Liceul Pedagogic „C. D. Loga”–Caransebeş

Revistă şcolară

Nr. 11, anul V, Iarna 2013

I

N

S

T

A

N

T

A

N

E

E

Editura Neutrino

Publicaţie editată de

LICEUL PEDAGOGIC „C. D. LOGA”

CARANSEBEŞ

Str. C.D.Loga, nr. 16

325400, jud. Caraş-Severin

Tel./fax 0255-514604

E-mail: licloga@yahoo.com

Mulţumim pentru apariţia acestui număr:

Director liceu:

Prof. GABRIELA PFEIFER

Director adjunct:

Prof. ANA PAICA

REDACTOR:

Prof. SORINA JURJ

COLECTIVUL DE REDACȚIE:

Prof. CORNELIA GRECU

Prof. GEORGIANA PAICA

Responsabil limba germană:

Prof. HELGA URBAN

Responsabil limba engleză:

Prof. ISABELLA GHERA

Elevii:

BUZESCU MĂLINA

BALINT LIDIA

CARDAȘ RĂDUȚA DAN

GHERGA RALUCA

PASCOTĂ ANDREEA

BENEC ILEANA

BALINT ALINA

VLĂDULESCU NICOLETA

MUGUR CRISTINA

URECHEATU BLANCA

TIMOTEI LALA

GEORGIANA POPOVICI

TEHNOREDACTOR: Prof. NUŢU JURJ

INSTANTANEE

1

Cerul alb s-a deschis,

zâmbește larg și împrăștie

spre pământ o sumedenie de

fluturi albi de zăpadă, mici și

gingași. Se rotesc în aer ca

niște ființe vesele și sclipesc

în razele soarelui ca niște

steluțe de argint. Sunt atât de

mulți încât seamănă cu un roi

de albine albe jucăușe, care

au împânzit văzduhul. Unii

sunt mici de tot, iar alții mai

mari, dar cu toții sunt pufoși

și mai ușori decât aerul. Cei

mai harnici dintre fulgii de

zăpadă prind câte o răsuflare

de vânt, se cațără pe ea și se

lasă purtați spre depărtări.

Urcă și coboară fără să opună

vreo rezistență capriciilor

vântului. Ploaia de fulgi albi

continuă tot mai puternic,

încât spațiul pare mai strâmt.

Armata de fulgi de nea se îndreaptă ca o avalanșă spre pământ și nu-i trebuie mult timp să o

stăpânească pe deplin. Primii fulgi albi, ajunși pe solul înghețat, își dau mâna și încep să țeasă pânza

argintie și pufoasă a stratului de zăpadă. Iarna își îndreaptă apoi privirea spre acoperișurile caselor și

aruncă asupra lor pânza albă subțire formată din mii de fire de fulgi de zăpada. Culoare maronie a

șindrilelor se preschimbă încetul cu încetul în alb. La fel se întâmplă și cu copacii. Crengile acestora

albesc, întocmai ca pletele unui bâtrân apăsat de ani

mulți.

După un mic moment de respiro, în care fulgii

de zăpadă s-au rărit, ninsoare își revine, semn că încă

nu dorește să plece. Un nou val de fulgi de nea, de

data asta mai mari, se îngrămădesc în văzduhul

înghețat. Vântul s-a apropit, astfel că nimic nu-i mai

grăbește spre pâmânt. Plutesc în liniștea albă a iernii,

după care se așează tăcuți peste covorul de nea deja

format. Atmosfera generală este una de basm. Ninge

atât de frumos încât s-ar putea spune că realitatea a

devenit o poveste de iarnă minunată. Ninge, ninge fără

oprire, ca-n poveste!

RALUCA GHERGA, VI G

INSTANTANEE

2

Joc un joc ,

Dar cine rămâne la mijloc?

Aparent suntem mici și suciți,

Slabi la toate și

Deștepți cât se poate .

Însă ne pricepem la ceva ,

Implică imaginația.

Dorim să reușim,

Undeva sus să isprăvim

Visul nostru pistruiat.

Într-un mod adeverim,

Că există-acel regat,

Unde noi vom stăpânii

Pe tronul de diamant

Al viselor de copii.

ILEANA BENEC, VII G

REMEMBER

Senin...

Un zâmbet dulce, un înger.

Mă inundă sentimentul

de fericire...

de iubire...

de melancolie.

Amintiri...

Cu imagine de copil - fericit.

În braţele care oferă

ocrotire...

protecţie...

alint...

BLANCA URECHETU, VII G

INSTANTANEE

3

Noian de stele...

Îmi împletesc la nesfârşit

visele mele.

Amintire - copilărie...

Sculptate în suflet - pe vecie.

Imagine - copil...

Te înconjori cu mii

de jucării.

Miros de lămâiță,

Mângâiere blândă-mamă.

BLANCA URECHEATU, VII G

Jucării și pliculețe,

Câte vise îndrăznețe!

Am vrut neîncetat

Timpul să-l opresc,

Printre cioburi de curcubeu.

Să mă regăsesc.

Dar vântul zboară,

Zilele trec,

Suflând aromă de uitare

Peste lumea de copil-mare.

Visam un univers colorat,

Clădind o lume nouă,

Un nou motiv de desfătat,

Sau o șansă, două.

ILEANA BENEC, VII G

INSTANTANEE

4

AMINTIRI....

E uşor să plângi,

Când sufletul ți-l frângi!

E greu să uiţi clipele,

Ce-ţi păstrează amintirile!

Nu vărsa lacrimi fierbinti,

Călătorind prin suferinţi!

Nu lăsa să se şteargă

amintirea,

Căci pierzi şi bucuria!

ALINA BALINT, VII G

IARNA-DESTINAȚIE FINALĂ

Haide! Ia-ţi haina cea groasă,

Că bruma a-nceput să cadă

Şi acoperă-ţi privirea,

Ca iarna grea să nu o vadă!

Haide! Ia-ţi eşarfa veche,

Acoperă-ţi şi chipul bine

Ca să nu te vadă vara,

Să nu treacă pe lângă tine!

Dacă trece şi te simte

Că tu miroşi a praf de moarte,

Te va judeca prea aspru

Sau te va exila în noapte.

Haide! Ia-ţi toamna de mână,

Plecaţi spre valea îngheţată,

Şi să nu mai afle nimeni

Că nu vă-ntoarceţi niciodată!

Dar toamna ta te vinde trist,

Şi chiar dacă nu vrei să ningă,

Asta-i cea din urmă iarnă,

Prin fulgi treptat o să te-nvingă!

Când tu cazi cu tot cu toamnă,

Priveşte-n jur ce viscol vine!

Acum tu eşti doar un copac,

Şi uite ninge peste tine!

DAN LAURENȚIU, VIII C

INSTANTANEE

5

Lectura, o călătorie interioară!

Copilărie,

adolescenţă, maturitate –

etape ale vieţii. Toţi am

citit, citim sau vom citi o

carte. O carte ? Ce este o

carte? Necunoscut drum al

gândurilor, o pasăre în zbor

spre cerul înalt, adâncă,

asemeni minţii unui om şi

nepărunsă ca o taină. O

deschizi şi vezi şiruri

ordonate de cuvinte, chei

ale memoriei, chei ale

vieţii aşternute pe soclul

nemuririi.

„O carte e o voce

vie şi un spirit care umblă

pe faţa pământului.

Continuă să fie gândirea

vie a unei persoane

despărţite de noi în spaţiu

şi în timp. Oamenii trec,

monumentele se sfarmă în

pulbere. Ceea ce rămâne şi

supravieţuieşte este gândul

uman. Ce e Platon? Fu

absorbit de pulbere de mai

bine de două mii de ani,

dar gândurile lui mai supravieţuiesc încă...”(Samuel Smiles).

Lectura ar trebui să constituie astăzi chintesenţa existenţei. Este calea spre împlinirea

cunoaşterii, iar cunoaşterea este progresul. Omenirea a descoperit scrierea, a creat litera, tocmai

pentru a putea conserva şi transmite ideile, ştiinţa, poezia, dăruind urmaşilor uimitoarele comori ale

câtorva milenii de scris şi de carte. Civilizaţia s-a făurit dintr-o sumă de cunoştinţe asimilate de

înnaintaşi, acumulate şi transmise în şi din cărţi, ca un tezaur care trebuie păzit şi sporit.

Cuvântul scris a devenit fântâna cu apă vie din care călătorii acestei lumi sorb stropi de

linişte sau nelinişte, certitudini sau incertitudini, personalitate şi stil.

Lectura este astfel, legătura noastră cu strămoşii, dar şi forma pe care o îmbracă spiritul,

modul de a căuta şi de a regăsi pulsul interior al fiecăruia dintre noi.

NICOLETA VLĂDULESCU, X Științe

INSTANTANEE

6

Joc

Uite, ploaia coase

Cerul de pământ

Cu fir de mătase

Răsucit de vânt.

Uite, iarba ţese

Pământul de nori.

M-am gândit adese-

Ori, adeseori:

De la voi se vede

Iarba ca o ploaie

Care curge verde

Peste cer şi-l moaie,

Iar ploaia o fi

Pe-a norilor cale

O iarbă mai gri

Sub tălpile tale.

Hai să facem schimb,

Să vezi şi tu cum e -

Tu îmi dai un nimb,

Eu îţi dau un nume;

Iar dacă ne-ntreabă

Care-or fi din două -

Ploaia-n nori e iarbă,

Iarba-n ceruri plouă;

De ne ispiteşte

Care-i adevărul -

Ploaia-n nouri creşte,

Iarba spală cerul.

ANA BLANDIANA

INSTANTANEE

7

Rugă

Ajută-mă să plâng şi să mă rog,

Să îmi privesc destinul inorog

Cu steaua-n frunte răsucită corn

Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;

Ajută-mă să plâng şi să îndur

Dispreţul laudei ce creşte-n jur

În ochii lacomi, fără de noroc;

Ajută-mă să plâng şi să mă rog,

Ajută-mă să blestem şi să plâng

Lumea supusă ochiului meu stâng,

Ajută-mă să plâng şi să accept

Lumea ascunsă ochiului meu drept;

Ajută-mă să plâng şi să suport

Catapeteasma ochiului tău mort

Şi nemaidesluşitul paradis

Strivit în ochiul tău închis.

MĂRTURISIRI

Am avut noroc să mă îndrăgostesc de soțul meu din prima clipă

Am avut noroc să ne îndrăgostim unul de altul chiar din prima clipă. Soţul meu m-a cerut de

soţie după o oră de când am făcut cunoştinţă. În prima clipă mi-a făcut o impresie foarte proastă.

M-am gândit ce neserios este. Nici nu mă vede bine şi mă cere în căsătorie. Grecii antici aveau un

mit despre sufletele care se caută între ele şi descoperă fericirea atunci când cele două bucăţi care

au fost despărţite cândva la facerea lumii reuşesc să se găsească, a povestit Ana Blandiana.

Pe numele ei real, Otilia Valeria Coman, faimoasa scriitoare şi luptătoare pentru drepturile

omului, cunoscută pentru disidenţa făcută înainte de revoluţie, a acceptat o invitație mai puţin

obişnuită: aceea de a acorda un interviu micului reporter Miruna de la Jurnalul pentru copii,

emisiunea de weekend, de pe Digi24. Pe 25 martie, Ana Blandiana va împlini 72 de ani. Poeta a

debutat literar în 1959, la 17 ani, în aceeaşi perioadă cunoscându-l şi pe cel care avea să-i devină

soţ, din 1960, scriitorul Romulus Rusan.

