apele învolburate ale Dunării, Dunăre a lor şi a părinţilor lor? Sunt nopţi de iarnă în care parcă vântul plânge deasupra apelor negre şi friguroase, şuieră şi zgârie gheaţa din margini, gheaţă lucioasă, gheaţă reflectată rece în ochiul de lună, gheaţă care parcă deschide o gură urâtă, schimonosită, care strigă în întuneric: “Vă blestem!”.

Câţi au murit sufocaţi în cală de vapor, murind de foame sau de sete, în miros de excremente, în necaz şi durere, moarte pe care nu o dorea nimeni?

Bătăile în miez de noapte în unităţile grănicereşti, cu cablu de oţel, udaţi cu furtunul de pompieri, cu scândura cu nisip legată pe spate şi bâta lovind în ea pentru distrugere de organe interne şi moarte rapidă fără urme, constituia răsplata pentru îndrăzneala de a vrea să fii liber, răsplată dată de ciracii şi asasinii regimului comunist.

- Bă!… ai trădat ţara, societatea care te-a învăţat, care ţi-a dat mâncare. Trădător nemernic şi criminal ce eşti!

Înalt de peste 1,80 m şi de circa 100 de Kg, cu cămaşa scoasă din pantaloni, transpirat şi cu părul căzut peste ochi, mirosind a coniac, fiara din faţa mea a năvălit spre mine şi a început să îmi care pumni pe spate, eu fiind legat şi cu mâinile în cătuşe la spate.

- Într-o săptămână te bag în mormânt, mă! Soldat ! Adu scândura să-l învăţăm noi ce însemnă să trădeze comunismul.



Aşa a decurs o noapte întreagă “tratamentul” ideologic şi de partid al celor care aveau mare grijă ca frontierele României să nu fie încălcate, altfel spus să nu constituie drum spre libertate.

Alţii o sfârşeau aruncaţi peste bord, mormânt fiindu-le marea sau oceanul, iar petale de flori pe mormânt - valurile, trâmbiţe de strigăt de durere - furtuna şi trăsnetele. Care mamă sau frate mai plânge după ei?

Mulţi din ei plâng în mormânt de ţară străină, prin gropi sau şanţuri pustii, undeva aproape de frontiere, acolo unde numai mierla sau huhurezul de noapte le cântă aducere aminte, cânt nepriceput de noi oamenii, cânt care poate că spune:

- Acolo, jos, pe fundul şanţului, mai există un os rămas din ei.

Cei de pe fâşie în ţărână plâng, fiindu-le oasele împrăştiate de plugul care ară tarlaua nimănui. Grănicerul care patrulează acum nu ştie nimic. Pentru el trecutul este undeva în spate, în urmă, trecut pe care nu l-a trăit. El trăieşte un prezent care va deveni trecut, trecutul lui. Ştiu ei oare că întorcând timpul înapoi, cu mulţi ani în urmă, s-a tras şi s-a îngropat? Mama lui îi duce dorul, ca şi mama aceluia pe al cărui mormânt poate se găseşte, mama aceluia care a căutat libertatea.

A plecat de acasă un băiat firav, şaten, puţin şugubăţ. Pe vapor. A îndurat multe. A ajuns în Argentina. De acolo a străbătut întregul continent până a ajuns în America. A îndurat foame, frig, sete, frică, oameni ciudaţi cu obiceiuri ciudate. Undeva, prin munţi uitaţi de lume, a dat de un italian, care ajunsese pe acele meleaguri cu mulţi ani în urmă şi care creştea oi. Când italianul a auzit ca este român, a început să plângă şi, strângându-l în braţe, nu mai contenea spunând: “Fratelo, fratelo…”

Ce îl unea pe acel om de românul nostru? Ce a simţit el auzind în acei munţi vorbindu-se româneşte? A simţit depărtarea de… acasă, a simţit adierea ţării lui, dulcea limbă melodioasă, limbă mângâietoare de suflet şi inimă, limbă de origine comună. A simţit leagănul, ţărâna străbunilor lui, anii uitaţi undeva departe, ani pe care ar fi vrut sa-i întoarcă înapoi. Vroia limba lui prin care a



înţeles lumea, o vroia înapoi la acel capăt de lume, unde asculta ca în vis sunetele limbii române, chiar dacă nu mai semăna.

Acesta, românul nostru, mergea într-un grup de guatemalezi, traversând nişte munţi. Guatemalezii l-au ajutat să meargă, pentru că avea un picior tumefiat, de la o căzătură. A fost găsit de aceştia în stare de delir, rătăcind pe cărarea de traversat o frontieră sud-ame-ricană, mergând când înapoi, când înainte, târându-şi piciorul. De ce românii nu se ajută aşa între ei?

Italianul i-a ospătat pe toţi, i-a omenit, i-a lăsat să se odihnească, apoi le-a dat merinde de drum. La despărţirea de românul nostru, care de câte luni pribegise prin America de Sud, pricepea binişor spaniola, italianul i-a spus:

- Cred că voi muri şi nu voi mai vedea vreun frate.

Oare de ce nu încercăm să fim mai buni? De bărbaţii neamului nostru, care au avut asemenea curaj, nu-şi mai aminteşte nimeni?

Venind spre ţară, având ca timp de zbor 16 ore, în zgomotul molcom, dar puţin deranjant şi obositor, al frecării aerului de avion, al zgomotului de motor, mă uitam în jos deasupra Atlanticului. Am început să mă gândesc, văzând valurile minuscule cu ochii împăienjeniţi, cu lacrima strivită de pleoapă, și capul băgat în geamul mic al avionului, să nu mă vadă vecinul de zbor:

- Tu ai avut noroc, ai scăpat. Mulţi sunt sub valurile la care te uiţi şi le este mormânt imens oceanul.

Am retrăit coşmarul aducerii aminte al acelor români aruncaţi peste bord, undeva lângă ţărmurile Canadei, de echipajul unui vapor al cărei naţii nu vreau să o pomenesc.

După anii ‘80, începuseră să vină din ce în ce mai multe şi să ne apese vremuri grele, vremuri fără speranţă. Nu lua speranţa unui popor, căci îl vei distruge. Mulţi adolescenţi, tineri, femei, bătrâni, cu profesii, cu carieră, au început să capete curaj şi se gândească din ce în ce mai mult la soluţia părăsirii ţării. Unii dintre ei, obosiţi de bătrâneţe, şi-au îndreptat coloana vertebrală şi în sinea lor au zis:



- Nu. Nu se mai poate.

Au început să mârâie, să caute să gândească, să comenteze, să protesteze sub toate formele, poate de prea multă frică, de neputinţă, toate finalizate fie printr-o excursie cu rămânere în străinătate, fie pentru alţii, mai curajoşi, de introducerea actelor pentru emigrare sau, pentru unii, fuga, trecerea frontierei.

Poate unii îşi mai amintesc de cozile din faţa Ambasadei S.U.A. sau a Canadei, de cozi cu tineri, maturi, femei,

bătrâni, chiar copii sprijinind zidul umed şi rece al clădirii de vizavi de ambasadă, în gerul de februarie, de -10 grade, tropăind din picioare, aşteptând de la 4-5 dimineaţa eventualitatea unui interviu. Cine îşi aminteşte de oamenii aceştia? Trecătorii matinali de dimineaţă, care se duceau la serviciu, se uitau curioşi şi poate întrebau:

- Ce Dumnezeu caută ăştia aici, în faţa ambasadei, vineţi de frig, la ora asta?

Se mai întreabă cineva de ei astăzi? Era o formă de protest, de îndârjire mută, la fel de mută ca zidul rece de care stăteau sprijiniţi. Începuse să se depopuleze ţara, depopulare care, datorită tovarăşilor vechi şi noi, continuă şi astăzi.

Mai îşi aduce aminte cineva că stăteau zile întregi în frig şi arşiţă, la secţia Paşapoarte, fiind de repetate ori alungaţi din curtea clădirii, curte pe unde se mai adăposteau, la fel ca la ambasada americană sau canadiană?

