CAPITOLUL I

COMUNITĂŢILE EUROPENE. EVOLUŢIE ISTORICĂ

Secţiunea I - Generalităţi. PremiseStudiul dreptului comunitar al afacerilor nu poate fi separat deînţelegerea premiselor generale şi a condiţiilor complexe de natură economică, politică, socială şi de securitate globală ce au dus la apariţia modelului european de dezvoltare1.

1. Europa - temă de meditaţie de-a lungul secolelorIdeea construcţiei europene se pare că a urmat un ritm impus de istorie; astfel, după apariţia la sfârşitul Evului Mediu a câtorva precursori, sec. XVI se caracterizează prin sărăcie doctrinară, sec. XVII, dimpotrivă, prin bogăţie, sec. XVIII printr-o relativă tăcere pe această temă, sec. XIX prin reînvierea ideii, pentru ca sec. XX - cu începere din 1914 - să fie nu numai o perioadă doctrinară, ci şi o epocă a eforturilor concrete de unitate europeană .a) La sfârşitul Evului Mediu primii teoreticieni au adus construcţiei Europei o serie de idei ce subzistă încă: unul dintre aceştia a fost juristul Pierre Dubois3 - care pentru asigurarea păcii între state - propunea un sistem instituţionalizat de arbitraj internaţional, diferendele urmând a fi rezolvate pe cale paşnică de către un Consiliu de prinţi laici şi ecleziaşti. Dacă ideea lui Dubois a rămas fară ecou, fiind probabil prea avansată pentru vremea sa, nu acelaşi lucru se poate spune despre proiectul sugerat de un om de afaceri francez Antoine Marini, proiect care prevedea instituţii precise4. Apropiat de ideile lui Dubois şi fondat pe principiile neagresiunii şi ajutorului mutual între state, proiectul prevedea crearea unei confederaţii Europene dotată cu organe comune (Ansamblul sau Adunarea - care urma să opteze cu majoritate simplă, Curtea de Justiţie) un buget federal, o forţăarmată comună, o procedură arbitrală.b) Dacă la sfârşitul Evului Mediu au apărut primele doctrineeuropene moderne, sec. XVI surprinde prin tăcerea sa. Se poate ca explicaţiaacestei tăceri să ţină de ideea formulată în legătură cu Erasmus: "Acestolandez a locuit la Bruxelles, Paris, a vizitat Italia şi Germania; el este dintimpul acelor mari oameni ai secolului XVI, care nu au vorbit despre Europapentru că ei nu doreau nimic de la aceasta" .c) Secolul XVII - contrar celui precedent - aduce doctrinei europeneoameni şi idei noi. Emeric Cruce - contemporan cu Louis XIII (1610-1643)- aduce construcţiei europene o idee novatoare în sensul că proiectul său areca scop asigurarea păcii, nu ca scop în sine, ci pentru favorizarea economieişi schimburilor comerciale. Astfel, el propunea organizarea ţărilor printr-unarbitraj încredinţat unei Adunări permanente - cu sediul la Veneţia - care săreunească atât reprezentanţi ai statelor creştine cât şi ai altor state ale lumii(Turcia, de exemplu). Tot în secolul XVII, pentru prima dată un american -William Penu - oferea Europei mijloacele pentru încetarea războaielor careo fragmentau. El sugera^* în 1693, instituirea unei Diete grupând reprezentanţii ţârilor Europei (plus Turcia) care să hotărască cu majoritate şi care. să dispună de o forţă armată. Pacea astfel obţinută permitea Europei sa¬şi dezvolte economia şi civilizaţia .Id) Secolul XVIII se caracterizează printr-o relativă sărăcie în doctrine europene: cu toate acestea el a văzut născându-se câteva mari proiecte ale unor oameni care aparţineau încă secolului XVII, sau care aparţineau deja secolului XIX. Unul dintre proiecte a aparţinut abatelui de Saint-Pierre, a fost publicat în anul 1712 şi s-a numit "Proiectul păcii eterne". El a sperat să creeze impracticabila sa pace eternă printr-un guvern confederativ comun naţiunilor europene. Această idee, himerică, imperfectă prin; chiar natura sa, este, totuşi cea mai bună concepţie născocită din sec XV încoace . Organizarea păcii era fondată pe un plan în cinci puncte: alianţa eternă între suverani, respectarea de către state a deciziilor unui senat european, contribuţia statelor la cheltuielile alianţei, intervenţia colectivă contra

statelor care nu respectă pactul, revizuirea pactului cu majoritate, în afara celor cinci puncte fundamentale pentru care unanimitatea era necesară.e) Secolul XIX prin profundele schimbări aduse de Revoluţia franceză şi Imperiu, a fost perioada dominată de două mari nume: Saint-Simion şi Proudhon. Saint-Simion - în "Reorganizarea societăţii europene sau Necesitatea şi mijloacele de a uni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrându-i fiecăruia independenţa naţională" (1814) - aprecia că reorganizarea Europei rezidă în unirea dintre Franţa şi Anglia căci "Anglia şi Franţa unite sunt mai puternice decât restul Europei" . In Europa există legături politice şi sociale, continuă autorul. Deci trebuie prin mijloace corespunzătoare, să fie asigurată solidaritatea ambelor tipuri de relaţii. Oricărei reuniuni de oameni' saii de popoare îi sunt necesare instituţii comune şi o organizare unitară, în caz contrar, totul se decide prin forţă. Orice organizaţie politică, ca şi orice organizare socială, au principii fundamentale, care le formează esenţa şi fară de care nu pot nici să reziste, nici să-şi producă efectele aşteptate. Aceste principii sunt în număr de patru: 1) orice organizaţie politică instituită pentru a uni diferite popoare, păstrându-le independenţa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, adică toate instituţiile sale trebuie să fie consecinţe ale unei concepţii omogene: deci, la toate nivelele guvernarea trebuie să fie asemănătoare; 2) Guvernul general trebuie să fie în întregime independent de guvernele naţionale; 3) cei care compun guvernul general trebuie să fie îndemnaţi, prin poziţia lor, sa aibă o perspectivă generală, ocupându-se, cu prioritate de interesele generale; 4) membrii guvernului general trebuie să dispună de oputere în sine, independentă de orice altceva. Structura Europeană trebuie -după Saint-Simon - să se sprijine pe un sistem parlamentar având un rege şi uii Parlament ("Europa va avea cea mai bună organizare posibilă dacă toate naţiunile, guvernate fiind de parlamente, vor recunoaşte supremaţia unui parlament general, plasat deasupra celor naţionale şi investit cu puterea de a judeca diferendele lor"). Parlamentul10 trebuia să aibă două Camere: Camera înaltă - numită de rege - şi Camera comunelor "în care s-ar putea trimite câte un comerciant, un savant, un administrator şi un magistrat" (alegerea fiecărui deputat se va face de către corporaţia profesională din care face parte). Nici ideile lui Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) nu sunt mai originale: el condamnă atât centralizarea moştenită de la iacobini cât şi principiul naţionalităţilor în care vede un pericol: crearea de state puternice şi rivale poate genera războaie. In lucrarea "Principiul federativ" (1863) Proudhon propune să se aplice Europei o organizare federală (mai precis "o confederaţie de confederaţii"1 ). Pentru asigurarea unei libertăţi reale a oamenilor, Proudhon vede organizarea societăţii pe fundamentul unei celule viabile, cea în care oamenii se cunosc direct .

2. Ideile şi mişcările europene ale secolului XXSecolul XX este epoca mişcărilor europene; ea a început la 1900 -Paris - când Congresul de Ştiinţe politice a propus proiectul: "Statele Unite Europene", a continuat cu o concentrare a acţiunilor în direcţia constituirii unei ."Europe Unite" pentru ca perioada de după cel de-al doilea Război Mondial să ducă la concretizarea ideii de unitate. De această idee şi-au legat numele o seamă de personalităţi ale lumii. Astfel, Victor Hugo arăta că "unitatea Europei este opţiunea cea mai înţeleaptă pentru popoarele care o alcătuiesc pentru că numai unitatea va deveni scutul în faţa tuturor furtunilor care, altfel, ar putea pustii una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii"13.Albert Camus observa că "uniţi, europenii vor fi în măsură să sporeascătezaurul de valoare acumulat în decursul istoriei", iar Nicolae Titulescu - înintervenţia la Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană "Căile practicede formare a Uniunii Europene"14 - aprecia că prin constituirea UniuniiEconomice Europene va fi posibilă dezvoltarea colaborării dintre statelecontinentului, precum şi dintre aceste state şi alte state, deoarece numai oasemenea colaborare f constituie garanţia progresului. G.Mironescu,reprezentantul ţării noastre la Liga Naţiunilor, în cursul aceleiaşi dezbateri,afirma: "profund ataşată ideii de pace, ţara mea sprijină în mod căldurosaceastă iniţiativă în care vede cea mai puternică garanţie pentru consolidareapăcii, precum şi pentru progresul continuu al Europei şi al umanităţii.

Convingerea mea este că înfăptuirea federală europeană este o necesitateabsolută pentru a asigura viitorul bătrânului nostru continent şi civilizaţia sa".A. Manifestul Pan European -1926După ce popoarele Europei trăiseră experienţa tragică a Primei conflagraţii mondiale, în 1926, la Viena, 2000 de reprezentanţi din 24 de state - îngrijoraţi de perspectiva unor noi tensiuni şi confruntări nu doar între statele continentului dar şi cu alte state ale lumii - s-au întrunit pentru a examina viitorul posibil al continentului \ Congresul de la Viena şi-a propus să "lanseze un mesaj statelor europene şi statelor din celelalte zone ale lumii" care, în urma negocierilor, a luat forma "Manifestului Pan European"16. Dintre obiectivele convenite la Congres şi consemnate în Manifest pot fi amintite: garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; respectarea civilizaţiei fiecărui stat; dezvoltarea cooperării între statele membre şi cu celelalte state. Rezultă că Manifestul Pan European a prefigurat "principiile care au fost puse la baza construcţiei de mai târziu", dar Congresul de la Viena mai rămâne în memorie şi pentru meritul reprezentanţilor care au reuşit atât să elaboreze cele mai importante direcţii de acţiune ale popoarelor continentului pentru ca "dezideratul unităţii să devină realitate" cât şi să precizeze obiectivele care urmau să se înfăptuiască. In acelaşi timp meritul rezidă şi în reuşita elaborării unui mesaj coerent adresat atât statelor Europene cât şi celorlalte state17.

B. Uniunea Pan Europeană - Aristide BriandAristide Briand - şef al diplomaţiei franceze din anii sfârşitului celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea - şi-a legat numele atât de Tratatul General de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale (cunoscut şi sub numele de Pactul Briand-Kellogg)18 cât şi de mişcarea "Uniunea Pan Europeană". Preşedinte de onoare al mişcării "Uniunea Pan Europeană" Aristide Briand a stimulat şi alte iniţiative care să contribuie la promovarea proiectului de creare a Uniunii Europene (constituirea Uniunii Economice şi vamale Europene şi a Federaţiei pentru înţelegerea europeană). Dar iniţiativa cea mai spectaculoasă a constat în propunerea - la 7 septembrie 1929 - în cadrul Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor19 -de creare între statele membre a unei Uniuni Federale (care să nu aducă atingere suveranităţii acestor state). Guvernul francez a fost solicitat să detalieze propunerea tăcută de Aristide Briand astfel că în 1930 guvernul francez a prezentat un Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană20. Deşi statele au primit favorabil21 proiectul, el nu a putut fi pus în aplicare datorită afirmării la scurt timp a mişcărilor naţipnal-socialiste în Italia şi Germania astfel că ideea unităţii europene nu mai puţeş fi dezvoltată.

C. Mişcarea federalistă după cel de-al doilea Război MondialIdeea a fost preluată după război, de mişcarea federalistă alcătuită din: Uniunea europeană a federaliştilor, Uniunea parlamentară europeană. Noile echipe internaţionale, Mişcarea socialistă pentru Statele unite ale Europei , iar în decembrie 1947 un Comitet internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unitate europeană a fost constituit de către aceste organizaţii. Dintre reuniunile acestui Comitet cea mai importantă a fost Congresul de la Haga din 8-10 mai 1948 deoarece concluziile acestui congres au fost cuprinse în actul cunoscut sub titlul "Mesajul către europeni" care a stat într-o formă mult denaturată la baza constituirii la 5 septembrie 1949 a Consiliului Europei22.Consiliul Europei - constituit ca un adevărat forum al democraţiilor europene deoarece obiectivele sale vizau realizarea într-un cadru instituţionalizat a protecţiei valorilor democratice, a libertăţilor individuale precum şi a regulilor de drept ce formează baza oricărei democraţii adevărate23 - este net diferit de Uniunea Europeană deoarece: 1) este o organizaţie de cooperare şi nu de integrare; 2) dispune de puteri foarte mici în raport cu Uniunea Europeană ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre; 3) are un scop general politic, cultural şi de apărare a drepturilor omului fară să reprezinte un mecanism de integrare economică şi politică.

Condiţiile existente la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial au stat, în mod hotărâtor, la baza apariţiei Comunităţilor europene. Astfel situaţia economică, politică, militară a Europei era foarte complexă şi se datora modului în care se încheiase pacea şi urmărilor ei; apariţia celor două centre de putere Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică şi a zondor lor de influenţă, începutul războiului rece, nevoia de refacere a economiilor distruse de război, găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea păcii.în plan economic se remarcă lansarea Planului Marshall - de către SUA, în 1947 - de ajutorare a statelor europene aflate în evidente dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului, sub condiţia aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare; în legătură cu aplicarea planului Marshall, la 16 aprilie 1942 a fost înfiinţată Organizaţia de Cooperare Economică Europeană - OCEE, ca o organizaţie a cărei activitate să poată continua şi după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat şi care să promoveze cooperarea europeană24. Obiectivul OCEE25 era de a promova dezvoltarea producţiei şi a schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii, reducerea taxelor vamale şi a altor obstacole în calea comerţului, menţinerea stabilităţii valutelor naţionale şi a echilibrului balanţelor de plăţi. în 1961, statele membre OCEE împreună cu SUA şi Canada au încheiat un acord privind crearea Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) care a preluat funcţiile.Pe lângă organizaţii cu vocaţie preponderent economică - cum e cazul OECE - în Europa, în primii ani după război, dar şi pe plan internaţional, s-au creat organizaţii cu vocaţie militară (UEO26 şi NATO27) sau cu vocaţie politică (ONU28, Consiliul Europei). Aceste organisme datorită inconvenientelor pe care le prezentau - fie nu reuneau aceleaşi state europene, fie participau şi alte state neeuropene care deţineau,uneori, poziţia dominantă (cum e cazul SUA în .cadrul NATO) - nu răspundeau nevoilor Europei mai ales sub aspect economic.

Secţiunea II - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

1. Planul SchumanIntr-un discurs celebru - rostit la Universitatea din Zurich - la 19 septembrie 1946, primul ministru englez Winston Churchill arăta că rezolvarea problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Germania, după recunoaşterea sa prin acordurile semnate la Washington, în 1948 şi cu substanţialul ajutor acordat de SUA, începe să se reorganizeze într-o mare putere, astfel că pentru statele europene, aflate între cele două puteri militare SUA şi URSS, se punea tot mai acut problema menţinerii păcii. Franţa trebuia să găsească atât o cale de dezvoltare a industriei şi de refacere a economiei cât şi o soluţie care să-i ofere garanţii suplimentare faţă de cele date de acordurile internaţionale de tip clasic. Soluţia propusă de economistul francez Jean Monnet -reprezentant de seamă al mişcării federaliste europene şi totodată şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa - şi cuprinsă în declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului de externe francez Robert Schuman preconiza "punerea producţiilor de cărbune şi oţel franceze şi germane sub controlul unei înalte Autorităţi în cadrul unei organizaţii deschise celorlalte state europene" .Declaraţia (Planul Schuman) a stat la baza semnării, la 13 aprilie 1951, la Paris a Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Planul Schuman răspundea celor două imperative ale momentului: prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar prin punerea sub control comun a industriilor ce stăteau la baza producerii armamentului şi realizarea integrării economice. Principiile pe care se bazează Planul Schuman sunt: 1) punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice: cărbune şi oţel; 2) formarea unei pieţe comune pentru statele membre; 3) construirea Comunităţii ca o solidaritate de fapt inspirată de un pragmatism prudent; 4) acordarea priorităţii integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu cea politică; 5) realizarea integrării politice ca urmare a solidarităţii de fapt. La 20 iunie 1950 Franţa va convoca, la Paris, o conferinţă interguvernamentală a cărei preşedinţie a fost asigurată de Jean Monnet. Au răspuns apelului Italia, Germania şi ţările Berieluxuhii şi s-au întrunit la o masă a negocierilor, ocazie cu care Jean Monnet avea să spună; "Noi suntem

aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre îa avantajul

comun'01*. Marea Britanic deşi a participatUa negocieri, a refuzat31semnarea Tratatului invocând faptul că: 1) Tratatul aduce atingere suveranităţii de stat; şi 2) sub aspect economic îi sunt mai favorabile relaţiile cu Commonwelth-ul

2. Dispoziţii. Instituţii

Dintre dispoziţiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, trebuie reţinute: 1) durata (teoretică) a Tratatului de 50 de ani iar statele membre nu aveau posibilitatea de a părăsi Comunitatea înainte de expirarea termenului; 2) apropierea politicilor ţărilor membre în vederea atingerii scopului propus; 3) Tratatul avea ca scop crearea unei pieţe comune acărbunelui şi oţelului înlăturând obstacolele puse în calea schimbului (de exemplu, taxe vamale, contingentări). Conform art. 4 din Tratat sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi vor fi abolite şi interzise: 1) taxele la import şi export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor; 2) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; 3) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi ele; 4) proiectele restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a constituit următoarele instituţii: 1) înalta Autoritate (reglementată de art. 8-15) care să asigure (conform art. 3) îndeplinirea obiectivelor Comunităţii, sens în care i se conferă (conform art. 14) puterea de a lua, în concordanţă cu dispoziţiile Tratatului, decizii obligatorii pentru statele membre ale Comunităţii, precum şi atribuţia de a emite recomandări cu caracter, obligatoriu în ce priveşte rezultatele urmărite. în luarea deciziilor urmează să consulte Comitetul special de miniştri sau Comitetul consultativ în toate cazurile în care consideră necesar32; 2) Consiliul de Miniştri - organ

ifttefguvemamental care îndeplinea, li principal, funcţia de armonizare a^iitepesddr naţionale cu cele ale Comunităţii; 3) Adunarea Parlamentară -formată din parlamentari âp ţărilor membre, îndeplinea o funcţie de Supraveghere a activităţii lipitei ÂufSptăţi având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie a meml^pr acesteia; 4) Comitetul Consultativ ■compus din 30 până la 51 fee membri desemnaţi de Consiliul Miniştrilor cuprindea reprezentanţi ai industriaşilor, ^mercianţilor, consumatorilor din sectoarele reglementate de tratat; 5) Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului avea competenţa de a judeca litigiile intervenite între statele membre, instituţiile Comunităţii, respectiv, persoanele fizice şijuripce îfprocg|i aplicMi dispoziţiilor comunitare33.

Secţiunea III - Comunitatea Economică Europeană (CEE) şiComunitatea Europeană pentru Energia Atomică (CEEA sau Euratom)

tb. MomenteObservând atât experienţa acumulată în perioada funcţionăriiCECO cât şi ayantnte şi dewvaiwjele acestei structuri, dar mai ales, pentru a răspunde situaţiei economice şi polpee pe plan mondial în acea perioadă, statele europene şi-au propus continuarea drumului început în condiţii care să permită o reală relansare economică. La 25 iunie 1950 izbucneşte războiul din Coreea care aduce în discuţie interese legate de apărare; sunt exprimate intenţiile blocurilor opuse34 care pun în lumină necesitatea creării anumitor organizaţii militare integrate; Statele europene au încercat să

realizeze o comunitate de apărare de natură economică propunând un tratat de creare a unei Comunităţi de apărare, dar era prearecent după cel de-al doilea Război Mondial şi, ca atare, Franţa s-a opuscategoric, iar ţările Beneluxului au observat că între ele deja funcţiona o anumită uniune vamală, care a fost inaugurată pentru a se dezvolta la scarav întregii Europe de Vest35. Atunci, ţările Beneluxului au adoptat un proiect1 olandez care prevedea crearea unei Pieţe comune generalizate, unde produsele să circule liber, neîngrădite, desfiinţâridu-se barierele vamale ^

dintre statele membre36. Deci primul moment de referinţă în procesul constituirii CEE a fost constituit Memorandul ţărilor Beneluxului, elaborat la 20 mai 1952, a cărui idee principală a constituit-o faptul că "integrarea economică trebuia să preceadă integrarea politică". Memorandumul a fost supus unei analize aprofundate şi discutat la Reuniunea de la Messina 1-3 iunie 1955 (la care au luat parte miniştrii de externe din Italia, Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg). La reuniune a fost desemnat Paul-Henri Spaak - ministru de externe belgian - să elaboreze, cu ajutorul unui Comitet de delegaţi guvernamentali, un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării sectoriale în domeniul energiei atomice cât şi pentru a crea o piaţă comună generalizată37. Proiectul se justifica sub ambele aspecte, căci, pe de o parte, în domeniul nuclear era necesară o reglementare aparte datorată specificului său, iar pe de altă parte, proiectul corespundea nevoii de generalizare a integrării economice şi de transformare a pieţei comune într-o piaţă internă. Raportul Spaak - prezentat la 21 aprilie 1956 - a deschis calea negocierilor dintre "cei şase" care s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma, a Tratatelor privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau Euratom (CEEA) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa comună.

2. Tratatul CEEA

vIn scopul dezvoltării cercetării ştnnţiiice în domeniul energiei atomice şi creării unei Pieţe comune a combustibililor nucleari precum şi în vederea unui control riguros în industria atomică s-a convenit constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice38.Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în scopuri civile iar dintre direcţiile de acţiune amintim: 1) dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a distribuirii,, tehnicii de specialitate; 2) stabilirea de norme de securitate comune; 3) facilitatea investiţiilor în domeniul nuclear; 4) crearea unei pieţe comuneftţş* materişlele şi echipamentele nucleare cât şi pentru capitalurile legate ;

de domeniul nuclear. Tratatul, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, obliga statele membre să adopte măsurile care se impun pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materiilor nucleare şi pentru a proteja sănătatea populaţiei (înregistrarea unor accidente în acest domeniu au pus în alertă pe liderii europeni şi ai celorlalte state ale lumii care au propus şi adoptat reglementări adecvate în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică39).Printre scopurile creării Comunităţii Europene a Energiei Atomice se numără şi: "contribuirea prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide a industriilor nucleare, la creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări (art. 1)". E vorba deci, pentru semnatarele tratatului de a asigura creşterea rapidă a industriei nucleare, industrie în care statele membre înregistrau o reală întârziere în raport cu alte state - mai ales SUA şi URSS °. Pe de altă parte, Europa, şi în particular Franţa, suferea, în privinţa formelor de energie tradiţională de un deficit care impunea importul de mijloace energetice (ceea ce punea statele într-o stare de dependenţă faţă" de furnizori41). Rezultă că atât rămânerea în urmă faţă de alte state, cât şi deficitul de mijloace tradiţionale energetice au incitat statele membre să facă din energia nucleară un mijloc de independenţă energetică. Energia nucleară şi dezvoltarea ei a ridicat în faţa statelor membre un obstacol deloc de neglijat: preţul deosebit de ridicat şi aceasta, cu atât mai

mult, cu cât în această industrie, în afară de Franţa care întreprinsese nişte cercetări, statele europene trebuiau şa pornească de la zero. De aceea înfiinţarea CEEA, unirea statelor membre a dus la depăşirea problemelor întâmpinate de statele izolate 2.

3. Tratatul CEE43Tratatul include în articolul 2 scopul Comunităţii: "Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin participarea progresivi a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, 6 expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte".In vederea realizării acestui scop sunt stabilite (în articolul 3) o serie de politici: 1) eliminarea în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale precum şi a restricţiilor cantitative la importuri şi exporturi de bunuri, ca şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent acestor restricţii; 2) stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţe state nemembre ale Comunităţii; 3) înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; 4) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii; 5) adoptarea unei politici comune în domeniul transportului; 6) crearea unei politici comunitare în domeniul concurenţei comerciale; 7) elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar; 8) apropierea legislaţiilor naţionale; 9) constituirea Fondului Social European în vederea îmbunătăţirii posibilităţilor de angajare a lucrătorilor în Comunitate; 10) crearea unei Bănci Europene de Investiţii. Pentrti atingerea acestor scopuri, activităţile statelor membre şi ale Comunităţii cuprind, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi dirijate conform principiului unei economii de piaţă, deschise, în care concurenţa este liberă (în acelaşi timp, aceste activităţi cuprind fixarea irevocabilă a ratelor de schimb, care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, precum şi definirea şi promovarea unei politici monetare şi a unei politici de schimb unic, al căror obiectiv principal este menţinerea stabilităţii preţurilor şi . susţinerea politicilor economice generale în Comunitate (articolul 3 Tratatul CEE).Patru principii fundamentale stau la baza constituirii pieţei comune: 1) libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, ^capitalurilor; 2) armonizarea progresivă a politicilor economice ale statelor :\

membre (sau chiar crearea de politici comune în diferite sectoare); 3) crearea unor tarife vamale comune pentru desfăşurarea comerţului pe teritoriul Comunităţii şi în relaţiile cu terţe state; 4) stabilirea unei politiciIcomerciale comune pentru desfăşurarea relaţiilor economice între Comunitate şi terţe state44. O piaţă comună înseamnă o piaţă unică inclusă pe teritoriul statelor membre şi care prezintă aceleaşi caracteristici de piaţă naţională (ea se realizează prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a factorilor de producţie dublată de o protecţie externă printr-un tarif vamal comun). In privinţa organelor celor două Comunităţi, trebuie subliniată diminuarea caracterului supranaţional, astfel că înalta Autoritate este înlocuită cu o Comisie care deşi reprezintă interesul Comunităţii şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional. Deci, este vorba nu doar de o schimbare a calificării înaltei Autorităţi, cu o calificare mai neutră (Comisia) dar şi de un transfer al puterii de decizie de la o instituţie ce reprezintă interesulIComunităţii la o instituţie interguvernamentală, anume Consiliul.Consiliul de Miniştri, Parlamentul şi Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi atribuţiile iar sub aspect bugetar noile Comunităţi depind de contribuţia statelor membre, nemaiavând independenţa de care dispunea CECO.