Printre lucrurile pe care Blandiana le va dezvălui în acest interviu este și povestea

pseudonimului ei. Pseudonim în limba greacă înseamnă nume fals, deci un nume care a fost

inventat şi nu este adevăratul tău nume. Există foarte mulţi actori şi scriitori care îşi iau un alt

nume. În ceea ce mă priveşte, nu am avut de ales, în sensul că, tatăl meu era închis, era deţinut

politic şi nu aş fi putut publica cu numele meu. Atunci am trimis la o revistă două poezii semnate

Ana Blandiana. Blandiana era satul mamei şi Ana este rima la Blandiana. M-am jucat, inventând

un nume foarte sonor.

Redacția

INSTANTANEE

8

Radu Gyr – „Apostolul poet al închisorilor româneşti”

Când noaptea mă prindea de caraulă,

Însângerat de-al dorurilor șir,

Iisus venea la mine în celulă,

Adus de mucenicul Radu Gyr.

„Dacă Iisus a spus că oricine întoarce

pe cineva în numele Lui de pe o cale greşită,

Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu

Gyr care a scos atâtea suflete din disperare? De

câte ori trebuie să se numească Apostol numai

pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n”

număr („n” înseamnă infinitul în fond, un

număr de necuprins cu imaginația). Un număr

de necuprins de deținuți au aflat în poezia

„Iisus în celulă” posibilitatea de a-şi găsi în

palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este

acesta?”(Aspazia Oțel Petrescu).

Copilăria

Radu Gyr, pe adevăratul său nume,

Radu Ştefan Demetrescu, s-a născut la 2 martie

1905, la poalele Gruiului din Câmpulung

Muscel, de unde şi pseudonimul literar Gyr,

prin derivație. Aceasta s-a făcut astfel: „g”-ul a

rămas la început, „r”-ul s-a dus la sfârşit, iar

„y”-ul este de fapt un semn care reprezintă contopirea „i”-ului cu „u”-ul, formând acest diftong ce

se pronunță „gir”.

Radu Gyr descinde dintr-o familie de intelectuali, fiind fiu al renumitul actor Ştefan Coco

Demitrescu şi al Eugeniei Gherghel, muziciană provenită dintr-o veche familie botăşăneană, cu

origini germane. La vârsta de 3 ani Radu se va muta împreună cu părinții săi în oraşul Craiova, unde

tatăl său lucra la Teatrul Național al oraşului. Micul Radu primeşte o aleasă educație culturală,

însuşindu-şi cultura germană de la mama sa, cât şi talentul muzical. Despre mama sa, Radu Gyr

consemna în memoriile sale: „inteligentă, spirituală şi îndrăgostită de tot ce este artă, mama a fost

cel mai bun sfetnic al artei tatălui meu, repetând cu el acasă rolurile lui, sugerându-i tonul şi

gesturile personajelor pe care urma să le interpreteze pe scenă. În acelaşi timp, ea mi-a trezit şi

stimulat dragostea pentru poveşti şi poezie”. Crescând în şoaptele basmelor mamei şi dinamismul

pieselor de teatru ale tatălui, micul Radu îşi formează propriul orizont literar, din care începe să

compună, oferind celor dragi câte o mică epigramă. Începe să scrie versuri la vârsta de 10 ani,

dedicând profesorilor săi epigrame. Copilăria sa, Gyr şi-o descrie astfel: „Am fost un copil blând şi

iubitor, deloc zburdalnic, puțin cam încăpățânat, timid şi dispus către visătorie. Temperamentul

meu, dovedindu-se integral mai târziu, a păstrat din trăsăturile sufleteşti ale copilului de odinioară

sfiiciunea şi înclinația spre reverie”.

La vârsta de 14 ani compune un poem istoric, intitulat „În munți”, care s-a şi pus în scenă,

fiind jucat la 7 iunie 1919, pe scena Teatrului Național din Craiova. Urmează cursurile liceului

Carol I pe care le parcurge cu sârguință. În această perioadă, în sufletul poetului încep să se nască

INSTANTANEE

9

sentimente puternic naționaliste alimentate de idealul proaspăt realizat al Unirii tuturor românilor.

Atât de mult suferea pentru țara sa încât în toamna anului 1916, când Ardealul era zguduit de

invazia trupelor germano-austriece, Radu, un copil pe atunci, se oferă voluntar ca cercetaş

brancardier pe una din ambulanțele trase de cai, lângă trupele române de la Târgu Jiu. „Zăvoiul

Jiului, îşi aminteşte poetul, era plin de cadavre şi răniți, militari şi civili, iar albele râurilor se

învolburau de sânge şi resturi de furgoane şi echipamente”. Martor al atâtor scene dramatice, cu

inima aprinsă de un elan patriotic, tânărul Radu îşi cultivă de pe acum simțul jertfei şi al onoarei

care l-au însoțit până la sfârşitul vieții.

Bursier al liceului şi fruntaş

al clasei sale, Radu Gyr colaborează

la mai multe reviste literare locale,

ataşându-se mai mult revistei

craiovene „Năzuinți”, condusă de

poeta Elena Farago pentru care va

nutri sentimente nobile şi aleasă

prețuire. Sub îndrumarea pedagogică

a acesteia, Radu Gyr debutează cu

primul volum de poezii, intitulat

„Linişti de schituri”, odată cu

absolvirea Liceului Carol I.

Debuturi literare În 1924 se înscrie la

Facultatea de Litere şi Filosofie din

Bucureşti. Printre erudiții pedagogi,

Radu Gyr îl cunoaşte pe profesorul

Densuşeanu, la catedra de filologie

romanică. Era atras de eleganța frazei,

frumusețea expunerii ilustrului

profesor. Un alt profesor care i-a

rămas plăcut în amintiri a fost

bizantinologul Demostene Russo, ce

i-a trezit interesul față de cultura

bizantină. De asemenea, N. Cartojan

rămâne în imaginea poetului

profesorul universal desăvârşit al

studentului de odinioară, care i-a fost

şi îndrumător de licență. Încheie facultatea cu o valoroasă teză de licență „Cronicarul Ion Neculce şi

influența operei lui asupra literaturii noastre culte”, lucrare foarte apreciată de profesorul N.

Cartojan. „Ispita” poetului era alta decât istoria literaturii, aşa cum însuşi mărturiseşte, şi anume

estetica literară şi literatura universală, domeniu în care îşi va desăvârşi studiul, ulterior ocupând

Catedra de critică şi de estetică literară. Filosofia a fost iarăşi un capitol atrăgător în tinerețea

poetului alături de profesori de renume precum P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Tudor Vianu

şi Nae Ionescu. Profesorul şi prietenul cel mai bun avea să-i fie „blândul şi atât de nedreptățitul”

Mihail Dragomirescu, profesor la Catedra de estetică literară. „Zâmbetul său candid, bunătatea lui

fără margini, mă dezarmau. Zi de zi, îl iubeam şi-l prețuiam tot mai mult”.

Alte personalități literare cu care Radu Gyr a închegat o strânsă prietenie au fost: Ion Pillat

şi Al. Lascarov-Moldovanu. Ion Pillat a fost printre puținii care a avut curajul să-i recunoască lui

Gyr valoarea incontestabilă a operei sale. În acest sens, poetul consemnează: „Incendiile şi

inundațiile care mi-au pustiit biblioteca, au mistuit şi cărțile lui Ion Pillat cu dedicații mărturisind,

INSTANTANEE

10

încă o dată prietenia şi prețuirea ce mi le purta minunatul om şi fecundul poet. Amintirea sa e nu

numai o crizantemă neveştejită de vreme, dar şi o înmiresmată consolare pentru sufletul meu rănit

de răutatea actualilor colegi”.

În 1925 Societatea Scriitorilor Români îi oferă „premiul sonetului”; Mihail Dragomirescu

îi oferă Premiul Scriitorilor tineri. Alături de alți colaboratori încearcă să tipărească o nouă revistă,

Viața literară, dar este repede oprimată de către uneltitori.

În 1927 se căsătoreşte cu frumoasa Flora, o tânără cu năzuinți spirituale înalte, ce avea să îi

fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfârşitul vieții, alături de singura lor fiică, Simona

Luminița, care la rându-i avea să îi lumineze tunelul întunecat de-a lungul tuturor fenomenalelor

încercări prin care a trecut poetul şi martirul Radu Gyr.

Tinerețe sacrificată unor idealuri naționale şi spirituale După absolvirea cursurilor universitare, Radu Gyr a devenit mai întâi asistentul

profesorului şi criticului Mihail Dragomirescu la Catedra de Critică şi estetică literară, urmându-i

apoi la această catedră în calitate de conferențiar. Viziunea estetică îi conferă autorului observarea

realității sociale, politice şi culturale din țară şi din Europa.

În perioada 1930-1933 avea să ia contact direct cu suferințele românilor, care reuşeau cu

greu şi sudoare să îşi mențină integritatea națională şi economică. O țară împrejmuită de inamici şi

câini străini asmuțiți asupra frumuseții şi bogățiilor acestei țări „pe de o parte pericolul roşu

bolşevic, iar pe de altă parte pericolul nazist, cu o largă susținere a altor nații străine ce râvneau la

bunurile noastre strămoşeşti. Starea națiunii era periclitată de oameni aflați în funcții politice şi

culturale compromişi şi gata oricând să vândă jertfa şi sângele înaintaşilor noştri pe nimic. Atât

Radu Gyr, cât şi alte elite politice şi culturale ale vremii, încercau să răspundă nevoilor acestui

neam şi să îşi coalizeze forțele spre a stăvili vicleana lucrare a inamicului. Singura mişcare şi

orientare politică din acea vreme, axată pe direcția reînvierii spirituale a neamului românesc,

formării unei societăți incoruptibile, capabilă de jertfă şi sacrificiu „nu era alta decât Mişcarea

Legionară. Radu Gyr ia contact cu tinerii Gărzii de Fier şi este profund marcat de covârşitoare

personalitate a Căpitanului Mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. La această Mişcare au aderat sau

simpatizat şi colaborat, aproape toată elita necompromisă a vremii: Mircea Vulcănescu, Nichifor

Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuțea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Vasile Băncilă,

Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Ernest Bernea, Valeriu Cârdu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail

Manoilescu, Simion Mehedinți, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulți alții.

Mişcarea acestor tineri cu fruntea sus nu a fost nici pe departe politică, nici pe departe

criminală. Necompromiterea şi curăția acestei mişcări avea însă să atragă zavistia şi ura celorlalți

„frați români” sau mai puțin români, care împărtăşeau linia corectitudinii politice a compromisurilor

şi care se temeau de imensa popularitate a Gărzii de Fier. Aceştia, având puterea în mână, au făcut

tot posibilul să compromită imaginea acestor personaje martirice ce se conturau, implicând în

Mişcare spioni infiltrați care au înscenat fel şi fel de manevre, unele sângeroase, puse pe seama

întregii mişcări. Referitor la acest aspect redăm doar un fragment sugestiv, referitor la asasinarea lui

Iorga, relatat de poetul Radu Gyr: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violență,

unele ranchiune politice autohtone neîndreptățind, în niciun caz, o asemenea cruzime. Am

nestrămutata convingere că cutremurătoarea ucidere a inegalabilului erudit a fost opera minții

Gestapo -ului german, îmbrăcată în mănuşa verde”.

Radu Gyr, asemenea altor camarazi ai săi, nu face altceva decât să scrie şi să activeze la

formarea şi educarea culturală a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi

patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului față de înaintașii acestui neam.

Colaborează la revista Universul literar şi apoi la alte reviste literare de formație naționalistă

(Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană,

precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studențesc); tot de la Radu Gyr ne-au rămas

traduceri din Goethe, Verlaine, Baudelaire, recenzii şi eseuri literare precum şi studii critice. A fost

premiat de Editura Soccec, de Societatea scriitorilor Romani în două rânduri şi de Academia

INSTANTANEE

11

Română pentru următoarele volume de poezii: Plânge Strâmbă-Lemne, 1927; Cerbul de lumină,

1928; Stele pentru leagăn, 1936; Cununi uscate, 1938, Corabia cu tufănici (1939) şi multe volume

de poezii pentru copii.