Da, îşi mai aduc aminte astăzi cei care stau şi ei la coadă, pentru a pleca şi ei din România.

Dar de tunelul de sub blocul din faţa Ambasadei Angliei, în care te adăposteai aşteptând luni grele şi obositoare, cu o speranţă chinuită, pe consulul Australiei, consul care venea o dată la două luni, să poţi avea un interviu? Nu întotdeauna reuşeai şi încercai să te descurci dând şpagă



miliţianului de la Ambasada Angliei, miliţian care, dacă nu erai pe listă, te băga pentru câţiva zeci de lei.

Formă de protest, formă de răzvrătire, curajul de a te duce fără drum de întoarcere, undeva în lume, nici ţie nu îţi venea să crezi. Undeva, să fie, dar numai în România nu. Nu ştiai unde pleci, în ce lume. O lume despre care ştiai foarte puţin, numai de Coca-Cola, ţigări, tricouri colorate şi, poate, o viaţă mai bună. Îndurai şi sperai, nădejde în suflet aveai. Oare unde sunt acei oameni? Sunt români, sunt pe undeva? Trăiesc? Mai au speranţa sau dorinţa întoarcerii? Sau au rămas mutilaţi de frică şi oroare?

În faţa Ambasadei S.U.A. se strigă lista de vize, în stradă, stradă plină, dar împânzită de securişti. Devenise o masă. Ei, tovarăşii, nu mai aveau ce face. Nu îi mai puteau alunga. Aceştia nu s-au opus regimului comunist? Şi astăzi stai şi te cruceşti cum foştii tovarăşi clamează că s-au opus comunismului.

Ei, secretarii de partid, securiştii, nomenclatura comunistă. Toţi aceştia sunt asistaţi de ziarişti şi moderatori, presă care manipulează, intoxică, ascunde, uită, exclude, inoculează, pune răul mai mic în faţă, alege varianta favorabilă lor, mistifică, ascunzând infractori, invocând legi europene clemente, într-o ţară anormală.

Cei care îngheţau prin faţa ambasadelor nu sunt doriţi, precum nu sunt doriți nici acei ce îngheaţă şi astăzi. Aceştia nu sunt căutaţi, nu sunt chemaţi, precum şi alţii ca ei, care au protestat sub variate forme şi care sunt şi au rămas anonimi. Aceştia aşteaptă cu aceeaşi nădejde că vor veni vremuri când ei sau copiii lor sau alţii cu suflet de neam şi ţară vor conduce România cu cinste şi onoare.

Formele multiple de protest care au fost în România, invizibile, forme ascunse şi izolate, creşteau odată cu monstruosul aparat propagandistic, de opresiune mentală şi fizică, de opunere a propriului destin împotriva ta, împotriva propriei naţiuni.

Frontieriştii au reprezentat zvârcolirea genei stră-străbunicului care le-a şoptit la ureche:



- Nu te lăsa. Lasă tot şi pleacă, căci te vei întoarce cândva, când, sub o formă sau alta, vei ajuta la dărâmarea Satanei de pe spinarea poporului tău.

Aceştia s-au ascuns, au studiat, au analizat, au sacrificat cei mai frumoşi ani, anii tinereţii, asumându-şi riscul de a nu mai fi căsătoriţi, de nu a mai avea copii, o familie, un cămin.

S-au despărţit de fraţi, surori, părinţi, copii. Au lăsat în urmă totul şi au pus moartea în faţă şi în piept.

Au învins moartea prin împuşcare, moartea prin înecare, moartea prin sfârtecarea trupului de elicea vaporului de pe Dunăre sau a bărcii grănicereşti.

Au riscat să moară îngheţaţi, sfâşiaţi de câini de grăniceri. Au riscat să moară prin păduri, prin lanuri de porumb sau floarea soarelui, ascunşi prin şanţuri şi gropi, de foame şi frig. Au riscat să fie prinşi, bătuţi, schilodiţi, omorâţi în bătaie sau băgaţi pe ani grei în închisoare.

Voi, aceştia, unde sunteţi? Mai ştie cineva de voi? Nu toţi sunteţi fiii acestei naţiuni? Nu voi aţi fost cei care v-aţi revoltat primii?

Câte mame, câţi fraţi, câţi părinţi, câţi copii, acum mari, întreabă: “Oare o mai trăi băiatul meu? Dacă trăieşte, de ce nu scrie? I-o fi greu? O fi prea departe?” Şi poate trupul acestuia este de multă vreme ţărână sau mâl pe fundul Dunării sau a oceanului, ori mâncat de câini pe vreun câmp uitat prin ţară străină. Câţi au fost împuşcaţi şi îngropaţi pe fâşia de frontieră?

Toată lumea tace... Această lume îşi trimite copiii la căpşuni, în timp ce foştii nomenclaturişti tac şi fură. Unii dintre ei, în marea lor aşa zisă milă, fac acte de caritate, pentru a urâţi şi mai mult această construcţie hidoasă de comunism amestecat cu capitalism. Poate dramă de stingere de neam. Zbatere înaintea capitulării în neputinţă. Astfel continuă emigrarea fără întoarcere, salvare individuală în detrimentul salvării naţionale. Defectele enumerate au intrat în genă şi distrug. Cei care mai au ceva în ei, cad şi ei în disperare.

Copiii voştri cu facultăţi spală vasele Europei. Fac munca celor intraţi pe



poarta din dos. Vă daţi mari, pe munci de nimic. Vă lăudaţi cu împliniri normale sau chiar slabe. Nu vreţi să vă întoarceţi, nu de bine acolo, ci de rău în ţară. Ce putem face pentru asta? Ce morală să adoptăm? Ce considerăm că ne mai poate salva? Multe rase au supravieţuit, dar vlaga lor s-a stins pentru sute de ani, când proprii fii au pierdut nădejdea. Unele au învins neavând nimic şi din nimic au făcut o ţară. Au devenit mari, fiind mici, nu ca număr sau ca populaţie, nu ca suprafaţă, ca norme clar definite privind munca, proprietatea, bunul simţ, respectul către conaţionalul tău, norme clare de moralitate, calităţi native cultivate sau chiar adoptate.

America este o ţară mare, dar făcută din multe părţi mari sau mici, din părţi de popoare mari sau mici, dar care prin unitate au format o naţiune mare şi puternică.

Noi de ce nu putem fi o ţară... “mare”?

Astăzi, din ce în ce mai mulţi bătrâni, copii, femei singure, aşteaptă să sune telefonul de la cel ”de dincolo”, ”de afară”, de la muncă, de la “poate o găsi ceva mai bun”, “o ofertă”, “un contract”, aşteptând să trimită barem… o sută, că întreţinerea depăşește veniturile.

Toate acestea sunt rezultatul furtului de către foştii şi actualii tovarăşi, acestă “politică” a furtului duce la scăderea populaţiei, scăderea natalităţii, plecarea masivă şi neîntoarcere. Este rezultatul la ce a făcut trecutul pentru prezent, consecinţele acestuia pentru cei de astăzi, şi ceea ce facem noi astăzi va fi rezultatul la ce se va întâmpla mâine, în viitor, consecinţă a furatului sub toate formele din trecut, consecinţă a furatului de astăzi pentru viitor. Naţiunea degenerează din cauza corupţiei, a acaparării politice şi economice a României de grupuri mafiote. Studii istorice arată că naţiuni şi civilizaţii mari de-a lungul istoriei practic s-au sinucis datorită acestui flagel mai devastator ca un război. Au rămas urmaşi pe mari ruine istorice de civilizaţie, ruine populate de supravieţuitori.

