În acest număr : V. Voiculescu,

Al. Guţă, C. Costea, I. Nedelea,

L. Creţu, Gh. Postelnicu,

N. Gâlmeanu, Fl. Roman, Al.F. Ţene,

El. Otavă, Ov.C. Petrescu,

M. Aionesei, El. Rusen, A. Drugău,

V. Mihăilă, T. Cicu, D. Scoroşanu,

I. Mândricel, M.A. Nicoară,

E. Necula, M. Vlăsceanu.

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul VI. Nr. 21. Martie 2018

PASĂREA LUI DUMNEZEU

Vasile VOICULESCU

Un vultur are cuib în mine,

Îl simt cum fâlfâie mereu

Şi vulturul, precum ştiţi bine,

E pasărea lui Dumnezeu…

Deprins în cer cu alte zboruri,

Acum el ţine ochiu-nchis:

Îi arde sufletul de doruri

Şi amintiri din Paradis.

Pe cele mai înalte creste

Ca un vârtej într-aripat

El se abate făr’ de veste

Şi crestele sub el se zbat…

Deasupra culmilor mărunte

Pe cel mai furtunatic pisc,

El poate trăsnetul să-nfrunte

Şi prinde fulgerul în plisc…

Dar zgârâie cu gheara piscul

Râvnind al slăvilor hotar

Şi muşcă cremenea cu pliscul,

Nepotolit şi solitar!

Îl cheamă slăvile senine

Şi-nchis, se zbuciumă mereu…

Căci vulturul, precum ştiţi bine,

E pasărea lui Dumnezeu.

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N

BUCURIE DE CRĂCIUN ÎN PAROHIA PÂRSCOVUL DE SUS

Preot Alexandru GUŢĂ

În fiecare an, ziua de Crăciun are o însemnătate deosebită pentru

credincioşii parohiei noastre, dar în special pentru micii creştini care ne

transmit bucuria lor sinceră cu foarte multă uşurinţă şi simplitate.

De dimineaţă, cu mic cu mare, fiecare şi-a luat haină de sărbătoare şi a venit la Sfânta Biserică pentru a face o

rugăciune şi pentru a fi părtaşi bucuriei. Nu mică ne-a fost surpriza, când, sub bradul frumos gătit din Biserica noastră

am găsit multe daruri lăsate de bătrânul Moş Crăciun pentru cei ce au fost cuminţi şi s-au pregătit pentru această zi. Cu

toţii ne-am rugat Domnului, întru Dumnezeiasca Liturghie, desăvîrşind rugăciunea cu împărtăşirea credincioşilor şi a

majorităţii copiilor prezenti. După încheierea Sfintei Liturghii a urmat, deja

tradiţionala serbare susţinută de copii în faţa Sfântului Altar pentru toţi

credincioşii prezenţi în Biserica noastră. S-au cântat frumoasele noastre

colinde româneşti, iar cei mai inimoşi şi curajoşi dintre cei mici au recitat

diverse poezii specifice sărbătorii, pe care le-au învăţat la grădiniţă, la

şcoală sau direct de la părinţii şi bunicii lor.Aşteptareacopiilor a luat sfârşit

după această serbare când au fost miruiţi şi li s-au împărţit darurile aşezate

cu mare drag sub brad.

Asemeni leprosului din pildă, care s-a întors să mulţumească

Mantuitorului pentru binefacere, aşa şi la noi, copiii ne-au rămas alături

spre a-şi arăta recunoştinţa pentru cele primite. Acest lucru l-au făcut, prin

oferirea unui altfel de dar, cu siguranţă mult mai important ca şi efect

asupra celor ce l-au simţit.

Astfel, bucuria a continuat vis-à-vis de biserică, la căminul de

batrâni, unde o parte dintre copiialături de părinţii acestora, în frunte cu

părintele au dorit sa îi colinde şi pe bătrânii ce sălăşluiesc aici. Glasurile

tinere si curate au ajuns până în inimile celor ce le-au ascultat. Lacrimile au

fost şi ele prezente la gazde. Un ochi a vărsat lacrimi de tristeţe pentru că

ziua naşterii Domnului Iisus Hristos, prin esenţa ei este o sărbătoare a

familiei, iar pe ei i-a gasit departe de cei iubiţi inimii lor, poate pentru că

distanţele erau prea mari sau poate pentru că deja aceştia au plecat către Dumnezeu. Celălalt ochi a plâns de fericire

pentru frumuseţea momentului adus în casa lor de cei tineri care au venit pentru că şi-au dorit să aducă zâmbete şi

dragoste acolo unde era nevoie, aceştia fiind deja învăţaţi ce înseamna respectul faţă de cei mai în vârstă.

La încheiere cei mici au împărţit cu mâinile tremurând de emoţie din darurile găsite sub brad şi bătrânilor, fiind

convinşi că gestul lor a fost cu adevărat o faptă bună de Crăciun.

Dumnezeu să ne ajute ca în fiecare an, ziua Naşterii Domnului să sădescă în inimile noastre căldură şi dărnicie

cu care să îi îmbrăcăm pe toţi cei din jurul nostru!

ÎNTREZĂRIRI 3

SPECIFICUL NAŢIONAL

ÎN ANUL ANIVERSĂRII

CENTENARULUI MARII

UNIRI

Unirea cea Mare, ca şi Unirea

cea Mică s-au datorat elitei morale

dăruite binelui public. Naţiunile care au

generat elite sănătoase dăinuiesc şi

astăzi cu cinste şi onoare. Şi în 1918 şi în 1859, stâlpii de susţinere au fost limba română şi credinţa ortodoxă.

Lumea contemporană nivelează identităţile culturale în favoarea funcţionării pieţei comerciale unice,

aducătoare de profit financiar. Piaţa globală şi sistemul informaţional mondial nu pot ţine loc specificului

naţional al unui popor. În acest sens, rămâne actuală întrebarea evanghelistului: „Ce îi foloseşte omului să

câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu, 8, 36). În cadrul cooperării globale, România trebuie

să-şi susţină proiectele culturale de afirmare a identităţii naţionale, prin susţinerea culturii, a credinţei şi a

tradiţiilor. În cadrul programelor de dezvoltare a României pe termen lung (2015-2035), Academiei Române,

prin cele 69 de institute şi centre de cercetare fundamentală, i-a revenit elaborarea sintezei „O Românie

educată”, cu scopul ca ţara noastră să se situeze printre primele zece ţări europene în domeniul şcolii şi al

educaţiei, a atragerii spre cultură a populaţiei, mai cu seamă a tinerilor, a culturii electronice, a afirmării

contribuţiei oamenilor de ştiinţă şi cultură români la ştiinţa şi cultura universală.

În o sută de ani de la Marea Unire, oamenii de ştiinţă şi cultură ai naţiunii au scris cărţi care au trecut

proba timpului, cărţi din domenii diferite: fizică, chimie, matematică, inginerie, sociologie, literatură,

filozofie, istorie, geografie, medicină. Nu există domeniu ştiinţific sau cultural-artistic în care românii să nu-şi

fi spus părerea, să nu-şi fi adus contribuţia. Academia Română, prin instituţiile pe care le-a patronat, prin

marile centre universitare, dar şi localităţile mai mici din ţară au susţinut proiecte culturale şi educative cu

mare impact la populaţie.

Este cunoscut că engleza americană foloseşte două-trei sute de cuvinte. Acest model îl promovează

astăzi şi la noi unii formatori de opinie, în condiţiile în care bogăţia limbii române este ilustrată de cele 19

volume ale „Dicţionarului limbii române” (18000 de pagini, 175 de mii de cuvinte!), de cele 7 tomuri ale

„Dicţionarului general al limbii române” (6000 de pagini!). Istoria Românilor, altă lucrare fundamentală,

elaborată de către Academia Română, are 11 volume, cu aproape 11000 de pagini, ediţia a doua fiind în curs

de definitivare. Toate acestea dovedesc existenţa unui tezaur istoric şi lexical impresionant, care lipseşte

naţiunilor tinere. Lucrările monumentale editate în ultimii ani au continuat cu „Opere fundamentale”, colecţie

pregătită de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, care a trimis până acum, în

librării şi biblioteci, peste 185 de titluri din cele mai valoroase opere ale literaturii române şi străine. Acest

uriaş efort are menirea de a cultiva limba literară, istoria şi folclorul în vederea întăririi identităţii noastre

naţionale şi de a contribui la consolidarea unităţii românilor de pretutindeni.

Dispariţia culturii umaniste din educaţia românilor în favoarea culturii tehnice şi a drepturilor omului,

ne poate trimite dincolo de frontierele istoriei contemporane. Faptul că am supravieţuit ca popor latin izolat de

latinitate demonstrează forţa morală şi spirituală întreţinută de tradiţii, de folclor, de biserica ortodoxă

răsăriteană. Privilegierea actelor antisociale şi dramatice în mass-media va crea, până la urmă, impresia că

existăm într-un inevitabil cataclism natural şi social, riscând, în acest fel, să pierdem încrederea în forţa

creaţiei, adică flacăra care ne ţine ca naţiune. Individul educat şi cult nu poate fi dominat, manipulat, supus.

Familia, şcoala, biserica trebuie chemate din nou să pregătească viitorul, întrucât instituţiile politice se află în

plină criză. Importante instituţii centrale şi locale nu mai cultivă activităţile comemorative, contribuind la

degradarea sentimentelor de identitate, unitate şi continuitate naţională. Creşterea şi întărirea autorităţii unei

elite morale este imperios necesară. Ea va putea vorbi semenilor despre dreptate şi adevăr, bine şi rău, lege şi

ordine, sănătate fizică şi sufletească.

Aniversarea Centenarului Marii Uniri poate fi ocazia de a iniţia o amplă analiză privitoare la specificul

naţional românesc deschis către toate orizonturile geografice şi culturale europene. Paginile revistei noastre

vor găzdui opiniile colaboratorilor şi cititorilor de pretutindeni. Un an bun!

ÎNTREZĂRIRI 4

VALEA BUZĂULUI ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI GERMANE ( 1916-1918 ) Constantin COSTEA

Trupele germane au pătruns în Buzău în noaptea de 1/2decembrie 1916, ca urmare a unei mişcări de

învăluire executate de germani dinspre vest prin comuna Lipia, împotriva diviziilor 3 şi 16 infanterie ruse de

cazaci. Concomitent cu această operaţiune militară, unităţile germane au comis numeroase jafuri, distrugeri,

devastări, confiscări de bunuri, rechiziţii de cereale, carne, vite, oi, furaje, cai, produse industriale, dar şi

combustibil, mai ales petrol (C. Stan, „Buzăul şi Râmnicul Sărat în anii ocupaţiei germane, 1916-1918”,

Editura Editgraph, Buzău, 2008, p. 62). Ulterior, în câteva zile trupele germane au pătruns pe Valea Buzăului,

punând stăpânire pe întreaga zonă submontană şi montană a acestei regiuni geografice. In teritoriul ocupat de

germani s-a dispus la o organizare strictă, minuţioasă, tipic prusacă din punct de vedere economic,

administrativ şi militar, având la bază sistemul etapelor. Etapa cu numărul 264 avea sediul în comuna Unguriu

şi era condusă de maiorul Radke. Ea cuprindea în cea mai mare parte zona submontană a judeţului Buzău

respectiv întreaga Vale a Buzăului (Ibidem, p.67.). Comandaturile de etape erau subordonate direct

Comandamentului armatei a IX-a germane. Curbura Carpaţilor avea o deosebită însemnătate strategică

deoarece era în apropierea Moldovei neocupate şi se putea realiza foarte uşor legătura cu zona liberă.

Autorităţile germane au procedat şi la o organizare administrativ-teritorială a spaţiului românesc ocupat. S-a

urmărit creşterea numărului de comune arondate plăşilor. De asemenea, subprefecturile şi-au mărit numărul

comunelor aflate în subordinea lor. Spre exemplu, Subprefectura Pârscov cuprindea, după noua organizare un

număr de 19 comune (Ibidem, p.68). In activitatea de administrare şi exploatare a teritoriului ocupat, rolul

principal, după cum am menţionat mai sus, îl avea Comandamentul militar german al etapelor. Acestea

cuprindeau pentru fiecare comună în parte grupe alcătuite din 6-8 militari, uneori chiar mai mulţi. In zona de

care vorbim, ca pretutindeni în teritoriul ocupat, pagube însemnate au suferit şcolile primare. La Şcoala

primară din comuna Pleşcoi au fost încartiruiţi soldaţi germani care au provocat pagube însemnate respectivei

unităţi de învăţământ. Invăţătoarea Valeria Dumitrescu de la această şcoală afirma, într-o adresă înaintată

revizorului şcolar al judeţului Buzău la 11 iunie 1918 că a fost nevoită să suspende cursurile (Arh. Naţ. Buzău,

fond Inspectoratul şcolar al judeţului Buzău, dosar 1/1917-1918, f. 32).In multe unităţi şcolare geamurile au

fost sparte, uşile, mobilierul, arhiva, materialul didactic au fost arse sau devastate. O situaţie grea au avut-o

şcolile primare din comuna Odăile. Aici existau trei şcoli primare, la Odăile, Valea Fântânii şi Posobeşti care

au ajuns într-o stare deplorabilă de degradare. Totuşi, la Posobeşti s-a continuat construirea şcolii care

începuse în 1915, dar s-a terminat în 1919 prin contribuţia locuitorilor acestui sat (Constantin Stan, op. cit.

p.73-74). Pe Valea Buzăului, foarte multe unităţi şcolare au rămas închise. S-au înregistrat mari dificultăţi în

asigurarea personalului didactic. S-a apelat la învăţători pensionari sau la învăţători ajutori (suplinitori,n.n.),

fără studii complete sau de specialitate. Această situaţie îşi află explicaţia în faptul că foarte mulţi institutori şi

învăţători au fost mobilizaţi pe front ca ofiţeri de rezervă. Mulţi au dovedit eroism şi spirit de sacrificiu, alţii

au căzut eroic la datorie. Invăţătorul Stelian Tănase de la şcoala din Lunca Frumoasă (Parscov) a căzut eroic

la 9 octombrie 1916 pe Valea Oltului. Un alt învăţător, Toma N. Popescu din comuna Stâlpu a plătit tributul

de sânge în bătălia de la Teparac pe Dunăre sau maestrul de gimnastică de la Liceul B.P.Hasdeu, Stefan G.

Dimitrie a căzut în confruntarea sângeroasă de la Turtucaia (Relu Stoica, Istoria învăţământului buzoian.

Repere cronologice, Piteşti,2005, pp. 94-95). Stăpânii vremelnici nu au cruţat nici clopotele de la biserici, pe

care le-au confiscal şi le-au trimis în Germania, fiind folosite ca materie primă în vederea producerii armelor

şi muniţiei, cum s-a întâmplat la bisericile din oraşul Buzău ( Marilena şi Alexandru Gaiţă, Preoţi

buzoieni…). Oficierea slujbelor religioase se făcea cu aprobarea autorităţilor germane. Adesea, preoţii se

deplasau la locuinţele enoriaşilor unde împărtăşeau pe enoriaşi, veneau cu botezul sau făceau sfeştanie.

Incepând cu 1 ianuarie 1917, nemţii au impus calendarul Gregorian, iar preoţior din mediul rural li s-a interzis

a mai pomeni la slujbe, îndeosebi la Sfânta liturghie, Familia regală a României, aşa cum se obişnuia până

atunci (C.Stan, op.cit. p.78). Pagube însemnate s-au înregistrat şi la mănăstirile din zona noastră. La

Mănăstirea Ciolanu ocupanţii şi-au însuşit fără plată mari cantităţi de alimente şi furaje producând stricăciuni

chiliilor unde locuiau călugării (Arh. Nat. Buzău, fond Mănăstirea Ciolanu, dosar 1/1918, f.1). La fel s-au

petrecut lucrurile şi la Mănăstirea Răteşti din apropiere. Aici, germanii au capturat cantităţi însemnate de

alimente, băuturi şi alte lucruri din inventarul mănăstirii (Arh. Nat. Buzau, fond Mănăstirea Răteşti, dosar

ÎNTREZĂRIRI 5

2/1916-1919, f.10). Zăcămintele de petrol din zona noastră au trezit un interes deosebit pentru autorităţile

germane. Astfel, schelele de extracţie “Arbănaşi”, “Slănic”, “Monteoru” care aparţineau societăţilor “Steaua

Română” sau “Româno-Americană”au trecut în posesia capitalului german. Trebuie menţionat faptul că la

executarea lucrărilor petroliere, încă din primăvara anului1917, au fost folosiţi numeroşi prizonieri de război,

mai ales români (Valeriu Avram, Din istoria exploatării petrolului în judeţul Buzău, 1900-1940, în

“Mousaios”, II/1978, p.73). O altă resursă care a stârnit atenţia şi preocuparea ocupanţilor germani a fost

lemnul, o materie primă foarte preţioasă pentru industria germană, dar la fel de utilă şi pentru armată. Pădurile

din Munţii Buzăului au fost exploatate în această perioadă de Puterile Centrale. Astfel, un document din 14/27

decembrie 1918 menţionează că la fosta intreprindere “Goetz”din Nehoiu, în perioada 1917-1918 armata

germană şi-a însuşit 79.094 metri cubi lemn fasonat, 1517,030 metri cubi lemn de fag pentru foc, 60,700 metri

cubi lemn de brad drept combustibil ( C. Stan, op. cit. p.81). In multe localităţi de pe Valea Buzăului militarii

germani au comis numeroase abuzuri şi fărădelegi. Mulţi militari germani s-au cazat în casele unor persoane

înstărite, uneori fără consimţământul proprietarilor, fără a plăti chirie. La plecare au sustras din cămările

acestora alimente, băuturi alcoolice, din grajduri şi coteţe, animale şi păsări, sau alte bunuri. Prezentăm cazul

comerciantului Gheorghe Giurgea din comuna Pârscov. El a găzduit, aici, la Pârscov, gratuit, militari germani

aparţinând comandamentului de etapă. La plecarea acestora, proprietarul respectiv a fost deposedat de bunuri

în valoare de 80.608 lei, respectiv 12.000 cărămizi de construcţie, doi cai de trăsură, 40 saci de porumb, 40

saci de făină de grâu, 4 butoaie de brânză de vaci, 2 porci, 40 păsări vii, 3000 kg. fân, 7 saci cu ovăz, ş.a.

(Arh. Nat. Buzău, fond Tribunalul jud. Buzău, Sectia I, dosar 78/1918, f. 14-15). Populaţia din satele din zona

noastră a avut de suferit de pe urma rechiziţiilor forţate, confiscări de bunuri, munci obligatorii. Astfel, în

comuna Pătârlagele, potrivit evaluărilor efectuate după război, au fost rechiziţionate fără forme legale,

produse alimentare: zahăr, ulei, brânză, orz, cereale, vin, etc., în valoare de 2.002.558 lei (C. Stan, op. cit. p.

86). Numeroase comune au fost obligate să achite diverse sume de bani, să presteze corvezi, munci

obligatorii şi alte servicii, toate gratuit, în folosul stăpânirii. Jaful organizat în mod sistematic, rechiziţiile,

precum şi alte prestaţii efectuate de populaţie au dus la secătuirea resurselor de hrană, medicamente şi

combustibil. S-au manifestat deficienţe serioase în procurarea cerealelor sau a fânului resimţite de populaţia

unor comune cum ar fi: Cilibia, Grăjdana, Cislău, Pănătău, Trestia, etc. In multe comune, funcţionarii din

primării (primari, notari, politişti, alţi funcţionari) au slujit cu umilinţă inamicul, stârnind oprobiul public.

Locuitorii comunei Mărunţişu menţionau, într-un memoriu, abuzurile şi ataşamentul primarului Ioan D.

Neagoe faţă de autorităţile germane. Sătenii din Brăieşti aduc la cunoştinţa prefectului de Buzău abuzurile

primarului Ion Croitoru, sub protecţia autorităţilor germane, iar locuitorii din Bozioru aduc la cunoştinţa

prefectului faptele reprobabile comise de primarul comunei, Ion Gănescu. La fel, şi sătenii din comuna Trestia

se plâng de primarul Nicu Krigen, acuzat de colaboraţionism. Fapte asemănătoare se semnalează şi în

comunele Năeni, Verneşti, Bălăneşti, Gura Nişcovului, Policiori, Fundeni-Zărneşti (C. Stan, op.cit. p. 97).

Majoritatea primarilor, însă, au dat dovadă de spirit patriotic, manifestând un ataşament demn de toată lauda

faţă de comunităţile pe care le administrau în asemenea moment dramatice. Unii dintre ei au suportat o serie

de consecinţe. Primarul comunei Pătârlagele Nicolae J. Jianu a primit o amendă de 50 lei deoarece a întocmit

un raport fals către Comandamentul german din Pătârlagele, în care a diminuat voit numărul de animale şi

păsări aflate în posesia ţăranilor, cu scopul de a reduce cotele de produse care trebuiau predate autorităţilor

germane. De asemenea, primarul comunei Trestia, Gheorghe Georgescu, a suportat plata unei amenzi de 400

lei deoarece a ascuns lâna pe care trebuia să o livreze comandamentului de etapă german şi cu 50 lei deoarece

a predate sare de calitate inferioară autorităţilor germane. Asemenea sancţiuni au primit şi primarii din

comunele Lopătari, Gura Nişcovului, Pleşcoi, Goideşti, etc. (C. Stan, op. cit, pp. 99-100). Unii locuitori au

plătit cu viaţa deoarece au fost bătuţi, schingiuiţi sau torturaţi de autorităţile germane fiind bănuiţi că ar

ascunde alimente, băutură, vite, cai, păsări, piese de mobilier sau alte bunuri de valoare. Menţionăm doar un

exemplu concludent, cel al călugărului Eftimie Obregea de la Mănăstirea Ciolanu, care a” fost închis şi bătut

în mai multe rânduri “ pentru dârzenia cu care apăra mănăstirea de pângăririle şi abuzul de jefuitori” (C. Stan,

op. cit., p.102). Din prezentarea pe care am realizat-o putem trage concluzia că regimul ocupaţiei germane din

perioada 1916-1918 a fost un regim aspru, greu, apăsător, privativ, umilitor, însă metodic, meticulous şi bine

organizat caracteristic spiritului prusac. Forţele de ocupaţie germane au lăsat în Buzău, ca de altfel în toată

zona de ocupaţie, o dureroasă amintire prin comportamentul inuman manifestat faţă de populaţie şi prin

barbariile comise, inaceptabile pentru un popor care se pretindea civilizat.

ÎNTREZĂRIRI 6

V O R B E ŞI T Â L C U R I Ion NEDELEA

DIN BUCOVINA, DESPRE UNIRE

Cuvântul românesc fiind element fundamental al unității noastre, este firesc, de

bună seamă, ca, în anul Centenarului Marii Uniri, rubrica dedicată vorbelor și tâlcului

lor să arboreze simbolic și virtual flamura sărbătorească și să se alăture, cu contribuții oricât de modeste, demersurilor evocatoare și omagiale consacrate evenimentului

aniversar.

În acest episod – o semnalare a aspirațiilor unioniste și a unui mod de susținere a lor,

prin școală și cuvântul tipărit, din Bucovina începutului de secol XIX. Cum se știe,

provincia istorică aparținătoare Pricipatului Moldovei fusese anexată Imperiului

Habsburgic în 1744, când a intrat oficial în uz, ca nume propriu, și denumirea de

Bucovina (în germană – Buchenland „Țara Fagilor”). Se impune amintit că, în zonă,

cuvântul a circulat anterior ca nume comun cu sensul „pădure de fagi”, el provenind din

termenul slav pentru fag (buk) și fiind atestat într-un document de pe vremea lui Roman

I Mușat (1392). După 144 de ani, prin opțiunea majoritară (români, germani, evrei, și polonezi; minoritatea ucraineană

a votat împotrivă) a Consiliului Național al Bucovinei din 28 noiembrie 1918, provincia se întorcea în trupul țării,

destinul său rămânând totuși dramatic: după Al Doilea Război Mondial, o parte a sa, cea nordică, devenea „Bucovina

care ne doare” (cum a numit-o sugestiv un scriitor sucevean)...

...Să ne întoarcem însă, după acest succint excurs istoric, la subiectul anunțat, care se leagă de o „nestemată” de

suflet intrată în biblioteca proprie prin generozitatea unei colege (plecată prematur în veșnicie), originară din Bucovina

(ceea ce i-a oferit șansa posesiei unor vechi tipărituri destinate acestui nord de țară). Este vorba de un manual editat în

1906 la Viena, intitulat „A treia carte de citire pentru anul IV al școalelor primare”.

Cărţile vechi sunt adevărate tezaure. Ele ne întorc în timp şi ne instruiesc, fermecându-ne, despre vremuri şi oameni

de odinioară. Şi, fiindcă suntem la o rubrică de vorbe, să particularizăm… truismul strecurat mai sus, amintind că

tipăriturile îngălbenite după secole sau măcar decenii de existenţă aruncă lumini revelatoare asupra spiritualității vremii,

a stadiului limbii române din epoca reprezentată, a unor mărturii ce dau seamă despre afirmarea conștiinței naționale.

Cartea pe care o “deschidem” împreună astăzi și care, după cum se observă, a trecut nu de prea multă vreme pragul

centenarului reprezintă o “retipărire neschimbată a ediţiunii din anul 1903”, fiind semnată de D. Isopescul, E. Luţia şi N.