Pentru tăria crezului său înalt, pe care îl îmbrățişa cu fapta şi cu cuvântul, Radu Gyr devine

membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Iată cum se

autocaracterizează poetul în această perioadă: „Sociabil, prietenos, exuberant, capabil de o

generoasă afecțiune, sincer şi corect, just în polemicile literare, din anii tinereții, m-am arătat

necruțător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar

luptând în scris, cu loialitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate

sau un căluş în gură, împiedecat de a-mi răspunde prin presă. Disprețuind infamia şi ipocrizia,

egoismul şi avariția, pedant cu mine însumi, am renunțat, după ce am trecut de 50 de ani, la unele

tendințe spre sarcasm şi ironie muşcătoare, socotindu-le ofensatoare pentru alții şi negative pentru

mine.

Iubirii mele pentru familie i s-a alăturat, încă de la vârsta de 10 ani, nestrămutata dragoste

de țară, un patriotism fierbinte, declanşat de agitata perioadă a neutralității româneşti din primul

război mondial”.

(Articol apărut în revista ATITUDINI, 29 aprilie 2012)

O, brad frumos...

O, brad frumos, ce sfânt păreai

în altă sărbătoare.

Mă văd copil cu păr bălai

și ochii de cicoare.

Revăd un scump și drag cămin

și chipul mamei sfinte,

imagini de Crăciun senin

mi-apar și azi în minte.

Un brad cu daruri și lumini

în amintiri s-arată.

În vis zâmbește ca un crin

copilul de-altădată.

Întregul cer era deschis

deasupra frunții mele.

Azi strâng doar pulbere de vis

și numai scrum din stele.

Copil bălai, Crăciun și brad

s-au stins în alte zile.

Azi, numai lacrimi cad

pe-ngălbenite file ...

Azi nu mai vine Moș Crăciun

cu barba-i jucaușe,

ci doar tristețile mi-adun

să-mi plângă lângă ușe...

În bezna temniței mă frâng

sub grele lespezi mute,

și-mpovărat de doruri plâng

pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt

se cerne prin zăbrele

și-mi pare temnița mormânt

al tinereții mele.

INSTANTANEE

12

Das Deutsche Sprachdiplom der

Kultusministerkonferenz Das Deutsche Sprachdiplom (DSD)

der Kultusministerkonferenz (KMK) kann von Schülern im

Ausland als Nachweis deutscher Sprachkenntnisse erworben

werden.

Das DSD für das Niveau B2/ C1 wird in der zwölften

Klassen auch im Pädagogischen Lyzeum „C. D.Loga“ in Caransebeş durchgeführt und gilt laut

Sammelbeschluss der Hochschulrektorenkonferenz als Nachweis der für ein Hochschulstudium in der

Bundesrepublik Deutschland erforderlichen Deutschkenntnisse.

Insgesamt werden dabei folgende vier Fertigkeiten abgeprüft: Hörverstehen, Leseverstehen,

Schriftliche Kommunikation und Mündliche Kommunikation. Innerhalb der mündlichen Prüfung müssen die

Kandidaten/innen eine Projektmappe erarbeiten und zu dem recherchierten Thema eine Präsentation

vorstellen. Die Prüfungen werden von der Zentralstelle für das Auslandsschulwesen (ZfA) in Köln erstellt.

Hier findet auch die Auswertung der Ergebnisse statt. Für die Durchführung sind die Schulen verantwortlich.

In diesem Schuljahr 2012/2013 haben folgende Schüler der 12 Filologie an der DSD – Prüfung

teilgenommen: Arnăut David, Ghimboaşă Izabela, Iordache Amalia, Opruţi Arabella, Pătcaş Andreea,

Turnea Lavinia, Vîlceanu Mădălina.

Betreuende Lehrerin: Helga Bireescu

Armut in Deutschland und Rumänien

Ich habe dieses Thema gewählt, weil ich glaube, dass es sehr wichtig zu wissen ist, dass Deutschland

auch von unten gestartet ist.

Dieser Aspekt ist sehr wichtig, weil alle sagen, dass Rumänien in Armut lebt…aber Deutschland hat

auch seine Probleme.

Ich möchte herausfinden, wo der Unterschied zwischen Deutschland und Rumänien liegt, warum

Deutschand mehr als Rumänien geschafft hat. Wir sind alle Menschen, aber trotzdem ist für uns Rumäner,

die Armut etwas was uns charakterisiert. Es ist wahr, unser Land ist arm, nach so vielen Jahren

Kommunismus, aber die Einwohner sind sehr fleißig und können einfach aus dieser Armut nicht raus. Was

eigentlich ungerecht ist, denn überall in Europa und sogar auf der ganzen Welt, werden durch Medien, nur

die negativen Aspekte gezeigt. Das heißt Straßenkinder, Straßenhunde, Waisenkinder, alles insgesamt macht

überall ein falsches Bild von Rumänien.

Man sagt: „der arme Mensch muss leiden” , und so ist es auch in unserem Land. Es gibt Leute, die

vielleicht Tag und Nacht arbeiten und trotzdem aus ihrer Armut nicht raus können, im Gegenteil, die

Schulden werden immer größer und das Leben immer schwerer. Ich möchte herausfinden wieso, manche

Menschen nur an die Armut denken, wenn sie sich über unser Land äußern.

Arabella Opruţi, XII FILO

Straßenkinder

Ein Leben ohne Adresse und fast ohne Besitz. Essen klauen, wenn der Hunger zu sehr quält.

Drogen nehmen oder Alkohol trinken, wenn es nicht mehr geht. Fast täglich einen neuen Platz zum Schlafen

suchen, häufig draußen, auch wenn es regnet oder kalt ist.

Die Straßenkinder in Rumänien sind mehrere Generationen verstoßener Kinder, Waisenkinder oder

Ausreiser im Alter von 3 bis 17 Jahre. Diese Kinder leben teilweise auch in größeren Gruppen auf den

INSTANTANEE

13

Straßen und in den Kanalisationen zahlreicher Städte des Landes.

Es gibt nur einige wenige Straßenkinder, die es geschafft

haben,dem Elend zu entkommen. Die meisten leben auf der Straße

und haben nichts. Kein Essen, kein festes Zuhause, keine Familie,

keine Perspektive. Kriminalität und Drogen bestimmen ihren

Altag. Mit Hilfe von Aurolac, einer chemischen Flüssigkeit, die in

Plastiktüten gefüllt und eingeatmet wird, versuchen sie sich

verzweifelt dem Elend zu entziehen.

Wie in anderen Ländern, so ist auch in Deutschland das

Thema „Straßenkinder“ aktuell. Was das Alter der Betroffenen

angeht, so stoßt man auf deutschen Straßen auf Jugendliche, kaum

aber auf Kinder unter 14 Jahren. Bei ihnen handelt es sich meist

um Ausreiser, die kurzfristig von zu Hause oder aus einer

Einrichtung weggelaufen sind.

Bevor Jugendliche ihre Familie verlassen und sich auf die

Straßen wagen, müssen sie zu Hause äußerst belastende Situationen

ertragen.

Lavinia Turnea, XII FILO

Alte Menschen

Ich habe das Thema “ Alte Menschen „ gewählt,

weil ich die Alten liebe und weil ich glaube, dass sie ein

bessers Leben verdienen.

Wenn ich alte Menschen sehe denke ich immer an

meinen Großeltern und möchte ihnen allen helfen.

Von den Alten lernen wir Dinge, die in unserem

Leben maßgebend sind. Wir lernen wie wir im Leben

zurechtkommen sollen, wie wir unsere Schwierigkeiten

bewältigen sollen , wie wir im Leben besser, freundlicher

und klüger sein sollen, denn im Alter liegt die Weisheit.

Außerdem müsste der Staat mehr für die Alten

des Landes tun . Erstens sollte man ihnen die verdienten

Renten zahlen , damit sie sich die Arzneimittel und alles

was für ihre Verpflegung (Gesundheit) unentbehrlich ist,

leisten können .

Bis dahin müssen wir ihnen helfen soviel wir

können, wenigstens mit einem freundlichen Lächeln oder

mit ein bisschen Zeit in der wir ihnen zuhören, denn sie

sind nicht anspruchsvoll und sind mit sehr wenig

Aufmerksamkeit zufrieden.

Diese wertlosen Dinge sind für sie sehr wichtig.

Mădălina Vîlceanu, XII FILO

Entwicklungshilfe

Ich habe dieses Thema gewählt, weil sich die Entwicklungshilfe in der Aktivität politischer

Institutionen und der Zivilgesellschaft reflektiert. Die Führung der beiden muss aber durch ein starkes,

kohärentes und verantwortungvolles Handeln geprägt sein. Heutzutage benötigen viele Länder Hilfe. In

diesen Ländern gibt es viele Menschen, welche unter sehr schlechten Bedingungen leben. Einige haben

nicht einmal ein Dach über dem Kopf oder leben in Lehmhäuser ohne Wärme und normale

Lebensbedingungen, die sie benötigen, um ein gewöhnliches Leben zu führen.

INSTANTANEE

14

Durch die Jugendgruppe der katholischen Kirche, bei der ich Mitglied bin, habe ich mich für diese

Menschen eingesetzt . Ich habe ihnen geholfen, weil ich mich in ihre Lage hineinversetzen konnte und

erkannte, dass sie Hilfe benötigen. Jede Aktion bei der ich mitgemacht habe, gab mir ein gutes Gefühl, dass

ich diesen Menschen eine kleine Freude bereiten konnte.

Nicht nur die Bibel fordert uns Menschen auf, sich untereinander zu helfen, sondern auch bekannte

Schriftsteller, wie Theodor Fontane haben über gegenseitige Hilfe gesprochen: „Man muss sich

untereinander helfen, das ist eigentlich das Beste. Sich helfen und unterstützen und vor allem nachsichtig

sein und sich in das Recht des andern einleben.“

Amalia Iordache, XII FILO

Geschichte der Mode

Mode ist auch eine Kunst, wie Malerei, Musik und

Literatur, sie verbindet Tradition mit Innovation,

Klassizismus und Moderne, die man von den Vorfahren

erbte und in unserer Zeit veränderte .

Mode bedeutet häufige Änderungen in der

Umgebung, Tanz, Musik, Literatur und hängt von der

Entwicklung der Gesellschaft ab.(z. B. Ist das Handküssen

bei den Frauen heute als altmodisch betrachtet). Außerdem

ist Mode als eine Sucht zu betrachten, eine Sucht die uns

hilft den Augenblick zu leben und zu genießen. Mode ist,

was aus der Mode kommt(Jean Cocteau). Oder anders

gesagt, was heute als neu und modisch scheint, wird

nachdem die Zeit vergeht, gewöhnlich, und veraltet. Mode

bedeutet das ständige Auffrischen.

Mensch und Kleidung gehören schon sehr lange

zusammen. Kleidung schützt vor Kälte, Hitze,

Verletzungen und verhüllt die Schamteile. Die erste

Kleidung der Menschheit bestand wohl aus dem Fell erlegter Tiere und pflanzlichen Fasern, die der Mensch

sehr bald zu bearbeiten begann. Er begann Kleidung herzustellen, in verschiedenen Formen, Farben und

Mustern.

Mode entwickelt sich in jedem Zeitpunkt. Die Geschichte der Mode ist daher weitläufig. Die Mode

von heute sieht einfach ganz anders aus. Die einzige Gemeinsamkeit ist, dass Frauen sowohl früher als auch

heute gerne Kleider tragen. Obwohl die Anzahl mittlerweile schon geringer ist, ist die Frau immer gerne in

einem Kleid zu sehen.