Nu ne-am săturat de bătutul la înalte porţi de sute de ani? Nu ne-am săturat să nu fim capabili să facem curăţenie în această ţară? De ce să acceptăm un contract de câteva luni pe 1000 de euro afară şi nu pe 5oo la noi



acasă, încercând să înlăturăm lichelele, pentru a ajunge rapid la 2000 de euro? De ce trebuie ca mulţi dintre noi să intrăm ca servitori în Uniunea Europeană, la cules de mazăre sau căpşuni? Suntem mai urâţi sau mai proşti? Nu, noi am devenit, noi am vrut asta, noi am ignorat, noi ne-am ignorat, nu am vrut să scoatem din noi aroganţa, minciuna şi hoţia şi să punem la loc de frunte hărnicia. Să eliminăm, să demascăm, să nu alegem pe oricine, să nu propunem demagogul, mincinosul, vorbăreţul, ”discursionistul”, să ne pese, să ne intereseze. Să nu ignorăm trecutul, prezentul şi viitorul, văzând numai calităţile noastre, nu şi defectele.

Unii citesc ziarele şi nu vor să se chinuie cu sapa. Se uită cu cât a mai crescut metrul pătrat de intravilan sau extravilan, mâncând roşii cu gust fad de ceară, roşii din Turcia sau Grecia, roşii injectate la coadă ca să se înroşească mai repede. Am dat fabricile, vom da şi pământul.

Investiţia în terenuri, după ce s-a dus industria, a devenit cea mai profitabilă afacere a şmecherilor. Aşa că în jurul Bucureştiului, ca de altfel în jurul tuturor oraşelor, tarlale pline cu buruieni tronează ici şi colo, alături de pâlcuri de vile în care stau la soare femei frumoase de doi metri cu pitici bătrâni, bărbaţi frumoşi şi spicuiţi sau tineri muşchiuloşi, cultivaţi la “şcoala Occidentului” ca gigolo, pentru chef şi distracţie. Stau tolăniţi în şezlonguri numai de import şi de firmă. Mai vezi graşi şi chelioşi transpirând abundent, cu sticla şi paharul mai scumpe decât jumătate de apartament de om amărât. Toate acestea obţinute pe spinarea celui obidit, a celui care a plecat, a celui care nu mai vrea să se întoarcă.

Suntem responsabili de trecutul pe care îl creăm acum.

Ei, comuniştii, au făcut ca mamele noastre să sufere, iar pe noi ne-au încâinit. Cu cât ei înălţau osanale mai frenetice, cu atât ţara murea mai mult. În minţi pline de slăbiciune au însămânţat duşmănie. Au pus valori fabricate în maşinării de distrus suflete. Pe nimicuri, pe mâncare, pe o haină, pe un săpun mai bun. Ei ne-au furat mintea, inima, ne-au înstrăinat unii de alţii. Au reuşit să scoată din ancestralul nostru preistoric instincte amorţite de milioane de ani, făcându-ne fiare.



În trecutul comunist ne-am vândut prietenii, ne-am vândut colegii, ne-am vândut vecinii, ne-am vândut fraţii, părinţii, copiii, ne-am vândut pe noi înşine, iar unii dintre noi continuă să o facă şi astăzi. Am reuşit să devenim slugi pe nimicuri. Foamea a intrat adânc în noi... foame de orice. Tragem precum câinii de pradă, să o smulgem şi să o ascundem de frica zilei de mâine în cămări transformate în depozite. Această foame comunistă care este în noi trebuie să o diminuăm, să-i acordăm noi valori, să încercăm să fim oameni din nou.

Voi, cei care aţi plecat, întoarceţi-vă acasă, să faceţi curăţenie în această casă frumoasă care ne-a dăruit-o Dumnezeu, casă care se numeşte România.

Voi, cei rămaşi curaţi, darul acesta, dat de Dumnezeu, este al vostru, pentru viitor.

Viorel Muha



Ce are străinătatea cu noi, românii?

Ura faţă de străini (xenofobia) există din cele mai vechi timpuri.Iniţial ea consta în frica faţă de necunoscutul venit în trib, care deţine

cunoştinţe şi unelte misterioase. Care este mai bun decât cel mai bun membru al tribului. Care ştie să aprindă focul mai uşor, să gătească mai bine, să vindece cu leacuri şi descântece necunoscute de tribul din care faci parte.

În aceste condiţii, în care fiecare vrea să fie "centrul atenţiei" străinul este perceput ca un duşman (mai ales dacă este şi mai dotat).

La aceste atribute "primitive" se adaugă în epoca modernă, alte noi caracteristici, cum ar fi:

- străinul munceşte pe mai puţini bani - oare ce s-o fi întâmplat cu chinezoaicele de la fabrica de textile din Bacău (vreo 800) venite în 2007 să muncească pe un salariu mai mic decât salariul minim pe economie?

- străinul e mai harnic - logic strânge bani pentru copiii de acasă sau pentru achitarea unor credite care îl aşteaptă tot acasă;

- străinul, spre deosebire de tine, acceptă orice muncă - s-a mai auzit de profesori şi doctori, prestând munci necalificate.

În asemenea condiţii, apare o ură cu caracter naţionalist, îndreptată împotriva celor ce "fură" locurile de muncă ale cetăţenilor acelei ţări.

Dar de ce împotriva românilor? Să nu ne mândrim. În fapt, acest sentiment este îndreptat împotriva oricui este mai competitiv.

De exemplu, americanii sunt porniţi împotriva mexicanilor. Acum 150 de ani, aveau ceva împotriva chinezilor, iar mai înainte de asta împotriva negrilor eliberaţi.

Noi însă ne mândrim... cu ura străinilor împotriva noastră. Este însă un sentiment fals, pentru că străinii de multe ori ne confundă ... cu ruşii, ucrainienii, bulgarii, ungurii şi ... cu ţiganii.

Joc frecvent şah pe yahoo.com şi deseori mai discut cu partenerii. Dacă cei din Europa, cât de cât ne cunosc, cei "long distance" habar n-au de noi. Prin '97 am întâlnit on-line un jucător din Hong Kong care auzise de noi românii şi de produsele noastre - "old tzuika, Dracula, gorgeous girls, and the best hackers from the world". În rest pauză!



Ar trebui să realizăm că în fond nimeni nu are nimic cu noi special. Nu există un sentiment similar antisemitismului îndreptat contra românilor. Acest fenomen nu este altceva decât o imensă dezinformare. În realitate se urmăreşte crearea unei sentiment de frică faţă de această xenofobie.

Fireşte, nici noi nu suntem imuni la aşa ceva. Dovada cea mai clară o constituie bancurile existente chiar în rândurile naţiei noastre. Avem bancuri cu "olteni, moldoveni, ardeleni, evrei, ţigani şi unguri". Existenţa lor demonstrează tocmai frica de "străini", chiar dacă sunt cetăţeni ai aceleaşi ţări.

Singura deosebire între aceste bancuri şi ştirile de natură morbidă amintite anterior constă în faptul că românul a ştiut să râdă de aceste probleme, minimalizându-le efectul pe cât posibil.

De fapt, problema este generată de cei aflaţi la nivelul politic. Întrucât văd cum minorităţile tind să devină majorităţi, se tem să nu le "scape" într-un viitor apropiat "ciolanul puterii".

Aşa apar normative aberante de genul interzicerii vălului islamic în Franţa (parcă 30% din populaţie o reprezintă musulmanii) sau a interzicerii accesului ţiganilor în Elveţia (lege existentă parcă de prin sec. al XVII-lea - încă în vigoare - nu ştiu însă dacă mai este aplicată) şi multe altele asemenea lor.



foto

: Păd

urar

u


Mărturisiri de peste graniţă

2006

“Ieri bătrâna a zâmbit. Credeam că e un cadavru viu, fără spirit. Pentru ca nu cunosc bine limba napolitană eram confuză asupra a ceea ce îmi spunea. Comicul situației a determinat-o să zâmbească. Era surâsul bunicii mele de 70 de ani, însă bătrâna are 82 de ani, e cumva mai caraghioasă.