Secţiunea IV - Evoluţia construcţiei comunitare1. Lărgirea Comunităţilor Europene

Cu toate contradicţiile, "crizele şi eşecurile"45 care au existat,^Rcomplex elaborat între anii 1951-1958 a suferit, în timp o evoluţie

cantitativă şi calitativă în sensul lărgirii sferei de cuprindere, prin aderarea de noi state cât şi prin extinderea integrării la noi domenii. Dar realizările | economice şi politice - nu s-au realizat fară dificultăţi, tocmai de aceea se subliniază că reuşita unificării europene a însemnat depăşirea obstacolelor generate de diferenţele de limbă, cultură, tradiţie, sisteme economice şt juridice. Se aminteşte 6 că printre dificultăţile întâmpinate în procesul de integrare s-au numărat : diferenţa de resurse materiale, stadiile diferite de dezvoltare economico-socială şi culturală ale statelor membre, disfuncţionalităţile instituţiilor comunitare şi mai ales conflictul dintre interesele naţionale şi cele comunitare.Până în 1973 cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Marea Britanie, după refuzul din 1951 de a se alătura "cete 6", şi-a depus candidatura în două rânduri, în 1961 şi 1967, ambele încercări de aderare eşuând datorită veto-ului exprimat de Franţa. In acest sens, în toamna anului 1963, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, aprecia că "dobândirea, de către Marea Britanie, a calităţii de membru al ComunităţilorEuropene este prematură şi că nu este cazul continuării negocierilor". S-aafirmat că Marea Britanie nu se află pe poziţia de a accepta tarife externecomune, de a renunţa la preferinţele privind statele din Commonwelth, <fe:j|abandona cererile privind favorizarea agriculturii ori de a încălca raporturile,cu AELS; pe de altă parte, s-a considerat că prin accesul acestei ţări s-ar,ffmărit controlul SUA asupra întregii comunităţi atlantice, fiind, în acelaşiI generalului Charles de Gaulle şi înlocuirea cu George Pompidou, la Conferinţa şefilor de stat şi de guvern de la Haga s-au reluat negocierile cu Marea Britanic Acestea s-au purtat pe parcursul anilor 1970-1972 şi s-au finalizat prin semnarea actului de aderare, în anul 1973, când s-au mai finalizat negocieri şi eu alte trei state vest-europene: Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Deoarece prin referendum, poporul norvegian s-a opus aderării la Comunităţi, începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (astfel Europa comunitară devenind "Europa celor nouă"). Grecia şi-a prezentat candidatura la 12 iunie 1975. Deschise la 25 iulie 1976, negocierile s-au finalizat prin semnarea la 28 mai 1979 a Tratatului şi Actului de adeziune care a făcut din Grecia al zecelea stat membru al Comunităţilor cu începere de la 1 ianuarieio B1981 . Abandonarea regimurilor de dictatură din Portugalia şi Spania a dus la schimbări esenţiale nu doar pe plan politic, ci şi economic, rând pe rând acestea devenind membre ale Comunităţilor Europene; cele două şi-au depus candidatura la câteva luni diferenţă (28 martie 1977 şi 28 iulie 1977) în cursul aceluiaşi an - 1977 - dar abia la 12 iunie 1985 au fost semnate Actul de adeziune şi Tratatul care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986 9. In cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria, dar pentru că poporul norvegian pentru a doua oară' a votat împotriva aderării, la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene a crescut la 15 ca urmare a aderării Austriei, Suediei şi Finlandei51.începând cu anul 1993 diversele reuniuni" ale Consiliilor Europene au luat poziţie privind hotărârea de extindere a Uniunii Europene dândposibilitatea de aderare atât ţărilor mediteraneene (Cipru, Malta şi Turcia )

Cehia*!* Estonia. Letonia. Lituania, Polonia54, România55, Slovacia16, Slovenia şi Ungaria). Pentru aceste state s-a pus problema elaborării unor programe de tranziţie, în vederea creării unor condiţii economice care sâ permită intrarea în UE. Trebuie precizat că statutul de asociat nu se confundă cu cel de membru întrucât oferă doar unele facilităţi în domeniul vamal, al schimburilor comerciale, investiţiilor, asistenţei tehnice. In temeiul Deciziei Consiliului European, din 11 decembrie 1999, de la Helsinki în anul 2000, a fost declanşat simultan procesul de negociere, în vederea aderării, cu toate statele asociate. După ce şi-au negociat, mai mult sau mai puţin dur, condiţiile de aderare, între anii 1998 şl 2000 au primit,

la Copenhaga în 2002, unda verde pentru aderare Cehia, Ungaria, Slovacia» Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Polonia, Cipru, Malta. A urmat semnarea tratatelor de aderare, la 16 aprilie 2003, tratate care au primit ulterior ratificarea fiecăruia din cele 15 state membre. Astfel câ te urma celei de 5-a extinderi din istoria construcţiei comunitare, de la I mai 2004 UE număra 25 de state.Prezentat la 20 iunie 2003, la Consiliul European de la Salonic deIcătre Convenţia Europeană57, Proiectul Constituţiei pentru Europa a fort adoptat cu ocazia reuniunii de la Bruxelles din 17-28 iunie 2004 şi semnat de şefii de state şi de guverne la Roma, la 29 octombrie 2004*1 încă Atl preambul se sublinia că "Europa este un continent purtător de civilizat locuitorii săi, veniţi în valuri succesive de la începuturile umanităţii, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea raţiunii. Aceştia inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ale căiei valori sunt prezente şi astăzi In patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolul central al omului şi drepturile lui, inviolabile şi inalienabile, precum şi respectarea dreptului'*. Concepţia filosofică pe care se fundamenta acest

proiect era unitate în diversitate, adică a unei Europe care să ofere locuitorilor ei cele mai bune şanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia şi cu conştiinţa răspunderii faţă de generaţiile viitoare ale planetei, marea aventură care îşi găseşte aici un spaţiu privilegiat de speranţă umana .Nemulţumirile mai vechi ale cetăţenilor europeni faţă de "birocraţii de la Bruxelles"60, nemulţumirea generată de invitarea - în octombrie 2004 -Turciei să adere la Uniune, panica faţă de posibila extindere cu o serie de state europene ori cvasi-europene6 (9 la număr care ar duce, împreună cu Turcia, la Uniunea celor 37 de state), frica resimţită de lucrătorii vest europeni faţă de valul de lucrători ce au venit din statele ce au aderat la Uniune, au dus la ceea ce s-a numit "decesul" proiectului constituţional (căci prin referendumurile constituţionale organizate în mai-iunie 2005, Franţa a respins cu aproape 55% ratificarea textului constituţional, iar Olanda a respins ratificarea textului constituţional cu 62%).

2. Aprofundarea construcţiei comunitareDar succesul construcţiei comunitare - de-a lungul celor peste 50 de ani de istorie - este reflectat nu numai de creşterea continuă a numărului statelor membre, cât mai ales de numeroasele transformări ce pot fi calificate ca acte de aprofundare a construcţiei comunitare. Dintre acestea amintim: 1) procesul de fuziune a instituţiilor celor trei Comunităţi a avut loc într-o primă etapă în 1957, prin fuziunea instituţiilordemocratice şi de drept, respectiv a celor trei Adunări Parlamentare şi a Curţilor de Justiţie (astfel încât după acel an a funcţionat un singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie); tot în acel an au fuzionat şi Comitetele Economice şi Sociale CEEA şi CEE funcţionând în continuare un singur Comitet Economic şi Social. O a doua etapă a avut loc în 1965 prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles (intrat în vigoare în 1967) consfiinţându-se fuzionarea Comisiilor şi Consiliilor astfel încât pentru cele trei Comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri.

Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională deoarece funcţional, fiecare dintre cele patru instituţii a continuat să-şi exercite atribuţiile prevăzute de cele trei tratate constitutive62; 2) a fost înfiinţată - prin Protocolul adiţional la Tratatele de la Roma - Banca Europeană de Investiţii ca organ auxiliar specializat, principala instituţie de administrare şi conducere curentă a Fondului European de Investiţii, cea mai însemnată sursă de susţinere financiară a politicilor economice comune; 3) după 1972 votul cu unanimitate - dominant până la acea dată a fost înlocuit, în mecanismul de luare a deciziilor», cu votul cu majoritate calificată, modificare ce a permis la nivelul Consiliului de Miniştri realizarea a numeroase reforme în sensul aprofundării integrării europene; 4) în anul 1976 au intrat în vigoare dispoziţiile! privitoare la alegerile directe pentru Parlamentul European (pâptele alegeri directe având loc în anul 1979). Dispoziţiile sunt deosebit d^mportante căci dacă până la acea dată Parlamentul era constituit din membri ai parlamentelor naţionale - delegaţi de

legislativul fiecărui stat, conform procedurilor proprii - alegerile directe pentru Parlamentul European organizate în statele membre au constituit o reformă cu marcante aplicaţii asupra legitimităţii construcţiei comunitare.431jL 3. Actul Unic European (AUE)63Actul Unic European, semnat în 28 februarie 1986, şi intrat în vigoarela 1 iulie reprezintă încă o etapă de'desăvârşire a integrării europene. ActulUnic European se prezintă sub forma a două tratate - primul tratat priveşterevizuirea dispoziţiilor comunitare, cel de-al doilea politica externă Mreunite într-un singur instrumentum. Actul Unic European a evidenţiatinsuficienţele pieţei comune şi a elaborat un program de transformare a saîntr-o piaţă unică până la finele anului 1992 . Art. 8 AUE: "Comunitatea vaadopta măsuri în scopul creării progresive a pieţei interne până la data de 31decembrie 1992. Piaţa internă va fi formată dintr-o piaţă Iară frontiereinterne, în interiorul căreia libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,serviciilor şi capitalului va fi asigurată în conformitate cu prevederileacestui Tratat". fel

Dintre reformele aduse de AUE amintim: 1) recunoaşterea Consiliului European - în funcţionalitatea sa ca o reuniune de şefi de state şi de guverne; 2) generalizarea delegării puterii de execuţie de la Consiliu la Comisie; 3) crearea de noi proceduri de luare a hotărârilor în cadrul Parlamentului. AUE a consfiinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul celui cu unanimitate şi a marcat şi momentul creşterii caracterului democratic al Comunităţii Europene prin sporirea rolului Parlamentului European în procesul decizional; astfel, s-a prevăzut că o propunere legislativă care a fost respinsă de două ori, în cadrul procedurii în faţa Parlamentului European, nu mai poate fi aprobată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi; 4) crearea unui nou organ de jurisdicţie: Tribunalul de Primă Instanţă, care să funcţioneze alături de Curtea de Justiţie; 5) cooperarea în domeniul combaterii terorismului. Importanţa AUE se afirmă şi prin extinderea competenţei Comunităţii în domeniul protecţiei mediului, căci este ştiut faptul că până în anul 1984, fără a avea o bază legală pentru acţiunea în domeniul mediului au fost promulgate aproximativ 200 de prevederi în scopul armonizării activităţilor în acest domeniu, în special pentru ca standardele existente în statele membre să nu prejudicieze Piaţa Unică Europeană .Punctual în AUE se afirmă: 1) în Preambulul AUE, hotărârea semnatarilor "de a transforma ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeană, conform declaraţiei solemne de la Stuttgart, din 19 iunie 1983"; 2) în Titlul I: "Dispoziţiile comune eu privire la Comunităţile Europene şi la colaborarea politică". Astfel art. 1 alin. 1 prevede: "Comunităţile Europene şi cooperarea politică au ca obiectiv contribuţia comună la progresul concret al Uniunii Europene*. Articolul, în alineatul 2 precizează: "Comunităţile Europene au la bază tratatele institutive ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice precum şi tratatele şi actele subsecvente care le-au modificat sau completat"; 3) Titlul II include "Dispoziţiile care aduc modificări tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene". Dintre acestea amintim: 1) extinderea

votului cu majoritate calificată a Consiliului; 2) Consultarea Parlamentuluieste întărită prin introducerea procedurii de cooperare în anumite materii; Mţ crearea unei noi instituţii comunitare de primă instanţă, destinată să uşureze misiunea Curţii de Justiţie; 4) necesitatea desăvârşirii Pieţei interne (fixarea datei de 31 decembrie 1992, ca dată a realizării definitive a Pieţei interne are valoarea untii angajament, statele membre trebuind să adopte măsurile necesare pentru obţinerea acestui obiectiv, în termenul prevăzut); 5) introducerea principiului coeziunii economice şi sociale, destinat să suscite acţiuni ce vizează reducerea decalajelor între diferite regiuni ale statelor membre ale Comunităţilor europene63; 4) Titlul III include "Dispoziţiile privind cooperarea europeană în materie de

politică externă" - art. 30 paragraful 1 precizează că oflectivul cooperării politice constă în formularea şi punerea în practică a unei politici externe europene de către "înaltele Părţi Contractante, membre ale Comunităţilor Europene", iar paragraful 2 prevede obligaţia de consultare a statelor membre, consultarea fiind cerută pentru "orice problemă de politică externă ce are un interes general"66; 5) Titlul IV include "Dispozi&e generale şi finale" care privesc separarea ordinii juridice comunitare şi a cooperării politicii europene. Cu toate neajunsurile67 sale (precizate în special de Parlamentul I European care sublinia persistenţa deficitului democratic) AUE a deschis o serie de perspective ce au dus la o nouă etapă în evoluţia construcţiei ' europene şi totodată a reprezentat primul tratat care menţionează realizarea Uniunii Europene ca obiectiv major âl statelor membre.

4. Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europeanăîncă din 1972, în cadrul reuniunii "la vârf de la Paris şefii de state şi de guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană, desemnând în acest sens pe L. Tindemans (prim ministru al Belgiei) pentru a elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii. Raportul Tindemans (prezentat doi ani mai târziu) reunea o serie de propuneri ce vizau: 1) întărirea coeziunii interne şi externe a Europei comunitare; 2) creşterea rolului instituţiilor existente; 3) adâncirea integrării sub toate aspectele şi a cooperării politicepână la elaborarea unei politici externe comune68; deşi realist raportul nu a fost acceptat de state. Consiliul European, la iniţiativa guvernelor Italiei şi Germaniei în iunie 1983 a adoptat "Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene" pe baza căreia Parlamentul a declarat şi adoptat un proiect de tratat privind Uniunea Europeană (proiect trimis statelor spre examinare).Tratatul asupra Uniunii Europene6' - negociat în anul 1991, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare, după parcurgerea procedurii de ratificare prin referendum de toate statele membre la 1 noiembrie 1993 - precizează în chiar Titlul I "Dispoziţii comune": - art. A§1: "Prin prezentul Tratat înaltele Părţi contractante instituie între eleo Uniune Europeană de aici înainte denumită Uniune"; - art. A§3: "Uniunea se va înfiinţa pe Comunităţile Europene dublate de politicile şi formele de cooperare stabilite prin acest Tratat. Ea are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele acestora".Dintre modificările aduse de Tratatul de la Maastricht amintim:1) Tratatul instituie Consiliul European ca organ comunitar şi îl calificădrept Instituţie supremă a Uniunii care reuneşte şefii de state şi de guverneale statelor membre; 2) sunt stabilite noi direcţii de acţiune, noi obiectiveîn politicile comunitare referitoare la: mediul înconjurător, protecţiaconsumatorilor, protecţia sănătăţii, reţelele de transport transeuropene,educaţie, cultură; 3) Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene. Estecetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui statmembru; 4) Tratatul consacră principiul subsidiarităţii. Din reglementareaart. A alin. 2 ("Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul decreare a unei Uniuni fără sfârşit în care deciziile sunt luate cât mai multposibil de către cetăţeni) rezultă concepţia politică asupra subsidiarităţii, însensul de a fi favorizate, în mod sistematic, nivelurile cele mai apropiate decetăţeni (state sau regiuni) în momentul în care se adoptă o decizie. Uniuneaintervenind în cazurile de absolută necesitate.Mai mult, Tratatul de la Maastricht fixează limitele intervenţiei comunitare făcând apel la principiul proporţionalităţii. Art. 3B lllomunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a

obiectivelor care sunt desemnate prin prezentul tratat. în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii considerate nu pot fi realizate de o

manieră satisfăcătoare de către statele membre şi poate astfel, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii considerate, să fie mai bine realizată la nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului Tratat"70. Aceste dispoziţii sunt privite de doctrină71 ca o simplă atribuire de competenţe realizată de state în favoarea Uniunii, statele rămânând factorul de reglementare de bază, de drept comun, bucurându-se de plenitudinea competenţelor; 5) o altă modificare a Tratatului de la Roma vizează realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima etapă până la sfârşitul anului 1993, priveşte crearea unei pieţe unice a capitalurilor, a doua priveşte crearea unei monede unice (responsabil în acest sens fiind Institutul Monetar European) şi a treia etapă priveşte stabilizarea monede unice şi crearea unei Bănci Centrale Europene independente; 6) Tratatul de la Roma a mai fost modificat şi în privinţa structurii instituţionale (deoarece este inclusă, în rândul instituţiilor comunitare şi Camera de Conturi, constituită în 1977, al cărei principal rol constă în verificarea administrării fondurilor Comunităţii : şi combaterea evaziunii fiscale).De asemenea, se constituie Comitetul Regiunilor, organism consultativ care, la solicitarea Consiliului Miniştrilor sau a Comisiei Europene, ori din proprie iniţiativă, formulează opinii în chestiuni de competenţa sa. Şi procedura legislativă a suferit modificări, în sensul că a fost dat Parlamentului dreptul de codecizie alături de Consiliu în anumitedomenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite propuneri legislative şi posibilitatea de a uza de dreptul de vetp pentru a respinge o propunere legislativă; 7) dispoziţii noi reglementează probleme relative la securitate permiţându-se Uniunii să intervină îa elaborarea unei politici de apărare comună şi atribuindu-se Uniunii. Europene rolul de a elabora o politică comună de apărare şi de a pune în practică acţiuni comune ale statelor membre (deciziile şi acţiunile Uniunii cu consecinţe în domeniul apărării nu pot să afecteze nici specificul politicii de apărare al statelor membre şi nici obligaţiile asumate de statele membre pe baza Tratatului Atlanticului de Nord) ; 8) Potrivit Tratatului de la Maastricht cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne priveşte printre altele : 1. politica de acordare a azilului; 2. regulile referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi exercitarea controlului acestei treceri.

5. Evoluţia ulterioară tratatului de la Maastricht Tratatul de la AmsterdamDintre momentele mai importante în perioada ulterioară Tratatului de la Mastricht amintim: 1)-intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1994 a Acordului pentru crearea unui Spaţiu Economic European (SEE) care cuprinde statele membre UE şi AELS (mai puţin Elveţia datorită opoziţiei poporului elveţian la participarea la SEE). SEE reprezintă o zonă economică în care funcţionează cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor 4; 2) adoptarea strategiei de preaderare pentru statele asociate din Europa Occidentală la reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994). Instrumentele strategiei au fost dialogul structurat (în cadrul căruia In domeniul economie şi financiar s-a stabilit un dialog multilateral între UE şi ţările asociate) şi acordurile europene (în această privinţă dialogul fiind bilateral între UE şi fiecare dintre ţări); 3) Tratatul de la Amsterdam (17 iunie 1997) privind modificarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai transparent şi pe cât de mult posibil la nivelul cetăţeanului (art. 1 şi 2 din Tratat). Tratatul aduce modificări în patru domenii importante: 1) cetăţenia şi drepturile fundamentale; 2) înfiinţarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei; 3) promovarea unei politici externe şi de securitate comună; 4) reforma instituţiilor în vederea extinderii Uniunii. Tratatul prevede - în art. I §5 - că obiectivele Uniunii sunt: 1) promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de ocupare

a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări eeNlibratt fi âmăâe, in particular prin crearea mm tone firi frontiere, prin întărirea mmmmi. ec<momi« şi soemle prin înfiinţarea Uniunii economice şt monetare (vfaftnd In final introducerea unei monede unice); 2) afirmarea

identităţii sute pe atena internaţională* In particular prin implementarea unei poîMlci externe şi de securitate-.comune, incluzând introducerea progresivă a cedtalut uifî politic! de apărare comune, care ar putea conduce la apărarea comună; 3) tatărfrea protejării drepturilor şi internelor cetăţenilor statelor memtat prin introducerea cetăţeniei Uniunii; 4) menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca o wm& a libertăţii, securităţii şi justiţiei. In care libera dezvoltare a persoanelor este asigurată în conjuncţie cu luarea unor măsuri aderate privind controlul frontierelor externe, azilul, emigrarea, prevenirea şi combaterea crimei organizate; 5) menţinerea în integralitate a aet|uis«nluj comunitar şi dezvoltarea pe această bază, cu luarea în considerare a maurii în oue politicile şi formele introduse de acest Tratat, pot necesita revtertt te vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor CornmtKăfii**.în baza Regulamentului adoptat de Consiliu la 1 ianuarie 1999 i intrat In vigoare actul privind instituirea Euro ca monedă a statelor ntembre, stabilindu-se şi taxele de conversie între monedele naţionale şi: Eure.

& Acordul de la Schengen (14 iunie 1985)Ae@idul de. la Schengen semnat de Belgia, Fraofi, Gt«wi%' Luxemburg şi Olanda la 14 iunie 1985, a intrat în vigoare la 2 martie lf§0* şi a fost încheiat avându-se în vedere mai multe considerente şi anume: uniunea din ce: în ce mai strânsă între popoarele statelor membre ale Comunităţilor Europene trebuie si-şt găsească expresia în libera trecere § frontierelor interne de toţi cetăţenii statelor membre şi în libera circuite a mărfurilor şi sm^ciilor; solidaritatea intre popoarele părţilor semnatare- $e poate realiza şi prin înlăturarea obstacolelor din-, calea liberei circulaţii |ş , frontierele comune; progresele realizate deja în cadrul Comunităţilor Europene în vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi r7.serviciilor;- voinţa de a ajunge la eliminarea controalelor exercitate h i fr^fetierele comune în ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor statelor membre

ale Comunităţilor Europene şi de a facilita circulaţia mărfurilor şi serviciilor. Acordul a fost precedat de o serie întreagă de întâlniri concretizate în elaborarea următoarelor documente: Declaraţia Consiliului European de la Fontainbleau, din 25-26 iunie 1984. privind eliminarea la frontierele interne a formalităţilor poliţieneşti şi vamale privitoare la circulaţia persoanelor şi a mărfurilor; Acordul încheiat la Saarbrficken, la 13 iunie 1984, între Republica Federală Germania şi Republica Franceză; Concluziile adoptate la 31 mai 1984 la încheierea reuniunii de la Nenstadt/Aisch a miniştrilor transporturilor din statele Benelux şi din Republica Federală Germania; Memorandumul guvernelor Uniunii Economice Benelux, din 12 decembrie 1984 remis guvernelor Republicii Federale Germane şi Republicii Franceze.7. Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi a unoracte conexeLa 26 februarie 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa prin care s-a dorit completarea procesului iniţiat prin Tratatul de la Amsterdam menit să pregătească funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene într-o Uniune Lărgită. Partea I-a include modificări de fond ale Tratatului privind Uniunea Europeană. O primă modificare priveşte politica externă de securitate comună care - după cum prevede art. 17 - cuprinde toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună (în cazul în care Consiliul European decide în acest sens). Politica Uniunii -nu afectează caracterul specific al politicilor de securitate şi de apărare al anumitor state membre; - respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state care consideră că cerinţele apărării lor comune sunt îndeplinite în cadrul organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) .O altă modificare priveşte cooperările intensificate - în diferite domenii - care au ca scop, protejarea valorilor şi intereselor Uniunii în ansamblul său şi afirmarea identităţii sale ca o forţă coerentă pe scena internaţională. Ele trebuie să respecte: 1) principiile, obiectivele, orientările generale şi coerenţa politică externe şi de apărare

comune, precum şi deciziile "adoptate în cadrul acestei politici; 2} competenţele Comunităţii Europene; 3) coerenţa între ansamblul politicilor Uniunii şi activitatea sa externă. In domeniul cooperării judiciare (care presupune o cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul Unităţii Europene de cooperare judiciară - Eurojust -) în materie penală activitatea comună vizează: 1) facilitarea şi accelerarea cooperării între ministerele şi autorităţile judiciare sau cele echivalente autorităţilor judiciare ale statelor membre în materie de procedură şi de executare a deciziilor, inclusiv prin intermediul Eurojust; 2) facilitarea extrădării între statele membre; 3) asigurarea, în măsura necesară îmbunătăţirii acestei cooperări, a compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre; 4) prevenirea conflictelor de competenţă între statele membre; 5) adoptarea progresivă a unor măsuri de instituire a unor norme minimale cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, al terorismului şi al traficului de droguri.