Izabela Ghimboaşă, XII FILO

Mode der heutigen Jugend

Wenn sich die Vertreter zweier Generationen treffen,

erinnern sie sich an ihre Jugendzeit mit den Wörtern : „Als

wir jung waren...“. Dieses beweist, dass sich die Jugendmode

verändert hat und sich ständig erneuert.\

Die Mode (Das Aussehen, die Kleider, die Schuhe,

die Haare, das Make-up) spielt im Leben der jungen

INSTANTANEE

15

Menschen eine große Rolle. Es ist von Bedeutung, ob Jugendliche nach der letzte Mode gekleidet sind, ob

ihnen das Kleid oder die Hose passen, ob sie das Neueste haben. Nicht immer stimmt der Spruch „Kleider

machen Leute“. Das Äußere ist nicht das Wichtigste im Leben, eine entscheidende Rolle die den Menschen,

als, Mensch kennzeichnet, tragen die inneren Werte.

Jedoch suchen in unserer Zeit junge Menschen ihre Freude in materiellen Dingen und dieses

beeinträchtigt ernsthaft ihr Verhalten. Was heute out ist, kann morgen schon wieder in sein.

Andreea Pătcaş, XII FILO

Markenkleidung

Markenkleidung sind

Kleider, die von einer bekannten

Firma produziert werden. Die Firma

macht die Kleidung in Länder, die

billige Handarbeit hat. Es werden

spezielle Arbeitsplätze für diese

Arbeiter geschaffen. Wenn die

Kleidung fertig ist, sendet die Firma

die Kleidung an ihre Geschäfte in

ihr Land und in andere Länder.

Wenn Menschen ein Wort

sagen, denken sie nur über einige

Aspekte dieses Wortes. Zum

Beispiel: Ein Mensch sagt einem

anderen, dass er neue Sportschuhe

von der Firma Adidas gekauft hat.

Wenn der Mensch dieses hört, denkt

er an Markenkleidung und dieses

Wort, macht ihn an gute Qualität zu

denken, Qualität , die man mit

einem hohen Preis bezahlen muss.

Markenkleidung ist

qualitative Kleidung, jedoch gibt es

nicht nur Vorteile sondern auch

Nachteile, die man beachten muss.

Markenkleidung ist ein Teil

vom Leben aller Menschen. Alle

wünschen sich gute Kleidung zu haben und zu tragen, und das man diese nicht nur einmal trägt.

Markenkleidung hat gute Qualität und ist ausdauernd.

Aber Markenkleidung ist sehr teuer und viele Menschen wünschen sich nur Markenkleidung zu

tragen. Sie haben eine andere Meinung über Menschen, die No Name –Kleidung tragen. Diese denken, dass

sie etwas Besseres sind. Also wenn man sich unbedingt Markenkleidung wünscht, kann man für ein Paar

Sportschuhe die Hälfte des Gehalts ausgeben. Die Marke dient dazu, sich von anderen Kindern und

Jugendlichen sozial abzugrenzen, oder andere auszugrenzen, indem eine Rangfolge gebildet wird. Über die

Kleidung wird Selbstbewusstsein vermittelt. Das möchte ich herausfinden. Ist Markenkleidung wirklich so

wichtig? Hat sie einen schlechten Einfluss auf Jugendliche? Und welche sind die Probleme dieser Firmen?

Außerdem haben die Firmen, die Markenkleidung produzieren, ein großes Problem. Das Problem ist

die gefälschte Markenkleidung. Diese „Markenkleidung“ sieht genau wie die originelle aus, nur durch die

schlechte Qualität kann man die Produkte unterscheiden. Diese gefälschte Markenkleidung zerstört den Ruf

der Stammfirma.

David Arnăut, XII FILO

INSTANTANEE

16

Where is the love?

Why, when, how does this so-called damned love happen?

Valentine‟s Day is celebrated enthusiastically all over the world :

red fluffy hearts, red boxes of chocolate, sweet messages written too

obviously on cupid cards, young boys waiting anxiously with a red

flower in their hands-their first and last this year-,……so many fake

Hollywood-like pictures which make me feel…so foolishly pink

today !

It‟s Valentine‟s Day today!

And the question pops without my consent:

Do we really need a certain day to celebrate love? To obviously

show everybody how much I love or if I am in love?

Is love for sale today?!

Childish!-some would say. Childish, indeed!

Because I do not need an imported love day,with its dumb cuddly bears, naively smiling cupids, insensitive

„Would you be my Valentine?‟ Cards.

I do not need any of these, not even ONE certain day, to

say: „I LOVE YOU.‟

Well, that was the beginning of a very funny project for my

students….. Why funny? Because I wanted to do something for

them, with them, something they would enjoy doing and talking

about………

Talking about love with your students is not an easy task,

mainly because people are shy or they consider such topics

taboo, or maybe, simply because they do not want to share their

inner feeling and thoughts with you, a stranger….

And that was the catch: keeping in mind Ayn Rand‟s statement

–

To say „I love you’ one must know first how to say the ‘I’

- I gave my students various love quotations and asked them to

freely express their opinions about.

Then I asked them to answer the most complicated question in

the world: “What is love?‟‟

SHATTERED

I pick up the pieces of my broken self

And try to glue them together again

With the warmth of hope.

I multiply each piece of my shattered heart,

A perfect replica of each piece,

And I put them together.

To form another heart which I give to you.

Now we both have the same heart,

We can love and cry together

Until our hearts will be broken aga

And we will multiply each piece once more

To give it to someone else.

Until then,

I pick up the pieces of my broken self

And I try to glue them together.

For I have nothing to give to you

But a broken body and an empty soul.

( IOANA ȘTIRBAN, XII M-I)

INSTANTANEE

17

OF LOVE

Love…..the most precious gift the forgotten gods of men gave us…The state of floating

upon the unconscious seas of the soul, rarely touching the sky of rational thoughts, because the sun

was born only to light your path, your new journey towards the land of endless happiness.

You are in love: he is in love; she is in love-two hearts beating together, feeling each other‟s

echo. That music one heart beat produces can be heard

from miles and miles only by its “chosen one”….and

together will sing the symphony of love.

True love –some say, you‟ll never find, just wish,

desire…..You fools! Blind eyes and stoned souls,

prisoners of a so real world. Can‟t you see? True love is

not to be found, not to be conquered, not to be mastered.

Love finds you, conquers you…..it can‟t be defeated. It

is born again and again as the Phoenix …..

The one who never loves, never knows…...never sees the miracle erupting, growing from

nothing-but dim, dead ash.

Strong and young and alive as the first flame, it burns my heart, your heart and I know:

I‟m in love! I love….

I love you.

( TINA TIMOFTE, XII M-I)

INSTANTANEE

18

’Mama, I’m coming home….’

by Ghera Isabella

It has been a while since I thought, I mean really thought, about spending Christmas together

with my family. There must have been the frozen atmosphere outside or, maybe the emptiness

inside, what made me think of going back there…

I stop near a gas station; no, I don‟t need any petrol, the tank is full, but I need some time to

think. I‟m going back and the soft, cold snowflakes seem to open the way for me, inviting me to

investigate my memories…How long have I been away? Too long, I think. All around looks the

same: the road winding ahead, the old chestnut trees bending like old men in the harsh winter wind

…

‟Mama, I‟m coming home….‟-I‟ve always liked this song, but now it sounds so different, so

real that it almost hurts….Today is Christmas Eve and I‟m on my way back home!

Home- I‟ve missed that feeling; tears start falling down- they‟re my snowflakes, hot, translucent and

sad…I guess that‟s my way of telling them „I‟m sorry‟.

I start the engine; for one moment the thought of turning back has crossed my mind, but,

still, I need to feel Christmas again…I‟m driving back home and I think of all the Christmas trees I

decorated with my daddy( oh, yes, that blue one is still the best, and those wooden angels twisting

up the branches!), of all the goodies hid in the kitchen cupboard, of my mama and her hands….I

remember her hands making the dough; cinnamon and pepper aroma has filled my senses and my

heart is getting warmer and warmer as the distance shortens.I notice the first houses and I reduce the

speed , I‟ve always liked the lights of the winter holidays and I always wanted us to have the most.

My granny has once told me each light is a wish and the angels will make it true, and I used to have

so many wishes……….., as any other child, I suppose. Oh, look at there!-that reindeer is fabulous

with its red nose winking once in a while….

The snow is falling covering the road, the houses and people‟s souls in purity and love and

joy….‟Merry Christmas!‟-that was I and the sound of my own voice startled me. Or was it the sight

of the house? The front yard, the alley, the door, the memories…all are here, all the same as I left

them, waiting…Hanging on the door there‟s a red Advent ornament and the lights delicately draw a

five corners star…that was my favourite shape, I loved stars and I still do, they‟re perfect as all the

Christmases I can remember!

The engine is still pouring, it‟s warm inside my new shiny car, but the coldness is hunting

me again; maybe it‟s too late for all to be mine again…

‟Jingle bells, jingle bells..‟, red boots, white, furry coats, and laughter…and a big snowball crushing

on my front screen make me realize I‟m back, I‟m really back home!

I stop the engine, get out the car, there‟s no need locking it up, and for a moment I remember I

haven‟t bought any presents…neither for my mama, nor for my daddy…

I fill my hands with soft snow, make a big, yeasty snowball and throw it to the kitchen

window…The „bang‟ makes me laugh and I find myself running towards the door; it is open….it is

always open, but I can‟t step farther the doorway….they are there, waiting for Santa, for the carols,

for the presents….

But looking into my daddy‟s eyes, my mama‟s eyes, I understand….they have been waiting

for me, I am Santa, I am the presents, I am Christmas..

The door remains open….It has always been open for me….

INSTANTANEE

19

Ziua mamei își are originea în festivalul dedicat

mamei zeilor, pe nume Rhea în Grecia Antica. Aceasta

era soția lui Cronos ( zeul timpului) și mama tuturor

zeilor și zeițelor din Olimp.

În perioada anilor 1600, în Anglia, se celebra

"Sâmbăta mamelor" în săptămâna a patra a postului

Paștelui pentru a sărbători mamele.

În acea perioadă, majoritatea erau oameni săraci

ce lucrau ca servitori pentru cei bogați, iar cu ocazia Zilei

mamei, ei o celebrau în casa stăpânului lor, iar mamele

aveau permisiunea de a o petrece alături de persoanele

dragi.

Odată cu apariția creștinismului, "Mama Biserică"

a înlocuit treptat "Mama Zeiță", majoritatea ceremoniilor

ce cinsteau pe Cybele, au devenit ceremonii pentru

cinstirea Mariei, mama lui Iisus Hristos.

Mamele reprezentau puterea spirituală ce ne-a dat

naștere și ne protejează. Cu timpul, cele două sărbători s-

au amestecat și au devenit una singură, numită "Ziua Mamei".

Julia Ward Howe, a propus în anul 1872, pentru prima oară în Statele Unite ale Americii,

sărbătoarea dedicată mamei, o zi dedicată totodată și păcii. Mai târziu, în anul 1907, s-a început o

campanie condusă de Ana Jarvis pentru stabilirea zilei naționale a mamei.

Aceasta a reușit să convingă Biserica din Virginia pentru a sărbători ziua mamei în luna mai,

moment în care se comemorau doi ani de la moartea mamei sale.

Julia era foarte atașată de mama sa, iar după moartea acesteia, împreună cu sora sa au

încercat să stabilească o zi specială numai pentru mame. Ziua mamei era dedicată nu numai

mămicilor, ci și copiilor, pentru a învăța să aprecieze dragostea pentru părinți, deoarece unii deseori

își neglijează mama.

Julia era convinsă că o zi dedicată mamei va duce la creșterea respectului față de părinți și

va uni foarte mult familiile.

În urma campaniei conduse de Julia, prima zi a mamei a fost stabilită pe 10 mai 1908.

Florile specifice acestei zile speciale au devenit garoafele, florile favorite ale fostei doamne Jarvis,

mama Juliei. Acum, garoafele roșii reprezintă simbolul unei mame încă în viață, în timp ce o

garoafă albă comemorează pierderea ei.