Ieremievici-Dubău. Acest manual de 127 de pagini, chiar dacă nu va fi având o valoare bibliofilă extraordinară, are, fără

îndoială, așa cum anticipam printr-o apreciere generalizatoare la adresa vechilor scrieri sau tipărituri, una documentară

remarcabilă, fie că ne interesează învăţământul din Bucovina acelui timp, aflată în imperiu, fie că vrem să ştim cum se

scria (vorbea) aici pe atunci. Mai mult, din perspectiva pe care o privilegiem aici, e de semnalat conținutul său, care

arată că, în ciuda regimului politic al provinciei, preocuparea pentru cultivarea limbii române și afirmarea conștiinței de

neam marca intens și semnificativ procesul didactic „al școalelor primare”. Astfel, prima parte (dintre cele trei),

intitulată „Narațiuni, fabule, proverbe, gâcituri, descrieri”, se deschide cu versuri de V. Alexandri (sic!) intitulate

„Hristos a înviat”, în finalul acestora putându-se citi: „Hristos e viu! Ca dînsul, o voi ce suferiți / În lanțuri de robie, /

Curând la vieață vie / Din umbra trist`a morții veți fi toți ieșiți.”. După această autentică profeție, pe care suntem tentați

s-o interpretăm mai degrabă în cheie politică decât socială, nu e de mirare că, în același prim capitol, apare ”Limba

românească”, semnată Sion (Gheorghe Sion, 1822-1892, născut la Cernăuți, dar cu o biografie care acoperă simbolic,

prin împrejurări ale vieții, tot terioriul românesc), cu bine-cunoscutele versuri: ”Mult e dulce și frumoasă / Limba ce-o

vorbim! / Altă limb`armonioasă, / Ca ea nu găsim!” și cu îndemnul răspicat: „Vorbiți, scrieți românesce / Pentru

Dumneḑeu!”. Apoi, în partea a treia („Unele din geografie și istorie”), chiar dacă nu se prezintă explicit evoluția istorică

a provinciei, sunt inserate texte precum ”Putna și Ștefan cel Mare”, „Altariul mănăstirii Putna”, „Cântecul lui Ștefan cel

Mare”, „Moldovița și Alexandru cel Bun” etc.

Din perspectivă lingvistică, filologică (şi, evident, nu numai dintr-un asemenea unghi), despre această carte se pot

spune multe. De pildă, că are mici naraţiuni scrise cu litere chirilice; că utilizează, în textele (majoritare) cu litere latine,

o grafie de tranziţie, în care sunt prezente d cu sedilă (pentru dz sau z: Dumneḑeu, ḑice), semne diacritice pentru a se

marca vocalele “scurte” (nicĭ, adeseorĭ, aicĭ), forme latinizante, grafii care ţin seama de etimologia cuvintelor (bĕtrânul,

âmblă, vĕnt, împĕrătesc, pĕcatul) etc. Încântătoare sunt însă mai ales opţiunile lexicale ale autorilor (cărora le aparţin

multe texte, alăturate celor semnate de Alexandri[sic], Creangă, Asachi, Donici, Anton Pann [scris şi Pan], Sion ș.a.),

probabil, reprezentative pentru Bucovina începutului de secol XX. Am reţinut ca mostre: întregii omenimi (“omeniri”);

Oraşul industrios Augsburg; ursul mohorît, pĕr mohorît, cărbune mohorît (“brun”); arhaismele de origine latină

ÎNTREZĂRIRI 7

explicate în paranteză pentru şcolarii beneficiari ai manualului: arină (năsip); brâncele (lăbuţele). Fără îndoială că

vorbirea și scrierea din regat au orientat și opțiunile lexicale, morfologice sau grafice ale autorilor manualului,

contribuind la menținerea unității limbii române și în afara teritoriului principatelor unite în 1859.

Întrucât cărticica are o secţiune (a II-a) intitulată “Unele din sciinţele naturale”, ea ne poate forma o imagine şi despre

neologismele care circulau pe atunci, cerute de limbajul domeniilor respective. Întâlnim, astfel, cuvinte şi sintagme care

au rămas valabile şi astăzi (iarăși un argument pentru unitatea limbii române!): corp cilindric, a domestici, a dresa, oxid

de fier sau rugină, minerale metalice, amalgamat, barometru, termometru, atmosferă, nitrogen (azot), plante exotice,

magnet, magnetism etc., dar şi variante care au evoluat: în soţietăţi mari (despre rândunele), se espoartă în ţerĭ străine;

desoalvă (“dizolvă”); bucăţi lemnatice; petroleul(nafta); influinţă; destilat (“distilat”).

Pentru farmecul lor să mai notăm pe tărîţe de fier (dar şi pilitură); Linia dreaptă, dela un pol la altul, se numesce osia

magnetului; când începe tempestatea („furtuna”) a se înăspri şi să încheiem cu un citat semnificativ nu numai pentru

limbă, ci şi pentru înţelepciunea pe care o cuprinde, cu valabilitate deplină în actualitate: Care nu-şĭ intocmesce pădurea

sa aşá, ca să crească atâtea lemne pe-o parte, câte se taie pe alta, acela strică averii sale şi ţinutului întreg. Dacă se

taie pădurile fără precugetare, atuncĭ lipsesce pămêntului umeḑeala cea bine făcătoare; pămêntul stă gol în faţa

vênturilur şi se desbracă de ţelina cea roditoare, fiindcă ploaia o spală de pe locurile piezişe, unde o ţineá copacii.

Notă: Ne-am străduit, pe cât ne-a fost în putinţă…informatică, să transcriem fidel citatele, dar, pentru simplificare,

n-am mai făcut trimiterile la paginile de unde provin.

Adverbul: nuanţele graduale

-Limba Română Contemporană-

Lucian CREŢU Aşa cum este tratat în gramaticile curente, adverbul

se detaşează, în ansamblul părților de vorbire, ca o clasă de cuvinte neomogenă din punct de vedere gramatical şi semantic. Particularitatea se datorează, în bună măsură, criteriului relativ de clasificare, care rezidă, printre altele, în caracterul de invariabilitate morfologică a unităților aparținând acestei clase de cuvinte.

Delimitate în funcție de acest aspect, numeroase unități care nu pot fi încadrate în alte părți de vorbire sunt subsumate clasei adverbului, deşi marca invariabilității, per se, nu poate rezolva statutul precar al unora dintre ele. De aceea, dincolo de anumite trăsături generale şi distinctive, diversitatea lexico-gramaticală a adverbului devine, în unele cazuri, discutabilă.

Pe de altă parte, ca „epitet” al verbului, adverbul este un instrument de bază al expresivității lingvistice. Forța de particularizare a acțiunii – spațială, temporală şi modală – face din această parte de vorbire una

dintre cele mai importante mărci stilistice. În această idee, aducem, în continuare, un element de noutate lingvistică, a cărui veridicitate poate suplimenta, ca o modestă contribuție, fondul teoretic al limbii române contemporane.

Noutatea ține de interpretare şi constă în ceea ce noi am numit nuanțe graduale, aplicabile atât adverbului, cât şi adjectivului.

Nuanțele graduale se subclasifică gradelor de comparație şi se construiesc prin sufixare, aşa după cum, printr-o analogie mai puțin riguroasă, comparativul relativ de superioritate din limba engleză, de pildă, se formează atât prin prefixare, cât şi prin sufixare. Astfel, majoritatea adverbelor care pot avea variații graduale sunt apte de a realiza sintetic, prin diminutivare, nuanțe graduale (subclasificate gradelor de comparație): depărtișor, binișor, iutișor, încetișor, încetinel, mereuț, puțintel, repejor, târzior etc.

De remarcat că nuanța graduală poate fi atât de superioritate, cât și de inferioritate și că aceste forme gradual-diminutivale pot înregistra propriile lor variații graduale, între pozitiv și comparativ, fiind defective de superlativ: (mai) încetișor, (mai) multișor, (mai) târzior etc.

Aceste „variante graduale”, folosite cu precădere în limbajul popular şi familiar, sunt, stilistic vorbind, mărci de participare emoțional-afectivă.

ÎNTREZĂRIRI 8

V. VOICULESCU ŞI ULUITOAREA LUI MEMORIE LINGVISTICĂ

Gheorghe POSTELNICU

Limba română este cea mai frumoasă creaţie spirituală a poporului nostru. Cele

18 000 de pagini ale Dicţionarului Academiei (19 volume!) atestă existenţa a 175 000 de

cuvinte. Cine se mai poate mândri cu o aşa bogăţie? A scoate astăzi la lumină o parte a

tezaurului lexical românesc, prin intermediul scrierilor geniale ale „medicului fără de

arginţi”, echivalează cu o reîmprospătare a sufletului, cu un exerciţiu de fortificare a

culturii noastre, cariate de snobism şi mimetism. Statul global care este lumea de azi

promovează o singură limbă, stearpă, lipsită de nuanţe şi savoare, produsul prescurtat al

mahalalei numite mass-media. Trăncăneala de pe internet împinge viaţa şi vocabularul

spre platitudine şi paragină. Aceasta va duce inevitabil la dizolvarea fagurelui de miere

care este limba română. Colonialismul cultural poate destrăma ţesătura etnică naţională.

Înfăptuind cercetarea lexicului voiculescian, scoatem la lumină slava cuvintelor

de odinioară, pentru a fi bineplăcută iubitorilor limbii vechi româneşti. Vocabularul

prozei aduce în faţa ochilor un alt cer şi un alt soare, dar şi o tăcere sfântă năzuind către luminile dumnezeieşti spre care

martirul închisorilor comuniste se înalţă nu cu puterea cugetului, ci cu puterea negrăită a Duhului. În felul acesta,

contemporanii, dar şi cititorii din viitor se vor bucura de mare folos. Marele scriitor a şezut într-o singurătate aproape

totală, dăruindu-se cu totul întoarcerii cu mintea, dar mai cu seamă a îndreptării puterii sufletului către minte. Prin

curgerea curată a cugetului său şi prin rugăciunea fierbinte a minţii, el a putut admira tainele negrăite ale unui lexic

neîntinat care începuse să păteze mintea contemporanilor.

Chiar dacă opera lui Vasile Voiculescu pare împrejmuită cu un zid, cele două ediţii ale Roxanei Sorescu permit

cercetarea ei din toate unghiurile filologice şi critice. Oricine o poate citi şi comenta, pentru că Voiculescu nu este un

bust aflat în faţa Casei Memoriale sau în holul unor biblioteci, ci un scriitor care poate fi preţuit şi o amintire care poate

fi respectată. Am studiat proza voiculesciană ca şi când autorul ar fi contemporan cu noi, ştiind în ce condiţii a fost

realizată, ştiind că a fost editată după trecerea sa în nefiinţă şi după o dispută aprigă a urmaşilor săi cu regimul comunist.

Vocabularul nuvelelor constituie o provocare şi o miză generoasă pentru cercetare, acum şi în viitor. Miza constă într-un

inventar lexical care poate sau nu sensibiliza emoţia cititorului. La rândul ei, provocarea este pentru iubitorii de frumos,

cei adevăraţi, nu cei care scot imaginea scriitorului o singură dată pe an, închinându-i toamna câteva zile şi câteva

conferinţe.

Vasile Voiculescu şi uluitoarea lui memorie lingvistică! Resursele sale lexicale sunt imense. Ele dispun nu

numai de termeni regionali, populari, cuvinte vechi, împrumuturi, ci şi de termeni exotici şi neologisme. În acest

registru stilistic îşi conduce întâmplările şi personajele, dând acestora veridicitate absolută. Explicând sensul cuvintelor,

căutând sinonimul adecvat, am avut în vedere sensibilitatea şi viziunea scriitorului, pentru a-l confirma estetic încă o

dată, pentru a-l repoziţiona, dacă se poate pentru a-i reîmprospăta proza şi la nivel de limbaj. Metoda de lucru a fost

lectura de detaliu, interpretarea contextului, lucrul cu dicţionarele şi cu limba vie. Sperăm că am realizat o lucrare

deschisă, destinată a fi revăzută, consultată şi citată („Repertoar lexicografic Vasile Voiculeascu. Volumul I: proza”,

lucrare aflată în manuscris).

Prin proza lui Voiculescu, limba română a fost dăruită cu un timbru nou şi cu o valoare expresivă înaltă.

Elemente lexicale, sensuri nemaifolosite până la el, elemente figurative care reflectă realitatea într-un mod aparte

justifică impresia profundă stârnită primilor cititori ai nuvelelor, dar această impresie nu a declanşat curiozitatea

filologilor. Noi am început analiza cu proza, aproape cu totul postumă, deoarece în acest segment înregistrăm

contribuţia lingvistică cea mai însemnată. Se vor vedea, în acest fel, aportul marelui scriitor la îmbogăţirea limbii

beletristice, măsura şi valoarea adaosurilor dedicate limbii creatoare de până atunci.

În analiza noastră avem în vedere, pentru simplificare, numai nuvela „Zahei Orbul”, operă de mare cuprindere

epică, prezentând parcursul spiritual de la credinţa naivă la viziunea creştină al unui bătut al soartei, pendulând între

omenie şi bestialitate. Speranţa că îşi va recăpăta vederea numai într-un loc sacru, mănăstirea Dervent, cu ajutorul unei

cruci miraculoase care creştea din lacrimile bolnavilor, îl poartă în cele mai umilitoare locuri: lumea gunoaielor, a

cerşetorilor, a bâlciurilor, a ocnei, făcând, în cele mai multe situaţii, munca animalelor de povară. Tânărul era orfan şi

crescuse muncind prin cherhanalele bălţilor Dunării. Orbise într-o cârciumă din Brăila. Acest „voinic năstruşnic” merge

din loc în loc, râvnind necontenit la lumină printr-o retorică a răului servită de ceilalţi. Privitor la încadrarea literară,

Voiculescu nu a făcut nicio menţiune pe manuscris, aşa încât fantezia istoricilor şi criticilor literari a zburdat în voie,

numind insolita creaţie roman, nuvelă, povestire, istorie, povestire orientală, naraţiune, roman melodramatic, naraţiune

simbolică. Într-un interviu, Radu Voiculescu, unul din fiii scriitorului, afirma: „Tata nu a scris povestiri, ci nuvele, titlu

la care ţinea în mod deosebit. Discutând cu el pe această temă, mi-a spus că modelul lui a fost Edgar Alan Poe, cu al său

ÎNTREZĂRIRI 9

Cărăbuş de aur, şi că intenţia i-a fost să creeze nuvele fantastice în literatura română”. La rândul nostru (vezi „Viaţa şi

opera lui Vasile Voiculescu”, 2012, Europress Group) apreciam că „Zahei Orbul” „este opera căreia nu i se poate

reproşa nimic”, constituind „o carte modernă pentru vremea la care a fost scrisă, modernă şi astăzi”. Vechiul şi Noul

Testament cuprind numeroase întâmplări cu oameni care şi-au recăpătat vederea prin ridicarea la credinţă. Când

suferinţa afectează ochii minţii, se distorsionează realitatea. Evanghelistul Matei construia următorul raţionament:

„Ochiul e lumina trupului. Dacă ochiul tău e sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot

trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie

întunericul acesta?”

Opera are patru părţi. Prima parte, fără titlu, are 15 capitole: Panteră, Groapa gunoaielor, Lupta cu bezna, Popa

Gioarsă, Cerşetorii, Popas, Vânătorii de lipitori, Nerăbdare, Pe drumurile ţării, Bâlciul, În vârtejurile puhoaielor, La

curtea lui Lagradora, Grădina, Ispita, Dragoste de orb. Partea a II-a este intitulată „Ocna”, partea a III-a – „Rătăcirile -

Limanul”, partea a IV-a – „În satul Cervoiului”. Primele trei părţi au fost scrise între 1952 şi 1954, iar ultima, în 1949!

În 1970, editura „Dacia” a tipărit „Zahei Orbul”, subintitulat „roman”, cu o prefaţă de Mircea Tomuş. Autorul părăsise

această lume de 7 ani…

Inventarul lexical cuprinde termeni activi în fondul principal de cuvinte de la sfârşitul secolului al XIX-lea,

când au avut loc întâmplările imaginate de scriitor. Încântă cunoaşterea şi folosirea unor împrumuturi fireşti pentru

vremea aceea. Cele mai multe sunt din limba turcă. Iată câteva: hatâr, ciuruc, basamac, berechet, ghecet, refenea,

geambaş, ceacâr, telal, dulamă, cârpaci, caftan, daravelă, hain, pafta, codoş, chiolhan, dever, toptangiu, chervan, para,

fistichiu, papugiu, urdie, iatac, condur, arcan, hamalâc, a căsăpi, a sâcâi, palavre, gealat, cirac, mezat, sipet, zaiafet,

temenea, catran etc., etc.

Din limba greacă sunt, printre multe altele: ifos, a se sinchisi, schepsis, epitrop, rapanghelie, farafastâc,

hardughie, ison, sindrofie, fandoseală, ahtiat, pramatie, parigorie, chivernisit, din limba slavă: staroste, slobod,

vlădică, ispaşă, gloabă, iezer, pripas, canon, obşte, ghizd, buche, din maghiară: sudalmă, puradel, mertic, dorobanţ,

corcitură, din rusă: jiletcă, şubă, lotcă, bâlci, haită, tractir, habotnic, sponci, din bulgară: clondir, cipici, glaf, stânjen,

caraulă, hârzob, vătaf, vrană, a rânji, târlă, ciubăr, cutră, din sârbă: gârlici, stei, duşcă. Am mai recunoscut cuvinte de

origine ucraineană, poloneză, franceză, germană, apoi neologisme şi arhaisme. În mod firesc, predomină termenii

populari, foarte numeroşi, precum şi regionalismele, cărora le-am atestat încadrarea, poate într-un mod discutabil,

amintindu-ne vorbirea bunicilor şi străbunicilor noştri pârscoveni. Am întâlnit, deseori, forme regionale ale unor cuvinte

populare. Se mai folosesc şi astăzi pe Valea Pârscovului: boboşat, poşidic, ghimirlie, osebire, jăfuit, a se oţărî, a ticlui,

a orbecăi, chiler, viclenos, chincit, a se slăbănogi, arzime, a mâna (a înnopta), pofteală, deşălat, dezbărat, dihăinat,

tarhat, a se încârdui, ştiuc (ştiucan), botocănos, a se hâţâna, huiet, hartan, tocitoare, teşilă, a cerca (folosit de 19 ori), a

bâjbâi (folosit de 20 de ori), etc. etc… Selectăm câteva fraze care demonstrează bogăţia lexicală excepţională,

uluitoarea memorie lingvistică a lui Vasile Voiculescu. „De o parte şi de alta a unei hudiţi croite prin iarba crudă,

câteva zeci de umbrare, din pânze întinse pe prăjini, desfăşurau pe tarabe teancuri de stămburi înflorate, trâmbe de

pânzeturi albe, americă şi madipolon, barchetărie amestecată, chembrică vânătă pentru căptuşeli şi oxforduri trainice,

ici-colo percaluri şi mătăsuri lucitoare”. Sau: „Venea mare Buzăul. Umflată ca o creastă uriaşă, neagră-vânătă, unda

se rostogolea furioasă înaintea puhoiului, sosită aici, la douăzeci de paşi. După ea, apele năboiau sodom. Într-un iureş

nebun, unda îi izbi, se roti în jurul căruţei cuprinzând-o într-un ochi, unde ea stete câteva clipe neclintită în inima

vârtejului. Apoi unda trecu vijelioasă înainte, lăsând căruţa pe seama urdiilor de ape ce veneau dezmăţate după ea.” La

rândul lor, portretele sunt monumentale, şlefuite în rocă lexicală de mare preţ: „Celălalt, flăcău năltuţ şi zvelt, cu cap

frumos strujit, poate fruntea puţin de berbec, dar răscumpărată cu prisosinţă de tăietura obrazului de un oval fără

greşeală, pieliţa întinsă, auriu-mată, dulce la pipăit ca saftianul, ochii mari, codaţi, de căprioară, negri, umezi, duioşi,

nas subţire, semeţ, dar bine măsurat, cu nările aproape lipite, gura mică şi cărnoasă, cu buze maşcate, mers niţel

lânced, unduios din şolduri, mâini şi picioare gingaşe.” Este novicele care i-a săgetat în inimă pe toţi ocnaşii şi care va

duce la moartea şefului şi a aghiotanţilor lui. Nunta homosexualilor, „adevărată bolgie subpământeană” este fără egal în

proza românească!

Nuvela „Zahei Orbul”, dar mai cu seamă capitolul „Ocna” încununează perioada stilistică a lui Voiculescu. Aici

debordează contextul figurat în care, prin îmbinarea cuvintelor, se realizează o etajare a sferelor semantice, rezultând

construcţii metaforice excepţionale. Limba română se îmbogăţeşte astfel cu nişte construcţii poetice de o savoare

absolută, pe care dicţionarele nu le consemnează până la această oră. Un comentariu al faptelor stilistice, cu definiţii

scurte şi clare s-ar impune. În enunţurile „stârvul amintirilor”, „gaura minciunilor”, „cu zănatecul ăsta se cerea plan

subţire”, „schelălăieli de ţambale”, „pântecele îi pâlpâia aprins”, „genele mari, învoalte şi încovoiate în sus băteau

gâdilitoare palma lui”, „Vechii demoni adormiţi de îngheţul iatacului lui Lagradora iar se dădeau acum tumba în carnea

ei”, numele comune amintire, minciună, zănatic, ţambal, pântece, gene, carne se încarcă de semnificaţii, încât cititorul

cade pe gânduri: să explice sau să viseze?

ÎNTREZĂRIRI 10

C Ă R Ţ I Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E

Buzăul literar, publicaţia cenaclului V. Voiculescu, nr. 7. dec. 2017. Un număr acaparat de poeţi (V.

Voiculescu, Gina Zaharia, Girel Barbu, D. Dănăilă, C.T. Grigore, I.P. Iacob, C. Fieraru, G.F. Frăţilă, M.C.

Sava). Printre atâtea versuri frumoase, îşi fac loc, 3 prozopoeme semnate de T. Cicu, şi o cronică de carte a

aceluiaşi autor, la un volum de …poezie („Fractali”, 2017) a lui Lucian Mănăilescu, secretarul de redacţie al

„Buzăului literar”. Un „Remember” Gheorghe Istrate (11 mai 1940-2 septembrie 2017) şi 7 poeme ale

regretatului scriitor născut în Movila Banului încheie acest număr al celei mai tinere publicaţii literare

buzoiene.

Academia bârlădeană, nr. 4, 2017, se deschide cu un frumos poem, „La vatra rece”, de Al. Vlahuţă

(„Oblonitu-mi-a fereastra / Gerul, cu-a lui flori de gheaţă, / Şi, în toată casa asta, / Eu sunt singura viaţă. //

Dac-ar fi un foc în sobă, / Mi-ar părea că suntem doi / Aş mai sta cu el de vorbă, / Mai uitând cele nevoi…”).

Acest număr îl sărbătoreşte pe venerabilul C.D. Zeletin cu prilejul apariţiei lucrării autobiografice „Domnu-i

domn şi lerui ler” („Proze. Convorbiri. La arderea manuscriselor”), printr-un interviu realizat de Elena

Popoiu, din care cităm impresionaţi: „Cartea e plină de Bârlad! Bârladul unui copil, apoi al unui adolescent.

Bârladul îndată după terminarea nenorocirilor războiului. Bârladul începutului comunizării lumii. Bârladul

delabrării vestitelor lui şcoli…”. Cunoscutul critic şi istoric literar Theodor Codreanu tranşează controversa

„Mihai sau Mihail Eminescu”: „Aşadar, parafrazându-l pe poet, Mihai Eminescu şi punctum!” Mircea

Coloşenco dă o probă de forţă susţinând capitolul de istorie literară prin „N. Labiş – Cântec pământesc în

viziune metafizică” şi „Diplomatul-cărturar Sicu V. Macovei – poet în vremuri de restrişte”.

Titi DAMIAN: „Sisif coborând muntele”, 2017, roman autobiografic adăugat tetralogiei „Muscelenii”

(Fagul, Umbra, Norul, Ruina) prezintă anii de şcoală ai autorului (clasele primare în Muscel, gimnaziul la

Bozioru, liceul la Şcoala Pedagogică din Buzău). Furat de epicul pur, T. D. nu suportă parantezele,

digresiunile, suplimentele eseistice, intervenind autoritar în povestire, conducându-şi cititorul spre acele

episoade importante, deoarece tablourile narative trebuie să asigure limpezirea textului, să certifice faptele

personajelor, să uşureze lectura. Şi acest volum dezvăluie un memorialist dureros de lucid, omniscient, care

retrăieşte destinul unei generaţii formate în disputa cu nedreptatea, ipocrizia, sărăcia. Părinţii sunt chipurile

luminoase ale acestei lumi: „Mămica era o înţeleaptă, o vizionară, avea o nobleţe în purtare, o înţelepciune în

tot ce zicea, o privire albăstruie care nu căuta niciodată în pământ, ci sfrunta depărtările”, „Tăticu avea oroare

de proşti pe care îi dispreţuia. Cuvântul dat pentru el era sfânt.”. De altfel, T. D. îşi recunoaşte înaintaşii

literari (Ion Creangă şi Lucian Blaga) cărora a dorit, şi pe această cale, să-i omagieze din spaţiul său geografic

şi spiritual muntean. Am citit, ca de obicei, cuvânt cu cuvânt, descoperind, zeci şi zeci de similitudini cu

propria noastră copilărie şi adolescenţă, petrecute în anii comunismului doctrinar. Când ultima casă din

Muscelu-Cărămăneşti se va face una cu pământul şi când vegetaţia sălbatică va cotropi iremediabil totul, se va

putea reface virtual satul, cu precizie electronică, după cărţile lui Titi Damian, inginerul de cadastru al unui

topos mirific având ca borne tutelare Vârful Vătraiului, Vârful Goşii, Vârful Boşoveiului.

ProSaeculum, nr. 123-124, reuneşte, ca de fiecare dată, reprezentanţi de renume ai culturii române: D.R.

Popescu, N. Gheran, T. Codreanu, C. Ungureanu, Ioan Scurtu, M. Diaconescu, R. Cârneci. De un mare interes

documentar se bucură interviul realizat de energicul redactor-şef, doamna Rodica Lăzărescu, având ca

interlocutor pe prozatorul Alecu Ivan Ghilia. Reţin atenţia eseurile semnate de C. Coroiu („Cehov şi

spectacolul paradisului banal”), Gh. Lăzărescu („I.L. Caragiale şi epoca sa”), Ioan Adam („Apocalipsa după

Ciobanu”), Ionel Popa („Spaţiul literar în ciclul Halipa de Hortensia Papadat-Bengescu”), Petre Isachi

(„Nietzsche rămâne de descoperit”). Sunt omagiaţi, la aniversarea unei frumoase

vârste, M. Diaconescu, Irina Petraş, Aurora Barcaru. Apreciabile sunt şi secvenţele

Remember, Lector, Memorialistică, Restituiri, Scriitori români de pretutindeni,

Vrancea literară şi cărţile Vrancei, Info cultural.

