Introducere

Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic istoria secolului XX. De-a lungul

acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă a populaţiei lumii a suportat presiunea

unor regimuri totalitare de stânga sau de dreapta.

Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându-se prin ele, aceste regimuri

comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate cu

proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui „bine”

general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost pretextul pentru ca

deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra întregii societăţi, asupra

fiecărui individ, prin intermediul partidului – stat, politizând şi ideologizând întreaga

viaţă socială.

Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de modernizarea

unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţii inerente acestui proces de modernizare.

Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul tuturor membrilor

societăţii sau, mai bine zis, a celor pe care îi considerăm, pe criterii ideologice, demni să

facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să-şi respecte această

promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare au reuşit să folosească

mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a-şi întări, pentru a-şi extinde

controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui individ, pentru a-şi elimina

adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere.

Pentru milioane de oameni, experienţa vieţii într-un regim totalitar a avut

consecinţe tragice. Unii au fost eliminaţi fizic, alţii au petrecut ani îndelungaţi în închisori

şi lagăre, alţii deşi în libertate au trebuit să suporte presiunea zilnică a ideologizării, a

supravegherii, a fricii de ameninţare continuă şi arbitrară a represiunii, a lipsei unor

drepturi fundamentale.

Contextul totalitar şi-a pus, deci amprenta, mai mult sau mai puţin profund,

asupra personalităţii celor care au trăit într-o asemenea societate. Se poate vorbi, în acest

sens, despre o „personalitate totalitară”, privită ca un produs al totalitarismului şi nu ca o

premisă a sa.

Să reamintim că toate regimurile totalitare, indiferent de ideologiile de la care se

revendică, au urmărit, concomitent cu schimbarea radicală a societăţii şi schimbarea

1

radicală a personalităţii, impunerea unui model uman construit pe coordonate ideologice.

Regimurile totalitare utilizează un ansamblu impresionant de metode şi mijloace. În ciuda

eforturilor lor, majoritatea celor care au trăit experienţa totalitară nu au devenit oameni

noi. Personalitatea totalitară, privită ca personalitate modală este mai degrabă rezultanta

ciocnirii continue dintre tendinţa regimului de a-şi impune dominaţia totală asupra

individului, de a-l depersonaliza şi rezistenţa acestuia, eforturile lui de a-şi apăra

individualitatea.

Problema cercetării mele este legată de gradul de internalizare a modelului de

personalitate impus de puterea politică. Dorind să-i transforme pe membrii societăţii

totalitare în „oameni noi”, regimurile politice respective au încercat să dirijeze procesul

de construcţie şi autoconstrucţie a personalităţii. Pentru aceasta, au urmărit să transforme,

la nivelul fiecărui individ, modelul de personalitate fabricat plecând de la cerinţele

ideologiei fondatoare şi legitimatoare în „personalitate ideală”, în modelul propriu, în

funcţie de care fiecare individ se autoconstruieşte. Măsura în care aceste regimuri au

reuşit să impună această internalizare a modelului „omului nou” poate fi considerată o

măsură a gradului în care ele au reuşit modelarea dorită a personalităţii membrilor

societăţii.

Înainte de abordarea empirică a problemei cercetării, am considerat necesare

câteva precizări teoretice referitoare la sensurile în care folosim conceptele de

„totalitarism”, „personalitate totalitară”, „model al omului nou”.

Conceptul de totalitarism, apărut în prima jumătate a secolului XX a avut o

istorie sinuoasă. El a fost uneori, ideologizat, ceea ce a făcut ca utilitatea sa ştiinţifică să

fie pusă la îndoială, deşi răspândirea lui a devenit tot mai largă. Considerăm că,

precizându-i sensurile şi eliminând balastul ideologic care i-a fost uneori adăugat, el se

dovedeşte deosebit de util pentru abordarea ştiinţifică a comunismului şi fascismului.

Chiar dacă regimurile fasciste au dispărut pe la mijlocul secolului XX, iar cele comuniste,

în cea mai mare parte, la sfârşitul acestui secol, conceptul de totalitarism îşi menţine

vigoarea, atât pentru faptul că este necesară o cât mai bună înţelegere a fenomenului

totalitar fascist sau comunist, cât şi pentru faptul că posibilitatea apariţiei unei noi forme

de totalitarism nu sunt excluse. Evoluţiile actuale ale unor regimuri islamice, de exemplu,

par să ne ducă spre ideea apariţiei unor noi forme de totalitarism.

2

Capitolul I. Câteva consideraţii asupra totalitarismului

1.1. Conceptul de totalitarism

Totalitarismul, ca regim politic, este caracteristic secolului XX, desemnând o

nouă realitate reprezentată de o societate totală sau aproape totală aservită unui partid,

stat care guvernează prin teroare şi ideologie.

Pentru a ne ajuta în demersul înţelegerii fenomenului totalitar este nevoie să

stabilim momentul naşterii termenului şi esenţa lui. Cel care utilizează pentru prima

oară termenul „totalitar” este Benito Mussolini1, într-un discurs din octombrie 1925.

Împrumutat, se pare, de la Giovanni Gentile, el va fi alăturat celui de stat. În articolul

scris în Enciclopedia Italiană, în 1932, Mussolini va numi statul fascist drept „stat

totalitar”. Termenul este folosit ca o etichetă pozitivă.

Adjectivul totalitar se impune, mai întâi, în Italia, printre adepţii şi admiratorii

fascismului, ca o etichetă pozitivă, apoi ca un mod de a caracteriza fascismul italian.

În Germania termenul apare în 1921 în lucrarea juristului şi publicistului

politic Karl Schmitt, Die dictature în care viitorul teoretician al doctrinei statului

naţional socialist şi care încearcă să dea legitimitate ideii Statului Total. În 1930 Ernst

Junger, în Mobilizarea totală foloseşte cuvântul în sensul militar al mobilizării totale,

lucrarea lui prelucrând în timp de pace experienţa dură a războiului, preconizând o

societate integral anonimă depersonalizată. În centrul lucrării, se află figurile mitice ale

lucrătorului şi războinicului, care ridicate la rangul de exemplare ale noii aristocraţii.

Prizonierii celuilalt tip de ideologie totalitară, cea comunistă, vor folosi

termenul de totalitarism tot ca pe o etichetă, de data aceasta negativă, pentru a

caracteriza fascismul şi nazismul. La apariţia sa, şi într-o primă perioadă de circulaţie,

termenul de totalitarism a fost utilizat ca o etichetă pozitivă sau negativă, în funcţie de

apartenenţa ideologică a utilizatorului, dar cu referire doar la regimul fascist sau nazist.

În aceeaşi accepţie se vorbeşte despre totalitarism şi în România, în anii

treizeci ai secolului XX, într-o perioadă în care se manifestau în spaţiul politic

românesc, mişcări şi partide pentru care fascismul italian şi nazismul german

reprezentau modele.

1 Mussolini este cel care aduce conceptul pe scena politică, paternitatea cuvântului îi aparţine lui Giovanni Gentile

3

Regimul instaurat în 1938 de către Carol al II – lea, regim de dictatură

autoritară, care nu a avut caracter totalitar, a împrumutat multe dintre elementele de

faţadă, de decor ale regimurilor totalitare (partidul unic, uniforme pentru membrii

acestui partid, salutul roman, cultul personalităţii, spectacolele grandioase dedicate

acestui cult etc.). Regimul de dictatură autoritară a lui Carol al II – lea se autodeclară

totalitar într-un context istoric şi geopolitic, extrem de dramatic şi ameninţător pentru

România, în iunie 1940, după căderea Franţei, pentru a câştiga, probabil, bunăvoinţa

lui Hitler şi a lui Mussolini.

Un prim pas în construcţia conceptului ştiinţific de totalitarism ca instrument

de cercetare capabil să analizeze, comparativ, regimurile politice îl instituie acceptarea

ideii că regimurile politice fasciste, naziste şi comuniste sunt de acelaşi tip. Se trece de

la utilizarea termenului ca o etichetă, pozitivă sau negativă, la încercarea de a

determina, pe baza analizei regimurilor politice reale, a specificului, a notelor

definitorii ale totalitarismului ca regim politic nou, caracteristic secolului XX.

Termenul de totalitarism surprinde ideea de dominare politică totală, pe care

regimurile totalitare au reuşit să o realizeze, o dominaţie politică fără precedent, atât ca

profunzime, cât şi ca extindere, o dominaţie politică asupra vieţii extrapolitice a

omului şi a societăţii. Pentru a depăşi dificultăţi în definirea totalitarismului şi pentru a

face din conceptul de totalitarism un instrument de cunoaştere eficient, Sartori

consideră că este necesară interpretarea conceptului de totalitarism ca pe un tip ideal.

1.2. Ideologi ai totalitarismului

Hannah Arendt este una din personalităţile istorice dintre cele mai lucide care

au dezbătut în lung şi-n lat acest fenomen. Arendt descrie, atât în Originile

totalitarismului cât şi în La nature du totalitarisme, mecanismele care au făcut posibilă

instaurarea unor regimuri totalitare, punând în evidenţă structurile care le asigură

menţinerea, precum şi consecinţele antiumane pe care le generează.

Unul dintre fondatorii totalitarismului este considerat şi Hermann Rausching,

fost adept al nazismului şi care presimţind dinainte declanşarea războiului. El

subliniază mereu caracterul distrugător al revoluţiei fasciste, tendinţa ei de a distinge

toate valorile morale şi politice dobândite de omenire de-a lungul dezvoltării

civilizaţiei umane. Toată analiza lui are drept scop să scoată în evidenţă raporturile de

4

putere şi să observe în raport cu schema obişnuită a revoluţiei, revoluţia fascistă nu se

produce înaintea preluării puterii, ci după aceasta. La baza acestui progres stă credinţa

conducătorilor nazişti că pot monopoliza statul pe cale legală, trecând apărători ai

ordinii într-un moment de gravă criză economică şi socială. După observaţiile sale,

nazismul este dualist, îmbinând ordinea şi dezordinea în dominarea maselor.

Toate metodele sunt efectiv ivite dintr-un ritual magic menit să imprime în

subconştient sensul comunităţii rasiale. Totul se realizează pe fondul militarizării

societăţii şi expansiunea naţiunii care la momentul potrivit în numele superiorităţii

rasei lor, Tzvetan Todorov spune că „statul totalitar aspiră la controlul totalităţii vieţii

sociale a unui individ”1. Partidul (comunist sau naţional – socialist) nu se mulţumeşte

cu acapararea puterii politice în sens limitat, ca în dictaturile clasice, eliminând

opoziţia şi asumându-şi singur guvernarea. El îşi extinde controlul asupra întregii sfere

publice din viaţa fiecărei persoane, lezând cât se poate de mult sfera privată; el

controlează munca, locuinţa, proprietatea, educaţia sau distracţiile copiilor, şi chiar

viaţa familială şi sentimentală. Aceasta îi permite să obţină supunerea tuturor

cetăţenilor, nemaiexistând nici un loc în care ei ar putea să se adăpostească şi să-i

scape”2. Tot aşa ni se spune şi în Originile totalitarismului că nimic nu s-a dovedit mai

uşor de distrus decât viaţa privată şi moralitatea privată a oamenilor care nu se

gândeau decât la salvarea propriilor lor vieţi. După câţiva ani de putere şi de

coordonare sistematică, naziştii puteau anunţa pe bună dreptate că singura persoană

care mai este încă un individ în Germania este aceea care doarme.

Dacă studiul Hannei Arendt deschide perioada clasică a cercetării

totalitarismului, punctul ei culminant este considerat de majoritatea specialiştilor

apariţia, în 1956, a lucrării lui Federich şi Brzezinski „Totalitarian Dictatoriship and

Autocracy”3 (Dictatură totalitară şi autocraţie). În cadrul unui simpozion asupra

totalitarismului, Federich susţinea că acesta este un sistem politic specific, caracterizat

prin anumite trăsături care se intercondiţionează şi se susţin reciproc. Lista acestor

trăsături a fost apoi completată în lucrarea din 1956. După cei doi autori, existenţa unui

sistem totalitar presupune:

1 Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 1202 Ibidem, p. 1183 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 187

5

o ideologie oficială care tinde la o societate perfectă, opusă celei

existente şi gata să cuprindă lumea;

un partid unic de masă controlat de o oligarhie, partid care tinde să se

confrunte cu statul;

monopolul guvernamental al armamentului;

monopolul guvernamental asupra mass mediei;

un sistem politic terorist, apt să folosească şi cuceririle moderne ale

psihologiei;

o economie dirijată de la nivel central.

Fascismul şi comunismul aparţin acestui tip de sistem politic care, pentru

prima dată în istorie, cumulează cinci monopoluri: ideologia, poliţia, armata, mass

media, economia într-un stat care tinde să se confrunte cu partidul unic.

Această situaţie determină o cvasi-dispariţie a societăţii civile. Chiar dacă

ideologiile sunt diferite, chiar opuse prin conţinutul lor, metodele utilizate de

regimurile totalitare de stânga sau de dreapta sunt aceleaşi.

Modul de definire a totalitarismului prin „trăsături”, impus de Federich şi

Brzezinski, a suscitat o serie de critici. S-a arătat, în primul rând, că nu se poate stabili

care sunt caracteristicile definitorii ale sistemului totalitar şi cele aleatorii, secundare.

Monopolul guvernamental asupra armamentelor nu poate fi considerată o

caracteristică definitorie, deoarece ea apare şi în cazul democraţiilor.

O ideologie oficială unică putem întâlni şi în cazul unor regimuri autoritare, iar

controlul centralizat al economiei, evident în cazul comunismului, este mai puţin

prezent sau chiar absent în cazul nazismului sau fascismului italian. Oricum, cei doi

autori americani vorbeau de corelarea tuturor acestor caracteristici, iar definiţia dată de

ei permite o operaţionalizare a conceptului de totalitarism şi în felul acesta, abordarea

empirică a regimurilor politice concrete.

Hannah Arendt este autoarea care inaugurează o nouă abordare în domeniul

interpretării totalitarismului.

Totalitarismul este regimul politic al dominaţiei totale care este văzut de

autoare ca o „dominaţie permanentă asupra fiecărui individ în fiecare sferă a vieţii”1.

În discursul său Arendt foloseşte din plin filosofia, argumentând că seducţia

1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 15

6

regimurilor provine din efortul de a face posibilă şi coerentă ideea … banalităţii

răului1, răul devine banal într-o societate dominată de teroare şi ideologie, căci în

numele Ideii se sacrifică orice.

Dominaţia totală nu permite libera iniţiativă în nici un domeniu al vieţii, nici

un fel de activitate care să nu fie întru totul previzibilă. Dominaţia totalitară urmăreşte

însă abolirea oricărei fărâme de libertate, „chiar eliminarea oricărei spontaneităţi

umane în general, şi nu doar o restrângere a libertăţii oricât de tiranică ar fi”2. Cu cât

este mai evidentă puterea totalitarismului, cu atât mai secrete devin ţelurile lui

adevărate. Faptul de a minţi o lume întreagă nu se poate realiza decât dacă sunt

întrunite condiţiile unei guvernări totalitare, când calitatea de ficţiune a realităţii de

fiecare zi distorsionează până şi cele mai mici şi evidente detalii.

Presupunerea centrală a totalitarismului că totul e posibil duce astfel, prin

eliminarea consecventă a oricăror piedici reale, la consecinţa absurdă şi teribilă că

orice crimă pe care o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă

ea a fost săvârşită sau nu. „Lagărele de concentrare şi de exterminare ale regimurilor

totalitare slujesc ca laboratoare în care se verifică această credinţă fundamentală a

totalitarismului că totul este posibil”3. Dominaţia totală se străduieşte să organizeze

infinita pluralitate şi diferenţiere a fiinţelor omeneşti ca şi când întreaga umanitate ar fi

doar un singur individ. Această dominaţie încearcă să realizeze acest ţel atât prin

îndoctrinarea ideologică a formaţiilor de elită, cât şi prin teroarea desăvârşită din

lagăre. Lagărele nu sunt menite numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţa

omeneşti, ci slujesc de asemenea la odioasa experienţă a eliminării, în condiţii

specifice controlate, a înseşi spontaneităţii de expresie a comportamentului omenesc şi

a transformării personalităţii umane. Metodele totalitare se bazează pe principiul

nihilist a lui „este permis orice”4. Astfel, naziştii au ştiut cum să trântească uşa după ei

în aşa fel încât să nu fie uitaţi secole întregi.

1.3. Trăsăturile regimurilor totalitare şi schimbarea lor

1 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2006, p.1022 Ibidem, p. 5003 Hannah Arendt, opere citite, p.5394 Hannah Arendt, La nature du totalitarisme, Edition Payot, 1990, p. 17

7

Societatea atomizată este nucleul totalitarismului şi originar în secolul XX.

Regimurile totalitare se disting nu numai prin manipularea extrem de inumană a puterii

politice şi prin aceea că ele dau naştere „unui concept de putere, cu totul fără

precedent”1. Totalitarismul este un regim politic în care deţinătorii puterii, sub

pretextul schimbării radicale a societăţii, în conformitate cu un proiect ideologic, îşi

impun dominaţia totală asupra vieţii sociale.

Raymond Aron consideră că şase elemente principale definesc totalitarismul.

Pentru Aron acestea sunt:

- fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă monopolul

activităţii politice;

- partidul monopolist are o ideologie care are autoritatea absolută şi

devine adevărul oficial al statului;

- pentru răspândirea ideologiei este necesar monopolul asupra

mijloacelor violente şi ale celor de presiune;

- mass-media este sub comanda statului şi a celor ce-l reprezintă;

- marea majoritate a activităţilor profesionale şi economice sunt

supuse statului, devin în acest mod impregnate de ideologia oficială;

- pe calea de consecinţă orice greşeală în economie sau profesie,

devine greşeală ideologică, apărând astfel politizarea oricărei

activităţi2.

Aron nu consideră că dacă aceste elemente sunt reunite trebuie să se ajungă la

extrema teroare. Regimurile nu devin totalitare progresiv ci pornind de la intenţia

originară de a transforma fundamental ordinea, existenţa în funcţie de o ideologie. În

opoziţie cu Aron, Arendt constată diferenţierea dintre fenomenul stalinist şi hitlerist

„diferenţa este esenţială oricare ar fi similitudinile”3. Totalitarismul înseamnă o

pătrundere a politicului în toate domeniile vieţii sociale. Politizarea, extinderea sferei

politicului, a influenţei puterii politice, este totuşi o caracteristică a societăţilor

moderne care ţine de creşterea gradului de complexitate a acestor societăţi şi a creşterii

gradului de complexitate a problemelor pe care trebuie să le rezolve puterea politică.

Puterea politică totalitară încearcă să pătrundă prin intermediul statului, de cele mai

1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 1542 Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 783 Hannah Arendt, Opere citite, p. 54

8

multe ori, în toate domeniile vieţii sociale, pentru a elimina orice contraputere ce ar

putea să apară sau orice resursă a unei asemenea posibile contraputeri, pentru a-şi

instaura dominaţia, controlul asupra întregii societăţi şi a oamenilor pe care o compun.

Avem de a face cu un paradox: pe de o parte sfera politicului se extinde, pe de altă

parte politica ca alegere între alternative, are o arie tot mai restrânsă. Cei care deţin

puterea politică, de cele mai multe ori printr-o delegare din partea liderului totalitar,

sunt relativ puţini. Pentru ei participarea la viaţa politică înseamnă, mai degrabă, lupta

pentru o poziţie cât mai avantajoasă în aparatul birocratic al puterii, dominat de liderul

totalitar, evoluţia diverselor domenii ale vieţii sociale. Pentru cei mai mulţi dintre cei

ce trăiesc sub un regim totalitar, participarea politică reală nu este posibilă.

Participarea este înlocuită cu mobilizarea pentru înfăptuirea comenzilor celor care

deţin puterea reală. Puterea politică, în cazul totalitarismului nu rămâne doar o instanţă

supremă care controlează orice activitate socială din afară, ca în cazul autoritarismului,

de exemplu, ci se insinuează la nivelul fiecărei structuri şi a fiecărei activităţi sociale.

Idealul ei nu este doar o societate controlată, ci o societate care se

autocontrolează, care îşi însuşeşte comenzile puterii, oricare ar fi acestea, ca fiind ale

sale. Partidul – stat trebuie să devină nu doar un mijloc de control al întregii activităţi

sociale, ci o vastă construcţie monautică formată din instituţii, organizaţii, grupuri care

au aceleaşi scopuri cu puterea, care îşi însuşesc de fapt scopurile acesteia şi care pot

mobiliza fiecare individ pentru realizarea acestor scopuri şi eliminând orice posibilă

opoziţie.

O caracteristică esenţială a regimurilor totalitare este dată de o nouă definire a

legii. Politica totalitară nu înlocuieşte un corp de legi („corpus de legi”) prin altul, ea

nu instituie propriul său consens juridic („consensus juris”). Dispreţul ei faţă de toate

legile pozitive, inclusiv de propriile ei legi, presupune că ea poate să renunţe la orice

„consensus juris”, fiindcă promite să elibereze aplicarea legii de orice acţiune şi voinţă

omenească. În regimul totalitar, legea nu mai asigură aşa cum spune Arendt, funcţia de

stabilizare, ea este decât o lege a acţiunii, a naturii la nazişti sau legea istoriei la

comunişti, legea nu are alt sens, ea este „expresie a acţiunii însăşi”1.

Totalitarismul este starea limită de intervenţie şi dominare a Statului – partid

asupra societăţii în totalitatea sa şi asupra individului în intimitatea sa, ajungându-se

1 Ibidem, p.79

9

aici prin mecanisme perfecţionate de îmbinare a masificării sociale, represiunii

politice.

