UNIVERSITATEA DE VEST ”VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD

Tratatul de la Maastricht

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

1

Noţiuniintroductive

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de

Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci

cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus

bazele Uniunii Europene.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie

1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al

II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului

parlamentar dat tratatului). Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE

este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor

Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document

este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei

Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le

reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu

celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

comunităţile Europene,

colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),

cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

Comunităţile Europene, cu rol comunitar, pune accentul pe crearea unei cetăţenii europene,

stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare, pe unele domenii de competenţă (perfecţionare

profesională, cultură, protecţia consumatorului etc.).

Colaborarea în politica externă şi de securitate are rol interguvernamental și se referă la

“dispoziţiile cu privire la politica externă şi de securitate comună”.

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie consolidează procedurile existente privitoare

“justiţie şi afaceri interne”(JAI) pentru a permite libera circulaţie a persoanelor, prevăzută în AUE şi

reiterată în Convenţia de la Schengen. Cooperarea instaurată se referă atât la politica în domeniul

dreptului de azil şi imigrare, cât şi la mijloacele de luptă împotriva terorismului, criminalităţii şi

traficului de droguri.

Uniunea monetară şi economică

2

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape.

Conform tratatului moneda unică europeană urma să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997

şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să

îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată

stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele:

politica financiară,

nivelul preţurilor,

nivelul dobânzilor,

nivelul cursului de schimb.

În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60%

din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc

criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la

uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă

vor introduce moneda unică europeană.

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană pe

două planuri:

a) realizarea Uniunii Economice şi Monetare,

b) realizarea Uniunii Politice.

Uniunea economică şi monetară, considerată a fi scopul creării Uniunii Europene, a fost avută

permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. Primii paşi concreţi în această direcţie au

fost făcuţi cu ocazia summit-ului de la Haga din decembrie 1969, când şefii de state şi guverne ai

statelor membre ale Comunităţilor Europene, au decis să creeze o uniune economică şi monetară

europeană. Consiliul European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988) a hotărât înfiinţarea unui comitet

pentru studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui

Jacques Delors. Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea

Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii politice.

Între 27-28 decembrie, 1990, s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European care a

stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni. Tratatul a fost ratificat

pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxembrug şi Olanda,

înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. În Spania şi Portugalia a fost necesară, în

prealabil, modificarea pe cale parlamentară a Constituţiei. Franţa a organizat un referendum (20

septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51, 05% în favoarea tratatului. În Danemarca, cel

de al doilea referendum (18 mai 1993) a aprobat Tratatul cu un procent de 56, 8%. În Marea Britanie,

3

ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au făcut

numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziţii. În final, s-a reuşit ratificarea

tratatului de către regină şi depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993. În cazul

Germaniei, s-a realizat acordul pentru revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar

legea respectivă a trebuit să fie supusă Tribunalului Constituţional, care la 12 octombrie 1993 a statuat

asupra compatibilităţii Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează:

dispoziţiile comune (titlul 1),

modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-

IV),

reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul V),

reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI),

dispoziţii finale (titlul VII).

Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, următoarele obiective

principale: promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui

spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei

uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică; afirmarea identităţii acesteia pe plan

internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv prin

definirea unei politici de apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor

statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

Edificiul construit de tratatul de la Roma și completat de Actul Unic European a angajat

comunitatea către o politică economică și monetară foarte ambițioasă ce și-a propus ca scop final

moneda unică. Datorită derulării rapide a evenimentelor intre țările Uniunii Europene, SME a trebuit

să efectueze o serie de modificări care să faciliteze, libera circulație a capitalurilor în spațiul comunitar.

În 1989 a fost prezentat un raport privind crearea UME de către Președinte și in decembrie

1991 la Maastricht a fost finalizat. Uniunea este fondată pe comunitatea Europeana și întregită de noi

forme de cooperare.

Astfel, la 1 noiembrie 1993 a intrat in vigoare Tratatul asupra UE, după ce a fost ratificat de

către cele 12 state membre ale UE in 1992. Tratatul aduce modificări și completări celor trei tratate

încheiate anterior (CECO-1951, CEE-1957 si Euratom-1957) pe linia reformei începuta de Actul Unic

European. Odată cu punerea în aplicare a acestui tratat, comunitățile Europene se vor numi UE și CEE

se va numi Comunitatea Europeană.