Rodica LĂZĂRESCU: „Semne de carte” (III), 2017. Culegere de cronici literare

publicate iniţial în ProSaeculum (11), Ateneu, Vatra Veche, Actualitatea literară,

Cronica veche, Mişcarea literară, 13 Plus, Scriptor, Argeş, Antares, Curtea de

Argeş. Redutabilul şi neobositul cronicar analizează cărţile care ajung pe masa de

lucru a domniei sale, având meritul de a ne pune în contact cu o producţie variată,

din cele mai vizibile sau ascunse regiuni ale ţării. Ingenioase şi binevenite sunt

ÎNTREZĂRIRI 11

trimiterile criticului la autori consacraţi, impresia fiind de inspirate jocuri de regie. Pe aceeaşi linie de calmă,

dar decisă întâmpinare a noilor-veniţi se înscriu cele mai multe titluri ale cărţii: „Terapia măturii de pelin”,

„Miercurea frumoasă a lecturii”, „Pietre lumină, măsline”, „Un jurnal sub formă de poem”, „Ambasadă în

casa Afroditei” ş.a. Recunoşti aici o frumoasă deprindere de lucru şi te simţi, ca cititor, reconfortat. Critica

doamnei R.L. e poezie, disciplină, măsură şi ţinută.

Continuu, nr. 4, oct. 2017, „sponsorizat de Consiliul Local al oraşului Pătârlagele”, se deschide cu o evocare

a actriţei Coca Andronescu (1932-1998), „de la Pătârlagele la Teatrul Naţional Bucureşti”, şi se continuă cu

un duel epistolar Marin Mincu – Ion Caraion („Îndepliniţi toate condiţiile pentru premiul Nobel”). Directorul

publicaţiei, poetul Marius Râpeanu, este sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani, printr-o cronică la

volumele de versuri „Fântânind amurguri” (2002) şi „Netimp” (2013), realizată de Ioan Stoica. Îi dorim şi noi

sănătate şi viaţă lungă! Alte evocări amintesc de poetul Marius Pascu (1942-1978) şi de filozoful Petre Ţuţea

(A.I. Brumaru: „Zidirea cea din neam în neam”). Lirica este reprezentată de N. Gâlmeanu, Gh. Onea, Carmen

Muşetoiu, Cristina Tănăsescu, A. Zisu şi M. Râpeanu, iar grafica de pictorul Florin Grigore („…fiecare

pictură am plănuit-o pentru mine, înainte de a o transmite, îmbogăţită şi împrospătată, urmaşilor imediaţi sau

îndepărtaţi”).

RENAŞTEREA BUZOIANĂ – Almanah 2018. De 15 ani, stăruitoarea

Asociaţie Culturală dăruieşte cititorilor de pretutindeni, „pagini memorabile de

istorie, cultură şi civilizaţie din spaţiul de la Curbura Carpaţilor”. Acest număr a

apărut cu sprijinul material al omului de cultură Ovidiu Cameliu Petrescu,

preşedintele asociaţiei, precum şi prin amabilitatea directorului Editurii Teocora

şi al tipografiei Euro Print Company, din Buzău. Ediţia este îngrijită de Viorel

Frâncu şi Lucian Mănăilescu. Pe coperta 1 este reprodus un detaliu al obeliscului

„Buzău 1600”, realizat, în 1976, de sculptorul Gh. Coman, iar pe coperta 4, un

detaliu al monumentului sculptat de Frederic Stork, în 1938, aflat la Cimitirul

Eroilor din Siriu, „Pentru proslăvirea eroilor morţi din Regimentul 3 Vânători şi

Divizia 6 şi celor ce au luptat în 1916 pe aceste meleaguri, barând pătrunderea

armatelor duşmane în spatele frontului armatei române”. Prima operă din

Almanah este poemul lui V. Voiculescu, „La cheia Buzăului”. Urmează o selecţie

(„Unirea cea Mare”) din volumul „Însemnări din războiul României Mari”, de Vasile Bianu, medic colonel,

realizat în 1926. Ca „recuperări istorice” remarcăm articolul „Alexandru Marghiloman – un sacrificat (încă

nepreţuit) pe altarul României Mari”, scris de Mircea Tănase, articolul „Buzoienii şi Unirea de la 1 Dec.

1918”, autor V. Nicolescu, „A. Marghiloman sportsman şi arbitru al eleganţei politice” (Emil Niculescu),

„Mărăcinenii de până la anul 1700” (Al. Gaiţă), documentarul „125 de ani de bibliotecă publică la Buzău”,

realizat de Viorel Frâncu, „Prima încercare de introducere a canalizării în Buzău” (Viorel Gheorghe), „Vechi

familii pârscovene: Stătescu” (Gh. Postelnicu), „Un altfel de canal” (O.C.Petrescu), „Mănăstirea Poiana

Mărului – refaceri şi restaurări în perioada 1850-1975” (Sorin Geacu), „Din istoria învăţământului particular

buzoian – Liceul Internat de Băieţi Petre Zaharescu” (Liliana Manole), „Maiorul aviator Ioan Peneş”

(Marius-Adrian Nicoară). Ca de fiecare dată, poezia şi proza sunt onorate la nivelul cel mai înalt de valoroşi

scriitori buzoieni.

Aurel ANGHEL: „Pârnod”, roman, 2016. Am citit cu mare drag două cărţi fundamentale

despre satul românesc de odinioară: „Sisif coborând muntele” şi „Pârnod”, având drept cadru

geografic zona montană a Buzăului şi bărăganul ialomiţean, cu autori binecunoscuţi pe plan

local, şi mă revolt pentru soarta nedreaptă pe care o au unele cărţi şi unii autori, ştiind prea

bine cine sunt cei promovaţi pentru marile premii naţionale, spre marile târguri de carte, spre

traduceri.

Autor de versuri, proză, critică şi estetică literară, de meditaţii de inspiraţie creştină şi

de pagini de călătorie, profesorul Aurel Anghel (n. 1938) este veteranul incontestabil al

scriitorilor buzoieni, aşa încât vom comenta romanul „Pârnod” ca şi când ar fi ultima creaţie

a energicului om de litere, cu argumentul că, din punct de vedere artistic, a atins cota estetică cea mai înaltă a

scrisului său. Într-atât de puternică este emoţia declanşată de paginile cărţii, într-atât de curată este expresia

artistică, încât, cunoscând graba autorului de a încredinţa tiparului şi lucrări mai puţin îngrijite, îţi doreşti ca

„Pârnod” să fie cartea care încununează o carieră respectabilă.

ÎNTREZĂRIRI 12

Pretextul literar îl constituie moartea ţăranului Ion Anghel, ştiut în sat după porecla Pârnod. Înfiat fără

acte de o rudă, însurat la 18 ani, participant în război ca sanitar, deşi era aproape analfabet, el îşi încheie

socotelile cu lumea în care a trăit 93 de ani şi este înmormântat în cimitirul Bolovani, din Ploieşti. Ar fi multe

lucruri de admirat şi puţine de reproşat acestei construcţii de 290 de pagini, un emoţionant elogiu adus

familiei ţărăneşti tradiţionale formate din tată, mamă, copii şi, poate nu greşim, animalele domestice. Membrii

ei sunt legaţi indestructibil prin sentimente trainice: cinste, adevăr, credinţă, nădejde şi răbdare. Personajul

principal „era un povestitor înnăscut şi-i plăcea să mai şi exagereze”. Membrii familiei şi consătenii săi

ascultă cu gura căscată, fără să disocieze adevărul de imaginaţie („vis”). Capitolele încep cu „Era prin…”,

amintind de formula evanghelică „In vremea aceea…”. Autorul foloseşte de câteva ori cuvântul „text”, cu

sensul de „poveste”, „întâmplare”, dorind, probabil, să nu uităm că a aderat cândva la curentul literar numit

textualism, după citirea unei cărţi a lui Gh. Iova, scriind şi el, ca o asumare, „Întemeierea textului”. Pârnod

trecea direct din filozofie în naraţiune. La fel şi Aurel Anghel. Sunt şi întâmplări banale, administrate

superficial: moartea lui Dej, spargerea magazinului sătesc, munca de lămurire, adunările politice, întâlnirea

dintre Pârnod şi prim-secretarul de la judeţ. Autorul îi numeşte pe activiştii de partid şi pe securişti,

„ploşniţe”, şi îşi declară deschis „greaţa” faţă de aceştia, faţă de oportunismul şi impostura lor. Sinistra „epocă

de aur” a devenit, în roman, „Epoca de Aur a Ploşniţei”. Ploşniţele comuniste i-au tulburat atât de mult viaţa,

încât Aurel Anghel a scris şi o carte pe această temă, „Galeria cu ploşniţe”. Subiectivismul îl face să

greşească, scăpând undeva o afirmaţie nedreaptă („Medicul ploşniţă mi-a apărut în faţă exact în aceeaşi

perioadă”) care deschide „un text” cu un doctor impecabil, sau să-l înţeleagă pe Pârnod care se transformă

dintr-un adversar înverşunat al colectivizării, într-un slujitor devotat („Îl pusese brigadier zootehnic, era

chemat la instruiri şi consfătuiri, orgoliul lui nemăsurat primea din plin aghiazma comunistă”).

Locuitorii câmpiei ialomiţene sunt copii ai ţărânii, ai grâului şi ai Bărăganului neasemuit de frumos.

Satul natal era parcă „aruncat de o mână nevăzută departe de gări, departe de alte sate, departe de lume”.

Aşezările au nume de vis: Cocora, Colilia, Reviga, Trandafiru, Ciocile, Arcanu, Adâncata, Căzăneşti, Zefira,

Padina, toate fiind „sate de Ion şi de Gheorghe”. Oamenii au una sau mai multe porecle, animalele din curte

primesc nume încântătoare. Grâul, porumbul, pepenii, dughia sunt minunile lui Dumnezeu dăruite

cocorenilor. Unele episoade sunt conduse magistral spre simbolic: stabilirea locului de casă, îmbulgărirea

pereţilor, claca de înghionteală, udatul de Caloian, convorbirea la telefon cu Victoria lui Dobre, altele, din

păcate, scad nota finală: informaţiile turistice, calul bavarez, studenta germană din Şanhai, episodul cu ţiganul

lingurar. Distinsa Cezarina Adamescu, autoarea unei consistente postfeţe, afirmă că „Aurel Anghel este un

maestru al amănuntului”, ceea ce credem şi noi, dar unele amănunte nu fac bine întregului (faptul că soţia nu a

putut avea un cojoc, iar familia un televizor color, din cauza „ploşniţelor”), ca şi sentinţele acordate

politicienilor postdecembrişti, domeniu în care fiecare cititor are părerea lui.

Pagina lui Aurel Anghel se remarcă printr-o construcţie aparte. Povesteşte, povesteşte, apoi aşază

magistral 3-4 fraze descriptive sau meditative, încât te miri de unde au apărut, cum e acel joc al scrisorilor de

la pagina 187 sau descrierea ploii de vară sau prezentarea silozurilor. Mărturiseşte că înăuntrul său a crescut

toată viaţa un copil care l-a îndemnat să versifice psalmii lui David sau să scrie „Copile, te roagă”.

„Pârnod” este replica pentru Bărăgan, a lui „Sisif coborând muntele”. Atât Aurel Anghel, cât şi Titi

Damian, se topesc în romanele lor, construind personaje memorabile, radiografiind istoria ostilă, dar şi

farmecul clipei de altădată. În proza rurală contemporană, ei sunt maeştri de netăgăduit.

Veroni MIHĂILĂ: „Din goana timpului meu, poezii”, 2018. Autorul, născut în Ursoaia, domiciliat în

Tronari, alt sat al comunei Vipereşti, se află la al doilea volum de versuri. Cel dintâi, intitulat „Trăiri” a fost

lansat pe 1 aprilie 2016 la biserica din sat, bucurându-se de participarea unor membri marcanţi ai trustului

cultural „Amurg sentimental” şi ai filialei judeţene a Ligii Scriitorilor. „Poeziile domnului M.V.

impresionează prin sinceritatea şi sensibilitatea lor. Ele exprimă dorinţa ca între oameni să se aştearnă iubirea.

Exprimă în acelaşi timp şi un strigăt de alarmă pentru îndreptarea relelor din societatea noastră. Poetul

mărturiseşte cu mâna pe inimă că doreşte să zidească din cuvinte o lume mai bună, mai dreaptă, mai liberă, o

lume care să zboare spre înălţimi”, afirmă Iulia Toma Pîrvu. E şi părerea noastră. „Din goana timpului meu”,

un titlu frumos, mărturisind percepţia subiectivă a realităţii, cuprinde versuri acide care vizează urâtul şi

injustiţia, estetizând lejer, precum epigramiştii. E un militantism idilic şi pitoresc, ironic şi sentimental, care

nu scapă de o anume grabă juvenilă, subordonată metricii populare.

ÎNTREZĂRIRI 13

C R O N I C Ă L I T E R A R Ă

UN BRILIANT AUTOBIOGRAFIC

Nicolae GÂLMEANU

Am parcurs, de curând, recentul volum „Sisif coborând muntele”, al

prozatorului Titi Damian, ca pe o pâine caldă și mitică, fără să se poată sfârși vreodată.

Fusesem electrizat adolescentin de creația camusiană și, după foarte mulți ani, de prin

1970, s-a întâmplat să intru în contact telefonic cu un bun prieten, acum medic

stomatolog, la a cărui nuntă i-am dăruit o poezie cu titlul „Sisif”. Fascinația lirică a

temei, uman-esențiale, mi-a fost redeclanșată de cartea domnului Titi Damian,

deopotrivă. Prima reacție, citindu-i titlul, fiind sugerată de antinomia semantică a

gerunziilor „urcând-coborând”, gata oricând să realizeze o structură sinonimică.

Antitezei i se opunea, pe rând, fiecare termen, fără nicio putință de a da

prioritate vreunuia, ori de a-i judeca în aceeași matrice-maternală-îngemănați. Punctul

zero declanșa geneza, evoluția și căderea, ca o „coloană infinită” a perpetuării, după teoria dubletelor sinusoidale, vezi

și spațiul mioritic „deal-vale”, dar mai ales, care era acel punct zero. Totul se derula fără nicio înălțare sau prăbușire

definitivă, ritmul mișcării continua imperturbabil: o eră, un timp, o viață și făceau loc alteia, în matcă.

Și istoria aceasta s-a derulat ca și fenomen, într-un „flux-reflux” natural, social ori înscris după alte ordini și

virtuți pământești, tot la fel, de mii de ani. De fiecare dată, individul sau colectivitățile umane s-au găsit în fața unor

mutații ”de falii” și de reașezare a plăcilor pentru o vreme, ca să se declanșeze din nou, ciclic.

Am parcurs, spuneam, acest roman biografic fără nicio suspiciune sau previziune că el va fi înscris ca temă

distinctă în tetralogia „Muscelenilor”, pe considerentul că aici, câtă este, ficțiunea dispare și că romanul-ficțiune

(„Fagul, Umbra, Norul, Ruina”) își epuizase și își încheiase deja nararea. Astfel, volumul „Sisif coborând muntele” nu

ar reprezenta decât transferul comprimat al întregii combustii de forță, care a fost și geneza „Muscelenilor”. Cităm din

”nota autobiografică a autorului”: „Aici este realitatea unui sat cu o vârstă ce depășește cu mult un mileniu, după cum o

atestă izvoarele istorice, dar asupra căreia se rostogolește vertiginos istoria recentă al cărei început a avut loc în

momentul când satului i-au fost smulse energiile tinere, transferate parșiv la orașe, în industrie, sub promisiunea unui

trai mai bun, mai apoi, în valul al doilea, puținele energii rămase după așa zisa Revoluție din Decembrie, au luat drumul

străinătății.”

Ceea ce aflasem deja, ca un final căzut, în volumul IV, „Ruina”, unde percepem chipuri de „Sisif”, transfigurate,

după prăbușirea idealului și a speranței. Numai astfel titlul cărții se poate susține în planul său epic.

Un sat de munte „unde primăverile copilăriei mele au stat sub semnul noroiului”, atât de vast în determinarea sa

areală, familia lui Ion Damian („Ion Șase”), o comunitate numeroasă, un cult țărănesc al muncii, „un instinct al

proprietății”, o credință dintr-o zestre ancestrală, care se mișcă într-un spațiu greu de înregistrat imagistic, curgând

dinspre depărtările înalte ale „Vârfului Vătraiului”, „Vârfului Gosii”, ori celor ale Boșoveiului, ale Samarei sau ale

Ceciliei, care deschid căi piramidale câmpiei până în Bărăganul ce stârnea imaginația copilului și adolescentului

narator. Acolo, la Buzău, avea să urmeze Școala Pedagogică, asemenea lui Nică-a lui Ștefan a Petrii, la Școala de

cateheți de la Socola.

Scriitorul scrutează și rememorează timpul real și afectiv că drumurile dinspre muntosul spațiu al Mățarei

(”Ozana cea limpede curgătoare...”) către câmpie, respectiv Muntenii-Buzău (nu întâmplătoare legătură toponimică și

sufletească de mai târziu), erau făcute și de căruțele cu coviltire de la munte, acolo, înspre câmpie, unde țăranii aveau

proprietăți moștenite din moși- strămoși: doi ”poli” din existența lui Titi Damian: Muntele și Câmpia.

În sensul celor exprimate, autorul împărtășește „verdictul” cititorului dacă a reușit sau nu „să urce sau să

coboare”, aidoma lui Sisif, „muntele spiritului românesc”. Cu o fragilitate a vârstei infantile și o sensibilizare a celei

adolescentine, și nu numai, retrospectiv, dl Titi Damian, își scrie acest ”briliant autobiografic” la vârsta maturității, altfel nici nu se putea, rămânând, în bună parte, același care a fost la altă vârstă, sorbind, parcă, și acum, din fiecare

moment existențial să-și astâmpere setea, din mustul cireșelor din ogradă, din cel al frunzelor și tijelor de acrișoară, din

coada-mânzului, de mesteacăn și de afine: un copil, un adolescent, în sine, un om, care prin frumusețe, bucurie și har

cristalizează apa.

Scriitorul nu dă pilde și nu ia în seamă într-atât neologismele întâmplătoare, în schimb, ceea ce atrage însă

scriitura sa constă și în lexicul diminutivelor pe care le-am înregistrat. Ele aparțin acelui spațiu lingvistic unde s-a

ÎNTREZĂRIRI 14

născut și a trăit scriitorul, apoi, nu în ultimul rând, legăturii intim-familiare într-o lume neabrutizată, pașnică, nealterată

și de înaltă ținută morală, chiar și prin cuvânt.

Autorul nu probează prin limbaj niciun „elitism” scriitoricesc, de ultime generații, ceea ce dă valoare autentică

operei, el trăiește copilăria prin întreaga sa fiinţă colectivă fie prin jocul infantil spre cunoaștere, fie prin iubire („jocul

de-a chiloțeii”), fie prin dramă (”drumul boilor la ORACA”). Iar formele diminutivale aparțin acestei vârste!

Infantilă și povăralnică viață, Sisif! Am vrut să spun Titi Damian. Exemplificăm unele dintre nestematele

diminutivale pe care le valorifică d-l Titi Damian: „mămichii, tăticu, nițel, păhăruț, păhărel, brânzică, sticluță, litrușcă,

polățică, șunculiță, ghiozdănel, clopoțel, costumaș, frățior, mingiuță, pantalonași, flăcăiași, cuțitaș, cuișoare, mărișoară,

funduleț, grămăjoară, mititel, crenguțe, brățic, copilaș, cămăruță, cămășuță, bucătărioară, fustiță, odăiță, pămâncior

galben, locșor, izmenuțe, perniță, căruță, farfurioare, lingurițe, bocăncei, țățica(sora), slăbuță, tocăniță, trebuliță,

bobițe, funduleț, mămăliguță, boișori, mânecuță, plăntuță, coșuleț, ghetuțe, iconiță, lucrușoare, plinuțe, acrișoară,

ulcică, buricică (de ploaie), căpiță (de fân sau de cânepă)” etc.

Nu am luat în calcul elementul lingvistic regional, ca și alte aspecte, care dau specificitate de cercetat operei.

Înzestrat cu o memorie afectivă și vizuală greu de cuantificat, acest „Sisif” al Muscelului-Cărămănesc dă

cititorului, iată, un roman autobiografic insolit. El se vrea și este unul dintre cele mai reușite și mai realizate scrieri

despre satul de munte românesc, o istorie a unei existențe morale, împovărate, „urcând și coborând” destinul cu

„bolovanul vieţii în cârcă”, aidoma eroului mitic. Aceasta ar fi „căruța” timpului în acest „briliant autobiografic”:

începutul dramei muscelenilor a fost dat de colectivizarea inchizitorială de prin `60-`62, apoi, mai târziu, de procesul

„democratic” de pauperizare a țării după Revoluția din Decembrie, la comanda electorală a nu știu căror eșaloane

neocomuniste, alese prin vot „popular”. Amândouă au dat curs procesului de demolare a etnogenezei și de dislocare prin

decultivare și înstrăinare prin sărăcire, fără nicio firavă miză istorică, a satului românesc.

Să nu ne mai ascundem și învârti după o metaforă chioară, unde nu-l găsesc nicidecum pe prozator. În sine, pentru

mine, acesta rămâne cel care am fost fiecare, autobiografic, un Ion Creangă sau un Titi Damian, în spațiul românesc.

Cine este în stare (era să spun „să arunce piatra”) să-i rescrie pentru un premiu Nobel opera și să arunce acest

copil golgotian din copaie?!

NULLA MORALIA

În memoria regretatului Neagu Djuvara

Lucian CREŢU De la antici încoace, morala a suferit multe cosmetizări. E suficient să ne gândim, bunăoară, la eroii negativi

postmoderni care populează marile ecrane. O părere, nădăjduiesc, rămâne unanimă: adie diafan, în prezent, un soi de

semianalfabetism moral, de inerţie mimetică a valorilor.

Am trecut, a postulat cineva odată, de epoca valorilor impuse. În 2000 de ani, morala s-a “emancipat” şi ea,

vorba unei protomanele. A sărit, ontogenetic vorbind, alegorice pârleazuri, de la heteronom la autonom, de la

convențional la postconvențional, după cum ne învață Piaget.

Căci, susţine Andrei Pleşu, această autonomie e posibilă doar mulţumită unei calităţi care ţine de o dotă

individuală, pe care o denumeşte talent moral şi care “e capacitatea de a transforma interdicţia etică în comportament

liber, dar adecvat. [...] Competenţa morală adevărată începe, aşadar, cu asumarea eşecului: cine urmează, în literă,

codul moralei curente poate trăi până la adânci bătrâneţi având aerul de a fi respectabil, dar moare fără a fi trăit încă

în etic.” Pleşu, A., Minima Moralia, Ed. Humanitas, 2013

La polul opus, poate sta foarte bine (a)culturalul, trogloditul. Pleşu ne lămurește: “o întruchipare degradată a

culturii e, de pildă, şi „culturalul“, omul de cultură de proastă calitate, care capătă diferite chipuri: unul din ele e omul

livresc, omul care trăieşte prin delegaţie, care, neavând nimic de spus, răspunde la orice întrebare printr-un citat. E o

formă catastrofală a culturii, o formă care depersonalizează şi care substituie inteligenţa prin memorie.”(aceeași sursă)

Aşa că, până la urmă, simţ moral autentic nu înseamnă, carevasazică, doar conştientizare pasivă, cât mai ales

implicarea prin faptă, în consonanţă cu rigorile morale. Eşti moral, dacă acţionezi moral.

În vâltoarea preocupărilor curente, legate de subzistenţă, morala a ajuns, după toate aparenţele, a cincea roată la

căruţă. Fără să scormonim prea mult, am putea desprinde măcar câteva aspecte:

1) unele psiho(pato)logii adânc înţelenite în specificul colectiv;

2) cvasieconomia autohtonă

Printre primele, ar fi de consemnat câteva optici recurente, precum: autolamentaţia, zeflemeaua, pasarea

responsabilităţii, las’-că-merge-ul, să moară capra vecinului ş.a. Dintre toate, autolamentaţia (jelania autoflagelantă,

scarificarea verbală), care echivalează cu tăierea crăcii de sub picioare, pare cea mai insidioasă, pentru că amână

tranşarea unei soluţii, în favoarea unei culpe generale, nedefinite.

ÎNTREZĂRIRI 15

Pe de altă parte – şi aici românul subscrie cu seninătate de aproape trei decenii - criza postdecembristă a adus,

pe lângă tensiuni sociale şi familiale, şi o debusolare individuală, o penurie a valorilor.

„Românul e blând, dar comunismul l-a făcut sălbatic” afirma, cu opt ani în urmă, Neagu Djuvara. Anii

postdecembrişti au fost oportuni pentru spiritele gregare, speculative. Incompetenţa, oportunismul, indiferenţa şi

primitivismul au proliferat cu fecunditatea ţuşcanilor înfierbântaţi. Criza socială a culminat şi ea cu o stare de

submediocritate (a)culturală, la fel de greu de eradicat ca păduchele din San José.

Viorel Cosma, 1923-2017, cunoscut muzicolog: ”Din nefericire pentru poporul român, nu mai avem în primul

rând bunăstarea de odinioară, care permitea oricărui om de rând accesul la cultură și la viața mondenă. Marii

inventatori, doctorii, muzicienii, scriitorii, pictorii nu mai sunt azi respectaţi şi recunoscuţi. Ne-am căptuşit cu modele

false, modelul omului care reuşeşte uşor, care ştie să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am

pierdut nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim într-un mediu semicultural și

parvenit, impulsiv și brutal.” Radu, D., “Mână, birjar!”. În: Formula AS, 2011, nr. 956

În răstimpuri, câte-o voce blajină de nonagenar înţelepţit ne mai trage de guler, ne mai tărăgănează vechile

valori. A fost odată, se trâmbiţează legitim, un ev prolific, cu regalul lui cultural, de la Eliade, Blaga, Arghezi,

Sadoveanu, Cezar Petrescu şi până la Enescu, Tonitza, Brâncuşi ş.a. Un panteon al culturii autohtone și, deopotrivă, al

moralității vii, asumate. O arie magistrală, cu priză la public, dar, ce păcat, dacă Opera, în sine, a devenit nerentabilă.