Hannah Arendt în studiile sale remarcă caracterul formal de faţadă al statului

în regimurile totalitare. În aceste regimuri, statul nu îndeplineşte funcţiile sale pentru

care este creat ci are rolul de a legitima domnia puterii brute, hegemonia partidului de

masă şi cultul liderului charismatic. În „Le systeme totalitare”, Arendt subliniază că

multitudinea şi concurenţa organismelor şi departamentelor statice manipulate de

voinţa conducătorului politic, contribuie la transformarea aparatului de stat, într-o

„organizaţie de faţadă compusă din birocraţi simpatizanţi”1. În ştiinţele politice,

regimurile totalitare sunt caracterizate folosindu-se testul de raţionalitate socială,

având ca rezultat caracterizarea drept tipuri doctrine extreme. Această concluzie

rezultă în urma analizării a tot ceea ce determină intenţionalitatea politică, adică: socio

– structuralitatea puterii, statalitatea, regimul politic, eficienţa socială, normalitatea.

Răspunsul la aceste analize pentru totalitarism, ţinând cont de aceasta, de o socio –

structuralitate monocratică a puterii, statalitate totală, regim totalitar, dictatorial,

eficienţă socială contradictorie şi scump plătită, socio – uman şi economic,

anormalitatea puterii ca scop în sine, intransigenţa şi fanatismul ideologic, toate aceste

caracteristici fiind apanajul tipurilor doctrinare extreme2.

Paradoxal, deşi avem pe de altă parte comunismul şi fascismul, aflate la

extremele stângii şi dreptei politice, aceste tipuri se apropie prin finalitate şi mijloace.

Se deosebesc în ceea ce priveşte sursele care stau la baza doctrinei lor şi a

conjuncturilor socio – istorice în care au apărut.

Fascismul este instrumentul de şoc al cercurilor extremiste care urmăresc

anihilarea stângii, dar şi a forţelor politice liberale, timorarea prin propagandă agresivă

şi violentă. Indiferent de nuanţa sau situarea ei, viaţa într-o societate totalitaristă este în

mod obiectiv grea şi periculoasă. Totalitarismul este un fenomen grav şi care prin

dimensiunile sale a pervertit fiinţa umană retrogradând-o pe treapta inferioară a

existenţei sale, consecinţe care se văd şi acum în lume şi permite omului să rămână orb

în faţa evidenţei însăşi. Imaginea pe care o are conştiinţa totalitaristă despre lume

implică reprezentări specifice ale cauzalităţii, ale naturii lucrurilor, ale timpului, ale

omului.

1 Hannah Arendt, Opere citite, p. 1082 Ibidem, p.554

10

Comunismul speculează nivelul mic de informare, culturii politice a maselor,

ridicate la rang de obişnuinţă, cucerirea exclusiv prin violenţă a puterii politice exercită

autoritar şi descriţionar puterea politică, practica pe scară largă, izolarea culturală şi

exaltarea pasiunilor prolecultiste. Odată definită puterea politică, partidele comuniste

schimbă tactica total, practicând o politică centralistă, birocratică şi dictatorială,

căutând să anihileze formele societăţii şi culturii. Comunismul contestă capacitatea de

autoorganizare a clasei muncitoare, a ţărănimii, intelectualităţii, neagă rolul diverselor

organizaţii şi asociaţii politice şi profesionale dovedindu-şi negativismul şi

pseudorevoluţionalismul.

Prin tactica lui dezastruoasă expune clasa muncitoare, forţele democratice,

social – democraţia. Aceste condiţii au generat apariţia fascismului reacţionar ca

doctrină a încercării de salvare din criză a unui sistem politic, esenţialmente capitalist

prin utilizarea mijloacelor de forţă la dictatură totală, represivă, supravieţuirea

economiei prin muncă forţată şi alte mijloace extraeconomice.

Lupta împotriva comunismului nu putea fi lupta pentru puterea politică pur şi

simplu, ci lupta pentru refacerea legăturilor sociale, pentru întemeierea unor instituţii

publice independente de stat sau chiar împotriva lui, dar mai ales lupta pentru adevăr.

Fragilitatea comunismului constă în faptul că este cimentat prin minciună şi de aceea

dorinţa de adevăr are efecte distrugătoare asupra lui. Lupta împotriva comunismului

este lupta pentru reconstruirea normalităţii democratice, pentru eliberarea de sub

dominaţia totalitară a unui spaţiu social cât mai larg.

Cei care trăiesc într-o societate totalitară au tendinţa de a subestima importanţa

ideologiei. Ea apare ca un şir de vorbe în vânt, mască şi minciună, fără nici o legătură

cu viaţa reală. Conţinutul ideologiei sau interpretarea principiilor ei variază de la o

perioadă la alta, deşi este vorba de principii declarate neschimbătoare. Ideea că

teroarea poate fi utilizată pentru conducerea unui stat pentru a constrânge populaţia să

facă ceea ce vor conducătorii, apare cu mult înaintea totalitarismului. Dar, în cadrul

acestui regim, ea este dezvoltată şi mai ales, pusă în practică la o scară inimaginabilă.

Menţinerea terorii va fi justificată, în condiţiile oricărui regim totalitar, apelând la

ideologie. Cu ajutorul ideologiei sunt definiţi şi duşmanii, fără de care teroarea nu s-ar

justifica. Teroarea penetrează societatea în profunzime.

11

Politizarea şi ideologizarea, ca mijloace de instaurare şi de menţinere a

dominaţiei totale, sunt susţinute şi completate de teroare. Caracterul represiv al statului

totalitar ajunge, în unele momente la dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci. Teroarea,

mai pronunţată în perioada de început a regimurilor, când are loc ruperea vechilor

structuri şi eliminarea masivă a adversarilor reali sau potenţiali, rămâne ca o

ameninţare permanentă pentru toţi membrii societăţii pe întreaga existenţă a acestor

regimuri. Frica trebuie să completeze sau să înlocuiască convingerea formată ca

urmare a vastei şi insistentei acţiuni persuasive a regimului, în aşa fel încât să se

asigure obedienţa totală faţă de comenzile deţinătorilor puterii.

Dorinţa unui asemenea regim este de a transforma personalitatea umană, de a

impune, la nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate umană, de a impune, la

nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate care a internalizat ideologia

oficială, logica gândirii ideologice, care se conformează necondiţionat comenzilor

puterii, a cărei viaţă se desfăşoară conform unui plan stabilit de putere, care îşi

autoraţionalizează existenţa după acest plan. Controlul social asupra individului,

exercitat prin intermediul partidului – stat, trebuie să fie treptat înlocuit de

autocontrolul bazat pe internalizarea sistemului de valori, de norme, impuse de

deţinătorii puterii. Sunt create condiţiile pentru reuşita unui asemenea proiect:

masificarea societăţii, crearea cadrelor uniformizatoare, mecanismul vast al

persuasiunii şi manipulării, aparatul de represiune care să menţină frica permanentă.

Chiar dacă nu reuşesc să impună noul model uman, regimurile totalitare îşi pun

amprenta asupra personalităţii celor care trăiesc sub un asemenea regim.

Regimurile totalitare reale se apropie, mai mult sau mai puţin, de tipul ideal,

într-un moment sau altul al existenţei lor. Amploarea schimbărilor pe care le produc

ele la nivelul societăţii şi al indivizilor depinde de o multitudine de factori, care ţin de

tipul şi forma regimului totalitar respectiv, de durata şi modul lui de evoluţie, de

caracteristicile istorice, economice, politice, culturale ale societăţilor în care se

instaurează, de contextul geo-politic, iar la nivel individual, de particularităţile

personale ale celor care îl suportă.

12

Capitolul II. Analiza sociologică a totalitarismului

2.1 Totalitarismul în raport cu alte tipuri de regimuri nedemocratice

De foarte multe ori, în limbajul comun, dar şi în unele studii ştiinţifice,

termenul de totalitarism este asociat cu tirania, despotismul, dictatura, absolutismul,

autocratismul sau autoritarismul. Aceste concepte desemnează regimuri politice

nedemocratice mai vechi sau mai noi care au anumite elemente comune cu

totalitarismul, dar care nu pot fi confundate cu acesta. Pentru a elimina posibile

confuzii, considerăm necesare câteva precizări legate de aceste regimuri politice şi

raporturile lor cu totalitarismul. Istoric vorbind, chiar dacă totalitarismul se plasează în

aria regimurilor nedemocratice, el este o creaţie a secolului XX şi are o serie de

caracteristici care-l diferenţiază în mod clar de regimurile nedemocratice anterioare.

Chiar dacă termeni ca: tiranie, dictatură, despotism sau absolutism au cunoscut o

evoluţie, de-a lungul timpului, în ceea ce priveşte semnificaţiile lor, ei nu pot acoperi

specificitatea fenomenului totalitar. Pe de altă parte, autoritarismul, concept

contemporan cu cel de totalitarism se referă la un alt tip de regim politic diferit de cel

totalitar.

Conceptul de tiranie a apărut încă din antichitate. Aristotel arăta că „tirania este

guvernământul unuia singur ce domneşte ca un stăpân peste asociaţia politică”1.

Regimurile totalitare sunt considerate drept tiranii, în sensul că sunt regimuri

opresive, sprijinite pe forţă. Teroarea totalitară are dimensiuni şi modalităţi de

manifestare diferite în raport cu ceea ce au cunoscut secolele anterioare în domeniul

opresiunii, al cruzimii. Pe de altă parte, trebuie menţionat că regimurile totalitare nu

sunt instaurate în mod necesar prin violenţă (cazul nazismului în Germania), şi nu

presupun existenţa unui tiran care să poarte întreaga responsabilitate a opresiunii.

Pentru că sensurile consacrate ale conceptului de tiranie nu permit cuprinderea

fenomenului totalitar, dar şi pentru că teroarea este considerată o caracteristică a

totalitarismului.

John Kautky defineşte totalitarismul „ca ansamblu de metode utilizate pentru a-

şi păstra controlul guvernării”2. O intensă abordare o prezintă, considerând că nu este

necesar să se facă o deosebire între ţările industrializate şi cele neindustrializate ci

1 Aristotel, Politica, 1996, p. 872 *** Enciclopedia gândirii politice, ed. Cit., p. 558

13

trebuie să ne concentrăm atenţia pe demersul totalitar, pe participarea forţată, pe

desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale, violenţa militară şi paramilitară,

incertitudinea, vizibilitatea şi insecuritatea normelor, care duc în final la iraţionalism şi

teroare. Friederich1 găseşte şase trăsături caracteristice importante ale totalitarismului:

partidul unic de masă condus de un lider charismatic;

ideologie oficială;

controlul partidului asupra economicului;

monopolul mijloacelor de comunicare;

monopolul mijloacelor de luptă;

un sistem de teroare poliţienească şi politică.

În regimurile democratice, liderii ajung la putere într-o măsură mai mare

datorită apropierii lor de regulile jocului politic mai mult decât apropierii lor de

reputaţia de legitimitate. O primă explicaţie ar consta în tendinţa controlării economiei

insistându-se pe legătura dintre totalitarism şi socialism. O altă tendinţă subliniază

participarea maselor la politică, participare datorată marilor catastrofe militare şi

economice întâmpinate în secolul XX şi a căror consecinţă a fost atomizarea socială şi

manipularea politică.

Regimul sovietic a apărut dintr-o voinţă revoluţionară, având la bază un ideal

umanitar. Regimul comunist a colporat în mod optimist credinţa în capacitatea raţiunii,

o comunitate având ca fundament justiţia socială. A postulat ideea că o societate

educată, conştientă politic poate prelua controlul evoluţiei sociale, a schimbărilor

social – economice spre îndeplinirea unor ţeluri precise şi să îmbine într-o acţiune

organizată raţionalitatea politică cu moralitatea socială.

Din aceste percepte umaniste care doreau schimbarea radicală a societăţii într-

o direcţie anticapitalistă, s-a trecut la folosirea violenţei ca mijloc de guvernare,

rezultând un regim de opresiune politică care intră astfel în conflict cu propriile sale

dorinţe morale. În aceste condiţii, regimul stalinist a fost definit ordine prin teroare.

Dar această ordine prin teroare nu se originează într-un proiect planificat de

conducere prin forţă. Teroarea s-a născut în urma unor conflicte birocratice şi doar

progresiv asistăm la o organizare a exercitării ei sistematice. Distincţia dintre

despotism şi totalitarism a fost subliniată de numeroşi analişti.

1 *** Enciclopedia gândirii politice, ed. Cit., p. 411

14

Hannah Arendt arăta că „totalitarismul se străduieşte nu să tindă spre o

dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem în care oamenii să fie de

prisos”1.

Scopul terorii totalitare nu este pur şi simplu de a inspira supunerea supuşilor,

ci de a modela personalitatea acestora, de a-i transforma în „marionete fără cea mai

mică urmă de spontaneitate”2. Supunerea dorită de cei care deţin puterea în regimurile

totalitare nu este una care să dureze doar atâta timp cât este ridicat „braţul

ameninţător”3, ci una care să persiste, mai profundă pentru menţinerea căreia să fie

suficientă doar ideea că acest braţ există.

Dacă despotismul presupune teroarea şi arbitrajul puterii, în regimurile

totalitare nu este vorba doar de încălcarea arbitrară a legii, deşi legalitatea este privită

cu un anumit dispreţ de către puterea totalitară, iar voinţa liderului devine de multe ori

lege pentru întregul sistem. Puterea totalitară susţine că se supune unor legi supra-

umane, legile Istoriei sau ale Naturii, pentru a realiza cerinţele lor, poate să treacă

peste orice. Voinţa de schimbare a lumii şi a omului, de realizare a idealului utopic pe

care îl formulează ideologia este pretextul terorii şi al arbitrajului puterii, iar în

exercitarea terorii utilizează cu eficienţă toate avantajele pe care i le oferă

modernitatea. „despotismul asiatic nu-şi propunea să creeze un om nou şi nici să

atingă sfârşitul preistoriei”4.

Conceptele de tiranie şi de despotism utilizate uneori pentru caracterizarea

totalitarismului nu au relevanţă prea mare pentru înţelegerea specificului acestuia.

Totalitarismele de dreapta, declarate antidemocratice au acceptat şi ele că sunt ca

formă de guvernare, dictaturi ale unui conducător. În gândirea contemporană, termenul

de dictatură pare să-l înlocuiască pe cel de tiranie. El desemnează un regim politic

caracterizat prin deţinerea puterii politice de către o persoană sau un grup restrâns.

Unii consideră că esenţa dictaturii este aceea de a fi o guvernare neconstituţională.

Această neconstituţionalitate se poate referi fie la modul în care este dobândită puterea,

fie la modul în care ea este exercitată. Privită în modul acesta, dictatura poate fi opusă

democraţiei.

1 Hannah Arendt, op. cit., 1994, p. 5922 Ibidem, 1994, p. 6143 Ibidem4 Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, 1965, p. 319

15

Cele două concepte, dictatură şi totalitarism se intersectează. Ca mod de

exercitare a puterii, totalitarismul este o dictatură. Uneori şi ca mod de dobândire a

puterii. Aceste este motivul pentru care în multe definiţii ale totalitarismului vom

întâlni termenul de dictatură. Pe de altă parte, există mai multe forme de dictatură:

militară, teocratică etc. Dictatura totalitară poate fi considerată una dintre forme.

Termenul de dictatură poate fi ataşat celui de totalitarism, dar nu-l poate suplini pe

acesta. Vorbind despre conceptul de absolutism, trebuie să reamintim că ideea de

putere absolută apare încă din perioada Renaşterii şi este pusă în legătură cu tirania

virtuală. Legat de absolutism este termenul de autocraţie, utilizat iniţial pentru a

desemna absolutismul puterii ţariste în Rusia încă din secolul XVIII. Autocraţia

presupune, pe de altă parte, accentuarea caracterului patrimonial al statului (ţarul este

considerat proprietarul oamenilor şi al lucrurilor), iar pe de altă parte, eliminarea în

exercitarea puterii a oricăror limite care ar ţine de lege sau de tradiţie. Anumite forme

ale totalitarismului pot sugera, în anumite momente, asemănări cu autocraţia în sensul

că liderul totalitar poate exercita puterea politică într-un mod nelimitat şi necontrolat,

dar în general, cele două concepte nu se suprapun. În sfârşit, să ne oprim puţin asupra

conceptului de autoritarism, concept apărut odată cu cel de totalitarism, în acelaşi

context al fascismului italian cu acelaşi sens pozitiv iniţial preluat ulterior de toate

totalitarismele de dreapta. Scopul acestor regimuri politice este declarat de a fi

autoritate. Astăzi termenul desemnează regimuri nedemocratice, indicând un abuz de

autoritate, o autoritate opresivă care striveşte libertatea indivizilor. Conceptul de

autoritate este pus în legătură cu cel de putere şi mai ales cu cel de legitimitate. Dacă

puterea este asociată cu ideea de coerciţie, de sancţiune, autoritatea înseamnă putere

acceptată, respectată, deci considerată legitimă. În vreme ce puterea ordonă şi

utilizează dacă este necesar, constrângerea, autoritatea este o putere bazată pe

prestigiu, pe respect, ea nu are o funcţie recompensatorie şi încetează să mai fie

autoritate atunci când este impusă. Pentru susţinătorii săi, autoritarismul este privit ca

un regim care restaurează adevărata autoritate, pentru adepţii democraţiei însă ca un

regim care abuzează de autoritate. Adevărata libertate, spun aceştia din urmă acceptă

autoritatea şi la rândul său autoritatea adevărată recunoaşte libertatea. Autoritatea care

nu recunoaşte libertatea înseamnă autoritarism, care neagă de fapt autoritatea.

16

Compararea şi clasificarea regimurilor politice impune precizarea poziţiei

autoritarismului în raport cu democraţia, pe de o pare şi cu totalitarismul pe de alta.

Dacă în general, este acceptată ideea că autoritarismul este un regim non – democratic

în ceea ce priveşte raporturile sale cu totalitarismul există două păreri. Unii consideră

totalitarismul ca o formă extremă a autoritarismului, alţii subliniază diferenţele dintre

cele două tipuri de regimuri nedemocratice. Aderăm la ideea că regimurile politice pot

fi situate pe o scală având la o extremă democraţia şi la cealaltă totalitarismul.

Autoritarismul s-ar situa în spaţiul dintre aceste două extreme, mai aproape de

totalitarism. Unii consideră că instaurarea totalitarismului presupune un stadiu de

regim autoritar care pregăteşte totalitarismul. Hannah Arendt crede că atât stalinismul

cât şi nazismul ajung în faza totalitară după parcurgerea unui asemenea stadiu. Dar, de

fapt, atât comunismul cât şi nazismul au fost totalitare de la începuturile lor. Caracterul

totalitar al comunismului instaurat de Lenin este astăzi o certitudine. Pe de altă parte,

„înainte de căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, exista părerea că

depăşirea totalitarismului este posibilă doar prin parcurgerea unui stadiu de

autoritarism”1. Realitatea din aceste ţări după 1989 pare însă să infirme asemenea

păreri. Asta nu înseamnă însă că nu există posibilitatea convertirii regimurilor

autoritare în regimuri totalitare şi invers. Trecerea este mai uşoară decât trecerea de la

totalitarism la democraţie sau de la democraţie la totalitarism.

Distincţia între autoritarism şi totalitarism nu este doar una de formă sau de

intensitate a opresiunii, a negării libertăţilor, ci una de fond. Autoritarismul, regim

nedemocratic poate fi considerat încă un sistem politic normal, în timp ce

„totalitarismul este un sistem anormal”2. Sistemul politic normal menţine distincţia

între stat şi societate, o anumită relaţie între acestea. Un asemenea sistem poate fi

democratic sau nu, în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi modalităţile de acces la

puterea politică, controlul puterii politice, participarea cetăţenilor la deciziile politice,

libertăţile de care se bucură, egalitatea formală sau reală a şanselor. Totalitarismul

însă, presupune o hipertrofiere a statului, care invadează societatea civilă şi o asfixiază,

un stat care nu mai poate funcţiona normal. Statul autoritar nu confiscă decât puterea

politică şi atâta vreme cât societatea nu-i contestă deţinerea ei absolută, îi lasă

1 Z. Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, 1993, p. 2512 J. Fr. Revel, , 1992, p. 39

17

societăţii o anumită libertate. Principiul după care funcţionează sistemul autoritar este

„totul este permis, cu excepţia politicii”1.

O definiţie, considerată de referinţă a autoritarismului, cea a lui J. Linz,

sintetizează caracteristicile acestui regim politic. El este „un regim politic limitat, fără

responsabilitate, fără o ideologie elaborată şi călăuzitoare (doar cu mentalităţi

distinctive), fără o mobilizare politică intensivă sau extensivă (exceptând câteva

momente în evoluţia sa) şi în care un lider (sau în mod ocazional un grup restrâns)

exercită o putere în cadrul unor limite slab definite din punct de vedere formal, dar, de

fapt, exact predictibile”2.

Trecerea de la autoritarism la democraţie se poate face progresiv şi în orice caz

mai uşor decât trecerea de la totalitarism la democraţie. Istoria a arătat că regimurile

totalitare au dispărut fie ca urmare a unei înfrângeri militare, fie ca urmare a unei crize

economice profunde şi a unei dezagregări a sistemului, echivalente cu o catastrofă

militară.

Totalitarismul, sunt de părere majoritatea analiştilor, nu poate fi reformat în

sensul democratizării lui, menţinându-şi esenţa. Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a

democratiza comunismul a dus, până la urmă la prăbuşirea acestuia.

2.2 Dominaţia totală a partidului – stat

Sloganul lansat de Mussolini, „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic

împotriva statului”, exprimă sintetic intenţia programatică a regimurilor totalitare de a-

şi subordona întreaga societate, prin intermediul statului, de a-l transforma pe acesta

într-un instrument al dominaţiei totale.