În anul 1910, a avut loc prima proclamație a Zilei Mamei, citită de guvernatorul statului

Virginia. Apoi, această zi a fost sărbătorita și de Oklahoma, în același an, iar din acel moment, Ziua

Mamei a fost celebrată în toate statele.

INSTANTANEE

20

În anul 1914, Ziua Mamei a fost

proclamată ca fiind zi de sărbătoare

națională în a doua duminică din luna

mai.

În ziua de azi, multe tări

sărbătoresc ziua mamai în perioade

diferite, însă Danemarca, Finlanda, Italia,

Australia și Belgia aniversează Ziua

Mamei în aceeași zi cu cea a Statelor

Unite.

MAMA – în limbaj universal

În limba română, etimologia

cuvântului se regăsește în termenul

latinesc "mater, matris". Copiii și adulțiiș,

deopotrivă, folosesc termenul de mama și

alte variațiuni (mami, mămica etc) în

schimbul numelui.

Modul în care cuvântul "mama" și celelalte forme ale sale se aseamănă în majoritatea

limbilor pământului este impresionant. Silaba "ma" alcătuieste, cel puțin prin pronunție, aproape

toți termenii folosiți de popoarele lumii pentru numirea statutului de mamă. Prin urmare, apelativul

poate fi considerat o parte importantă a limbajului universal.

Iata cum sună cuvantul "mama" în diferite limbi:

Mama, ma și mami - spaniolă (cu accent pe al doilea "a");

Mama - poloneză, germană, rusă si slovacă;

Mama - (cu accent pe primul "a") în chineză, cehă si ucraineană;

Maman - franceză și persană;

Ma, mama - indoneziană;

Mamma - italiană, islandeză și

suedeză;

Mamae, mae - portugheză;

Ima - aramaică;

Ma, me - vietnameză;

Mam - galeză;

Eomma - coreeană; Majka, mati, mama - croată, sârbă;

Ama - bască;

Mathair - irlandeză;

Mathe - letonă;

Materna - malteză;

Mati - slovacă, slovenă;

Mama, ya mama, mamaye - swahili.

În multe culturi din Asia de Sud și

Orientul Mijlociu, mama este cunoscută sub forma de "amma", "oma", "ammi" sau "ummi". În

același timp, aceste apelative denotă și afecțiunea sau rolul matern în viața unui copil.

PAGINA DEDICATĂ MAMELOR DE ELEVII CLASEI a VI-a G

INSTANTANEE

21

INOCENȚĂ...

Copilăria este inima

tuturor vârstelor. Această

afirmație blagiană se refera la

vârsta inocenței. Copilăria este

vârsta când omul începe să devină

conștient de existența lui pe lume,

când începe să exploreze mediul

înconjurător și să facă eforturi să-

l înțeleagă. Este perioada

existenței umane, marcată de

fascinanție, de bucurie și de vis.

Copilăria constituie nucleul

originar al existenței fiecărei

persoane în parte.

Pe de o parte, copilăria

este momentul inițial al vieții

omului. În fiecare persoana

rămâne o parte din copilărie, din

vârsta cea fericită, un moment la

care ne raportăm și pe care

încercăm, de-a lungul existenței, să-l întregim și să-i dăm valoare prin experiențele

ulterioare. De exemplu, experiențele care au marcat negativ viața unui om în copilărie se

cer rezolvate în viitor. De asemenea, cele pozitive ne permit împlinirea la maturitate.

Pe de alta parte, copilăria este un reper fundamental pentru un om atunci când

acesta devine adult.

Copilăria este inima tuturor vârstelor, pentru că este cea mai fascinantă perioadă a

vieții, la care se raportează mereu existența ulterioară.

CRISTINA MUGUR, X Științe

IARNA, ÎN OCHI DE COPIL

Flori de gheață s-au așternut la fereastra mea. Închid ochii și în fața mea apare un

lung câmp acoperit cu mărgăritare sclipitoare. Zâna m-a luat cu ea în lumea sa, și pe

aripile sale alburii simțeam o liniște adâncă ce-mi alina sufletul. Îmi prezentă întreg ținutul

pe care a pus stăpânire, după care a pocnit din degete și un roi de fluturi albi m-a

înconjurat. Fulgii începură să zboare…și eu zburam cu ei. Aveam aripi! Era atât de

frumos! Străbăteam cerul cu propriile mele aripi! Iarna pare să mă certe, să-mi arate că

neliniștea mea este nemotivată. Dar nu o cred. Semănăm ca două mărgăritare! Natura

maiestoasă m-a făcut să mă închin odată cu fulgii frumuseții și nemuririi. Un fulg

cuprinzător, pierdut în șoapte, a regăsit iarna. Dăltuit de un arhitect, a reușit să

prevestească venirea sărbătorilor. Mă regăsesc printre fiecare fulg ce prevestește această

bucurie a sufletelor dornice de a se alinta sub răsfățul magiilor de iarnă.

Încă, fiind copil, pot admira splendoarea sa, să văd iarna cum n-a mai fost

niciodată căci, în clepsidra copilăriei mele, praful fermecat vreau să se scurgă privind

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

22

iarna în ochi de copil.

Misterele iernii

m-au făcut să îmbrac alte

haine, retrăind puternice

emoții ale copilăriei

trecute, căci acum mă

îndrept spre adolescență.

Tainele ei mi-au ajuns

mai întâi la organul

pereche, ochii, iar de

acolo, tabloul pictat mi-a

pătruns și-n adâncul

sufletului. Vreau să mă

dăruiesc pe mine iernii!

Vreau să-i mulțumesc

pentru frumusețea sa! Să

las și eu în urma mea o

pulbere de lumină care să

descrețească frumusețile

multor generații. Vreau

să mă transform în fulgi

pe care să vi-i prind în

dreptul inimii!

Iarna e ca un tablou pictat în toate esențele sclipitoare! Ecoul vântului răsună ca un

vas al misterului. Copacii, dantelați parcă, dansau și ei în zborul legănat al dimineții de

iarnă. Printre dansul feeric al fulgilor se mai strecoară și micuți stropi de ploaie care

pălmuiesc cu fiecare picătură tulpinile copacilor. O culoare pură, ce transmite bucuria

sentimentală, legându-ne pe firele aurite ale amintirii. Fulgii cădeau irosiți din imaginea

eternității veșnic vie și-mi atingeau pielea zugrăvită de culoarea iernii. Am încercat, printr-

un fulg, să prind întreaga atmosferă doar într-o mână, dar ochii mei nu pot duce până la

capăt acest peisaj contemplat. Ținând fulgul în mână, am pătruns în acest colț de rai. Iarna

mi-a țesut aripi din vise și sentimente nemărginite ce-mi dădeau puterea de a zbura prin

micul ”Paradis”. O stare între secundă și tăcere.

Amintesc că încă sunt copil și iarna mă cheamă din răsputeri să o iau de mână și să

călătorim prin văzduh. Apare ca o Crăiasă, ca o zână colorată în culori pure. Părul ei

împânzit de povara fulgilor, spulberă neliniștile mele. Părea pogorâtă din cerul pur al

picturii, ca un înger cu aripile strânse. Mâinile sale evlavioase, sfinte, puteau să poarte

mănuși de argint țesute din splendoare și măreție. Dintr-un joc al naturii, s-a născut o ființă

atât de gingașă, numită Iarna. Sufla cu speranțe și vise multe cuvinte armonioase. Părea că o

cunosc din poveștile copilărești. Parcă aud vocea mamei cum mă strigă ”Vino, o să-ți

povestesc despre o zână fermecătoare!” A fost momentul potrivit când am ascultat de mama.

Zâna era ca un ultim basm de zăpadă. Acum, când am întâlnit-o, lumini mlădioase mi-au

acoperit ochii puri, de basm, mirifici. Chipul ei, creionat cu lacrimi, îmi povestea despre

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

23

copilăria sa, atunci când își căuta scopul.

Dar lacrimile s-au transformat în bucurie. Ținând-o de mână, am realizat că

sentimentul dragostei și al credinței se întrepătrund ca într-un cântec al nemuririi, al

copilăriei fericite, al speranței. În ochii ei profunzi puteam să văd jocurile făurite din

bucuria copiilor. Și eu mă aflam printre ei. Zâna era magică… Mă puteam privi în ochii ei

pătrunzători. Gura ei expresivă mă purta pe un talisman veșnic. Așa o vedeam eu în anii

copilăriei mele, ca pe un joc, ca un glob ce se rotea, puteam călătorii în anii trecuți. Ce

divin e sentimentul! Imaginea reală, ruptă din rai, parcă se pierde în imaginar, crezând că

pot să fiu ca și iarna. Am văzut-o colorată în culori vii, încercând să-mi caut copilăria

pierdută printre ele.

Iarna e anotimpul copiilor, al darurilor ce urmează să viziteze fiecare suflet.

Fiecare copil se bucură de Crăciun, deoarece Moșul niciodată nu-și face apariția cu sacul

gol.

Iarna înseamnă fericire, puritate, perfecțiune, miracol!

LIDIA BALINT, VIII G

TIMP DE IARNĂ…PESTE VREME

Iarna… un cântec al copilăriei compus din note parcă rupte din aromele trecutului!

O imagine desprinsă din rai și adormită sub o vrajă a eternității! O stare între a fi și a visa!

Misterele iernii m-au făcut să îmbrac alte haine, retrăind puternice emoții ale

copilăriei trecute, căci acum mă îndrept spre adolescență.

Parcă și acum simt atmosfera Crăciunului la sat când, împreună cu prietenii mei,

stam în fața bradului împodobit și cântam colinde, cu sufletul lipit de peretele cerului.

În pauzele scurte dintre cântece, mâncam câte o felie de cozonac proaspăt scos din

cuptor, lăsându-ne învăluiți de mirosul său care ne ademenea.

După câteva ceasuri, plecam prin sat cu colinda, verificând câți oameni sunt vii de

Crăciun și câți sunt fără suflet, lăsându-și trupul să ardă în focul vetrei trosnitor. Mulți ne

primeau cu colaci, cu

nuci, cu mere coapte și cu

spiritul românesc,

inconfundabil. Noi

cântam cu veselie și cu

sufletul vopsit roșu –

galben – albastru, care

strălucea în bătaia lunii.

Eram simpli

colindători prin ceață ce

sfâșiam orice rău și orice

intoleranță prin cântec. În

asaltul fulgilor, mai lătra

un câine bătrân și

zdrențuit cu ochii visători

care, într-un târziu, cădea

stins și dispărea în

zăpadă.

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

24

Talismanul copilăriei și al Crăciunului împodobește orice suflet, cât de rău ar fi el.

Mirosul de scorțișoară mi-a rămas întipărit în minte și îmi masează inima când viața o rupe

în mici bucățele aruncate în aer. Prea multe nici n-am ce să spun, sau poate nu îmi aduc

aminte acum! Pot spune că sărbătorile de iarnă nu sunt nicăieri ca în țara noastră. Doar

viscolul poartă cântec în bătaia lui, doar aici fulgii cad încălzind mormintele eroilor noștri și

parcă, doar aici, simți că e Crăciun cu adevărat! Îmi vin în minte mici palpitări despre ce a

fost Crăciunul când eram mici. Atunci Universul ne încăpea pe toți, acum parcă e prea mic!

Și ce vremuri erau când ne jucam în zăpadă și ne acopeream cu ea ca și c-o pătură groasă.