4

Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.El a stabilit data realizării definitive a Pieței

Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulație a bunurilor, serviciilor,capitalului și

persoanelor pe tot cuprinsul comunității. Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor

unanime al Consiliului, procesul era foarte lent și astfel Actul Unic european a prevăzut ca toate

hotărârile necesare realizării Pieței unice, să fie luate cu vot majoritar.

Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarității”. Acesta înseamnă că nici o

hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european.

Legile și regulamentele care asigură egalitate de tratament se referă la un număr mare de

domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertății de stabilire – permițând oamenilor de

afaceri să creeze întreprinderi proprii în statele membre – și a armonizării standardelor tehnice și

sfârșind cu taxele, legislația in domeniul transportului și recunoașterea reciprocă a diplomelor.

Standardele de prelucrare și calitatea produselor au trebuit să fie armonizate, iar piețele de

capital au fost liberalizate.

La 1 ianuarie 1993 comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare piață

unificată din lume. Firmele europene vor beneficia de producția pe scară largă, de care se bucura până

acum doar Japonia și Statele Unite. Prețul de cost va fi mai scăzut pentru firmele capabile să vândă pe

o imensă piață internă, iar aceasta va face ca și prețul la export să fie mai scăzut.

Astfel prin Tratatul de la Maastricht, liderii celor 12 țări europene au reușit să treacă peste

divergențele care ii separa de Japonia și SUA. Prin acest tratat s-a instituit UEM,iar până la sfârșitul

anului 1999 se putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraționist cu o putere

politică și probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA.

Elementele de noutate pe care le-a adus Tratatul de la Maastricht sunt:

în primul rând ideea de uniune politică vest-europeană,

în al doilea rând introducerea unei monede comune europene,

drepturile civice europene,

competențele noi ale Comunității Europene,

intensificarea protecției comunitare a consumatorilor etc.

Potrivit acestui document UE și-a propus următoarele obiective:

să promoveze un progres economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu

fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale și prin crearea unei

uniuni economice și monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică,

să-și afirme identitatea pe plan internațional, în special prin promovarea unei politici

externe și de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare

comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună,

5

să întărească protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre, prin

instituirea unei cetățenii a Uniunii,

să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiției și afacerilor interne,

să mențină acquis-ul comunitar și să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură

politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea

asigurării eficacității mecanismelor instituțiilor comunitare.

Evoluția pozitivă a acțiunilor Comunității are efect coordonarea politicilor economice ale

statelor membre pe piața internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii

de piață deschise, în care concurența este liberă. De asemenea, acțiunile statelor membre și ale

comunității implică respectarea următoarelor principii: prețuri stabile, finanțe publice și condiții

monetare sănătoase și o balanță de plăți stabilă.

Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor

economice comune, și să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei,

Consiliul să adopte cu majoritate calificata de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor

economice ale statelor membre și ale comunității, și să prezinte un raport despre aceasta Consiliului

European.

Tratatul prevede și obligația ca statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa

unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor țărilor va fi menținută.

Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarității, prin care „comunitatea acționează în

limitele competențelor care îi sunt conferite și de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat.

În domeniile care nu țin de competenta exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului

subsidiarității, decât dacă obiectivele acțiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră

satisfăcătoare pentru statele membre și pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acțiunii

avizate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acțiunea comunității nu va depăși ceea ce este

necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.

Alte principii ale UE sunt: codecizia și solidaritatea.

Tratatul de la Maastricht asupra UE are două părți:

prima parte se referă la UEM,

cea de-a doua la Uniunea Politică.

Uniunea Economică si Monetară (UEM)

Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre și ale

Comunității sunt adoptate de către consiliul de miniștri, care, în același timp, supraveghează evoluția

economiei în fiecare stat membru și în Comunitate.

6

Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcționarea însăși

a uniunii economice și monetare, consiliul ia măsuri în consecință. Statele membre vor încerca să evite

deficitele guvernamentale excesive.

Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a UEM (1 ianuarie 1999), Uniunea va avea o

singură politică monetară. Va exista de asemenea un singur etalon monetar – ECU (EURO) și o nouă

instituție, Banca Centrală Europeană care va forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre,

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Prin Tratat se stabilesc măsurile ce urmează a fi luate pentru realizarea UEM, eșalonată pe trei

etape distincte.