Dacă orice stat presupune un raport de dominaţie, în cazul statului totalitar

avem de-a face cu încercarea de a instaura dominaţia totală asupra întregii societăţi.

Unii autori consideră această tendinţă a statului de a interveni în tot mai multe domenii

ale vieţii sociale caracterizează toate statele contemporane şi este determinată de

creşterea complexităţii vieţii sociale, de cerinţele tot mai mari pe care cetăţenii le au

faţă de stat. Statul minimal, pare a nu mai eficient în rezolvarea multiplelor şi

1 V. Gozman, A. Etzind, op. cit., 1990, p. 412 A. Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”, 1999, p. 349

18

complexelor probleme cu care se confruntă societăţile contemporane. „Toate statele

moderne se dezvoltă mai mult sau mai puţin în direcţia «statului total»”1.

Această tendinţă a statelor moderne spre totalitate nu trebuie confundată însă cu

totalitarismul. Pătrunderea statului totalitar în toate domeniile vieţii sociale, controlul

pe care încearcă să-l exercite asupra tuturor activităţilor şi asupra tuturor actorilor

sociali reprezintă cu totul altceva decât preocuparea pentru asigurarea cadrului normal

al desfăşurării vieţii sociale într-o societate tot mai complexă. Sunt diferenţe atât în

ceea ce priveşte scopurile cât şi profunzimea, intensitatea şi mijloacele intervenţiei

statului în viaţa socială. Pretextul dominaţiei totale a statului este coordonarea

procesului de transformare radicală a societăţii şi a omului. Statul devine un

instrument prin, pe de o parte, cei care deţin puterea politică îşi impun dominaţia

asupra întregii societăţi, iar pe de altă parte, încearcă să elimine orice adversar, real sau

posibil, care le-ar putea ameninţa deţinerea absolută a puterii. La nivelul societăţii

totalitare se constituie o putere totală unică, care domină atât spaţiul politic propriu-zis,

cât şi toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Această putere totală încearcă să

elimine orice altă sursă de putere care ar putea apărea. De aici, eforturile sale de a

controla economia, societatea civilă în general, viaţa spirituală, comunicarea socială,

pe fiecare individ în parte. Orice resursă de putere, indiferent de natura sa este

transformată într-un suport al puterii totale sau dacă acest lucru nu este posibil,

controlată, limitată, eliminată uneori, oricum împiedicată să devină o ameninţare

pentru deţinătorii oficiali ai puterii politice. Politizarea totalitară nu înseamnă însă

participare politică, dezbatere a unor soluţii posibile de către forţe politice autonome şi

adoptarea unor decizii în interesul majorităţii, ci mobilizarea întregii societăţi în

îndeplinirea comandamentelor impuse de deţinătorii puterii politice. Dacă statul ia în

stăpânire întreaga societate, el este, la rândul său luat în stăpânire de către partidul

revoluţionar, care se consideră reprezentantul întregii societăţi sau mai bine zis, a

acelei părţi a societăţii care are în conformitate cu ideologia totalitară, dreptul de a

participa la viaţa politică. Acesta este poporul, pur, din punct de vedere rasial, în cazul

nazismului, sau muncitor, adică clasa muncitoare şi aliaţii săi, în cazul comunismului.

Se operează deci, de la început, excluderea, pe criterii ideologice, a unei părţi a

membrilor societăţii de la viaţa politică. Aceste categorii sociale trebuie să dispară,

1 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, 1999, p. 184

19

uneori prin distrugere fizică, alteori prin transformarea lor şi mecanismele terorii

totalitare sunt îndreptate, la începutul regimului asupra lor.

Modul în care se desfăşoară procesul de instaurare a monopolului politic al

partidului totalitar, eliminarea din spaţiul politic a oricăror forţe ce ar putea aspira la

puterea politică, diferă de la un tip de totalitarism la altul şi de la o ţară la alta. În Rusia

sovietică, lupta împotriva celorlalte partide participante la revoluţie a fost începută de

bolşevici în 1917 şi câştigată în anii „comunismului de război”. Încă din primii ani ai

noului regim aceştia acaparează întreaga putere politică, îşi subordonează în întregime

statul şi elimină, treptat orice alt partid de pe scena politică. Totuşi, nici Constituţia din

1918, nici cea din 1924, nu fac referire, în mod explicit, la rolul conducător al

Partidului Comunist (bolşevic), deşi acesta este subînţeles. De abia Constituţia din

1936, constituţia „stalinistă”, afirma fără echivoc „rolul conducător” al Partidului

Comunist. Trebuie menţionat că această constituţie a fost modelul pe care l-au copiat,

după război, statele comuniste est – europene. Deşi monopolul politic al unui singur

partid a funcţionat în toate statele comuniste, în unele dintre ele au mai fost menţinute

şi aparent asociate la guvernare unul sau mai multe „partide frăţeşti”, dintre care cele

care i-au ajutat pe comunişti să cucerească puterea politică.

Naziştii germani au fost mai direcţi în acţiunea de eliminare a celorlalte partide

de pe scena politică, aşa cum au fost şi în ceea ce priveşte acapararea statului. Încă din

februarie 1933, după incendierea Reichstagului, comuniştii au fost proscrişi, iar

celelalte partide, inclusiv cele naţionaliste, au optat pentru auto – dizolvare.

Preluarea puterii politice de către partidele totalitare s-a produs, cu excepţia

Germaniei, unde naziştii au câştigat alegerile din 1933, prin lovitură de stat sau prin

impunerea lor de către o putere ocupantă, chiar dacă această impunere a fost mascată

prin procedee democratice trucate. Accesul la putere permite fuziunea dintre partid şi

stat, formarea sistemului partid – stat, în care orice poziţie în ierarhia aparatului de stat

poate fi ocupată doar de cei delegaţi de către partid, politica statului se confundă cu

politica partidului, partidul controlează, prin multiple mecanisme, activitatea statului.

În regimurile comuniste funcţiile de decizie în aparatul de stat sunt ocupate

doar de cei delegaţi de către partid, numiri mascate, uneori, de alegeri declarat

„democratice”, alegeri la care candidaţii, de cele mai multe ori unici, sunt desemnaţi

de către partid, iar rezultatele sunt stabilite înainte de desfăşurarea alegerilor. Partidul

20

controlează, prin structurile sale, întreaga activitate a statului. Există organisme „de

partid şi de stat” care exprimă şi mai clar fuziunea dintre partid şi stat. Puterea reală

aparţine întotdeauna partidului, chiar dacă ea este, uneori, mascată, iar statul şi cei

care-l reprezintă nu pot acţiona decât ca mandatari ai partidului, pentru a realiza

obiectivele partidului şi sub controlul absolut al acestuia.

Hipercentralizarea este o trăsătură generală a puterii totalitare, care derivă din

însăşi natura ei, din modul în care se constituie, din modul în care poate funcţiona.

Apariţia unor centre de putere relativ autonome, la nivelul unor domenii de activitate

sau a unor componente teritoriale ale statului, ar însemna o negare a însăşi caracterului

totalitar al puterii, unitatea aparatului de putere legată de liderul totalitar, sau de grupul

de lideri care decid la nivel central. Asta nu înseamnă, însă, că nu apar ierarhii paralele

în organizarea birocratică a partidului – stat, care, chiar dacă se întâlnesc la vârf, sunt

menţinute într-o anumită stare de concurenţă, chiar de conflict, pentru a putea fi mai

bine controlate de către liderul totalitar. Acesta, poate acorda, într-o perioadă sau alta,

o importanţă mai mare sau mai mică unei anumite instituţii, unei anumite organizaţii

din cadrul partidului – stat. Este cazul concurenţei dintre partid, poliţia politică şi

armată.

Separaţia puterilor în stat ar fi în contradicţie cu logica regimului totalitar.

Concentrarea puterii legislative, a celei executive şi a celei judecătoreşti în mâinile

aceluiaşi aparat de putere controlat de liderul totalitar permite controlul total al

statului, şi prin acesta dominaţia întregii societăţi. Existenţa, cel puţin la nivelul

statelor comuniste, a unor instituţii distincte reprezentând cele trei puteri este doar un

element de faţadă. Dacă societatea modernă pare să meargă în direcţia secularizării şi a

diferenţierii subsistemelor economic, politic, religios, educaţional etc., a conlucrării lor

ca subsisteme relativ autonome, „specificul regimurilor totalitare este de a distruge

secularizarea în numele unei ideologii care se aplică ansamblului vieţii publice şi

private”1.

Oricare ar fi formele concrete în care se realizează, partidul – stat rămâne

principalul instrument prin care se poate realiza dominaţia totală asupra societăţii şi

care poate asigura menţinerea puterii totalitare.

1 A. Touraine, 1994, p. 163

21

Regimurile totalitare au urmărit distrugerea societăţii civile, integrarea ei în

sistemul partidului – stat, dominaţia absolută asupra oricărei forme de organizare

socială şi asupra oricărei activităţi sociale.

2.3 Dominarea comunicării sociale

Modul în care regimurile totalitare îşi impun dominaţia asupra comunicării

sociale, modul în care utilizează comunicarea, informaţia, limbajul pentru a manipula

comportamentele indivizilor şi grupurilor sociale, reprezintă una dintre caracteristicile

acestor regimuri care le diferenţiază de orice alt tip de regim nedemocratic şi care, în

acelaşi timp, le subliniază modernitatea.

Manipularea informaţiei, folosirea minciunii în scopuri politice,

dezinformarea, ca şi cenzura, nu sunt invenţii ale totalitarismelor. Să ne amintim că,

încă de la generalul chinez Sun Tzu şi de la Machiavelli, minciuna, „intoxicarea”

inamicului prin informaţii false, au fost considerate ca arme redutabile în desfăşurarea

războiului. Să nu uităm, de asemenea, că ele sunt, din păcate, larg răspândite chiar în

contextul regimurilor democratice.

Ceea ce aduce nou totalitarismul este tendinţa de a impune dominaţia totală a

puterii politice asupra întregului proces de comunicare socială, de a controla orice

informaţie care circulă la nivelul societăţii şi orice canal prin care aceasta este

transmisă, de a politiza şi ideologiza orice mesaj, orice comunicare, de a impune un

limbaj unificator şi nivelator, „limba de lemn”. Dominaţia totală asupra comunicării

este considerată una dintre modalităţile principale de dominare totală a societăţii şi a

fiecărui individ în parte. Nu avem de-a face doar cu o dezvoltare enormă a aparatului

de propagandă subordonat statului, deşi acest aparat capătă, într-adevăr dimensiuni

impresionante, iar atenţia acordată propagandei de către partidul – stat totalitar este

deosebită. Nu este vorba doar de monopolul partidului – stat asupra mijloacelor

comunicării de masă, chiar dacă mass-media este aproape în totalitate subordonată

acestuia, ci de o pătrundere profundă şi extinsă în corpul social, lăsând urme adânci şi

persistente asupra societăţii şi asupra fiecărui individ în parte.

Comunicarea socială are trei forme: comunicarea interpersonală, comunicarea

instituţionalizată şi, între acestea două, comunicarea de masă1. Prima se înscrie în

cadrul relaţiilor interpersonale şi are un caracter mai degrabă spontan şi non – formal. 1 R. Boudon, ed., 1995, pp 43 – 44

22

Controlul asupra ei se exercită, din partea puterii totalitare, atât prin intermediul

poliţiei locale, cu tot sistemul său de informatori răspândiţi în întregul corp social, cât

şi prin ansamblul organizaţiilor politice sau politizate. Oricum, individul trebuie să-şi

supravegheze atent orice act de comunicare, să se teamă că orice vorbă, orice gest pot

fi interpretate ca ostile puterii şi pedepsite ca atare. El ştie, şi trebuie să ştie, că este

continuu supravegheat, că telefonul îi poate fi ascultat, că scrisorile îi pot fi deschise şi

citite, că printre cei cu care comunică, indiferent în ce context, se pot afla informatori

ai poliţiei politice. Este, şi aceasta, o modalitate de terorizare a celor care trăiesc într-

un sistem totalitar, de impunere a fricii şi, prin aceasta, a supunerii faţă de putere.

În ceea ce priveşte comunicarea instituţionalizată, ea se situează la nivelul

organizaţiilor şi între acestea şi mediul exterior. În cazul regimurilor totalitare, aşa cum

arătam anterior, întreg sistemul de organizaţii şi instituţii oficial acceptate este

subordonat partidului – stat, trebuie să susţină puterea totalitară şi să mobilizeze

membrii societăţii pentru realizarea obiectivelor acesteia, eliminând orice tendinţă de

independenţă sau de împotrivire. În aceste condiţii, comunicarea inter-organizaţională

şi cea intra-organizaţională pot fi controlate deplin de către partidul – stat, acesta poate

impune conţinutul mesajelor, dar şi limbajul în care sunt codificate. „Limba de lemn”

devine limbajul în care se comunică în orice tip de organizaţie şi în care orice tip de

organizaţie comunică în exterior. Dominarea organizării sociale de către deţinătorii

puterii totalitare implică, deci, şi dominarea proceselor de comunicare

instituţionalizată.

Comunicarea de masă se caracterizează, în primul rând prin folosirea unor

mijloace tehnice care permit stabilirea şi amplificarea dialogului între indivizi şi

grupuri sociale şi „ocupă doar spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală şi

comunicarea instituţionalizată, chit că le influenţează pe fiecare la rândul său”1.

Regimurile totalitare au înţeles foarte bine rolul şi importanţa socială a comunicării de

masă, au ştiut să folosească marea lor putere de influenţă. De aceea ele şi-au impus

monopolul asupra mass-media, preocupându-se chiar de dezvoltarea lor. În Germania

nazistă, de exemplu, Goebbels, ministrul propagandei, ca şi Hitler de altfel, au sesizat

avantajele pe care putea să le ofere radioul, unul dintre mijloacele cele mai moderne de

transmitere a informaţiei în perioada interbelică. Imediat după ajungerea naziştilor la

putere a fost creată Compania Germană de Radio, care controla întregul sistem de 1 , op. cit., p. 44

23

transmisiuni radiofonice. „Vom pune radioul în slujba noastră şi nici o altă ideologie

nu-şi va mai găsi expresia aici”, spunea Goebbels în martie 19331. În paralel, au fost

create condiţiile pentru ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest

mijloc de comunicare. În cazul regimurilor comuniste vom întâlni aceeaşi preocupare

de a lărgi accesul la mass-media. Presa scrisă care transmite „cuvântul partidului”,

tipăriturile propagandiste, vor ajunge la tiraje impresionante. Lipsa receptoarelor radio

va fi suplinită, în Rusia sovietică, în China, în ţările comuniste est-europene, în

deceniile de la mijlocul secolului, prin difuzoare instalate pe străzi, în locurile publice.

Controlul asupra mass-media din partea partidului-stat este absolut. Este un

monopol al acestuia la care nu poate renunţa fără a-şi periclita existenţa. Să ne amintim

rigoarea cu care era urmărit, în România ceauşistă, orice mijloc capabil să multiplice

un mesaj, controlul poliţienesc asupra foto-copiatoarelor sau a maşinilor de scris.

Editurile, tipografiile, radioul, televiziunea, cinematografia etc., sunt în ţările

comuniste, în general, proprietate a statului sau sunt strict controlate de către stat, prin

funcţionarii săi de la diferite niveluri. Cei care lucrează în acest domeniu sunt

selecţionaţi, de cele mai multe ori, pe criterii politice, integraţi, cei mai mulţi, în

organizaţii ale partidului şi controlaţi şi pe această cale. Unii dintre ei fac parte din

„nomenclatură”, cu toate avantajele care decurg din aceasta. În aceste condiţii se poate

renunţa, în anumite perioade, şi pentru anumite mijloace ale comunicării de masă, la

cenzura propriu-zisă, fapt trâmbiţat ca o mare realizare a democratizării, dar, de fapt,

doar o eliminare a unei verigi, devenite inutile, din lanţul controlului, a dominaţiei

totale.

Este interesant de observat modul în care regimurile totalitare au reuşit să

articuleze comunicarea de masă, asupra căreia au monopolul, cu celelalte două forme

ale comunicării, asupra cărora, de asemenea îşi impun dominaţia. Prin mijloacele

comunicării de masă sunt transmise doar mesaje impuse sau acceptate de către

deţinătorii puterii politice. Aceste mesaje capătă, de cele mai multe ori, un caracter

oficial. Receptorii trebuie să le creadă, trebuie să se conformeze lor, pentru că prin

mijloacele comunicării de masă se face cunoscută voinţa puterii la un moment dat.

pentru a mări efectele mesajelor transmise prin mass-media, regimurile totalitare au

reuşit să instituie şi să controleze un flux de comunicare în mai multe trepte. Influenţa

mesajului transmis direct prin mass-media este întărită la nivelul organizaţiilor, 1 G. Layton, 1997, p. 70

24

politice sau nu, prin comunicarea interpersonală, prin activitatea „agitatorilor”, a

„activiştilor” partidului, ai organizaţiilor de tineret, sindicali etc. Exemplele care să

ilustreze modul de funcţionare al acestui sistem sunt numeroase. Încercarea de

dominare a comunicării sociale presupune şi un control strict asupra informaţiilor care

sunt difuzate spre un număr mare de receptori. Producerea de informaţie, creaţia

culturală, este atent supravegheată şi manipulată. Ea este considerată un act politic şi

trebuie să se conformeze canoanelor ideologice impuse de puterea totalitară. Orice

abatere de la aceste canoane reprezintă un gest împotriva regimului şi este pedepsit ca

atare. Pe de o parte, se încearcă îndoctrinarea ideologică a creatorilor, iar pe de alta,

cenzura foarte strictă a producţiilor culturale şi, mai ales, a difuzării acestora. Există un

întreg ansamblu de instituţii ale partidului – stat, de organizaţii şi asociaţii controlate

de acesta care au, pe de o parte, rolul de a-i „educa” pe creatori în spiritul ideologiei

oficiale, iar pe de altă parte, de a urmări ca nici o creaţie culturală care nu se

conformează comandamentelor ideologice impuse să nu ajungă la public. Controlul

creatorilor şi cenzura producţiilor culturale se face pe mai multe niveluri şi de către

mai multe instanţe.

În Germania, de exemplu, se înfiinţează, încă din 1933, Departamentul de

Cultură al Reich – ului care stabilea cine poate să aibă acces la creaţia culturală, ale cui

opere pot fi puse în circulaţie, ce teme pot fi acceptate şi ce stil de creaţie este permis.

Operele adversarilor politici sau ideologici, ale celor consideraţi „impuri” din punct

de vedere rasial, sunt arse în pieţele publice în cadrul unor manifestări organizate de

nazişti, fie că sunt opere literare sau ştiinţifice, operele plastice sunt scoase din muzee,

spectacolele interzise. Creatorii care nu sunt acceptaţi de regim, care nu vor sau nu pot

să se conformeze condiţiilor impuse, să devină colaboratori, susţinători ai acestuia,

sunt scoşi din circuitul cultural.

Aceeaşi situaţie o vom întâlni şi în cazul regimurilor comuniste, ba chiar un

control mai sever şi mai cuprinzător, mai bine organizat, o activitate de îndoctrinare

mai intensă. Există organisme ale statului care au rolul de a supraveghea, de a

„îndruma” creaţia culturală, există organizaţii şi asociaţii care îi cuprind pe creatori şi

care au menirea de a-i ţine sub un continuu control, există norme riguroase, cel puţin

în perioada stalinistă, asupra modului în care trebuie să arate o creaţie culturală pentru

a putea fi acceptată de regim. În anii ’40, Jdanov teoretiza „realismul socialist” şi

25

reţelele sale ideologice vor fi impuse şi în celelalte ţări comuniste. Creaţia culturală

anterioară instaurării regimului comunist va fi şi ea supusă unei analize riguroase.

Mesajul cultural nu este privit decât dintr-o perspectivă ideologică, dreptul la existenţă

nu îl are decât ideologia oficială care susţine puterea totalitară. Participarea culturală,

privită ca o reacţie de valori sau doar ca un consum de valori culturale, este un act

ideologic şi, prin aceasta un act politic ce poate fi tratat doar ca prietenesc sau

duşmănos.

Desigur, există, în evoluţia totalitarismelor comuniste, perioade de relaxare a

controlului, a presiunii ideologice. Au existat numeroase modalităţi prin care creatorii

de cultură au reuşit să depăşească controlul sufocant al partidului – stat şi să producă

opere de mare valoare. Nu este locul aici să vorbim despre complexitatea modalităţilor

de „rezistenţă prin cultură” sau despre modul în care valorile adevărate ale culturii au

reuşit să ajungă totuşi la public. Nu ne propunem, de asemenea, să vorbim despre

modalităţile de disimulare a mesajului cultural şi despre publicul care s-a obişnuit să

citească „printre rânduri”. Cert este că regimurile totalitare, chiar în ipostazele lor cele

mai dogmatice, cele mai dure, nu au reuşit, deşi au dorit, un control total asupra

creaţiei şi consumului cultural.

Mai trebuie spus că acest control asupra creaţiei şi consumului cultural nu s-a

exercitat doar asupra literaturii, a artei în general, ci şi asupra ştiinţei.

Dominaţia puterii totalitare asupra comunicării sociale face ca aceasta să ia, tot

mai mult, forma unui monolog continuu, obsedant, al puterii. Dialogul între guvernanţi

şi guvernaţi nu există, nu este dorit şi nici acceptat. Puterea se consideră infailibilă, ea

ştie totul şi poate totul. Ea consideră că vorbeşte „în numele poporului” şi, deci, vocea

ei este singura care trebuie auzită şi respectată. Mesajul oficial este difuzat şi impus în

corpul social printr-un sistem complex de mijloace de comunicare, angrenând un

număr impresionant de oameni, folosind atât mijloacele influenţei sociale, cât şi

teroarea. Dinspre societatea dominată spre puterea dominatoare circulă informaţii

referitoare la modul în care sunt receptate mesajele puterii şi, mai ales, despre modul

în care indivizii, grupurile, organizaţiile se conformează comenzilor acesteia.