8. România şi construcţia comunitarăLa 25 aprilie 2005, la Luxemburg, au semnat Tratatul de aderare la Unitinea Europeană, România80 şi Bulgaria. Tratatul de aderare la Uniunea Europeană conţinea şi o clauză de salvgardare care putea fi activată dacă cele două state nu îndeplineau - în 2007- condiţiile de aderare ceea ce ar fi însemnat amânarea cu un an a integrării efective în Uniune; cum clauza nu a fost activată, aderarea a avut loc la 1 ianuarie astfel că Uniunea a ajuns la 27 de membrii81.Drumul până la 1 ianuarie 2007 a fost sinuos, cu multe sincope, hopuri, recomandări şi îndemnuri din partea Comisiei Europene astfel că, în puţine cuvinte, merită schiţat. Dintre ţările Europei Centrale şi de est, 5 România a fost prima ţară care a stabilit relaţii oficiale cu Comunităţile europene; astfel că în 1984, între aceste părţi (România şi Comunităţile Europene) se încheie un Acord comercial. Datorită situaţiei precare a drepturilor omului în România, Acordul a fost suspendat.După evenimentele din 1989, apropierea României de Comunităţi S-a concretizat în Acordul de comerţ şi cooperare (intrat în vigoare în 1991)^ Care a deschis calea pentru Acordul european de asociere a României la

Comunităţile Europene (semnat la 7 februarie 1993 şi intrat în vigoare Ia 1 februarie 1995). Un astfel de acord mai semnaseră, în 1991 Polonia şi Ungaria, rolul acordului, printre altele, fiind şi acela de a pregăti integrarea la Uniunea Europeană. La 22 iunie 1995 se depune Cererea de aderare a României la Uniunea Europeană împreună cu Strategia naţională de pregătire a aderării, iar un an mai târziu - la 25 iulie 1996 - se înainteazăComisiei Europene răspunsul la chestionarul privind pregătirea avizului cererii de aderare. în 1999 - decembrie, Consiliul European de la Helsinki a decis \; organizarea, în februarie 2000 a conferinţelor guvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta (grup de state tare şi-au căpătat denumirea de "Grupul de la Helsinki"); rezultă că negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană au ca bornă de început anul 200083.întocmai ca toate celelalte state candidate şi România trebuia să îndeplinească o serie de criterii. Astfel, încă din 1993 (la Consiliul European de la Copenhaga) s-a decis că statele asociate pot deveni membre ale Uniunii Europene dacă îndeplinesc anumite condiţii (sau criterii): politice (anume existenţa unor instituţii stabile care să garanteze democraţia, supremaţia dreptului, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor), economice (economie de piaţă viabilă şi capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din Uniunea Europeană, acceptarea obiectivelor Uniunii economice şi monetare - independenţa Băncii Centrale din respectivul stat, coordonarea politicilor economice şi supravegherea acestora, aderarea la dispoziţiile Pactului de Stabilitate şi Dezvoltare) şi mai ales* adoptarea şi transpunerea acquis-ului comunitar lObligaţie decurgând din Acordul de asociere a României la Comunităţile europene, condiţie a succesului procesului de negocieri pentru aderare, armonizarea acquis-ului comunitar s-a realizat, mai întâi, pe baza

Programului Naţional de Aderare a României Ia Uniunea Europeană (îţi cadrul căruia exista şi un program de armonizare legislativă pentru

perioada 2002*2005, cu responsabilităţi concise pe capitole de acquis comunitar). Alte documente programatice interne ale României, au înlocuit acest Program: în luna ianuarie 2004, Guvernul României a aprobat Programul legislativ prioritar pentru aderarea României la Uniunea Europeana ( care cuprindea o serie de măsuri esenţiale» pentru procesul de integrare); mai apoi s-a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea la Uniunea Europeană pe semestrul 11/2004 (care prevedea, mai ales, adoptarea actelor normative de armonizare pe criterii şt domenii de aderare) .Momentul / ianuarie 2007 şi, în general, statutul de membrii al Uniunii Europene, aduce ţării noastre deopotrivă oportunităţi (posibilităţi) dar şi responsabilităţi.Dintre posibilităţi am putea aminti: pe cea de a avea (şi a deveni) o voce din interiorul Uniunii cu privire la evoluţia celei mai mari pieţe comune din lume (şi în general, cu privire la dezvoltarea ulterioară a Uniunii în diferitele sale domenii, de la agricultură şi sănătate, la transporturi,energie, mediu, protecţia consumatorului ctc). Altă oportunitate este aceea de a influenţa - mai ales în sensul realizării intereselor naţionale- procesul decizional (cu precizarea că interesele naţionale sunt sau trebuie concepute şi promovate şt ca interese ale Uniunii, după cum interesele acesteia sunt ş§ trebuie percepute şt ca interese naţionale) .Răspunderile ce însoţesc posibilităţile sunt, de asemenea, variate "aceea de a contribui la transpunerea în practică a unei viziuni comune dcsppe Europa" (ceea ce presupune şi "cedarea voluntară de suveranitate individuali, în domenii precis definite, pentru ca acţionând in comun, forţa întregului să fie mai mare decât cea a componentelor sale individuale"17) sau aceea de a respecta acquis«ul comunitar (obligaţie care persistă indiferent că vorbim de competentele exclusive ale Uniunii jt- cum e cazul politicii comerciale comune sau uniunea vamală * sau de competenţele partajate cu statele membre - cum este cazul politicii externe şi de securitate, mediu, energie sau asistenţă umanitară i Tratatul de' aderare a României şi

Bulgariei reprezintă un document amplu şi a fost realizat pe baza aceloraşi principii şi aceleiaşi metodologii utilizate, în 2004, pentru redactarea Tratatului de aderare a celor 10 state ce au devenit atunci membre ale Uniunii (cu precizarea că a fost conceput avându-se în vedere şi eventuala viitoare aderare a celor doua state la Tratatul constituţional în situaţia în care acesta ar fi fost ratificat de statele membre până la aderarea României şi Bulgariei - eventualitate care nu s-a împlinit ). Tratatul de aderare include tratatul propriu-zis, actul de aderare, protocolul de aderare, anexele şi declaraţiile. Dintre dispoziţiile tranzitorii enumerăm: 35 de locuri în Parlamentul European pentru perioada cuprinsă între aderarea efectivă la Uniune şi data desfăşurării alegerilor pentru Parlamentul European; 14 voturi în Consiliu, dreptul la un judecător la Curtea de Justiţie, unul la Tribunalul de Primă Instanţă, un membru la Curtea de Conturi; 15 membri în Comitetul Economic şi Social, 15 membrii în Comitetul Regiunilor; dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii.

9.Tratatul de la Lisabona

Apărut cu intenţia de înlocuire a Tratatului constituţional , Tratatul de ia Lisabona a fost aprobat la 18 octombrie, de şefii de stat şi de guvern şi semnat la 13 decembrie 200791. Tratatul92 are ca denumire completă: Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii

Europene. El conţine pe lângă modificări ale celor două Tratate şi o serie de 1Protocoale şi anume: A. Protocoale care se anexează la Tratatul privind IUniunea Europeană, la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

şi. după caz, la Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei jAtomice şi B. Protocoale care se anexează la Protocolul de la Lisabona93;Pentru realizarea acestui tratat, care ar fi pus capăt celor doi ani de- jcriză instituţională europeană, "a fost nevoie de bunăvoinţă"94 pentru a găsi jsoluţii la o serie de teme controversate: "definirea sistemului de vot cu ]majoritate calificată în CoîAtra (unde adoptarea procedurii dubleimajorităţi introdusă în Tratatul Constituţional s-a lovit de inflexibilitatea|Poloniei)90, statutul Cartei drepturilor fundamentale (în legătură cu care1 |Marea Britanie s-a opus să devină parte integrantă a Tratatului); j

introducerea unei personalităţi juridice unice a UE (cu privire la care au 1 existat rezerve din partea Republicii Cehe şi a Marii BritaifflH recunoaşterea principiului supremaţiei dreptului Comunitar) la care s-au ■ opus Marea Britanie, Polonia şi Republica Cehă deşi principiul estâm recunoscut în jurisprudenţa CJCE); rolul parlamentelor naţionale (pe care | Olanda şi Marea Britanie îl doreau mai mare)". Urmare a acest^H controverse Tratatul Constituţional pierde o serie de prevederi. Astfe|jj^|renunţă la: simbolurile UE (imn, drapel96, chiar şi la termenul de "constituţie"; consacrarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, care se regăseşte într-o declaraţie anexă şi care nu-şi pierde nici consacrarea la nivelul jurisprudenţei Curţii de Justiţie97); consacrarea juridic obligatorie a Cartei Drepturilor Fundamentale. Cu toate aceste prevederi98 Tratatul Constituţional îşi regăseşte o serie de dispoziţii: votul cu dublă majoritate99; reducerea numărului de comisari (la două treimi din numărul statelor membre); limitarea - la 750 - a numărului membrilor Parlamentului European; crearea postului de ministru de externe al UE (care rămâne cu toate prerogativele prevăzute în Tratatul Constituţional, dar se va numi înalt reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate")100. Menit să înlocuiască "eşuata Constituţie Europeană"- pe care reamintim, că o ratificaseră 18 state - Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene s-a aflat, din nou, în impas. Unul din cele două state101 obligate conform legislaţiei lor interne să apeleze la referendum, este vorba de Irlanda, prin vocea poporului său, s-a opus ratificării, apreciind că"noul trataţi nu este altceva decât proiectul de constituţie cm o altăj * ut02denumire .Cu toate temerile popoarelor, un nou tratat este necesar, in primul rând* este necesar pentru aducerea la zi a tuturor tratatelor anterioare (ultimul Tratat de ta Nisa105) care vorbeau dc perspectiva unei Europe cu 21 de state. Perspectiva a devenit realitate, care realitate trebuie oglindită într* un tratat, in al doilea rând. este necesar pentru adaptarea la realitatea economică într-o continuă mişcare şi modificare. în al treilea rând, un tratat de modificare este necesar pentru a elimina confuziile şi contradicţiile (măcar cu privire la termenii "Uniune" şl "Comunitate") existente în/şi Intre tratate. O altă realitate ce trebuie oglindită este trecerea de la Comumtak (ef dezvăluia situaţi*, anilor '50-'60 de punere în comun a ideilor, materiilor, produselor ...) la Unitate (ce arăta situaţia anilor '90-2000) de gândire unitară pe piaţa economică, pe eşicherul politic etc.lată de ce, in toamna 2009 blocajul ridicat de poporul irlandez a fost eliminat, după cum eliminată a fost şi opoziţia Cehiei (ca de atâtea ori in istoria construcţiei comunitare printr-un compromis). Astfel dacă Irlanda i obţinut un comisar pentru fiecare stat membru, Cehia a obţinut, ca In ceea ce o priveşte, obligativitatea Cartei drepturilor fundamentale să ik suspendata (întocmai ca în cazul Marii Britanii şi a Poloniei).

Secţiunea V - Uniunea Europeană. Sistemul instituţional

în doctrină se spune deseori că sistemul juridic comunitar «e calitatea de ordine juridică : reprezentând un ansamblu organizat fi structurat de norme juridice având propriile sale

izvoare, dotat cu organe şi proceduri care te fac apte să le emită, s& le interpreteze, precum şi sl constate şi să sancţioneze, atunci când este cazul, încălcările. El se deosebeşte» te mod fundamental, atât de dreptul naţional - o dată prin faptul că reglementează pe lângă alte raporturi şi raporturi Interstatale şi apoi, prin faptul că dreptul comunitar se caracterizează prin supremaţia sa în raport cu dreptul naţional şi prin aplicarea sa directă în statele membre

Comunităţii - cât şi de ordinea juridică internaţională pentru că dacă aceasta este fondată pe ideea de cooperare, ordinea comunitară are ca obiectiv realizarea unui proces de integrare, pentru îndeplinirea căreia statele membre şi-au limitat, în unele domenii, suveranitatea .Stabilitatea şi echilibrul întregului sistem instituţional comunitar, în variatele raporturi juridice stabilite fie între instituţii, fie între instituţii şi statele membre sunt asigurate prin aplicarea constantă a următoarelor principii: principiul supremaţiei dreptului comunitar - conform căruia dreptul comunitar va fi aplicat cu prioritate faţă de normele naţionale indiferent dacă acestea au devenit aplicabile înainte sau după intrarea în vigoare a tratatelor comunitare10:5; principiul efectului direct al dreptului comunitar conform căruia normele de drept comunitar devin în mod direct aplicabile în momentul în care un stat devine membru Bl Comunităţii* principiul nediscriminării pe criterii de sex şi naţionalitate; principiul asigurării protecţiei drepturilor omului în Comunitate; principiu] răspunderii statelor membre faţă de naţionalii lor pentru încălcarea dispoziţiilor de drept comunitar (care presupune, conform Curţii Europene de Justiţie, îndeplinirea următoarelor condiţii: să existe o dispoziţie legală comunitară care să confere drepturi persoanelor fizice şi juridice din Comunitate iar încălcarea adusă de statele membre să afecteze aceste drepturi; persoanele afectate să fie în măsură să dovedească existenţa prejudiciului precum şi relaţia de cauzalitate între încălcare şi prejudiciul propus)"106.In raport de funcţiile îndeplinite, de competenţele generale cu care au fost dotate, instituţiile formează aparatul decizional comunitar în cadrul căruia intră: Consiliul European; Consiliul de miniştri; Comisia; Parlamentul. Acestor instituţii li se alătură o serie de organe complementare ce au rol consultativ: de ex. Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor.Pe lângă instituţiile mai înainte amintite - care pot fi numiteInstituţii Politice - există instituţii dotate cu puteri de control carefuncţionează în domeniul juridic (Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primăinstanţă) şi financiar (Curtea de Conturi). In realizarea mecanismului^mciăx al Uniunii Europene intervin organe cu caracter tehnic; BancaEuropeană de Investiţii şi Banca Centrală Europeană|| Vom observa din._ _ —- -, •

scurta expunere a statutului juridic al instituţiilor - adică rolul şi poziţia lor în construcţia comunitară - că ele sunt concepute potrivit regulilor de drept intern, după modelul şi potrivit principiilor dreptului public intern; aşa se face că, întocmai ca şi în dreptul intern - vom vorbi despre autorităţi răspunzătoare de elaborarea normelor juridice, şi de autorităţi răspunzătoare de executarea şi respectarea regulilor de drept. La această structurare s-a ajuns pornindu-se de Ia ideea că instituţiile, în cadrul organizaţiilor internaţionale, sunt pur interstatale şi nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică şi omogenă a tratatelor, a căror executare rămâne supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind principala cauză a aşa numitei "paralizii" a tratatelor107.Vom observa, de asemenea, că activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele principii: 1) principiul autonomiei de voinţă, conform căruia instituţiile au posibilitatea de a-şi elabora regulamente proprii de organizare şi funcţionare şi de a-şi numi funcţionari proprii ; 2) principiul atribuirii de competenţe conform căruia instituţiile au doar acele atribuţii stabilite în mod expres de tratate109; 3) principiul echilibrului instituţional care presupune atât separarea competenţelorinstituţiilor europene (ceea ce înseamnă că delegarea de competenţe de la o instituţie la alta este imposibilă) cât şi colaborarea, cooperarea între instituţiile UE (există domenii în

care, pentru atingerea obiectivelor propuse se prevede colaborarea între instituţii în materie normativă, de exemplu, adoptarea bugetului comunitar.

A. Consiliul European

In literatura juridică, despre Consiliul European, fie nu se aminteşte nimic110, fie este tratat alături de Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene) sub denumirea generală de "Consiliul" (ceea ce poate genera confuzii).A*In fapt, Consiliul European a apărut în practică, drept rod al unei > iniţiative politice a reuniunirii, într-o conferinţă la cel mai înalt nivel, a reprezentanţilor statelor membre şi ai Comunităţii. Consacrarea Consiliului^^

European este realizată de AUE în următorii termeni: "Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ale statelor membre ca şi preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an". Din art. 3 care se referă la instituţiile comunitare, puterile şi competenţele acestora rezultă că AUE nu a creat o nouă instituţie, din Consiliul European, ci doar a consacrat juridic existenţa unei reuniuni la cel mai înalt nivel şi caracterul regulat al dezbaterilor. De fapt, textul AUE nici nu defineşte rolul Consiliului European. Definirea rolului Consiliului European, ca fiind cel mai înalt forum care se pronunţă asupra principalelor probleme ce privesc soarta Comunităţilor şi procesul de integrare - ca de altfel şi propunerea franco-germană - de creare a UE, se va realiza prin "Declaraţia solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii Europene" (actul final al reuniunii "la vârf" din 1983). Din definiţia amintită rezultă despre Consiliului European că: 1) reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor membre îşi expun * punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes comun îndeosebi cooperarea politică; 2) reprezintă un forum de accelerare a integrării; 3) funcţionează ca o instanţă de apel pentru situaţii care nu au putut fi soluţionate de celelalte organe îndeosebi de Consiliu111. Actele Consiliului European - declaraţii, orientări, directive generale - deşi nu sunt obligatorii pentru state şi Comunităţi, au caracterul unor angajamente politice importante care ţin, în primul rând Consiliul şi Comisia să adopte acte proprii cu caracter obligatoriu conform competenţelor celor două instituţii. Consiliul European, considerat a fi puterea politică supremă, a dus la diminuarea parţială a puterilor instituţiilor deoarece: 1) Consiliul (de Miniştri) a încetat de a mai fi puterea supremă de decizie atâta timp cât deasupra sa se află o instanţă de apel abilitată să soluţioneze toate problemele asupra cărora Consiliul nu a putut hotărî; 2) Comisia nu mai este singurul organ cu iniţiativă politică, deoarece în materiile mai importante şi mai ales când trebuie depăşit cadrul strict al tratatelor pentru a se lua o hotărâre este necesar avizul Consiliului European (şi pe cale de consecinţă Comisia nu are în această situaţie un rol de iniţiativă politică ci doar un rol de asistenţă) şi 3) Parlamentului European i-a fost diminuat rolul de organ de control politic asupra Comisiei112.Rezoluţia din 12 decembrie 1990 a Parlamentului European - asupra bazelor constituţionale ale Uniunii Europene - a prevăzut că instituţiile MBBKt^opfene sunt: Parlamentul European, Consiliul European

c^i8tu^o«fcu Curtea de Justiţie (art. 27) iar mai apoi Tratatul £ft1| Maastricht, în art. D a stabilit: "Consiliul European dă Uniunii impatait necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările politice generale. ConaflitfEuropean reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre ft Preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştri afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care asigură preşedinţia

Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni, ca şi un raport scris anual asupra progreselor realizate de Uniune".Deşi din textul citat nu rezultă vreo ierarhie între instituţii - unul dintre principiile sistemului instituţional fiind principiul echilibrului între organele de bază, realizat prin puterile conferite fiecărui organ, atribuţiile şimijloacele de care dispun pentru realizarea atribuţiilor - totuşi, prin puterile conferite, de principal organ politic responsabil cu dezvoltarea construcţiei comunitare, prin raporturile cu principalele organe decizionale, Consiliul European devine instituţia supremă a Uniunii Europene şi în această calitate a hotărât, în ultimii ani, linia politică generală a Uniunii.Rolul Consiliului European este întărit de Tratatul de la Amsterdam (1997) care arată: "Consiliul European defineşte principiilejF orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării. Consiliul European stabileşte strategii comune care vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Strategiile comune precizează obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele care vor trebui furnizate de Uniune şi de statele membre. Consiliul ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune pe baza orientărilor generale stabilite de Consiliul European".

B. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri, Consiliul)Din articolul 203 TCE care precizează: "Consiliul va fi format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru" rezultă: 1) fiecare stat are dreptulj doar la un reprezentant; 2) Consiliul se prezintă sub forma unei instituţii unitare; 3) în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului statele ţm delega membri ai guvernului cu atribuţii corespunzătoare problemelor vor fi dezbătute; 4) doar persoanele care au calitatea de membru « guvernului unuia dintre statele membre, pot sta în Consiliu. Cu lo*te aceste* ll^ilm al Consiliului care nu poate participa la o sesiune $ާf|

reprezentat" (ari 4 "Reprezentarea unui membru al Consiliului" din DeciziaConsiliului din 5 iunie 2000 pentru adoptarea regulamentului său intern200G/396/CE)m. i |: ,i » ^ţSS^^^mâConsiliul se poate manifesta fie ca un Consiliu general in sensul că este alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre şi dezbate probleme de politică generală ale Uniunii (de regulă, se reuneşte o dată pe lună), fie ca un Consiliu specializat când este format din miniştri de resort pe diferite domenii (agricultură, finanţe, transporturi etc.) şi abordează problemele pe domenii specializate . Regulamentul intern al Consiliului include norme privind funcţionarea şi componenţa lui şi anume: 1) Consiliul se reuneşte la comunicarea preşedintelui său, la iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei11 ; 2) preşedinţia este exercitată pe rând, de fiecare stat membru al Consiliului, pe o durată de şase luni. în ordinea fixată de Comisie, care hotărăşte în unanimitate (art. 203. alin. 2 TUE). Deşi Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult de ordin procedural115, realul statut al Preşedintelui s-a conturat în practică (în principal în domeniul relaţiilor externe ale Uniunii). Un comitet compus din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre are obligaţia să pregătească lucrările Consiliului şi să îndeplinească sarcinile care îi sunt încredinţate de acesta (art. 207 TUE). COREPER este alcătuit din COREPER I format din reprezentanţi permanenţi pentru problemele tehnice şi economice şi COREPER II format din reprezentanţi permanenţi pentru problemele de politică (în cadrul COREPER fiecare stat are un reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un reprezentant adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar, ajutaţi de experţi). COREPER este un organ de dialog şi control politic, dialogul realizându-se în dublu sens, căci pe de o parte, în cadrul COREPER reprezentanţii fiecărui stat se fac purtătorii de cuvânt ai interesului statului propriu încercând să convingă pe ceilalţi membri de justeţea poziţiei adoptate, iar, pe de altă parte, ei reprezintă pe lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER aducandu-le la cunoştinţă conţinutul problemelor dezbătute, punctele de vedere afirmate, motiv pentru care

respectivii reprezentanţi sunt consideraţi "ochii şi urechile statelor comunitare"11^, în orice situaţie, COREPER asigură coerenţa politicilor şi

acţiunilor Uniunii şi respectarea următoarelor reguli: a) principiul egalităţi al subsidiarităţii, al proporţionalităţii şi al motivării actelor; b) normele care stabilesc competenţele instituţiilor şi organelor Uniunii; c) dispoziţiile bugetare; d) normele procedurale, regulile de transparenţă şi de calitate a redactării (art. 19 alin. 1). în concret misiunea de a pregăti lucrările Consiliului se realizează prin aceea că toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei sesiuni a Consiliului fac obiectul unei examinări prealabile a COREPER. Totodată, COREPER asigură prezentarea adecvată a dosarelor în Consiliu şi, dacă este cazul, prezintă orientări, opţiuni sau propuneri de soluţionare (în caz de urgenţă Consiliul poate decide cu unanimitate să delibereze în lipsa acestei examinări prealabile, art. 19 alin. 2 Regulament). Pentru îndeplinirea anumitor sarcini de pregătire sau de studiu se pot înfiinţa de către COREPER ori cu acordul acestuia comitete sau grupuri de lucru'1\ Consiliul este asistat de un secretariat general aflat sub conducerea unui secretar general, asistat de un secretat general adjunct însărcinat cu gestiunea secretariatului general. Secretarul general şi secretarul general adjunct sunt numiţi de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate (art. 23 "Secretarul general şi secretariatul general" din Regulamentul intern al Consiliului) . Secretarul general exercită funcţia de depozitar al acordurilor şi convenţiilor prevăzute de art. 25 din Regulamentul intern şi asigură publicarea în Jurnalul Oficial a acestora.Consiliul cunoaşte mai multe modalităţi de vot: 1) votul cu majoritate simplă este prevăzut de articolul 205 CE (fostul art. 148): "cu excepţia dispoziţiilor contrare ale prezentului tratat Consiliul hotărăşte m majoritatea membrilor săi ,9; 2) votul cu majoritate calificată, voturile membrilor fiind ponderate astfel: şaizeci şi două de voturi când, în virtutea tratatelor ele trebuie adoptate la propunerea Comisiei, şaizeci şi două de voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în celelalte cazuri.ta Declaraţia privind extinderea Uniunii Europene adoptată de Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre (convocată la Bruxelles la 24 februarie 2000) se prevedea că în cazul unei Uniuni cu 27 de state membre, pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puţin 258 de voturi favorabile exprimate de majoritatea membrilor, când actele trebuie adoptate la propunerea Comisiei. în celelalte cazuri, pentru

adoptarea actelor Consiliului, fiind necesare cel puţin 258 de voturifavorabile, exprimate de cel puţin doua treimi din membri. în cazul în care o decizie trebuie adoptată dc Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Bpsiiiului poate cere să se verifice dacă statele membre care constituiemajoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii (dacă această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu este adoptată); 3) votul cu unanimitate - date fiind modificările aduse de AUE şi TUE: are, in prezent, un câmp de aplicare mai restrâns, îndeosebi în cazul unor decizii politice de o importanţă deosebită (primirea de noi membri, modificarea Tratatelor: în cazul în care chestiunile în discuţie sunt sensibile pentru suveranitatea naţională ori privesc probleme economice importante120).Consiliul are următoarele atribuţii: 1) constituie principalul organ legislativ, actele sale aplicându-se direct subiectelor de drept pe care le are în vedere (Consiliul adoptă împreună cu Parlamentul - regulamente , directive şi decizii *~; de asemenea, Consiliul adoptă directive, decizii, recomandări şi avize); 2) atât în raporturile externe cât şi în cele interne se manifestă şi ca un organ executiv, cu atribuţii ce revin în mod tradiţional guvernelor; 3) în relaţiile cu statele terţe el reprezintă Uniunea, încuviinţează purtarea negocierilor, dă Comisiei mandat să-1 reprezinte in raporturile externe şi la negocieri (când participă ca subiect de drept public la lucrările diferitelor organizaţii internaţionale - ONU dc exemplu q Uniunea este reprezentată de preşedintele Consiliului); 4) joacă un rol hotărâtor al negocierile pentru aderarea la UE; 5) în materie bugetari elaborează proiectul de buget şi participă alături de Parlamentul European la i procedură complexă de elaborare a bugetului în forma sa definitivă; 6) coordonează acţiunile statelor membre şi alături de Consiliul

European participă la elaborarea politicilor de integrare economică, politică şi juridică definind linia politică generală

C. Parlamentul EuropeanAlături de interesele guvernelor şi ale Uniunii - pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative - trebuiau satisfăcute şi interesele cetăţenilor ceea ce se putea realiza numai prin constituirea unui parlamentTpuft după reguli cât mai apropiate de cele ale parlamentelor naţionale.