Sau când ne lăsam purtați de ninsoare și ne visam în alte continente, luptându-ne cu arme de

gheață. Dar ce veselie era în dimineața de Crăciun când, sub brad, găseam diverse cadouri și

dulciuri! Eram copii și trăiam fără să ne gândim că mâine e o nouă zi și, zi cu zi trece și viața

noastră! Erau niște peisaje uluitoare, cu munții înalți sugrumați parcă de zăpada așternută,

cu lacurile înghețate pe care noi le transformam în patinoare și cu fereastra casei de la care

te privea câte un suflet din familie, ca să nu te lovești sau să nu faci vreo năzbâtie. Îmi

amintesc că, dacă priveam adânc în zare, vedeam chipul blând și senin al Domnului și știam

că sunt ocrotit și țara mea e ocrotită! România este alta de Crăciun, noi suntem alții, lăsăm

toate problemele din viață deoparte tocmai pentru a trăi cu adevărat!

Am fost copii și acum totul este un trecut ce nu va trece! Vom păstra mereu în

suflete căsuța mică a bunicilor unde, poate acum ninge, pentru că focul a murit demult și

nici acoperiș nu mai are, dar uite că nici ea și nici bunicii nu mai sunt! Colindele vor dăinui

mereu în sufletele românilor – generație cu generație. Acum simt că totul s-a schimbat:

patinoarul este gazdă pentru viață și moarte, unde se joacă un balet pe gheață nocturn și

tragic. Văd că prietenii mei nu mai vin, poate că a nins între noi prea mult…dar fiecare cu

drumul lui colindă pe la case spre a verifica cine e viu.

Timpul păstrează în aromele clipelor sale amintirile unor oameni, locuri sau emoții,

lăsându-te să guști clipele celor ce au trecut.

E iarnă și acum! E Crăciun! Sub brad nu văd nimic și tot ce mi-aș dori ar fi un suflet

nou sau măcar o casetă cu colinde să verific dacă sunt încă viu!

DAN LAURENȚIU, VIII

O, ceas de taină - clipele dispar,

E numai gândul meu umblând aiurea.

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă

A

T

E

L

I

E

R

INSTANTANEE

25

Hemingway si Gellhorn - una dintre marile

povesti de dragoste ale secolului

Hemingway & Gellhorn - povestea unuia

dintre cele mai faimoase cupluri ale literaturii

americane - a avut premiera mondială la Cannes.

În regia lui Philip Kaufman, este povestea

de dragoste dintre scriitorul american Ernest

Hemingway (Clive Owen) şi Martha Gellhorn

(Nicole Kidman), o femeie reporter de război de o

faimă aproape egală cu cea a scriitorului, cu scene fierbinţi, într-un punct fierbinte al Europei:

Spania din perioada Războiului civil.

Filmul se deschide cu o scenă din 1936, atunci când cei doi se întâlnesc pentru prima oară

într-un bar din Key West. El, un scriitor faimos, ea, o jurnalistă în ascensiune şi viitor corespondent

de război. Cei doi se reîntâlnesc încă o dată în Spania, unde ambii transmiteau ştiri de pe frontul

sângerosului Război civil spaniol. Deşi locuiau la acelaşi etaj al aceluiaşi hotel, ea a rezistat iniţial

avansurilor lui Hemingway; şi totuşi, atunci când - în timpul unui bombardament - s-au aflat

împreună în aceeaşi cameră, fiind în pericol de moarte, pasiunea i-a copleşit pe amandoi, devenind

apoi amanţi şi rămânând în Spania până în 1939. Hemingway urma să divorţeze în 1940 de cea de-a

doua soţie, pentru a se căsători cu Martha Gellhorn. La rândul ei, aceasta urma să ajungă la

celebritate, ca şi corespondent de război, iar după mai multe episoade de infidelitate i-a cerut lui

Hemingway divorţul în 1945. Scriitorul i-a atribuit ei inspiraţia pentru romanul Pentru cine bat

clopotele.

Filmul se foloseşte de materiale de arhivă care îşi fac loc în poveste datorită trecerilor în alb-

negru ale firului principal al poveştii. Producţia HBO beneficiază de interpretările memorabile ale

lui Nicole Kidman şi ale lui Clive Owen. De câteva ori stângăcia cu care se mişcă actorii în cadru te

duce cu gândul la faptul că au filmat cu panou verde în spate.

Filmul sugerează că Martha Gellhorn nu ar fi ajuns atât de celebră ca şi corespondent de

război fără contribuţia lui Hemingway. Într-una din scenele din film, care a avut loc în realitate,

Hemingway îi spune "Ieşi în faţă, să vedem cât de bună eşti...". În Spania, scriitorul i-a dat mai

multe asemenea lecţii. Ea reuşeşte să îşi descopere propria vocaţie. "Ea a fost o bună scriitoare, însă

împreună alcătuiau o combinaţie magică, la care se adăuga senzaţia de a fi cel mai faimos cuplu din

lume, care trec prin aventuri împreună. Însă relaţia lor nu a evoluat stabil, deşi ca spectator speri că

cei doi vor rămâne împreună. Că Nicole Kidman şi Clive Owen vor fi împreună", e de părere Philip

Kaufman, regizorul filmului.

Filmul începe cu o Nicole Kidman, bătrână, în rolul lui Martha Gellhorn la senectute, care

dă un interviu. Declară că nu e o notă de subsol şi că nu o interesează decât acţiunea: "Sunt un

corespondent de război. Asta e ceea ce mă interesează... Şi războaie există". Apoi, în imagine alb-

negru, scena în care Hemingway capturează peştele-spadă, care devine apoi o pată de sânge: şi din

sânge apare în viaţa lui Hemingway Martha Gellhorn: o poveste despre pasiune, cu senzualitate -

toate confirmate de scrisorile celor doi.

Philip Kaufman: "Hemingway, ca şi cinematograful american, a adus lumii ceva inedit. Unii

au afirmat că Hemingway arăta precum Clark Gable, dar şi reversul e adevărat, pentru că

INSTANTANEE

26

Hemingway a scris înaintea lui Clark Gable. Şi înaintea lui Gary

Cooper. Cu toate că cei trei erau prieteni, iar ei au fost la rândul lor

influenţaţi de către Hemingway în ceea ce au adus pe marele ecran. Şi

Clive Owen, în film, are momente a la Clark Gable de tipul Sincer,

draga mea, chiar nu îmi pasă.

Regizorul, care a ţinut un masterclass la Cannes în luna mai, a

mai declarat într-un interviu HBO: "Însă ce ne-a părut întotdeauna

interesant a fost că Hemingway nu putea fi la înălţimea adevăratei

puteri a Marthei Gellhorn. Ea avea ceva în plus: adevărata duritate,

care o făcea să fie înaintea spiritului epocii. De altfel, una din

principalele surse de documentare în studiul nostru a fost un

documentar BBC despre Gellhorn semnat Marie Colvin" (jurnalista

britanică ucisă anul acesta în Siria - n.red.).

Hemingway & Gellhorn e un

film de urmărit, care ne aduce în

atenţie o personalitate care şi-a trăit viaţa la extrem, Martha

Gellhorn - despre care filmul doar ne strecoară curiozitatea să aflăm

mai multe lucruri.

Din distributia filmului mai fac parte: David Strathairn

(Goodnight and Good Luck, Temple Grandin), Rodrigo Santoro (I

Love You Philip Morris, 300), nominalizata SAG Molly Parker

(The Road, Deadwood), nominalizata la Globul de Aur Parker

Posey (Superman Returns, A Mighty Wind), Santiago Cabrera

(Che: Part 1), muzicianul si actorul Lars Ulrich (Get Him to the

Greek, membru fondator al grupului Metallica), Saverio Guerra

(Lucky You), nominalizatul la Emmy Peter Coyote (Erin

Brockovich, Law & Order: LA), Joan Chen (The Last Emperor) si

laureatul cu Emmy si Globul de Aur Tony Shalhoub (Monk, Too

Big to Fail).

RECOMANDĂRI DE FILME SIMILARE:

Pasionată de film, Georgiana Popovici X G

INSTANTANEE

27

Timpul de care dispunem in fiecare zi este

elastic; pasiunile pe care le incercam il dilata; acelea

pe care le inspiram il ingusteaza si obisnuinta il umple.

Opera lui Proust izvorăște din ideea de timp și își

conturează personajele prin raportare la ea. Prozatorul

explorează această noțiune până la epuizare, extrăgând

din ea visuri, amintiri, senzații si făcându-le substanță de

carte. Eroii romanului sunt proiecții umane în timp, apar

episodic, se dezvăluie parțial și contradictoriu și repetă

în mediul social al cărții gestul creatorului lor. El găsește

fericirea doar când reușește a evita teroarea prezentului, aceasta aparține atât autorului, cât și

personajului și se produce în sensul redobândirii secvențiale a momentelor de armonie

dintre sine și clipă. Analiza duratei temporale a permis scriitorului să nu limiteze conținutul

la psihologia pură și a depășit astfel atributul armonizant al cărții, de a fi doar o labirintică și

gratuită agresiune. Desfășurarea vieții lui Marcel este surprinsă pe plan social, frământările

lui sufletești având atingere cu perioada pariziana evocată. Latura socială a operei își

datorează imaginea și valoarea interesului autorului pentru tot ce este modern, curiozității

lui analitice, simțului proporțiilor prin care sunt nuanțați snobii romanului.

Orice analiză atentă a romanului proustian se finalizează cu observația că autorul ei a

re-creat la toate nivelurile: compoziție, construcție arhitectonică, stil. Imaginea globală a

lumii mondene, iubirea, timpul, arta sunt temele asupra cărora se oprește autorul, oferind

prin cunoaștere artistică, mise en abyme și laitmovit. Gustul unei prăjituri, imaginea unor

copaci, o piatră din pavaj declanșează, în percepția personajului, amintiri legate afectiv de

aceste repere, secvențe din cuprinsul existenței și – cel mai important – certitudinea că

pentru individul care știe descifra semnele prezentului, timpul nu este iremediabil pierdut:

Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de o fi gustat; poate pentru că

zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănânc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor

părăsise aceste zile petrecute la Combray, ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru

că, din aceste amintiri ieșite de atât de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai

supraviețuia, totul se dezagregase; formele – și acelea ale micii scoici de patiserie, atât de

generos de senzuală, în cutele ei severe și cucernice – dispăruseră sau, adormite, își

pierduseră puterea de expansiune care i-ar fi îngăduit să ajungă până la conștiință.

Axa comună eroului și cărții este șansa de a se regăsi pe sine și de a construi, de

revelație, opera. Căutarea complică ideatic substanța romanului, iar pe Marcel îl situează

într-o inerție a obișnuinței, înstrăinindu-l, la un moment dat de propria ființă autentică. Orice

nouă trăire echivalează cu un pas spre inițiere, spre acea aventură lăuntrică pe care i-o

dictează personajul-timp.

INSTANTANEE

28

Există pretutindeni în opera lui Proust o analogie între realitate și formele artei.

Concepția aceasta atât de modernă despre artă, dezvoltă într-un plan secund al textului,

ideea potrivit căreia lumea este o carte, un tablou sau o simfonie, dupa cum și acestea, la

rândul lor, sunt lumea. Relația aceasta de izomorfie obligatorie îi permite romancierului să

descrie personaje, locuri, scene prin raportare permanentă la domeniul artei: o servitoare

seamănă cu Caritatea lui Giotto, Odette cu Primăvara lui Botticelli, actrița Berma cu o

statuie antică, așa încât majoritatea prezențelor epice se înfățișează prin mediere artistică.