Eu am grijă de bătrână. Și de casă și de mâncare. Se numește "cameriera" în Italia. Pentru aceasta primesc 500 de euro lunar. Unii spun că e puțin, alții că e bine așa.

Mama e la Cluj. Face raze.Acum bătrâna plânge. Fiica ei o veghează. A avut probleme cu plămânii, are

diabet, operație la genunchiul stâng, iar acum, căzând, i s-a rupt femurul. Nu aude bine, nu vede bine. Vorbește în limba napolitană, o limbă greoaie şi veche. Copiii ei o îngrijesc bine, cred în nebunia de a se reface, de a reveni la viață. Observ și apreciez aici un respect pentru piele, întregul corp, bătrânețea înaintată. Un mod totuși de a respecta spiritul.

“O criză puternică de orgoliu, asta după ce bătrâna m-a întrebat dacă în România există mașini și tren. Am răspuns pozitiv un pic iritată, dar simplu. Imaginea mea care se proiecta în oglinzi, ironice și indiferente, reci, mă umplea de sine. Dar nu puteam să mă bucur de frumusețea mea pe care o simțeam măreață. O demnitate atât de adânc atinsă, străină mie, căci nu fusesem niciodată stârnită în felul acesta, încât îmi paralizează memoria de pe acum. Reproșurile pe care mi le adresam odată sunt mângâieri plăcute comparativ cu acele gesturi ale altuia, care te nimicesc, te anulează.

Suprimă și scrisul, care ar fi al unui martir jertfindu-se pentru nimic.”“Sacrificiul meu, pentru a-l putea suporta mai ușor, îl văd de scurtă durată. Mă

amăgesc cu gândul atrăgător de a învăța limba italiană, de a cunoaște pe cât se poate cultura italiană și oamenii ei, de a-mi adăuga o experiență care cine știe la ce poate ajuta. Deși mai toate experiențele trecutului m-au adus aici, tinerețea (care parcă și ea îmi scapă printre degete) îmi susține încă speranțele, visele concepute pe la 13- 14 ani.

Verific în fiecare zi dacă nu am murit. Încă nu. Palpită în mine viața, doruri, aspirații. Neuronii veseliei sunt prezenți fără obiect.

De ce am senzația că aici îmi este interzis totul? Natura, străzile, clădirile, mâncarea, chipul meu din oglindă – totul. Pentru că nu mi le îngădui, pentru că nu le



posed? Cine îmi interzice dreptul? Mai ales asupra naturii? Chiar și muzica?Toate acestea sunt îndeplinite în libertate!”“Nu mi-am imaginat totuși că va fi atât de dureros, de imposibil de acceptat să

servești 24 din 24 de ore o persoană care nu mai are control asupra propriei vieți, care a devenit încet-încet un copil irascibil, nervos, isteric spre sfârșitul vieții sale. Necesită multă răbdare, înțelegere, autostăpânire a isteriei personale. Un stomac puternic și o inimă plină de forță și bunătate.

Sunt de trei luni în Italia. Mi s-au adâncit ridurile și mi s-a șters lumina de pe chip. Cu siguranță nu am destulă ințelepciune pentru a mă proteja pe mine și a ajuta și pe alții în același timp.

Această a doua bătrână pe care o îngrijesc de o lună are 87 de ani. Operată pe inimă cu cincisprezece ani în urmă, bolnavă de diabet, hipertensiune și alte dereglări firești la această vârstă, încă se menține bine. Este lucidă, memoria este destul de solidă, gândește și suferă în tăcere. E fericită că își vede copiii și nepoții crescând, participă pasiv la mersul istoriei în care încă mai există.

Sufăr pentru că nu găsesc rațiunea muncii mele într-o altă țară, singurul scop fiind banii. Pentru că mama e bolnavă și singură. Pentru că îmi risipesc anii.”

Alina Paviliuc



NeputinţăNeputinţă,, visevise şişi speranţe speranţeCe simt eu acum este neputinţa. Nu pot să mă înalţ la nivelul aşteptărilor

mele. Era o vreme când eram în stare să mă înalţ de zece ori peste acestea. Acum nu mai pot, sunt secătuită de puteri. De ce? Pentru că tot ce mi-am imaginat şi visat s-a spulberat încet cu timpul... Și acum visez cu ochii deschişi şi mă imaginez în situaţii în care aș vrea să fiu. De exemplu, să am o maşină şi într-o după-amiază frumoasă de vara să mă duc sus, la Lacul Beliș, să stau liniştită şi să savurez acea pace, ca de fiecare dată când sunt acolo. Îmi place să călătoresc, de aceea am acceptat joburi în străinătate. Două până acum. Pe lângă faptul că am observat că acolo unde am fost am trăit lejer dintr-un salariu minim pe economie, am şi văzut multe locuri frumoase. Dar pentru că nu-mi place să trăiesc departe de familie şi banii nu sunt un motiv suficient de puternic pentru mine ca să rămân, am decis ca la terminarea permisului de şedere să vin acasă. Cu mari speranţe că mă voi putea apuca din nou de facultate, că voi avea un loc de munca bunicel şi voi fi alături de familia mea. Am decis totul într-o zi, dar mă gândeam la asta foarte des. Îmi imaginam toate posibilităţile şi care dintre opţiuni ar fi mai bună pentru mine. Apoi mi-am făcut biletul de avion şi am ajuns acasă...


foto

: Ște

fan

Tapa

lagă


Dar nu am făcut nimic din ce am crezut ca voi face. Am aplicat cu cv-ul la nenumărate firme şi nu am fost invitată la nici un interviu în două luni. Încă mai am aşteptări mari de la mine însămi. Nu-mi pot permite să mi le diminuez doar pentru că avem un sistem economic defectuos. Bunicul meu o ține-ntruna: "Pe vremea lui Ceauşescu nu ai fi văzut așa ceva. Dacă vroiam, dacă nu, tot munceam şi aveam un acoperiş deasupra capului." Eu m-am născut cu un an înaintea Revoluţiei, asa că nu ştiu multe despre acea perioadă, decât ce am învăţat la istorie şi mi-a povestit mama. Oricum, a trebuit să dau "reset" la lista cu scopurile mele şi să îmi reevaluez situaţia. Sunt obişnuită cu asta, așa că nu e greu. E o vrajă a gândului ca şi jocul Bejeweled în care, dacă nu mai ai pietre să le potriveşti apeşi butonul"scrambler" şi ţi le reaşează. Așa îmi reaşez eu scopurile. Pentru că, oricum, acum totul se rezumă la bani şi criza e în toi. Și iată-mă din nou peste hotare... E bine să visezi la un loc mai bun, la o situaţie mai bună. Așa ai măcar o imagine pe care o poţi folosi drept ghid.

Pentru unii acea imagine devine reală, alţii o păstrează în suflet cu speranţă.

De aceea, cu toată neputinţa pe care o simt acum, tot o să păstrez imaginea la care visez şi dacă nu o să mi se împlinească pe deplin, măcar pe jumătate tot o să obţin din ce vreau! Iuliana Szolga



Măreţia speciei umane

Când eram copil, aveam un vis care mi se repeta cu regularitate. Eram undeva, unde era un fel de război, iar oamenii erau vânaţi. Apoi erau înveliţi în straturi de hârtie alternate cu smoală şi lăsaţi să se târască. Nici unul nu se mai ridica şi din ei ieşea fum. Fugeam printre ei şi îmi căutam familia, în special fraţii şi sora. Nu mai ţin minte dacă îi găseam sau nu, dar şi acum îmi stăruie în suflet disperarea cu care vroiam să-i găsesc şi să-i salvez de la așa o soartă.

Acum nu mai visez așa ceva . Probabil că între timp am devenit şi eu la fel ca ei.