O modalitate de exercitare a dominaţiei poate fi considerată şi impunerea, de

către puterea politică, a unui limbaj specific, „newspeak”1, „limba de lemn”. Chiar

dacă „limba de lemn” nu este proprie doar regimurilor totalitare, în cadrul acestora, şi 1 G. Orwell, 1991

26

mai ales a comunismului, ea „ia forme extreme”1, atât prin aria de utilizare, cât şi prin

tenacitatea cu care este impusă în toate formele comunicării sociale. „Limba de lemn”

poate fi definită ca „un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale,

dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens

determinat în contextul unei anumite «autorităţi», în mare măsură utilizate stereotip –

dogmatic ca exprimare a unei ideologii”2. Impunerea „limbii de lemn” de către puterea

totalitară îi permite acesteia, în primul rând, mascarea realităţii, mistificarea acesteia.

Utilizarea acestui limbaj este, deci, una dintre „stratagemele” comunicaţionale ale

puterii prin care îşi poate înşela, manipula supuşii. Utilizarea „limbii de lemn” în

comunicarea instituţionalizată, acapararea de către aceasta a comunicării de masă şi

pătrunderea ei tot mai mult la nivelul comunicării interpersonale duce la un fenomen

de uniformizare, „de tăvălugire stilistică”3. Mai profund, însă, obligativitatea

memorării şi utilizării „limbii de lemn” duce, la nivelul individului, la anihilarea

gândirii proprii, la introducerea unor structuri de gândire din afara individului, a unor

stereotipi de gândire exprimate în clişee. Aceste structuri, de gândire impuse

individului prin obligativitatea folosirii „limbii de lemn”, aparţin ideologiei totalitare.

Utilizarea „limbii de lemn” devine însă, pentru indivizi, grupuri, organizaţii, un semn

al conformării la comandamentele puterii, al acceptării ideologiei sale, al statutului

său, un ritual pe care trebuie să-l respecte în orice act de comunicare. Respingerea

acestui limbaj ritual poate fi considerat un act de dizidenţă. Iată de ce putem considera

„limba de lemn” ca mijloc şi în acelaşi timp rezultat al dominaţiei asupra comunicării

sociale, mijloc de mistificare a realităţii prin limbaj, de unificare şi control al

comunicării, dar şi de modelare a personalităţii, de îndoctrinare şi de control al

obedienţei faţă de putere.

Regimurile totalitare folosesc pe scară largă dezinformarea pentru a-şi impune

şi menţine dominaţia asupra întregii societăţi. În mod declarat, aceste regimuri acordă

propagandei o importanţă deosebită, alocându-i resurse materiale şi umane importante,

creând, în cadrul partidului – stat, forme instituţionale care să se ocupe de coordonarea

ei. Nu este vorba, însă, de simplă propagandă, ci de dezinformare. Propaganda, pe care

o întâlnim încă din antichitate, în orice tip de regim politic, este o acţiune asupra unui

1 T. Slama – Cazacu, 2000, p. 562 Idem, p. 713 Idem, p. 72

27

public pentru a-l determina să adopte anumite atitudini şi comportamente politice. Este

o modalitate de influenţare socială care, deşi foloseşte de multe ori minciuna ca mijloc,

se prezintă ca atare, „cu faţa descoperită”. Dezinformarea, sau „propaganda neagră”,

reprezintă „ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat pentru a

reuşi manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în

scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le

subjuga”1. Manipularea, disimularea intenţiilor dar şi a surselor, precum şi faptul că îşi

propune, mai mult decât de a convinge, dezorganizarea şi remodelarea modului de

gândire a indivizilor, diferenţiază dezinformarea de simpla propagandă. Minciuna,

mistificarea, ocupă un loc central în dezinformarea practicată de regimurile totalitare

atât în raport cu proprii supuşi, cât şi în exterior. „A spune adevărul este o prejudecată

burgheză meschină”, spunea Lenin, iar Goebbels avea să-l completeze: „propaganda

nu are nimic în comun cu adevărul”2. Analizând „sistemul minciunii” folosit de

regimurile comuniste pentru apărarea „socialismului real”, P. Wierzbicki considera că

există trei tipuri principale de minciuni la care recurg aceste tipuri de totalitarism:

minciuni din sfera concepţiilor, argumentelor, modalităţilor de abordare a

adversarului; minciuni din sfera informaţiei; minciuni din domeniul creării realităţii.

Prima categorie are drept scop prevenirea, neutralizarea şi invalidarea criticilor venite

din partea adversarilor sau a observatorilor neutri şi presupune „trei mari operaţii

bazate pe fals”: anularea limbajului, anularea logicii, anularea realităţii. Din a doua

categorie fac parte născocirile, deformările, trecerea sub tăcere, modalităţile de a opera

cu jumătăţi de adevăr. Ele distrag atenţia de la fapte considerate ca fiind nefavorabile.

Puterea hotărăşte ce trebuie să ştie şi ce nu trebuie să ştie populaţia. Scopul celei de a

treia categorii de minciuni este: „de a crea în mod nerestrictiv entităţi inexistente şi –

invers – de a considera entităţile existente drept închipuite”3. Minciuna, utilizată

continuu în timpul discursului puterii totalitare, difuzată larg prin toate mijloacele de

care aceasta dispune, devine, treptat, o modalitate de a comunica. O foloseşte şi

puterea, dar şi supuşii ei, pentru a se apăra. Cei care nu cred minciuna totalitară trebuie

să se comporte ca şi cum ar crede-o şi sa mintă, la rândul lor, spunând ceea ce puterea

1 H. Cathala, 1991, p. 242 V. Volkoff, f.a., p. 64, p. 723 P. Wierzbicki, 1996, p. 74

28

vrea să audă. „Minciuna permanentă devine întocmai ca şi trădarea, unica formă

neprimejdioasă de existenţă”1.

În măsura în care dezinformarea devine obiectiv central al politicii regimurilor

totalitare în domeniul comunicării, iar minciuna, mistificarea, caracteristici ale

proceselor de comunicare socială, se instituie, la nivelul întregii societăţi, „cultul

secretului”. Pentru puterea totalitară secretul devine „instrument de guvernare”2,

element de susţinere al dezinformării. Vălul secretului învăluie în primul rând pe

deţinătorii reali ai puterii. Imaginea propagandistică, mistificată, ascunde aceste

personaje şi modul în care ei exercită cu adevărat puterea. Starea reală a societăţii este

de asemenea secretizată. După perdeaua largă a „secretului de stat” se pot construi

imagini false despre viaţa economică, politică, spirituală etc., care să acopere eşecurile

guvernării şi să „mobilizeze masele”. Pe de altă parte, secretul şi mistificarea ajung să

caracterizeze raporturile dintre diferitele instanţe ale aparatului de putere. Păstrarea

secretului, „raportarea” falsă pot asigura menţinerea unor poziţii ale unor persoane în

cadrul acestui aparat. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la nivelul individului, păstrarea

secretului asupra vieţii personale, asupra gândurilor, atitudinilor, devine o modalitate

de apărare în faţa unui regim care tinde spre dominarea totală a fiecărui membru al

societăţii, care impune conformarea, în viaţa publică, dar şi privată, la norme de

gândire şi comportament care să asigure supunerea totală faţă de putere şi care

pedepseşte cu asprime orice abatere de la aceste norme. Iată de ce, în aceste condiţii,

păstrarea secretului devine un „cod al supravieţuirii”3.

Regimurile totalitare concrete, deşi au tins spre instaurarea dominaţiei totale

asupra comunicării sociale şi s-au apropiat mai mult sau mai puţin de acest ideal, nu au

reuşit să-l realizeze practic niciodată. Imaginile mistificate asupra realităţii sociale

interne şi internaţionale au fost contrazise fie de realitatea însăşi, fie de informaţiile

corecte care, prin diferite canale au reuşit să pătrundă prin cortina informaţională.

Secretul nu a putut fi păstrat decât parţial şi, deşi au avut monopolul asupra mass-

media în interiorul ţărilor respective, nu au putut împiedica total pătrunderea unor

mesaje provenite din exterior. Uneori au reuşit să apară mijloace ale comunicării de

masă independente, chiar în ţările totalitare, fie că era vorba de presă ilegală sau de

1 A. Soljeniţîn, 1997, vol. II, p. 4562 A. Neculau, 1999, p. 1623 Idem, p. 161

29

lucrări interzise, dar multiplicate şi difuzate unui public destul de mare, ca în cazul

„samizdat - ului”. Comunicarea interpersonală nu a putut fi niciodată stăpânită pe

deplin, zvonurile, chiar dacă uneori folosite de regim, au continuat să circule şi multe

dintre ele erau potrivnice regimului. „Raportările” false, secretizarea, care funcţionau

la nivelul comunicării instituţionalizate, au ajuns să afecteze grav funcţionarea

organizaţiilor şi instituţiilor. „Limba de lemn” nu a fost niciodată impusă pe deplin ca

limbaj obligatoriu în toate actele de comunicare. Uneori, chiar dacă a fost utilizată, ea

nu a pătruns în structurile intime ale gândirii indivizilor, ci a reprezentat doar o faţadă.

În plus oamenii s-au obişnuit să „citească printre rânduri”. Există, deci, multe

posibilităţi prin care indivizi sau grupuri au reuşit să se elibereze, în actele lor de

comunicare, de sub dominaţia puterii totalitare. Poate că şi această imposibilitate de a

domina total comunicarea socială, apariţia, la nivelul societăţilor totalitare, a unor

mijloace şi modalităţi paralele şi independente de comunicare, a fost una dintre cauzele

prăbuşirii regimurilor totalitare.

30

Capitolul III. Regimul totalitar comunist

3.1 Apariţia şi dezvoltarea comunismului

Conceptul de totalitarism se referă la un tip ideal a cărui esenţă constă în

dominaţia totală a puterii politice asupra societăţii şi a individului. Elaborarea acestui

tip ideal a plecat de la surprinderea unor similitudini existente între anumite regimuri

politice apărute în secolul XX, regimuri care au marcat tragic istoria acestui secol şi

viaţa a milioane de oameni. Evident că, pe lângă asemănările de esenţă, aceste

regimuri sunt diferite printr-o serie de aspecte care ţin de modul în care au fost

instaurate, de conţinutul ideologiei de la care se reclamă şi prin care se

autolegitimează, de structura aparatului lor de putere, de gradul de realizare a

dominaţiei totale asupra societăţii, de mijloacele pe care le-au folosit pentru realizarea

acesteia, de consecinţele pe care le-au avut asupra istoriei ţărilor în care s-au instalat.

Diferenţele sunt determinate atât de ideologiile fondatoare şi de proiectul politic

derivat din ele, cât şi de specificul partidului sau mişcării totalitare care îşi asumă

realizarea lui, de contextul istoric, social, economic, cultural al ţării în care regimul se

instaurează, de tradiţiile acestuia, de conjunctura internaţională în care preiau puterea

politică şi în care evoluează. Este normal deci, referindu-ne la anumite regimuri

politice reale, să vorbim de „totalitarisme”, care se apropie, fiecare dintre ele, într-un

moment sau altul al evoluţiei lor, mai mult sau mai puţin, de trăsăturile tipului ideal al

totalitarismului.

Apariţia şi dezvoltarea comunismului are loc într-un context social – istoric

deosebit, într-o ţară autocratică, cu o structură feudal agrară, fără tradiţii industriale,

capitaliste, fără o democraţie liberă fapt generator al bolşevismului. Bolşevismul a

apărut în contextul cultului puterii ţariste, a unei puteri centriste – etatiste, cu o

birocraţie în floare şi care nu era supusă la presiuni din partea societăţii civile ca şi

inexistentă. Social avem de-a face cu o populaţie cu un slab nivel cultural politic, adept

al ideologiei şi înclinaţii spre credinţă şi fanatism. Acest fundal social se prelungeşte şi

la începutul secolului XX când are loc Revoluţia din februarie 1917.

Ca fapt imediat, revoluţia răstoarnă dictatura ţaristă fără a o schimba cu o

formă democratică de exercitare a puterii politice. Primul guvern este condus de

Kerenski şi avea de făcut faţă unui puternic curent comunizat, populist în fruntea

31

căruia se aşezase Partidul Comunist condus de Lenin. Lenin şi-a pus amprenta pe

direcţia de acţiune a Partidului Comunist şi a speculat în folosul său condiţiile social –

economice propunând demagogic, unei populaţii obosită după război, cu un nul

exerciţiu politic şi civic, satisfacerea rapidă a nevoilor imediate: pace, pământ, condiţii

mai bune de viaţă.

Alain Besancon observa că puterea sovietică reprezenta la acel moment

speranţa unei restauraţii a societăţii civile care fusese abandonată în condiţiile lipsei de

tradiţie democrate şi culturii de la începutul instaurării puterii sovietice a drepturilor şi

libertăţilor, a mijloacelor economice şi politice ale partidului unic care aşa cum am

spus se identifica cu Stalin, cu dorinţa de a îşi îmbunătăţi viaţa. Dar după o scurtă

perioadă de aşezare s-a trecut prin industrializarea forţată, distrugerea micilor

meseriaşi, înfometare, reprimarea ţărănimii şi decimarea intelectualităţii, prin crearea

proceselor şi epurărilor politice din perioada lui Stalin nu la reinstaurarea societăţii

civile ci la înlocuitorul total şi opresiv al acesteia1. Forţa leninismului este rezultatul

puternicei influenţe slavofile fiind tragicul paradox al destinului rusesc care se referă la

faptul că în timp ce ideile reformiste sunt considerate utopice, totalitarismul comunist

cristalizat ideologic în leninism şi atingând apogeul în stalinism, apărea potrivit

realităţilor şi spiritul rusesc. Psihologic, forţa comunismului sovietic se explică prin

aceea că a intuit forţa brutală a păgânismului dionisiac şi forţele credinţei rezultate din

creştinismul bizantino – proslavic.

În urma deturnării socialismului revoluţionar marxist s-a văzut fragilitatea

teoretico – ideologică a lui, fiind surprinzătoare uşurinţa cu care s-a trecut la

comunism. Comunismul este sintetizat de credinţa în construirea unei societăţi şi a

unui om de tip nou, eludând morala, religia şi societatea civilă. Această

întrepătrundere s-a dovedit periculoasă prin extraordinara putere de seducţie asupra lui,

a succesului.

Odată acceptate aceste principii calea minciunii propagandistice, a deformării

intenţionate a adevărului nu mai poate întâmpina ezitări. Tot ceea ce contează este

succesul, chiar dacă are la bază minciuna este scuzabilă, iar poporul nu a fost înşelat în

baza esenţială.

Regimurile totalitare au plecat de la premiza că odată cu crearea unei societăţi

noi, trebuie creat şi un om nou. Societatea care se clădea năştea un om nou, care 1 Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 54

32

trebuie ca principală îndatorire să consolideze societatea, amestecându-se aici

determinismul social şi voluntarismul. Înainte de apariţia noii societăţi, caracteristice

vechii forme de organizare îi era individualismul. Conform psihologiei comuniste,

individualismul nu este legat de individualitate, el apărând ca manifestare a unei stări

beligerante între individ şi societate. În concepţia comunistă un om lipsit de

individualism avea o personalitate bogată şi mai puternică, iar fiinţa umană nu-şi putea

îndeplini potenţialitatea decât în colectivitate şi folosindu-se de ea.

Politizând întreaga viaţă socială pentru a o putea domina, puterea totalitară o

ideologizează în acelaşi timp. În acest context modelării ideologice a personalităţii

membrilor societăţii i se acordă o atenţie deosebită, este pus în mişcare, în acest sens,

un vast şi complex aparat care acţionează pe baza unui program atotcuprinzător,

folosind o gamă largă de mijloace, de la teroare la persuasiune. „Omul nou” pe care şi

l-au dorit regimurile totalitare este impregnat de ideologia oficială pe care se bazează

şi pe care o impune puterea politică.

Viziunea comunistă schimbă total datele problemei, văzând în muncă o

activitate liberă pusă în beneficiul tuturor. Se realizează transformarea muncii dintr-o

activitate care asuprea, într-o necesitate morală şi chiar o a doua natură a omului. Din

punct de vedere a tipului de muncă care se promovează, trebuie să observăm că noua

societate presupunea o dezvoltare ştiinţifică, tehnologică şi culturală cum nu existase

până atunci. Comuniştii nu mizau pe o elită biologică, ci vizau ansamblul societăţii,

fiind un proiect în mare parte non rasial şi social. Prin fatalităţi biologice, omul va

deveni un tip nou biologic şi social superior, un supraom. În proiectul socialist, figura

centrală nu era atletul înnăscut, ci omul care se autoconstruia.

În momentul premergător cuceririi puterii, mişcările totalitare aveau o

organizare de faţadă cu o distincţie evidentă între membrii de partid şi simpatizanţi.

Organizarea mişcărilor totalitare trebuie să ţină cont de noile relaţii create de ideologie

şi să transpună minciunile colportate în jurul unei ficţiuni centrale, cum ar fi

conspiraţia evreilor, a troskiştilor într-o realitate viabilă.

Stalin impusese partidului reguli rigide, totalitare şi de abia mai târziu a apelat

la ficţiune pentru a menţine ordinea, în condiţiile unei organizaţii de amploare. Stalin a

schimbat dictatura unui singur partid în regim totalitar şi partidele revoluţionare din

întreaga lume în mişcări totalitare, prin lichidarea fracţiunilor dizidente, eliminarea

33

democraţiilor interne din partide, transformarea lor în filiale ale Moscovei şi

Comintemului. În lupta de succesiune a urmat după moartea lui Lenin, Stalin a fost

sprijinit de poliţia secretă din cadrul partidului. Nazismul a început ca organizaţie de

masă care era dominată de formaţiunile de elită, iar bolşevicii au debutat cu formaţii de

elită şi au organizat masele.

Cât despre celălalt totalitarism, comunismul, el nu a capitulat necondiţionat,

dar din 1989 s-a declarat inexistent, sugerând, prin gura lui Gorbaciov, că de fapt nu a

existat niciodată cu adevărat, că nu era poate decât o intervenţie a anticomuniştilor şi a

celorlalţi duşmani ai păcii. Pe scurt, regimul comunist a părut să se evapore, iar

democraţia liberală a rămas singurul regim imaginabil. Este adevărat că speranţele

puse în noua Rusie au fost inserate, şi că evoluţiile recente justifică multe temeri.

Guvernarea actuală pare să-şi propună să conserve sau să restaureze, câteva din

trăsăturile cele mai odioase ale regimului sovietic, al cărui personal a rămas de

altminteri în mare parte în posturile de conducere. Totodată, şi aici lipsesc elementele

cele mai specifice regimului totalitar, în acest caz partidul şi ideologia, şi nimic nu ne

sugerează că se urmăreşte o reconstituire a lor. Ar părea deci justificat să conchidem că

studiul totalitarismelor ţine de acum încolo de disciplina istorică.

Nazismul apare ca urzit în întregime de o voinţă criminală, a cărei singură

perspectivă era distrugerea: mai întâi, distrugerea evreilor şi a popoarelor şi

categoriilor socotite inferioare: slavi, ţigani, handicapaţi; apoi, fără îndoială, a

celorlalte popoare, şi în cele din urmă a poporului german însuşi, nedemn de ambiţiile

sublime ale conducătorilor săi supraumani.

Comunismul se prezintă diferit. În primul rând, el pune încă o problemă

politică, fiindcă este încă o realitate politică. Vorbim adesea ca şi cum comunismul ar

fi dispărut, şi la urma urmei tocmai asta am făcut şi eu. Mai există însă regimuri

comuniste în Asia, dintre care unul e de-a dreptul înspăimântător, cel din Coreea de

Nord. Spre deosebire de nazism, care se opunea frontal şi, dacă se poate spune aşa, pe

faţă oricărei evoluţii moderne, democraţiei, egalităţii îmbrăţişând însă cu entuziasm

tehnica – comunismul dorea împlinirea însăşi a modernităţii, capătul şi punctul

culminant al progresului în toate aspectele sale. El împletea într-o sinteză sumară, dar

puternică, câteva din marile idei elaborate în secolul al XIX – lea, când mişcarea

democratică a devenit pe deplin conştientă de forţa sa şi şi-a formulat toate speranţele:

34

umanitatea concepută ca un subiect colectiv capabil să transforme şi să stăpânească

natura, inclusiv natura umană, perspectiva unei lumi eliberate de orice dominaţie.

Adevăratele schimbări politice sunt nişte schimbări ale regimului politic;

adevăratele diferenţe politice sunt diferenţele de regim politic: în funcţie de regimul în

care trăim – oligarhic sau democratic, de exemplu – viaţa, în diversele sale aspecte, are

un caracter diferit. Regimul politic cuprinde, într-un fel, toate aspectele vieţii sau are

consecinţe asupra tuturor aspectelor vieţii.