Când calitatea vieţii scade, nu pleacă singură. Se prăbuşeşte odată cu ea toată şandramaua, tot edificiul valorilor

morale. Preocuparea pentru sănătatea morală, dacă nu e la fel de oportună ca nuca în perete, se relativizează sau devine

rizibilă.

De suferit nu are septa-nonagenarul, care se autoconservă, trăgând după el scara valorilor, ci adolescentul.

Tânărul e ca un burete ideal, cu o capacitate fantastică de absorbție: asimilează, fără vină și fără discernământ, atât

binele vizibil, cât și răul insiduos.

Johnny Răducanu, 1931-2011, compozitor, pianist: „E foarte important ceea ce lași în urma ta și am fost făcut

conștient de asta, încă din copilărie [...] Bunul simț era la mare preț! [...] Ăștia de azi nici nu știu să-și exprime dorința

de a schimba ceva, dacă o au. Acum, tinerii ori sunt blazați, cei inteligenți, ori [...] sfidează prin obrăznicie.” [...]

Pavel, C., Johnny Răducanu. În: Formula AS, 2011, nr. 962

E un accident, afirma cândva Neagu Djuvara. Un tău nefericit, aș adăuga, dintr-un șir mioritic de alte suișuri și

coborâșuri, în care ne prăvălim senini, cu discernământul juncanilor deshămați. Neagu Djuvara, 1916-2018, istoric, diplomat şi filolog: „E dureroasă această răcire a sentimentelor. Firea

omenească este aceeași. Noi trăim azi un fel de accident în istoria relațiilor, cauzat de împrejurările politice,

economice și de această explozie tehnologică, dar omul va continua să fie așa cum l-a lăsat Dumnezeu. Eu zic că o să

redescoperim romantismul și dulceața sentimentelor neexprimate brutal.” Hristea, I., Despre arta iubirii, cu un mare

cunoscător al ei: NEAGU DJUVARA. În: Formula AS, 2010, nr. 940

Arheologic vorbind, din toată truda omenească nu se-alege decât o succesiune de straturi geologice. Rămân în

picioare, în schimb, mărturiile perene ale lucidității umane.

În viitor, când macacii cibernetici vor roi deasupra noastră, moralitatea nu va mai însemna, poate, pentru

umanitate, decât o veche locomotivă cu aburi. Sau poate nu.

CITIŢI, AL. FLORIN ŢENE. VĂ ÎNCÂNTĂ!

Florin T. ROMAN În preajma echinocţiului de primăvară din anno Domini 2017 destinul m-a onorat cu o

carte primită în dar, cu dedicaţie, prin intermediul serviciului poştal, de la preşedintele naţional al

Ligii Scriitorilor din România, Dl Al. Florin Ţene. Cartea împrumută ca titlu unul dintre cele mai

frumoase versuri ale literaturii române, care, paradoxal, nu conţine nicio figură de stil: „VENIŢI,

PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ...!” Aţi ghicit! E vorba despre un roman subintitulat „Viaţa

scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”. Desigur, am lăsat la o parte orice

altă preocupare literară şi am început să sorb cartea primită, pagină cu pagină, tocmai pe când

privighetoarea îşi regla trilurile şi liliacul îşi exersa înflorirea.

Romanul este construit pe eboşa specifică unei biografii şi constituie rezultatul unui

proces asiduu de creaţie artistică, proces pornit de la o documentaţie temeinică. Oricare cititor poate facil constata acest

lucru din numeroasele note de subsol, care dezvăluie, în manieră tolstoiană, o gamă largă şi eterogenă de surse de

inspiraţie: lucrări despre viaţa şi opera lui Macedonski, articole semnate de diverşi publicişti şi apărute în reviste literare

sau în presa informativă a vremii în care a trăit marele poet ori ulterior morţii acestuia, documente păstrate în Biblioteca

Academiei Române, în Muzeul Literaturii Române-fondul Al. Macedonski, date extrase de pe Wikipedia, articole scrise

şi publicate de însuşi Macedonski, ş.a.m.d.

ÎNTREZĂRIRI 16

Romanicierul reconstituie din documente ale epocii (printre care şi fotografiile rămase posterităţii - una dintre

acestea, poate cea mai interesantă, fiind tipărită pe coperta principală a cărţii, copertă realizată grafic de către cunoscutul

om de cultură George Roca), aspectul fizic al subiectului biografiei:”Poetul, fiind înalt, privea de sus tinerii, negricios,

cu o faţă fină, dar firea lui blândă şi ospitalieră îi atrăgea ca un magnet pe învăţăcei.(...) La el atrăgea privirea

pătrunzătoare, mustăţile negre şi subţiri, cu marginile ascuţite, ochelarii, şi nelipsita havană din care pufăia”. Totodată

autorul romanului îi reliefează omului Alexandru Macedonski, cu îndemânare artistică, personalitatea, trăsăturile de

caracter: iubirea de mamă, umorul fin, primele iubiri, muzele, dragostea faţă de copii, dorul de ţară, de locurile natale,

legătura cu prietenii din copilărie, amintirile despre tatăl său - plecat în veşnicie când poetul avea doar cincisprezece ani,

pasiunea de a călători, relaţia de dragoste şi prietenie cu soţia sa, Ana Rallet-Slătineanu, iubirea părintească faţă de cei

şase copii, şi, nu în ultimul rând, binecuvântata obsesie a rozelor.

În prefaţa scrisă concentrat, dar admirabil, de către profesorul

universitar Florentin Smarandache, este configurat rezumativ şi profilul

psihologic al poetului, publicistului şi politicianului Alexandru

Macedonski, aşa cum apare el descris episodic de-a lungul acţiunii:

„Contradictoriu şi controversat, răzvrătit şi intolerant, turbulent şi

complexat, egocentrist şi egoist, invidios şi conflictual, pripit şi tranşant,

insolit şi dificil, cu o operă în care platitidinile coexistă cu sclipirile

geniale, ca în paradoxism, Alexandru Macedonski este – indiferent din ce

parte şi perspectivă ar fi abordat – o personalitate fascinantă”.

Al. Florin Ţene descrie, intermitent, pe un fir împletit cronologic

cu acţiunea biografică, şi contextul istoric al epocii în Blacani, precum şi,

inerent, conjunctura politică din ţară (Macedonski fiind în tinereţe liberal

şi antidinastic, la vârsta de 50 de ani – conservator, iar mai apoi, odată cu

înaintarea în vârstă, din ce în ce mai echidistant şi nepărtinitor): viaţa

regelui Carol I al României şi împrejurările urcării sale pe tronul ţării, ca

domnitor, în 1866, Războiul de Independenţă din 1877-1878, Războaiele

balcanice din 1912-1913, Primul război mondial, Tratatul de Pace din 24

aprilie 1918 de la Bucureşti, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Autorul biografiei romanţate – cum pe bună dreptate cataloghează

cartea prefaţatorul ei -, reconstituie cu măiestrie congenitală atmosfera autohtonă şi occidental-europeană de secol XIX:

descrie sate, oraşe şi regiuni din ţară şi din Europa pe unde eroul principal a locuit sau a călătorit în interes de serviciu

ori în vacanţă: Bucureşti, Craiova, insula Ada Kaleh, Viena, Riva, Torino, Geneva, Florenţa, Veneţia, Graz, Napoli,

Pompei, Bolgrad, Silistra (la Bolgrad şi Silistra a lucrat o vreme ca director al prefecturii), Sulina (unde a lucrat ca

administrator al plasei), Paris ş.a.m.d. Ni se descriu, succesiv şi armonos, peisaje rurale şi citatide, arhitectura, istoricul

şi importanţa unor imobile (moşiile familiei Macedonski din Pometeşti şi din Adâncata de Sus, palate, muzee, teatre,

clădiri cu rezonanţă istorică), vestimentaţia oamenilor din epocă, jocurile de societate ale familiilor de intelectuali

(incluzând concursurile de poezie), cuvinte folosite în vocabularul vremii: foraibăr, puradei, pirandă, tâlv -, dictoane

latine, cuvinte şi expresii din limbile engleză, italiană, turcă şi, mai ales, franceză – acestă ultimă limbă fiind vorbită în

veacul al XIX-lea, după cum bine se cunoaşte, în mediile intelectuale din aproape întreaga Europă.

Opera literară este bine structurată, cronologic, în două părţi, fiecare parte cuprinzând câte cinci capitole.

(Semnalez aici o mică eroare materială: două capitole sunt numerotate cu cifra romană V, şi de aici apare un decalaj

până la final, astfel încât ultimul capitol este numerotat cu IX, când, de fapt, este al X-lea). Viaţa eroului principal este

analizată narativ, prin împletirea de efecte stilistice cu informaţii biografice, în aşa fel încât cititorul simplu, însă nu

arareori şi cel avizat, nu poate distinge întotdeauna clar şi precis între realitate şi ficţiune, astfel că romanul îşi merită

din plin subtitlul. Acest echivoc premeditat şi atrăgător în lecturare, fără de care opera literară recenzată nici nu ar putea

fi catalogată drept roman, este denunţat încă din titlurile capitolelor. Iată câteva exemple: capitolul I – „Copilăria din

mijlocul unei avuţii edenice”; capitolul III – „Trezirea conştiinţei de poet”; capitolul VII – „Cât nu încetezi să urci,

treptele se înmulţesc la nesfârşit”; capitolul X – „Cine poate fi sigur pe gloria lui?” Pornind de la anumite puncte ale

naraţiunii, romancierul recurge la amănunte de tip balzacian, cu efecte estetice de înaltă ţinută artistică, dar şi cu un

important rol în îmbogăţirea culturii generale a cititorului, cum ar fi, de pildă, explicarea etimologiei numelui

„Alexandru”, relevarea istoricului bisericii în care a fost botezat poetul, descrierea unor obiecte de artă populară folosite

de acesta (de pildă „prosopul ţesut din cânepă topită cu motive olteneşti”), activităţile slujbaşilor de pe moşiile familiei

Macedonski, arborele genealogic al familiei, biserica Obedeanu din Craiova (unde poetul a urmat clasele primare),

foarte scurte biografii şi bibliografii ale lui La Fontaine şi Edgar Quinet, teoria chibritului (la propriu!), istoricul celebrei

reviste Familia, istoria Poştei române, simbolistica lumânării şi a candelei ortodoxe, Sfânta Lumină de la Ierusalim,

istoria moscheii mohamedane ca lăcaş de cult, prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre (între Oraviţa şi Baziaş),

ÎNTREZĂRIRI 17

fondarea şi evoluţia editurii „Socec&Co”, explicarea provenienţei expresiilor „vremea lui Pazvante Chioru’ ” şi „ţara lui

Papură Vodă”, povestea reală a inventării stiloului de către Petrache Poenaru etc. Un farmec aparte îl constituie

întâlnirea primului reprezentant al simbolismului din literatura română cu alte personalităţi marcante ale vremii: cu

Eminescu, cu regele Carol I al României, prietenia cu influentul academician V.A. Urechia, cu Bacovia, Arghezi, Gala

Galaction.

Mihai Eminescu ocupă un loc central în biografia eroului principal şi, pe cale de consecinţă, în acţiunea

romanului: sunt redate aspecte mai puţin cunoscute ale întâlnirii lui Macedonski, la Viena, cu Luceafărul literaturii

române, date biografice din viaţa acestuia, puncte în care destinele celor doi mari poeţi s-au intersectat, mai mult sau

mai puţin fericit. Din paginile cărţii rezultă clar cum personalitatea lui Eminescu l-a urmărit pe poetul Rondelurilor toată

viaţa, oferindu-i atât momente plăcute cât şi dezagreabile. Sunt redate în firul naraţiunii polemica dintre cei doi corifei,

implicit dintre cele două mari gazete pe care le-au înscris cu litere de aur în istoria culturii naţionale: Literatorul şi

respectiv Timpul. Nu sunt uitate nici perioadele în care celebra epigramă despre boala psihică a lui Eminescu, publicată

de Macedonski în numărul din septembrie 1883 al Literatorului, i-a adus acestuia din urmă frământări sufleteşti,

accentuate de oprobriul public.

Cum era şi firesc, Dl Al. Florin Ţene aduce în prim-plan de-a lungul romanului şi circumstanţe esenţiale din

activitatea publicistică, relatând despre gazetele pe care poetul Nopţilor le-a fondat şi despre cele la care a colaborat,

cum sunt: Oltul, Vestea, Dunărea, Literatorul, Cuvântul meu, Simbolul, Versuri şi Proză, precum şi despre articolele

politice şi literare pe care le-a scris în aceste gazete, unde încuraja şi tinerii debutanţi. Nu este omisă contribuţia decisivă

la debutul lui Vasile Voiculescu, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Horia Furtună, George Bacovia,

Ion Pillat, Tudor Vianu. De asemenea, sunt descrise împrejurările în care Macedonski înfiinţează şi însufleţeşte cenaclul

Literatorul şi Societatea Oamenilor de Litere - un preambul al viitoarei Societăţi a Scriitorilor Români. Romanul este

pigmentat cu versuri din creaţia poetului, precum şi cu alte scrieri ale acestuia: note de jurnal, pasaje din articolele

publicate în presa vremii, fragmente de corespondenţă, dar şi cu dialoguri interesante, cu anecdote, cu maxime. M-au

marcat în mod deosebit câteva idei cu valoare de apoftegmă: „(Macedonski –n.s.) se consolează scriind poezii,

promovând valorile morale şi combătând puterea banului.” (p.122-123); „Macedonski a recitit poemul încă o dată, a mai

pus o virgulă pe ici, pe colo, şi s-a culcat.” (p.255); „Să nu uitaţi, dragi confraţi, că atunci când se termină jocul, regele

şi pionul se întoc în aceeaşi cutie.” (p.312); „Un om de succes, ca mine, este acela care poate construi o cetate

invincibilă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.” (p.337); „Până a adormit, un glas venit din interior, sau poate de la

Dumnezeu, i-a şoptit: Vei fi un scriitor mare – însă tot aşa de mari îţi vor fi şi suferinţele!” (p.402); „La noi în ţară şi în

alte ţări constituţionalismul nu este decât o minciună îndrăzneaţă, sub care adesea se ascunde despotismul şi mişelia

tuturor partidelor.(…) Minunat pentru burghezie, dar funest pentru popor, acest compromis între democraţie şi drept

divin a oprit omenirea în mersul ei înainte. În cei mai mulţi el a nimicit entuziasmul, onestitatea, virtutea şi chiar

moralitatea. În fapt, reprezentările zise naţionale sunt în toate statele minciuni guvernamentale.” (p.438); „…seziunea

cea mai mare a intelectualităţii române nu va fi cu adevărat deschisă decât numai atunci când unirea sufletească şi

cultura tuturor românilor se va împlini.” (p.453); „Când văd proştii locuind în cele mai strălucite palate înţeleg de ce

Diogene trăia într-un butoi.” (p.485).

Autorul descrie în deznodământ drama pe care a trăit-o Macedonski în a doua parte a vieţii, când a ajuns

bolnav, sărac şi plin de datorii, dar şi episoadele, mai rare, e-adevărat, în care oameni recunoscători îl spijină moral şi

material: binele făcut de-a lungul vieţii se întoarce acum, inclusiv soţia şi copiii îi fac sfârşitul vieţii mai frumos. La

finalul cărţii trecerea poetului în lumea nesfârşitei poezii se constituie într-o metaforă narativă de excepţie, şi, ca om, nu

poţi să nu scapi o lacrimă pe obraz, alături de cei trei copii aflaţi lângă patul tatălui lor.

Romanul, editat de Napoca Nova din Cluj-Napoca la începutul anului 2017, se citeşte uşor: are cursivitate,

discursivitate şi vivacitate. Autorul dă dovadă de erudiţie, potenţial imens de efort intelectual, cunoaştere a psihologiei

individuale. Dar, mai ales, se simte multă dragoste faţă de Macedonski, faţă de cultura ţării şi, în general, faţă de

naţiunea română – virtuţi în care Al. Florin Ţene a crescut, a fost educat şi de care este animat în întreaga sa creaţie

artistică. Aceste virtuţi l-au determinat să minimalizeze sau pur şi simplu să treacă cu vederea unele defecte ale poetului

Rondelurilor, dar în acelaşi timp să se ferească a-l învălui într-o aureolă mitizantă. Nobilele sentimente ce însufleţesc

romanul îşi continuă revărsarea, sub forma unui post scriptum sui generis, pe coperta a IV–a, unde o fotografie cu

romancierul la mormântul poetului, fotografie pe care aş numi-o „Fraţi de cruce”, reuneşte două destine asemănătoare,

îndeosebi prin extravaganta deprindere de a spune oriunde şi oricui adevărul şi prin nonconformista determinare de a-şi

asuma consecinţele acestei deprinderi.

Romanul prezintă şi unele imperfecţiuni, de altminteri inerente creaţiei literare, dar cine sunt eu să le semnalez

public, din moment ce nu am scris încă niciun roman, pe când autorul se află la al nouălea. Conchid mărturisind că

lectura cărţii m-a determinat să-l iubesc şi mai mult pe Al. Macedonski, iar Al. Macedonski m-a instigat să îi acord de

acum înainte un grad sporit de respect Dlui Al. Florin Ţene.

ÎNTREZĂRIRI 18

E M I N E S C I A N A Versuri de Alexandru Florin ŢENE

Dor de Eminescu

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Eminescu Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Eminescu, cetatea limbii române Construiesc din metafore cu migală palate

cu toate turnurile Carpaţilor Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

modelate de balade

în care îşi au adăpost Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ. Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Eminescu planetă luminoasă Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

laminate de înţelepciunea poporului Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul. Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate De tei presărate rânduri, rânduri.

să intre armata îndrăgostiţilor Îi aud glasul venind dinspre trecut

cu pletele argintate de stele Dulce ca mierea cuvintelor străbune

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor Când este veacul şoaptă de-nceput

întinse în inima noastră. Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând În balade prelungind chemarea

din istorie în limba noastră Aşternută peste veacuri punte

şi luând forma cuvintelor Pe care să vină odată cu zarea.

ce ne leagă Din poeme se desprinde, spre el venim,

precum iubirea, precum aerul Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

de acest pământ dulce În fiecare dintre noi îl regăsim

ca limba română Cioplit în inimi veşnică statuie.

precum Eminescu.

ÎNTREZĂRIRI 19

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

Elena STROE -OTAVĂ

Scriitorului Gheorghe Stroe

Cireşii copilăriei

În primăveri, când sevele din muguri

Aprind sub cer smaraldul din livezi,

Cireşii mei bătrâni, de lângă crânguri,

Cu suflu greu îmbracă haine verzi.

Pietrificată-i coaja pe tulpină,

Iar creanga retezată, un braţ rupt,

Dar viaţa lor, urcând prin rădăcină,

Îi poartă-n anotimpul început.

În fiecare an, le mângâi trunchii,

Le ascult zumzetul din floarea în cununi.

Tristeţea mă cuprinde, fiindcă astăzi,

Cireşii din copilărie sunt bătrâni!

Pădure odinioară

Cu mugurii în ramuri, crâng stingher,

Nuiele îndrăznind din buturugă,

Te regăsesc urcându-ţi către cer,

Cu glas şoptit şi trist, sfioasa rugă.

Stăm copleşiţi pe trunchiul prăbuşit,

Cuvintele nimic nu pot să spună,

Deşi miei albi în jur au poposit,

Iar soarele stă gata să apună.

În jur, e totul fals şi răscolit,

Pădurea, crunt lovită de secure,

Şovarul, salcia şi lacul au pierit!

Numai copilăria n-au putut s-o fure.

Mă rog plângând puterii creatoare,

Să nască umbra fagilor bătrâni,

Să curgă-n lacuri apa din izvoare,

Să ne cuprindă dorul de fântâni…

Cu mugurii în ramuri, crâng stingher,

Pădure crunt lovită de secure,

Înalţi sfielnic ruga către cer,

Din ramuri verzi, un cântec să mai sune.

Ovidiu-Cameliu PETRESCU

Uitare

Timpul, câine hulpav,

mi-a mai sfâşiat

nişte amintiri.

Clipele petrecute împreună

se preling în neant.

Într-o zi voi uita

şi primul sărut,

iar viscolul clipelor

îmi va risipi fiinţa

spre alt tărâm.

Amintiri

Lasă-mă, din când în când,

să rătăcesc printre gândurile tale.

Port în braţe amintirea iubirii

precum nisipul umbre de valuri.

Aşchia unei clipe de fericire

mi-a rămas împlântată

în mână şi mă doare

când îţi mângâi

obrazul încrustat cu regrete.

Ce a mai rămas din noi

în afara amintirilor ?

Disoluţie

Strâng în braţe, cu disperare,

amintirea primului sărut.

Zâmbetul tău,

prizonier într-o lacrimă,

mi se prelinge

printre cutele sufletului.

Prinde-mă de mână

până când valurile timpului

îmi vor risipi făptura.

ÎNTREZĂRIRI 20

Mihaela AIONESEI

Pridvorul cu lacrimi

În partea asta ruptă de lume

e altfel îmi spun. De-o parte case ochioase cu

irizații albastre

de cealaltă colibe înghesuite în pîntecul unui timp

scorojit de amînări. Pe la ferestre

mușcate zîmbind îmi amintesc de mama

și parfumul ei nemaiîntîlnit.

Toate mamele au un miros dumnezeiesc

de lacrimi şi rai

de lut și cireşi înfloriţi

în crăpăturile din palmele bărbaților care le-au

iubit.

Pe ulițe latră pustiul şi un câine.

Oamenii sunt ca un buchet de margarete

agățat la zăvorul unor uşi închise...

rari dar buni de bătut ca icoanele în cui.

Nu se plâng. N-au cui. N-au cum...

Le-au secat fântânile de când

li s-au rătăcit copiii prin lume

pentru o bucată de pâine amară

ca un ceai de pelin băut

cu înghițituri mici mici...

Cerul crește direct din ochii bufniței

sub care morții se odihnesc.

La adăpostul ierburilor oftează o flăcără.

Aceeași de ieri, de azi de mîine...

Prin ea se perpelesc inimi

cînd pe o parte cînd pe alta.

Oamenii ăştia modeşti cu privire de prunci

au ridicat din dureri un turn

fără să cadă în genunchi.

În fiecare vineri prin el

urcă şi coboară

îngândurat Dumnezeu

în timp ce la biserica dintre ruine

bătrînii satului spun în șoapta

neamului uitat

Tatăl nostru...

Herghelia de lumină

*

Tristeţea din lume se adună în frunze.

A mea agonizează în braţele acestei toamne

hapsâne

ca o libelulă căzută prea devreme în cerul ca sticla.

Sunt ulii deasupra mea. Imenşi, vicleni, gata să-mi

smulgă limba

şi straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet

încremenită într-o doină

îmi face semne duioase bunica. Mama toarce

lacrimi sub gutui.

Tata-i dus să învârtă pietrele în râu. Iară eu…

mă dau de ceasul morţii îngropând bănuţii sorţii în

cuvinte - necuvinte.

*

Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită

Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a -ndurat în van ocări

și-a răbdat să vadă în ţeava puştii sângele

îngenuncheat.

Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se

văd

cum plâng puieţii rămaşi orfani, cu trupul gol.

Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine

fără să-și mai poată ascundă somnul, plânsul

pe colinele străbune unde sapă întruna

nemiloase gheare de smintiri străine

retezând din rădăcină sfânta noastră doină

sfântul nostru grai adunat ciorchine

dincolo de rai.

Milă mi-i de păsări, ape..

dar mai milă mi-i de oameni

c-au orbit şi au uitat când o țară

Tu le-ai dat!

*

Ce arome! Ce culoare pe coline!

Au plecat la vânătoare şi pictorii şi poeţii

să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde

ale toamnei...Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă

cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare

munţi-i spală sus pe creastă

unde-şi face cerul cuib zămislind la foc de stele

și din ţâţa lunii stearpă dulce dor de neam

de tine...Domnul meu cu cofe pline,

lasă-n lume să mai curgă mierea

ca prin satele străbune

să răsune

herghelia de lumină

ÎNTREZĂRIRI 21

D E B U T

Elena RUSEN

Tânăra pârscoveancă Elena Rusen (n. 1975), copilărind la Târcov

– Trestieni, şi-a legat “iremediabil sufletul de frumuseţea pământului şi

de viaţa simplă şi în credinţă a omului de la ţară”. Este pasionată de

“literatura ce redă frumuseţea naturii şi a vieţii”, dorind să ajute cititorul

de poezie în cunoaşterea tainelor existenţei. În prezent, locuieşte în

Anglia.

"De ce ne-am pierdut Cuvântul?"

Popor Român,

Tu, mai exişti?

Oriunde-i vezi...

Copiii tăi sunt trişti.

Se duc străini,

Îşi lasă sufletul acasă,

Ar vrea să stea aici,

Dar cineva nu-i lasă.

S-a dus pe Apa Sâmbetei ...

Şi sânge şi istorie,

Nimic nu ne mai spală,

Avem nevoie de un Noe!

Să-l căutam în noi

Şi poate il găsim

Dar Sfânta noastra Arcă,

Cu ce s-o construim?

Pădurile s-au dus

Şi au rămas doar cioţi Nici lemme de sicrie Nu vom avea la Morţi. Cu dorul dorm pe pernă Şi tot el mă trezeşte. Mi-e dor de Ţepeş, Doamne! Şi Ştefan....unde este? Şi, poate noi nu suntem Cei mai buni...pamânteni, Dar s -au născut din Tine Toţi fiii Brâncoveni. Ne ţinem azi ca pleava Pe care-o bate vântul. Ne-am aduna acasă... Dar ne-am pierdut CUVÂNTUL!!!!

Fii, Fiu!

Dezleagă-te de clipa cerşetoare!

Fii punctul unitar din infinit!

Închide cercul, nu lăsa afară

Pe Dumnezeul care te-a-mplinit!

Fii unu, fii doi, fii trei, fii patru!

Tu, nu-ţi mai număra păcatele! Eşti, dacă vrei s-asculţi, Cuvântul Ce-a-nchis Nimicului, lăcatele.

Fii tu, real, întreg de Dumnezeu, Ca numărul ce poate să se-mpartă, Şi duce câtul şi tot restul său, La Unul, când va sta la Sacra Poartă!