Câteodată mi se pare că specia umană nu are nici un fel de măreţie. Cu toate descoperirile noastre nu reuşim să încărcăm faptele noastre cu

omenie. Parcă ne-am născut să fim pedepsiţi. Poveştile noastre de iubire au ori un

final idiot sau tragic, ori unul lipsit de iubire şi plin de ruşine, durere sau căinţă.


foto

: Ioa

na R

aiciu


Câteodată mai apare şi răzbunarea pusă la cale de vanitatea noastră care nu suportă înfrângerile, fie ele adevărate sau neadevărate şi atunci diagnosticul de paranoia este uşor de pus. Ne folosim mintea şi facem strategii care ne îngroapă ca pe nişte gunoaie în propriile noastre defecte şi lovim ca şi cum lovind capeţi măreţie. Aceasta de fapt este măreţia noastră şi nu mă mir că totul în jur se prăbuşeşte şi poate într-o zi o să ne târâm într-adevăr ca nişte fiinţe josnice ce suntem, înveliţi în straturi de smoală, iar din noi o sa iasă fum.

Sau poate facem deja asta.Sufletul nostru are propriile sale raţiuni şi ele nu au nimic în comun cu

raţiunea. Nu suntem în stare să ne creăm un sistem de valori valid care să reacţioneze la fel în orice fel de situaţie şi indiferent de întâmplare sau nevoi.

Toate legile noastre se suprapun şi sunt la fel cu efectul lor. Aceasta poate pentru că ele nu încearcă să rezolve cauza, ci doar efectul. Dacă am fi în stare să facem un cod de legi care să trateze cauza prin care societatea naşte în orice direcţie criminali, indiferent dacă noi ii numim călăi autorizaţi sau psihopaţi, poate că omenirea s-ar îndrepta în altă direcţie şi faptele noastre ar avea ca principală încărcătură, OMENIA. Mă nelinişteşte faptul că şi un om simplu care vrea să ducă o viață liniştită şi frumoasă,care se leagă de valori adevărate şi pe care apoi şi le pune înainte ca pe un sistem valid , ajunge să-şi dea cu ele în cap, apoi să se revolte că ele nu-i dau satisfacţia pe care o aşteaptă... Carmen Bulubașa



Scurte amintiri din... a mea copilărie

Plouă. Mă încearcă un sentiment ciudat, plăcut şi... familiar, ca atunci când eram mică, în clasele primare şi mă puneam pe făcut teme. Aveam un simţ al responsabilităţii cam dezvoltat şi exagerat pentru vârsta aia şi luam mereu totul prea în serios. Sunt sentimentele de plăcere, de frică (frica de a nu greşi) şi nerăbdarea de a pune cât mai repede ultimul punct după ce termini de scris ceva drăguţ, original şi optimist... creaţie proprie, ce mai! Vreau să fiu din nou mică şi neştiutoare, ca atunci, să uit de lucrurile serioase măcar pentru moment şi să nu mai fiu "om mare", plin de griji, vreau să-mi recapăt inocenţa, la fel cum o fac atunci când mă uit hipnotizată la desene animate (da, încă o mai fac, destul de des chiar!), când ajung să uit cine sunt, câţi ani am, "a cui sunt" sau unde mă aflu... când respir, trăiesc, mă bucur sau plâng alături de personajele colorate timp de aproximativ 2 ore neîntrerupte. Vreau să scriu tot ce-mi trece prin cap în momentul ăsta şi să descriu cu naivitatea unui copil, însă n-am decât ploaia în minte, aşa că m-am decis să o fac "vedetă" azi şi s-o transform în subiect de... monolog.

Între timp s-a şi oprit dar nu contează, miroase prea frumos afară ca să mă mai gândesc la altceva. Îmi place că picăturile mi-au spălat tot praful de pe pervaz şi că încă se mai preling pe fereastra mea, într-un joc mut dar vioi, numai de ele ştiut. Îmi mai place şi cum străluceşte soarele în firicelele de apă, imediat ce ultimii stropi s-au scurs din norii ce se risipesc cu atâta rapiditate. Când eram mică ploaia mă cam speria... nu-mi plăcea violenţa cu care cădeau stropii care păreau că se "lipesc" într-o îmbrăţişare fugitivă de pământul care-i înghiţea cu lăcomie. Îmi displăcea chiar şi zgomotul pe care-l scotea "plescăitul" produs de impactul apei cu solul... mă neliniştea, la fel cum fulgerele şi tunetele mă agitau cumplit, alături de vântul sălbatic care părea de fiecare dată că o să zboare căsuţa mică a lui Buni a mea, la fel cum văzusem eu prin desene, dintr-o singură "suflare"... dar ea rezista eroic de fiecare dată... şi încă o face. La fel era şi cu ploaia rapidă, violentă ... acea apă multă care venea de peste tot şi curgea din nori ca şi cum s-ar fi rupt un robinet pe care "cineva acolo sus" nu mai reuşea să-l închidă la loc... îmi părea că mă înec dacă mă uit de jos în sus la ea... eram prea mică şi n-o înţelegeam, mă speria grozav: era teama de



necunoscut. Nu ştiam de unde vine, nu-i găseam şi nici nu-i vedeam acel blestemat de robinet care s-o domolească... n-o puteam controla. Asta mă speria cel mai mult. Nici acum nu l-am găsit, dar e altfel... acum încerc s-o privesc de sus, de la geamul meu de la etajul şapte şi o văd cum se duce în jos cu nerăbdare, iar stropii nu-mi mai par la fel de "sinucigaşi" sau kamikaze ca în copilărie... nu mai par că se aruncă "orbeşte" înainte, scoţând un ultim sunet de regret înainte de moarte. Nu, acum îi văd doar ca pe nişte picături vioaie, care "ţipă" de bucurie, de plăcere şi extaz. Aşa vreau eu să văd în momentul ăsta o simplă ploaie, fără să mai fiu bântuită de acei "demoni" imaginari ai copilăriei.

Aştept cu nerăbdare să plouă iar.

Mihaela Tivda



Proza imaginarului și poezia vie iiț

Nu cred că există pe lumea asta putere mai mare decât cea a dragostei.

În fond, am fost cu toţii creaţi din iubire. Ironia face că în tradiţiile metafizice orientale ignoranţa să fie pusă ca determinant al existenţei noastre, însă, chiar şi aşa, remiterea noastră existenţei nu ar fi fost posibilă în absenţa unei substanţe universale unice şi imanente, substitutul impersonal, mai sobru, al orientalilor pentru Dumnezeul iubitor şi personal, tri-unit, al creştinismului.

Săptămâna care tocmai se încheie a fost ziua mea de naştere şi, spre surpriză mea plăcută, aveam să primesc, pentru întâia oară în viaţa mea, un buchet de flori.

Gestul a însemnat enorm pentru mine cu atât mai mult cu cât mi-a evocat nuvela pe care o scrisesem cu ceva vreme în urmă şi pe care o terminasem în vara acestui an. Tocmai acum, când am scris nuvela, să primesc şi acest cadou atât de valoros din punct de vedere sentimental.

Vă întrebaţi de ce oare insist atât de mult asupra actului, destul de banal, de a fi fost beneficiarul unui buchet de flori? Poate pentru faptul că pentru mine coincidenţele şi, în general, tot ceea ce ţine de predestinare, înseamnă foarte mult.

Ca să nu o mai lungesc, o să vă spun că în nuvelă, la un moment dat, personajul principal, care sunt eu, aşa cum fiecare dintre noi suntem protagoniştii filmelor vieţilor noastre, se îndreaptă spre casă, mergând pe stradă în direcţia unei staţii de metro. Evenimentul are loc de aniversarea personajului/a mea.