Teza potrivit căreia regimul comunist ar fi în primul rând, sau în mod

fundamental, un regim ideologic este o teză destul de răspândită printre cei mai buni

observatori şi analişti ai acestui regim. În afara lui Besancon, care oferă versiunea cea

mai radicală şi mai sugestivă a acestei teze, ar trebui citaţi Hannah Arendt, Aron,

Soljenitian şi alţii. Dacă ideologia este invocată de aceşti autori ca factor decisiv e

pentru că au fost frapaţi de faptul următor: unele din cele mai absurde şi totodată cele

mai criminale acţiuni ale regimului derivau direct din ideologie, de exemplu şi mai

ales colectivizarea pământului de către Stalin. O asemenea măsură era contrară oricărei

prudenţe economice, politice şi chiar militare. Regimul şi-a mobilizat însă toate forţele

pentru a o duce la bun sfârşit. Singura explicaţie raţională a acestei conduite iraţionale

este că era mânat de ideologia potrivit căreia abolirea proprietăţii private asupra

pământului avea să antreneze de la sine o dezvoltare nemaiauzită a agriculturii

sovietice. Stalin crede că omul nou, o societate incomparabil mai prosperă şi cu

desăvârşire corectă vor rezulta din colectivizare1. Comunismul este deopotrivă

contrariul democraţiei – este tiranic – şi, în alt sens, creatura sa: el actualizează,

realizează sub o formă deosebit de simplificată şi de brutală nişte idei specifice lumii

democratice moderne. Comuniştii se simţeau deci angajaţi într-o mare experienţă, într-

o mare operă – opera – nimic mai puţin decât crearea omului nou. Bineînţeles, într-o

asemenea întreprindere regulile morale obişnuite nu se aplică. Partidul este mai presus

de orice lege: este el însuşi legea. Dar regulile bunului simţ îşi pierd şi ele validitatea.

Chiar şi cele ale percepţiei.

3.2. Modelul totalitar al „omului nou”

Odată instaurată, puterea totalitară îşi propune nu doar schimbarea societăţii, ci

şi schimbarea radicală a personalităţii oamenilor care trăiesc în această societate. 1 Ibidem, p. 125

35

Realizarea dominaţiei totale, care reprezintă caracteristica definitorie a acestor

regimuri, nu se poate realiza decât în măsura în care ele reuşesc să impună, la nivelul

întregii societăţi, „un om de serie, previzibil, bine impregnat, ideologic, uşor de

condus”1. Acest proces de dirijare a construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii, posibil

în măsura în care puterea totalitară stăpâneşte contextul social, presupune un model de

personalitate dezirabilă, construit pe baza ideologiei prin care se legitimează şi pe care

o impun regimurile totalitare, un model al „omului nou” în perspectiva căruia se

desfăşoară întregul proces de „reeducare” a membrilor societăţii, de „formare” a

supuşilor ideali. Programul de instaurare a dominaţiei totale urmăreşte ca acest model

să fie interiorizat de fiecare membru al societăţii şi transformat în model de

autoconstrucţie a personalităţii şi cadru de evaluare a comportamentelor celorlalţi.

Regimurile politice care funcţionează în societăţile de masă trebuie să ţină

cont de existenţa şi, mai ales, de impactul pe care-l au masele asupra vieţii politice.

Regimurile totalitare au reuşit, într-o măsură mai mare decât alte regimuri de masă

(democraţia de masă), să „stăpânească” masele, să le mobilizeze, recurgând atât la

impunerea unei ideologii unice, prin mijloace persuasive, cât şi la supravegherea de

masă şi la teroare. Totalitarismul a reuşit să impună o etică proprie până la nivelul

asimilării ei de către cetăţeni, care şi-o revendică şi controlează ei înşişi conformitatea

altor cetăţeni. „Interiorizarea ordinii este cel mai bun aparat de reglare, în acelaşi

timp cel mai bun camuflaj al politicii este pretenţia morală”2.

Individul, omul de masă, este absorbit într-o categorie funcţională generală pe

care Rouquette o numeşte „figură a masei”3. Aceasta nu desemnează o poziţie în

organizarea socială, ci trebuie concepută ca „o structură de roluri”4. Pot fi identificate

trei asemenea figuri ale maselor: „cetăţeanul”, „militantul” şi „muncitorul”. Ele nu

reprezintă cel mai mic numitor comun al celor care le încarnează, ci nişte modele

generice care definesc posibilitatea rolurilor individuale şi scara de valori respectivă.

Cele trei figuri exprimă varietăţi circumstanţiale ale unei condiţii comune a omului de

masă, acesta fiind prins în această triplă categorizare.

Puterea politică, sau mase, pot să accentueze, rând pe rând, una sau alta dintre

aceste ipostaze ale omului masă. Cele trei figuri sunt normate prin regulamente, legi,

1 A. Neculau, 1999, p. 1322 Idem, p.433 Ibidem4 Idem, p. 48

36

obligaţii de comportament care definesc cadrul lor de existenţă şi impun anumite

forme de acţiune. În cazul regimurilor totalitare, aceste norme sunt mai rigide, sunt

impuse cu mai multă forţă de către puterea politică, în aşa fel încât gradul de libertate a

indivizilor, care interpretează rolurile respective, este mai redus.

Încă din prima jumătate a secolului al XIX – lea, începe să se contureze

profesionalizarea revoluţionarismului. Participarea la activitatea unei organizaţii

revoluţionare, de cele mai multe ori secrete, conducerea ei, pregătirea planurilor luptei

politice, ale insurecţiei populare, ca şi regulile impuse de conspirativitate, cer o

implicare totală a revoluţionarului, renunţarea sau trecerea în plan secund a oricărei

alte activităţi, profesionale sau de altă natură. Revoluţionarul trebuie să-şi dedice

întreaga viaţă luptei politice, transpunerii în viaţă a credinţei la care a aderat. Secolul al

XIX – lea a cunoscut numeroase organizaţii şi mişcări revoluţionare, numeroase

acţiuni revoluţionare şi numeroase personaje emblematice pentru figura

revoluţionarului. Unul dintre aceste personaje poate fi considerat Louis Auguste

Blanqui, revoluţionar de acţiune, dar şi teoretician al strategiei revoluţionare, care,

după unii, a constituit o verigă importantă de legătură între tradiţia iacobină şi

bolşevismul rus1.

Militantismul „omului nou” se manifestă, după instaurarea şi stabilizarea

regimului totalitar comunist, în primul rând în munca de construcţie a socialismului.

Dacă „revoluţionarul de profesie” reprezintă modelul de personalitate la care trebuie să

se raporteze întregul proces de „formare a omului nou”, „eroii muncii socialiste”, care

abundă în mitologia comunistă, trebuie să demonstreze că acest model este viabil şi că

el a reuşit să fie impus în societatea comunistă.

Noii promovaţi ca „revoluţionari de profesie” nu prea aveau timp să-şi creeze

o legendă în jurul numelui lor, fiind doar nişte executanţi fideli şi devotaţi liderului,

supuşi, la rândul lor, periodicelor epurări. Uneori, legenda se crea după ce fuseseră

asasinaţi din ordinul dictatorului, ca în cazul lui Kirov. Pe de altă parte numărul celor

care puteau face parte din rândul activiştilor, chiar dacă crescuse mult după instaurarea

regimului şi mai ales după birocratizarea lui în perioada stalinistă, era totuşi limitat.

Era nevoie de un model de revoluţionar mai aproape de posibilităţile maselor, spre

care să poată tinde fiecare „om sovietic”, un erou al muncii obişnuite, un model care să

poată avea o arie de influenţă mai mare. „Eroii muncii socialiste” apăruseră, de fapt, 1 D. Miller, 2000, p. 79

37

încă din perioada leninistă, dar de abia aparatul birocratic de propagandă stalinist va

reuşi să creeze şi să utilizeze mitul unui astfel de erou, să-l impună cu adevărat ca

întruchipare şi model al „omului nou”.

Elementele definitorii ale modelului „omului nou” comunist, în ipostaza de

stahanovist, rămân aceleaşi. Muncitor prin excelenţă, el este un militant pe „frontul

muncii”, ceea ce reprezintă expresia cea mai înaltă a participării la viaţa socială, a

statutului său de cetăţean. Militantismul, care îl face să depăşească miraculos normele,

este fundamentat pe „conştiinţa comunistă”, pe viziunea ideologică asupra lumii, pe

care a internalizat-o. El dă dovadă de disciplină şi devotament, adică supunere la

comandamentele partidului la locul său de muncă, în ciuda oricăror piedici. Ulterior,

mitul stahanovistului va fi însoţit şi completat de cel al „inginerului”, „un muncitor

devenit intelectual, inginer, savant, fără a înceta de a fi muncitor”1.

Pentru formarea de „oameni noi”, regimurile totalitare au alocat importante

resurse, instituind un uriaş aparat birocratic care să coordoneze , să controleze acest

proces, elaborând sau adaptând principii şi metode specifice pentru desfăşurarea lui.

Lenin arăta, în 1920 că „principala sarcină trebuie să fie aceea de a ajuta la educarea

şi instruirea maselor muncitoare, pentru a învinge vechile obiceiuri, vechile

deprinderi care ne-au rămas moştenire de la vechea orânduire”2, iar Hitler în Mein

Kampf, considera, la rândul său, că „statul rasist naţional socialist are ca scop

principal educarea şi menţinerea acelor care sunt susţinătorii statului”3.

Modelul „omului nou”, construit pe baze ideologice, devine, în societăţile

totalitare, ideal educativ. Vom înţelege idealul educativ drept „tipul de personalitate

pe care doreşte comunitatea respectivă să-l formeze şi să-l multiplice în rândul

viitorilor săi cetăţeni”4. Nu existenţa unui ideal educativ este nouă în societăţile

totalitare, pentru că, în fond, toate societăţile îşi formulează, mai mult sau mai puţin

explicit, mai mult sau mai puţin precis, un asemenea ideal educativ din care vor fi

derivate finalităţi educative, obiective propriu-zise ale practicii educaţiei. Nou în

totalitarism este modul de implicare al ideologiei unice impusă de regim, atât în

construcţia modelului „omului nou”, cât şi în procesul de formare (sau deformare) a

membrilor societăţii în raport cu acest model. Educaţia, extinsă mult dincolo de

1 L. Boia, 1999, p. 133 2 V. I. Lenin, 1970, p. 7013 A. Hitler, 1994, vol. II, p. 634 L. Antonesei, 1996, p. 39

38

cadrele ei instituţionale clasice, se află sub o comandă unică, are o orientare unică,

încercând să excludă orice alternativă educaţională.

3.3. Modelul „omului nou” şi pedagogia formării lui în cadrul

totalitarismului românesc

În România, nu se poate vorbi despre existenţa unui regim totalitar de dreapta

în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă dictatura autoritară a regelui Carol al II –

lea, între februarie 1938 şi septembrie 1940, a încercat într-o anumită măsură, să

devină un stat totalitar.

A existat însă, o mişcare totalitară de dreapta, Mişcarea Legionară, implicată,

de multe ori cu consecinţe tragice, în politica românească interbelică, care a reuşit să

ajungă o mişcare politică de masă, să atragă un număr mare de membri şi simpatizanţi,

să devină al treilea partid al ţării, la alegerile din 1937, cu peste 15% din voturile

exprimate de electorat, să ajungă, este adevărat, într-o anumită conjunctură internă şi

internaţională, pentru o scurtă perioadă la conducerea ţării.

„Legiunea Arhanghelul Mihail” a fost înfiinţată în 1927 de câţiva tineri

desprinşi din partidul conservator şi profund antisemit al lui A.I. Cuza, „Liga Apărării

Naţionale Creştine”, tineri conduşi de către Corneliu Zelea Codreanu, care avea să

devină „Căpitanul” legionarilor, obiect al adulaţiei, al devotamentului, al unui cult al

personalităţii asemănător, într-un fel, cu cel practicat în cazul fascismului italian şi al

nazismului.

În România interbelică vom întâlni, destul de răspândite, idei, programe şi

chiar mişcări politice de dreapta cu temă totalitară. Ele îşi au originea, într-o anumită

măsură, într-o tradiţie antisemită şi conservatoare conturată încă din a doua jumătate a

secolului al XIX – lea, dar sunt şi rodul influenţei fascismului european, mai ales a

succeselor acestuia în Italia şi Germania. Anumite caracteristici culturale, sociale şi

politice ale ţării în perioada respectivă fac ca ele să aibă chiar o anumită aderenţă, să

câştige adepţi, să influenţeze într-o anumită măsură viaţa politică.

Specificul ideologiei legionare constă în modul în care particularizează aceste

teme, în modul în care le articulează cu elemente noi, într-un tot care se vrea adaptat

condiţiilor din România. Îi este proprie Mişcării Legionare o accentuată preocupare

pentru regenerarea morală, spirituală a societăţii şi a omului, considerată posibilă doar

39

prin reîntoarcerea la valorile creştinismului ortodox. Spre deosebire de fascismul

italian şi de nazism, care aveau o atitudine neutră sau chiar ostilă faţă de religie şi de

biserică, legionarismul are aspectul unui fundamentalism ortodox cu o puternică tentă

mistică. De aici rolul important acordat simbolurilor religioase în cadrul ritualurilor

legionare, valorizarea superioară a ascezei, a sacrificiului în numele reînvierii naţiunii.

Mesianismul, propriu tuturor ideologiilor totalitare, are o formă cvasireligioasă.

Naţionalismul este legat de ortodoxie, fapt explicabil în România, dar şi în alte ţări din

sud – estul european, în care biserica ortodoxă a avut un rol important în afirmarea

conştiinţei naţionale, în apărarea acesteia, în lupta pentru independenţă şi unitate a

naţiunii. Valorile religioase sunt considerate ca fiind inerente spiritului naţional

românesc.

Pe de altă parte, Mişcarea Legionară preia atitudinea negativă existentă în

societatea românească, încă de la sfârşitul secolului al XIX – lea faţă de politicianism,

faţă de corupţia generalizată la nivelul vieţii politice, ducând-o până la forme extreme.

Societatea românească interbelică, vor considera legionarii, se afla într-o

profundă criză, care ameninţa însăşi fiinţa naţiunii române. Este o criză spirituală,

morală, o degradare a omului, o îndepărtare tot mai accentuată de reperele valorice ale

personalităţii tradiţionale româneşti.

Acest sistem al muncii voluntare legionare a urmărit nu doar scopuri educative

pentru legionari ci a fost şi un important şi eficient mijloc de propagandă. Prin aceste

tabere de muncă, mai ales în anii 1935 – 1936, când Legiunea se camufla în spatele

Partidului Totul pentru Ţară, când de numele ei erau legate o serie de violenţe politice,

de asasinate, ea putea să apară ca o forţă care şi construieşte, nu doar distruge. Pe de

altă parte, obiectivele pe care şi le propun taberele de muncă sunt, de multe ori, de

mare utilitate pentru diferite comunităţi locale (biserici, şcoli, drumuri, poduri,

îndiguiri). Legionarii realizau ceea ce promiseseră alte partide politice în campaniile

electorale şi nu realizaseră odată ajunse la putere. Această propagandă „prin fapte” a

contribuit la creşterea prestigiului Legiunii, fapt sesizat şi de guvernanţi, care au

încercat prin toate mijloacele să submineze taberele de muncă, ajungând, în 1936, la

interzicerea lor.

Trebuie arătat că regimul instaurat în septembrie 1940 a avut un caracter

bicefal. Intenţia Legiunii, declarată prin proclamarea Statului Naţional Legionar, la 14

40

septembrie 1940, partid unic, era instaurarea unui regim totalitar, inspirat şi de

totalitarismele europene de dreapta. Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, chiar

dacă se declara, inclusiv după îndepărtarea legionarilor de la putere, pentru un regim

totalitar, avea despre totalitarism o cu totul altă imagine. Folosea, doar o formulă care

se impunea în conjunctura politică a acelei vremi fără să vizeze cu adevărat un regim

totalitar. Ceea ce dorea Antonescu, militar cu principii conservatoare, era de fapt o

dictatură militară, un regim autoritar. Chiar dacă fusese obligat să colaboreze cu

legionarii, să împartă, pentru o perioadă, puterea cu ei, generalul şi-a păstrat câteva

pârghii esenţiale ale acestei puteri şi a încercat, pe de o parte, să limiteze tendinţa

legionarilor de a instaura o dominaţie politică totală asupra societăţii, iar pe de altă

parte, să-i elimine de la conducerea statului. El nu accepta democraţia, dar nu accepta

nici totalitarismul, în esenţa lui de dominaţie politică totală asupra societăţii. Cerea

disciplină, ordine, muncă, dar nu considera că ele trebuie să se sprijine pe o ideologie

totalitară, impusă tuturor membrilor societăţii, pe un control generalizat al întregii vieţi

sociale realizat de instanţe politice şi ideologice. Luările de poziţie ale lui Antonescu,

după îndepărtarea legionarilor de la putere, politica pe care a dus-o, inclusiv

antisemitismul său moderat, sunt expresia unei gândiri conservatoare, sunt legate de

dorinţa de a-şi întări puterea dictatorială, dar şi de intenţia de a crea impresia unei

asemănări, cel puţin de suprafaţă, cu regimul politic al aliaţilor săi germani.

În ceea ce-i priveşte pe legionari şi programul lor de formare a „omului nou”

în perioada în care au participat la guvernare, ei au utilizat pârghiile pe care le deţineau

în conducerea statului pentru a extinde la scară naţională procesul de educare

legionară, de a relua la scară mare metodele educative ale legiunii, completându-le cu

altele impuse de situaţia pe care o dobândiseră, de partid unic participant la guvernare,

inspirându-se şi din experienţa regimurilor totalitare europene.

Este greu de spus dacă a existat, şi în ce măsură a existat, o influenţă a

experienţei legionare asupra modelului comunist al „omului nou” şi a modalităţilor de

formare a lui în România. Comuniştii, plecând de la o cu totul altă ideologie, au făcut

din legionari, cel puţin oficial, principalii lor inamici ideologici şi politici şi i-au supus

celei mai dure represiuni după ce au ajuns la putere. Totuşi, există numeroase

asemănări în ceea ce priveşte intenţia de a impune, la scara întregii societăţi, un anumit

tip de personalitate, între cele două metode de personalitate şi între metodele

41

„educative” folosite. Aceste asemănări au fost sesizate, chiar dacă foarte rar au putut fi

exprimate, încă din primii ani ai regimului comunist. Ele derivă, poate, din faptul că

cele două mişcări politice se bazează pe aceeaşi logică totalitară. Până la urmă, şi

proiectul comunist de formare a „omului nou” a fost un eşec, chiar dacă procesul a

durat mult mai mult, a avut dimensiuni mult mai mari şi a lăsat o amprentă mult mai

puternică asupra unei părţi mult mai mari din populaţia ţării.

La 6 martie 1945, Stalin impune în România un guvern controlat total de către

comunişti, în condiţiile în care sferele de influenţă pe plan internaţional fuseseră

împărţite între Uniunea Sovietică şi principalii săi aliaţi, ulterior inamici, occidentali,

iar Armata Roşie se afla pe teritoriul românesc.

3.3. Reeducarea în spaţiul penitenciar

Spaţiul penitenciar, închisoarea şi mai ales lagărul, au devenit embleme triste

ale totalitarismului. Regimurile totalitare, în primul rând nazismul şi comunismul

stalinist, au dus o politică de excludere din viaţa socială care a afectat milioane de

oameni.

În cazul nazismului, lagărele au avut, în principal, funcţia de exterminare a

celor pe care criteriile ideologice ale puterii îi considerau nedemni de a trăi în cel de Al

Treilea Reich, chiar dacă, în primii ani, Gestapo – ul lăsa să se înţeleagă că deţinuţii ar

putea dobândi, după o perioadă de detenţie în lagăr, un loc în societate.

Spaţiul penitenciar, închisorile şi lagărele, au fost concepute de către

regimurile comuniste, cel puţin propagandistic, drept loc de reeducare a celor care se

opuneau regimului sau încălcau normele impuse de acesta. Însăşi denumirea lagărelor

comuniste include această intenţie a reeducării. Ele se numesc, de exemplu, în

Uniunea Sovietică „lagăre de muncă corecţională” sau „colonii de muncă

corecţională”, iar în China comunistă, „laogai”, adică „reformare prin muncă”. Aceste

denumiri nu trebuie să ne facă să uităm milioanele de victime pe care le-au făcut aceste

lagăre, faptul că durata de viaţă a deţinuţilor era, datorită condiţiilor de viaţă şi a

muncii epuizante şi periculoase, extrem de scurtă.

Trebuie să amintim că, în diferitele regimuri comuniste, şi chiar de la o

perioadă la alta a aceluiaşi regim, recurgerea la lagăre de muncă, dimensiunea

„arhipelagului” lagărelor, au fost diferite. Apărute în perioada lui Lenin, ele au ajuns la

42

apogeu în Uniunea Sovietică în vremea lui Stalin şi au fost adoptate, odată cu modelul

stalinist, mai mult sau mai puţin, în toate ţările în care s-a instaurat regimul comunist.

În perioada post – stalinistă, ele au dispărut din majoritatea ţărilor comuniste. S-au

păstrat în Uniunea Sovietică, destinate mai ales deţinuţilor de drept comun, şi în ţările

comuniste asiatice, unde, de asemenea, dimensiunile şi importanţa lor au scăzut

treptat.

Lagărul reprezintă, prin condiţiile pe care le impune deţinuţilor, un cadru

propice pentru experimentarea proceselor de transformare a personalităţii. Acest lucru

a fost sesizat încă de la primele cercetări asupra totalitarismului. „Lagărele sunt menite

numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţe omeneşti, ci de asemenea, slujesc

experienţa odioasă a eliminării, în condiţii ştiinţific controlate, a însăşi spontaneităţii

umane într-un simplu obiect”1. După părerea autoarei, lagărele reuşesc să ucidă atât

„persoana juridică”, cât şi „persoana morală” în om, şterg orice diferenţiere între

indivizi, distrug identitatea fiecăruia. În orice tip de lagăr, nazist sau comunist, se

creează condiţiile pentru realizarea acestei depersonalizări, a acestei anulări a

personalităţii umane.