Conform aceluiași paralelism artistic, statui, tablouri, basoreliefuri prezintă similitudini cu

personajele romanului, marea de la Balbec, este aidoma cu cea din pânzele unor pictori

impresioniști, catedralele, casele, străzile, seamănă cu cele din tablourile cunoscute,

creându-le astfel impresia unui déjà-vu în percepția lectorului care pierde limita dintre

autentic și reflectare. Cel mai semnificativ amănunt este un prilej de aluzie culturală sau

măcar istorică: Și timp de câteva luni la rând, în acest Balbec pe care îl dorisem atât de

mult pentru că nu mi-l închipuiam decât biciuit de furtună și pierdut în cețuri, vremea

frumoasă fusese atât de strălucitoare și de statornică, încât, când ea venea să deschidă

fereastra, putusem totdeauna, fără să fiu înșelat, să mă aștept să găsesc aceeași bucată de

soare îndoită pe colțul zidului exterior, și de o culoare neschimbată, care era nu atât

emoționantă ca semn al verii, cât posacă precum cea a unui smalț inert și mincinos. Și în

timp ce François scotea boldurile, desprindea stofele, trăgea perdelele, ziua de vară pe care

o descoperea părea la fel de moartă, la fel de imemorială ca o somptuoasă și milenară

mumie pe care bătrâna noastră servitoare ar fi desfășurat-o cu grijă, treptat, din pânzeturi,

înainte de a o dezvălui, îmbălsămată în vesmântu-i de aur.

În ciuda aparenței livrești și compozite, paginile romanului surprind amalgamat și

prin intermediul unui flux narativ cenzurat de afect, imaginea Parisului contemporan

scriitorului și a lumii citite cu grila artistică. Deși calitatea de roman-cronică este subsidiară

proiectului proustian, ea se constituie totuși în acea cochilie Saint-Jacques ce ascunde,

labirintic, timpul pierdut.

Scrisul lui Proust este scrisul cel mai artist pe care îl cunosc. El nu constituie

niciodată pentru autor o piedică. Caut cusurul acestui stil și nu-l pot găsi. Îi caut calitățile

dominante și iarăși nu le pot găsi. El n-are cutare sau cutare calitate: le are pe toate. Atât

de deconcertantă este suplețea lui, încât orice alt stil pare pe lângă al lui sau afectat, tern,

imprecis, sumar, neînsuflețit.

(André Gide)

… pentru Proust realul nici nu există decât în măsura în care este re-creat prin re-

trăirea lui (ca scriere a lui), soluție prin care acțiunea corespondențelor (analogiilor)

universale, susținută de mecanismul metonimiei ce le favorizează desfășurarea (altminteri

ele ar rămâne punctiforme), răscumpără condiția degradabilă și muritoare și dispersiunea

eului, dăruindu-i unitatea, și totodată eternitatea ca veșnic prezent căruia îi este întruna

integrat un trecut re-creat prin epifaniile suscitate de memoria involuntară.

(Irina Mavrodin)

IZABELA GHIMBOAȘĂ, XII FILO

INSTANTANEE

29

,,Necunoscuta” lui Kramskoy Una dintre cele mai misterioase lucrări a celebrului pictor rus. Acest lucru se datorează

faptului că Ivan Kramskoy, în ciuda tuturor

insistenţelor, a refuzat categoric să dezvăluie

vreodată identitatea femeii din portret sau să

dea detalii legate de persoana ei -atitudine

care îi era total nespecifică. Atunci când era

întrebat cine este protagonista, artistul

răspundea invariabil: “O necunoscută”…

Pe 24 martie 1883, într-unul

din ziarele centrale ale Sankt-

Petersburgului, apare un articol despre

expoziţia de pictură unde va fi expusă, în

premieră, ultima lucrare a lui Ivan Kramskoy - “Necunoscuta”:“O doamnă într-o trăsură, la ora

promenadei pe prospectul Nevsky, între orele trei şi cinci după amiază, înveşmântată într-o haină de

catifea cu blană, de o frumuseţe oacheşă, arogantă, semi-ţigănească” – aşa o descria scriitorul Petr

Boborâkin în acel articol.

În următoarele zile, aproape tot Sankt-Petersburgul s-a înghesuit, intrigat, s-o vadă pe

misterioasa necunoscută… Luat prin surprindere de acest interes exagerat al publicului şi nefiind în

stare să-şi stăpînească emoţiile, Kramskoy a plecat de la expoziţie, hotărând să se întoarcă doar

spre sfârşitul ceremoniei de deschidere. Dar, când s-a întors, deja de la uşă mulţimea entuziasmată

l-a ridicat pe braţe şi l-a dus înăuntru. Succesul era fulminant. Erau prezenţi duci şi industriaşi,

comercianţi şi bancheri, scriitori şi artişti, studenţi la arte şi colegi de breaslă.

-Spune, cine e? – insistau prietenii intrigaţi.

- O necunoscută.

- Zi-i cum vrei, dar spune-ne , de unde ai găsit-o?

- Am inventat-o.

- Totuşi, ţi-a pozat vreun model?

- Poate…

Însă, cu toată atmosfera euforică din jurul său, artistul era disperat şi descurajat. La expoziţie

venise, dar şi plecase imediat prietenul lui de suflet, bogatul mecenat Tretiakov, care preţuia opera

lui Kramskoy mai presus de toţi banii şi care îl cunoştea cel mai bine pe artist. Tretiakov

cumpărase până la acel moment toate lucrările disponibile ale prietenului său, el fiind cel mai fidel

susţinător financiar şi sincer admirator al operei acestuia. De data aceasta însă, Tretiakov a stat un

timp în tăcere, contemplând portretul, a ascultat îngândurat speech-urile admirative apoi, fără să

spună o vorbă, s-a întors şi a plecat de la recepţie…

Adevărul despre această lucrare rămâne şi azi o taină bine încuiată. Asta pentru că, în ciuda

multiplelor bârfe şi supoziţii, Kramskoy nu a lăsat nicăieri, nici măcar în jurnalele sale intime sau

în corespondenţa personală bogată vreo informaţie sau vreo aluzie cât de mică în acest sens -

nimeni, nici chiar apropiaţii nu au văzut, când a pictat-o şi nici cine i-a pozat.

Una dintre variantele, conform căreia portretul reprezintă o femeie întreţinută, demi-

monde, o metresă, (titlu considerat o mare ruşine pentru o femeie la acea

vreme) este confirmată de principalul cercetător şi istoric al galeriei Tretiakov din Sankt-

Petersburg, Tatiana Carpova. Ea susţine că mecenatul Tretiakov, care odată, într-o discuţie cu

INSTANTANEE

30

scriitorul Lev Tolstoi i-a spus acestuia că el achiziţionează pentru galeria sa de artă tot ce este mai

de preţ în arta rusă, cu excepţia obscenităţilor, a intuit în această lucrare ceva nu neapărat vulgar,

ci adulterin, sfidător, contra moralei. Din acest motiv nu a dorit să-l cumpere. De altfel, mulţi critici

de artă au supranumit tabloul “Dama rusă cu camelii”, sugerând că protagonista îşi câştiga existenţa

vânzându-şi corpul.

Argumentele erau următoarele: portretul fusese expus în martie 1883, iar eroina era

îmbrăcată după ultima modă din Paris, sezonul iarna 83. Pe cap Necunoscuta poartă o pălărie cu

pană de la “Francisc”, cel mai luxos model al sezonului, este îmbrăcată cu un mantou de croială

“Skobelew”, de asemenea ultimul “răcnet” şi poartă mănuşi fine suedeze, extrem de scumpe.

Acele modele ultra-noi nici măcar nu apăruseră încă în Sankt-Petersburg şi, având în vedere

că marile familii de aristocraţi ruşi erau la acea vreme destul de scăpătate, o aristocrată veritabilă

nu şi-ar fi putut permite luxul de a comanda ultimile modele de haine de la marile case de modă din

Paris.

O doamnă din înalta societate, de viţă nobilă, purta cu demnitate, desigur, doar lucruri

clasice, de calitate, dar cu un pas în urma modei. Asemenea mofturi îşi puteau satisface doar fiicele

comersanţilor proaspăt îmbogăţiţi de prin provincie, ahtiate să cumpere de la blănuri şi diamante,

până la titluri nobiliare, sau femeile întreţinute, amantele marilor bogătaşi. Doar aceste categorii de

femei îşi permiteau să fie în pas cu moda mondială, încă de la începutul sezonului. În concluzie,

această versiune sugerează că, chipul femeii din tablou este unul colectiv, pictat de pe mai multe

modele-curtezane, fiecare din ele împrumutând chipului femeii din imagine câte ceva din trăsăturile

sale – rezultând amanta de lux tipică a acelor vremuri.

O a doua variantă are legătură cu cel mai mare scandal romantic de la acea vreme.

Protagonişti – ţarul Alexandru al II-lea (tatăl lui Nicolae al II-lea) şi frumoasa contesă Ekaterina

Dolgorukaya, care trăiau o poveste de iubire interzisă de peste 14 ani.

Ţarul fusese un mare fustangiu şi admirator al frumuseţii feminine dar, întîlnind-o la vârsta

de 47 de ani pe frumoasa de viţă nobilă, de numai 18 ani, el s-a îndrăgostit atât de tare, încât a

întrerupt orice relaţii apropiate atât cu alte femei, cât şi cu propria soţie, ţarina Rusiei, declarându-i

Ekaterinei că ea este unica şi adevărata lui soţie în faţa lui Dumnezeu şi că o va lua de soţie în mod

legal, de îndată ce va avea posibilitatea.

De altfel, Alexandru s-a ţinut de cuvânt şi ei s-au şi căsătorit în secret, după aproape 15 ani,

având deja trei copii măricei, la un an după moartea ţarinei. La vremea când Kramskoy începuse să

picteze portretul, prin 1880, scandalul era în floare, curtea renegând-o pe Ekaterina şi copiii ei,

deoarece se răspândise zvonul că Alexandru al II-lea ar vrea s-o cazeze pe iubita sa în palatul

Imperial, nu departe de apartamentele proprii, unde era şi împărăteasa, grav bolnavă. Familia regală,

copiii legali se opuneau cu vehemenţă.

Atunci, se spune că femeia s-ar fi dus la Kramskoy şi i-ar fi comandat acest portret, cerând

ca pe fundal să apară palatul imperial Anicikov, unde Ţarul locuia cu soţia şi copiii legali, iar ea să

fie înfăţişată cu o expresie anume a feţei, una care să-i exprime întregul dispreţ pentru

convenienţele şi ipocrizia vremii şi pentru opinia publică. Soarta a vrut ca în timp ce se picta

portretul, ţarina să moară, iubiţii să se căsătorească însă, la scurt timp, destinatarul -

ţarul Alexandru al Rusiei, să fie ucis într-un atac terorist cu bombă, iar Ecaterina, devenită soţia lui

morganatică(aşa se numeau căsătoriile capetelor încoronate, care nu dădeau drept de preempţiune la

tron), devastată de moartea bărbatului iubit, să părăsească Rusia definitiv, exilată, rămânănd fidelă

memoriei lui Alexandru până în ultima zi a vieţii sale, în 1922. Apucaseră să trăiască la palatul

imperial, împreună cu cei trei copii ai lor, puţin mai mult de un an – probabil cel mai fericit din

viaţa lor. Astfel, nerevendicat, tabloul “Necunoscuta” rămâne în patrimoniul statului rus.

Care dintre cele două variante ale istoriei sale este cea adevărată – rămâne un mister până în

ziua de azi… Oricum, fascinante ambele poveşti!

CRISTINA MUGUR, X ȘTIINȚE

INSTANTANEE

31

Crăciunul este cea mai veche sărbătoare din calendarul bisericesc și celebrează Nașterea

Mântuitorului Iisus. Traditiile și obiceiurile, păstrate din moși – strămoși, diferă de la regiune la

regiune. Pe alocuri, colinda, Steaua, Viflaimul, Irozii și Belciugarii încântă privitorii. Cum se

colindă, ce se pune pe masa de Crăciun? Vezi câteva credințe populare, dar și superstiții legate de

Crăciun!

În satele bănățene, în Ajunul Crăciunului, primii care pleacă la colindat sunt copiii mici, care

trec din casă în casă și rostesc: “Bună dimineața la Moș Ajun!”. Pentru colindul lor, primesc bani,

covrigi sau mere.