1. În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor între

statele membre ale comunității Europene și care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea

convergenței economice a statelor; fiecare stat stabilește, în caz de necesitate programe planuri anuale

menite să asigure convergența durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce privește

stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice.

Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind creșterea

performanțelor economice, întărirea coordonării politicilor economice și monetare în cadrul

instituțional existent și renunțarea în totalitate de către țările SME la controlul asupra capitalurilor.

2. A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la finele anului 1996. Este

considerată faza de tranziție către etapa finală și vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea

acestei tranzacții reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităților naționale în mâna

unei instituții europene.

În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acționeze pentru evitarea înregistrării de

deficite publice excesive și să realizeze independența față de băncile lor centrale. În 1990, se creează

Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului Monetar

European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), și care a început să

funcționeze de al 1 ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt.

Atribuțiile Institutului Monetar European sunt:

să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării

stabilității prețurilor,

să întărească cooperarea între băncile centrale naționale,

să supervizeze funcționarea SME,

să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competența băncilor centrale

naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare,

să faciliteze utilizarea ECU și să supravegheze dezvoltarea sa.

7

Referitor la mișcările de capitaluri între statele membre și țările terțe, Tratatul prevede, prin

derogarea de la principiul totalei liberalizări a circulației capitalurilor între statele membre și țările

terțe, ca statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului

comunitar în vigoare vor fi autorizate să mențină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricțiile

privind circulația capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată.

O țară se poate alătura Uniunii dacă îndeplinește următoarele criterii de convergență:

rata inflației să nu fie mai mare de 1,5% față de media celor mai mici rate ale inflației în

primele trei țări, cele mai performante din acest punct de vedere (adică să fie sub 3%),

rata dobânzii, pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media acesteia în trei țări

cu cele mai mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%),

să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced

intrarea în Uniune,

deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB,

datoria publică să nu depășească 60% din PIB,

valuta națională să facă parte din ERM de minim 2 ani.

Dacă majoritatea țărilor SME ar fi îndeplinit aceste condiții, cea de-a a treia etapă ar fi început

de la 1 ianuarie 1997, dar până la data preconizată nici una din țările UE nu îndeplineau simultan cele

5 criterii de convergență și astfel, trecerea la cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999.

Au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg,

Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franța, Turcia.

În raportul publicat de IME și Comisia Europeană în martie 1998 se făcea referire la faptul că

14 țări din 15 au înregistrat o rată a inflației sub 2% pe o perioada de un an (până la 1 ianuarie 1998).

Aceleași 14 țări au respectat criteriul stabilității prețurilor, criteriul ratelor dobînzii pe termen

lung.Monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă mai lungă de 7 ani la mecanismele de

schimb europene. 12 țări din 15 au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul monedelor

acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit. 14 țări din 15 au înregistrat un deficit bugetar

mai mic sau egal cu 3% di PIB în 1997. Datele luate în considerație au fost publicate în Raportul

Semestrial al OECD din noiembrie 1998, urmată de o relaxare în 2000.

Ca o concluzie generală, perspectivele zonei OECD se caracterizează printr-o relansare a

creșterii în 1999, urmată de o relaxare în 2000. PIB a crescut în 1998 cu numai 2,2% în 29 de țări

considerate cele mai dezvoltate. Creșterea globală va fi mai mică cu 1,7% în 1999, pentru a reveni la

un nivel superior cu 2,3% în 2000.

3. A treia etapă a fost prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997, dar s-a amânat pentru 1 ianuarie

1999 și se încheie în anul 1999. În această etapă au intrat în funcțiune sistemul european al băncilor

8

Centrale (SEBC) format din banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale (BCN) ale

statelor membre, s-a adoptat o monedă unică ECU, apoi EURO care a înlocuit monedele naționale ale

statelor membre.

Această etapă a debutat cu trecerea la parități fixe și atribuirea competențelor economice și

monetare instituțiilor comunitare. În domeniul monetar fixarea irevocabilă a parităților a devenit

efectivă, iar tranziția către o politică monetară unică a fost asigurată de IME. Deciziile privind

intervențiile pe piețele de schimb într-o terță monedă pot fi luate sub singura răspundere a IME până la

constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevăzându-se pentru ea o clauză de opțiune care îi va

permite să se alăture atunci când va dori celorlalte state membre, fără a fi legată de un anumit termen.