La un moment dat, vede venind spre el, din direcţia staţiei de metro, un băiat caracterizat succint şi maliţios ca având nici 25 de ani, lucrul petrecându-se vis-a-vis de un magazin de pompe funebre. În clipa respectivă are/am un deja vu, mă apucă ameţeală şi mă trezesc în faţa apartamentului în care locuiam, fără a-mi mai putea aminti ce s-a întâmplat între timp. Ulterior, în epilogul nuvelei, aveam să clarific acest aspect relevând faptul că eu, încă din



momentele pelerinajului meu pe străzile familiare ale capitalei, eram mort deja, fiind o simplă nălucă, care însă, datorită violenţei morţii pe care o suferisem nu-mi conştientizasem încă noua condiţie... ontologică. Spre finalul nuvelei, cu puţin timp înainte de a părăsi contextul geografico-istoric în care trăisem, odată cu realizarea situaţiei mele reale, sunt retrimis pe bulevardul în care îmi recăpătasem conştienţa după moartea mea, însă la ceva timp de la momentul descris la începutul nuvelei, fapt care indică trecerea timpului, timp necesar pentru pregătirea mea, ca esenţă imaterială, pentru o nouă experienţă existenţială. Uitându-mă de undeva, de sus, ca din spatele ochiului lui Shiva - fapt care sugerează vederea spirituală - văd că locurile s-au schimbat puţin şi că magazinul de pompe funebre, simbol funest, a fost înlocuit cu o florărie, simbol al vieţii şi al renaşterii. Uitându-mă cu ochii minţii la vitrinele florăriei remarc fel de fel de flori, destinate unei diversităţi de scopuri, iar dintre ele, cel mai mult îmi atrag atenţia magnificii trandafiri chinezeşti, flori care-şi schimbă culoarea odată cu trecerea timpului şi care, ca şi cum aceasta nu ar fi fost suficient, mai şi înfloresc de două ori pe an, sugerând renaşterea. Trandafiri care sunt galbeni la tinereţe, dar care devin roşii la apogeul vieţii lor. Galbeni asemeni florilor pe care le-am primit după ziua mea de naştere, însă cu ocazia acesteia.

La fel cum în nuvelă eu, în calitate de nălucă rătăcitoare, realizam că tocmai mi se acordase o nouă şansă să-mi împlinesc menirea, şi că băiatul de nici 25 de ani ar fi trebuit să joace un rol marcant în viaţa mea, dacă tragicele evenimente care mi-au determinat sfârşitul nu m-ar fi deviat de la acest curs alternativ al faptelor.

Sau că poate că moartea mea violentă a constituit un curs alternativ al faptelor vieţii mele, care, datorită unor erori comise de mine, a devenit albia vieţii mele. Poate că nu mai este nevoie să spun că în ziua în care mi-am primit florile tocmai ieşisem dintr-o staţie de metro şi, înainte de a mă întâlni cu cei care aveau să mi le dăruiască, am trecut pe lângă o florărie şi pe lângă un părculeţ cu portalurile orientale.

Mie îmi place să cred că anumite coincidenţe nu sunt chiar lipsite de semnificaţie şi că trăirilor noastre li se va răspunde cumva de către cineva.

Oricum, totul nu este decât o analogie între o nuvelă de-a mea şi un fapt, poate banal, întâmplat săptămâna aceasta...

Bogdan Cristian Blascioc



Aude sau nu Dumnezeu rugăciunile noastre?

"Dacă Raiul ar avea un departament pentru plângeri, cele mai multe dintre acestea ar fi legate de rugăciunile rămase fără

răspuns."

Oamenii se roagă mereu şi mereu, dar se pare că nu primesc răspuns la întrebările lor. De ce?

Dumnezeu aude cu siguranţă toate rugăciunile, dar poate că răspunsul pe care îl dă nu este cel pe care îl aşteptă.

Un copilaş s-a rugat pentru un prieten de-al lui grav bolnav, şi i-a spus acest lucru învăţătoarei. În final, în vacanță băiatul a murit. Când a mers la scoală întâlnind învăţătoarea i-a spus: "Prietenul meu a murit." Învăţătoarea i-a replicat: "Se pare că Dumnezeu nu a auzit rugăciunea ta. "Băieţelul, i-a răspuns: "O, ba da, Dumnezeu a auzit rugăciunea mea. Dar a spus 'nu' pentru că îl dorea pe prietenul meu, în Rai."

Nimeni nu vrea sa fie refuzat, să audă cuvântul "NU", mai ales de la Bunul Dumnezeu. Şi totuşi : "Dumnezeu spune "NU" la numeroase rugăciuni ale



noastre. Noi credem însă că "Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe El, al celor care sunt chemaţi după voia Lui"(Rom.8,28) şi mai ales faptul că nu reuşim să înţelegem infinita înţelepciune a lui Dumnezeu în aceste probleme, pentru că gândurile şi căile Lui nu sunt ca ale noastre (vezi Is.55,8-9). Și cu siguranţă ne-ar plăcea să ştim de ce ne refuză ca Tată al nostru.

Fericitul Augustin a dat odată trei răspunsuri la această întrebare, folosind trei cuvinte apropiate în latină: mala, malo şi male.

Răspunsuri mai pot fi şi altele ... dar e interesant să vedem, ce înseamnă aceste cuvinte.

MalaMala, înseamnă lucruri rele, sau greşite. Unii oameni pur şi simplu îi cer lui

Dumnezeu lucruri greşite sau lucruri care le vor face rău, spiritual sau fizic. Mulţi se apropie de Dumnezeu în rugăciune de parcă i-ar da lui Moş Crăciun o listă de cadouri pe care le doresc: "Te rog dă-mi o maşină nouă, o vacanţă în America, un bilet câştigător la loteria din săptămâna aceasta!"

Toate cererile din rugăciunile lor sunt pentru lucruri materiale care i-ar adânci şi mai mult în lumesc. Astfel de lucruri pot fi uşor în detrimentul mântuirii şi sfinţirii lor, aşa că Dumnezeu va înclina spre a răspunde cu "NU".

Oricum, din când în când Dumnezeu poate da binecuvântări materiale celor ce le cer, pentru a câştiga afecţiunea şi în final convertirea lor.

Este oare permis să te rogi pentru bunuri materiale? Da, atâta timp cât nu sunt un rău în sine şi atâta timp cât la finalul rugăciunii adăugăm: "Dumnezeule, îţi cer acestea dacă sunt după voia Ta”, sau "Dumnezeule, Tu ştii ce este cel mai bine pentru mine."

Ar fi însă mai bine din punct de vedere spiritual să lărgim perspectiva rugăciunii, pentru a include nevoile adevărate, urgente şi numeroase ale altora şi chiar a vrăjmaşilor noştri.”Şi nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit” (Filocalia).

Rugăciunea în izolare nu are efect deplin; dacă mă rog singur pentru mine şi nu vreau sa cer şi rugăciunea altora pentru mine dau dovadă de mândrie şi ''Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă''. Dacă nu mă rog pentru alţii dau iarăşi dovadă de egoism, iar dacă rugăciunea pentru altul nu este însoţită şi de rugăciunea aceluia iarăşi rămâne fără rezultat. Aceasta în cazul când acela mi-a cerut să mă rog pentru el, dar el nu însoţeşte rugăciunea mea cu a lui. Când însă eu mă rog pentru altul care este încă în valurile necredinţei, poate să aibă efect asupra lui, dar cumva el trebuie să afle că mă rog pentru el şi să fie cât de cât transpus într-o sensibilitate de dragostea mea pentru el.



Numai însoţită de iubirea a doi sau a mai multor inşi, rugăciunea are efect. Rugăciunea are şi un rost de unificare a persoanelor, un rost de extensiune şi de susţinere a Bisericii, ca o comuniune de dragoste în Dumnezeu.

MaloMalo înseamnă în greşeală. Prin aceasta, Fericitul Augustin se referă la

cei care se roagă, trăind în greşeală sau în păcat. În general, Dumnezeu nu răspunde unor astfel de rugăciuni.