Naziştii se mulţumesc cu atât, pentru că în cazul lagărelor naziste, cei internaţi

sunt destinaţi, în cea mai mare parte, exterminării şi până atunci ei nu mai pot decât să

se supună total celor care i-au deformat. Lagărele comuniste au pretenţia de a completa

această distrugere a personalităţii cu o reconstrucţie a ei, în conformitate cu modelul

uman promovat de regim. Este adevărat că lagărele sovietice au făcut relativ puţin în

ceea ce priveşte această reconstrucţie, deşi şi-au propus-o propagandistic. În lagărele

chineze în schimb, şi în cele din ţările influenţate de modelul de comunism chinezesc,

Coreea de Nord, Vietnam, se aplică un program amplu de reeducare, în aşa fel încât

„obiectivul reformării a fost legea efectivă a arhipelagului” penitenciar2. Originalitatea

sistemului penitenciar chinez este că, inspirat de Gulag – ul stalinist, a reuşit să facă,

mai mult sau mai puţin, ceea ce pentru sovietici, ca şi pentru ţările satelite din estul

Europei, a rămas doar o intenţie.

Ideea convertirii infractorilor, a reabilitării lor transformându-le personalitatea,

nu este nouă. Ea apare în Occident, încă de la sfârşitul secolului al XVIII – lea. Noi, în

cazul comunismului, sunt principiile şi metodele acestei „pedagogii” a reeducării,

1 H. Arendt, 1994, p. 5682 J. L. Domenach, f.a., p. 95

43

condiţiile în care se aplică, dimensiunile la care ajunge procesul. S-a afirmat că modul

de realizare a procesului de reeducare din lagărele comuniste a fost sugerat de sistemul

pedagogic al lui Makarenko. Chiar dacă este greu de făcut o legătură directă între

formele de o brutalitate extremă, dincolo de limitele ororii, ale reeducării desfăşurate,

de exemplu, în cazul Fenomenului Piteşti şi ideile pedagogului sovietic, premisele lor

„pot fi identificate în interpretările aduse de succesorii săi şi pe care sistemul

pedagogic al lui Makarenko le îngăduie”1. Cu atât mai mult este posibilă identificarea

unor asemenea premise în cazul reeducării în varianta ei chinezească, fără a nega

„originalitatea” ei şi fără a-l acuza pe Makarenko de ororile pe care le-a produs

reeeducarea.

Ca şi la Makarenko, formarea „omului nou” este considerată posibilă de către

organizatorii reeducării, prin ruptura totală de trecut, apelând la colectiv ca principal

factor de educare şi de control, subliniind rolul pedagogic al muncii. Scopul final este

acelaşi, interiorizarea unei discipline stricte, de fapt supunerea absolută. Să nu uităm,

totuşi, că, în fond, Makarenko pleacă de la nişte principii fundamentale ale ideologiei

comuniste, că el este, înainte de toate, „un pedagog sovietic”. În acest context,

referirea, chiar sumară, la experienţa chinezească a reeducării poate fi utilă pentru

înţelegerea pedagogiei comuniste a formării „omului nou”.

„În politica penitenciară chineză, detenţia nu este o pedeapsă, ci o ocazie

pentru ca infractorul să se reabiliteze”2. Orice crimă este, în ultimă instanţă, politică şi

ideologică, chiar dacă se încadrează în aria dreptului comun. Reabilitarea nu poate fi

văzută decât prin „reformarea spiritului”, adică prin recunoaşterea şi mărturisirea

vinei, prin condamnarea ei, prin schimbarea ideologiei şi a moralei. Sistemul carceral

devine o vastă „şcoală” care trebuie să-i schimbe pe delincvenţi. Reeducarea se face în

două etape, care se completează.

Prima etapă este „reformarea spiritului” şi ea se desfăşoară în închisoare, în

arestul preventiv şi durează până la proces. Scopul aceste etape este „mărturisirea”.

Acesta este actul prin care moare „omul vechi” şi se naşte „omul nou”. Mărturisirea

presupune mai multe etape: dezvăluirea greşelilor, analiza acestora, critica lor,

fondarea unui nou ideal. Folosirea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este posibilă,

dar accentul se pune pe persuasiune. În general, folosirea violenţei de către gardieni

1 C. Cucoş, 1997, p. 752 J. L. Domenach, f.a., p. 96

44

este cu desăvârşire interzisă, dar ea este permisă din partea celorlalţi deţinuţi şi poate fi

însoţită de o serie întreagă de alte presiuni fizice: încarcerarea în spaţii extrem de

înguste, care nu permit decât poziţia în picioare, cătuşe care strâng încheieturile şi

devin foarte dureroase, înghesuiala din celulă etc., la care se adaugă un şir întreg de

presiuni psihice. Sistemul nu urmăreşte moartea deţinutului, ci transformarea lui într-

un automat, capabil să se supună orbeşte puterii, mărturisirea dovedeşte că deţinutul

acceptă acest proces de depersonalizare. „Nu este o mărturisire a faptei, ci a omului:

actul prin care acesta se abandonează în faţa puterii”1. De modul în care decurge

elaborarea acestei mărturisiri, de progresele pe care le face deţinutul, depinde soarta sa

în închisoare şi pedeapsa pe care o va primi.

La procesul mărturisirii trebuie să contribuie mai mulţi factori: interogatoriul,

programul carceral, studiul şi „ajutorul reciproc” din partea celorlalţi deţinuţi.

Interogatoriul se întinde pe o perioadă lungă. Diferitele lui faze pot dura, uneori, ore şi

zile fără întrerupere. Cel care interoghează nu recurge, de obicei, la lovirea deţinutului,

dar acesta este supus unor presiuni fizice şi psihice deosebite. Interogatoriile se

desfăşoară, aşa cum am arătat, pe perioade lungi, de cele mai multe ori noaptea,

deţinutul este ţinut în poziţii incomode dureroase, este ameninţat cu violenţe fizice,

este tratat ca un nimic, primeşte pedepse dacă ceea ce spune nu este considerat

suficient de către anchetator. Încă de la început, deţinutul trebuie să spună care este

vina pentru care crede că a fost arestat. El nu este arestat pentru că este vinovat, ci este

vinovat pentru că este arestat, căci puterea care îl arestează, guvernul, nu poate greşi,

deci vina există oricum şi trebuie mărturisită. După această primă întâlnire cu

anchetatorul, cel anchetat este pus să-şi scrie autobiografia, cât mai amplu, cu cât mai

multe date şi fapte, la finalul căreia se află o auto–acuzare, care este ciorna mărturisirii

finale. Această operaţie o va repeta de mai multe ori în timpul anchetei. Pe durata a

luni de zile, deţinutul, sub îndrumarea anchetatorului şi sub influenţa studiului, al

„ajutorului reciproc” al colegilor de celulă, al mediului carceral în general, îşi va

compune mărturisirea, în care îşi recunoaşte vini pe care nu le are, furnizează probe

pentru ele, justificându-şi arestarea, se condamnă şi cere să fie pedepsit cu cea mai

mare asprime. Mai mult, el trebuie să-şi arate supunerea faţă de procesul de reeducare

la care a fost şi este supus şi să arate că acesta l-a salvat. Mărturisirea nu este o simplă

producţie poliţienească, ci o coproducţie între anchetator şi anchetat. Ancheta se 1 Idem, p. 260

45

termină doar atunci când anchetatorul este mulţumit de forma mărturisirii şi consideră

că deţinutul şi-a „reformat spiritul”, a început să devină un „om nou”. Omul este

determinat să se renege pe sine şi o face, supus unor presiuni insuportabile, pentru a-şi

salva viaţa. Chiar dacă obiectivele ideologice ale reformării sunt mai puţin realizate,

deţinutul este dominat de sentimentul fricii şi supunerii. De cele mai multe ori, acestea

în fac să mărturisească, şi nu convingerea ideologică pe care pretinde că i-a format-o

„reformarea spiritului”.

Programul carceral în închisoarea chineză este foarte strict şi se bazează pe o

disciplină draconică. Acest program nu trebuie să-i lase deţinutului nici un fel de timp

liber, al său. Fără nici o legătură cu exteriorul, fără nici o posibilitate de a intra în

contact cu lucruri sau oameni care i-ar putea aminti de trecut, fără posibilitatea de a lua

contact cu alţi deţinuţi decât cei din celula sa, şi aceasta în condiţii de supraveghere a

fiecărui gest sau vorbă, respectând acest program strict impus de conducerea

închisorii, deţinutul se depersonalizează. Respectarea programului este supravegheată

continuu de către gardieni, de către şeful de celulă, de către ceilalţi deţinuţi. Orice

abatere este aspru pedepsită. Chiar somnul deţinutului este atent supravegheat. Nu

numai că el trebuie să aibă o anumită poziţie atunci când doarme, dar poate fi pedepsit

„pentru coşmaruri contrarevoluţionare”. Programul de celulă, care durează de la cinci

dimineaţa până la nouă, zece seara, divizat de cele două sau trei mese, este dedicat în

principal „studiului”. Fiecare activitate din program, fiecare gest trebuie să se

desfăşoare după un ritual bine stabilit, a cărui respectare este strict supravegheată.

Ruperea de sine prin acest program strict, ca şi condiţiile materiale precare în care

trăiesc deţinuţii trebuie să le slăbească rezistenţa şi să-i conducă spre mărturisire.

Studiul (xuexi), activitatea centrală a unei zile de închisoare, cuprinde două

activităţi principale: studiul teoretic propriu-zis şi „formarea atitudinii pozitive”.

Studiul propriu-zis nu se desfăşoară după un program unic şi situează la un nivel

teoretic scăzut. El are un caracter conjunctural, se concretizează în lectura cu voce tare

a unor articole din ziarul partidului, prezentând poziţia acestuia în legătură cu diferite

evenimente, a unor broşuri de propagandă sau a cărticelelor lui Mao. După lectură,

urmează discuţii în cadrul cărora „cursanţii” trebuie să răspundă la întrebări referitoare

la text. Răspunsurile reiau, de fapt, textul. Dacă nu sunt mulţumitoare, se reia lectura

până la memorarea completă a textului. Studiul reprezintă o formă de îndoctrinare, dar

46

el nu contribuie atât la formarea ideologică a deţinuţilor, cât îi face să înveţe „limba de

lemn” şi să înveţe supunerea. Îndoctrinarea este completată de conferinţe ţinute de

instructorii politici ai închisorii, de gazete de perete, de lozinci expuse pe toţi pereţii,

inclusiv în celule.

„Formarea atitudinii pozitive” se face prin „reuniuni de combatere” sau de

„examen al vieţii”, desfăşurate în cadrul celulei, cu participarea tuturor deţinuţilor, în

care aceştia îşi prezintă vina în lumina textelor citite, îşi fac autocritica, critică pe

ceilalţi. Există, de asemenea, forma „meditaţiei mute”, în care deţinutul trebuie să se

gândească la propria vină, să o analizeze singur şi să se condamne. Această meditaţie

poate dura ore în şir, iar deţinutul trebuie să rămână în aceeaşi poziţie şi să mimeze cel

puţin că se gândeşte la faptele sale.

„Ajutorul reciproc”, pe care autorităţile chineze vor să-l opună „solidarităţii

contrarevoluţionare”, înseamnă implicarea „colectivului” de deţinuţi în reeducarea

fiecăruia dintre ei. Celula se constituie ca un asemenea colectiv, care are un şef de

celulă numit de conducerea penitenciarului şi care are atribuţii importante în stabilirea

poziţiei şi sarcinilor fiecărui deţinut, în supravegherea lor, în impunerea programului

stabilit de autorităţi, în respectarea disciplinei. El are sarcina importantă a distribuirii

mâncării, dar mai ales trebuie să dirijeze programul de studiu şi să supravegheze

reformarea fiecărui deţinut. La rândul său este supravegheat de către gardieni, de către

informatorii existenţi în celulă, de către toţi deţinuţii. Practica denunţului este generală

în închisorile chinezeşti, denunţul dovedeşte un progres pe linia reformării, se face pe

formulare tipizate, puse la dispoziţie de gardieni şi poate viza pe oricare dintre cei din

celulă, pentru nerespectarea disciplinei, dar mai ales pentru neimplicarea suficient de

entuziastă în propria reeducare. Fiecare deţinut trebuie să participe la reformarea

celorlalţi, să-i critice dacă „rămân în urmă”. Unul dintre cei care au trecut prin

procesul de reformare a spiritului, preotul Jean Pasqualini, relatează că peste tot în

închisoare se afla lozinca: „În faţa guvernului, trebuie să studiem împreună şi să ne

supraveghem reciproc”1. După întâlnirea cu anchetatorul, interogatoriul se reia în

celulă, deţinutul trebuind să relateze ce a fost întrebat, cum a răspuns, care este poziţia

lui faţă de propriile fapte. Deţinutul este criticat, umilit, chiar lovit, obligat să-şi

continue şi să-şi adâncească mărturisirea. În cadrul şedinţelor de „formare a atitudinii

pozitive” trebuie să-şi prezinte viaţa în cele mai mici detalii, să-şi critice actele şi 1 S. Courtois, N. Werth, J. L. Panne, A. Paczkowski, K. Bartosek, J. L. Margolin, 1988, p. 476

47

gândurile anterioare arestării, să-şi renege cele mai intime credinţe. Au loc chiar

concursuri de mărturisiri între celule. Periodic, se desfăşoară mitinguri de combatere a

recalcitranţilor, fie în celulă, fie pe întreaga închisoare, când cei care par a nu se

supune cu destul entuziasm reformării sunt supuşi oprobiului public al celorlalţi

deţinuţi. Aceste intervenţii ale colegilor de detenţie se pare că sunt cel mai greu de

suportat în viaţa prizonierilor.

După atâtea presiuni fizice, dar mai ales psihice, prizonierul face mărturisirea

aşteptată de la el cu speranţa de a fi trimis într-un lagăr de muncă, unde şansele de

supravieţuire i se par mai mari. Procesul şi condamnarea sunt o simplă formalitate.

Majoritatea sentinţelor trimit în lagărul de muncă. Condamnările la moarte sunt foarte

puţine în China comunistă şi doar în cazuri speciale se dictează executarea pedepsei în

închisoare.

În lagăr are loc cea de a doua etapă a reeducării, „reformarea prin muncă”

(laogai). Ea trebuie să desăvârşească formarea „omului nou”, un comunist convins şi

un muncitor angajat în construcţia socialismului. „Munca productivă completează şi

concretizează transformarea ideologică”1. Prin ea se dovedeşte devotamentul

deţinutului faţă de regim şi capacitatea lui de a se integra în societate, de a primi un

nou loc în cadrul acesteia. Organizarea lagărelor de muncă din China este

asemănătoare cu a celor din Uniunea Sovietică stalinistă, o organizare de tip militar, cu

grupe, plutoane, brigăzi. Dacă, însă, lagărele staliniste, cu toată pretenţia lor educativă,

erau în primul rând instrumente ale terorii, locuri de izolare pentru mase mari de

oameni, mai mult sau mai puţin oponenţi reali ai regimului, lagărele chinezeşti se vor,

în primul rând, şi chiar reuşesc parţial să devină, locuri de formare a „omului nou”. În

ceea ce priveşte funcţia economică a lagărelor, nici în Uniunea Sovietică, nici în China

comunistă ele nu au devenit un factor al progresului economic. Munca forţată nu s-a

dovedit eficientă în nici unul din cazuri.

În lagărele din China deţinuţii sunt reuniţi în „grupe mici” de zece până la

douăzeci de deţinuţi, având un şef dintre deţinuţi. Viaţa deţinutului se desfăşoară doar

la nivelul grupei, acolo se poate forma o reţea de relaţii sociale, contactul cu membrii

altor grupe fiind interzis. Munca productivă devine principala activitate şi principala

metodă de reeducare. Comportamentul în muncă este criteriul principal de evaluare a

„reformării”. Se menţine, însă, spre deosebire de lagărele staliniste, studiul, căruia îi 1 J. L. Domenach, f.a., p. 117

48

sunt dedicate două ore zilnic, seara, după cină. Studiul politic are trei componente:

„educaţia de lungă durată”, care ar trebui să fie în principiu, teoretică, „educaţia pentru

recunoaşterea propriilor crime” şi programe pe care le impune actualitatea politică. În

mod obişnuit, studiul înseamnă lectura presei de partid şi „dezbateri” pe marginea ei,

precum şi „critica şi autocritica” prin care se evaluează, în colectiv, activitatea fiecărui

deţinut. Sunt lăudaţi „activiştii”, cei care obţin succese în reeducare şi sunt blamaţi

codaşii. Periodic, se declanşează la nivelul lagărului campanii de denunţuri şi

mărturisiri, campanii de identificare a recalcitranţilor. Ele se finalizează prin „adunări

pentru recompense şi pedepse” la care participă toţi deţinuţii din lagăr. Pentru aceste

adunări sunt selecţionaţi cei care vor fi supuşi criticii colective, uneori însoţită de acte

de violenţă asupra lor. Rolul „ajutorului reciproc” din partea colectivului de deţinuţi se

menţine şi în cadrul lagărului de muncă.

Cele prezentate conturează, credem, „pedagogia” reeducării. Principiile şi

metodele ei, pe care chinezii le-au aplicat mai complet şi mai insistent, colorându-le cu

elemente ale culturii lor tradiţionale, pot fi întâlnite, cel puţin parţial, la nivelul

reeducării în spaţiul penitenciar din toate ţările comuniste. Este firesc, în măsura în

care există o ideologie comună, un proiect politic bazat pe aceleaşi fundamente, un

model de „om nou” aproape identic în esenţa lui şi un ansamblu de principii şi metode

comune, impregnate de aceeaşi ideologie.

Aberant în sine, brutal şi tragic pentru milioanele de oameni supuşi

depersonalizării şi remodelării după un model unic străin lor, procesul de reeducare

îmbracă uneori forme care depăşesc orice limită imaginabilă a ororii. Este cazul a ceea

ce s-a numit Fenomenul Piteşti.

Acest „experiment (anti)pedagogic”1 s-a desfăşurat între 1949 şi 1952 în

România, în plină perioadă de aplicare fidelă a modelului stalinist, la închisoarea din

Piteşti, dar extinzându-se apoi şi în alte închisori, la Gherla, în lagărul de muncă de la

Canalul Dunăre – Marea Neagră. Cel care a fost şeful acestui proiect, cunoscut sub

numele de „reeducare” a fost A. Nicolschi, subdirector al Securităţii proaspăt înfiinţate

şi ofiţer al K.G.B. – ului. Nu se ştie cine a fost cel care a gândit proiectul şi nici sursa

exactă de inspiraţie. Unii consideră că „natura sa pare să indice un model sovietic”2.

Se pot căuta origini în ideile lui Makarenko, aşa cum au fost ele interpretate de

1 C. Cucoş, 1997, p. 752 D. Deletant, 1998, p. 51

49

experienţa terorii în lagărele staliniste. Apar similitudini evidente şi importante, dar şi

deosebiri, în raport cu „reformarea spiritului” din China, deşi o legătură între cele două

spaţii ale terorii este greu, dar nu imposibil de făcut. Oricum, se constituie, în anii ’50,

o experienţă comunistă comună a remodelării personalităţii în spaţiul penitenciar,

având la bază precepte ideologice şi pedagogice comune. La această sursă posibilă de

inspiraţie ar trebui să adăugăm sadismul şi zelul de care au dat dovadă cei care au

aplicat proiectul reeducării de la Piteşti.

Cel care este însărcinat cu desfăşurarea efectivă a reeducării este un deţinut, E.

Ţurcanu, fost membru al Frăţiilor de cruce legionare, devenit, apoi, activist al

partidului comunist, „demascat”, arestat şi condamnat în 1948. El înfiinţează, în

închisoarea din Suceava, cu ştirea autorităţilor, o organizaţie în care include câţiva

ciraci, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, O.D.C.C.. El şi membrii

organizaţiei sunt mutaţi la Piteşti şi încep „reeducarea”, având ca „subiecţi” tineri, foşti

studenţi sau elevi, cei mai mulţi arestaţi pentru legionarism. Torturat permanent de

către „colegii” de celulă, cel supus reeducării trebuia să-şi recunoască şi să condamne

cele mai abominabile şi absurde crime, să „demaşte” cât mai multe persoane care l-ar

fi ajutat la săvârşirea lor, să renege toate valorile şi persoanele în care credea.

Reeducarea avea patru faze1. În cursul primei dintre ele, denumită demascarea

externă, deţinutul trebuie să-şi arate loialitatea faţă de partid, spunând tot ceea ce

ascunsese la anchetele desfăşurate la Securitate, adică să denunţe legăturile din afara

închisorii, persoanele pe care le cunoştea şi care l-ar fi ajutat în săvârşirea crimei

pentru care fusese condamnat. Aceste mărturisiri erau înaintate Securităţii. Se obţinea

un plus de informaţii cu privire la deţinut şi la cei cu care acesta fusese în contact, bază

de pornire pentru noi procese şi noi condamnări. Uneori, deţinutul inventa, pentru a

scăpa de tortură.

A doua fază era demascarea internă, în care cel schingiuit trebuia să declare

cine l-a ajutat să reziste în cadrul închisorii, deţinuţi sau gardieni. Pentru că relaţiile

între deţinuţi erau interzise, iar gardienilor li se cerea să manifeste intransigenţă faţă de

deţinuţi, aceste informaţii permiteau conducerii închisorii să pedepsească pe deţinuţii

care încălcaseră consemnul tăcerii şi să-i îndepărteze pe gardienii care mai păstrau o

urmă de umanitate.

1 V. Ieranca, 1990, pp. 32 – 34

50

În cea de a treia fază, demascarea morală publică, deţinutul trebuia să-şi

renege familia, prietenii, credinţele, să calce în picioare şi să-şi bată joc de ceea ce

avea mai sfânt.

Total dărâmat fizic, dar mai ales moral, deţinutul era acceptat şi trecut în cea

de a patra fază, în care trebuia să conducă procesul de reeducare a celui mai bun

prieten al său. Victima devenea călău. Dacă nu reuşea să o facă, reeducarea era luată

de la capăt.