întreaga evoluţie a reglementarilor ce privesc regimul acestei instituţii comunitare - atât în ceea ce priveşte rolul său cât şi în privinţa desemnării parlamentarilor (realizată, în faza iniţială, din rândul parlamentarilor statelor membre şi ulterior prin alegere directă)124 - dezvăluie o dublă tendinţă: pe de o parte, să se dea o mai mare legitimitate şi, pe de altă parte, să crească rolul său astfel încât să poată îndeplini, în timp, funcţiile oricărui parlament naţional. In privinţa alegerilor directe - aprobate prin Actul privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European - trebuie spus că, iniţial, n-a existat o procedură electorală uniformă în toate statele comunitare, ceea ce a dat dreptul fiecărui stat comunitar să utilizeze procedura proprie. Dintre actele care au tins spre uniformizarea procedurilor amintim decizia Consiliului şi a Parlamentului prin care s-a stabilit că alegerile au loc din cinci în cinci ani (fixându-se luna şi săptămâna în care se desfăşoară scrutinul) şi Tratatul de la Amsterdam care a stabilit că procedurile pentru desfăşurarea alegerilor printr-o procedură uniformă ta toate statele membre vor ti elaborate de Parlament. Realizarea procedurii electorale uniforme pentru compunerea Parlamentului European n-ar fi fost posibilă fără stabilirea - prin Tratatul de la Maastrich - cetăţeniei europene ca statut politico-juridic ce dă dreptul de vot pentru alegerile generale pentru Parlamentul European, cât şi pentru alegerile locale tuturor resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state, indiferent de naţionalitate. Pentru stabilirea criteriului de acordare a numărului de mandate corespunzător fiecărui stat s-a folosit raţionamentul conform căruia, aşa cum Ia nivelul unui stat numărul de mandate revenite fiecărei circumscripţii electorale este în funcţie de numărul alegătorilor, totaşa în raport de numărul populaţiei s-a stabilit numărul de mandate pentru fiecare stat1 \ Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de membru al oricărei instituţii precum şi a organelor auxiliare mai importante şi de asemenea, este incompatibilă cu cea de membru al unui guvern naţional. în schimb, nu există incompatibilitate cu calitatea de membru al unui Parlament naţional ceea ce determină ca o proporţie mare din deputaţii Parlamentului European să aibă şi calitatea de membri ai legislativului naţional, situaţie ce avantajează în mod evideflt instituţia, graţie politicii europeniste promovate în parlamentele naţionale156.Organele Parlamentului European sunt: Biroul alcătuit din preşedinte (ales după o procedură cu majoritate absolută şi prin vot secret^ care este ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate, 14 vicepreşedinţi - aleşi*

după aceeaşi procedură, 5 chestori. Dintre atribuţiile biroului amintim: stabilirea compoziţiei şi organizării Secretariatului general, desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, organizarea şi conducerea sesiunilor Parlamentului. Biroul lărgit include pe lângă membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice şi are ca atribuţii speciale: stabilirea de relaţii cu celelalte instituţii şi organele auxiliare, cu organele diferitelor organisme internaţionale, elaborarea propunerii de proiect bugetar al Uniunii etc. Ca formaţii de lucru, Parlamentul European este compus din: 1) grupuri politice, care au dreptul de iniţiativă, timp de intervenţie la dezbateri, locuri în comisii parlamentare; 2) comisii permanente organizate pe domenii (în care fiecare parlamentar este membru prim al unei comisii şi membru supleant al alteia; numărul şi denumirea comisiilor sunt fixate prin act intern al Parlamentului, ele desfăşurându-şi activitatea între sesiuni); 3) comisii temporare, al căror mandat este de 12 luni şi sunt create printr-o decizie a Parlamentului în care se arată atât durata cât şi atribuţiile; 4) comisii de anchetă, care se pot constitui la Cererea a cel puţin un sfert din

membrii Parlamentului, ele îşi încetează existenţa prin depunerea raportului lor'2; 5) delegaţii interparlamentare, desemnate de grupurile politice şi ale căror competenţe sunt determinate printr-un act intern al Parlamentului.Atribuţiile Parlamentului - ce au făcut din acesta un organ consultativ, de cooperare şi decizional - au fost stabilite prin Tratatele constitutive. Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa, iar evoluţia a fost în sensul de a mări rolul acestei instituţii. Dintre atribuţiile Parlamentului European amintim: I) putere decizională în materie bugetară - ce face din Parlamentul European egalul Consiliului, ca organ legislativ - este cea mai importantă atribupe. Deşi Comisia elaborează proiectul de buget, Consiliului îi revine sarcina finală dc a stabili cheltuielile "obligatorii*, iar Parlamentului îi revine decizia finală asupra cheltuielilor "neobligatorii" (privind in principal politica socială şi regională, cercetarea şi ajutoarele pentru ţările ce nu sunt membre ale Uniunii); 2) rol decizional alături de Consiliu în materia relaţiilor externe ale UE; 3) rol codectzional alături de Consiliu şi uneori chiar de Comisie în proceduri de consultare (alături de Consiliu), în /proceduri de coordonare (alături de Comisie) şi în proceduri de cooperare (alături de Consiliu) în domenii determinate de Tratate; 4) de a desemna un

Ombudsman (mediator, avocat al poporului) care este împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea Instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă aflate în exerciţiul funcţiunii lor jurisdicţionale.Puterile Parlamentului European au fost gradual sporite. Astfel Actul Unic European a prevăzut că dacă Parlamentul respinge cu majoritate de voturi pentru a doua oară o propunere legislativă, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul de a interpela în scris şi oral Comisia şi Consiliul; poate iniţia procedura de demitere în bloc a Comisiei şi se pronunţă - prin aviz - asupra cererilor de aderare la UE şi asupra acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de Uniune. Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în anumite domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite propuneri legislative, de a numi un avocat al poporului (împuternicit să primească reclamaţii împotriva instituţiilor şi organelor UE). Rolul codecizional al acestei instituţii - în domenii ca: libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător - a fost întărit prin Tratatul de la Amsterdam. Actul de modificare a CE din 1997. a întărit şi rolul politic al Parlamentului, nominalizarea Preşedintelui Comisiei fiind supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului European, preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii prezintă concluziile lucrărilor în faţa Parlamentului.

D. ComisiaComisia Europeană, cea mai originală dintre instituţii, "motorul" construcţiei comunitare, are ca punct de plecare înalta autoritate instituita prin Tratatul de la Paris, apoi Comisia Comunităţii Economice Europene aj Energiei Atomice şi exprimă interesul Comunităţii independent dc| statele membre129. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în interesul j general al Comunităţii în deplină independenţă, motiv pentru care faJ realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de lş|

vreun guvern şi nici de la un alt organism, şi se abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor.Pe durata funcţiei lor membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate, fie ea remunerată sau neremunerată, iar la preluarea funcţiei, ei-se angajează solemn ca, pe durata exercitării funcţiei şi după încetarea ei, să îndeplinească obligaţiile care rentă din funcţie, mai ales datoria de a manifesta onestitate şi circumspecţie în acceptarea anumitor poziţii sau avantaje după încetarea funcţiei lor (în cazul încălcării acestor obligaţii, Curtea de

Justiţie, sesizată de Consiliu sau de Comisie poate, după caz, să Restituie membrul în cauză130 sau să-1 declare decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje).Tratatul de la Maastricht (şi următoarele documente) au prevăzut pentru Comisie o procedură a învestirii, în funcţie de aprobarea Parlamentului, ceea ce acordă o mai mare legitimitate Comisiei, deoarece membrii săi sunt numiţi nu numai cu acordul guvernelor, ci şi cu acordul popoarelor din statele membre. Pe de altă parte, învestitura în funcţia dată, de aprobarea Parlamentului justifică şi răspunderea în faţa acestuia pentru că: 1) Parlamentul European dezbate în şedinţă publică raportul general anual prezentat de Comisie (articolul 200 (fostul articol 143) CE); 2) Parlamentul European, sesizat cu o moţiune de cenzură asupra activităţii Comisiei, nu se poate pronunţa asupra acesteia decât după cel puţin trei zile de la depunerea sa şi numai prin vot public. Dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în boc. Ei continuă să gestioneze afacerile curente până în momentul înlocuirii lor. In acest caz, mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru a-i înlocui, expiră de la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor obligaţi să demisioneze în bloc (articolul 201 (fostul articol 144) CE).Interdependenţa dintre instituţii se vădeşte şi prin faptul că mandatul membrilor Comisiei - iniţial stabilit la 4 ani - a fost, prin Tratatul de la Maastricht, stabilit la 5 ani (tocmai pentru a coincide cu cel al membrilor Parlamentului13.1). Mandatul poate fi reînnoit fără limită dar poate fi scurtat, fie pentru întreaga Comisie, fie pentru un membru al său: 1) peftim întreaga Comisie este cazul amintit mai sus, anume dacă s-a adoptat O ţîdţiune de cenzură de către Parlament, caz în care Comisia este demisă în BB Pentru unul dintre membrii Comisiei, în caz de deces, în cazul unei

demisii voluntare sau din oficiu. Comisia îşi îndeplineşte misiunea cu respectarea orientărilor politice definite de preşedintele său, care stabileşte şi organizarea sa internă pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi caracterul colegial al acţiunii sale. Responsabilităţile care incumbă Comisiei sunt structurate şi repartizate între membrii săi de către preşedinte. Preşedintele poate modifica repartizarea acestor responsabilităţi în cursul mandatului; membrii Comisiei exercită funcţiile care le sunt atribuite de preşedinte sub autoritatea acestuia. După aprobarea colegiului, preşedintele numeşte vicepreşedinţii dintre membrii Comisiei (articolul 27 din Tratatul CE astfel cum a fost modificat prin art. 24 din Tratatul de la Nisa). Din textul de mai sus rezultă că principala funcţie a preşedintelui Comisiei este de a furniza direcţiile de acţiune ale Comisiei - promovarea de noi iniţiative sau reluarea celor eşuate - şi asigurarea coordonării diferitelor politici comunitare.Pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor sale, Comisia dispune de un ansamblu de departamente, structurate în direcţii generale1 (şi servicii asimilate) conduse, fiecare în parte de un Director general care răspunde în faţa comisarului de resort. La rândul lor, direcţiile generale (şi serviciile asimilate) sunt organizate în direcţii şi direcţiile în unităţi. Fieţare comisar este asistat de un cabinet format dintr-un grup de şase persoane oficiale - fiecare având naţionalităţi diferite (măcar trei) - aflate sub autoritatea unui şef de cabinet. Având în vedere toată suita de direcţii generale, servicii specializate, direcţii şi unităţi putem spune că aparatul Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe fiind alcătuit din

zeci de mii de salariaţi134. Pentru a asigura eficacitatea acţiunii Comisiei, serviciile lucrează în strânsă cooperare şi în mod coordonat pentru elaborarea şi implementarea deciziilor Comisiei.In concluzie, Tratatele au oferit Comisiei un rol politic general care îi dă caracterul de promotor al construcţiei comunitare şi de aceea rolurile ei sunt: în primul rând de a elabora dreptul, Comisia fiind principalul iniţiator legislativ, căci la propunerea sau cu autorizarea ei atât Consiliul cât şi Parlamentul - în materiile în care are putere de decizie - iau toate măsurile; în ai doilea rând Comisia are un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate, actele sale având direct o putere executorie asupra subiectelor pe care le au în vedere; în fine, Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii sale de a veghea la respectarea tratatelor (ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu cât şi de

statele membre putând declanşa "procedura de carenţe" faţă de Consiliu şi "procedura de lipsuri" faţă de state, iar faţă de particulari poate dispune sancţiuni sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în aplicarea tratatelor1"5").In realizarea acestui întreit rol, Comisia - adevăratul garant al interesului general comunitar - se bucură de o eficientă putere de informare şi prevenţie pe care o exercită în raport cu statele membre dar şi cu participanţii; în acest sens trebuie spus că atât statele membre cât şi instituţiile au obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei, toate situaţiile de fapt şi de drept şi măsurile pe care le au în vedere relativ la aplicarea tratatelor. La rândul său. Comisia poate face toate verificările privind aplicarea şi respectarea tratatelor. Totodată, Comisia este abilitată să încuviinţeze statelor măsurile derogatorii de la aplicarea tratatelor, măsuri pe care statele le pot cere doar în perioada de tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să se realizeze în ordinea politică, economică, juridică internă13 .

2. Instituţii de control A. Carta drepturilor fundamentale şi jurisdicţia europeanăHPe lângă controlul politic realizat de Parlamentul European şi omisie, funcţionarea Uniunii Europene este asigurată de realizarea unui control jurisdicţional şi nejurisdicţional de către instituţii ce nu au atribuţii de control politic. Controlul jurisdicţional este realizat de Curtea de Justiţie

şi Tribunalul de primă instanţă iar controlul nejurisdicţional - financiar şi bugetar este realizat de Curtea de Conturi. Dar o jurisdicţie europeană, ca de altfel însăşi existenţa şi înfiinţarea Uniunii nu se puteau realiza fără reafirmarea solemnă a drepturilor fundamentale, lucru realizat prin CartaDrepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000/C 364/01)adoptată la Nisa la 7 decembrie 2000. Văzută de unii specialişti ca fiindpas important pe drumul elaborării viitoarei Constituţii Europene137 Caduce o serie de elemente de noutate care-i relevă importanţa juridică.Mai întâi, este de subliniat ideea de căpătâi exprimată în chiar preambulul Cartei: "Uniunea se bazează pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, ale libertăţii, ale egalităţii şi ale solidarităţii; ea are la bază principiul democraţiei şi principiul statului de drept. Ea pune persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei". Aceasta înseamnă atât că, instituţiile europene sunt primele care s-au angajat să respecte Carta138 cât şi că, acest document se reazemă pe toate instrumentele convenţionale şi pe practica europeană în domeniul drepturilor omului139.1- Apoi, este de subliniat că, întocmai ca într-o Constituţie sunt grupate toate categoriile de drepturi civile, politice, economice şi sociale,, Astfel, în Capitolul I "Demnitatea" sunt cuprinse următoarele: "artjf^

"demnitatea umană"; art. 2 "dreptul Ia viaţă"; art. 3 "dreptul persoanei la integritate"; art. 4 "interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante"; art. 5 "interzicerea sclaviei şi a muncii forţate". In Capitolul II "Libertăţile" sunt cuprinse: art. 6 "dreptul la libertate şi la siguranţă"; art. 7 "respectarea vieţii private şi a familiei"; art. 8 "protejarea datelor cu caracter personal"; art. 9 "dreptul de a se căsători şi dreptul de a întemeia o familie"; art. 10 "libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie"; art. 11 "libertatea de exprimare şi de informare"; art. 12 "libertatea de întrunire şi de asociere"; art. 13 "libertatea artelor şi a ştiinţelor"; art. 14 "dreptul la educaţie"; art. 15 "libertatea profesională şi dreptul la muncă"; art. 16 "libertatea de întreprindere"; art. 17 "dreptul de proprietate"; art. 18 "dreptul de azil"; art. 19 "protecţia în caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare". Capitolul III "Egalitatea" cuprinde: art. 20 "egalitatea în fa(a legii"; art. 21 "nediscriminarea"; art. 22 "diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică"; art. 23 "egalitatea între femei şi bărbaţi"; art. 24 "drepturile copilului"; art. 25 "drepturile persoanelor vârstnice"; art. 26 "integrarea persoanelor handicapate". Capitolul IV "Solidaritatea" cuprinde: art.27 "dreptul muncitorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor";

art. 28 "dreptul la negociere şi la acţiuni colective"; art. 29 "dreptul la acces la serviciile de plasament"; art.30 "protecţia în caz de concediere nejustificată"; art.31 "condiţii de muncă juste şi echitabile"; art.32 "interdicţia muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă"; art. 33 "viaţa familială şi viaţa profesională"; art.34 "securitate socială şi ajutor social"; art.35 "protecţia sănătăţii"; art.36 "acces la serviciile de interes economic general"; art.37 "protecţia mediului"; art.38 "protecţia consumatorilor". Capitolul V "Cetăţenia"'cuprinde: art. 39 "dreptul la vot şi de egalitate în alegerile pentru Parlamentul European"; art.40 "dreptul la vot şi de eligibilitate în alegerile municipale"; art.41 "dreptul la o bună administrare"; art.42 "dreptul de acces Ia documente"; art.43 "ombudsmanul"; art.44 "dreptul de petiţionare"; art.45 "libertatea de circulaţie şi de sejur"; art. 46 "protecţia diplomatică şi consulară". Capitolul VI "Justiţia" cuprinde: art.47 "dreptul la un recurs efectiv şi la un tribunal imparţial"; art.48 "prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare"; art. 49 "principiile legalităţii şi proporţionalităţii delictelor şi pedepselor"; art.50 "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune". Capitolul VII "Dispoziţii generale" cuprinde: art.51 "câmpul de aplicare"; art.52 "întinderea drepturilor garantate"; art.53 "nivelul de protecţie"; art.54 "interzicerea abuzului de drept".Din studiul celor 54 de articole din Cartă observăm că aceasta, departe de a fi o Constituţie, oferă premisele unei unificări judiciare la nivel european deoarece, în mod indiscutabil, oferă posibilitatea asimilării în cele

mai multe domenii a naţionalilor cu străinii, în perspectiva desăvârşirii europene; diferenţele între cetăţeni şi străini apar vizibil estompate de conceptul "cetăţean european" idee ce implică nu doar eufemisme generoase despre libertate, egalitate etc. dar şi drepturi concrete, raportate la anumite segmente ale activităţii economice, sociale sau chiar ale vieţii de stat140. Carta se mai remarcă şi prin faptul că nu distinge între cetăţeni şi străini, reunind astfel într-un document unic - drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii; aşa se face că majoritatea articolelor încep cu sintagma "orice persoană". Mai mult, art. 15 alin. 3 prevede explicit: "cetăţenii statelor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii şi cetăţenele Uniunii"141.Demne de remarcat sunt şi dezvoltările, adevărate aduceri la zi, a formulărilor unoridocumente care fondează Carta, dezvoltări ce sunt menite să curme o serie de controverse. Este exemplul art. 3 "dreptul persoanei la integritate" care prevede: "(1) orice persoană are dreptul la propria integritate fizică şi mentală; (2) în cadrul medicinii şi al biologiei trebuie respectate mai ales: consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei, în modalităţile definite prin lege; interzicerea practicilor eugenice, în special a acelora careau drept scop selecţia persoanelor; interdicţia de a face din corpul uman şi din părţile sale, ca atare, o sursă de profit; interzicerea donării reproductive a fiinţei umane".

B. Curtea de JustiţieDupă fuziunea din 1957, o singură Curte de Justiţie, reprezintă interesele dreptului la nivelul structurii instituţionale a Uniunii Europen|| Cele trei tratate constitutive şi Protocoalele privind statutul Curţii142

stabilesc constituirea, funcţionarea şi atribuţiile sale. Actul Unic European a adăugat Curţii de Justiţie un al doilea organ jurisdicţional Tribunalul de primă instanţă care îndeplineşte, alături de Curte, aceeaşi misiune şi reprezintă acelaşi interes (conform art. 20 din Tratatul de la Nisa". Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asigură, în cadrul competenţei lor, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive").Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru1 şi opt avocaţi generali - numărul acestora putând fi majorat la cererea Curţii, de către Consiliu care hotărăşte cu unanimitate. In cât priveşte funcţia de judecător, aceeaşi în toate legislaţiile naţionale şi jurisdicţiile internaţionale, aceasta nu ridică probleme de calificare a rolului său; în schimb particulară, pentru jurisdicţia comunitară, este funcţia de avocat general care nu are echivalent în nici o jurisdicţie naţională, apropiindu-se sub aspect internaţional doar cu

cea întâlnită în cadrul Comisiei Europene pentru drepturile omului de la Strassbourg, organ jurisdicţional al Consiliului European. Avocaţii generali - conform art. 28 din Tratatul de la Nisa - au datoria să prezinte public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor care, conform statutului Curţii de Justiţie, necesită intervenţia lor". Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcţii juridice din ţara lor sau care sunt jurisconsulţi de competenţă notorie şi ei sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de 6 ani. Deoarece mandatul judecătorilor şi avocaţilor este de 6 ani (o reînnoire parţială având loc din trei în trei ani: este posibil, de asemenea, ca judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul să fie numiţi din nou) numirea membrilor Curţii reprezintă un act de o deosebită importanţă căci personalitatea lor va influenţa pentru foarte multă vreme evoluţia jurisprudenţei comunitare.In privinţa statutului judecătorilor şi avocaţilor generali, trebuie făcute următoarele precizări: 1) înainte de intrarea în funcţie, fiecare judşcăţor (şi avocat general) trebuie să depună jurământul, în şedinţă

publică, că îşi va exercita atribuţiile cu deplină imparţialitate şi conform conştiinţei, că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor; 2) judecătorii (şi avocaţii generali) se bucură de imunitate de jurisdicţie, iar în ceea cepriveşte actele îndeplinite de ei în calitate oficială, inclusiv afirmaţiile şi înscrisurile, judecătorii (şi avocaţii generali) continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiei. Imunitatea poate fi ridicată dc Curte, întrunită în şedinţă plenară. Dacă, după ridicarea imunităţii, împotriva unui judecător este declanşată o acţiune penală, el poate fi judecat, în orice stat membru, numai de instanţa competentă să judece magistraţii celei mai înalte jurisdicţii naţionale; 3) judecătorii (şi avocaţii generali) nu pot exercita nki o funcţie politică sau administrativă; ei nu pot exercita nici o activitate profesională, remunerată sau neremunerată, în afara cazului în care Consiliul acordă o derogare.Cu privire la procedura în faţa Curţii de Justiţie trebuie spus mai întâi, că statele şi instituţiile Comunităţii sunt reprezentate în faţa Curţii de un agent desemnat pentru fiecare cauză, agent care poate fi asistat de un144 i . «consilier sau de un avocat . Celelalte părţi trebuie să fie reprezentate de un avocat care este abilitat să-şi exercite profesia în faţa jurisdicţiei unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul asupra Spaţiului Economic European. Agenţii, consilierii şi avocaţii care compar în faţa Curţii se bucură de drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a funcţiilor lor (tot asemenea este şi cazul profesorilor universitari cetăţeni ai statelor membre cărora legislaţia naţională le recunoaşte dreptul de a pleda).Procedura în faţa Curţii comportă două faze: o fază scrisă şi o fază orală. Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părţilor şi instituţiilor Comunităţii ale căror decizii sunt în discuţie precum şi a oricăror acte justificative şi documente care le susţin sau a copiilor lor certificate pentru conformitate. Comunicările sunt făcute de către grefier în ordinea şi la termenele prevăzute în regulamentul de procedură. Procedura orali cuprinde lectura raportului prezentat de un judecător raportor, audierea da către Curte a agenţilor, consilierilor, avocaţilor şi a concluziilor avocatului general, precum şi audierea - dacă se impune - a martorilor şl experţilor* Sesizarea Curţii se realizează printr-o plângere adresată grefieruhd* plângerea trebuie să cuprindă indicarea: 1) numelui şi domiciliul reclamantului; 2) calităţii semnatarului; 3) părţii sau părţilor împotriva cărora s-a formulat; 4) obiectului litigiului; 5) cererilor; 6) motivelor Jprocate, într-o sumară expunere. Plângerea trebuie să fie însoţită de actul