Se spune că "Dumnezeu ascultă pe cei care îl ascultă". Exemple avem în Vieţile Sfinţilor că au săvârşit minuni şi la unii s-au împlinit, iar alţii trebuie mai întâi să îşi corecteze vieţile şi să ceară iertare pentru păcatele lor. Dar chiar şi aşa, după cum am spus şi la mala, Dumnezeu poate uneori să împlinească rugăciunile unei persoane care trăieşte malo, pentru a o ajuta în drumul ei de convertire. "Mi-a spus unul dintre iubitorii lui Dumnezeu ca totdeauna, dar mai ales în sărbătorile anuale şi împărăteşti, Dumnezeu răsplăteşte pe slujitoriiLui cu daruri" (Filocalia).

MaleMale înseamnă greşit, adică a cere în rugăciune dar în mod greşit.Care este modul corect de a ne ruga?Iisus subliniază două calităţi şi chiar trei ca fiind esenţiale pentru o

rugăciune bine plăcută lui Dumnezeu: încrederea, perseverenţa, răbdarea.Încrederea este foarte importantă în rugăciune. Iisus ilustrează această

încredere în parabola femeii care a mers la judecătorul cel nedrept (vezi Luca 18,1-8). Ea i-a cerut în repetate rânduri să îi asculte cererea. În aroganţa lui, judecătorul a tot refuzat-o. O vreme doar. Văduva venea la el atât de des, încât în final judecătorul a cedat.

În principiu noi primim de la Dumnezeu ceea ce aşteptăm. Judecând după toate rugăciunile fără răspuns, am putea concluziona că nu aşteptăm prea multe... atunci când ne rugăm.

Domnul ne asigură însă de puterea rugăciunii. El ne spune: "Tatăl vă dă orice îi veţi cere în numele Meu" (vezi Ioan 15,16). Mântuitorul a mai spus următoarele despre cum trebuie să ne rugăm: "De aceea vă zic vouă: "Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea" (Marcu 11,24).

Credem noi întotdeauna că rugăciunea ne va fi ascultată? Tocmai de aceea trebuie să avem încredere atunci când ne rugăm. El întreba şi pe cei care veneau la El : "Crezi că pot să fac aceasta?"

A doua calitate cerută pentru a ne ruga corect este perseverenţa. Iisus



spunea: "Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide" (Luca 11,9).

Această promisiune întăreşte cu siguranţă încrederea noastră. Să nu uităm însă că Domnul nostru Iisus

Hristos nu a spus: "Cereţi o singură dată." Nici nu a spus: "Bateţi de trei ori şi vi se va deschide!"

Perseverenţa, ne face să cerem, să căutăm, să bătem continuu. Iisus ilustrează perseverenţa şi răbdarea (a se vedea cazul femeii canaanencei - Matei 15,21-28) prin ceea ce spune despre un om care primeşte oaspeţi pe neaşteptate, noaptea (vezi Luca 11,5-8). Omul nu găseşte mâncare acasă pentru oaspeţii săi întârziaţi, magazinele sunt închise, aşa că merge la vecin şi îi bate la uşă. Acesta se culcase deja: "Nu mă deranja, pe mine şi pe familia mea!", îi spune. Dar când omul insistă şi bate, vecinul nu are ce face şi îl ajută. Nu atât din prietenie, ci pentru că vrea să doarmă.

Parabola urmăreşte să exemplifice perseverenţa, nu faptul că Dumnezeu vrea să doarmă şi de aceea trebuie să insistăm. Încrederea, perseverenţa şi răbdarea, sunt lucruri cerute nu dintr-un moft al lui Dumnezeu, ci spre zidirea noastră duhovnicească.

Aşa că, să insistăm, să batem la uşile Raiului. Să nu ne descurajăm, să nu renunţăm, dar mai ales să fim atenţi ca rugăciunea noastră să nu fie male, să nu fie pentru mala, şi nici noi să nu fim malo. Altfel riscăm să mai adăugăm o rugăciune la departamentul celor etichetate cu "fără răspuns". .. :) pr. Constantin Lupu-Marinei


foto

: Nico


Punct şi de la capăt

Noi românii ne mândrim adeseori cu tradiţiile noastre populare: colindatul de iarnă, diverse jocuri şi obiceiuri.

Există însă şi obiceiuri noi care însă nu sunt menţionate de nici un specialist în etnografie.

Unul dintre aceste obiceiuri este... "statul la coadă"! Nu contează ce se dă! Alimente, certificate de privatizare, abonamente gratuite sau ... bacalaureatul. În sfârşit, nu contează! Important este să se stea la "coadă"!

Dar obiceiul primordial, caracteristic nouă românilor, este acela de "a pune punct şi de a o lua de la capăt".

Exact când ai impresia că lucrurile s-au "aranjat", că ai ajuns să "vezi luminiţa de la capătul tunelului", constaţi că expresul nu te calcă pentru că cineva a schimbat în ultimul moment macazul şi că trebuie să aştepţi următorul tren.

Acest obicei este în fapt o tradiţie istorică datând din anul 44 î.e.n. când am pus punct domniei lui Burebista. Unii spun că acest gest a fost determinat de dispariţia lui Cezar. Alţii susţin că aristocraţia era nemulţumită de creşterea puterii acestuia. Gurile rele spun că i s-a tras de la faptul că a dat foc viilor lăsându-i pe bieţii daci săraci şi treji! Aceiaşi mai susţin că regele ar fi făcut asta pentru că ar fi avut nişte acţiuni la o fabrică de bere a celţilor!

În sfârşit, nu vom şti adevărul, dar ştim cert că am pus punct şi am luat-o de la capăt.

Prin 106 e.n. aşa-zişii "părinţi" alternativi, romanii, ne-au silit să punem un nou punct şi să o luăm din nou de la capăt.

După 165 de ani de "pax romana", "brodată" de zeci de revolte dacice şi de exploatare a zăcământului aurifer de la Roşia Montană, în 271 e.n., romanii şi-au luat catrafusele administrative şi s-au cărat pe malul drept al Dunării, silindu-ne să punem un nou punct şi să o luăm de la capăt.

În sfârşit, nu are rost să trec în revistă întreaga noastră istorie marcată cu zeci de puncte similare.

Mai precizez punctul pus de Cantacuzini, care a dus la martiriul familiei Brâncoveanu şi a adus domniile fanariote în ţările române, punctul pus de Brătianu, care a scos România din neutralitate în 1916 fără o pregătire serioasă



a forţelor armate, punctul pus la 23 august 1944 care a dus România la plata unor daune de război mai mari decât cele plătite de Germania.

Nu are rost să mai menţionez punctul din decembrie 1989 pe care majoritatea l-am trăit şi care şi el este discutabil.

Toate aceste "puncte" au distrus vise, speranţe şi în special vieţile oamenilor de rând. Ele au reprezentat răsturnări de situaţie, care în cele mai multe cazuri au ieşit rău. Totuşi cu tot răul (în cazul de faţă subiectiv)al acestor evenimente, ele au produs nişte schimbări. Per ansamblu a existat practic unprogres.

Din păcate şi această "tradiţie" a fost coruptă în timp.De vreo 20 de ani "punctele" pe care le punem sunt doar pe "hârtie".Zicem că o luăm de la capăt, dar mergem tot pe acelaşi drum.Ne lăudăm că am eradicat corupţia, dar am generat şomaj.Spunem că "am mărit gradul de satisfacţie al contribuabilului", dar în fapt

am generat impozite ca pe vremea fanarioţilor (oare când se reînfiinţează birul fumăritului şi al văcăritului?).

Ne lăudăm cu copiii noştri inteligenţi, dar nu facem nimic să îi ajutăm să schimbe ceva în ţara în care trăim. Preferăm să îi trimitem peste hotare, unde străinii îi apreciază mai bine decât putem noi să o facem aici în ţară.

Oare va veni acel moment în care vom pune punct decisiv şi ne vom apuca cu adevărat de treabă ?



foto

: Nico


Nu lăsa capu' jos pentru că doare şi mai tare!