Acest sistem, bazat pe torturarea continuă a deţinutului prin metode de un

inimaginabil sadism, de către cei apropiaţi lui în cadrul închisorii, pentru a obţine o

totală anihilare a personalităţii sale, a distrus fizic, dar mai ales moral, un mare număr

dintre tinerii încarceraţi de regimul comunist. În 1952, experimentul reeducării este

sistat, urmează un proces care iniţial s-a vrut public dar, pentru a nu „păta” numele

Securităţii şi al Partidului, adevăraţii vinovaţi, care ar fi putut fi amintiţi în acest

proces, el s-a desfăşurat în secret, ducând la condamnarea la moarte a lui Ţurcanu şi a

câtorva dintre complicii săi, consideraţi, în modul absurd, dar specific autorităţilor

comuniste ale acelei perioade, drept agenţi infiltraţi ai legionarilor din străinătate.

După moartea lui Stalin şi după critica parţială făcută de Hruşciov crimelor

acestuia, sistemul lagărelor de muncă a decăzut în Uniunea Sovietică şi în ţările est –

europene. Deţinuţii politici au fost treptat eliberaţi, teroarea explicită a slăbit în

intensitate. În Uniunea Sovietică lagărele sunt destinate, în continuare, în general, doar

pentru deţinuţii de drept comun şi situaţia din cadrul lor se îmbunătăţeşte. Pentru

deţinuţii politici sunt rezervate spitale psihiatrice sau sunt condamnaţi pentru delicte de

drept comun. În România, deţinuţii politici sunt eliberaţi între 1962 şi 1964, lagărul de

muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră este desfiinţat din vara lui 1953, treptat

s-au desfiinţat şi celelalte colonii de muncă din Deltă sau din alte ţări. În China,

sistemul lagărelor se va menţine, dar importanţa lui va fi tot mai scăzută şi deţinuţii, în

majoritate, de drept comun.

Sistemul lagărelor şi experienţa formării în cadrul lor a „omului nou” rămâne

una dintre zonele cele mai negre din istoria totalitarismului comunist. Expresie

extremă a pedagogiei comuniste a formării „omului nou”, interpretare brutală şi uneori

simplificatoare a acesteia, aplicabilă în condiţiile spaţiului penitenciar, experienţa

reeducării din lagărele de muncă şi închisorile comuniste ne poate, totuşi, ajuta la

51

înţelegerea desfăşurării procesului de modelare a personalităţii la nivelul societăţii

comuniste în ansamblul său.

3.4. Reeducarea la nivelul întregii societăţi comuniste

Omul care se supune este cel pe care şi-l doresc regimurile totalitare. Această

impunere trebuie să fie voluntară, impusă din interiorul personalităţii, de credinţele şi

deprinderile acesteia. Transferul controlului social spre subiecţii înşişi ai dominaţiei

totalitare, spre grupurile sociale din care aceştia fac parte, autocontrol şi control al

grupului realizat în conformitate cu normele impuse de putere conferă mari avantaje

regimurilor totalitare. Pe de o parte, dominaţia este mai profundă, mai sigură, mai

stabilă, iar pe de altă parte, necesită eforturi mai mici din partea puterii. De aici

preocuparea continuă pentru educarea tuturor membrilor societăţii în spiritul

disciplinei impuse de putere, eforturile pentru ca oamenii să-şi însuşească această

disciplină, să o considere a lor.

Regimurile comuniste au pus în operă un vast sistem de reeducare, de

modelare a personalităţii în conformitate cu interesele şi modelul uman pe care şi l-au

dorit, la nivelul întregii societăţi. Au considerat că prin îndoctrinare ideologică se oferă

indivizilor un temei suficient pentru „disciplina conştientă”, pentru supunerea

voluntară. Gândind în termenii ideologiei oficiale, aceşti oameni trebuie să considere

puterea, care acţionează în numele acestei ideologii, ca legitimă şi să se supună în mod

absolut comenzilor ei pentru că ea nu poate greşi şi pentru că vrea binele general.

Gândind ideologic, oamenii trebuie şi să acţioneze după preceptele acestei ideologii, în

primul rând să se supună necondiţionat puterii, să se lase orientaţi, dirijaţi de ea.

Încrederea în acest vast proiect educativ nu face puterea să piardă din vedere

supravegherea strictă a fiecărui segment al vieţii sociale şi a fiecărui individ până şi în

cele mai intime aspecte ale vieţii sale şi recurgerea la teroare sau la ameninţarea terorii.

Teroarea sau ameninţarea terorii, combinate cu persuasiunea, rămân metode educative

privilegiate în totalitarismele comuniste, chiar în perioadele lor mai relaxate, când

raportul dintre teroare şi persuasiune se schimbă în favoarea ultimei, fără a o elimina

sau reduce pe prima.

Marakenko a experimentat şi a exprimat în forma accesibilă cunoscută

principiile şi metodele pedagogiei formării „omului nou”. Reeducarea din lagăre şi

52

închisori s-a inspirat din ele, le-a experimentat, adaptat şi îmbunătăţit uneori. Unele

dintre rezultatele acestei experienţe au fost generalizate la nivelul procesului de

educaţie desfăşurat la nivelul întregii societăţi. Se poate deci considera că există, la

nivelul principiilor, o asemănare interesantă între educaţia desfăşurată la nivelul

lagărelor, sau cea pe care ele pretind că o desfăşoară, şi educaţia făcută în restul

societăţii comuniste, o asemănare care nu trebuie însă să excludă marile diferenţe

existente între cele două spaţii sociale. „Metodele au fost aceleaşi (deşi mai puţin

riguros aplicate la scară mare în comparaţie cu cazurile experimentale): o puternică

integrare socială, transparenţa vieţii private, aplicarea frecventă a criticii şi

autocriticii, studiul permanent al lucrărilor marxiste şi de propagandă. Şi, bineînţeles,

presiunea zilnică a unor mass-media concepute în primul rând ca instrumente de

spălare a creierelor”1.

Modelarea personalităţii, pe care o urmăresc regimurile comuniste, trebuie

privită în contextul dominaţiei totale asupra individului pe care acestea doresc să o

realizeze. Ea este posibilă doar prin existenţa acestei dominaţii totale, este o formă de

manifestare a ei, un suport şi totodată un rezultat. Continua reeducare a membrilor

societăţii socialiste, desfăşurată timp de decenii, implicând un vast aparat birocratic şi

importante resurse, s-a făcut pe baza unor principii, obiective şi metode specifice.

Elementele definitorii ale acestei pedagogii a formării „omului nou” pot fi considerate

următoarele.

a) Uitarea trecutului. Ca să poată fi construit „omul nou”, trebuie să dispară

„omul vechi” şi tot ceea ce ar mai putea aminti de el. Resocializarea pe care o impune

regimul comunist presupune, mai întâi, o desocializare şi eliminarea oricăror surse de

influenţă care ar putea împiedica această resocializare politică. Prin distrugerea vechii

societăţi şi impunerea unor noi forme de viaţă socială, regimurile comuniste instituie

un nou context social care îşi pune amprenta asupra personalităţii. Acest proces,

desfăşurat de cele mai multe ori cu „furie revoluţionară” înseamnă, de fapt, instaurarea

dominaţiei totale a deţinătorilor puterii politice asupra societăţii. Tot ceea ce aminteşte

de vechea societate este condamnat, distrus, interzis. Ceea ce se păstrează este

reformulat, reinterpretat şi abia apoi integrat în noul context. Am încercat, anterior, să

amintim câteva dintre caracteristicile acestui context social al dominaţiei totale a

puterii comuniste şi al masificării indivizilor, al încercării de a şterge diferenţele dintre 1 L. Boia, 1999, p. 130

53

ei, de a-i reduce la o poziţie comună de supuşi ai puterii. Ca să folosim termenii lui R.

Boudon, este vizată schimbarea situării indivizilor. Pentru a obţine „efecte de poziţie”

care să-i facă să accepte ideologia oficială şi, prin acceptarea ei, puterea care o susţine

şi se legitimează prin această ideologie. Sau, ca să ne exprimăm în termenii ideologiei

comuniste, se urmăreşte schimbarea existenţei sociale pentru a obţine o schimbare a

conştiinţei. Regimul este conştient de dificultatea de a impune o uitare totală a

trecutului la nivelul fiecărui individ, de a obţine o renegare a acestuia. Nici măcar în

experimentele desfăşurate în instituţiile penitenciare nu a reuşit, întotdeauna şi pe

deplin, acest lucru. Poate însă să încerce să facă uitat acest trecut, să-l prezinte într-o

formă reinterpretată sau modificată şi mai ales poate să obţină din partea majorităţii

membrilor societăţii semne exterioare, de cele mai multe ori complezente, ale acestei

uitări şi a acceptării noii realităţi şi a noilor reguli de viaţă. Un rol important îl are, în

acest sens, teroarea sau ameninţarea terorii.

Dominând sistemul educaţional, comunicarea de masă, aproape toate formele

de organizare socială, puterea comunistă poate să excludă din circuitul public valorile

care îi sunt contrare sau care o stânjenesc în efortul său de a schimba oamenii, sau cel

puţin le poate marginaliza, izola. În paralel cu cenzurarea informaţiilor despre trecut,

cu uitarea unor părţi importante ale istoriei, sub toate aspectele ei, are lor şi încercarea

de a impune o nouă reprezentare, ideologică, a acestei istorii. Trecutul trebuie să

devină argumentul, justificarea prezentului, legitimarea lui, chiar dacă pentru aceasta

trebuie modificate faptele şi biografiile actorilor sociali care au participat la aceste

fapte. Trebuie dovedit, chir prin omisiune şi mistificare, că există un sens al istoriei

care duce, inevitabil, la comunism, că această istorie este o continuă luptă de clasă, că

proletariatul este singura clasă cu adevărat progresistă, iar partidul comunist singurul

capabil să asigure modalităţile concrete de realizare a progresului istoric, că prezentul

socialist este superior din toate punctele de vedere trecutului etc. acest efor de a face

uitat trecutul şi de a impune o nouă imagine a lui, în noul context social controlat de

putere, este o caracteristică importantă a reeducării comuniste şi vizează indivizii,

grupurile, societatea în ansamblul său. El presupune un amestec de persuasiune şi

teroare din partea puterii politice dominatoare.

54

Modelarea memoriei sociale, a istoriei comunităţii, este însoţită de încercarea

de a impune uitarea propriului trecut, de remodelarea istoriei personale a fiecărui

individ.

b) Îndoctrinarea ideologică. „Omul nou”, care şi-a uitat trecutul, l-a înlocuit

cu o imagine ideologică, impusă de putere, trebuie să privească prezentul printr-un

filtru ideologic. Este o nouă formă de desprindere de realitate, cea prezentă de data

aceasta şi înlocuirea ei cu o imagine deformată de interesele conjuncturale ale puterii.

A „gândi” ideologic înseamnă, în acelaşi timp, a percepe lumea prin prisma unui cadru

dogmatic al doctrinei oficiale şi, mai ales, a-ţi însuşi imaginile despre lume impuse de

putere. Educaţia ideologică vrea să interiorizeze, la nivelul individului, aceste cadre

rigide şi viziunea asupra contextului social pe care puterea o consideră utilă instaurării

şi menţinerii dominaţiei totale. Succesul educaţiei ideologice se poate evalua doar prin

comportamentele „oamenilor noi”, adică prin faptul că ei au devenit susţinători ai

puterii, gata să-i îndeplinească orice comandă. Prin ideologizare puterea vrea să se

instaureze în fiecare individ, să-l orienteze, să-l controleze, să-l domine în ultimă

instanţă, din interior. Pierzându-şi, în felul acesta, în bună măsură, individualitatea,

„omul nou” devine un supus perfect pentru că este un supus voluntar, devine uşor de

manipulat, previzibil. Educaţia ideologică este un exerciţiu al supunerii, al

depersonalizării.

„Educarea” politico – ideologică este făcută, în principal, prin intermediul

şcolii, al învăţământului politic şi al propagandei. Ea este orientată, realizată şi

controlată de către putere, printr-un întreg aparat de „gardieni ai conştiinţei”. Şcoala, în

întregul ei, trebuie să contribuie la asimilarea bazelor ideologiei, la formarea gândirii

ideologice, la formarea unei imagini despre lume în conformitate cu viziunea

ideologică a puterii. Acest lucru revine, în primul rând, disciplinelor de „ştiinţe

sociale” (aşa cum sunt concepute aceste ştiinţe în regimul comunist), dar nu numai.

Conţinuturile celorlalte discipline, atent cenzurate, selectate, manipulate, trebuie să

susţină formarea ideologică. Ele trebuie să fie „educative”, adică să aducă argumente

din ştiinţe, literatură, arte, pentru susţinerea ideologiei. Cei care predau aceste

discipline trebuie să facă, mai mult sau mai puţin, o interpretare ideologică a

conţinuturilor pe care le transmit. Ceea ce trebuie învăţat prin studiul economiei

politice, filosofiei materialist – dialectice, socialismului ştiinţific (devenit disciplină

55

obligatorie la toate nivelurile sistemului educaţional) şi în bună parte al istoriei, este o

formă dogmatică a marxismului, de fapt interpretarea, de cele mai multe ori simplistă

şi simplificatoare a acestuia de către partidul comunist şi mai ales de către liderul său.

Conţinuturile acestor discipline sunt „asezonate” copios cu citate din documentele

partidului, din opera „genialului conducător”, fie că acesta este Stalin, Mao, Ceauşescu

sau altul din aceeaşi suită.

Învăţământul politico – ideologic este, în principiu, în sarcina directă a

partidului. Acesta organizează, pe de o parte, propriile sale forme de învăţământ,

pentru viitoarele „cadre”, şcoli de diferite niveluri şi durate în care se formează

activiştii, iar pe de altă parte, învăţământul politico – ideologic de masă, destinat

tuturor membrilor de partid, dar nu numai. Şcolile de partid urmăresc îndoctrinarea

militanţilor, întărirea adeziunii lor faţă de regim, faţă de putere şi mai ales faţă de

deţinătorii efectivi ai acesteia, asimilarea unor metode de a convinge, de a mobiliza şi

manipula masele. În învăţământul politic de masă, desfăşurat prin „dezbateri” ale unor

teme stabilite de către conducerea superioară a partidului, prin „informări politice”,

conferinţe etc., se vizează atât asimilarea conţinutului documentelor partidului, a

interpretărilor date de acesta realităţii cotidiene, cât şi exprimarea publică de către

participanţi a adeziunii la politica partidului. În condiţiile în care el funcţionează

oriunde există organizaţii de partid sau organizaţii de tineret ale partidului, şi acestea

există în orice formă de organizare a activităţii sociale, în întreprinderi şi instituţii, în

şcoli, în armată etc., iar la aceste forme de îndoctrinare sunt, de cele mai multe ori

obligaţi să participe şi nemembrii de partid, avem de a face cu „o modalitate de

«domesticire» a cetăţenilor, un canal de continuă dezinformare demagogică şi de

pervertire morală”1. Atât în cazul şcolilor de partid cât şi al învăţământului politic de

masă accentul este pus pe memorarea documentelor partidului, a indicaţiilor liderului

acestuia. „Dezbaterea” nu înseamnă decât redarea conţinutului acestora, a unor

interminabile citate, un mod de a dovedi că ele au fost asimilate şi că se bucură de

deplina adeziune a participantului la dezbateri, iar acesta din urmă a învăţat „limba de

lemn”.

Propaganda, care interferează cu formele anterioare, dispunând de un întreg

„aparat” format din activişti ai partidului, de resurse şi mijloace variate, folosind

metode diverse, de la cele grosiere până la unele rafinate de persuasiune şi manipulare, 1 V. Tismăneanu, 1996, p. 126

56

trebuie să facă să fie cunoscute politica, indicaţiile şi comenzile puterii, să obţină

adeziunea la ele, să mobilizeze masele pentru realizarea scopurilor regimului. Aproape

întregul sistem al comunicaţiilor de masă îi este subordonat şi este folosit în acest

scop. Spaţiul vizual al celor ce trăiesc în societatea socialistă este invadat de afişe,

lozinci, portrete, cifre de plan, chemări etc. „Agitatorii” completează influenţa

mediatică prin „munca de la om la om”, prin influenţă interpersonală. Literatura, artele

plastice, cinematografe, controlate strict de către aparatul de propagandă, trebuie să

contribuie la crearea şi răspândirea mitologiei comuniste. Dominarea comunicării

sociale de către puterea comunistă caută să elimine orice sursă de informare

necontrolată de către aceasta, lăsând propagandei un larg spaţiu pentru exercitarea

influenţei sociale, a manipulării.

c) Educaţia în şi prin colectiv. Procesul de masificare, încercarea de ştergere a

diferenţelor între indivizi, este însoţit de procesul de organizare a masei, de integrare a

fiecărui individ în grupuri controlate de către putere. Egalizaţi, aduşi la aceeaşi

condiţie de „oameni ai muncii”, membrii societăţii sunt, în majoritatea lor, încadraţi în

„colective de oameni ai muncii”, în cadrul cărora primesc sarcini, sunt mobilizaţi, sunt

supravegheaţi. În discursul propagandistic al puterii, acestea sunt grupuri de oameni

care, situaţi pe poziţiile clasei muncitoare, aderă deplin la cauza comunismului şi au

drept scop suprem realizarea obiectivelor trasate de partid. Relaţiile dintre membrii

colectivului ar trebui să fie relaţii de tip socialist, bazate pe o nouă morală şi pe noi

interese. Această morală nouă, o nouă atitudine faţă de muncă, o nouă disciplină, ar

trebui să le impună grupul fiecăruia dintre membrii săi. Grupul are, deci, un rol

educativ primordial în formarea „omului nou”, cu condiţia ca el să fie un colectiv de

oameni ai muncii. De fapt, aceste grupuri, organizate, manipulate, supravegheate

continuu de către putere, au scopuri care le-au fost impuse, o disciplină care le-a fost,

de asemenea, impusă şi nu fac decât să constituie cutia de rezonanţă a comenzilor

puterii. În fiecare întreprindere sau instituţie, angajaţii constituie un asemenea colectiv

de oameni ai muncii. Acesta trebuie să se închege în jurul organizaţiei sau a „celulei”

de partid. Celelalte organizaţii existente, de tineret, de sindicat etc., sunt „îndrumate”,

controlate de către organizaţia de partid.

La nivelul fiecărei întreprinderi sau instituţii se întretaie două ierarhii, cea

politică propriu-zis şi cea administrativă. Uneori, ele se suprapun mai mult sau mai

57

puţin. De fapt, ele reprezintă aceeaşi putere, urmăresc aceleaşi scopuri, cei care le

conduc sunt impuşi de către aceleaşi instanţe, chiar dacă uneori, mai ales în cazul

organizaţiei de partid sau ale celor subordonate ei, se mimează democraţia, au loc

alegeri formale, se dezbat problemele colectivului şi se ajunge la soluţii dinainte

stabilite, impuse sau acceptate de centrele superioare de putere. Scopul acestor ierarhii

paralele este de a-l integra mai bine pe fiecare membru al colectivului, de a-l mobiliza,

de a-l supraveghea, de a-i evalua conformismul în raport cu cerinţele impuse de putere.

Momentul esenţial în viaţa colectivului de oameni ai muncii este şedinţa.

Aceasta se desfăşoară după un adevărat ritual şi presupune, din partea membrului de

rând al colectivului, trei comportamente: adeziunea, raportul, critica şi autocritica.

Toate trei exprimă subordonarea individului faţă de colectiv şi prin el faţă de putere.

Colectivul aderă, de obicei, în unanimitate şi cu entuziasm, la politica partidului, la

hotărârile diferitelor instanţe ale acestuia. Adeziunea este prezentată ca şi cum ar izvorî

spontan din conştiinţa fiecărui membru al colectivului, deşi este impusă de către

reprezentanţii puterii. Cel care are obiecţii ori nu a înţeles pe deplin mesajul puterii, ori

este un duşman strecurat în cadrul colectivului şi atunci trebuie eliminat şi pedepsit de

către organele represive ale statului, ori nu a fost suficient şi eficient educat. Colectivul

de oameni ai muncii apare ca un mijloc de a legitima politica puterii, de a face să pară

că deciziile acesteia se bazează pe aspiraţiile majorităţii membrilor societăţii. În cadru

colectivului, individul trebuie să înveţe să adere la orice decizie sau apreciere care vine

din partea puterii. Fiecare membru al colectivului are sarcini precise şi modul în care el

le îndeplineşte trebuie judecat de către colectiv. Raportul este, din acest punct de

vedere, supunerea la judecata colectivului. Raportând, individul recunoaşte

subordonarea faţă de colectiv şi, prin el, faţă de putere. Raportul este însoţit şi

completat de critică şi autocritică. Critica înseamnă a condamna faptele sau persoanele

indicate de conducerea colectivului ca nefiind conforme cu disciplina, cu cerinţele

impuse de către putere. Ce, cine şi pentru ce poate fi criticat este stabilit cu precizie

dinainte. „Mânia proletară”, „atitudinile combative ale oamenilor muncii” sunt regizate

dinainte şi se manifestă după un scenariu stabilit de către reprezentanţii puterii.

Autocritica presupune recunoaşterea şi condamnarea propriilor comportamente şi

gânduri. Fiecare trebuie să-şi prezinte viaţa sub toate aspectele ei în faţa colectivului,

să-şi renege propriile fapte şi gânduri, dacă acestea nu sunt considerate conforme cu

58

cerinţele oficiale, să renege persoane la care a ţinut sau ţine, dacă aceştia sunt

consideraţi „duşmani”. El se supune totodată criticii colegilor săi, critică impusă,

făcută uneori din conformism, alteori din cele mai meschine motive.

Presiunea colectivului se face simţită, mai ales, în organizaţiile de partid.