cărui anulare se cere (în caz contrar grefierul îl invită pe cel interesat să-1 înfăţişeze Jîntr-un termen rezonabil). Curtea poate cere: 1) părţilor să înfăţişeze orice documente pe care le consideră necesare; 2) statelor membre şi instituţiilor care sunt părţi în cauză orice informaţii pe care le consideră necesare pentru soluţionarea procesului; 3) efectuarea unei

expertize încredinţând efectuarea acesteia unei persoane, societăţi, birou, comisii sau organ; 4) ascultarea unor martori (faţă de martorii care nu se prezintă, Curtea se bucură de puterile generale recunoscute curţilor şi tribunalelor în această materie în sensul că poate aplica şi sancţiuni pecuniare).Atribuţii. Misiunea generală a Curţii de Justiţie este - conform art. 31 CECO, art. 164 CEE, art. 136 CEEA - asigurarea respectării dreptului în interpretarea tratatelor. Curtea are două categorii de atribuţii: -consultative - Curtea fiind abilitată să emită în unele proceduri particulare avize şi deliberări, care în general nu sunt obligatorii ci au un caracter consultativ; - jurisdicţionale - atribuţii care înglobează toate categoriile de control.După crearea Tribunalului de primă instanţă o parte din aceste atribuţii au fost preluate de acesta astfel că se pot distinge trei categorii de competenţe: 1) de a interpreta şi aprecia asupra validităţii, competenţă exercitată la cererea jurisdicţiilor naţionale şi care reprezintă un important instrument de cooperare între jurisdicţia comunitară şi jurisdicţiile naţionale; 2) de a judeca în fond în materie de legalitate şi reparaţii; 3) de a executa controlul judiciar asupra hotărârilor date în primă instanţă de Tribunal.In interpretarea normelor comunitare, Curtea Europeană de Justiţie foloseşte metoda interpretării literal-gramaticală ceea ce se dovedeşte a fi destul de dificil, datorită naturii plurilingvistice a dreptului comunitar căci toate variantele corespunzătoare celor limbilor comunitare ale Tratatului de la Roma sunt valabile şi reprezintă punct de plecare pentru interpretările realizate de Curte1 5. Aflându-se în faţa mai multor variante ale textului juridic comunitar, Curtea de Justiţie va opta nu atât pentru varianta care se regăseşte cu fidelitate în mai multe traducerii ci pentru aceea care este mai apropiată de intenţia legiuitorilor comunitari şi, de principiile generale ale dreptului comunitar. Tocmai de aici rezultă necesitatea ca traducătorii angajaţi la Curtea Europeană de Justiţie să fie licenţiaţi atât în ştiinţe juridice cât şi în limbi străine14 . O altă dificultate întâmpinată în interpretarea literal-gramaticală constă în caracterul general al normelor comunitare explicabil atât prin începutul procedurii

integraţidniste cât şi prin caracterul special al ifcnelor comunitare, ce nu se identifică cu cele naţionale. De aceea, Curtea foloseşte şi metoda interpretării istorice a norffielor comunitare utilizând documente ce au stat la baza negocieripr desfaşflate în vederea încheierii Tratatelor. La interpretarea literal-gjpnaticală şi istorică se adaipă şi interpretarea sistematică şi de scop care c^plîl în aceea că fiecare dispoziţie de drept comunitar este analizată flt raport cu anAmblul normelor de drept comunitar, cu flpditi^ ijfeiărită prin reglementarea normelor de drept respective, şi de gradul de evoluii atij^Rt dezvoltarea sistemului de norme juridice la momentul în care se aplică norma respeilSvă .Dar pe lânjjji atribuţia de interpretare?purtea are şi un adevărat rol creator al dreptului comuninr căit dat fiw faptul că Tratatele constitutivepte Comil^^pfeclud prevederi de maximă geAalitate, Curtea trebuie să umple golurile ţjB^||H^derile dreptuUi cominAr deprind linaile tratatelor c^^^^^^l^^^^nd allst. %ol creator Curtea Europeail de iistiţie a afir^^pi gppawt swemaţia dreptului comunitar în raport cu cel naflbnal, ^^MHid feafirmată eAres în Tratatele«munitare1^Actele Cu^pŞde Ju^jiţie funt ^^»anţe - rfiţe sunt măsuri de urgenţă care si pot lua Işfezsfie instru»e sau prin care se poate dispune recuperarea unor sume de bani (ele sunt motivaşi succint) - şi hotărâri -prin care se finalizează procedura §\ include soluţia #tă în cauza dedusă judecăţii. Hotărârea includArei părţi: partea I denumită "în fapt" este o expunere în fapt a lipzei, ea reproducând concluziile părţilor şi argumentele de fapt şi de drept aduse de pă»în «ţinerea pretenţiilor lor; partea a Il-a "în drept" include considerentele Curţii, aceasta analizând în fapt şi în drept I pretenţiile părţilor şi partea a IlI-a reprezintă dispozitivul hotărârii şi include soluţia dată de Curte în cauza respe<|§ivă. Hotărârile sunt mult wâ| lungi decât cele date de instanţele naţionale, fapt care se datoreazăcomplexităţii dreptului comuffitar şi împrejurării că este un drept nou, supus influenţelor unor «teme naţionale de drept în ce priveşte tehnica de redactare, cât şi faptului că litigiile deduse judecăţii sunt complicate, iar părţile încearcă să-şi argumenteze poziţiile cu toate

mijloacele pe care le ap la dispoziţie, deoarece soluţiile date sunt de o importanţă majoră atât pentru părţi, cât şi pentru întregul sistem comunitar - deoarece hotărârile Curţii de Justiţie creează şi interpretează dreptul comunitar.

C. Tribunalul de primă instanţă149Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestui organ sunt reglementate de: 1) Tratatele constitutive astfel cum au fost modificate; 2) Statutul Curţii (modificat în 1988) astfel cum e prevăzut Ui Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie (în Protocolul anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice)150; 3) Regulamentul de procedură elaborat de Tribunalul de primi instanţă cu acordul Curţii. Tribunalul de primă instanţă nu este o nouă instituţie, ci un organ complementar, în raport cu Curtea de Justiţie reprezentând acelaşi interes şi având aceeaşi finalitate lucru care rezultă din art. 26 al I ratatului de la Nisa care prevede: "Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă asiguri, în cadrul competenţelor lor, respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat*.Activitatea Tribunalului se desfăşoară permanent fie in plen. fie în camere compuse din 3 sau 5 judecători (în anumite cazuri Tribunalul poale statua printr-un judecător unic şi de asemenea, prin regulamentul de procedură, se poate stabili ca Tribunalul să se reunească in Mare Cameră, în cazurile şi în condiţiile stabilite în acesta). Mandatul membrilor Tribunalului este de 6 ani - şi poate ti reînnoit parţial la fiecare trei ani, fără limită, iar * preşedintele este ales - dintre membru Tribunalului - pe o perioadă de trei ani (mandatul preşedinţilor camerelor de 5 judecători putând fi reînnoit doar o singuri dată).TribunaIul de primă instanţă, ca fi Curtea de Justiţie - îşi are sediul la Luxemburg - dar funcţional, el este independent având propriul său serviciu dc grefă, compus dintr-un grefier numit dc Tribunal şi aliat sub autoritatea preşedintelui, în schimb, o scrie dc servicii - bibliotecă, cercetare, traduceri - sunt comune pentru cele două organe (preşedinţii Curţii şi

Tribunalului fixând, de comun acord, modul de folosire a serviciilor comune)1 Dl.Tribunalul de primă .instanţă este competent să hotărască în următoarele materii: 1) litigii între Comunităţi şi personalul acestora; 2) recursul în anulare şi pentru carenţe când este formulat de o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat împotriva unei instituţii; 3) recursul în anulare şi pentru carenţe formulate de o întreprindere sau un grup de întreprinderi împotriva Comisiei; 4) recursul pentru dezdăunări, când se cere repararea pagubei create de o instituţie; 5) recursurile formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale, în baza art. 26 din Tratatul de la Nisa; 6) chestiuni prejudiciale, formulate în temeiul articolului 234 în domenii prevăzute de statut.Procedura Tribunalului de Primă Instanţă, în cea mai mare parte identică celei a Curţii de Justiţie, prezintă totuşi diferenţe ce ţin nu numai de desemnarea avocaţilor generali, dar şi de raporturile dintre cele două instanţe, care se referă la: 1) cazurile de declinare a competenţei Tribunalului de primă instanţă în favoarea Curţii de Justiţie152; 2) situaţiile de suspendare a procedurii în aşteptarea unei decizii a Curţii de Justiţieb3; 3) cauzele rejudecate de Tribunalul de primă instanţă, după desfiinţarea hotărârii sale, în apel, de Curtea de Justiţie.Hotărârile date de Tribunal - care au aceeaşi forţă obligatorie ca şi hotărârile Curţii - sunt notificate de grefier tuturor părţilor, statelor membre şi instituţiilor (chiar dacă nu au fost parte în litigiu). Hotărârile Tribunalului de primă instanţă pot fi atacate cu recurs, în termen de 2 luni de la notificare. Recursul introdus la Curte este limitat la probleme de drept.In recursul împotriva unei decizii a Tribunalului, procedura în faţa Cyrţii comportă cele două faze - scrisă şi orală - dar Curtea poate - după ascultarea

părţilor şi a avocatului general - decide fără procedură orală, Exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv, dar partea interesată poate cere Curţii suspendarea executării (ca şi orice altă măsură provizorie) până Ia soluţionarea litigiului în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului; ea poate fie să hotărască ea însăşi definitiv în proces, atunci când acesta se află în stare de judecată, fie să retnmită cauza

Tribunalului. In cazul returnării. Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluţionate prin decizia Curţii. Dacă un recurs formulat de un stat membru sau de o instituţie a Comunităţilor care nu au intervenit în litigiul desfăşurat în faţa Tribunalului este întemeiat, Curtea poate indica, dacă consideră necesar, care dintre efectele deciziei anulate a Tribunalului sunt considerate ca definitive între părţile în litigiu.Secţiunea VI - Dreptul comunitar

1. Izvoare ale dreptului comunitarPrin Tratatele constitutive, statele membre au urmărit să creeze între ele atât o uniune cât mai strânsă economic şi politic, dar şi o ordine proprie, de drept integrată, în sistemul juridic al statelor membre. Existenţa unui sistem propriu, dotat cu puteri publice asemănătoare oricărui sistem naţional, a unui sistem de norme diverse şi ierarhizate precum şi a organelor proprii ce veghează la realizarea şi respectarea dreptului comunitar au permis Curţii Europene de Justiţie să statueze că Uniunea Europeană dispune de propria ordine de drept şi jurisdicţie154.Prin trăsăturile generale care o particularizează - este o ordine de drept internă şi o ordine de drept integrată în sistemul juridic al statelor membre - ordinea de drept comunitară se deosebeşte în chip fundamental de ordinea de drept internaţională care se bazează pe relaţiile dintre state şi cooperarea acestora. Ordinea de drept comunitară, întocmai ca orice ordine de drept intern, rezultă din diferenţierea normelor în raport de izvorul lor formai şi din ierarhizarea normelor în raport de autoritatea ce le-a fost conferită. Folosind drept criterii diferenţierea normelor în raport de izvorul lor formal şi ierarhizarea normelor în raport de autoritatea conferită, dreptul comunitar se poate împărţi în patru categorii: dreptul comunitar originar,

dreptul comunitar derivat, dreptul comunitar complementar şi dreptulcomunitar jurisprudenţial.

2. Dreptul comunitar primar (originar)Dreptul comunitar originar este alcătuit din ansamblul actelointernaţionale care privesc constituirea şi modificarea Comunităţilo Europene, acte dintre care amintim: 1) Tratatele constitutive: Tratatul dla Paris155 din 18 aprilie 1951 (intrat în vigoare în 1953) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; Tratatul de la Roma156 din 1957 (intrat în vigoare în 1958) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; 2) Tratatele şi acordurile de modificare sau adaptare a tratatelor constitutive: Convenţia privind unele instituţii comune (prima fuziune) - 25 martie 1957; 3) Tratatul de la Bruxelles privind instituirea unui Consiliu şi a unei Comisii unice; 4) Decizia şi Tratatul de la Luxemburg privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare - 21-22 martie 1970; 5) Tratatul şi actul de aderare privind Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie din 22 ianuarie 1972; 6) Tratatul de la Bruxelles privind modificarea unordispoziţii bugetare - 22 iulie 1975; 7) Decizia şi Actul privind alegeriiuniversale şi directe pentru Parlamentul European - 20 septembrie 1976; 8Tratatul şi Actul de aderare privind Grecia - 28 mai 1979; 9) Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda - 13\martie 1984; 10) Tratatul şi actul de aderare privind Spania şi Portugalia - 12 iunie 1985; 11) Actul unic European -1 iulie 1987; 12) Tratatul de la Maastricht - 1 noiembrie 1993; 13) Tratatul de la Amsterdam - 17 iunie 1997; 14) Tratatul de la Nisa - 26 februarie 2001; 15) Protocoale, convenţii şi tabele anexă la diferitele tratate pe care Curtea de Justiţie le-a considerat ca având aceeaşi forţă obligatorie ca şi actele de bază pe care le însoţeşte şi completează.Aceste trei categorii de acte internaţionale formează un tot unitar -ce se prezintă sub forma unui ansamblu de tratate încheiate şi ratificate de statele membre după toate regulile dreptului internifional i dreptul

comunitar primar, care au o forţă juridică superioară în raport cu celelalte

norme comunitare. Sau, cum s-a afirmat în literatura juridică, toate actele comunitare menţionate pot fi socotite ca un adevărat "corpus" constituţional, ele având prioritate altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate .

3. Dreptul comunitar derivatDreptul comunitar derivat se numeşte astfel pentru că derivă, îşi extrage existenţa din dreptul comunitar originar, adică este alcătuit din acte unilaterale ale Instituţiilor, acte emise în şi pentru aplicarea tratatelor. In ierarhizarea lor, în funcţie de caracterul general şi obligatoriu, actele ce alcătuiesc dreptul comunitar derivat se împart în:Regulamente - reprezintă acte cu caracter obligatoriu ce includ norme generale şi abstracte ce au în vedere o categorie largă de situaţii obiectiv determinate şi de subiecte determinate generic. Ele se aplică direct statelor membre şi resortisanţilor şi aşa cum a precizat Curtea de Justiţie, ele reprezintă acte comunitare integrate în ordinea juridică naţională a statelor membre. Regulamentele intră în vigoare, ca regulă, la data prevăzută în însuşi actul respectiv, iar în cazul în care o dată nu e prevăzută, ele intră învigoare la împlinirea a 20 de zile de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Regulamentele se supun principiilor neretroactivităţii în timp şi al aplicării imediate158.Directivele sunt acte obligatorii - ca şi regulamentele - dar se disting de acestea din urmă prin aceea că ele obligă statele membre doar în privinţa rezultatului ce trebuie atins, dar lasă la latitudinea autorităţilor competente formele şi mijloacele de realizare efectivă a finalităţii. Adresate tuturor statelor membre sau doar unuia singur, directivele se remarcă prin

următoarele caractere ce se desprind din definiţie: 1) sunt obligatorii doar în privinţa rezultatului ce trebuie atins; 2) trebuie aduse la cunoştinţa statelli Perorase adreseazas prin notificarffl de către organul care le-a emis; 3) nu aur o aplicabilitate directă pentru că rezultatul prevăzut va fi obţinut numai i| urxm adoptării de către statul respectiv a unui ac|normativ intern care v| conţine formele şi npoacele de aplicare. Rezultă că apî&abilitate directă va avea asuprit subiectelor de drept, doar actul naţional ce face »rte din sistemul de drepwitern, act ce va avea toate oliacterele juridice prevăzute de sistemul de drept intern15 ;Deciziile reprezintă acte obligate» indiwuale şi cu aplicare directă asupra subiectului - de regulă particulari, persoane fiifce şi juridice - avut fr| vedere. In mod e&epţional, § decizimf e poate adresa unui stat, caz in care -întocmai ca şi directiva - îşfc^a glii aplicare doar după ce statul va adopta norma internă de pun^Rn apliBş a decimei respective. Deciziile siM supuse notificării, lipsteeeş^K^rmalităti atrăgând i|ppozabilitatea actului faţă de subiectul avufin vedere160;Recomandările şi avizele - calm^K|.de Curtea de Justiţie drept izvoare indirecte de apropMe a le^^pilorfeţionale - reprezintă acte cu caracter consultat având valoarea unoMmijloace de orientare a legislaţiilorRegulamentele toter&re, regulamentele de procedură, rezoluţiile, comunicatele, declaraţiile comune reprezintă acte nereglementate de tratate şi sunt mai mulu|rezultat al praefei, al nevoii de reglementare internă a activităţii organelor de bază sau de consemnare a unor atitudini comune a statelor membre sau al membrilor inwuţiilor; Rezoluţiile, comunicatele, declaraţiile comune, pentru că sunt mai mult acte cu caracter politic, nu au. forţă obligatorie.

4. Dreptul comunitar complementarAnsamblul actelor convenţionale care privesc UniuneM printre care se numără şi hotărârile luate de reprezentanţii statelor membre reuniţi to Consiliu European - alcătuiesc dreptul comunitar complementar. întocmai ca şi în cazul normelor de drept comulftar derivat, aceste acte au caracter convenţional adică sunt date în executarea propriu-»ă a tratatelor. Dinttţ

aceste acte amintim acordurile încheiate în temeiul tratatelor şi hotărârilor reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliu European, luate în limitele puterilor acordate şi în

realizarea atribuţiilor acestui organ.La acorduri şi hotărâri - care sunt supuse ratificării statelor membre conform procedurilor naţionale, devenind obligatorii pentru părţi după ratificare -trebuie să adăugăm şi acordurile încheiate de Uniune cu statele terţe şi cu organismele internaţionale (de exemplu: acordurile de asociere la Uniune a unor state sau grupuri de state terţe, acorduri comerciale, vamale, de cercetare, protecţia mediului etc).

5. Dreptul comunitar jurisprudenţialJurisprudenţa Curţii de Justiţie este un veritabil izvor de drept în sistemul de drept comunitar. în general, jurisprudenţa nu este considerată sursă de drept, soluţiile fiind date în aplicarea normelor de drept comunitar scris.Cu privire însă la precizarea principiilor generale şi a drepturilor fundamentale, statuările Curţii de Justiţie sunt izvoare de drept nemijlocit. Curtea de Justiţie are şi importanta misiune de a interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a preciza în raport de ansamblul normelor comunitare, principiile generale şi drepturile fundamentale ce guvernează acest sistem de drept.In activitatea sa, Curtea de Justiţie a realizat şi acoperirea lacunelor dreptului comunitar, situaţie ce se datorează împrejurării că tratatele au fost preocupate îndeosebi de elaborarea unor reglementări economice, ele acordând mai puţină atenţie principiilor şi regulilor de drept.Datorită integrării dreptului comunitar în ordinea juridică naţională a statelor membre - care trebuie să fie conformă cu normele comunitare -dreptul comunitar se bucură de o aplicare directă şi imediată tuturor situaţiilor pe care le are în vedere, având întâietate în raport cu dreptul naţional.Aplicarea imediată este un principiu de drept - formulat ca atare de Curtea de Justiţie - prevăzut expres în izvoarele de drept comunitar şi constă în aceea că la data intrării în vigoare a actului (data publicării sau data prevăzută expres) dispoziţiile sale se aplică imediat subiectelor avute în vedere. Pe baza principiului efectului direct al dreptului comunitar, normele acestuia vor putea fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale de către părţile aflate în litigiu, căci în momentul în care un stat devine membru al

Uniunii Europene sistemul de drept este înglobat în ordinea naţională de j drept devenind astfel direct aplicabil în sistemul respectiv162.Principiile amintite - a aplicabilităţii imediate şi directe a dreptului |comunitar - generează problema raportului dintre dreptul intern şi celjjcomunitar în ordinea de drept naţională.Soluţia problemei este dată de un alt principiu general, acela al întâietăţii dreptului comunitar. Acest principiu se traduce prin aceea că ori de câte ori într-un anumit domeniu există atât norme naţionale cât şi comunitare vor primi aplicare cele comunitare, iar dreptul naţional se va aplica numai în situaţia şi măsura în care nu există o reglementare în domeniu.Acceptat cu greu de către statele membre acest principiu, deseori repetat şi clarificat de Curtea Europeană de Justiţie, reprezintă însăşi baza procesului integraţionist comunitar.

CAPITOLUL II

PIAŢA EUROPEANĂ FĂRĂ FRONTIERE Secţiunea I - Dreptul comunitar al afacerilor. Prezentare generală

1. DefiniţieDreptul comunitar al afacerilor reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a dreptului comunitar ce are ca obiect de studiu regulile relative la acţiunea agenţilor economici şi a statelor în spaţiul pieţei interne. Dreptul comunitar al afacerilor reprezintă, o parte a dreptului comunitar - ca sistem de drept propriu construcţiei comunitare - alături de: dreptul

instituţional comunitar, dreptul comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.Bazele juridice ale dreptului comunitar al afacerilor sunt aceleaşi ca şi bazele juridice fundamentale ale construcţiei comunitare: izvoare primare (tratatele institutive şi actele modificatoare subsecvente, care alcătuiesc dreptul comunitar convenţional), izvoare derivate (actele normative emise de instituţiile comunitare în limitele competenţelor care le-au fost atribuite, acestea alcătuind dreptul legiferat), izvoarele rezultând din acordurile internaţionale la care sunt parte Comunităţile Europene, izvoarele nescrise I (principiile generale de drept comunitar şi metodele de interpretare ce se degajă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene)163.Socotite ca fiind expresia puterii normative a jurisprudenţei principiile generale de drept sunt reguli de drept, în general nescrise, cărora judecătorul comunitar le recunoaşte o valoare normativă generală, în consecinţă, le aplică chiar şi în absenţa unui text care să le consacre1 4. Valoarea de „superlegalitate"1 5 comunitară este mereu repetată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Intr-o deja celebră speţă în care -

printre altele - se pune problema priorităţii dreptului internaţional (anlMCarta Naţiunilor Unite şi rezoluţiile Consiliului de Securitate) asuprareptului comunitar, Curtea de la Luxemburg precizează: „această prioritatea dreptului internaţional, pe planul dreptului comunitar nu se extinde 1dreptul primar şi în special Ia principiile generale din care fac parte drepturile fundamentale"166.Tocmai de aceea se poate spune că „principiile (protejării! drepturilor fundamentale ale omului, egalităţii de tratament/nediscriminării, cetăţeniei Uniunii Europene, proporţionalităţii, subsidiarităţii, certitudinii raporturilor juridice, respectării dreptului la apărare etc.) constituie schema-cadru a oricărei hotărâri a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene"167. în acelaşi timp, prin receptarea în tratate (ca rezultat al; construcţiei comunitare) ele au valoarea juridică a tratatelor care le includ168'.Misiunea Comunităţii prevăzută de articolul 2 TCE (fostul art. 2) constă în: promovarea în întreaga Comunitate a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţii economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei,,;o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi de j convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de protecţie fii ameliorare a calităţii mediului, creşterea nivelului şi calităţii vieţii*!coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele merabr%J|

Realizarea misiunii, astfel după cum rezultă din acelaşi articol 2 TCE, aretec prin: instituirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune prevăzute la articolele 3 şi 4. Mai precis, acţiunea Comunităţii presupune: a) interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi la iewea mărfurilor, precum şi a oricăror alte păsuri cu efect echivalent; b) o politică ftomăcială comună; c) o piaţă internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; d) măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor în conformitate cu titlul IV; e) o politică comună în domeniile agriculturii şi pescuitului; f) o politică comună în domeniultransporturilor; g) un sistem care împiedică denaturarea concurenţei pe piaţa internă; h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; i) promovarea unei coordonări între politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre în vederea întăririi eficienţei acestora prin elaborarea unei strategii coordonate privind ocuparea foî|f§i de muncă; j) o politică în domeniul social care include un Fond Social European; k) întărirea coeziunii economice şi sociale; 1) o politică în domeniul mediului; m) întărirea competitivităţii industriei Comunităţii; n)promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice; o) încurajarea creării şi dezvoltării de reţele transeuropene; p) o contribuţie la realizarea «ui nivel înalt de protecţie a sănătăţii; q) o contribuţie la o educaţie şi o formare de calitate, precum şi la înflorirea

culturilor statelor membre; r) o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare; s) asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimburilor şi a continuării efortului comun de dezvoltare economică şi socială; €) o contribuie la întărirea protecţiei consumatorilor; u) măsuri în domeniul energiei, protecţiei civile şi turismului*

2. Particularităţile dreptului comunitar al afacerilorPentru analiza dreptului comunitar al afacerilor se au în vedere faMeularităţile dreptului comunitar ||f||iport cu sistemele naţionale de drept date de: 1) primordialitatea dreptului comunitar în raport eu sistemele naţionale şi efectul direct al sistemului de drept comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în vedere efej||ul direct, pe verticală în raport cu statele membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe orizontală în raport eu particularii şi agei$ii economici, adică normjîgomunitâră reglementează direct conduita subiectelor de drept avute în vedere; 2) subsidiari tatea dreptuluicomunitar. Reamintim că principiul subsidiarităţiî a fost precizat de Tratatul de la Maastrich, care în art. 3 B dispunea: „în domeniile care nu privesc competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţiî, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de statele membre, avându-se în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii urmărite, care pot fi, astfel, realizate mai bine, la nivel comunitar". Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează competenţa de reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Comunităţii, iar aceasta va interveni doar în măsura în care realizarea scopului avut în vedere o impune.