Fii tu, rotund, contur de sfânt în Eu! Fii voia Lui zidită-n tine! Fii tu din Tot, şi am să fiu şi eu Săgeata neoprită în număr ori mulţime!

Fii verde, fii roşu, fii albastru! Fii cum vrei tu, că poţi să fii! Fii arătare de lumină ca de astru,

Din nesfârşitele de căi...din câte-or fi!

Nu poţi scădea nimic din Dumnezeu. Adaugă-te Lui şi vei purta numele Firii! Dă-mi, Doamne, la trezire, punctul meu Pe axa infinit-a Nemuririi!

Vă iubesc Vă iubesc,oameni!

Fără voi n-aş fi om!

Nu sunt pom plin de roade,

Dar visez, când nu dorm.

Torn sufletul stors picături,

în urme lăsate,

Şi-n gropi adâncite-n furtuni,

Pe-asfaltul dinspre zi spre noapte.

ÎNTREZĂRIRI 22

POEŢI DE PE VALEA BUZĂULUI

Aida-Oana DRUGĂU

In prag de primăvară…

Vine primăvara

Maică, în ogradă

Vine iarăşi vara

Tu aveai o fată.

Părul tău bogat

Şi ochii tăi cei tari

Dragul l-au aflat

Noi să creştem mari.

Ghiocelul tău sfios

E semn de primăvară

Nepoţelul ţi-i frumos

Şi vine iarăşi vara…

Îndemn către noi…

Să nu minţim

E Crezul sfânt

Şi să iubim

Frumos şi blând.

Să mai simţim

Din când în când

Că trebuim

Pe-acest Pământ.

Fiindcă mai ştim

Ce este iarba

Fiindcă găsim

Casa şi sapa,

Că nu uităm

De-ai noştri dragi,

Că ne-adunăm

Căpşuni şi fragi.

De-aceea mulţi

Se-ntorc în sat

Spre şes şi munţi

Cu dor şi drag…

Veroni MIHĂILĂ

Înger de lumină

Lui Mihai Eminescu

Înger de lumină vie,

Tezaur de armonie,

Tril înalt de ciocârlie,

Mereu candelă pe glie.

Ai purtat „crucea de spini”,

Demascându-i pe străini

„Doina”-i tot mai actuală,

Suntem robi la noi în ţară.

Bogată ţară săracă,

Fără mamă, fără tată,

Doar de Domnul apărată,

Şi de lişcote mâncată.

Avem azi „ciracii” chiori,

Care „văd” şi peste zări

Dar tu ştii că nu-i aşa,

Banu-i ochiul altcuiva.

Of! Mihaie, Mihăiţă!

Ne „cântă din frunzuliţă”,

Corciturile de fameni

Cu pretenţii că sunt oameni.

Te plimbară în car gol,

Capitalei dând ocol

Goi sunt şi ăştia, ce durere,

Tot lipsiţi de caractere.

Şi tot singur n-este dorul,

„Linişte” ne-a dat „pârjolul”

Noi sperăm în cer, în clipă,

Numai ea ne mai ridică.

Lumină de primăvară

Primei iubiri

Aruncai cu piatra-n apă

Da! Hai sus, să mergem fată!

În codru, să facem teme,

Eram copii, era „devreme”…

Lăsăm timpul să ne fure,

Căutam şi fragi şi mure

La urmă îmi rămânea,

De fragă guriţa ta.

Ne priveau de sus copacii,

Se-nclinau unii spre alţii;

Erai ca o căprioară,

Cu lumini de primăvară.

Te luam de subţiori,

Jos, covoarele de flori,

Cerul, mantie albastră,

Vegheau bucuria noastră.

Coboram râzând, pe plai,

Păsări ne cântau din nai

Aveam la urechi cercei,

O! Da! Da! Din ghiocei.

Brusc de jos: golanul, hoţul!

Venea maică-ta cu băţul

Tot râdeam clipa senină,

Petrecută împreună.

Aş urca şi-acum pe grui,

Tu nu eşti, poteca nu-i

Iar din pomi, păsări, pesemne,

Ciripesc ciudat: a vreme?

Iar pe prund, acum pe seară,

Apa curge, duce iar

Lacrima ta, căprioară,

Lumină, de primăvară.

Dezgheţ

Vino, primăvară!

Dezgheaţă murdăria

din Suflet!

Du-o pe apele viiturii

Create!

Şi EL să răsune a tine

de curăţenia restabilită iar.

Mulţumim Doamne!

Cu mica noastră rugă

În scurtul răgaz

al zăpezii topite.

ÎNTREZĂRIRI 23

P R O Z Ă ...Duba, duba!

(istorioară pamflet) Tudor CICU

Toate-s cu voia Domnului, mi-am zis ceva mai înainte de a înțelege de ce

bunicul îmi tot spunea că poți muri acasă pe cuptor, dar poți scăpa din focul

războiului acela din Cadrilater cu bulgarii, dacă așa a fost dat de Dumnezeu. În

toată viața lui, bunicul, atunci când spunea toate astea nu se simțea mai „singur”

printre toți cei de față. Eram convins că trăia în trecut. „Într-o țară în care mai toți se înghesuie pe tronul Lui, cine l-ar mai putea arăta cu degetul pe Dumnezeu?”,

spunea. Însă acum, țara noastră e bântuită de o nouă stafie. Ţăranii zic, pe ici și colo, că ea umblă prin sate ca

o arătare la volanul unei dube cum nu s-a mai văzut prin locurile astea şi că-n urma ei se aude un urlet al

frunzişului, al pietrelor sau ţărânii măturate de vânzoleala vânturilor: „Duba, duba!”... Un urlet şi un vuiet

sinistru. Mi-au spus și precupețele din piață că după asta va începe furtuna. „Cum așa?” am întrebat. Așa li s-

a spus de către o profesionistă, prezicătoare cică, aflată la o emisiune TV. Nu le-am crezut. Femeile, nu-i așa?,

poartă tot felul de născociri de-astea în vorbele lor. Ei bine! Știam și eu că femeile sunt tulburate înaintea

furtunilor. Și, Doamne-Doamne!, când spun asta, au o privire?!!!... L-am întrebat şi pe vecinul meu, cizmarul

din colţ, de la complex, bun amic de altfel. Uite aşa mai stăm noi uneori la taclale:

- Ce crezi? E adevărat ce se aude? Că umblă o dubă suspectă prin satele patriei, că cel care conduce

duba, cică, ar fi un strigoi zbanghiu de-un ochi, sau chiar de amândoi, ca piraţii ăia ai lui Stevenson, că ar avea

o privire care, brrr!!!... Te transformă în piftie când te-a fixat.

Amicul meu, cizmarul, m-a tras de mânecă, spre colţul unde, zice el, nu se poate auzi şi la urechile altora

tot ce vorbim între noi doi, şi mi-a zis:

- Excelenţă! Mi-a spus lumânăreasa de la biserica „Trei îngeri”, că noaptea, lângă podul de la

garnizoana militarilor, a început de la o vreme să apară nopţile un strigoi în chip de general ori preşedinte de

stat (nici ea nu ştia precis), că umblă să-şi caute căciula pierdută sau furată de ăi de l-au executat în mare

grabă şi urgenţă, atunci, la revoluţie. Cică umblă să învrăjbească poporul, în semn de răzbunare...

Am dat nedumerit din cap. Nu puteam admite aşa ceva. Ce-i gogomănia asta? Trebuia să mă lămuresc şi

cu lumânăreasa. Am găsit-o la sfânta slujbă de duminica, strângând mucurile lumânărilor stinse din lăcaşul

existent pentru vii cât şi pentru morţi. Coana lumânăreasă s-a lămurit de îndată ce anume doresc să aflu de la

dânsa. După ce s-a şters pe mâini de seul lumânărilor (de şorţ, aşa cum fac precupeţele în piaţă), m-a condus

mai într-un loc ferit şi mi-a grăit destul de temător:

- Astă iarnă, când au ieşit protestanţii în Piaţa Revoluţiei, primul care l-a văzut, a fost Lixandru. Cum

mergea el aşa, cu gura deschisă, prin viscolul care şuiera pe străzi, în dreptul clopotniţei de la Turnul

Mitropoliei, cu cine crezi mata că dă nas în nas. (Dau nedumerit din umeri că nu ştiu). Păi, vezi? îmi spune tot

ea. Chiar cu strigoiul, domnule! Ăla, tocmai aprindea chibrit după chibrit, încercând să citească inscripţia de

pe afișul aflat la intrare. Pesemne un rătăcit, care vrea să ştie unde se află, şi-a zis Lixandru. Și s-a apropiat de

arătare: „Moşule, i s-a adresat, văz că nu eşti de pe aici. Hainele astea, mantaua şi fularul ăsta îmi par

cunoscute, dar le-a trecut vremea. Lasă pustiei chibriturile alea proaste de pe timpuri, că tot n-or să se aprindă

şi zi-mi mie moşule, ce necaz te aduce prin locurile astea singuratice”...

După care m-a tras de gulerul hainei, să-mi trag urechea cât mai aproape de buzele ei. „Ia te uită ce

ciudățenie?” am spus.

- Crezi că vorbesc prostii? Așa crezi? (Am dat zgomotos din cap: adică nu era vorba, nici nu se punea,

ce anume simțeam eu). Ei bine!... a continuat. Nu uita că întunericul și bezna se cam pusese. Nu l-a văzut bine

la față, dar i-a auzit vocea: „Cum îndrăzneşti? Îţi dai seama cu cine vorbeşti?! În faţa cui te afli? Şi, cum

Lixandru nu prea pricepea, a mai auzit: Înţelegi cu cine stai de vorbă? Înţelegi cine sunt? Înţelegi, ori nu?”...

Aici lumânăreasa tăcu, ca să-şi mai tragă sufletul şi să tragă cu urechea.

- Ptiu-ptiu!... Nu ne-o asculta cineva? Piei drace!

- Ei?!... Şi cine era persoana? m-am arătat curios eu, dinaintea lumânăresei.

ÎNTREZĂRIRI 24

- Dracu ştie?! Ptiu, Doamne, iartă-mă, că tocmai era să fac păcate... Apoi: N-a mai apucat sărmanul să

spună toată întâmplarea că a doua zi îl luase frigurile şi delirul, şi rostea doar atâta tot „duba, duba!”...

Fiindcă mai multe lămuriri nu mi-a dat, haida şi la alde Lixandru, poate voi avea mai mult noroc. L-am

găsit pe ginerele său, aruncând cu reteveiul după un purcel scăpat din saivanul unde ţinea şi oile. Mai erau

acolo şi doi-trei puradei care ţineau calea purcelului, dar de atâta hărmălaie, ăsta se ascunsese între peretele

casei şi şopronul cu fân şi nu mai ieşea de acolo. Unul dintre copii se năpusti cu un băţ de floarea-soarelui

spre şopron, dinspre celălalt capăt, iar ceilalţi, ca oile, năvăliră după el. Purcelul, încolţit, se vârî şi mai adânc

între zid şi şopron, şi guiţa de spaimă.

- Nu guiţa mă, că acuma vin ăia și te ia cu duba. Ce, n-ai învăţat că-i interzis să deschizi gura? îl auzii

pe ginerele lui Lixandru, de cum intrai în curte.

M-a zărit şi el, şi a dat pălăria din cap de şi-a netezit şuviţa rebelă. M-a întrebat:

- Aţi venit iar după declaraţiile alea? Ei bine, v-am zis ce ştiu, gata, ajunge! Altele nu mai dau nici eu

nici tata. Şi, mai mergeţi şi pe la alţii, că p-aci speriaţi copiii. Purcelul e deja speriat, auzi-l cum orăcăie!

L-am liniştit, după ce mi-am făcut semnul crucii (că nu-s dintre ăia) şi ne-am aşezat mai feriţi, sub un

cireş, la vorbă. Şi, iată ce am aflat:

- Domnule! Alaltăieri, tocmai trăsesem căruţa cu bălegar în prund. Ştiţi, acolo am oleacă de loc rămas

de la răposatul taică-meu. Nici nu apucai să strâng loitrea în palme şi să urc în căruţă, că mă pomenii înhăţat

cu putere de guler. Întorsei capul şi văzui un „fel de arătare”, de talie mică, într-o manta ponosită, cu-n fular

deşirat dat pe spate şi cu groază descoperii că aducea cu „împuşcatul”. „Olelei, muică!” am strigat. Şi, m-am

închinat repede-repede. Chipul ăluia, de ce aș minți, na!, era alb ca varul şi părea dus demult de pe lumea asta.

M-am smuls din gherele lui și am dat să strig. „Nu striga! mi-a poruncit. (Se vedea că numai asta ştiuse în

viaţă, să comande). În curând va veni cu duba şi „ăia” să vă ia pe toţi şi să vă ceară un milion de declaraţii.

Tu, spunele la toţi că n-au ce le face, eu i-am trimis. De-aia m-am întors pe pământ. Tot neamul dracilor au

intrat în ei. Au poruncă de la Marele Tartor să învrăjbească poporul ca în '89. Nu voi avea linişte până nu voi

vedea totul înfăptuit cum am plănuit. Tu du-te acasă şi spunele alor tăi, că zilele voastre sunt numărate”...

L-am văzut cum și-a dus mâna la buzunarul flanelei de unde a tras o țigare fără filtru.

- Vă închipuiţi (s-a aplecat ginerele lui Lixandru la urechea mea), eram pe jumătate mort de frică.

Puteam să fac infarct pe loc... „Şi, de ce m-ai ales pe mine? De ce trebuia să aflu eu toate astea?” abia am

îngăimat, cu mâna tot acolo, pe loitre. „Nu lucrezi dumneata la primărie? m-a ţintit el drept între ochi. Eşti

consilier juridic, slujbaş la stat... (Uite domnule, că le ştia pe toate!) Cuvântul dumitale va fi mai ascultat decât

tunurile americanului de la Deveselu, asta o ştie şi cârmuirea. De aceea îţi propun să-l tragi pe ăla din duba

aia, când o veni, şi să-i pui în ochi crucea asta. (Și mi-a înmânat o cruce cu lanţ, care mă frigea între palme.

Știam că nu le avea cu credința, dar cum în poșeta cucoanei sale s-a găsit o cruciuliți, mai știi?). Şi, gata! a

răbufnit ărătarea. Nici tartorul-tartorilor nu-l mai scapă”. „Nu pot, domnule”, am zis. Şi i-am aruncat în

buruieni crucea. „Atunci, să nu vă miraţi când vă vor da ţeapă sau, mai rău, vă vor frânge pe roată ca pe Horia

și Cloșca pe Dealul Furcilor”...

Ca să vezi? Era școlit moroiul.

- Acuma, fie cum o vrea Dumnezeu, mai spusese el. Și chiar l-am văzut cum s-a închinat pentru a doua

oară în locul acela.

- Aiureli... aiureli nenicule, toate astea! (Am făcut pe viteazul, doar nu era cazul să mă arăt și eu,

popândău). Pentru ei nu există Dumnezeu... Duc Biblia aceea cu ei, de formă, dar nu cred o iotă în ea. Doar ca

să sperie lumea, lumea proastă şi cu credința slăbită.

Ginerele lui Lixandru nu părea că glumeşte. Dar, mai ştii? Omul te poate încerca cu de toate, gândeam.

Poate că omul ar suporta cu un curaj nebănuit toate aceste adevăruri, dacă n-ar fi realitățile care-l însoțesc.

- Sper că ceea ce mi-ai înşirat aici, nu-i decât o poveste – i-am suflat, neîncrezător, acelui ginere care

părea om la locul lui, om în toată firea. De! se mai ţine omul şi de poveşti. L-am privit atent. Nu părea omul

acesta, deranjat de neîncrederea mea.

- Ascultă! ciuli el urechile, peste drum. N-auzi vântul? N-auzi frunzele? Nici ţărâna pământului?

- Ce?!

- Duba, duba!... Auzi cum şuieră vântul? În curând or să fie şi aici... Îl mai auzii cum strigă undeva în

spatele nostru: Copii! Ia intraţi voi fuga-fuga în casă şi închideţi uşile. Vin să ne ia.

ÎNTREZĂRIRI 25

Apoi, mi-a strâns, în grabă, mâna, şi a dat din fugă un picior purcelului care tocmai scăpase din

strâmtoare. L-am mai auzit:

- Intră mă şi tu, că acuma te ia şi pe tine cu duba!...

Plecase. M-am uitat în urma lui. Intrase deja în coşar, de unde n-a mai ieşit.

Am părăsit casa veche a ginerelui lui nea Lixandru, bietul de el, şi în drum am tras cu urechea la şoaptele

a doi vecini de-ai săi: nea Vasile şi ţaţa Lina, care îşi conversau peste gard:

- ...Apoi, bre, nea Vasile! I-am auzit eu cu urechile mele, bre, de aia nu te mint. Ziceau că trebuie să-i

interogheze pe toţi, ce-au mâncat, ce-au lepădat, dacă sunt ori numai se prefac că sunt în viaţă, chestii d-

astea... Şi cum nu le răspunzi, te şi vâră în dubă, cu căţel cu purcel, nu mai spun de copiii care plâng şi ţipă ca

din gură de şarpe de frica lor, că odată ţi-i înhaţă şi, cu biberon cu tot, zvârrr! în dubă . Asta li s-a poruncit,

asta ştiu să facă. Nu contează dacă ai prapurul plesnit ca nea Costică, ori băşica umflată ca moş Toader, de i-

au ridicat şi pe ei. Odată te ridică şi duba mai ştie de tine!”...

Mă depărtasem deja şi nu mai auzeam mai multe din ce-şi spuneau. „Domnule, ce harababură!” (îmi

ziceam). Ştiam că satele noastre au îmbătrânit şi s-au împuţinat tot mai mult de la revoluţia din '89 încoace,

dar că s-au prostit oamenii în aşa hal, asta n-o mai pricepeam nici în ruptul capului. Dar, dacă n-o fi aşa?

Ajuns acasă, am aprins o lumânare. Speram ca la flacăra ei să îmi încerc deochiul, așa cum l-am auzit de la

bunicul, cel care poate face posibile acele dorințe care nu rodesc numai în gânduri. Nu ne poartă, oare, gândul

înspre orice? Mi-a atras atenția - luna aproape plină. Auzeam: „Dar, deșteaptă-te... deșteaptă-te!”. Mi-am

cuprins cu mâinile genunchii, cât mai strâns, cât să mă încordez din toți mușchii și să-mi iau zborul. Dar unde

să zbori, nebunule? Să fi zburat, de, ar mai fi fost ceva.

Îmi uruiau gândurile în cap: „Măcar de m-aș desprinde, odată, de lumea asta!” „Şi dacă ai să cazi

înapoi?”...

Şi mult timp nu mi-am aflat locul.

LA PÂRSCOV, UNDE SE ÎNTAINĂ LUMEA

Lucian CREŢU

(fotografiile autorului) Drumeagul îngust trece pe sub alaiul coroanelor de salcâmi şi se avântă

brusc, într-o deschidere luminoasă, peste coama dealului. Dincolo de troiţa

de piatră, vechi loc de popas, mai ai de urcat doar muchia abruptă, peste

care se cască albastrul cerului.

Sus, pe culme, laşi în urmă sminteala grijilor mărunte şi păşeşti cu sfială într-

un decor de basm, uitat de lume şi de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu

meri sălbatici, până jos, în vale, unde se-ntinde

pădurea de fagi, ca o armată de falnici străjeri.

Împrejur, sunt dealurile largi, cu fâneţe pline de

mirozne şi câteva cătune izolate, cu case mici

cât vârful de ac. Iar dincolo, către asfinţit, se-

aştern ţinuturile de taină ale unor vestigii

rupestre milenare: peşterile din Munţii Buzăului.

BUNII MEI

Aici, la marginea pădurii Gorgane, începe şi povestea noastră, într-o

frumoasă zi de mai, 1954. Aşezaţi în iarbă, doi tinerei contemplă spectacolul

naturii, peste care înserarea se lasă încet, ca o cortină.

Nicolae şi Maria s-au cunoscut de curând, la Fabrica de Marmeladă din

Pârscov - Buzău. El, şef la Biroul de Muncă şi Salarii, ea, abia venită prin

transfer tocmai de la Valea Roşie, de lângă Olteniţa. După o iarnă de pomină,

ÎNTREZĂRIRI 26

cu viscole năpraznice şi troiene cât casa, fata a nimerit parcă în rai. Cei doi îşi vor legumi împreună ago-

niselile şi, cu trudă, vor ridica cuibul râvnit: o casă frumoasă, cu odăi încăpătoare, cu ogradă din care să nu

lipsească nimic din cele trebuincioase omului gospodar. Ei sunt bunicii mei.

OAMENI DE IERI

Dacă te-ncumeţi mai departe de sat, spre Gorgane, păşeşte smerit şi cu luare aminte la binecuvântarea din

jur. Odată ajuns pe Muchea Înaltă, contemplă în urmă superba panoramă, meandrele Buzăului şi vatra întinsă

a satului, îmbrăţişată de amfiteatrul dealurilor largi. Zăboveşte mai sus, la Puţul Gorgănii, altădată plin de

sălcii umbroase. Fereşte apoi cu băgare de seamă gorganul împădurit sub care, zice-se, s-ar ascunde

mormântul unei căpetenii barbare. În fine, odată ajuns în livezi, cruţă-ţi un pic osteneala, ascultă tăcerea şi

adulmecă pe îndelete miresmele calde de flori şi pământ.

Pe-aici au urcat, în drumul lor spre poiană, bunii mei, Nicolae cu Maria

lui. Vor poposi mai târziu negreşit la Icoană, închinându-se Sfintei Fecioare,

sprijinită într-o icoană între ramurile bătrânului stejar. Câţiva ani încă, vor sui

mai departe, pe drumul Oleşeştiului, în vizită la părinţi, până să se

statornicească jos, în ţarina Pârscovului. La anul acesta, 1954, vechiul sat de

peste dealuri, oploşit ca o mănăstire departe de lume, forfoteşte de viaţă. Iată-

i colo, şezând în pridvor, pe străbunicul, Dumitru Popescu, dascăl în Oleşeşti

şi notar în Bozioru, alături de străbunica Voica, pe care în copilărie o

botezasem „Bătrânica Domnului”, pentru că o găseam mereu prosternată în

faţa icoanelor. Simple şi binecuvântate i-au fost zilele lângă soba ei de

pământ, într-o odăiţă modestă, dar primitoare, alături de casa mare. Şi, când

s-a împlinit sorocul, s-a stins într-o rână, pe marginea patului, la nouăzeci şi

şase de ani, încercând, pesemne, pentru o ultimă oară, să păcălească moartea.

Pe Mărioara Păunii, fosta vecină a

străbunicii, ultimul suflet vechi din

Oleşeşti, care se nevoia singură într-o

căsuţă dărăpănată, am cunoscut-o prin anul 2005, când încă se mai ţinea

pe picioare. Vieţuia acolo uitată de lume, în cătunul pustiu, neştiind că,

prin traiul ei aspru, de schimnic, îl mulţumea zilnic pe Dumnezeu. Ca să-i

fie de pomenire şi neantul să n-o înghită pe nemeritate, i-am făcut o poză,

la care s-a învoit bucuroasă. S-a îndurat Domnul până la urmă şi a primit-o

în braţele Lui nu singură, ci în spitalul din sat, înconjurată de oameni.

Mai sus, spre coame, drumul te poartă când lin, când pieptiş, pe costişe

golaşe, cu largi panorame, până dai peste un cătun retras, Târcov, ridicat

la poalele unei metereze abrupte de stâncă. De Piatra cu Lilieci, pe care

odinioară se înălţa o cetăţuie dacică, bunul ştia încă din copilărie, când,

cocoţat pe falnicul stei de granit, scormonea depărtările, nerăbdător să

cunoască lumea.

Pe bătrânul Ţugui, trăitor şi el pe aceste meleaguri, l-am cunoscut prin 2009, lângă căsuţa lui modestă,

care tocmai se pricopsise cu o nouă învelitoare. Am şezut afară, pe buturugile anume puse pentru oaspeţi ori

pentru hodina cea binevenită, după truda de peste zi. I-am fotografiat, spre aducere aminte, pe el şi pe

bătrânica lui, amândoi împuţinaţi la trup, ca două flăcărui care mai scânteiază încă, răspândind căldură. I-am

invidiat atunci, pe ascuns, pentru virtutea simplă de a-şi fi unul altuia de ajuns, înfruntând împreună, din

puţina lor agoniseală, pustietatea din jur.

ÎNTREZĂRIRI 27

De câte ori mă abat prin Târcov, iscodesc în treacăt o ogradă altădată

frumos rostuită, în care şedea nea Pavel, bărbatul ţaţei Ilinca, una dintre

surorile bunului. Ei l-au avut pe Ion Zamfira, bărbatul Elenei Zamfira,

amândoi foşti dascăli destoinici, la şcolile din Trestieni, Pârscov şi Lunca

Frumoasă. Acolo, în acaretul din stânga ogrăzii, am degustat, copil fiind, o

fasole de neuitat, răsfăţată cu corcoduşe şi dreasă măiestrit, cu niţel mărar.

Amintirea se termină cu aşternuturile scrobite, în care am dormit buştean,

după o zi de clacă între rubedenii, la cules de porumb, pretext tocmai nimerit

pentru taifasurile şi desfătăciunea care au urmat.

Ei au fost sufletele acelea smerite, sihăstrite în modestie şi osteneală,

zăminţite în ţărna şleaurilor şi robite bucuriei pământului, care s-au nevoit

sus, pe colnicele domoale ale Pârscovului. Peste ani, acolo unde glasurile

trecutului umpleau văile, sălăşluieşte acum o sălbatică încremenire. Uliţele

sunt pustii, potecile s-au pierdut.

Vălul serii acoperă iar, ca într-un ritual funebru, fantoma vechilor case

din satele nimănui. O pală de vânt răbuvneşte prin geamul spart, în odaia Mărioarei. Se vede, dincolo de

pervaz, uliţa pustie, pe care, în iernile de altădată, copii gălăgioşi lunecau cu sania. Câinii cui vor mai lătra,

spintecând întunericul, alungând spaimele?