Din ciclul „Duşmanii mor când ne descurcăm mai bine” vă prezentăm epopeea locurilor de muncă în multinaţionale (= Firme situate în clădiri monstruoase de sticlă, conduse de 1-2 străini cu una bucată burtă dobândită pe spinarea Românilor, locuită de multi-naţionalişti. Adică, români care muncesc de dimineaţă până seara (9 e dimineaţa, iar 18 seara, nu?..), vorbitori de cel puţin două limbi străine, engleză, franceză, italiană, spaniolă şi alte delicii exotice, complet bulversaţi când vine vorba de limba lor nativă. Care se numeşte - cum Georgel?... Rromani?? Nu, nu chiar. Ăsta e numele pompos pe care l-au dat europenii unei naţii milenare ca să semene cât mai bine cu numele de Români.

Limba ta se numeşte Română, dragul meu. O vorbeau Eminescu, Haşdeu, Mihai Viteazu şi chiar neamţul Carol I. În fine, e normal să nu mai şti cum se numeşte când nişte gagici mişto de la un post al cărui nume îmi scapă pe moment îţi zic toată ziua „We love tu entertain iu”. Dar să revenim la misterul multi-naţionalelor. În pădurea bucureşteană populată de maşini scumpe, tramvaie super-aglomerate şi oameni care nu ştiu pe ce planetă sunt, circulă un zvon cum că multinaţionalele sunt firme de vis. De coşmar adică. Trebuie să vă povestesc cel puţin unul din interviurile mele la o astfel de firmă. „- Ăă? Şi ce salariu oferiţi? - Nu-ţi putem spune. - Da, dar o să mă plătiţi, nu?.. - Da. - Cu cât?



- E confidenţial. Spune-ne tu cam la ce sumă te-ai gândit! A, facem ca la piaţă. Eu îţi dau măraru la 2 şi tu-l iei la 1,80?? Mişto. Vreau 3. Adică de trei ori mai mult decât oferiţi voi, deştepţilor!!! Oricum Românii sunt plătiţi de 4 ori mai puţin (cel puţin) decât este plătit un angajat care face aceeaşi treabă în ţara ta, aşa că ... - Deci, cât vrei?... - Mult. Mult prea mult. Nu-ţi poţi permite să mă angajezi. Tu ai venit să cumperi sclavi, eu sunt un om cu propria minte şi demnitate. Hai salut! Mi-a făcut plăcere să te cunosc!” Sau altul: „ Ştii tu, lucrurile sunt altfel aici, nu ca la noi în România ... (Urmează un semn, cu subînţeles, din ochi. ) Se lucrează după standarde europene sau ... whatever. Condiţiile sunt excepţionale, şefii nu sunt ca la noi, în România!..” Oooo! Stai puţin, mă fătuco, că nu mai înţeleg nimica! Deci suntem în România. OK, OK, am înţeles că la ei e Raiul pe pământ şi la noi e super-naşpa, dar chiar trebuie să-mi aduceţi aminte de asta în fiecare zi şi în orice condiţii?! Sau vă angajează pe principiul – Repeat like an idiot everything I’m saying: România e naşpa. Nu e bine să trăiţi aici. Dacă v-aţi născut în România puteţi să vă puneţi pistolul la tâmplă sau, mă rog, puteţi să luaţi verde de paris că aici n-au apărut decât pistoalele cu apă. Aşa deci?... Mă întreb care este rostul acestor remarci răutăcioase din partea angajatorilor, decât să ne spele creierele. Un timp a şi funcţionat. Acum câteva luni eram pe punctul să fac o colaborare cu un englez pentru nişte cursuri de limbi străine. Când mi-a zis că are o pensiune în Călăraşi sau nu ştiu eu ce oraş, da’ nu poate să aducă clienţi români pentru că „fură tot” mi-a venit să-l scuip! Nu, bineînţeles că n-am făcut-o, dar m-am uitat la el şi i-am trântit-o: „Dar clienţii englezi nu vă fură?...”. S-a dus pe apa Sâmbetei colaborarea, dar m-am simţit excelent dup-aia. Şi austriecii?? N-am înţeles, s-au născut cu schiurile-n picioare şi au impresia că pot să baleteze pe oriunde au chef?!? Aoleo, Hans!! Ai mami!... M-ai auzit Hans?! Aicea e România, nu grădina lu’ mă-ta! M-am săturat de patronii străini ai ziarelor de 2 lei (metaforic vorbind, că ele costă doar 1 leu) care folosindu-se de creierul unor băieţi aflaţi în transă când scriu, ne anunţă zi de zi: Crima aviară vine peste voi. Apoi porcină, apoi bovină, apoi canină ... O nouă gripă în cartierul Ferentari. Un bătrânel de 80 de ani şi-a omorât musca alături de care convieţuia de peste 25 de ani. (Aoleo, pardon! Abia acum mi-am dat seama c-am încurcat cele două



cuvinte, crimă cu gripă, da’ e tot aia! E tot aia!! Poporu’ să fie şocat! „ Fugiţi, Români, de peste aceste pământuri! Fugiţi şi lăsaţi ţara goalăăăă dacă se poate!... „ E na, că nu fugim! Nu ne-am speriat noi de turci, de germani, de ruşi, şi-o să ne speriem de-o biată gripă?! Hai sictir! Există un Algocalmin pentru toate.

OK. Aştept să mă excludeţi pentru aceste remarci sănătoase sau să luaţi o porţie bună de „tupeu de Român”. Prefer să fiu făcută necivilizată decât „fraieră”. Hai România!

Strigaţi La Familia dacă sunteţi cu mine, Duşmanii mor când ne descurcăm mai bine!

Daniela Constantinescu



mi-a trecut cheful să scriu poeme...

mi-a trecut cheful de scris poeme,am plecat, mi-am luat lumea-n cap,nu mă mai interesează mail-urile,

vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toţi:lăsaţi-mă la ţărmul lumiisă contemplu melancoliaîn toate culorile posibile.

e frumos să priveşti panorama acestui secol

într-o cafenea sentimentală,fumând pipă şi privind meduzelecare se zbat în acvariul din perete.

ce bine e să trăieşti cu mese şi scaune care-ţi vorbesc,cu oraşe şi ţări pliante

care se desfac şi se strâng ca o armonică,cu Seneca prieten

care ne trimite la dracu,să rămâi tu, cu sufletul tău, şi să-l mângâi,

să-i spui poveşti cu femeile care-au trecut prin viaţa ta,cu Democrit din Abdera care şi-a smuls ochii

pentru un gram de adevăr,cu drumuri întortocheate de ieri şi de azi,

cu împărăţia iubiriicare întotdeauna e nestatornică,



cu vise şi ecouri din lumea ta,mereu ne dorim

o viaţă nevânturată de casieripe răbojuri absurde,

o viață care să semene cu a lui Cicero,sau cu a lui Dante

cu divine comedii visate de noi,mereu am vrea să plutim

în haloul pe care-l face soarele,unde fiecare emoţie e un abis,

fiecare gând - o pauză,fiecare dans - un pas de rumbă,

fiecare lacrimă - un cristal de rubine,fiecare dor - un cântec de flaut.

mireasma visului se rostogoleşte în spaţiu,arde simbolurile,

pluteşteşi se pierde odată cu noi.

să nu ne mai lăsăm narcotizaţi de lucruri practice,sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea,

căci unde se instalează decadenţa,inima îşi pierde ritmul bătăilor,

nu mai are predicat,se încurcă în jocuri aride de stos

şi ne părăseşte.mi-a trecut cheful de scris poeme,mai bine să trăim printre fleacuri,



nu vedeţi că pământul e plin de semnele morţii?Moartea - acest simţământ iluminat ce se tot amplifică

din cuiburile pământene până la stele -veţi zice că sunt pesimist,

dar orice optimist are şi el dreptul odatăsă pesimistizeze, filozofând

într-o mansardă a singurătăţii. Ion Ionescu-Bucovu


Revista Rostiri

Documents

Transcript of Revista Rostiri