A. Principiul primordialităţiiCu privire la problema primordialităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional, într-o serie de hotărâri celebre, Curtea a statuat următoarele reguli:- Dreptul comunitar primar are efect direct în dreptul intern, iar drepturile deduse în favoarea indivizilor, trebuie respectate de către instanţele naţionale. In susţinerea acestei idei Curtea de la Luxembourg reaminteşte că Scopul Tratatului CEE este crearea unei pieţe comune, iar funcţionarea acesteia îi afectează (priveşte) în mod direct pe toţi indivizii care aparţin Comunităţii; aceasta înseamnă că tratatul este mai mult decât o convenţie care prevede doar obligaţii reciproce ale statelor membre. Confirmarea acestei concepţii se regăseşte nu doar în preambulul tratatului, care se adresează nu numai guvernelor, ci şi popoarelor dar şi în atribuţia care revine Curţii „de a garanta interpretarea unitară a tratatelor naţionale J ceea ce este o dovadă a faptului că statele au pornit de la ideea că cetăţenii să poată invoca dreptul comunitar în faţa instanţelor naţionale"169.In plus, Curtea afirmă „Comunitatea reprezintă o ordine juridicănouă a dreptului internaţional public (dreptul popoarelor sau naţiunilor),în favoarea căreia statele şi-au restrâns drepturile lor suverane, chiar dacă în ;mod limitat, o ordine ai căror subiecţi de drept nu sunt doar statele, ci şi)indivizii"170.

Prioritatea dreptului comunitar este reafirmată la puţin timp, tar-o altă hotărâre celebră 1 dar, de această dată folosindu-se un alt temei. Astfel, Curtea afirmă: „Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului, care este de aplicat de către instanţele judecătoreşti ale acestora". „Această integrare în dreptul fiecărei ţări membre a dispoziţiilor de natură comunitară, precum şi, în general, sensul şi spiritul Tratatului, au drept rezultat faptul că statele nu pot impune, împotriva unei ordini juridice acceptate de către acestea pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală, care nu poate astfel să-i fie opozabilă".Dacă forţa executorie a dreptului comunitar ar varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare, s-ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului stipulate în

articolul 5(fostul art.10) alin. 2 şi ar contraveni interdicţiei de discriminare prevăzute de articolul 7(fostuI art.13).- Aplicabilitatea directă presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-şi producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre, de la data intrării lor în vigoare şi în cursul aplicării lor. Este ceea ce Curtea afirmă într-o altă consacrată hotărâre172 în care se mai precizează: "aceste dispoziţii reprezintă un izvor de drepturi şi de obligaţii pentru toate subiectele de drept, indiferent dacă este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părţi în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect se extinde asupra oricărei instanţe naţionale sesizate în cadrul competenţei sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecţia drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar".Rezultă că "Judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând la nevoie, din proprie iniţiativă, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară prin propria putere de decizie fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acestuia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional"173.Pe scurt, trebuie să reţinem că principiul aplicării directe are ca ifept, îrt cazul unei contradicţii între norma comunitară şi cea naţională că

în aplicarea normei comunitare se lasă neaplicată, norma naţionalicontrară0.Cu toată noutatea şi ambiguitatea exprimării, considerăm că nu presupune că "norma naţională este abrogată de facto"174 deoarece dacă ar fi avut acest efect, Curtea ar fi putut să folosească expresia corespunzătoare. Că nu este vorba despre o abrogare rezultă şi din referirea strictă la dreptul comunitar, ceea ce înseamnă că norma naţională rămâne aplicabilă pentru situaţiile cu state terţe sau se realizează în cazul pierderii pe orice cale a ? valabilităţii normei juridice comunitare.

B. Principiul subsidiarităţiiCuprins în forma mai înainte precizată în TUE, principiul subsidiarităţii este prevăzut atât de articolul 5 CE (fostul articol 3 b) dar şi de Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţie na lităţ ii (1997). Articolul 5 CE: "Comunitatea acţionează în \ limitele competenţelor care îi sunt conferite şi ale obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat.In domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât în cazul şi în j măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate într-un mod satisfăcător de către statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar din cauza dimensiunilor sau efectelor acţiunii preconizate.Acţiunea Comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor prezentului tratat".Observăm că, de fapt, fiecare aliniat al articolului 5 CE cuprinde un principiu. Astfel, aliniatul 1 instituie principiul atribuirii de competentă conform căruia limitele în care acţionează Comunitatea sunt; 1) competenţele care îi sunt conferite şi 2) obiectivele atribuite prin tratat. Rezultă că în toate celelalte domenii care nu au fost transferate Comunităţii, competenţa aparţine statelor membre175. Alineatul 2 instituie

principiul sub&idiarităţii Iar alineatul intlifuic principiulproporţionalitătii.Condiţiile de aplicare a principiilor subsidiarităţii f§ proporţionali lăţii sunt fixate prin Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalitătii (1997). Astfel, art. 5 din Protocol dispune: "pentru • fi

justificată, o acţiune comunitară trebuie să corespundă prtnciffciluî. subsidiarităţii sub două aspecte: 1) obiectivele acţiunii propuse nu pot fi suficient realizate prin acţiunea statelor membre in cadrul propriului sistem constituţional şi 2) pot fi, deci, realizate mai bine printr-o acţiune comunitară. Pentru a stabili dacă această condiţie este îndeplinită, trebuie urmate liniile directoare arătate în continuare: "1) chestiunea examinată are aspecte transnaţionale care nu pot fi rezolvate satisfăcător prin acţiunea statelor membre; 2) o acţiune limitată la nivel naţional sau lipsa acţiunii comunitare ar fi contrară exigenţelor tratatului (cum ar fi necesitatea de a corecta distorsiunile concurenţei, de a evita restricţiile deghizate impuse schimburilor sau de a întări coeziunea economică şi socială) sau de a dăuna în ah mod intereselor statelor membre; 3) o acţiune la nivel comunitar ar prezenta avantaje manifeste, datorită dimensiunii sau dietelor dale, în comparaţie cu acţiunea la nivelul statelor membre".Deşi nu rezultă din titlul protocolului, acesta vorbeşte şi de un alt principii* - al caracterului necesar al legiferării, in acest sens art. 6 din Protocol dispune: "forma acţiunii comunitare va fi atât de simplă pe cât o permite realizarea adecvată a obiectivului măsurii respective fi necesitatea unei executări eficiente. Comunitatea du legiferează decât In măsura îu care acest lucra este necesar.Pe cât posibil, vor fi preferate directivele regulamentelor şi direcUvele-cadru măsurilor detaliate. Chiar dacă sunt obligatorii pentru oriee stat membru destinatar in privinţa rezultatului ce trebuie atins, direcţivfte -prevăzute la «ieotul 249 CE 4 iasă la latitudinea mtorttăţilor naţionale alegerea formei şi a mijloacelor".Principiul proporţionalitătii este stabilit într-o exprimare identica în articolul 5 (felul art. 3 b) şi art. i din Protocol: "acţiunea Comunităţii nu va depăşi ceea ee este necesar pentru a atinge obiectivele tratatului4'. Recunoscandu-i tocul printre ţmmvptik generale ak dreptului comunitar,. Cartea de Justiţie li face o descriere precisa a conţinutului {^principiul cere ca actele instituţiilor comunitare să nu depăşească limitele a ceea ce este potrivit şi necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, fiind înţeles că dacă există o alegere intre mai multe

masuri potnviw urmeazffl să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere, şi că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmăipe) §|îi precizează câmpul de aplicare - % sensul că se aplică deojptrivă instituţiilor europine cât şi statelor membre în executarea aetAr noiwtivAi a politicilor Urfeiii"176.

Secţiunea II - Libera circulaţie a mărfurilor

Din împreună observarea articolelor 23 (fostul articol 9) - art. 31(fostul articol 37) care alcătuiesc Titlul II "Libera circulaţie a mărfurilor" din Partea a treia "Politicile Comunităţii a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, rezultă că pilonii pe care se sprijină libertatea de circulaţie a mărfurilor sunt: 1) Uniunea Vamală şi 2$ interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre177.Aceşti doi piloni sunt amintiţi de articolul 23 (fostul articol 9) introductiv de Titlu care precizează:(1) Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală carereglementează ansamblul schimburilor de. mărfuri şi care implicăinterzicerea în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şila export şi ă oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarifvamal comun în relaţiile cu tări terţe:(2) Dispoziţiile articolului 25 şi ale Capitolului II din prezentul titluse aplică produselor originare din statele membre precum şi produselor careprovin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.Observăm că alineatul 1 din articolul 23 TCE se referă la uniunea vamală iar alineatul 2 din articolul 23 TCE se referă la interzicerea restricţiilor cantitative (referirea se face prin raportarea la capitolul respectiv - „Capitolul II din prezentul titlu").

Dispoziţiile titlului se aplică produselor originare din statele membre şi produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre (se află în această situaţie produsele pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul membru resnectiv taxele vamale si taxele cu efect echivalent exigibile si

dacă nu au beneficiat de restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri (articolul 24TCE (fostul art. 10)). Mărfurile reprezintă valorile economice, evaluabile în bani care au fost produse, transformate sau puse în circulaţie în Comunitatea Europeană, susceptibile de a fi obiect al tranziţiilor comerciale. Aceasta este una din primele definiţii oferite de Curtea de Justiţie, definiţie necesară pentru că TCE nu precizează ce se înţelege prin marfă sau mai mult, ce se înţelege prin marfa originară dintr-un stat membru (nici noţiunea de piaţă nu este definită)1 . Definiţia aceasta a atras numeroase critici179, ceea ce a determinat Curtea să aducă mai multe precizări:1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept marfa18 (cazul operelor literare, filmelor şi suporturilor sonore);2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere reprezintă mărfuri în sensul dreptului comunitar, deşi sistemele şi reţelele de distribuţie a acestora constituie servicii181;3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă mărfuri. Intr-o cauză din 2006, Curtea preciza: " deşeurile destinate eliminării intră în noţiunea de "produse" în sensul articolului 20 TCE' 2. într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite de valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuşi determina tranzacţii comerciale referitoare la eliminarea sau la depozitarea. „„183.acestora ;

4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor dispoziţii naţionale mai restrictive (armele şi materialele de război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau mijloace de schimb) .în privinţa originii unui produs Curtea a precizat că "o marfă este originară în ţara în care a suferit ultima sa prelucrare substanţială economic justificată, efectuată într-o întreprindere echipată în acest sens, şi careprelucrare a dus la fabricarea unui nou produs sau reprezentând un stadiufabricaţie important". Caracterul imprecis al definiţiei a dus la numeroase litigii căci Curtea a fost sesizată, în mai multe rânduri, adesea la iniţiativa operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care: 1) fie revendicau natura comunitară a produselor; 2) fie încercau prin implementarea In ţări terţe (altele decât ţara lor de origine) să scape de anumite reglementari comunitare sau să beneficieze de favorurile oferite de Comunitate185. De aceea. Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudenţa din care au rezultat mai multe reguli:1) originea unui produs trebuie căutată pornind de Ia ultima modificare substanţială, care a afectat calităţile obiective ale produsuluiI pentru a obţine un nou şi original produs, ceea ce înseamnă că o simpli operaţie ce vizează doar prezentarea produsului nu este suficientă;2) nu este exclus ca o operaţie de asamblare să dea naştere unui produs nou, dar trebuie ca această operaţie să constituie un stadiu de producţie determinant care să confere mărfurilor calităţi specifice (rezultă că nu poate fi luată în considerare simpla operaţie de asamblare a unor; piese)1 .

2. Uniunea vamalăAtât din articolul 23 TCE (fostul art. 9) cât şiito articolul 25TCE (fostul art. 12)187 şi articolul 26 TCE (fostul art|28) rezultă q| Uniunea vamală implică:a) adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe;b) interpcerea, în relaţiile dintre statele membre, a tfielor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.

Prin urmare, schimbpile de mărfurf reglementate de Uniuneavamală - pe care se întemeiază Comunitate^ presupune două laturi, saudimensiuni, fiecarffbenefieiind de soluţia propr^ în || priveşte relaţiS cuterţele state, dimensiunea externă* se aplie||tarifiil vamal comun, iar îniela|iiie dintre state, f&imensiunea sau latura internă, presupuneinterzicerea, între aceriBjtate, a taxelor d^yamă şi a taxelor m efectechivalent acestora. .

A. Tariful vamal comunCu privire la Tariftil vamal comj| art^plull^ TCE (fostul art. 28) dispune; „taxele prevăzute de Tariful vamal comun se stabilesc de către Consiliu, care hotărăşte i§u majoritate calificat^la propunerea Comisiei",Din articolul 27 TCE (fostullfart. 29) înţelegem că propunerile Comisiei, în executarea misiunilor pelare le are relativ la a|tet capitol, au în vedere: a) necesitatea de a promova schujiburile comerciale între statele nembre şi ţările terţe; b) evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Comunităţii, în măsura în care această evoluţie are ca efect creşterea competitivităţii întreprinderilor; c) necesităţile Comunităţii de aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele membre să nu fie denaturate condMle confidenţei în cee^ ce priveşte produsele (Ginite; d) necesitatea d®. a evita perţuMftriJe grave în viaţa economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a ttrofîtecţiei şi 0 creştere a consumului în cadrul Comunităţii.

bJCodul vamal comunitarîn materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a adoptat Regulamentul rar. 2913 care a instituit codul vamal comunitar, cod ce a fost completat de Comisie prin Regulamentul de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste regulamente au fost modificate în mod substanţial şi repetat, de la data intrării lor în vigoare18, iar Regulamentul 2913/32 a fost abrogat de către Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat). Codul vamal comunitar stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Comunităţii .Mărfurile comunitare cuprind mărfurile care aparţin uneia din următoarele categorii: a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal ai Comunităţii; b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Comunităţii provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie; c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Comunităţii, fie exclusiv din mărfurile menţionate la litera b); fie din mărfuri menţionate la literele a) şi b) (art. 4 "Definiţii" pct. 18)' .Pentru îndeplinirea controalelor vamale sau pentru orice alt|i acţiuni referitoare la aplicarea legislaţiei vamale în cursul programuluij

oficial de lucru al birourilor lor vamale competente autorităţile vamale nu solicită redevenţe. Prin excepţie, autorităţile vamale pot solicita plata unor redevenţe sau recuperarea costurilor pentru prestarea de servicii speciale, cum ar fi: a) prezenţa, dacă este necesar acest lucru, a personalului vamal în afara programului oficial de lucru al biroului vamal sau în alte locuri decât birourile vamale; b) analiza sau expertiza mărfurilor, respectiv cheltuielile poştale pentru returnarea acestora solicitantului, în special în ceea ce priveşte deciziile luate pe baza articolului 20; c) examinarea sau preluarea de eşantioane de mărfuri în scopul verificării sau distrugerii mărfurilor, în cazul în care implică alte costuri decât cele legate de utilizarea personalului vamal; d) măsuri excepţionale de control, în cazul în care acestea se dovedesc a fi necesare din cauza mărfurilor sau a riscului potenţial (articolul 30 "Redevenţe şi costuri").Intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în JurnalulOficial al Uniunii Europene (articolul 187 "Intrarea în vigoare")Regulamentul se aplică în marea sa parte din 24 iunie 2008, iar restuldispoziţiilor se aplică din momentul în care sunt aplicabile dispoziţiile de

punere în aplicare adoptate în temeiul articolelor menţionate la alineatul (1)al art. 188 ("Aplicarea") (dispoziţiile de punere în aplicare intră în vigoarecel mai devreme la 24 iunie 2009 (art. 188 (2)). M ;fj',.

B. Interdicţia taxelor de vamă şi a taxelor cu efect echivalenta) Reglementare TCEIn afară de amintita reglementare cu caracter general cuprinsă articolul 23 TCE (fostul art. 9), articolul 25 TCE (fostul art. 12) introductiv de capitol (1. Uniunea vamală) interzice "între statele membre taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent" ("interdicţia se aplică de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal").Este de la sine înţeles că acest articol se găseşte în această formă în urma numeroaselor modificări care au trecut peste Tratatul de la Roma. Fiecare modificare a reflectat stadiul procesului integraţionist. Aşa se face că dacă în 1957 tratatul prevedea "eliminarea drepturilor vamale ..." în urma modificărilor textul prevede "interzicerea drepturilor vamale ...".Interdicţia cuprinsă în articolul 25 TCE este absolută, astfel că excepţiile pe care le întâlnim în cazul articolului 30 TCE, aici nu îşi găsesc locul. Articolul 30 TCE (fostul art. 36) cuprinde excepţii de Ia regula interdicţiei de restricţii cantitative care sunt justificate pe motive de: "morală publică, ordine publică, siguranţă publică, protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor, conservare a plantelor".

b) Interdicţia taxelor de vamăTaxele de vamă sunt sarcini pecuniare ce apasă un produs la import sau export şi care, în general, au două scopuri: 1) de instrument de protecţie desemnat să elimine sau să reducă importul prin creşterea preţului acestuia; 2) de mijloc de obţinere a unor venituri pentru bugetul ţărilor care le aplică1 .în mod curent, şi îndeosebi în spaţiul comunitar tariful vamal sub aspectul stabilirii sale poate fi : 1) tarif vamal general care constă în ansamblul taxelor vamale ce se aplică operaţiunilor de import-export de bunuri, indiferent de statul din care provin sau către care se exportă; 2) tariful vamal convenţional, care este stabilit prin convenţii între state sau prin clauze ale diverselor acorduri comerciale privind toate operaţiunile de import-export de mărfuri sau produse, sau numai unele dintre vânzările de mărfuri sau operaţii mai frecvente; 3) tarif vamal diferenţiat, care priveşte vânzările de mărfuri sau produse în relaţiile numai cu' anumite state; 4) tarif vamal preferenţial care constă în practicarea de taxe vamale în cuantumuri reduse şi în exceptarea de la plata taxelor vamale a unor categorii de mărfuri şi produse192.In eliminarea drepturilor de vamă o contribuţie notabilă şi-a adus Curtea de Justiţie care a interpretat fostul articol 12TCEE (care interzicea impunerea unor noi taxe vamale şi a unor taxe cu efect echivalent) şi fostul articol 13 TCEE (care obliga statele membre să elimine taxele existente în cadrul unei perioade de tranziţie)193 statuând că "statele membre se vor abţine de a introduce între ele orice alte taxe vamale noi, asupra importurilor şi exporturilor, precum şi orice taxe cu efect echivalent, cât şi la creşterea cuantumului celor care există deja în comerţul dintre ele".

c) Taxele cu efect echivalentAm observat că taxele cu efect echivalent fac obiectul reglementării exprese (interdicţiei exprese) în TCE (în articolul 23 (fostul art. 9) şi articolul 25 (fostul art. 12)). Această reglementare nu doar a taxelor vamale dar şi a taxelor cu efect echivalent a devenit necesară pentru a înlătura posibilitatea interpretării în mod tendenţios stricto sensu a prevederilor Tratatului, ceea ce ar fi dus la posibilitatea creării unui alt gen

de tax$> dar tot cu efect protecţionist. Astfel aceste manopere cad toî sub incidenţa articolelor 23-25 TCE care privesc interzicerea drepturilor de vamă în interiorul spaţiului comunitar. In lumina dispoziţiilor din tratat, interdicţia taxelor cu efect echivalent taxelor

vamale, oferă posibilitatea sancţionării statelor membre, când acestea aplică taxe, care deşi legale în aparenţă, produc un efect similar taxelor vamale şi antrenează un efect descurajam asupra importurilor ori exporturilor. Deoarece Tratatul de la Roma nu definea noţiunea de taxă cu efect echivalent taxelor vamale, Comisia şi Curtea au dobândit posibilitatea de a interpreta această noţiune cu urmarea că astfel statele au putut fi sancţionate.O primă definiţie a taxei cu efect echivalent taxelor vamale este oferită de Curtea de Justiţie (în anul 1962)'94 care arată că ea reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul importului, fie ulterior şi care loveşte în mod specific produsul importat, prin excluderea produsului naţional similar şi care prin rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor realizează aceeaşi incidenţă ca un drept vamal".Mai apoi, în 1968 * Curtea de Justiţie a sancţionat atitudinea Italici de a impune o "contribuţie asupra bunurilor artistice, istorice şi arheologice la export în celelalte state membre". Argumentele italici că acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri in sensul normelor privind uniunea vamală şi că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri» ei aceia de a proteja moştenirea artistică a ţării, au fost respinse de Carte* de Justiţie pe următoarele considerente: "conform articolului 9 din Tr&fii* Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. în sensul acestei dispoziţii» prin mărfuri trebuie să înţelegem produsele evaluabile in hani şi susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor comerciale. Produsele vizate de legea italian, oricare ar fi calităţile care te diferenţiază de alte produse comerciale au in comun cu acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile la bani şi posibilitatea de a face astfel, obiectul tranzacţiilor comerciale". Cu privire la cel de-al doilea argument Curtea afirmă "articolul 16 din Tratat interzice perceperea, în raporturile dintre statele membre a oricărui drept vamal la export şi a oricărei taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe

care, modificând preţul unei mărfi exportate produce asupra liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi un drept vamal. Această dispoziţie nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea drepturilor şi taxelor a căror eliminare o prevede". Un an mai târziu, în 1969196 Curtea confirmă importanţa acordată efectului taxei. In cauza Diamantarbeiders, Curtea examinând legalitatea unei norme belgiene care impunea ca 0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un fond social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat că: "den scopul fondului nu era acela de a proteja industria naţională şi nici de a strânge bani pentru trezoreria statului este vorba de o taxă cu efectechivalent unei taxe vamale pentru că este impusă asupra bunurilor cu ocazia faptului că acestea traversează o frontieră de stat".O definiţie, în care se observă o interpretare extensivă a noţiuni de taxă cu efect echivalent a fost oferită de Curte într-un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra mărfurilor exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta materiale statistice folosite pentru a studia modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea precizează: "o taxă pecuniară, oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de aplicare şi care vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în cazul în care ea nu este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în sensul articolelor 9, 12, 13 şi 16 din Tratat, chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu produce efecte discriminatorii sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în concurenţă cu vreun produs naţional" .f OflExcepţia contraprestaţiei este o apărare frecventă care susţine că taxa impusă asupra mărfurilor importate este justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe care statul 1-a oferit importatorului şi, prin urmare, nu ar trebui considerată ca o taxă cu efect echivalent. La aceasta Curtea a replicat: faptul că o taxă de acest tip este proporţională cu costurile unui control sanitar efectuat în mod obligatoriu la intrarea mărfurilor, nu afectează evaluarea efectului pe care această taxă o are asupra

liberei circulaţii a mărfurilor. Activitatea administraţiei statului, destinată să menţină un regim de control sanitar în interesul general, nu poate fi considerată serviciu prestat importatorului de natură să justifice perceperea unei taxe pecuniare în echivalent. Prin urmare, dacă la finalul perioadei de tranziţie, controalele sanitare sunt în continuare justificate, cheltuielile organizate de acestea trebuie să fie suportate de publicul care beneficiază, în ansamblul său, de libera circulaţie a mărfurilor comunitare.Deşi interdicţia prevăzută de actualul articol 25 este absolută,Curtea de Justiţie recunoaşte o excepţie. Intr-o cauză împotriva Germaniei -ale cărei autorităţi au impus o taxă asupra animalelor vii importate în ţară,taxă care trebuia să acopere costurile suportate ca urmare a controalelorefectuate conform Directivei 81/389/CEE - după ce afirmă că "orice taxăpecuniară impusă pentru faptul traversării frontierei de către mărfuri intră însfera de aplicare a Tratatului, fie ca taxă vamală, fie ca taxă cu efectechivalent" precizează: "având în vedere că taxa în litigiu este percepută cuocazia controalelor efectuat^Stemeiul unei dispoziţii comunitare, trebuiesă amintim că din jurisprudenţa Curţii (...) rezultă că astfel de taxe nu pot ticalificate ca taxe cu efect echivalent unei taxe vamale atunci când suntîndeplinite următoarele condiţii: - taxele nu depăşesc costul real alcontroalelor cu ocazia cărora sunt percepute; - controalele în cauză au uncaracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele vizate din cadrulComunităţii; - sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul general alComunităţii"199. A

d) Concluzii desprinse din practica recentă a CJ.C.M.a 9 Oft1) Intr-o cauză din 2005 împotriva Italiei la întrebarea dacă taxa de protecţie a mediului pentru gazoductele instalate pe teritoriul regiunii Sicilia este o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale Curtea a răspuns în felul următor: m uniunea vamală implică în mod necesar asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre. Această libertate nu ar putea fi ea însăşi deplină dacă statele membre ar avea posibilitatea să împiedice sau să îngreuneze, în orice mod circulaţia mărfurilor aflate în tranzit. Trebuie să se admită, aşadar, ca o consecinţă a uniunii vamale şi în interesul reciproc