RĂMAS BUN

Din marginea poienii, o cinteză răspunde perechii ei, cu ciripeli vii, melodioase. Lumina e galbenă, aerul

cald, cerul are culoarea unui alt timp. Să mai zăbovim puţin. Să contemplăm împreună merii aceştia sălbatici,

care sunt aici, parcă de la facerea lumii. Multe anotimpuri au trecut de când bunii mei au înfiripat aici într-o

seară de mai, în 1954, primele note din valsul fericirii în doi.

Intru încet, cu ochii minţii, pe poarta copilăriei. Plouă diluvian, cu stropi mari, strălucitori, hipnotici. Aerul e

rece, mirosul arhaic, de stihii dezlănţuite parcă de un zeu primitiv. Urc prin livezi, spre Oleşeşti. Într-o aler-

gare tăcută, urc. Bunul mă trage întruna de mână, cu palma lui aspră, de atâta grădinărit.

Miroase a pământ. A pământ reavăn.

(Articol preluat din revista Formula AS, nr. 1302 (5), 8-15 februarie 2018)

UN ALTFEL DE CANAL

O. C. PETRESCU

După 1989, când auzim cuvântul canal nu

ne gândim la canalizarea oraşului, nu ne gândim la

canalele de irigaţii şi nici la postul de televiziune

KANAL D. Ne gândim la Canalul Dunăre-Marea

Neagră, dar nu la cel de astăzi. Ne gândim la

Canalul început în 1949 şi abandonat neterminat în

1955 de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Stalin îi

sugerase lui Dej să utilizeze la construcţia

Canalului, ca forță de muncă, opozanţii regimului

comunist din România. Ideea unui asemenea Canal

a apărut încă din 1878, iar în 1928 s-a făcut și un

studiu, propunându-se și traseul Canalului. Este

interesant că actualul Canal construit între 1976 și

1984 urmează traseul proiectat în 1928. Stalin a

sugerat că o asemenea construcție ar putea fi

folosită ca instrument de exterminare a celor care

se opuneau comuniştilor. O mare parte a elitei

politice și intelectuale a țării a murit în anii 50 la

construcția acelui Canal, așa precum mulți alții au

murit în închisori.

Au supraviețuit intelectualii care și-au

manifestat înainte de 1944 simpatiile față de

mișcările politice de stânga, cei care s-au opus

legionarilor și fascismului, în general, și cei care

ÎNTREZĂRIRI 28

nu au făcut politică, dar care au avut grijă să-i

laude pe comuniști de îndată ce aceștia au preluat

puterea. Cei care nu și-au manifestat entuziasmul

față de comunism și față de Uniunea Sovietică au

ajuns la închisoare sau, în cel mai fericit caz, au

fost marginalizați social vreme de aproape două

decenii.

Închisorile, coloniile de muncă forțată și

deportările au fost mijloacele violente prin care a

fost impusă o nouă orânduire social-politică.

Canalul anilor 50 a devenit un simbol al opresiunii

comuniste.

Data de 22 decembrie 1989 a marcat

sfârșitul orânduirii socialiste în România. Mulți vorbesc de ,,evenimentele,, din decembrie 89 sau

de lovitura de stat din 89. Eu consider că trebuie să

vorbim de o revoluție pentru că acele

,,evenimente,, au determinat o schimbare radicală a

regimului politic prin trecerea la democrație și la

economia de piață. Faptul că au existat elemente

specifice ale unei lovituri de stat și ale unei revolte

populare nu este relevant. Putem vorbi de o

revoluție chiar dacă, după înțelegerea de la Malta

dintre președintele SUA și primul secretar al

PCUS, Mihail Gorbaciov, revoluția din România a

fost organizată de câteva servicii de informații

străine cu complicitatea unor persoane cu funcții

importante în unele instituții ale statului român.

Aceste influențe externe nu ar fi avut nici un

rezultat dacă populația României nu ar fi participat

masiv și entuziast la înlăturarea lui Nicolae

Ceaușescu. Nu este relevant nici faptul că

participanții la revoluție nu știau sigur ce se va

întâmpla după înlăturarea lui Ceaușescu. Toți erau

convinși doar de faptul că România o să fie bine și

tot românul o să prospere.

Desigur, în ultimul deceniu al secolului

XX, o revoluție nu mai putea genera teroare

precum revoluția franceză de la 1789 sau precum

revoluția bolșevică de la 1917 din Rusia . Faptul că

Nicolae și Elena Ceaușescu au fost împușcați, că

au avut loc unele asasinate bestiale din Harghita și

Covasna, faptul că membrii CPEX și un număr

redus de ofițeri au fost condamnați la câțiva ani de

închisoare nu se compară cu crimele și cu

persecuțiile care au marcat instaurarea regimului

comunist în România.

Care a fost, totuși, impactul schimbării care

a avut loc în 1989 asupra politicienilor și asupra

intelectualilor din România ?

În primul rând, mii de activiști PCR au

rămas fără serviciu. Unii s-au pensionat, alții s-au

îndreptat spre alte profesiuni. Marea lor majoritate

au renunțat la politică. Puțini s-au înscris în FSN,

dar și în PNȚ-cd, PNL și în alte partide apărute

după 1990. La fel au procedat și unii foști ofițeri

de securitate, care și-au pierdut posturile. Totuși,

ideea că partidele de azi ar fi pline de foști activiști

PCR și de securiști este complet falsă. Nici măcar

în PRM-ul condus de Corneliu Vadim Tudor

ofițerii și foștii activiști nu predominau. Cel puțin

acum, după 28 de ani de la revoluție ar trebui să

renunțăm la această prejudecată.

După revoluția din decembrie 1989, elitele

intelectuale nu au mai ajuns în închisori precum în

anii 50. Schimbările produse de revoluție nu au

afectat decât într-o măsură redusă acea parte a

intelectualității care era foarte puțin afectată de

ideologie-medici, arhitecți, ingineri, etc. Desigur,

restructurarea economiei a lăsat fără slujbe mulți ingineri, dar problemele acestora nu pot fi

considerate niște persecuții politice.

Intelectualitatea umanistă a fost influențată într-o

măsură mult mai mare de schimbarea regimului

politic. Ziariștii și scriitorii sunt cei mai

semnificativi pentru această parte a elitei

intelectuale.

Unii, foarte puțini, și-au pierdut posturile

de conducere din diverse instituții. Alții, foarte

puțini, și-au pierdut, temporar, slujbele dacă au

lucrat, de exemplu, la revista ERA SOCIALISTĂ.

Cei care lucrau la SCÂNTEIA, ziarul partidului

comunist, au devenit ziariștii ziarului liber și

democrat ADEVĂRUL. Cei mai mulți și-au

înființat ziare și reviste noi în care scriau despre

destinul dramatic al găinii cu patru picioare sau al

celei care a născut pui vii. Oricum, ei au învățat

foarte rapid că știrile despre lucrurile rele sunt știri

bune. După ce vreme de decenii au scris numai

despre realizările de pe ogoarele patriei și din

uzine, acum ei scriu numai despre dezastre, despre

infracțiuni, despre promisiunile nerealizate ale

guvernului. Când, vrând nevrând trebuie să

comenteze despre niște lucruri bune care s-au

întâmplat în țară, ziariștii se străduiesc să

demonstreze că acele lucruri nu sunt prea bune

pentru că în viitor ele ar putea să aibă consecințe

nefaste.

Dacă lumea presei postdecembriste a fost și

este relativ unită, lumea scriitorilor a fost și este

ÎNTREZĂRIRI 29

marcată de adversități puternice. Desigur,

întotdeauna au existat dispute, a existat invidie, dar

după revoluție tensiunile au fost exacerbate de

politică. Cei care au avut grijă să strige încă de la

începutul anului 1990 JOS COMUNISMUL,

MOARTE LUI ILIESCU, MONARHIA

SALVEAZĂ ROMÂNIA au reușit să devină

liderii elitei intelectuale, beneficiarii tuturor

burselor și premiilor posibile, au fost traduși în

aproape toate limbile Pământului pe banii

Institutului cultural român, au reușit să ocupe

funcții bine plătite și exercită o cenzură demnă de

anii 50. Cei care nu fac parte din grupul lor nu pot

să se mai bucure de aprecierea publicului pentru

că nu pot să publice la revistele culturale

importante, nu sunt publicați de edituri de

prestigiu, nu apar la televiziunile naționale, etc.

Nu are nici o importanță că unii dintre

adepții dreptei politice de azi au fost membri PCR,

au proslăvit socialismul și au scris texte la

comandă pentru omagierea lui Ceaușescu.

În România epocii Ceaușescu, extrem de

puțini intelectuali au avut curajul să critice, foarte

vag , de altfel, socialismul sau pe conducătorul

iubit. Puțini, extrem de puțini, au fost supuși unor

persecuții sau au fost marginalizați după 1965.

Majoritatea celor care nu scriau imnuri de slavă

pentru eroul epocii de aur Ceaușescu, tăceau

îngroziți că ar putea să fie suspectați că ar avea

gânduri ostile regimului comunist. Tăceau dar

trăiau și un sentiment puternic de vinovăție pentru

lipsa lor de curaj.

După împușcarea lui Ceaușescu, atât cei

care trăiseră cu frica în sân, cât și aplaudacii de la

congresele PCR au devenit instantaneu mari

anticomuniști, mari luptători pentru democrație și

pentru liberalism. Lupta lor ,,neînfricată,, cu fiara,

deja, moartă trebuia să șteargă din memoria

colectivă comportamentul lor din anii

comunismului.

Poate dacă această elită de dreapta apărută

instantaneu s-ar fi declarat adversara politicienilor

de stânga ar fi fost cât de cât logic. Din păcate

această parte a elitei românești acționează dur

împotriva intelectualilor neimplicați politic, dar

care și-au declarat simpatia pentru partidele de

centru-stânga.

Răsfoiam, la câteva luni de la apariție,

Istoria literaturii române contemporane de Alex

Ștefănescu și la indicele de nume am văzut, cu

surprindere, numele lui Ion Iliescu pe care nu-l

știam a fi poet sau romancier. Am constatat că la

prima pagină unde era pomenit Ion Iliescu, se

vorbea, de fapt, despre criticul și istoricul literar

Valeriu Cristea. I se recunoșteau, cu jumătate de

gură, ceva merite, dar marele lui păcat era că după

1990 și-a exprimat simpatia pentru președintele

Ion Iliescu. Deci, în viziunea lui Alex Ștefănescu,

dacă erai un susținător fervent al PNȚ-cd erai un

critic valoros, dar dacă îl simpatizai pe Ion Iliescu

nu mai aveai nici o valoare ca istoric și critic

literar. Pentru cei neatinși de fanatismul ideologic,

Valeriu Cristea rămâne un intelectual de mare

valoare al culturii române.

Desigur, mulți dintre cititorii acestor pagini

știu că poetul, romancierul și dramaturgul Gabriele

d,Annunzio a fost adeptul fascismului italian, știu

că marele scriitor Louis-Ferdinand Celine a fost

fascist și antisemit, știu că unul din cei mai mari

filosofi ai secolului XX-Martin Heidegger îl

admira pe Hitler, știu că poetul, prozatorul și

dramaturgul Louis Aragon a fost comunist, la fel

ca și marele filosof și literat Jean-Paul Sartre. Au

fost aceștia excluși din cultura țărilor lor ? Li s-au

ars cărțile în piața publică ? Evident, nu.

Persecuțiile politice sau marginalizarea socială din

motive ideologice nu sunt compatibile cu

democrația. În România anului 2017 elita de

dreapta cere boicotarea editurii RAO pentru că a

publicat cartea unui politician controversat.

Dacă în România anilor 50 puteai să ajungi

la Canal sau în închisoare dacă nu scriai poezii

despre Uniunea Sovietică și despre muncitori

stahanoviști, acum, în România de azi poți să

ajungi la un Canal al indiferenței sau al

marginalizării sociale dacă nu te declari ca fiind un

simpatizant al dreptei. Nu poți fi recunoscut ca

intelectual valoros dacă nu scrii despre

antisemitismul lui Eminescu, al lui Eliade sau al lui

Mircea Vulcănescu și nu ceri excluderea lor din

cultura română. Nu poți fi recunoscut ca intelectual

dacă nu îți declari entuziasmul fierbinte față de

ideologia dreptei și față de partenerii noștri

strategici din Vest, în contextul în care patriotismul

este considerat o noțiune bolșevică și un refugiu al

ticăloșilor.

Practic, acum mulți intelectuali români sunt

trimiși la un altfel de Canal, evident simbolic, dar

care te face să dispari în anonimat și indiferență.

ÎNTREZĂRIRI 30

MISTERUL CETĂŢII MEDIEVALE DE LA PÂRSCOV

Dumitru SCOROŞANU

După 30 de ani, putem relua o temă de interes pentru cunoaşterea şi valorificarea patrimoniului istoric

al Pârscovului. Studiul realizat în 1985, referitor la tema pusă în discuţie, rămâne valabil în privinţa plasării în

timp şi a analogiilor făcute cu alte construcţii din epocă (vezi D.S. „Construcţia fortificată de la Pârscov”,

Comunicare ştiinţifică prezentată într-o sesiune organizată de ISJ Buzău şi de Muzeul Judeţean de Istorie).

Zidirea medievală a rămas un mister, iar degradarea din ultimii ani este regretabilă. Preocuparea specialiştilor

pentru cunoaşterea incintei fostului metoh al Episcopiei Buzăului a fost doar accidentală, fără a aduce

elemente noi în cercetarea şi punerea în valoare a vestigiilor. Complexul arhitectonic al metohului episcopal a

ocupat, aproape patru secole, întreaga suprafaţă deţinută, după 1900, de Ocolul Silvic, pe malul drept al apei

Pârscovului, la 2 km de confluenţa cu râul Buzău. Existenţa acestui aşezământ monahal care administra,

conform documentelor, moşiile Pârscov, Lunca Frumoasă, Teişu (Trestia - Cozieni) şi Măgura, îşi are

începuturile la jumătatea sec. al XVI-lea.

În lipsa unei cercetări arheologice, mai multe documente emise de cancelariile domnitorilor Ţării

Româneşti şi de Episcopia Buzăului după 1500 ne ajută să reconstituim istoria acelor vremuri. Primul hrisov

care atestă localitatea Pârscov, din 13 aprilie 1515, emis din porunca lui Neagoe Basarab, la Olteniţa, întăreşte

proprietatea unui mare boier, Dragomir din Cepturi (Dealul Mare), viitor mare spătar în Sfatul Ţării

Româneşti. Este prima menţionare a acestui dregător în părţile Buzăului, continuată constant în mai multe

documente, până la moartea sa violentă, din 1535. Strălucita domnie a lui Neagoe Basarab (1512-1521)

înregistrează debutul unui proces de afirmare a mai multor neamuri de boieri din partea de răsărit a ţării, graţie

unor personaje puternice, dar şi nevoilor domnilor români, obligaţi de turci să participe la confruntările ce au

urmat înfrângerii ungurilor în bătălia de la Mohacs (1526). În aceste condiţii, căile de acces spre Transilvania

sunt tot mai folosite de oştile ţării, implicate în luptele de peste munţi, până la constituirea paşalâcului de la

Buda (1541).

Afirmarea boierilor buzoieni în primele decenii ale sec. al XVI-lea atinge apogeul în timpul lui Vintilă

Vodă (1532-1535), descendent al lui Radu cel Mare, cu proprietăţi pe Valea Slănicului, ctitor al mănăstirii de

la Menedic. Perioada cuprinsă între domnia lui Neagoe Basarab şi Vintilă Vodă a adus pe tronul ţării nouă

domnitori, cei mai mulţi ucişi în confruntările interne. De aici putem înţelege destinul spătarului Dragomir,

personaj spectaculos şi important. Interesul nostru pentru acesta este motivat de identificarea condiţiilor în

care a fost ridicată în scopuri defensive o fortificaţie la gura Văii Pârscovului. După cum aminteam anterior,

boierul Dragomir îşi avea originile la Cepturi, pe versantul sudic al Subcarpaţilor de Curbură, fiind fratele

altui mare dregător, Toma Banul din Pietroşani (Prahova). Dacă cercetăm geografia secolelor de care vorbim,

putem constata că oamenii foloseau drumurile pe sub dealuri, adică părţile Cislăului, pe unde se comunica cu

Valea Buzăului. Fără a fi un băştinaş, datorită slujirii domniei Dragomir ajunge mare proprietar atât la

Pârscov, cât şi la câmp, la Pârscoveni-Cucuteni (Stâlpu) unde folosea la munci pe rumânii pârscoveni. Din

documentele cercetate constatăm că, în numai 20 de ani, boierul Dragomir face paşi mari în ierarhia statului,

fiind sprijin de nădejde pentru domnie. El a adus servicii lui Radu de la Afumaţi, lui Moise Vodă, lui Vlad

Înecatul şi lui Vlad Vintilă, ocupând mai multe dregătorii. În 1529 era mare vistier, iar în 1530, mare spătar,

deci comandant al oştii Ţării Româneşti. Într-un raport al veneţianului Aloisio Gritti, trimis al sultanului

Suleiman Magnificul pentru a împărţi regatul maghiar între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, se

pomeneau, în 1534, faptele de arme şi loialitatea spătarului Dragomir, aflat în fruntea unui corp de oaste

muntean, alături de turci, în sudul Transilvaniei. El nu participă la complotul unor mari boieri care au încercat,

la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1534 să-l ucidă pe Vlad Vintilă, fiind, la 6 septembrie 1534, alături

de alţi boieri, martor la actul de danie, emis la Fureşti, pentru Ţigulea pârcălab, cu toţi ai lui pe o moşie la

Pârscov. Din păcate, marele dregător nu scapă cu viaţă din aceste sângeroase lupte pentru putere, pierzându-şi

capul în primele luni ale anului 1535, la porunca aceluiaşi Vlad Vintilă. Într-un hrisov emis în târgul Buzăului

pe 7 mai se dădea Sfintei Episcopii şi preacinstitului părinte episcop Paisie ocină la Pârscoveni-Cucuteni

partea lui Dragomir spătar care „şi-a pierdut toate averile cu rea hiclenie către domnia mea şi încă şi capul şi l-

a pierdut”. În document sunt pomeniţi şi vecinii de la Pârscov, adică rumânii aduşi de la moşiile din munte să

muncească pământurile din câmp, care primeau dreptul „să se hrănească pe ocina din Groşani (Costeşti)”. La

ÎNTREZĂRIRI 31

numai o lună de la emiterea acestui document, între 10 şi 13 iunie 1535, Vlad Vintilă este ucis de boieri la o

vânătoare pe Jiu.

Neamul boierului Dragomir nu piere, urmaşii acestuia, după o pribegie în străinătate, revendică

pământurile de la Pârscov, după 1580. Urmărind cursul vieţii sale reieşite din documente putem întări ceea ce

Basil Iorgulescu susţinea în 1892, când a publicat „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al

judeţului Buzău”: „E probabil ca vechea biserică din Pârscovul de Sus, desfiinţată în 1836 de episcopul

Chesarie, să fi fost zidită chiar de spătarul Dragomir, după cum s-ar putea deduce din amintirile bătrânilor”.

Cetatea ale cărui ruine dăinuie încă la sud de fosta biserică având hramul Sfinţii Apostoli poate fi atribuită

acestui boier cu funcţii militare şi cu proprietăţi la Pârscov şi pe Valea Buzăului. Studiile de specialitate ne

permit analogii cu alte construcţii similare.

Locuinţele boiereşti fortificate, ridicate în zona

deluroasă a Olteniei, ca şi în Argeş, Prahova şi

Buzău, îşi au originea în Albania şi în Serbia,

fiind atestate în prima jumătate a sec. al XVI-

lea. După sistemul constructiv şi după

amplasarea în teren, ele îndeplineau funcţii

diferite: de veghe, de semnalizare şi alarmă, dar

şi de refugiu, de apărare şi de locuinţă temporară

în caz de primejdie. Zidurile groase (90-110

cm), cu o uşă solidă din lemn de stejar, ferecată

cu fier, prevăzută cu balamale şi zăvoare, barată

în interior cu o bârnă groasă de lemn tare,

asigurau securitatea în cazul unor atacuri. De la

parter pleca spre nivelul superior o scară

interioară ce permitea accesul la un cerdac

sprijinit pe coloane şi arcade, orientat cu faţa spre partea de unde venea primejdia. De la înălţimea acestor

construcţii se putea semnaliza şi avertiza populaţia satelor

de apariţia invadatorilor, de izbucnirea unor incendii sau

de viiturile apelor. În această structură erau des întâlnite şi

aşa-numitele tainiţe (başcă), adică spaţii mascate între

plafonul construcţiei şi acoperiş. În toate cazurile,

indiferent de provincie, s-au păstrat legende despre

existenţa unor galerii subterane care făceau legătura cu un

curs de apă. În apropiere se construiau o biserică de curte

şi anexele gospodăreşti necesare, toate înconjurate cu

ziduri din piatră de râu, în casete de cărămidă.

Arhitectura construcţiei de la Pârscov poate fi

observată încă la suprafaţă. Grosimea zidurilor, temeinicia

construcţiei şi compartimentarea sugerată de resturile

zidurilor interioare, ne indică folosirea acesteia ca

locuinţă. Dimensiunile ruinelor sunt următoarele: lungimea = 20 metri, iar lăţimea = 14,40 metri, grosimea

zidurilor fiind la bază de 1 metru. Zidurile de pe jumătatea din partea nordică şi colţul din sud-est sunt căzute

până la nivelul pământului. Se păstrează urmele unor intrări pe latura estică şi sudică (numai 0,40 metri), iar

pe latura vestică şi nord-vestică o ferestruică (păstrată întreagă) cu dimensiunile de 92 cm lăţime şi 1,35 metri

înălţime, şi urmele a două ferestruici căzute. Ţinându-se seama de nivelul ruinelor, credem că respectivele

elemente se află la nivelul beciului, mai ales că pot fi observate uşor arcele dublouri ce susţineau bolta care nu

s-a mai păstrat. Tehnica de construcţie a zidurilor păstrate constituie o adaptare specifică mediului autohton, a

unei tehnici de veche tradiţie bizantină, obişnuita alternare de pietre făţuite şi cărămizi, fiind înlocuită aici cu

alternarea de cărămidă şi pietre de râu aşezate în casete. Din informaţiile păstrate în memoria colectivă,

fortăreaţa de la Pârscov avea o cale de refugiu subteran, iar în apropiere se afla o biserică confirmată de

documente. Într-un lung şir de acte emise de Episcopia Buzăului, mai ales după 1800, sunt pomenite bunurile

administrate de metohul de la Pârscov, care s-a constituit în vatra proprietăţii spătarului Dragomir, la

ÎNTREZĂRIRI 32

jumătatea sec. al XVI-lea. Într-o catagrafie episcopală din august 1825, în care sunt cuprinse şi metoaşele

(metohurile) găsim un catastih cu toate lucrurile mişcătoare şi nemişcătoare care s-au aflat înăuntru „din

porunca logofătului Nicolae”, după

instalarea episcopului Chesarie în scaunul

mitropolitan la 5 aprilie 1825. Între

construcţiile înscrise în catastih ne atrage

atenţia „un foişor de zid” lângă zidurile de

incintă, adică o construcţie care era încă

folosită pentru observaţie şi pază, dominând

zona. Este singura menţionare în documente

a construcţiei fortificate, în funcţie de care

ne putem imagina amplasarea celorlalte

construcţii care au dispărut. Într-o altă

catagrafie a metohului din Pârscovul de Sus,

întocmită la 22 aprilie 1836, cu ocazia

obişnuitei arendări a moşiei pentru 2-3 ani,

sunt confirmate bunurile existente la acea

dată: „sfânta biserică de zid, în poale

învelită cu şindrilă veche, zidul crăpat la

cutremuru, căzut pe alocurea şi lipsă pardoseală” (n.n. între anii 1802 şi 1835 s-au produs în Vrancea opt

cutremure, toate cu magnitudine peste 6,5; cel mai mare, în octombrie 1802, a avut 8,2 fiind considerat

catastrofal). Mai departe sunt enumerate odoarele şi cărţile bisericeşti şi „una clopotniţă în patru stâlpi, uzată,

cu lemnele toate, un clopot mic crăpat, un clopot bunu de 40 de ocale, o casă de zid de la mitoc, învelită cu

olane înăuntru şi pe afară, cu toate uşile, cu şedere de odihnă bună”. „Casele cele mici, de gardu, învelite bine

cu şindrilă, crăpate rău şi pornite spre cădere de cutremur, încât nu este de locuit oameni într-însele, curtea

metohului de gard bun, jumătate cu straşină”. În aceste condiţii, episcopul Chesarie a desfiinţat biserica în

1836, considerată a fi fost „de o deosebită importanţă pentru vechimea ei”. „Sfinţia sa, conform bunului său

obicei, a construit în anii 1844-1845, noua biserică din Pârscovul de Sus, cu hramul Sf. Dumitru”.

La bunurile înscrise în documente se adăugau morile cu roată de pe iazurile amenajate în lunca apei

Pârscovului şi pe Buzău, pivele, cazanele de ţuică, cârciumile Episcopiei, stupinele şi terenurile agricole aflate

în administrarea metohului până la secularizarea averilor mănăstireşti în 1863. În catagrafiile amintite sunt

nominalizaţi şi ţăranii clăcaşi ai Episcopiei şi, la nivelul anului 1825, cele 42 de sălaşe de ţigani robi, cu 181

de suflete. Din descrierile făcute în acte, dar şi în urma cercetărilor în teren şi a mărturiilor unor foşti angajaţi

ai Ocolului Silvic Pârscov, putem reconstitui tabloul incintei fostului metoh. Întregul areal aflat pe malul drept

al apei, în amonte de actualul pod rutier, a fost înconjurat de ziduri învelite cu olane. Pe latura de vest se afla

construcţia fortificată, amplasată pe ultima terasă a dealului Colnic, având forma unui dreptunghi orientat E-

V. În catastihul din 1825 este pomenită „o biserică de lemn, învelită cu zdraniţă, cu un clopoţel în clopotniţa

de lemn, cu curte de gard vechi”, probabil al doilea locaş de cult existent în curtea metohului pârscovean, care

a asigurat spaţiul pentru serviciul religios între 1836 şi 1845.