Pentru a intra în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice și Monetare statele membre

trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergență:

stabilitatea prețurilor – inflația din aceste țări nu trebuia să fie mai mare de 1,5% față de media

celor mai performante trei state comunitare în materie de inflație,

finanțele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB,

datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB,

ratele de schimb nu trebuie să depășească marjele normale (±2,25% fata de ECU) prevăzute în

cadrul SME,

rata dobânzii nu trebuie sa fie mai mare de 2% față de media pe termen lung a primelor trei

state performante în acest domeniu.

Dacă cele 7 state (respectiv 8) nu întruneau criteriile de convergență până la finele anului 1996,

atunci se amâna trecerea la cea de-a a treia etapă pană la 1 ianuarie 1999 – se precizează în Tratat, fapt

ce s-a și aprobat. De altfel în ședința CEE din iunie 2000, au îndeplinit criteriile de convergență 11

state, alte trei state deși le-au îndeplinit, totuși nu au aderat la moneda unică (Anglia, Danemarca,

Suedia), iar alte două nu le-au îndeplinit (Grecia și Spania).

Ca urmare, începând cu 1 iulie 1998, a început să funcționeze BCE care a preluat o parte din

atribuțiile autorităților monetare ale celor 11 state.

Participarea la un spațiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar și costuri. În cadrul

beneficiilor includem:reducerea costurilor pentru schimburile valutare.

Când un importator plătește pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă,

moneda națională în moneda exportatorului sau în moneda convenită pentru contract. Banca va adăuga

un comision pentru operațiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau export un

volum mare de mărfuri într-un număr extins de țări, asemenea tranzacții de schimb valutar au și ele un

volum însemnat, deci și costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea

9

prețurilor, costuri suportate de consumatori. Se estimează că asemenea costuri s-au ridicat la circa

0,4% din PNB al țărilor membre.

Cu toate că în multe țări se lucrează cu mecanisme flexibile ale cursurilor de schimb, țările

membre au stabilit limite de fluctuație a cursurilor valutare și s-au putut pune în practică ajustări ale

cursurilor în momentul când modificările dintr-o țară erau mult mai mari decât în alte țări. Nesiguranța

în ceea ce privește nivelul viitor al cursului valutar al unei monede naționale a dus la o serie de riscuri

ale importatorilor și exportatorilor. S-au găsit metode de „hedging” al riscului valutar, prin contracte

„forward” sau „futures”, dar acestea au implicat costuri pentru participanți.

Mulți economiști consideră că unul din cele mai mari beneficii derivă de la efectul favorabil

asupra comerțului internațional prin creșterea competiției.

După cum se știe, în perioada dintre cele două războaie mondiale, țările europene s-a angajat în

acțiuni care au fost denumite generic „devalorizări competitive”. O țară și-a devalorizat moneda

națională pentru a sprijini creșterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu

monedele lor naționale pentru a contracara măsurile din țara parteneră și a sprijini exporturile lor.

Devalorizarea monedei poate fi o măsură inflaționistă în decursul unei perioade, chiar și în

țările în care cursurile de schimb erau stabilite de către autorități și nu de forțele pieței.

Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor

speculative; dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naționale, el vindea imediat

cantități deținute din astfel de monedă. Dacă un asemenea trend era văzut de mai mulți jucători de

piață, confidența în acea monedă începea să scadă, ceea ce forța guvernul țării de origine să o

devalorizeze în continuare forțat, chiar dacă aceasta nu era intenția inițială.

Prin urmare guvernele au acționat împotriva speculațiilor cu moneda națională prin majorarea

dobânzilor, influențând astfel creșterea deținerilor în moneda respectivă; dar reversul unei asemenea

politici duce la creșterea dobânzilor,inclusiv la creșterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie

să fie respectate de către împrumutați, aceștia putând decide să scadă volumul activității și al

investițiilor și deci să influențeze negativ creșterea economică.

Moneda unică va favoriza extinderea și fuzionarea piețelor financiare. Acestea vor deveni mai

lichide, adică se va opera pe termen scurt sau la vedere și va scădea mult sau de tot ponderea

operațiunilor la termen. Prin urmare nu va mai fi nevoie de acoperire împotriva riscului.