al statelor membre, existenţa unui principiu general al libertăţi de tranzital mărfurilor în interesul Comunităţii" (pct. 31).Statele membre ar aduce atingere principiului libertăţii de tranzit comunitar dacă ar aplica mărfurilor aflate în tranzit pe teritoriul lor, incitaţi celor importate direct dintr-o ţară terţă, taxe de tranzit sau orice alte impozite legate de acest tranzit (pct. 32) . Deşi guvernul italian afirmă că taxa în litigiu nu vizează marfa, ci exclusiv infrastructura de transport, conform afirmaţiilor acestui guvern, taxa în litigiu este datorată numai în cazul în care gazul este efectiv prezent în infrastructură (pct. 37). Prin urmare, se impune să se constate că taxa instituită în temeiul legii siciliene constituie o obligaţie fiscală impusă asupra unei mărfi importate dintr-o ţară terţă, mai precis gazul metan algerian, în scopul distribuţiei şi consumului acestuia pe teritoriul algerian sau al tranzitului acestuia spre alte state membre (pct. 39). In măsura în care gazul algerian căruia i s-a aplicat o taxă în temeiul legii siciliene este importat în Italia şi exportat ulterior în alte state membre, această impunere în litigiu este susceptibilă de a afecta comerţul intracomunitar, încălcând articolul 25 TCE (pct. 41).AIn ce priveşte argumentul guvernului italian conform căruia taxa în litigiu ar fi fost instituită numai în scopul de a proteja mediul având în vedere în special condiţiile impuse de principiul precauţiei, este suficient să se amintească faptul că taxele cu efect echivalent sunt interzise, indiferent de scopul în care au fost instituite şi de beneficiarul veniturilor pe care le aduc.2) Intr-o cauză din 2006 Curtea de Justiţie precizează: "dispoziţiile tratatului referitoare la taxele cu efect echivalent şi cele referitoare la-impozitele interne discriminatorii nu sunt

aplicabile în mod cumulativ, astfel încât aceeaşi măsură nu poate, în sistemul tratatului, să aparţină simultan acestor două categorii" (pct. 26)202.Deşeurile destinate eliminării intră în noţiunea "produse" în sensul articolului 90 TCE. într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite de valoare comercială

intrinsecă, acestea pot totuşi determina tranzacţii comerciale referitoare la eliminarea sau la depozitarea acestora. O taxă internă aplicată acestor deşeuri este de natură să facă tranzacţiile comerciale menţionate mai dificile sau mai oneroase pentru operatorul care vrea să se debaraseze de acestea şi, prin urmare, poate să reprezinte o restrângere disimulată a liberei circulaţii a deşeurilor respective, articolul 90 TCE având ca obiect tocmai înlăturarea acestei restrângeri în cazul unui tratament discriminatoriu faţă de deşeurile importate (pct. 36).In această hotărâre Curtea de Justiţie subliniază diferenţele dintre articolele 23 TCE şi 25 TCE (şi situaţiile prevăzute de acestea) şi articolul 90 TCE. Astfel, dacă articolul 25 din TCE se referă la obstacolele în calea comerţului impuse la trecerea frontierei de către o marfă, articolul 90 TCE reglementează barierele create în calea comerţului în interiorul statelor membre.3. Intr-o cauză din 2007, Curtea de Justiţie a fost solicitată să răspundă la întrebarea dacă afirmaţiile critice exprimate de un funcţionar -cu urmări economice grave pentru o întreprindere - pot fi considerate un obstacol pentru libera circulaţie a mărfurilor203. Curtea a apreciat că imputabilitatea declaraţiilor unui funcţionar al statului depinde, în principal, de explicaţia pe care au putut-o avea destinatarii cu privire la aceste declaraţii, adică de faptul dacă aceştia din urmă puteau, în mod rezonabil, să presupună, în context, că este vorba de poziţia pe care funcţionarul o are prin autoritatea funcţiei sale. Curtea de Justiţie a pus la dispoziţia instanţei adresante mai multe criterii de apreciere: a) competenţa, în sens general, a funcţionarului în sectorul respectiv; b) împrejurarea dacă funcţionarul a difuzat declaraţii utilizând hârtie cu antetul serviciului competent; c) circumstanţa acordării de interviuri televizate în sediul serviciului; d) dacă funcţionarul nu a menţionat caracterul personal al declaraţiilor şi nu a precizat că respectivele diferă de poziţia oficială a serviciului; e) serviciile de stat cu competenţă în materie nu au luat, în cel mai scurt timp măsurile necesare pentru înlăturarea impresiei destinatarilor declaraţiei funcţionarului că ar fi vorba de o poziţie oficială a statului (pct.

58 şi 66). Merită subliniat că aceste criterii se prezintă ca un îndreptai;, pentru instanţele naţionale, pentru celelalte viitoare posibile cauze de această natură şi spunem asta pentru că, este de la sine inţeles că în cazul dat, şi instanţa naţională şi CJCE au avut suficient timp să-şi formeze opinia în legătură cu: competenţa funcţionarului, circumstanţa acordării interviiurilor televizate, precizarea caracterului personal sau oficial ao opiniilor exprimate, poziţia luată de serviciile de stat în materie.

3. Interzicerea restricţiilor cantitative între statele membreA. Restricţiile cantitativeRestricţiile cantitative reprezintă a doua piedică - pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent acestora pusă mărfurilor în calea circulaţiei între statele membre. De aceea articolul 28 TCE (fostul art. 30) şi articolul 29TCE (fostul art. 34) le interzic. Astfel articolul 28 TCE prevede: "între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import ..." La rândul său articolul 29TCE dispune: "între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la export..."Restricţiile cantitative au fost definite de doctrina europeană ca reprezentând: "ansamblul regulilor sau măsurilor administrative care exclud total sau parţial importul liiia sau mai multor produse, considerate din punctul de vedere al măsurii sau cantităţii lor"204.Curtea a definiţwstricţiil& cantitative ca fiind măsurile "ce pot restrânge, total sau parţial, în conformitate cu circumstanţele, importul,, exportul sau tranzitul mărfurilor"205.Referindu-se la articolul 29 TCE (restricţiile cantitative la export) Curtea de Justiţie precizează că este vorba de: "măsurile la nivel naţional al căror obiectiv sau efect este

impunerea de restricţii la export şi stabilirea prin urmare a unui tratament diferenţiat pentru comerţul intern şi extern al unui stat membru, astfel încât se conferă un avantaj special produselor fabricate pe piaţa internă a statului respectiv, în detrimentul produselor sau comerţului aparţinând altor state membre".

B. Măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitativeI >; j ■ ■§|: Reglementare. DefiniţiePrin articolul 28 TCE au fost interzise restricţiile cantitative la import şi măsurile cu efect echivalent, iar prin depoziţiile articolului 29 TCE s-au interzis aceleaşi restricţii la export. Această interdicţie este cu aplicabilitate directă de la sfârşitul perioadei de tranziţie şi, permite sancţionarea tuturor formelor de restricţii cantitative, deghizate, aplicabile statelor membre, faţă de mărfurile din alte state membre, în vederea protejării producţiei naţionale. Deoarece Tratatul CE nu defineşte noţiunea de măsură cu efect echivalent i-a revenit Comisiei (şi Curţii de Justiţie) & misiunea de a preciza sensul noţiunii, oferindu-se diferite definiţii.Comisia în Directiva nr 70/50 din 22 decembrie 1969 a indicat că I „această noţiune include dispoziţiile normative, legislative, administrative, ja inclusiv practicile administrative^ adică toate actele ce emană de la o I autoritate publică şi care reprezintă obstacole la importuri, care puteau avea loc în absenţa acestor reglementări, adică a actelor care fac importurile prea I dificile sau oneroase faţă de produsele naţionale"2 .Lista acţiunilor care pot constitui măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative include: stabilirea de preţuri minime sau maxime ale produselor importate, preţuri mai puţin favorabile pentru produsele importate, stabilirea de condiţii de plată pentru produsele importate, diferite faţă de cele pentru produsele naţionale; stabilirea de condiţii privind ambalajele, compoziţia, identificarea, mărimea sau greutatea etc. care se aplică numai mărfurilor importate sau care sunt diferite şi mai greu de îndeplinit decât în cazul mărfurilor naţionale; acordarea unei preferinţe ia achiziţionarea mărfurilor naţionale, în opoziţie cu cele importate sau alt mod de îngreunare a achiziţiilor produselor importate, limitarea publicităţii în 1 privinţa mărfurilor importate, raportate la produsele naţionale; prevederea I unor cerinţe de depozitare diferite şi mai greu de îndeplinit decât cele care â se aplică mărfurilor naţionale şi impunerea unei obligaţii pentru importatorii de mărfuri de a avea un agent pe teritoriul statului importator (articolul 2 alin. (3)).ICurtea de Justiţie, în Hotărârea Dassonville pronunţată la 11 iulie 1974, adoptă o interpretare prea largă a noţiunii de măsură cu efect echivalent deoarece afirmă „toate reglementările comerciale ale statelor membre susceptibile de a împiedica direct sau indirect, actual sau potenţial comerţul intracomunitar sunt considerate ca măsuri cu efect echivalent 7.

In rezumat cu privire la litigiu, trebuie spus că dreptul belgian prevedea că „mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi importate numai dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care să ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă. Dassonville importa Scotch whisky în Belgia, din Franţa fără a poseda certificatul din partea autorităţii britanice. Certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru mărfurile care erau deja în liberă circulaţie pe teritoriul unei a treia ţări, ca în cazul de faţă. Dassonville a fost urmărit penal în Belgia şi a susţinut, ca apărare, că norma belgiană era o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative.Din interpretarea realizată de Curte înţelegem că erau avute în vedere toate măsurile statale, cu efect general, care prin natura lor produceau sau erau susceptibile să producă, un efect direct sau indirect asupra importurilor, exporturilor, comercializării sau utilizării produselor. In decizia Curţii se înţelege că nu conta dacă reglementările statale erau sau nu dotate cu forţă obligatorie, dacă piedicile erau slabe, sau dacă aceste măsuri aveau un caracter temporar, întrucât pentru a funcţiona interdicţia era suficient ca schimbul de mărfuri să fi devenit mai dificil sau mai oneros" .

b) Cassis de Dijon. ReguliIn afacerea Cassis de Dijon (Coacăze negre de Dijon) Curtea de Justiţie aduce precizări asupra incompatibilităţii „piedicilor tehnice" cu articolul 28 TCE. In rezumat,-afacerea se referă la o lege germană, relativă la comercializarea băuturilor spirtoase care determină un nivel minim al gradelor de alcoolizare, pentru diferitele categorii de astfel de băuturi. Societatea Rewe-Zentral a cerut administraţiei germane a monopolului alcoolului, autorizaţia de a importa din Franţa, lichior de coacăze negre, de Dijon. Autorizaţia a fost refuzată pe motivul că acest produs avea o tărie situată între 15-20°, iar legea prevedea o tărie minimală de 25° pentru alcoolurile din fructe. Societatea Rewe-Zentral a arătat că fixarea unei tării minimale alcoolului împiedică desfacerea, în Germania a produselor alcoolizate, originare din alte state membre, prin urmare, este contrară articolului 28 TCE.Această hotărâre reţine atenţia, din multiple motive.In primul rând, pentru faptul că se referă la aşa-numitele piedici tehnice. Acestea reprezintă un aspect particular al măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative, rezultă din caracterul disparat al legislaţiilor naţionale cu privire la compoziţia şi securitatea produselor,fl

sunt susceptibile de producerea unui efect restrictiv asupra schimburilor între statele membre, ele producându-se când un stat refuză importul unui produs pe motiv că nu corespunde normelor standard în vigoare pe teritoriul său.în al doilea rând, pentru că până la adoptarea Actului UnicEuropean, Curtea de Justiţie în soluţionarea acestui caz, a fixat următoarele reguli:1) în absenţa unei reglementări comune cu privire la producerea şi comercializarea unui produs, revine statelor membre să reglementeze, fiecare pe teritoriul său, tot ceea ce priveşte producerea şi comercializarea acestui produs. Rezultă de aici că în domeniile în care există reglementări comune, statele pierd competenţa de reglementare;2) obstacolele la circulaţia intercomunitară rezultate din disparitatea legislaţiilor naţionale, trebuie recunoscute ca fiind necesare pentru satisfacerea uneia sau mai multor exigenţe imperative, adică a unor scopuri de interes general, de natură să primeze exigenţelor liberei circulaţii. Pe lângă cerinţa existenţei unor exigenţe imperative mai trebuie respectată şi cerinţa ca măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;3) în cazul în care o exigenţă imperativă nu poate fi recunoscută, un produs în mod legal fabricat şi comercializat într-un stat membru trebuie să aibă posibilitatea de a intra în alt stat membru, fără a putea opune o prohibiţie legală la comercializarea produsului.în ai treilea rând, hotărârea "Cassis de Dijon" îşi relevă importanţa şi prin instituirea principiului recunoaşterii mutuale a produselor legal fabricate şi comercializate în statele membre ceea ce reprezintă baza liberei circulaţii a produselor(după cum rezultă din ultima regulă).în fine, hotărârea ne reţine atenţia şi în privinţa comentariului făcut de Curtea de Justiţie faţă de argumentul invocat de guvernul german de justificare a măsurii luate. Astfel, în hotărâre se precizează: "Guvernul Republicii Federale Germania (...) a înaintat diferite argumente care, în opinia sa, ar justifica aplicarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul minim de alcool al băuturilor spirtoase, prevalându-se de considerente care ţin, pe de o parte, de protecţia sănătăţii publice şi, pe de altă parte, de protecţia consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale" (pct. 9). In ceea ce priveşte protecţia sănătăţii publice guvernul german afirmă că scopul stabilirii prin legislaţia naţională a conţinutului minim de alcool este acela de a evita proliferarea pe piaţa naţională a băuturilor alcoolice cu un conţinut redus de alcool, având în vedere că, în opinia sa, astfel de produse pot induce mult mai uşor toleranţa faţă de alcool decât băuturile mai puternic alcoolizate (pct. 10). Astfel de considerente nu sunt decisive atâta timp cât consumatorii îşi pot procura de pe piaţă o gamă extrem de variată

de produse slab sau mediu alcoolizate şi atâta timp cât, o parte importantă a băuturilor cu conţinut ridicat de alcool, liber comercializată pe piaţagermană, este consumată în mod frecvent sub formă diluată (pct. II)2'0.

c) Jurisprudenţa post-Cassisîntr-o lungă serie de cauze, regulile Cassis au fost aplicate. Deserbais, un importator de brânză Edom din Germania în Franţa a fc acuzat de folosirea nelegală a unei denumiri comerciale; în German această brânză nu putea fi produsă în mod legal decât cu un conţinutgrăsime de 34,3%, în timp ce în Franţa, denumirea Edom era limitată doar ia brânza cu un conţinut de grăsime de 40%. Importatorul a invocat articolul 28 în apărare iar Curtea de Justiţie a statuat, în conformitate cu regulile CASSIS, că norma franceză era incompatibilă cu acest articol şi nici nu putea fi justificată de cerinţe imperative211.In privinţa sferei de aplicare a prevederilor articolului 28 TCE şi articolului 29 TCE Curtea de Justiţie, apreciază că există diferenţe: astfel dacă articolul 28 TCE se aplică atât prevederilor discriminatorii, cât şi măsurilor aplicabile fără distincţie, articolul 29 TCE se aplică doar în cazul în care există discriminare212. Un exportator care se confruntă cu o normă naţională, privind standardele de calitate pentru un produs care urmează să fie comercializat pe teritoriul acelui stat nu poate folosi articolul 29TCŞ pentru a argumenta că această normă face mai dificilă pătrunderea acelui exportator pe alte pieţe din cadrul Comunităţii (ex. în cauza Groenveld - era vorba despre o lege olandeză care interzicea tuturor producătorilor de produse din carne să deţină în stoc sau să proceseze carne de cal, scopul acestei măsuţi fiind acela de a proteja exportul produselor de carne spre ţările care interziceau comercializarea acestei cărni. Curtea a reţinut că nu se încalcă articolul 29 TCE deoarece interdicţia se aplica producţiei de mărfuri de un anumit tip, fără a face distincţie în funcţie de faptul dacă aceste mărfuri erau destinate pieţei naţionale sau exportului)213, j

în afacerea Keck şi Mithonard214 (din 24 noiembrie 1993) Curteade Justiţie restrânge câmpul de aplicare a dispoziţiilor articolului 28 TCE. In rezumat, în speţă era vorba de doi comercianţi Keck şi Mithonard care au fost urmăriţi penal în Franţa pentru că au revândut produse la un preţ inferior celui de cumpărare, violând astfel legea franceză din 2 iulie 1963 care interzicea vânzarea în pierdere. Cei doi comercianţi au pretins că această lege este susceptibilă de a exercita restricţii asupra schimburilor şi că ea constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative contrar articolului 28 TCE. Curtea de Justiţie a respins aceste argumente pentru următoarele consideraţii: 1) o legislaţie naţională care interzice în mod general revînzarea în pierdere, nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre (pct. 12); 2) este adevărat că o astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul de vânzări şi, în consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din alte state membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor (pct. 13); 3) trebuie să considerăm că, spre deosebire de ceea ce s-a reţinut până în prezent, aplicarea la produse provenind din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu este susceptibilă să împiedice direct sau indirect în mod real sau potenţial, comerţul între statele membre, în sensul jurisprudenţei Dassonville (...), cu condiţia ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici vizaţi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să afecteze în acelaşi fel, atât în drept cât şi în fapt, comercializarea produselor naţionale şi a celor provenind din alte state membre (pct. 16); în concluzie, articolul 28 TCE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat membru care interzice în mod general revânzarea în pierdere (pct. 18).De remarcat este că, aşa cum rezultă şi din punctul 16 al hotărârii, această cauză produce o schimbare a raţionamentului utilizat în CASSIS. In cazul în care Curtea de Justiţie ar fi urmat raţionamentul tradiţional, cu siguranţă că ar fi admis că o atare reglementare este susceptibilă să restrângă indirect schimburile şi astfel intră în câmpul de aplicare a articolului 28 TCE. Sau ar fi putut să fi exclus această calificare din raţiuni de exigenţe imperative, de exemplu loialitatea tranzacţiilor comerciale, calificate deja de Curte ca exigenţe imperative în Hotărârea CASSIS de Dijon, dar după ce ar fi verificat caracterul necesar şi proporţional al măsurii.

d) Hotărâri recente ale Curţii de Justiţie în materia restricţiilor cantitativeO hotărâre din 20 05215 ne atrage atenţia pentru că se reamintesc o serie de idei generale referitoare la interpretarea dreptului comunitar, întrebarea la care Curtea de Justiţie a trebuit să răspundă a fost dacă art. 5 alin. (3) lit. d) al doilea paragraf coroborat cu art. 5 alin. (3) lit. d) şi cu punctul 4 din anexa III la Directiva 75/106/CEE [...] trebuie interpretat în sensul că produsele al căror ambalaj are volumul de 0,071 şi care sunt fabricate şi/sau comercializate în mod legal în Irlanda sau în Regatul Unit pot fi comercializate şi în celelalte state membre ale Comunităţilor Europene?Din analiza anumitor versiuni lingvistice ale articolului 5 alin. (3) lit. d) din Directiva 75/106 reiese că produsele enumerate la pct. 4 din anexa III la această directivă care se prezintă cu volumul de 0,071 litri în Irlanda şi în Regatul Unit, pot fi comercializate, în timp ce, potrivit altor versiuni lingvistice ale aceleiaşi dispoziţii produsele respective care se prezintă cu volumul de 0,071 litri pot fi comercializate în (doar în) Irlanda şi în RegatulUnit. 3 V 9| JRegulile de interpretare reţinute de Curtea de Justiţie sunt:1) necesitatea aplicării şi, prin urmare, a interpretării uniforme a dispoziţiilor dreptului comunitar exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul unei dispoziţii să fie privit în mod izolat prin raportarea doar la una dintre versiunile sale, impunând dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat şi aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale (pct. 17); 2) în caz de neconcordanţă între diferitele versiuni lingvistice ale unui text comunitar, dispoziţia respectivă trebuie interpretată în raport cu economia generală şi cu finalitatea reglementării din care fac parte (pct. 18); 3) un text de drept comunitar derivat trebuie interpretat, în măsura posibilului, în sensul conformităţii sale cu dispoziţiile Tratatului CE şi cu principiile generale ale dreptului comunitar (pct. 23); 4) articolul 28 TCE, trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să interzică comercializarea unui produs preambalat cu un volum necuprins în gama comunitară, fabricat şi comercializat în mod legal într-un alt stat membru

(pct. 23); 5) prin urmare, în măsura în care respectivele produse preambalate sunt legal fabricate şi comercializate, cel puţin în aceste două state membre, articolul 28 TCE se opune interzicerii comercializării lor în celelalte state membre, cu excepţia cazului în care o astfel de interdicţie se dovedeşte a fi justificată printr-o cJpifâ imperativă, este aplicabilă fară distincţie între produsele naţionale şi produsele importate, este necesară pentru respectarea cerinţei respective şi proporţională cu obiectivul urmărit, iar acest obiectiv nu poate fi atins prin măsuri care restrâng în mai mică măsură schimburile intracomunitare. Rezultă că se face apel la interpretarea literal-gramaticală, la cea sistematică ( contextuală) şi istorico-teleologică. în plus remarcăm repetarea principiului recunoaşterii reciproce din CASSIS.într-o altă cauză, din 2007216 s-a solicitat Curţii de Justiţie să stabilească dacă articolele 28 TCE - 30 TCE se mun unei dispoziţii privind vânzările la distanţă, care interzic furnizorului să solicite un avans sau orice plată înainte de expirarea termenului de retractare. Rezultă din dosar că domnul Gysbrechts şi Santurel au fost condamnaţi pentru că au solicitat consumatorilor care nu au reşedinţa în Belgia numărul cârdului lor de plată înainte de expirarea termen#ui de retractare. Conform legislaţiei naţionale furnizorul >& poate solicita consumatorului numărul cârdului său de credit, chiar dacă se angajează să nu îl utilizeze înainte de expirarea termenului în cauză pentru a încasa plata. Din aprecierile Curţii de Justiţie reţinem: 1) potrivit unei jurisprudenţe constante, orice măsură naţională într-un domeniu care a făcut obiectul unei armonizări exhaustive la nivel comunitar trebuie să fie apreciată în raport cu dispoziţiile acestei măsuri de armonizare, iar nu cu dispoziţiile dreptului primar (pct. 33); 2) Directiva 97/7 nu a realizat o armonizare exhaustivă (rezultă din articolul 14 alin. (1) că Directiva autorizează stateleÎmembre să introducă sau să menţină în domeniul reglementat de directivă, dispoziţii mai stricte pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecţie a consumatorului, cu condiţia ca respectiva competenţă să fie exercitată cu respectarea tratatului). Rezultă că o astfel de dispoziţie nu exclude necesitatea de a examina compatibilitatea măsurii naţionale în cauză în

acţiunea principală cu articolele 28 TCE - 30 TCE (pct. 34, 35); 3) în ceea ce priveşte compatibilitatea art. 30 alin. (3) din Legea privind protecţiaconsumatorului cu dispoziţiile articolului 28 TCE, trebuie să se constate că o procedură precum cea din acţiunea principală nu priveşte importul ci, dimpotrivă, exportul de mărfuri din Belgia către-âlte state membre, rezultă că trebuie verific» compatibilitatea cu articolul 29 TCE. (pct. 36); 4) se constată că interdicţia de a solicita o plată anticipată lipseşte operatorii în "feauză de un instrument eficace pentru a preveni riscul de neplată. Acest lucru este adevărat cu atât mai mult atunci când dispoziţia naţională în cauza este interpretată ca interzicând furnizorilor să solicite numărul cârdului de plată al consumatorilor, chiar dacă aceştia se angajează să nu îl utilizeze înainte de expirarea termenului de retractare pentru a încasa plata (pct. 41); §) o asemenea interdicţie are în general, consecinţe mai importante în vânzările transfrontaliere realizate direct către consumatori, în special cele efectuate prin intermediul internetului, mai ales din cauza obstacolelor cu care se confruntă urmărirea în alt stat membru a consumatorilor care nu fî-âu îndeplinit obligaţiile, în special când este vorba despre vânzări în schimbul unor sume relativ reduse (pct. 41); 6) rezultă că o interdicţie impusă furnizorului într-o vânzare la distanţă, de a solicita un avans sau orice plată înainte de expirarea termenului de retractare constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la export. Acelaşi lucru este adevărat în ceea ce privfeşte interdicţia impusă furnizorului de a solicita consumatorilor numărul cârdului lor de plată, chiar dacă acesta se angajează să nu îl utilizeze înainte de expirării termenului respectiv pentru încasarea plăţii (pct. 44); 7) o măsură naţională contrară articolului 29 TCE poate fi justificată de unul dintre motivele enunţate la articolul 30 TCE, precum şi prin cerinţe imperative de interes general, cu condiţia ca, măsura respectivă să fîe proporţională cu scopul legitim urmărit (pct. 45). Nici unul dintre motivele menţionate la articolul 30 TCE nu este relevant în contextul acţiunii principale (pct. 46). Totuşi potrivit unei jurisprudenţe constante, protecţia consumatorilor constituie un obiectiv legitim de interes general de natură să justifice o restrângere a liberei circulaţii a mărfurilor (pct. 47). Rezultă că interdicţia impusă furnizorului de a solicita numărul cârdului de plată al consumatorului depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul urmărit (pct. 62); 8) articolul 29 TCE nu se opune unei reglementări naţionale care interzice furnizorului, în cadrul unei vânzări la distanţă transfrontaliere, să solicite un avans sau orice plată dfa partea consumatorului înainte de expirarea termenului de retractare, dar acest articol se opune ca, în temeiul acestei reglementări, să fie interzişi înainte de expirarea termenului menţionat, solicitarea numărului cârdului de

pfettl al consumatorului (pct. 63). Observăm că aici rezolvarea cauzei este dată de principiul proporfionalităţii.

e) Derogări legale şi jurisprudenţialeAria deosebit de largă de cuprindere a interdicţiilor analizate anterior iu fectrt absolut necesară adoptarea unor derogări legale, cât şi admise de jurisprudenţa comunitară (atâta timp cât piaţa unică nu îmbracă, până în prezent caracterele unei pieţe naţionale , astfel încât să existe un interes unic pentru toţi operatorii, interes protejat de un mecanism de reglementare unic şi intern de natura celui statal).Reglementarea legală este cuprinsă de articolul 30 TCE care prevede: "dispoziţiile articolelor 28 şi 29 nu se opun interdicţiilor la import, la export sau de tranzit, justificare pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică, sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre".