Cimitirul se afla pe locul ocupat după 1900 de clădirea Ocolului Silvic, întinzându-se până la malul

gârlei. Ultima piatră de mormânt, a unuia, Şăinoiu, „răposat de molima holera, leat 1831”, a dăinuit în

preajma Ocolului până în anii ’80, singura mărturie de suprafaţă a existenţei cimitirului. Din documentele

vremii, o parte aflate în arhiva Primăriei, putem surprinde degradarea impresionantului edificiu care a dominat

locul câteva secole. Înainte de 1900 a început demolarea oficială a zidurilor, deoarece piatra de râu şi

cărămida de bună calitate au fost folosite la ridicarea unor construcţii: localul Primăriei, Ocolul Silvic, Casa

Iuliu Pârscoveanu, Spitalul Pârscov. Nu trebuie neglijată şi „contribuţia” sătenilor, ale căror nevoi în

gospodărie au fost constante în timp şi au adus zidurile la nivelul solului. Rana deschisă a trecutului nostru se

afundă tot mai adânc sub pământ, acoperită treptat şi de pădurea de brad care o ascunde vederii oamenilor. Bibliografie:

1. „Monografia Pârscov – plai străvechi” Ed. Anastasia-Ina, 2004

2. „Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor”, Buzău, 1983

3. Şt. Ştefănescu: „Ţara Românească de la Basarab I până la Mihai Viteazul”, Bucureşti, 1970

4. I. Mândricel: „Documentele Pârscovului” (în curs de editare).

ÎNTREZĂRIRI 33

DOCUMENTELE PÂRSCOVULUI

9

Ilie MÂNDRICEL

1643 ianuarie 29 Cartea episcopului Ştefan pentru nişte pământuri la Policiori, pentru care

juraseră şi din Pârscov. (Extras).

( ... ) Drept aceea, dacă au jurat aceşti megiiaşi, episcopia mea le-

am făcutu această carte, să ţie moşiile cu bună pace. Şi jurătorii, anume:

din Năgoşina, Vladul lui Voican şi Duţă, ... (rupt) ... şi Neagul Jugănarul şi

din Păcuri, Calin şi din Criveleşti, Svinteş şi din Pârscov, Radul

Ciobotarul şi din Hodobiani, Grabician şi din Josăni, Stan Vândălacul./

Scris ghenarie 29 zile, în leat 7151 (1643). (Sigiliu)./ (Adaos lateral):

Prezentat Curţii Apelat(ive) Civ(ile), S(ecţia) II, astăzi 28 mai 1865.

D.A.N.I.C. Buc., M-rea Banu, VI/1. Copie rom. (xerox).

1643 februarie 25 Domnul întăreşte m-rii Bradu ocini, vii, vaduri de moară şi ţigani, danie a boierilor Cândeşti, printre ele, ocini şi la

Pârscov. (Rezumat şi extras).

( ...) Aceste dedine au fost date mănăstirii de moşii boierilor şi ai megiaşilor de mai sus de la

întemeierea ţării, iar de când cu relele întâmplări s-au pierdut cărţile ei şi boierii ctitori şi sătenii din Bădeni şi

Muşcel, adunându-se la mănăstire, au făcut semne noi. ( ...).

„( ...) Îi mai întăreşte mănăstirii ocini: ( ... ) în Pârscov, judeţul Buzău, partea lui Costandin Pârţachi şi

a fiului său, Vasilachi, cumpărătură a lor (a Cândeştilor) de la megiiaşii din sat, cu case, loc (de albinărit, de

grădină) şi ... stânjăni din partea Drăfească, cu fânaţ, cu ogoare de arătură, cumpăraţi de Costandin şi

Vasilachi de la Nan, fiul lui Grindeş din Pârscov, cu 1300 aspri şi au dăruit-o mănăstirii; tot în Pârscov, partea

lui Radul Dobrovoe şi încă un loc ... din izvor până în izvor, cu loc de stupină şi de stână şi un vad de moară

(în apa Pârscovului)”. ( ... )

D.A.N.I.C. Buc., M-rea Bradu, XXIX/1. Orig. sl., perg., 42 x 74 cm., şters, rupt la îndoituri, restaurat, sigiliu

atârnat cu şnur de mătase împletită, căzut; cu o trad. de St. Nicolaescu.

1643 mai 8 Carte de judecată a 6 boieri în pricina mănăstirii Vărbila cu moşnenii din Pârscov.

Noi, 6 boiari adeveritori şi judecători ai Mănăstirii Vărbilii şi ai satului Pârscovului, pre anume: Jipa

vornic din Răteşti şi Dragomir căp(itan) Cordelia de acolo şi Marin roşiul din Blestematile şi Pârvul roşiul din

Măgură şi unchiaşul Şteful din Târcovu şi Crăiţă vătăşălul din Trestiia, care sântem luaţi de părintele Efrim

egumenul din mănăstirea Vărbilii şi de satul Pârscovului, din porunca mării sale domnului nostru Io Matei

Basarab Voevod şi cu Iane vt(ori) (al doilea, sl.) port(ar) ca-s(ă) căutăm şi să adeverim şi să judecăm pentru o

parte de moşie ce zice egumenul Efrim cu călugării din mănăstire că au şi ei moşie în satul Pârscovului. Deci

noi, dupre porunca mării sale, cînd a fost la zi şi la soroc, strânsu-ne-am cu toţii la un loc în satul Pârscovului

dinpreună cu Efrim egumenul şi cu călugării lui din mănăstirea Vărbilii în satul Pârscovului până în Rusalii şi

o săptămână am şezut pe această judecată să adeverim. Şi am cetit cartea şi hrisoavele satului Pârscovului şi

n-am putut găsi nici într-un hrisov cum să aibă monastirea Vărbilii moşie în satul Pârscovului. Dereptu aceea

şi noi aceşti 6 boiari care sântem scrişi mai sus, după bună adeverinţă ce am adevărat cum că n-are Vărbila

nici o palmă de moşie în hotarul Pârscovului, pentru această dereaptă judecată ce am aflat şi am adeverit cu

sufletele noastre, am dat această carte a noastră de judecată la mâna Pârscovenilor cum de acum înainte să

aibă bună pace de toţi egumenii şi călugării ot mănăstirea Vărbilii, pentru că au rămas călugării de lege şi de

judecată dinnaintea noastră. Şi noi încă pentru întărirea cărţii mai jos ne-am pus peceţile şi iscăliturile ca-s

crează. Mai 8 zile, în leat 7151 (1643)./ Jipa vornic din Răteşti. Dragomir căpitan Cordelia de acolo. Marin

roşiul din Blestematile. Pârvul roşiul din Mă(gură). Unchieşul Şteful din Târcov. Crăiţu vătăşăl din Trestiia.

ÎNTREZĂRIRI 34

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/23. Cop. rom. (xerox).

1644 martie 13 Matei Basarab vv. întăreşte m-rii Coziani şi egumenului Ghelasie moşie în Tihuleşti, în urma unei judecăţi la Divan cu

Sofronia călugăriţa. (Rezumat pentru evidenţierea boierilor tocmelnici)

Judecându-i domnul şi dându-le (6) boieri cu răvaşe domneşti: (Iane) logofăt şi Lefter (din Hodobeni),

Lepădat vătaf din Moşeşti, Dragomir al lui Bălănilă, Voico şi Drăgoiu ceauş din Pârscov, aceştia, la zi, s-au

adunat toţi înaintea părintelui Ştefan, episcopul Buzăului şi, cu megiaşi din jurul locului au adeverit că n-au

avut Sofronia nici o treab în Tihuleşti, rămânând de lege şi de judecată.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLIX/14. Orig. sl., difolio, 41 x 27,5 cm., cu o trad. din 1861, cop. după trad., ib.,

Ms. 171, f. 350v-351.

1645 aprilie 20 Ionaşcu, fiul lui Albu din Pârscov, vinde lui Vladulie 5 pământuri. Scrie popa Lăudat.

Scris-am eu, Ionaşco, feciorul lui Albului den sat den Pârscov, însă nepotul Tatului Cegăe, acest răvaş,

ca să fie de mare credinţă la mâna lui Vladulie, feciorul Tatului, cum i-am vândut 5 pemânturi, anume: unul în

Stupini, unde coboară calea, altul pre Viişoare, lângă Scoruş, altul pre Fântânele de dă cu un cap în gura Văii

Călugărului, alt(u)l în lunca de jos de dă cu un cap în Valea Podolui, alt(ul) în rândul ce mérge la Furcile

Barbului. Şi le-am vândut acéste pământuri cu ştirea a tuturor fraţilor, dereptu 730 de bani, să fi(e) de moşie lu

Vladulie, şi lui şi feciorilor lui şi cine se va trage dintr-însul./ Şi să să ştie cum am cumpărat eu, Vladulie

acéste pământuri în zilele lu Matei voievod. Şi mărturie întâiu: Dobrovoiu şi Vlad şi Tănasie al

Neagovan(ului) şi diacon Apostol, pârcălab Răzmiriţă, Dragoiu călăraş şi Ciobotar şi feciorul lui, Stanciul şi

Vojul şi Ceapeş şi Pilancea şi Dan, fecior lu Ivan şi Voico Boroşu şi Cârstiian, Stoian şi Oncea, Andreiu fiul

Bârăei şi Gligorie şi fiiu-său, Irimie şi Dumitru şi ala(l)ţi săténi toţi./ Am scris eu, popa Lăudat de acolo, luna

aprilie 20 zile, în leat 7153 (1645)./ Şi cheltuială 100 de bani aldămaş./ Ionaşco vânzător. Dobrovoiu unchiu-

său. Tănasie văru-său. Vlad văru-său.

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XLVIII/24. Orig. rom., hârtie, 21,5 x 19,5 cm.; cop. ib. Ms. 172, f. 21

Ediţii: D.R.H. B., 30, 1998, p. 155

1645 mai 4 Doisprezece boieri tocmelnici judecă pricina pentru pământ şi ţigani dintre mănăstirea Aninoasa cu Negoiţă paharnic şi

Dragul iuzbaşa (Extras pentru evidenţierea boierului tocmelnic).

Adecă noi, ceşti 12 boiari tocmelnici cari sântem daţi de părintele Vlădica Teofil şi de 6 boiari, anume:

jupan Radul mare (sl.) logofăt şi jupan Stroe mare vistier şi jupan Socol mare clucer şi jupan Dumitrşco mare

stolnic şi jupan Drăguşin mare paharnic şi jupan Fieleaşanul mare slujer, anume din Căl(u)găreni al doilea

(sl.) vornic şi din Bădeni, Barbul căpitan şi Crăciun armaş şi din Sărata, Dragomir iuzbaşa şi din Hodobéni,

Ianiu logofăt şi din Hinţişti, Calin şi Vlaicul şi din Băşcéni, Stoica Mărgineanul şi Vlasie şi din Pătrârlage,

Stan Brădăţeanul şi din Băzăneşti, Radul Dimei şi din Blestemată, Oancea şi omul părintelui episcupului de la

Buzău, Manea vătah şi cu omul domnu(lui) nostru, Tudor al doilea vornic, ca să căutăm pentru o pâră ce au

avut căl(u)gării de la mănăstire, de la Aninoasa şi Negoiţă paharnic, nepotul stolnicului Predei, dempreună cu

Dragul iuzbaşa şi cu unchiu-său Stroe, feciorii lu Staico postelnic, nipoţii Vladului peharnic. (...).

D.A.N.I.C. Buc., Ep. Buzău, XXXV/9. Orig. rom., hârtie, 31 x 20 cm., 7 peceţi aplicate; cop. ib., Ms. 173,

f. 258v-259. Ediţii: D.R.H. B., 30, p. 184-185

1645 iulie 13 Alexe vinde ocină în Cândeşti către Negoiţă paharnic, Gherghe spătar şi Moise spătar. (Extras spre a evidenţia

scriitorul actului).

Adecă eu, Alecxe, feciorul Stoicăi lui Opriş din Cândeşti, scris-am acesta al meu zapis ca să fie de

mare credinţă la mâna lu Negoiţă paharnic şi a lu Gherghe spătar şi Moisi spătar, cum să se ştie că am vândut

partea mea de ocină din Cândeşti, den Procican, câtă se va alége. (...)/ Şi a scris (sl.) popa din Târcov.

B.A.R., Doc. istorice, CXCVI/93. Orig. rom., hârtie, 16,3 x 20 cm., 2 sigilii inelare. Ediţii: D.R.H. B., 30, p. 257-258

ÎNTREZĂRIRI 35

CENTENARUL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA

ŞI ALEXANDRU MARGHILOMAN

Dr. Marius-Adrian NICOARĂ1

Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854, în

localitatea Buzău într-o familie provenind din burghezia rurală. Mama lui

Alexandru Marghiloman, Irina Izvoranu, originară din Oltenia, era urmaşa

unei vechi şi înstărite familii din această parte a ţării. Iancu Marghiloman

(1817–1892), machiavellicul tată al lui Alexandru Marghiloman, făcea parte

din neamul unor vechi boieri buzoieni.

Irina şi Iancu Marghiloman au avut trei copii: pe Alexandru, Elena

(căsătorită Pherekyde) şi Mişu. Fiecare a dobândit o educaţie aleasă, pe

măsura dorinţei orgoliosului şi bogatului lor tată.

Copil fiind, Alexandru Marghiloman a urmat institutul „Schewitz–

Thyerin” şi Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din Bucureşti (1860–1870),

dar, în acelaşi timp, îşi completează zestrea de cunoştinţe şi cu profesori

particulari. În perioada 1870–1878, frecventează cursurile Universităţii

Sorbona din Paris, fiind licenţiat în drept la 20 de ani şi obţinând titlul de

doctor în drept şi ştiinţe politice la 24 de ani. La revenirea în ţară a urmat

pentru scurt timp, o carieră juridică. În iunie 1884, devine înlocuitorul lui

Grigore Traindafil în funcţia deţinută de acesta de avocat al statului român, dar şi de aici se va retrage, dornic

să se înregimenteze în agitata şi tumultuoasa viaţă şi lume politică.

Tânărul Alexandru Marghiloman, foarte bogat, şarmant, sportiv, galant, monden, ce făcea furori la

balurile elitei bucureştene, cu o carieră politică deja conturată, s-a căsătorit în 1890 cu Eliza Știrbei, mariaj

trăit din plin de prinţesă, desfăcut însă în anul 1906, pentru ca, în anul 1907, aceasta să se căsătorească cu Ion

C. Brătianu.

După o foarte scurtă prezenţă în Partidul Liberal, tânărul, dar şi ambiţiosul Alexandru Marghiloman,

se simţea atras de ideile şi concepţiile conservatoare, de personalitatea lui Titu Maiorescu, a cărui casă o

frecventează. De altfel, politicianul buzoian va conduce Partidul Conservator din anul 1914 până la moartea sa

în 1925. Din 1891, este atras de ideile „junimiste” ale grupării din jurul lui Petre P. Carp. Alexandru

Marghiloman, ca şi alţi oameni politici conservatori, era o persoană cu o situaţie materială prosperă. Bogăţia

lui, ca şi a altora, îi permitea să se lanseze în viaţa politică românească pentru a-şi pune în valoare principii,

programe şi măsuri, menite să permită progresul ţării în domenii diverse.

Urmare a activităţii de parlamentar, va intră în guvernele conservatoare deţinând, pe rând, funcţiile de:

Ministru al Justiţiei (23 martie–11 noiembrie 1888); Ministrul Lucrărilor Publice (12 noiembrie 1888–22

martie 1889; 5 noiembrie 1889–15 noiembrie 1890), Ministru la Ministerul Agriculturii, Industriei,

Comerţului şi Domeniilor (16 noiembrie 1890–15 februarie 1891); Ministru Ministerul Afacerilor Străine (7

iulie 1900–3 februarie 1901); Ministru de Interne (29 decembrie 1910–28martie 1912) şi Ministru de Finanţe

(14 octombrie 1912–31 decembrie 1913); Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne (5

martie–24 octombrie 1918; ad-interim la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, 6 martie–4 iunie 1918).

În ajunul declanşării Primului Război Mondial, România se afla, din punct de vedere politic şi

geografic, la întretăierea intereselor Puterilor Centrale şi ale Antantei. În şedinţa Consiliul de Coroană din 21

iulie/3 august 1914, de la Castelul Peleş din Sinaia, prezidat de Regele Carol I, ce a hotărât atitudinea

României pentru perioada imediat următoare, Alexandru Marghiloman, participant în calitate de preşedinte al

Partidului Conservator, a iniţiat şi susţinut ideea neutralităţii României, deşi simpatiza făţiş tabăra Puterilor

Centrale.

După doi ani de neutralitate activă, într-un context internaţional tensionat, un alt Consiliu de Coroană

desfăşurat în data de 14/27 august, la ora 10, la Palatul Cotroceni, prezidat de Regele Ferdinand I, a hotărât

1 Istoric militar.

ÎNTREZĂRIRI 36

intrarea României în război de partea Antantei. Din păcate, entuziasmul politic şi militar imprimat de

Guvernul Brătianu a fost de scurtă durată şi s-a dovedit nerealist, deoarece trupele Puterilor Centrale, în

contraofensivă, au cucerit inclusiv Bucureştiul la 3/16 decembrie 1916. Nici marile victorii ale Armatei

Române din vara anului 1917 nu au putut opri ofensiva Puterilor Centrale şi apariţia pericolului bolşevic

rusesc, ucrainean sau maghiar.

În aceste condiţii, Regele Ferdinand şi-a pus toată speranţa în Alexandru Marghiloman. Cunoscându-

i sentimentele, Regele Ferdinand I i-a dat dificila sarcină de a rămâne alături de Titu Maiorescu, Petre P. Carp,

Constantin Stere şi alţi politicieni, în teritoriul ocupat ca rezervă la alternativa înfrângerii Antantei. Conştient

de riscul de a se autocondamna politic, a acceptat rolul de rezervă regală.

A fost nevoie ca Alexandru Marghiloman, în calitatea sa de şef al Partidului Conservator, să

mobilizeze întreaga energie a formaţiunii sale politice pentru a salva ceea ce se mai putea salva, iar din punct

de vedere personal să facă eforturi supraomeneşti pentru prezervarea intereselor statului român aflat în

deznădejde. A fost conştient de răspunderea grea pe care şi-a luat-o însă a acţionat ca un excepţional om de

stat, inteligent, sobru, hotărât.

O „geană de lumină” apare în noianul de necazuri naţionale, prin mişcarea naţională românească din

Basarabia ce dorea unirea cu România. Alexandru Marghiloman, sub presiunea timpului, începe negocieri cu

germanii şi austriecii încheiate cu succes. De aceea, Primul ministru al României, merge pe 26 martie/8 aprilie

1918 la Chişinău pentru a participa la şedinţa festivă care urma să proclame unirea. În ziua de 27 martie/9

aprilie 1918, Sfatul Ţării a declarat unirea Basarabiei cu România, ca urmare a unui vot al cărui rezultat a fost:

86 de voturi „pentru”, 36 de „abţineri”, 3 voturi „împotrivă”.

După votare, prim-ministrul României, Alexandru

Marghiloman, a dat citire unei declaraţii regale: „În numele

poporului român şi al Regelui său Majestatea Sa Ferdinand

I, iau act de hotărârea Sfatului Ţării şi proclam Basarabia

unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una şi

indivizibilă”. Marghiloman a declarat după vot: „În numele

poporului român şi al regelui Ferdinand I, iau act de unirea

Basarabiei cu România de aici înainte şi în veci! Trăiască

România Mare!”.

A semnat pacea la Cotroceni – Bucureşti (24

aprilie/7 mai 1918), „ceasul cel mai amar al vieţii mele”, sperând să obţină condiţii mai bune de la Germania

şi Austro-Ungaria. Acest episod şi consecinţele lui au fost cele mai controversate din lunga carieră politică a

lui Alexandru Marghiloman. Cu toate că cele 31 de articole aveau prevederi militare, materiale şi teritoriale

extrem de grele, înţelegem astăzi că a fost un act de salvare a ţării ce a permis apariţia condiţiilor favorabile,

reluarea ofensivei militare şi împlinirea visului de realizare a României Mari. A avut puterea de înţelegere a

evoluţiei exacte a evenimentelor și abilitatea de a fi parte a neratificării acestei păci prin amânări consecutive.

Mai mult decât atât, a sprijinit cu diplomaţie cererile Consiliului Naţional al Românilor din Bucovina, în

demersurile lui de unire cu România, ce se va realiza la 15/28 noiembrie 1918, la trei săptămâni după

demiterea guvernului său în data de 23 octombrie 1918.

Marele politician a fost aproape de comunitatea locală buzoiană până la finalul vieţii sale. În 1893,

Alexandru Marghiloman pusese piatra de temelie a internatului ce îi va purta numele, devenit astăzi sediul

Liceului de Arte „Margareta Sterian” din Buzău. A fost

protector a numeroase societăţi de binefacere locale

(„Societatea de Patronaj”, Societatea „Obolul”), a întreţinut

multe aşezăminte, a acordat burse şcolare. A ajutat tinerii

studenţi, scriitori şi jurnalişti buzoieni, susţinând și dezvoltând

publicaţii. De asemenea, a donat Bibliotecii oraşului Buzău

aflată în Palatul Comunal, un impresionant fond de carte

„pentru folosinţa instituţiilor de cultură din localitate”,

distrus din păcate în august 1944 de un incendiu ca rezultat al

unui bombardament Aliat.

Vila Albatros din municipiul Buzău, care i-a

ÎNTREZĂRIRI 37

aparţinut fostului prim-ministru conservator Alexandru Marghiloman, este un important reper pe harta

turistică a zonei. Reşedinţa politicianului este spaţiul unde s-au conturat importante decizii istorice din secolul

al XX-lea şi prin care s-au perindat personalităţi ale vremii, precum Regele Ferdinand, Regina Maria, Nicolae

Iorga, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Petre P. Carp, Take Ionescu etc.

Palatul Marghiloman – spectaculoasa casă din

Bucureşti a familiei a fost admirat şi frecventat de

protipendada bucureşteană a începutului de secol XX, a

fost vândut după moartea acestuia (1925).

Alexandru Marghiloman, unul dintre cei mai mari

moşieri ai ţării, a fost fondator al Băncii Generale Române

şi al Băncii Agricole, principalul deţinător de acţiuni al

Societăţii de asigurări „Generala” şi a susţinut recrearea

Filarmonicii, cea mai mare orchestră instrumentală a

României.

Crescător şi proprietar de cai de curse, a fost

animator al curselor ecvestre în ţara noastră, unul dintre iniţiatorii Hipodromului de la Băneasa. A fost

preşedintele Jockey Club Român şi unul dintre fondatorii lui. A avut herghelie de cai de rasă. A fost un

pasionat al curselor de cai, câştigând cu caii şi jockeii lui multe trofee. Caii de rasă şi cursele au fost marea lui

pasiune. Având apariţia unui „gentleman farmer” englez, caii de curse de la Conacul Marghiloman au devenit

celebri după ce au căştigat 27 derby-uri.

A fost Preşedintele Crucii Roşii din România în perioada 1914–1925, când organizaţia a trecut poate

cea mai grea perioadă a funcţionării sale, din cauza participării României la Războiul de Întregire Naţională

(1916–1919), şi cea mai complexă datorată aderării acesteia la Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi

Semilună Roşie.

A fost răpus de boală la 10 mai 1925 în Vila Albatros de

la Buzău, fiind vegheat de cea de–a doua soţie Maria, cu care se

recăsătorise la 12 iunie 1919, în localitatea Fundeni din judeţul

Buzău, în biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” ctitorită de el în anul

1894. Nu a dorit funeralii naţionale. Aici, serviciul religios a fost

oficiat de Episcopul Ghenadie, înconjurat de soborul preoţilor din

Buzău. Slujba de înhumare a avut loc miercuri, 13 mai 1926, la

Cimitirul Bellu din Bucureşti, fiind oficiată de Patriarhul Miron

Cristea şi un sobor de înalţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe

Române, trupul fiindu-i aşezat în cavoul familiei.

ARHIMADRITUL DOMETIE MANOLACHE, UN EROU AL ORTODOXIEI

C.COSTEA

Undeva, pe minunata Vale a Bălănesei, există un sat mic, numit Mărculeşti, în

fosta comună Bălăneşti, astăzi Cozieni. Atmosfera, curăţenia şi frumuseţea acestui ţinut s-a

plămădit în inima şi în cugetul unuia dintre cei pe care părintele Dumitru Stăniloaie l-a

numit „un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate”. Este vorba de părintele

arhimadrit Dometie Manolache. S-a născut la 12 octombrie 1924 în satul Mărculeşti de

care a rămas apropiat întreaga sa viaţă. Pe numele de mirean, Stelian, era al patrulea copil

din cei 12 copii ai familiei Manolache. Cinci dintre ei au murit de holeră în timpul primului

război mondial. Tatăl său, Ioan Manolache, combatant în Războiul pentru Reîntregire, a

primit, la sfârşitul războiului un hectar de pământ în Bărăgan, la Târlele Filiului, de aceea

s-a mutat aici cu întreaga familie, aşa cum au făcut mulţi munteni împroprietăriţi la

câmp.Mama, Filofteia, era o ţărancă simplă, cu frica lui Dumnezeu, devotată familiei; i-a

crescut cu grijă pe cei 12 copii ai săi. O înrîurire deosebită a avut asupra micului Stelian

bunicul acestuia care era „cântăreţ la strană”, un om simplu, fără carte, care i-ar fi zis

nepotului său: „ Cât trăieşti să serveşti Domnului, că nimic nu foloseşte dacă nu serveşti

ÎNTREZĂRIRI 38

lui”. Se pare că sfatul bunicului a devenit literă de lege pentru viitorul mare slujitor al Bisericii. In 1937, la vârsta de 13

ani a terminat şcoala primară la Târlele Filiului, apoi s-a înscris la Seminarul Teologic Buzău, pe care l-a absolvit în

anul 1945, ca şef de promoţie. In perioada anilor 1945-1949 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti pe

care a absolvit-o cu media 10. Teza de licenţă a avut ca temă de dizertaţie “Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă”.