Prin utilizarea monedei unice în tranzacțiile comerciale se așteaptă și o scădere a rolului

dolarului american (USD) care astăzi este folosit frecvent în comerțul internațional.

Emisiunea și gestionarea monedei unice au fost încredințate Băncii Centrale Europene care

trebuie creată, și până atunci SEBC. Această instituție va realiza emisiunea monetară și politica

monetară.

10

Politica externă şi de securitate comună

Cea de-a doua parte a Tratatului de la Maastricht se referă la Uniunea Politică care are

următoarele componente:

politica externă de securitate și de apărare comună (PESC), care are ca obiectiv întărirea

identității și rolului uniunii ca actor pe scena internațională;

formularea pe termen lung a unei politici de apărare, conform conferinței asupra securității

și Cooperării în Europa (CSCE), dezarmare și controlul armamentului în Europa.

Deciziile care privesc politica de securitate și implicațiile în sfera apărării pot fi puse în

practică în cadrul instituțional al UEO.

creșterea rolului Parlamentului European;

sporirea competenței Comunității;

O politică comună în domeniul juridic și al afacerilor interne, ca de exemplu imigrație, azil,

viză etc. un birou european de poliție (EUROPOL) a fost creat în scopul organizării schimbului de

informații asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre.

Actul Unic european din 1987 a facilitat crearea Pieței Unice cinci ani mai târziu și Tratatul de

la Maastricht, cu angajamentul de creare a UEM.

În Tratatul UE, șefii de state și de guverne au hotărât să continue dezvoltarea gradual a unei

politici externe și de securitate comune, axată pe următoarele obiective:

salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței uniunii,

întărirea securității Uniunii și a statelor membre sub toate formele sale,

menținerea păcii mondiale și întărirea securității internaționale, conform principiilor cartei

ONU, ca și a principiilor și obiectivelor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa

(CSCE) stabilită prin Actul final de la Helsinki din 1975 și în Carta de la Paris din 1990,

promovarea cooperării internaționale,

dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept și asigurarea respectului pentru

drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Politica externă și de securitate este prin definiție un domeniu plasat tradițional în zona în care

statele insistă asupra păstrării suveranității. Datorită diversității statelor comunitare și al statutelor de

putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat. O problemă suplimentară o reprezintă faptul

că doar unele state aparțin unei alianțe militare, în speța NATO sau UEO, în timp ce altele sunt state

membre, dornice să-și conserve acest statut.

Domeniile de acțiune comună definite de politica externă sunt:

Organizația pentru Securitate și Cooperare (OSCE),

11

politica de dezarmare și controlul armamentelor în Europa,

neproliferarea armelor nucleare,

aspectele economice ale securității.

Tratatul impune în mod explicit obligația statelor membre de a se consulta, informa și coordona

între ele. Forumul unde au loc toate acestea este Consiliul Uniunii Europene.

Politica de securitate comună se sprijină pe structurile UEO care este privită ca o parte

integrantă a dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de elabora și implementa decizii și acțiuni

ale Uniunii, care au implicații de securitate. Statele membre ale Uniunii Europene care sunt în același

timp și membre UEO, au stabilit un program al viitoarei cooperări, al cărui obiectiv este de a construi

UEO în etape, ca pe componentă de apărare a UE, și de a întări flancul european al Alianței Atlantice.

Deciziile viitoare se iau exclusiv prin unanimitate.

Politica de apărare comună nu face până în prezent parte din politica de securitate comună:

scopul afirmat este de a dezvolta un cadru pentru formularea unei politici de apărare.

În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei

construcții până atunci esențialmente economică și comercială.

Cetăţenia europeană

Cetățenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o

deţine orice persoană care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele

dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi

dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta

Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de

aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a

intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru

o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu

sediul la Haga.

Modificări ulterioare:

12

Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1997) şi

Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin

perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.

Bibliografie:

1. *** ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania

2. *** Textul integral al Tratatului de la Nisa: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

13

3. *** Tratatul privind Uniunea Europeană (92/C 191/01)

4. *** Tratatul de la Amsterdam de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană, a

tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a altor acte conexe(97/C 340/01)