În jurul prânzului, la colindat merg și copiii mai mari. Ei formează cete sau merg singuri la

casele vecinilor și prietenilor pe care îi întreabă: “Primiți colinda?”. Dacă gazda le răspunde

afirmativ, încep cântecul. Colindătorii sunt poftiți înăuntru și răsplătiți cu prăjituri, dar și cu bani.

Abia dupa ce se înserează, la colindat pornesc și tinerii, care merg, de regulă, la cunoscuți unde

petrec mai mult timp în compania gazdelor. Sunt invitați la masă și serviti cu prăjituri și vin, dar nu

li se oferă bani. Adulții pleacă la

colindat după ce se înnoptează

bine. Ei încep colindatul cu casa

preotului și continuă cu

locuințele primarului și ale altor

oameni de vază din sat, care sunt

obligați să țină poarta casei

deschisă până în zori, semn că

sunt bucuroși de oaspeți.

Colindatul poate dura

până dimineața și este reluat și

în ziua de Crăciun.

În satele României

găsești numeroase credințe

populare legate de Crăciun.

În ajunul Crăciunului, gospodarii pun mâna pe toate uneltele din curte, pentru a le folosi cu

spor în anul următor. Se pun în toate cele patru colțuri ale mesei căței de usturoi și semințe de mere,

ce vor apăra familia de deochi și farmece. Stăpânul casei pune o potcoavă într-o căldare cu apă.

Bărbatul bea primul din ea, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul. Femeile pun un ban de metal și

o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine frumoase și bogate. În ajun de Craciun, se curăță

hornurile casei, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru un viitor rod bogat. La Crăciun,

pâinea se așează pe masă pentru a atrage belșugul; tot în același scop, sub fața de masă, se pune

pleava de grâu.

Se zice că dacă nu dăruiești nimic în Ajunul Crăciunului te va părăsi prosperitatea. Cine se

săruta sub vâsc în noaptea de Ajun va avea noroc în dragoste, cine evităa însă sărutul de sub vasc va

avea ghinion.

În Ajunul Crăciunului, nu trebuie să lași pe nimeni să-ți închidă ușa, deoarece s-ar putea să

aibă mâna rea și-ți va alunga norocul din casă. Copiii care se nasc în noaptea de Crăciun sunt cei

mai norocoși.

MĂLINA BUZESCU, VII G

INSTANTANEE

32

Legendarul Moş Crăciun a apărut cu mult timp înaintea Naşterii lui Iisus Christos, cultul lui

fiind mult mai vechi decât cel al zeului Mithra, luat de romani de la perşi şi introdus şi în Dacia, în

perioada romanizării. Crăciun este o făptură sacră, simbolizând timpul creaţiei, numele lui

însemnând în latină- naşterea, în slavă- sărbătoarea solstiţiului de iarnă, iar în albaneză- buturugă.

În cultura laică, Crăciun nu

deţine puteri miraculoase, ci este un om

bătrân, care se ocupa cu creşterea

vitelor, fiind vecin cu fratele său mai

mic, Moş Ajun. Crăciun s-a născut

înaintea tuturor sfinţilor şi este mai mare

peste toţi ciobanii din satul în care s-a

născut Christos. Este un om înstărit, cu

case mari şi multe grajduri, alături de

pământuri întinse pentru cultivat şi

pentru păscut vitele.

Mitul arhaic al acestui cioban

bătrân s-a transformat la creştini în mitul

unui cioban hain care nu voia s-o

primească pe Fecioara Maria să nască

într-unul din staulele sale. Soţia sa, Baba

Iova, cunoscută şi sub numele de

Crăciuneasa, în lipsa soţului ei, care era

plecat cu douăsprezece care la moară, o

lasă pe Maica Domnului să nască în casa

ei.

Drept mulţumire, Fecioara Maria le ajută pe cele două fete ale lui Crăciun: celei şchioape i-a

pus un picior de aur, iar celei oarbe- alţi ochi pentru a putea vedea. Când Crăciun se întoarce acasă,

o pedepseşte însă pe soţia sa, pentru că a adăpostit-o pe Maica Domnului, tăindu-i mâinile de la cot,

numai că Fecioara Maria i le pune la loc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când bătrânul Crăciun află că cel care s-a născut în grajdul sau este chiar Isus Christos, fiul

lui Dumnezeu, merge şi-i cere iertare soţiei, după care se duce în staul şi se închină Fecioarei Maria

şi lui Iisus Christos, pe care îl recunoşte drept fiul lui Dumnezeu. De bucurie, Crăciun a dat o

petrecere la care au poftit şi slugile şi a împărţit Fecioarei Maria şi pruncului daruri ciobăneşti:

lapte, urdă şi brânză, de unde s-a născut tradiţia darurilor de Crăciun. Obiceiul se suprapune

momentului oferirii darurilor de către cei trei regi, magii noului Mesia. Se spune că Fecioara Maria

l-a născut pe Isus în unul dintre grajdurile celui pe care îl cunoaştem astăzi drept Moş Crăciun.

O altă legend, din care s-a născut povestea lui Moş Crăciun, circula în Scandinavia. Vikingii

aveau un zeu numit Ordin, care călătorea iarna pe un cal cu opt picioare, pentru a împărţi cadouri.

În lumea păgână, Odin este considerat străbunicul lui Santa Claus, Moşul occidental. Odată cu

răspândirea creştinismului, multe dintre aceste legende păgâne s-au pierdut. Columb a dus legenda

peste Ocean.

INSTANTANEE

33

Cel care stă la baza naşterii

lui Moş Crăciun este Sfântul

Nicolae, patronul spiritual al

Rusiei şi al Greciei, care-i

protejază pe marinari, judecători,

brutari şi pe săraci.

Precursorul lui Moş Crăciun a fost

Moş Nicolae, patronul spiritual al

Rusiei

Legenda Sfântului Nicolae

a fost dusă în America de

Cristofor Columb și de oamenii

săi, în 1492. În timpul Reformei

religioase, din secolul al XVI-lea,

unii protestanţi nu l-au dorit pe

Sfântul Nicolae, pentru că numele

lui era legat de biserica catolică.

De aceea, fiecare ţară sau regiune

şi-a găsit propriul împărţitor de

daruri: Franţa pe Peter Noel sau Petit, Marea Britanie pe Santa Claus, Germania pe Kriss Kringle,

iar ţara noastră pe Moş Crăciun...

„Santa Claus” s-a născut dintr-o greşeală de tipar .

Imaginea moşului de astăzi a apărut în SUA unde, în 1823, fiul reverendului Clement Clarke

Moore a semnat poezia „O vizită a Sfântului Nicolae”. Desenul care o însoţea trebuia să-l reprezinte

într-un costum cărămiziu, însă dificultăţile de tipărire au făcut ca în varianta imprimată, costumul

moşului să apară roşu. Această eroare tehnică l-a transformat pe Sfântul Nicolae într-un personaj

mai profan, care renunţă la toiag. Acest personaj compozit, numit Santa Claus – o deformare a

numelui olandez al Sfântului Nicolae – este un moş cu obraji bucălaţi şi aprinşi de ger, cu o barbă

albă, care soseşte la casele copiilor într-o sanie trasă de reni şi coboară prin coş pentru a pune jucării

sub brad.

Peste 40 de ani, Thomas Nast, unul din celebrii ilustratori americani ai vremii, impune figura

bine cunoscută: un bătrân rotofei, cu barbă albă, cu costum roşu, tivit cu alb, bonetă roşie îmblănită,

cu lulea în gură şi cu un sac plin de jucării, pe scurt, imaginea pe care imigrantul german, a păstrat-o

despre Pelze Nicol din copilăria sa. În anii următori, revista ”Harper s Weekley”, în numerele de

Crăciun, a publicat imaginea moşului, îmbunătăţită de la an la an, până în 1886, când Nast e

concediat. Preşedintele SUA, Theodore Roosevelit, admirator al desenelor lui, i-a oferit acestuia un

post de consul în Ecuador.

Haddon Sundblom a creat o imagine îmbunătăţită a lui Moş Crăciun, care nu mai are lulea,

în schimb, mantia lui roşie e prinsă cu o curea lată. Personajul creat, care îl are drept model pe cel

mai bun prieten al său – un vânzător pensioner - a apărut, între 1931 şi 1966, în 40 de variante,

răspândindu-se în toată lumea pe ambalajele de Coca-Cola sau pe reclamele de băuturi. Contribuţia

decisivă la crearea lui Moş Crăciun modern pare a fi adusă de John Tenniel, caricaturist la revista

satirică engleza” Punch”, care l-a imaginat pe Old Christmas ca pe un bătrân cu obraji roşii, barbă

albă şi lungă, palton tivit cu blană şi cu o cunună de stejar pe cap.

În Europa Occidentală, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Moş Crăciun era perceput ca un

personaj fioros, care ameninţa copiii. În Anglia, era numit Old Christmas, un ins cu barbă şi

pelerină lungă, închipuit ca un băutor înrăit, care participa la chefuri monstruoase. Într-un muzeu

din Londra se mai păstrează şi azi un desen din acea perioadă, în care copiii se ascund în spatele

părinţilor, când un bătrân cu glugă şi pelerină şi cu un sac în spinare intră pe uşă.

INSTANTANEE

34

Moş Crăciun era însoţit de un personaj înspăimântător-mâncător de copii, şi pentru a

menţine atmosfera de groază, în perioada Crăciunului, în Marea Britanie, toate librăriile erau

invadate de cărţi despre fantome. Cel care s-a abătut de la tradiţie a fost marele scriitor englez

Charles Dickens (1812-1870). În nuvela „A Christmas Carol” (Poveste de Crăciun), bine primită de

public şi apreciată de critici, a modernizat Crăciunul, introducându- l ca pe o sărbătoare populară.

Transformarea lui Moş Crăciun într-un bătrânel vesel cu barbă, ce nu înfricoşează, cu

căciulă şi haină roşie, având bordura albă, cu ochii jucăuşi, binevoitor şi generos, s-ar datora

factorului comercial, acest personaj fiind o adevărată binecuvântare pentru industriaşi şi

comercianţi.

La început, biserica catolică şi protestantă nu au privit cu ochi buni evoluţia moşului, care,

pe nesimţite, s-a substituit pruncului Iisus, şi nu au acceptat prea uşor laicizarea Sărbătorii. În zadar

însă, pentru că Moş Crăciun, din patria sa, Cristmasland, aflată undeva în Finlanda (în realitate un

orăşel situat în preajma Cercului Polar arctic), pleacă la fiecare sfârşit de an, cu sania trasă de reni şi

cu sacul plin de daruri, pentru a-i face fericiţi pe copiii de pretutindeni.

ANDREEA PASCOTĂ, VII G

COLOREAZĂ-NE!

CUPRINS

Impresii .......................................................................................................

1

Debut liric ...................................................................................................

2

Parfumul magic al cuvintelor ......................................................................

5

Lirica românească .......................................................................................

6

DSD ............................................................................................................

12

Where is the love ........................................................................................

16

Ziua mamei .................................................................................................

19

Atelier .........................................................................................................

21

Cinefiltru ..................................................................................................... 25

Cronică de carte ........................................................................................ 27

Istoria unui tablou ...................................................................................... 28

Crăciunul ..................................................................................................... 31

Materialele pot fi trimise pe adresa:

e-mail: instantanee.cs@gmail.com

Precizări:

Textele vor fi culese în Times New Roman, corp 12, cu semne diacritice, atent

corectate.

Revista poate fi vizualizată pe următoarea adesă:

http://www.instantaneeprof.blogspot.ro

©2009, Editura „Neutrino”

Titlul: INSTANTANEE

Toate drepturile rezervate

Mobil: 0724224400

www.neutrino.ro

E-mail: editura@neutrino.ro

I. S. S. N. 2065-4804