In anii studenţiei obişnuia să meargă în vacanţă la Mănăstirea Sâmbăta de Sus unde duhovnic era marele sfânt al

Ardealului, părintele Arsenie Boca, mutat, ulterior, la Prislop. Sub înrâurirea acestei personalităţi uriaşe şi-a modelat

sufletul tânărul Stelian Manolache şi s-a zămislit chemarea către călugărie. Având în vedere harul muzical deosebit al

părintelui Stelian, Arsenie Boca i-a zis „Cucuzel”, după numele celui mai mare protopsalt grec de la Sfântul Munte. Prin

urmare, imediat după terminarea facultăţii, la 6 iulie 1949, tânărul teolog s-a înscris în obştea monahală de la Mănăstirea

Prislop. Hirotonisirea întru preoţie a primit-o la 6 august 1949 în Mănăstirea Hodoş- Bodrog, fiind hirotonisit întru

duhovnicie la Catedrala din Arad de către Preasfinţitul Andrei Mageru. După ce a primit preoţia a fost stareţ şi preot

misionar în câteva sate şi mănăstiri din Ardeal: Prislop şi Afteea-Haţeg, Fântânele-Năsăud, Dragomireşti-Maramureş şi

la Ciolanu-Buzău. In 1959 se stabileşte ca duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi preot misionar în satele de mocani din

Apuseni. Duhovnic cu un neasemuit har şi păstor jertfelnic a reuşit să adune în jurul său o obşte numeroasă şi rîvnitoare

de monahi, dar şi credincioşi de pe Valea Geoagiului care veneau la Râmeţ cu multă credinţă şi evlavie. La 14

septembrie 1949, la vârsta de 25 de ani este tuns în monahism la Mănăstirea Prislop, primind numele de Dometie.

Impreună cu viitorul arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei şi viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, un

mare cărturar, au avut ca naş de călugărie pe părintele Arsenie Boca. Rămâne în obştea de la Prislop până la 18 mai

1958 când se transferă la Mănăstirea Afteia-Cioara. In toată această perioadă a fost urmărit pas cu pas de Securitate, dar

părintele nu s-a sfiit. Si-a alcătuit propria lui obşte de maici cu care a plecat la Mănăstirea Răteşti din Eparhia Buzăului.

In timp ce măicuţele s-au aşezat aici, asigurîndu-şi existenţa din valorificarea unor obiecte casnice lucrate de ele,

părintele Dometie s-a retras la Mănăstirea Ciolanu. Deşi episcopul de Buzău l-a rugat insistent să rămână în Eparhia

Buzăului pentru a reorganiza viaţa monahală de aici, părintele Dometie a plecat din nou în Ardeal şi a ajuns la

Mănăstirea Râmeţ pe care a găsit-o aproape părăsită. Locul era pustiu, luminat doar de vechea Biserică. Bun

organizator, gospodar desăvîrşit şi plin de iniţiativă, în câţiva ani, părintele Dometie a transformat acest loc într-un

adevărat rai al ortodoxiei şi un minunat templu al credinţei. Mama sa, Filofteia, a fost adusă la Râmeţ în 1959 şi a fost

călugărită cu un an înainte de a muri, cu numele de maică, Filotimia. O soră a

sa, fostă educatoare în localitatea Bordeiu-Verde (Galaţi) a intrat în călugărie

în 1954, cu numele de maica Eudoxia Manolache. Un alt frate a slujit ca preot

la Braşov. Părintele Arhimadrit Dometie Manolache s-a stins din viaţă la 6

iulie 1975, la 51 de ani, fiind înmormîntat în incinta Mănăstirii Râmeţ, pe care

a slujit-o până la moarte. Acesta a fost părintele Dometie Manolache. Onest,

generos şi ordonat, pătruns de spiritual jertfei, de sine şi de iubirea fierbinte

pentru Hristos, suflet nobil şi drept. Geniu al trudei îndelungi, părintele

Dometie i-a uimit pe toţi prin bunătatea şi seninătatea sa angelică, toţi fiind

miraţi de spiritul său de întrajutorare faţă de cei lipsiţi şi aflaţi la grea

cumpănă. Urcând pe scara vieţii, Părintele a ajuns la vârf, acolo unde

sălăşuieşte omenia, dragostea faţă de semeni, iubirea faţă de toată suflarea,

spiritul de dreptate, foarte rar întâlnite într-o lume brutală şi confuză iar

spiritual de luptă şi de veghe i-a marcat existenţa sa pe lumea aceasta. A fost

unul dintre acei oameni ai evlaviei, dintre acei titani care dislocă timpurile,

biruie cursul vremurilor pentru că evadează din vârtejul lor năucitor printr-o

luptă şi mai grea decât lupta împotriva altora, anume lupta lăuntrică de a birui

haosul, minciuna şi neânduplecarea din tine însuţi, mai întâi, şi din cei ce vor

să se smerească, mai apoi. Frumuseţea sufletească a Părintelui Dometie este

milă şi evlavie, este ceea ce ne face oameni, ne domoleşte gesturile şi apucăturile brutale şi nechibzuite, ni le întăreşte şi

iniţiază, ni le creşte spre finalitate mai profundă, le luminează şi aureolează, le îmbracă în mantia milostiveniei.

Bibliografie:

1.Pr. dr. Mircea Păcurariu, „Transilvania în viaţa şi cultura bisericească a zonei de la Intorsura Carpaţilor”, în

„Spiritualitate şi istorie la Intorsura Carpaţilor” , Buzău, 1983, vol.II, pp. 313-314.

2. “Lumea credinţei”; anul IV, nr.7 (36), iulie, 2006.

3. Adrian Nicolae Petcu, “Mărturii despre duhovnicul Dometie Manolache de la Rameţ, ziarul Lumina, 26 ianuarie,

2014.

4. Cristian Curte, “Părintele Dometie Manolache, sfântul de la Rameţ”, “Lumea Monahilor”, nr. 98, august, 2015.

ÎNTREZĂRIRI 39

PĂSTORUL CEL BUN

Preot Enache NECULA Despre preoţie s-a scris, s-a vorbit mult. Se va mai face acest lucru şi în viitor.

Au scris şi au vorbit mulţi sfinţi, scriitori şi teologi. S-a scris cu dragostea şi dorinţa de a

arăta sfinţenia slujirii preoţeşti. Dar niciodată nu va fi de ajuns. După părerea şi credinţa mea, lucrarea cea mai frumoasă este a Sfântului Ioan

Gură de Aur: "Despre preoţie”. Aici se cuprind toate tainele, toate înălţimile, frumuseţile

şi adâncurile preoţiei. Au scris despre preoţie mari sfinţi: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem

Şirul, Sfântul Ambrozie, Sfântul Grigore Teologul şi mulţi alţi teologi. În decursul

timpului le-am citit, ca elev seminarist, apoi ca student teolog şi mai ales ca preot. Un lucru trebuie să-l mărturisesc. Înainte de a păşi pe această cale a teologiei nu

ştiam prea multe lucruri despre preoţie. Am făcut parte dintr-o familie de buni credincioşi ai bisericii. Mergeam la

biserică cu mamaia Voica, cu părinţii mei. Aveam o strânsă legătură cu părintele nostru Mitică Agapiescu. Părintele de

fiecare dată când venea prin sat se oprea în casa noastră şi sta de vorba cu părinţii mei. Aşa s-a întâmplat şi-n vara anului 1962, când părintele a venit cu botezul de Sfânta Marie. S-a aşezat pe un

scaun şi a început să întrebe despre treburile gospodăreşti de vară: ai cosit, ai strâns fânul, cum sunt livezile. Eram de

faţă, mă priveşte şi întreabă: Băiatul a terminat 7 clase, unde l-ai înscris? Măicuţa răspunde: nu l-am înscris nicăieri

părinte. Tata vine în completare: S-a făcut mare părinte, noi îmbătrânim, el o să ne ajute în treburile gospodăreşti; avem

tot ce ne trebuie. Dar părintele spune: Ei, mă Costică, se face colectiv, ne ia pământul, ne ia tot ce avem pentru că asta

înseamnă colectivizare. Tată revoltat: Nu le dau eu, boii mei, căruţa mea, plugul, cazanul meu, pământul meu. Au urmat discuţii despre ce se poate întâmpla în viitorul apropiat. La plecare: Eu vă îndemn să daţi băiatul la

Seminar să se facă dascăl, că uite nu mai am cântăreţ. Murise în acelaşi an doi cântăreţi, tată şi fiu, Ion şi Costică

Buzoianu. Părinţii mei nici nu auzise despre aşa ceva. Măicuţei mele i-a intrat la inima această propunere. A două zi am

mers toţi trei la părintele acasă. Să ne explice mai clar, cum se poate ajunge la Seminarul Teologic din Buzău. Părintele

ne-a primit cu bucurie, ne-a explicat care ar fi demersurile, s-a oferit că ne ajută, ce trebuie să facem. Aşa a făcut. Am

întocmit dosarul de înscriere. Părintele a mers şi m-a înscris la Seminar. Eram ultimul înscris; 123 de candidaţi pe 12

locuri. Până aici toate au fost bune. Dar pregătire nu aveam de niciun fel, la religie nu ştiam nimic, la muzică eram afon.

Efectul s-a văzut din prima zi când am fost eliminat la proba de muzică – respins. Supărat m-am retras, dar cu dorinţa şi credinţă în Dumnezeu, m-am pregătit şi în anul următor, 1963 am intrat la

Seminarul Teologic din Buzău. Tata rămăsese cu casa, dar curtea era goală. S-a făcut colectivizarea, C.A.P. Am urmat doi ani Şcoala de cântăreţi. Am dat examen şi am intrat la Seminar pentru a mă pregăti să fiu preot.

Am urmat facultatea de teologie din Bucureşti. Acum nu voi scrie despre frumuseţea şi greutăţile acestor ani. Când va

rândui Dumnezeu, voi scrie. Ceea ce menţionez acum este că am avut preoţi profesori foarte buni, prin faţa cărora au

trecut multe generaţii, atât la Seminar cât şi la facultate. Ei au dovedit că sunt păstorii cei buni. M-am pregătit cu multă seriozitate, am luat de la fiecare tot ce era mai bun şi mai frumos. După ce m-am

căsătorit în 1970 cu Genoveva Spoială, am hotărât să mă preoţesc. După mai multe căutări a unei parohii, ne-am hotărât

să mă duc preot la Goideşti, comuna Brăieşti. Pe seama acestei parohii am fost hirotonit; diacon în 6 decembrie, sf. Nicolae şi preot, 7 decembrie 1971.

Această taină a hirotonei o consider cea mai importantă din cele 7 taine. Fără aceasta pe celelalte 6, nu are cine

le face. Hirotonia unei persoane, anume pregătită este lucrul cel mai important din viaţa respectivului. Sunt momente

pline de emoţie, de un fior sfânt. Când auzi cuvintele: Porunceşte, porunciţi, prea sfinte părinte pe cel care este adus la

diaconie sau preoţie, sunt cele mai cutremurătoare cuvinte. Mi-a rămas în memorie şi astăzi tonul şi timbrul celor doi

diaconi: părintele arhidiacon Mitică Stoica şi diaconul Ioan Urse. Rânduiala este plină de har şi binecuvântare dată de la

Dumnezeu prin mijlocirea PreaSfinţitului Părinte Antim Angelescu, Episcopul Buzăului. Am fost aşezat în faţa Icoanei Mântuitorului Hristos. A urmat rânduiala slujbei, utrenia, în cadrul căreia s-a citit

Sfânta Evanghelie. Cuprinsul, textul acesteia m-a trezit la realitate. Din cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii, am dat titlul

acestui articol, iar pentru mine a fost şi a rămas o învăţătură, un îndemn dat de Mântuitorul Hristos pentru toţi slujitorii

Bisericii. “Zis-a Domnul: Eu sunt uşa; dacă va intră cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.

Furul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug. Eu

sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale.. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile mele şi ele

mă cunosc pe Mine… Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta… ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă

şi un păstor” (Ioan, X. 9 - 16).

ÎNTREZĂRIRI 40

Acesta este textul Sfintei Evanghelii când am fost hirotonit diacon. A două zi, 7 decembrie 1971, am fost

hirotonit preot. În cadrul Sfintei Liturghii s-a citit Evanghelia de la Matei ( V, 14 – 19). “Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteţi lumina lumii”. Nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra

muntelui, nici oamenii nu aprind făclia că să o pună sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă. Tot

aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe

Tatăl nostru cel din ceruri. Să nu socotiţi că am venit să ştie legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”…

Matei cap. V, 14 – 19. Mereu m-am gândit şi m-am întrebat: cum a rânduit Dumnezeu să fiu hirotonit în aceste zile, când se citesc

aceste Sfinte Evanghelii? Am înţeles că pe lângă toate cele învăţate şi citite, acestea erau reamintite de porunci

dumnezeieşti. Aceste îndemnuri biblice trebuie să ne definească clar care este legătură dintre preot şi credincioşi, datoriile faţă

de cei încredinţaţi să-i păstorim, de aici şi expresia: “păstorul cel bun”. Preotul este păstorul sufletesc al credincioşilor săi care are prima datorie de a se îngriji de sufletele lor. Din

această parabolă se vede clar locul pe care îl ocupă păstorul sufletesc în raport cu Dumnezeu şi credincioşii săi. Într-o

parte trebuie o legătură cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, iar pe altă parte o strânsă legătură de apropriere şi dragoste faţă

de credincioşii tăi. Prin legătura cu Dumnezeu primeşti harul dumnezeiesc, pe care îl împărtăşeşti credincioşilor, de a

merge pe calea mântuirii. Iată trei îndatoriri ale păstorului cel bun: de a cunoaşte oile sale, de a le păzi să nu se

rătăcească şi de a le apăra cu preţul sufeltului său. Aşadar, păstorul trebuie să fie: bun, iertător şi milostiv. El trebuie să-

şi cunoască turma, să o iubească şi să o hrănească. Cuprinsul sfintei Evanghelii din ziua hirotoniei ca preot este iarăşi atotcuprinzător: “Voi sunteţi lumina lumii”

(Matei, V. 14). Aceste cuvinte sunt cele mai puternice. Lumina este cea mai necesară vieţii. Omul, animalele, plantele

au nevoie de lumină, fără lumină viaţa se sfârşeşte. Dumnezeu a făcut întâi lumina ( Facere I. 3.). Mântuitorul Hristos a

spus despre sine : “Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umblă în întuneric (Ioan VIII. 12.). Nimeni

dintre pământeni nu a putut spune despre sine aşa ceva. El a venit ca să lumineze lumea cu lumina cunoştinţei de

Dumnezeu. Preotul are misiunea de a-i lumina pe credincioşi, de ale călăuzi viaţa în duhul luminii lui Hristos. Nu numai la Paşti trebuie să spunem :”Veniţi să luaţi lumină”, ci această chemare trebuie să fie permanentă. Ne

sunt folositoare lumina, credinţa, lumina naturală şi lumina spirituală, toate ne vin de la Dumnezeu. Zeci de ani am citit pilde, minuni, învăţături cuprinse în Sfânta Evanghelie, dar aceste două Evanghelii citite la

hirotonia mea că diacon şi preot au rămas întipărite în mintea şi inima mea. Şi… a mai fost ceva: acel legământ sau cum se spunea atunci “declaraţie”, se poate numi mărturisire sau

jurământ că voi lucra pentru mântuirea sufletească a turmei încredinţate, voi avea o viaţă conformă cu învăţăturile sfinte

ale Sfintei Evanghelii, ale sfinţilor Apostoli, ale canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor Părinţi. Aceste momente nu trebuie uitate, iar eu mereu mi le aduc aminte. Au trecut ani, anul acesta se fac 47 de slujire

preoţească şi acum îmi amintesc de acel fior sfânt pe care l-am trăit şi l-am rostit. Acum mă întreb; oare mi-am împlinit acel cuvânt spus de Mântuitorul Hristos de a fi păstorul cel bun şi lumina

lumii? Am respectat acel legământ, acest statut dumnezeiesc al misiunii preoţeşti? Am respectat acele cuvinte spuse:

“Vrednic eşti!” Mi-am făcut datoria de păstor de suflete şi mărturisitor al Evangheliei lui Hristos? Voi răspunde în faţa Dreptului judecător, Dumnezeu, pentru că El le ştie pe toate ce am făcut. Desfăşurarea

activităţii unui preot este foarte grea. Preotul este slujitor al lui Dumnezeu şi al credincioşilor. Preoţia este slujire şi nu

domnie. Buna-cuviinţă, am considerat că este o calitate deosebită pe care e bine să o ai. Buna-cuviinţă faţă de oamenii

din jurul tău. Numele de “părinte” este modul de adresare al credincioşilor, m-am străduit să mi-l însuşesc. Cu smerenie

mărturisesc şi mă rog lui Dumnezeu să mă primească ca pe “păstorul cel bun”; iar pentru credincioşii pe care i-am

păstorit să rămân aşa cum mulţi mărturisesc, “părintele nostru”

DESPRE CULTUL DIVIN PUBLIC

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele

şapte Laude, sfintele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.

Sfânta Liturghie este cea mai de seama sfântă slujbă obştească a Bisericii care se

roagă. Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai

înaltă a trăirii duhovniceşti. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este izvorul tuturor

ÎNTREZĂRIRI 41

darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în

Biserică. Ea este dumnezeiască şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de

arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude.

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii

noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi

totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe

pământ acea Jertfă este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi

mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul

însuşi, de aceea nici nu se numără între cele "şapte laude", care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al

fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască. Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia

şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei.în ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de

cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai mult: îi

aducem Jertfa care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu.

Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-

însa este însuşi Hristos, Arhiereul desăvârşit, "sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind

mai presus decât cerurile" (Evr. 7, 26), şi că darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui

Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai

curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.

Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură

creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor. Intr-însa creştinul găseşte

învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub forma prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a

rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol

şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belsug în rugăciunile şi

cântările din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica rostită de preot.

Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre,

arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi

se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele îl vedem arătat pe

El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare.

Cele şapte Laude sunt slujbe sfinte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără deosebire. Se numesc şapte

Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi preamărim pe Dumnezeu cel în trei ipostaze, la anumite timpuri din zi.

Numele lor sunt: 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu Ceasul întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5.

Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7. Pavecerniţa. Cele şapte Laude îşi au obârşia în Vechiul Testament (I Cron.

16, 28-29; Ps. 118, 62 şi 164). In Noul Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul

Hristos petrecea nopţi întregi în rugăciune (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila lăudau pe Dumnezeu

la miezul nopţii în temniţă (Fapte 16, 25). Cât despre rugăciunea de seară, Vecernia, şi cea de dimineaţa,

Utrenia, sunt mai vechi decât ceasurile, ele fiind legate de jertfele ce se aduceau dimineaţa şi seara la templu

(I Cron. 23, 30;Ies. 29, 39). Sfântul Ambrozie al Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar

Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de Euharistie. Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din

psalmul 118: "De şapte ori în zi Te-am lăudat", a avut înrâurire covârşitoare la închegarea slujbei celor şapte

Laude.

Iată care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude:

1. Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte Laude. Aşezarea ei este sigur întemeiată pe porunca

Mântuitorului: "Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopţii, sau la

cântatul cocoşilor, sau dimineaţa" (Marcu 13, 35). Este întemeiată pe pilda celor zece fecioare, ieşite întru

întâmpinarea mirelui. La miezul nopţii striga un glas: Iată mirele... "drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua,

nici ceasul" (Matei 25, 6-13).

2. Utrenia slujindu-se dimineaţa, este slujba prin care aducem mulţumire Celui ce a adus lumina dreptei

credinţe şi a împrăştiat întunericul înşelăciunii.

3. Ceasul al treilea. In ceasul al treilea S-a pogorat Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

4. Ceasul al şaselea este ora înjumătăţirii zilei şi ne aduce aminte că la această oră a fost răstignit Mântuitorul

Hristos.

ÎNTREZĂRIRI 42

5. Ceasul al nouălea este ora rugăciunii de mulţumire "Celui ce a murit cu trupul pentru noi în ceasul al

nouălea şi, în mâinile Părintelui Său punând sufletul Său, sufletele noastre le-a pus şi cu moartea Sa pe noi ne-

a inviat".

6. Vecernia este slujba de seară. Seara Arhanghelul Gavriil descoperă lui Daniil tainele lui Dumnezeu (Dan. 9,

21); la jertfa de seară David îndreptează ca tămâia rugăciunea lui către Dumnezeu (Ps. 140, 2); seara se arată

îngerul şi vesteşte proorocului Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1,13) şi, în sfârşit, seara a

aşezat Domnul nostru Iisus Hristos Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

7. Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea "de după cină". Pavecerniţa

făcându-se la începutul nopţii, înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru odihna de osteneli şi de aducerea

aminte de moarte.

Când se pregăteşte cineva să se împărtăşească cu Sfânta Împărtăşanie, se cuvine să citească seara, în

ajun, Pavecerniţa mică, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei şi Canonul Sfintei Împărtăşanii.

Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.

Deasemenea de o foarte mare importanţă în săvârşirea cultului divin public sunt cele Şapte Sfinte

Taine ale Bisericii: 1.Sf.Taină a Botezului; 2.Sf.Taină a Mirungerii; 3.Sf.Taină a Împărtăşaniei; 4.Sf.Taină a

Spovedaniei; 5.Sf.Taină a Cununiei; 6.Sf.Taină a Preoţiei; 7.Sf.Taină a Maslului.

Ierurgiile sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în diferite momente şi împrejurări ale vieţii,

precum şi de binecuvântarea şi sfinţirea firii înconjurătoare şi a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

Prin ele puterea sfinţitoare şi înrâurirea curăţitoare a Bisericii se revarsă atât asupra fiinţei omeneşti, cât şi

asupra întregii firi, scoţând-o de sub puterea blestemului şi sfinţind-o. Prin Biserică, adică prin slujitorii ei, se

împărtăşeşte şi firii neînsufleţite, precum şi vietăţilor necuvântătoare, harul dumnezeiesc, în măsura care le

este de trebuinţă.

Ierurgiile sunt tot atât de vechi ca si Biserica. Pe unele din ele le moştenim încă din Legea Veche, ca

de pildă, curăţirea femeii lăuze la 40 de zile după naştere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-a săvârşit

Mântuitorul însuşi (tămăduirea bolnavilor, izgonirea duhurilor necurate, binecuvântarea pruncilor, a pâinii, a

vinului şi a păştilor s.a.); despre cele mai multe ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din primele

veacuri creştine: rugăciunile pentru binecuvântarea şi sfinţirea apei (aghiazma), a untdelemnului şi a fructelor,

sfeştanii pentru ploaie s.a. Pe toate le găsim în aceeaşi carte de slujbă, unde aflăm şi rânduiala Sfintelor Taine,

adică în Evhologhiu sau

Molitfelnic (cartea cu rugăciuni

sau cu molitve). Unele se săvârşesc

în biserică, de pildă: molitva

mamei la 40 de zile după naştere,

sfinţirea vaselor şi a veşmintelor

bisericesti s.a.; altele, în case:

sfeştaniile, ierurgiile în legatură cu

înmormântarea s.a.; iar altele, afară

din case, pe câmp: binecuvântarea

ţarinilor, a holdelor şi a fântânilor

s.a.

Cât priveşte timpul în care

se săvârşesc, unele ierurgii sunt

legate de anumite sărbători sau

date din cursul anului bisericesc,

ca binecuvântarea salciei, la Florii,

şi a ouălor roşii, la Paşti, Aghiasma

Mare, la Bobotează; altele însă nu

sunt legate de nici un soroc

anumit, ci se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se fac de obicei miercurea şi

vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite trebuinţe. Sunt rugăciuni de binecuvântare şi sfinţire a omului în

diferite momente şi împrejurări ale vieţii, precum şi de binecuvântarea şi sfinţirea firii înconjurătoare şi a

diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

ÎNTREZĂRIRI 43

VECHI CONSTRUCŢII PÂRSCOVENE Gh. POSTELNICU

Cunoscută ca DISPENSAR

VETERINAR, clădirea a fost ridicată

în 1931 pentru a folosi Regiunii

Agricole Pârscov, pe un teren de 1800

metri pătraţi cumpărat de Ministerul

Agriculturii şi Domeniilor, la 19 iulie

1926, cu 10 mii de lei, de la Lucia

Ivanovici, din satul Zăpodia, comuna

Trestia. Aceasta îl moştenise de la

Ghicu

Vasilică.

Terenul se

mărginea la

miazănoapte

cu şoseaua Pârscov – Goideşti şi cu Iazul Morilor, la miazăzi cu proprietatea Mariei

I. Manolache, la apus cu Filip Voiculescu şi la răsărit cu proprietatea lui Lambru I.

Ionescu. Dispensarul (Ocol Agricol) a avut întotdeauna medic veterinar. Între1932

şi 1940 a fost N. Dragomir, din Mărunţişu. Din 1957 până în 2000, N. Baiu (1932-

2007), urmat de Stelian Chiparu (n. 1950). În anul 2017, clădirea a fost renovată de

Primăria Pârscov.

CASA BASILESCU a fost construită de Nicolae Basilescu (1874-1944) în 1914, după căsătoria cu

Maria Samoilă (Samoilescu), din Pogoanele. Nicolae Basilescu era fiul lui Vasile Ioan (n. 1838), fratele mai

mare al Sultanei (1850-1911),

devenită Voiculescu, mama

cunoscutului medic şi scriitor.

Primarul Basilescu (1912-1918) a

construit şi moara de peste drum,

aflată pe iaz, sfinţită în 1917 de

preotul Vergu Mănăilă, ca şi alte

afaceri industriale (boiangerie,

piuă, gater, darac de lână, încă o

moară la vărsarea iazului în râul

Buzău). După naţionalizarea acestor proprietăţi şi risipirea

familiei Basilescu (Maria, Otilia-Mara, Ovidiu-Octavian,

Laurenţia-Victoria), în Casa Basilescu au locuit diverşi

chiriaşi sau a folosit ca sediu al Dispensarului Uman şi al

Farmaciei, al Districtului de drumuri şi poduri, al

Jandarmeriei. În 1995 a fost redată vechilor proprietari

care au vândut-o Prefecturii Buzău. În 2014 a fost

renovată de Primăria Pârscov.

S. Chiparu

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

http://intrezaririrevista.wordpress.com

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

NOU

ÎN CURÂND

Gheorghe POSTELNICU

„Vechi case pârscovene”