„Partidul influenţează viaţa membrilor săi la fel de puternic ca un ordin religios: el

poate şi trebuie să ştie totul despre fiecare dintre membrii săi”1. De la o perioadă la

alta din evoluţia regimului comunist accentul pus pe forţa educativă a colectivului,

formele prin care se implică acesta în viaţa membrilor săi, intensitatea acestei

implicări, sunt diferite. Chiar dacă nu se ajunge la nivelul situaţiei din lagăre sau

închisori, impactul asupra individului poate fi uneori foarte profund. Este cazul

faimoaselor şedinţe de „demascare” ale perioadei staliniste sau de „stagiile de corijare

ideologică” organizate pentru militanţii comunişti în China şi Vietnam, în cadrul

cărora aceştia sunt supuşi unor interogatorii îndelungate, în cadrul colectivului, cu

presiuni morale şi uneori chiar fizice, pentru a elimina „ideile mic - burgheze”.

Pentru a utiliza forţa de modelare a colectivului dirijat şi controlat de putere

încă de la o vârstă foarte fragedă a subiecţilor şi pentru a-i obişnui cu supravegherea

continuă a acestuia, asemenea colective sunt create în cadrul şcolilor, prin organizaţiile

de pionieri sau de tineri comunişti. Ele se suprapun peste organizarea normală a

claselor şi aplică aceleaşi metode, chiar dacă adaptate, ale educaţiei prin colectiv.

d) Educaţia prin şi pentru muncă. Rolul şi încrederea acordată muncii în

procesul de formare a „omului nou” se bazează, în societatea socialistă, în primul rând

pe considerente de ordin ideologic. Munca are un caracter social şi, deci, ea este cea

mai bună metodă pentru a elimina individualismul şi a impune colectivismul.

Ideologia comunistă este declarată o ideologie a clasei muncitoare şi cum existenţa

socială determină conştiinţa, se poate concluziona că şi la nivel individual situarea pe

poziţia muncitorului poate fi o condiţie determinantă pentru acceptarea ideologiei

comuniste. Acceptând ideologia este acceptată şi puterea care acţionează în numele

acesteia şi se legitimează prin ea. Societatea socialistă este o societate a oamenilor

muncii, deci accesul la viaţa socială şi politică trebuie acordată doar celor care

muncesc. În plus, munca a devenit, declară propaganda regimului, o muncă de tip nou.

Eliberată de exploatare, ea ar trebui să devină din ce în ce mai mult o necesitate vitală,

o plăcere chiar.1 J. F. Soulet, 1998, p. 55

59

Nu munca privită ca atare pare să fie considerată drept un principal factor

educativ de către regimurile comuniste, ci un anumit tip de muncă, munca socialistă

desfăşurată în colectiv. Doar aceasta poate să confere cu adevăra, în timp, calităţile

muncitorului, fundamentul pe care se construieşte „omul nou”, să elimine

individualismul, să impună ca o necesitate interioară disciplina socialistă. Pare să aibă

un statut oarecum privilegiat munca fizică, considerată mai aproape de mitologia

comunistă a muncii. Se pare, de asemenea, că imaginea despre disciplina muncii pe

care se bazează educaţia comunistă pleacă de la idealizarea muncii de fabrică, aşa cum

se desfăşura ea la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX, într-o

organizare cvasi – militară, care impune o disciplină de acelaşi tip.

Pentru a pune în valoare potenţele educative ale muncii regimul construieşte o

întreagă mitologie legată de muncă, de pasiunea pentru muncă a „oamenilor noi”, de

relaţiile noi şi morala nouă pe care le impune munca în „colectivele socialiste”, de

realizările de excepţie pe care le au aceste colective de muncă. Se organizează, în toate

domeniile, „întrecerea socialistă”, apar eroii muncii. Maşina de propagandă a puterii

are rolul esenţial în construirea şi propagarea acestei mitologii a muncii. Mişcarea

stahanovistă din perioada stalinismului este un exemplu elocvent asupra modului în

care acţionează această maşină de propagandă.

Educaţia prin muncă şi pentru munca de tip socialist marchează puternic întreg

sistemul de învăţământ, atât la nivelul conţinuturilor sale, cât şi a formelor de

organizare. Şcoala trebuie să producă, în primul rând, muncitori cultivaţi, care, chiar

dacă îşi vor completa educaţia, rămân, în structura fundamentală a personalităţii lor,

muncitori. Se conturează o orientare preponderentă a învăţământului spre formarea

tehnologică, la diferite niveluri, cu o reducere, uneori semnificativă, a educaţiei

umaniste. Conţinuturile educaţiei şcolare sunt selecţionate şi din perspectiva acestei

orientări educative. Nu este vorba doar despre cunoştinţele necesare desfăşurării

muncii ci şi despre conţinuturi, în cadrul diferitelor discipline şcolare, care susţin

mitologia socialistă a muncii. Munca efectivă este introdusă în şcoală, la toate

nivelurile, acordându-i-se o pondere şi o importanţă ridicată. Pe lângă ceea ce învaţă în

clasă, copiii şi tinerii societăţii socialiste trebuie să-şi petreacă o mare parte a timpului

de studiu în atelier, în fabrică, într-un colectiv de muncă. În cadrul acestei „practici”, ei

trebuie să aplice cunoştinţele teoretice dobândite, dar , mai ales trebuie să înveţe

60

disciplina muncii, întreg „ethosul” acesteia. Pe lângă acestea, copiii şi tinerii trebuie să

participe la „munca patriotică”, desfăşurată în forme variate care să-i pună în situaţia

de a contribui nemijlocit la „construcţia socialismului”.

De fapt, această muncă patriotică, impusă pe toată durata comunismului, sub

diferite forme, de la „subotnicele” leniniste până la modalităţile adoptate în ultimele

decenii ale comunismului românesc, este o trăsătură definitorie a regimului. Ea

urmăreşte atât scopuri economice, într-o economie a cărei organizare ineficientă face

necesar recursul la această formă de muncă obligatorie, mai ales în agricultură, cât şi

educative, coordonată de către organizaţiile de partid şi de tineret, la munca patriotică

trebuie să participe majoritatea populaţiei: elevii, studenţii, muncitorii, funcţionarii,

intelectualii etc. În esenţă, ea este muncă fizică brută, necalificată, şi datorită

condiţiilor şi modului în care este privită de către cei care participă la ea, ineficientă.

Având, însă, un caracter politic declarat şi nemijlocit, participarea este o dovadă a

adeziunii faţă de putere, a conformării la comandamentele acesteia. Participarea la

munca patriotică este considerată un gest politic, atitudinea faţă de ea, o atitudine

politică. Orice împotrivire sau sustragere sunt judecate şi, uneori, pedepsite ca gesturi

şi atitudini politice ostile.

Pentru că educaţia tineretului, a viitorilor „oameni noi”, prin şi pentru muncă

este considerată esenţială, dar şi din raţiuni economice, regimurile comuniste, cu

diferenţe de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta, au organizat un sistem de „şantiere

ale tineretului”, în cadrul cărora aceştia trebuie să contribuie la realizarea diferitelor

obiective de construcţii pe care şi le propune regimul, prestând o muncă fizică brută, în

condiţii de obicei precare.

Credinţa în rolul educativ al muncii, a celei fizice în special, al colectivului de

muncă controlat, bazat pe disciplina impusă din afară, a făcut regimurile comuniste să

recurgă la ele pentru a „reeduca” atât pe oponenţii politici cât şi pe delincvenţii de

drept comun. Experimentul khmerilor roşii în Cambodgia, trimiterea la munca agricolă

a milioane de locuitori ai oraşelor, în special a intelectualilor, consideraţi reali sau, mai

ales, posibili oponenţi, experiment impresionant prin absurdul obiectivelor, prin

dimensiunile şi brutalitatea sa, nu face decât să ducă la extrem o logică general

acceptată şi impusă de către totalitarismele comuniste. Lagărele de muncă, despre care

am mai vorbit, chiar dacă pentru multe dintre ele reeducarea prin muncă este doar un

61

pretext propagandistic şi chiar dacă ele au reuşit doar în mică măsură să formeze, în

felul acesta, „oameni noi”, sunt consecinţe directe ale unei asemenea logici. Dacă nu

au produs „oameni noi”, ele au reuşit în schimb să producă în mare măsură

depersonalizarea celor internaţi, să producă traume fizice, dar mai ales morale, de

multe ori nevindecabile.

e) Frica generalizată ca fundal şi metodă a reeducării. Regimurile totalitare

comuniste s-au bazat, în încercarea lor de a forma „oameni noi”, atât pe persuasiune,

cât şi pe teroare. Pedagogia lor deformatoare apelează la „amestecul infernal de

teroare şi promisiune socială”1.

Individul este „integrat” în diferite forme de organizare, concepute şi

controlate de către puterea politică, i se planifică activitatea profesională, participarea

politică, în măsura în care supunerea şi manipularea pot fi numite participare, i se

programează, în bună măsură, chiar viaţa privată. El este continuu supravegheat, atât

de către organele specializate ale statului, cât şi de către organizaţiile politice, de către

„colectivul” din care face parte, de către colegii şi chiar prietenii săi aflaţi, din diferite

motive, în slujba serviciilor represive. Poate fi pedepsit, uneori disproporţionat şi

arbitrar, pentru orice încălcare a normelor impuse de putere, pentru orice gest sau gând

care poate fi interpretat ca fiind o cât de timidă opoziţie sau nesupunere faţă de

aceasta.

Represiunea care, în anumite perioade, capătă caracter de masă, brutalitatea cu

care ea este înfăptuită, arbitrariul în desemnarea victimelor şi în pronunţarea

condamnărilor, dar şi existenţa sistemului complex de supraveghere continuă, făţişă

sau ascunsă, duc la generalizarea fricii.

1 A. Michnick, 1997, p. 54

62

Capitolul IV. Studiu de caz – Imaginea României în presa internaţională după

anul 1989

4.1. Mass-media şi opinia publică – flux liber de informaţii

Într-o societate deschisă, liberă, este foarte important ca opinia publică, fie

individual, fie pe grupuri reprezentative, să deţină informaţiile necesare pentru a putea

înţelege, reacţiona şi influenţa dezvoltarea şi punerea în aplicare a orientărilor

relevante pentru proiecţia în viitor a destinelor unei comunităţi naţionale.

Între membrii unei societăţi şi opinia publică este necesar să existe un flux liber

de informaţii, realizat prin schimburi formale şi informale, printr-un dialog continuu,

deschis, dar şi bazat pe încredere. Din orice ţară ar fi el, cetăţeanul are nevoie de

informaţii precise şi oportune. Şi în acest segment al mass-mediei se manifestă diferite

grupuri de interese care prezintă un eveniment, un fapt, o ştire din unghiuri diferite şi

le reflectă către public. Prezenţa constantă a imaginii României în presa internaţională

după anul 1989 s-a realizat în forme diferit, dar adecvate propriilor ţeluri şi interese în

sistemul mediatic, articole, interviuri, scrisori, memorii, broşuri, cărţi etc.

4.2. 1989 – România în centrul mass-mediei internaţionale

Din primele sale clipe, Revoluţia română a devenit cap de afiş în presa

internaţională. Transmiterea în direct de către televiziunile din lume a unei revoluţii a

marcat intrarea într-o nouă dimensiune tehnologică şi conceptuală a relaţiei media –

politică – societate. Acest fapt l-a făcut pe cetăţeanul „statului global” un participant

direct şi în timp real la toate momentele dramatice şi importante din timpul

evenimentelor din decembrie 1989 din România. Dovadă a enormului interes, a valului

de simpatie faţă de schimbarea destinelor româneşti, imaginile revoluţiei au urcat de

pe ecranele televizoarelor în marile cotidiene ale lumii, în cele mai răspândite şi

prestigioase reviste. Ele au format o autentică şi emoţionantă cronică a luptei,

martiriului şi speranţelor românilor. Lumea în moduri diferite ca stil ziaristic şi ca

informaţie, a salutat victoria românilor, obţinută contra unui regim dictatorial.

Aproape că nu a existat ziar din Europa şi S.U.A. în care să nu se prezinte pe

larg revoluţia, începând cu evenimentele de la Timişoara din 17 – 20 decembrie, apoi

cu mitingul desfăşurat la Bucureşti în ziua de 21 decembrie, cu fuga lui Nicolae

63

Ceauşescu (22 decembrie) şi executarea cuplului dictatorial, la 25 decembrie 1989.

numeroase pagini au fost consacrate luptei împotriva teroriştilor, acreditându-se ideea

că ar exista un conflict între forţele de securitate şi armată. În acele zile, goana după

senzaţional, prezentarea unor imagini cât mai şocante, au invadat presa internaţională.

S-a scris atunci despre zeci de mii, ba chiar despre sute de mii de morţi, despre

„metri cubi” de cadavre care zăceau pe străzile Timişoarei etc. În acea atmosferă, la

procesul din 25 decembrie, Nicolae Ceauşescu a fost învinovăţit de moartea a 60000

de cetăţeni.

Cercetările ulterioare au demonstrat că cifra totală a morţilor se ridica la circa

1100, iar presa internaţională a început în ianuarie 1990 o campanie împotriva

„minciunilor” difuzate la sfârşitul anului 1989. În foarte scurt timp, „eroica revoluţie

română a început să fie prezentată ca o minciună a secolului”.

4.3. O radiografie a răsturnării lui Ceauşescu în presa internaţională

„După cum relatează agenţia „France Presse”, căderea dictatorului Ceauşescu

este unanim comentată de presa pariziană”.

„Le Figaro” scria că „printre surprizele venite din Răsărit nu există niciuna mai

uimitoare decât căderea lui Caligula de la Dunăre. Poporul român a dat dovadă de un

curaj demn de admiraţie”.

Presa vest-germană consacra ample spaţii înlăturării dictatorului Ceauşescu.

„Augsburger Allgemeine” menţionează: „S-a terminat cu o fantomă,

reconstrucţia politică şi economică a acestei ţări ce ajunsese săraca Europei, poate

începe. Să sperăm că nu printr-o campanie de răzbunări, chiar dacă mulţi foşti

responsabili politici – în primul rând Ceauşescu şi soţia lui ar merita moartea de sute

de ori. Nu libertatea şi democraţia, nu răsar din noi vărsări de sânge, ci din drept şi

respectarea demnităţii umane. România se poate aştepta la un ajutor substanţial din

partea Pieţii Comune”.

Ziarele italiene consacrau spaţii ample răsturnării lui Ceauşescu şi luptelor care

aveau loc în România – „Ceauşescu a fost răsturnat, România este liberă”; „Războiul

poporului împotriva tiranului”. Potrivit cotidianului „Corriere della Sera”, căderea

regimului din România constituia „actul final al Revoluţiei din 1989”. Ziarul

subliniază fanatismul bandelor criminale. „Este posibil ca cei care trag asupra mulţimii

64

să creadă că nu mai au nimic de câştigat şi trebuie să-şi vândă scump pielea” relevă

„Corriere della Sera”, adăugând: „Am dori ca în aceste momente solidaritatea ţărilor

democrate cu poporul român să fie concretă şi aceste ţări să nu se mulţumească de a fi

spectatoare, ba entuziaste, ba neliniştite”.

Într-un editorial intitulat „Sfârşitul unui satrap”, „La Stampa” arată: „Ultimul

mare tiran a fost răsturnat. Să sperăm că urmările nu vor veni să agraveze în mod inutil

tragedia românilor în zorii libertăţii lor”.

Ziarul austriac „Die Presse” relatează în legătură cu evenimentele din România:

„Prăbuşirea lui Ceauşescu încheie procesul de transformări din ţările răsăritene. Oare

speră „conducătorul” să aibă o soartă diferită de cea a lui Honecker Husak sau

Jivkov?. Deoarece Ceauşescu a mizat totul pe o singură carte, consecinţa a fost abuzul

de putere: o putere coruptă, întreaga putere coruptă total. Clanul Ceauşescu îşi ia

rămas bun de la lume prin asasinate în masă şi atacuri iraţionale”.

Ziarul Solidarităţii din Polonia a publicat un număr special consacrat

evenimentelor din România şi căderii dictatorului Ceauşescu. În editorialul intitulat

„România este liberă”, se arăta: „Românii au plătit pentru libertatea lor şi pentru

democraţie un preţ teribil. Ei au dovedit însă, făcând-o, că în Europa nu există popoare

mai puţin europene decât altele, dispuse să accepte domnia răului”.

Agenţia „Tass” a transmis, în emisiunea internaţională, aproape în flux

continuu, ştiri despre situaţia din România şi despre diferite luări de poziţie în sprijinul

ţării noastre.

Cotidianul „Al - Bayan”, din Dubai, arăta într-un editorial al său că prăbuşirea

lui Ceauşescu în România nu a fost o surpriză decât pentru el însuşi”. Ziarul citat de

agenţia „WAM”, arăta că instituţiile de stat şi organismele de conducere ale ţării

fuseseră transformate în moşteniri ceauşiste, împărţite între rudele şi copiii lui.

4.4. 1990 – 2006 – Profil de ţară al României în presa străină

După 1990, presa internaţională a tratat România mai ales în zona de

senzaţional, special, palpitant, dramatic, tragic, accentul fiind pus pe sărăcie şi

corupţie, bolnavi de SIDA, cerşetori etc.

Evenimentele politice din România au oferit suficiente subiecte de primă pagină

în presa internaţională. Confruntările dintre guvernanţi şi opoziţie, începute încă din

65

ianuarie 1990, au degenerat în acte de violenţă, care au fost relatate pe larg în mass-

media. Poate cel mai semnificativ exemplu de manipulare prin mass-media s-a

înregistrat în martie 1990, la Târgu – Mureş, când o televiziune irlandeză a difuzat

imaginea unui bărbat căzut la pământ şi lovit cu bestialitate de alţi cetăţeni.

Comentatorul televiziunii respective a susţinut că era vorba despre un ungur bătut

crunt de români. Această imagine a făcut înconjurul lumii, care a fost informată că în

România minoritatea maghiară se află într-un grav pericol. Peste puţin timp, s-a

constatat că cel lovit era un român (Mihăilă Cofariu), iar agresorii erau maghiari, dar

mass-media internaţională crease deja imaginea unei Românii în care minorităţile

naţionale sunt maltratate. Pe de altă parte, faptul că în Parlamentul României sunt

reprezentate toate minorităţile naţionale, că UDMR (Organizaţia Maghiarilor din

România) participă la guvernare au trecut aproape neobservate de mass-media

internaţională.

Un nou „puseu mediatic” s-a înregistrat în iunie 1990, când un grup masiv de

mineri a venit din Valea Jiului pentru a-i împrăştia pe manifestanţii din Piaţa

Universităţii din Bucureşti. Actele de violenţă ale minerilor împotriva populaţiei au

făcut înconjurul lumii, România redevenind în centrul mass-mediei internaţionale, cu o

imagine catastrofală.

Treptat, imaginea României s-a ameliorat, pe măsură ce regimul democratic se

consolida, iar lupta politică s-a mutat din stradă în parlament. În presa internaţională a

început să se scrie despre resursele naturale ale României, despre forţa de muncă

ieftină, piaţa de desfacere atrăgătoare etc. Aderarea la N.A.T.O. şi încheierea

negocierilor de aderare la Uniunea Europeană au impus o schimbare de imagine în

mass-media, fără ca aceasta să devină preponderent pozitivă. Presa are menirea de a

crea stări de spirit, de a forma o anumită percepţie în opinia publică, de aceea orice

informaţie trebuie analizată cu spirit critic. Oricât de reale, credibile sau autentice par

ştirile din media ele cuprind multe omisiuni, denaturări şi chiar manipulări

premeditate. Omul de presă devine din spectator – comentator al evenimentelor un

actor – regizor ad hoc al acestora. Concurenţa acerbă de pe piaţa mediatică impune o

prezentare spectaculoasă a evenimentelor, iar tonul, selecţia informaţiilor, titlurilor

unor articole, conţinuturilor, se fac după apartenenţa la o anume zonă de cultură şi

civilizaţie, la un grup de interese economice şi politice.

66

4.5. România în anii socialismului totalitar

Secolul al XX – lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice

au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După

1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan

economico – social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic

din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii ’30 în Europa se înregistrează o

criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă.

Această tendinţă se manifestă şi în România.

După retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în 1958, relaţiile dintre Bucureşti

şi Moscova au cunoscut o nouă evoluţie. Declaraţia Partidului Muncitoresc Român,

din aprilie 1964, a fost interpretată la vremea respectivă ca un act de independenţă faţă

de Uniunea Sovietică. A urmat o perioadă în care România a devenit un factor activ în

viaţa internaţională. În 1967, ministrul de externe, Corneliu Mănescu a fost ales

preşedintele Adunării Generale a O.N.U. În anul 1968, Nicolae Ceauşescu a

condamnat vehement intervenţia în Cehoslovacia a trupelor din cinci state membre ale

Tratatului de la Varşovia. România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania în

1967 şi a menţinut legăturile cu Israelul, după războiul israelo – arab din 1967.

bucurându-se de încrederea Occidentului, România a obţinut importante împrumuturi

externe pe baza cărora şi-a retehnologizat economia, în special industria. Evoluţia

pozitivă a politicii interne şi externe a României s-a diminuat treptat, pe măsură ce

cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu lua amploare. Treptat criza regimului

totalitar s-a accentuat. Decizia lui Nicolae Ceauşescu din 1981 de a lichida datoria

externă a României a provocat o gravă criză economică şi socială, care a culminat cu

Revoluţia din decembrie 1989. În 1989, rând pe rând regimurile socialist – totalitare

din Europa s-au prăbuşit. Revoluţia din decembrie 1989 din România a dus la

înlăturarea regimului şi la lichidarea cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu.

După 1989, România a cunoscut o perioadă de tranziţie de la dictatură la democraţie.

A fost un proces complex în care instituţiile statului de drept au început să funcţioneze.

Pe plan extern, s-au înregistrat integrarea României în N.A.T.O. (2004), iar aderarea la

Uniunea Europeană este preconizată pentru 1 ianuarie 2007.

67