Existenţa acestei liste limitative de excepţii de la interdicţia restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent transformă interdicţia intr-una relativă (spre deosebire de interdicţia taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent acestora care nu admite excepţii).Observăm că toate derogările prevăzute în textul de mai sus urmăresc apărarea intereselor de natură neeconomică, ele permiţând justificarea reglementărilor naţionale de restrângere a comerţului intercomunitar, deoarece ele se aplică atât produselor naţionale cât şi produselor similare importate, astfel că ele nu vizează, cu deosebire, produsele importate. Pentru a fi acceptate ca fundament al acestei derogări, reglementările naţionale trebuie să fie justificate de reglementările comunitare, căci, în domeniile armonizate de Comisie ori Consiliu, statele pierd competenţa de a legifera. Toate reglementările naţionale care interzic sau restrâng schimburile intercomunitare trebuie să fie: 1) mai întâi necesare pentru realizarea obiectivelor invocate (în baza articolului 30 TCE); 2) şi apoi trebuie să fie proporţionale, adică să nu depăşească ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului (şi, în general, toate derogările trebuie să fie cât mai puţine cu putinţă).De asemenea, aşa cum precizează artcolul 30 TCE piedicile asupra schimburilor nu trebuie să constituie o discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre.

2. siguranţa publică a fost invocată într-o reglementare irlandeză care impunea tuturor distribuitorilor de carburanţi obligaţia de a cumpăra o cantitate minimală, în aprovizionarea lor de la unica rafinărie naţională. Deşi o asemenea măsură, reducea în mod cert importurile de carburanţi proveniţi din alte state membre, ea a fost socotită de Curte ca fiind justificată de necesitatea apărării independenţei ţării în materie energetică, prin asigurarea rafinăriei naţionale cu pieţe de desfacere regulate221;3. protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor a generat, în mai multe cauze, următoarele concluzii din partea Curţii de Justiţie. în primul rând, în măsura în care în etapa actuală a cercetărilor ştiinţifice persistă incertitudinile, le revine statelor membre în absenţa armonizării, să hotărască nivelul la care consideră că este necesar să asigure protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, ţinând cont de cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii"222. în al doilea rând "dreptul comunitar nu se opune ca statele membre să adopte o legislaţie care supune utilizarea aditivilor unei autorizări prealabile acordată printr-un act de aplicabilitate generală pentru anumiţi aditivi determinaţi, fie pentru toate produsele, fie doar pentru unele dintre acestea, fie în vederea anumitor utilizări. O legislaţie de acest gen răspunde unui obiectiv legitim223 de politică sanitară şi anume acela de restrângere a consumului necontrolat de aditivi alimentari". în fine, "în hotărârile Sandoz, Motte224 şi Muller225, Curtea a dedus din principiul proporţionâlităţii, "că interdicţia de comercializare a produselor care conţin aditivi autorizaţi în statul membru în care au fost produşi, dar care sunt interzişi în statul membru importator trebuie să fie limitate la ceea ce este efectiv necesar pentru a asigura protecţia sănătăţii publice". Curtea a statuat, de asemenea, că utilizarea unui anumit aditiv, admis într-un alt stat membru, trebuie să fie autorizată în cazul unui produs importat de acest stat membru, din momentţinând cont, pe de o parte, de rezultatele cercetărilor ştiinţifice internaţionale şi în special de lucrările Comitetului ştiinţific comunitar pentru alimentaţie umană, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO şi ale OMS şl» pe de altă parte, de obiceiurile alimentare în statul membru

importator, acest aditiv nu prezintă un pericol pentru sănătatea publică şi răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic226.în ceea ce priveşte, în special, nocivitatea aditivilor, guvernul german, a făcut trimitere, bazându-se pe expertize, la pericolele inerente ale absobţiei de aditivi, în general. Acesta a subliniat că, "din motive de prevenţie generală, este important să se limiteze cât mai mult posibil cantitatea de aditivi absorbiţi şi că este, în special indicat să se excludă cu desăvârşire întrebuinţarea lor în fabricarea berei, care este un aliment consumat pe scară largă de populaţia germană"227. Trebuie să se sublinieze că nu este suficient, pentru a

exclude posibilitatea ca anumiţi aditivi să fie folosiţi potrivit unei nevoi tehnologice, să se invoce faptul că berea poate fi fabricată fară aditivi dacă este fabricată din materiile prime prevăzute în Germania. O astfel de interpretare a noţiunii de nevoie tehnologică, care duce la privilegierea metodelor naţionale de producţie, constituie un mijloc de restrângere în mod I deghizat a comerţului în statele membre228;4) Argumente întemeiate pe contextul socio-economic foarte dificil în care s-ar fi aflat o anumită piaţă - este vorba de piaţa franceză de fructe şi legume după aderarea Regatului Spaniei - "nu pot fi reţinute pentru că potrivit jurisprudenţei constante, motivele de natură economică nu pot servi în nici un caz drept justificare pentru obstacolele interzise de TCE"229. "In măsura în care guvernul pârât lasă să se înţeleagă în sprijinul acestor argumente, că destabilizarea pieţei franceze de fructe şi legume a fost; provocată de practici incorecte, cum ar fi încălcările dreptului comunitar de producătorii spanioli, trebuie să se reamintească faptul că un stat membru nu poate adopta unilateral măsuri de apărare sau un comportament menit să preîntâmpine o încălcare eventuală din partea unui alt stat membru, a regulilor dreptului comunitar"230. Se poate coinchide că, guvernul francez în mod "manifest şi constant, a omis să adopte

măsuri suficiente şi adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism carepericlitează libera circulaţie pe teritoriul său a anumitor produse agricoleoriginare din alt stat membru şi pentru a împiedica repetarea unor asemeneaacte"231. "Ca instrument indispensabil realizării pieţei fără frontiere interne,TCE nu interzice numai măsurileJie origine statală care, ca atare, creeazărestricţii la comerţul între statele membre, ci se poate aplica şi în cazul încare un stat membru a omis să adopte măsurile necesare pentru a facefată obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, determinate decauze care nu sunt de origine publică"232. Faptul că un stat membru nuacţionează sau, eventual, nu adoptă măsurile necesare preveniriiobstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, ce au luat naştere înspecial prin acţiuni ale particularilor pe teritoriul său, împotriva produselororiginare din alt stat membru, constituie un obstacol în calea schimburilorintracomunitare, în aceeaşi măsură ca şi un act pozitiv233.

fi Aspecte particulare privind produsele agricole

1) Istoric şi reglementarePolitica agricolă comunitară, agricultura în rândul Comunităţii - a constituit pentru agricultorii europeni un succes spectaculos, dar în acelaşi timp a fost un motiv de distorsiune a comerţului mondial (ceea ce a dus Comunitatea în conflict cu SUA şi cu alţi exportatori tradiţionali precum şi cu ţările în curs de dezvoltare ale căror economii riscau să fie subminate deexporturile europene) şi o sursă ce a înghiţit mare parte a fondurilor europene (ceea ce a dus la abandonarea altor politici).Piaţa agricolă comunitară, prima politică implementată a avut, din 1958 încoace, o evoluţie sinuoasă cu urcuşuri şi coborâşuri, cu prilejuri de bucurie (pentru agricultori) dar şi cu eşecuri răsunătoare. In fapt, ea a debutat spectaculos, pentru că datorită sprijinului financiar generos acordat şi a inovaţiei tehnologice (ceea ce a dus la scăderea populaţiei active

ocupate în agricultură) nivelul de trai a celor rămaşi a crescut puternic. Dar acest prim suc<§$ a avut drept recul, faptul că preţurile la produsele agricole în Comunitate erau mai mari decât cele mondiale şi prin urmare, dezavantajat profund de această situaţie a fost consumatorul european nevoit să suporte "succesul" din agricultură odată prin preţurile mai mari la produsele agricole şi apoi prin impozitele plătite căci, aşa cum am spus, agricultura a fost o sursă de imense cheltuieli comunitare234.

Perioada 1962-1967 a fost caracterizată prin faptul că pentru principalele produse agricole au fost introduse preţuri comune, astfel că baza politicii agricole comune o constituie cele trei tipuri de preţuri stabilite: 1) preţul indicativ - cel pe care producătorul trebuia să-1 obţină; el era fixat de către Consiliul de Miniştri, pentru fiecare campanie agricolă în parte (în cazul în care oferta creştea, preţul real al pieţei scădea sub preţul indicativ, Comunitatea trebuind să intervină pe piaţă pentru a stabili nivelul celor două preţuri); 2) preţul de intervenţie - era fixat de organismele specializate în politica agricolă a Comunităţii, permitea cumpărarea fară limite a produselor agricole (acest sistem permitea ca agricultorii să obţină un venit echitabil, în sensul că exista garanţia de a obţine un preţ minimal, la care ei puteau să-şi vândă produsele, dacă nu era posibilă obţinerea unui preţ mai mare pe piaţă); 3) preţul de prag - era preţul minimal la care produsele agricole puteau fi importate în Comunitate, ceea ce permitea protejarea, în cadrul Comunităţii a preţurilor agricole. Deoarece există zone la nivel mondial mai avantajate din punct de vedere agricol, şi pentru a preîntâmpina invadarea pieţei europene cu produse foarte ieftine (ceea ce s-ar repercuta negativ în volumul vânzărilor şi al încasărilor producătorilor europeni) preţul acestor produse a fost ridicat, în mod artificial, la preţul de prag, prin adăugarea unor prelevări la import235. Aceste prelevări, ca orice taxă reprezenta o sursă de venituri pentru Comunitate dar, ca şi subvenţia la export, au constituit motiv de proteste din partea SUA, Argentina, Australia şi Noua Zeelandă. Subvenţiile la export permiteau produselor agricole europene să concureze pe piaţa mondială iar exportatorilor să li se ramburseze diferenţa dintre preţurile interne, la care cumpărau produsele şi eventualul preţ, mai mic, la care acestea trebuiau vândute pe piaţa mondială. Această formă dc dumping a avut o serie de dezavantaje: mai întâi, a costat Comunitatea sume

importante de baniZJ0; apoi, a generat vii proteste din partea ţărilor mai sus amintite care reproşau Comunităţii că le fură pieţele de desfacere237.La această situaţie controversată - a preţurilor garantate" şi a subvenţiilor la export s-a ajuns şi datorită fondului comun 3 FEOGA. După cum rezultă din denumire, Fondul are două părţi sau secţiuni - o parte de orientare (care finalizează eforturile de modernizare şi îmbunătăţire în agricultură - poate şi datorită părţii reduse din fond, de până la 10% - nu a întâmpinat opoziţie din partea statelor); o parte de garantare, care pe motive diferite s-a "bucurat" de o opoziţie atât internă, în Comunitate -pentru că, prin cheltuielile făcute, a zdruncinat finanţele europene - cât şi externă, din partea statelor agricole terţe participante pe piaţa mondială.Conştientă de necesitatea reducerii cheltuielilor agricole, Comisia a activat pe mai multe planuri: 1) o primă tactică a constat în încercarea de a-i face pe fermieri să plătească pentru surplusurile nedorite aplicând taxe la producţia excedentară (mai ales lapte); urmarea a fost că, la reuniunea la vârf de la Fontainbleau, (iunie 1984) s-a hotărât, că de atunci cheltuielile pentru agricultură trebuiau să crească într-un ritm mai lent decât bugetul în ansamblul său; 2) încercarea de creştere a resurselor părţii de orientare a FEOGA şi scoaterea din producţie a unor mari suprafeţe de teren nearabil; bună în teorie, ideea s-a lovit, în practică de o reală problemă şi anume necesitatea găsirii unor posibilităţi alternative de angajare a lucrărilor din agricultură, posibilităţi care, în urma crizei economice declanşate în 1973, s-au dovedit a fi puţine; 3) în 1985, a elaborat o Carte verde care cuprindea măsurile de îndreptare a neregulilor politicii agricole comune240. Perioada 1990-1991 a fost şi ea critică pentru politica agricolă

comună, nu doar pentru că preconizata reducere a bugetului pentru agricultură nu s-a putut realiza, datorită costurilor integrării fermierilor est-germani, ci şi datorită faptului că, la cererea SUA241 şi a celorlalte state exportatoare de produse agricole, de reducere de către CEE cu 75% a sprijinului acordat agriculturii, Comunitatea a avut un răspuns mediocru242. Nici anii 1994 şi 1996 nu au fost lipsiţi de convulsii în PAC pentru că în 1994 s-au finalizat negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia, care invocând condiţiile lor climatice deosebite pentru agricultură, au oferit ajutoare mai mari decât a primit PAC; iar în 1996 Comisia ca urmare a recunoaşterii de către guvernul Marii Britanii a unei posibile legături

între encefalopatia spongiformă bovină şi anumite cazuri de boală Crentzfeld Iacob constatate la oameni - a interzis exportul produselor de origine bovină din Marea Britanie, oriunde în lume.Surse primare: cea mai importantă sursă primară pentru PAC o constituie întreg Titlul II "Agricultura", din Partea a treia "Politicile Comunităţii", din Tratatul CE, care debutează cu articolul 32. Acesta prevede: "piaţa comună se extinde asupra agriculturii şi comerţului produselor agricole. Prin produse agricole se înţeleg produsele solului, cele animaliere şi piscicole, precum şi produsele care suportă o primă transformare şi sunt într-un raport direct cu aceste produse. Funcţionarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole trebuie să fie însoţite de instituirea unei politici agricole comune. Politica agricolă comună are ca obiectiv conform articolului 33 alin.(l) TCE (fostul articol 39): a) creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a forţelor de producţie, în special a forţei de muncă; b) asigurarea, în acest fel, a unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură; c) stabilizarea pieţelor; d)garantarea securităţii aprovizionărilor; e) asigurarea unor preţuri rezonabile în livrările către consumator.fey Iar aliniatul (2) din articolul 33TCE - prevede: "în elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor specifice pe care le poate implica,

se iau tn considerare: a) caracterul special al activităţii agricole, care rezultă din structura socială a agriculturii şi din discrepanţele structurale dintre diversele regiuni agricole; b) necesitatea de a opera gradual modificăriloe adecvate; c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de ansamblul economiei".In vederea atingerii acestor scopuri se instituie conform articolului 34 TCE (fostul articol 40) o organizare comună a pieţelor agricole care, în funcţie de produse poate îmbrăca una din următoarele forme: a) norme comune în materie de concurenţă; b) o coordonare obligatorie a diverselor organizări naţionale ale pieţei; c) o organizare europeană de piaţă. Tot asemenea, pentru a permite atingerea acestor obiective, în cadrul politicii agricole comune, pot fi prevăzute: a) o coordonare efectivă a eforturilor întreprinse în domeniul formării profesionale, al cercetării şi popularizării cunoştinţelor agricole (ceea ce poate implica şi proiecte şi instituţii finanţare în comun); b) acţiuni comune pentru promovarea consumului anumitor produse.Regulile de concurenţă se aplică şi producţiei şi comerţului cu produse agricole (având totuşi în vedere specificul acestor produse şt obiectivele PAC). Acordarea de ajutoare poate fi autorizată de către Consiliu: a) pentru protejarea exploatărilor defavorizate din cauza condiţiilor structurale sau naturale; sau b) în cadrul programelor de dezvoltare economică. La propunerea Comisiei şi, după consultarea Parlamentului European, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul adoptă regulamente sau directive ori ia decizii şi poate înlocui organizările pieţelor naţionale cu organizarea comună, precizată mai sus, dacă: a) organizarea comună oferă statelor care se opun acestei măsuri şi care dispun de o organizare naţională pentru producţia în cauză, garanţii echivalente pentru ocuparea pieţei de muncă şi nivelul de trai al producătorilor vizaţi, luând în considerare ritmul adoptărilor posibile şi specializările necesare; şi b) această organizare asigură schimburilor din interiorul Comunităţii condiţii similare celor care există pe piaţa naţională .

2) Aspecte. Dezvoltare ruralăCu privire Ia acest pilon - al doilea al PAC - un rol important 1-a jucat Regulamentul nr. 1257/1999/CE al Consiliului din 17 mai 1999privai ajţitorul acordat din Fondul European de Orientare şi Garantare

Agricolă (FEOGA) pentru dezvoltare rurală şi de abrogare a unor regulamente244. Obiectivele politicii de dezvoltare rurală prevăzute de regulament sunt ameliorarea exploataţiilor agricole, garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole, asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor, protecţia mediului, dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă, pentru a contracara

procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale. Principiile pe care se întemeiază politica de dezvoltare rurală sunt: principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul lărgirii funcţiilor agriculturii, pe lângă aceea de a furniza produse agricole; principiul abordării multisectoriale şi integrale a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural; principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii şi implicării partenerilor locali; principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe simplificarea legislaţiei.Măsurile de politică de dezvoltare rurală privesc în principal: 1) investiţiile în exploataţiile agricole243, urmăresc atingerea unuia sau mai multora dintre următoarele obiective: reducerea costurilor de producţie; ameliorarea şi reorganizarea producţiei; creşterea calităţii; conservarea şi îmbunătăţirea mediului natural, a condiţiilor de igienă şi a standardelor de bunăstare a animalelor; promovarea diversificării activităţilor din exploataţie. Acest sprijin este acordat exploataţiilor agricole a căror viabilitate economică poate fi demonstrată, care respectă standardele minime de mediu, igienă şi bunăstare a animalelor, şi în care agricultorul posedă o pregătire şi o competenţă profesională adecvată în domeniu; 2)instalarea tinerilor agricultori presupune un ajutor acordat (tineriloragricultori) în următoarele condiţii: agricultorul are vârsta sub 40 de ani; dispune de o pregătire şi competenţă profesională corespunzătoare se stabileşte la o exploataţie agricolă pentru prima dată; deţine calitatea de şefde exploataţie (a cărei viabilitate economică poate fi demonstrată şi Kcadrul căreia simt respectate standardele minime de mediu, igienă şbunăstare animală); 3) pregătirea profesională presupune un ajutor care şâ

contribuie la îmbunătăţirea competenţelor profesionale ale agricultorilor şi ale altor persoane implicate în activităţi agricole şi silvicole, precum şi pentru reconversia lor. Rolul instruirii este de a: pregăti agricultorii pentru reorientarea calitativă a producţiei, pentru aplicarea practicilor de producţie compatibile cu conservarea şi promovarea peisajului, pentru protejarea mediului, a standardelor de igienă şi bunăstare animală şi pentru dobândirea aptitudinilor necesare pentru a administra exploataţii viabile din punct de vedere economic şi de a pregăti silvicultorii şi alte persoane implicate în activităţi silvicole în vederea aplicării practicilor de administrare a fondului silvic menite să îmbunătăţească funcţiile economice, ecologice sau sociale ale pădurilor; 4) pensionarea anticipată din agricultură presupune un ajutor care are următoarele obiective: asigurarea unui venit pentru agricultorii în vârstă care decid să-şi înceteze activitatea agricolă; încurajarea înlocuirii unor astfel de agricultor|fîn vârstă cu agricultori capabili de a îmbunătăţi, acolo unde este necesar, viabilitatea economică a exploataţiilor agricole rămase; redistribuirea terenului agricol pentru a fi folosit în scopuri neagricole acolo unde nu poate fi cultivat în condiţii satisfăcătoare de viabilitate economică246. Durata de acordare a ajutorului pentru pensionare anticipată nu poate depăşi o perioadă totală de 15 ani pentru agricultorul care cedează exploataţia, şi de 10 ani pentru lucrătorul agricol247; 5) zonele defavorizate şi zonele cu restricţii ecologice. Ajutorul oferit acestor zone contribuie la realizarea următoarelor obiective: a) compensaţii248 pentru zonele cu handicapuri naturale (pentru: asigurarea utilizării continue a terenului agricol şi contribuirea prin aceasta la menţinerea unei comunităţi rurale viabile, conservarea spaţiului natural, conservarea, promovarea unor sisteme de exploatare agricolă durabilă având în vedere, în special, normele de protecţie a mediului); b) compensaţii pentru zonele cu restricţie ecologică (pentru asigurarea respectării normelor, privind mediul înconjurător şi protejarea agriculturii în zonele cu restricţii ecologice); 6) agromediul: aportul acordat pentru metodele de producţie agricolă destinate protecţiei mediului şi conservării spaţiului natural contribuie la dezvoltarea"obiectivelor politicii comunitare privind agricultura şi mediul înconjurător şi

promovează; forme de: exploatare a terenurilor agricole, comptiWţ m protecţia şt îmbunătăţirea calităţii mediului, a peisajului şi a eaf«t#feîkikf sale. a resurselor naturale, a solului şi a diversităţii genetice; reducereaexploatării agricole favorabilă mediului şi gestionarea .sistemelor de pşlde mted intensitate; conservarea spatiilor cultivate şi de o înalţă valoattusturată care sunt ameninţate; întreţinerea peisajului şi a caracteristici;tîadiţîoftak ale terenului agricol, utilizarea planificării ecologicefgiacfictie agricole,.

Secţiunea III - Libera circulaţie a persoanelor

I. GmeralitiţL Principiul nediscriminării - temei al tuturor drepturilorpersoanelor

Trei texte din Partea 1 ("Principiile") a TCE. ne reţin atenţia când vorbim despre nediscriminare: Primul este articolul 10 (fostul art Sa) TCE '"tetele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru & asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat sau «re rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Statele membre facilitea/i t omunitiţii îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se abţin sg k măsuri cam ar putea pune în pericol realizarea scopurilor ţţ&&&&& tratat***.At doilea este articolul 12 TCE (foitul art. 6) In domeniul de aplicare a prezentului tmtet şt Uri a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe ara k prevede, te interzice ®rtee discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate Consiliul hoifefed în conformitate cu procedura prevăzuta de articolul 251 TCE, poate adopta otice reglementare în vederea intenrfeerii acestor dfcctwînifî"*1^.Dm cete două teste re/uită cft stateîe - - obligate să fkMiwm. Comunităţii îndeplinirea mîsiuMi sate sunt ţinute să ia toate măsurile»

generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor, care rezultă din tratat şi din actele instituţiilor Comunităţii printre care se mimară şi asigurarea şi menţinerea nediscriminării exercitată pe motiv de cstăţenie sau naţionalitate.1 La aceste texte se adaugă cel de-al treilea, Articolul 14 TCE (fostul art 7a): (1) "Comunitatea adoptă măsurile pentru instituirea treptată a pieţei interne în cursul unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992, în #nformitate cu dispoziţiile prezentului articol, ale articolelor 25 şi 26, ale articolului 47 alin. (2) şi ale articolelor 49, 80, 93 şi 95 şi fară a aduce iiingeiS acestor dispoziţii din prezentul tratat(2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fară frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat.Acest text251 generează pncluztşM deoarece Comunitatea adoptă măsurile pentru realizarea fpteţei iip&rne, carjjpresupune libera circulaţie $ mărfurilor, persoanelor, serviciilor fl^^wlurilor, apare obligaţia pentru state - ţinute să faciliteze înd^^^^^mish^i Comunităţii - să realizeze deplina aplicare a principiului^e,discrini|nării.Libera circulaţie a persoanelor ca|f| are ca necesar temei nediscriminarea - sau prinJjjltl ega^^p de tratament252 - presupune pentru resortisanţii statelor membre: 1 §|dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul comunitar; 2) dreptul de şedere în alte state membre decât patria lor de origine; 3) dreptul de a avea acelaşi set de drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii statului de primire; 4) dreptul de a accede la activităţi economice în statul de primire (ceea ce presupune atât accesul la activităţi salariate cât şi accesul la activităţi nesalariate).Statele membre au fost obligate prin Tratatul CEE (este vorba de Tratatul de la Roma în varianta sa originară) să suprime toate restricţiile la libertatea de circulaţie şi este vorba, cu deosebire, de legislaţiile care: 1) rezervau accesul şi exerciţiul diferitelor activităţi

resortisanţilor naţionali; 2) sau care impuneau alte condiţii pentru resortisanţii altor state membre decât cele cerute naţionalilor.Principiul liberei circulaţii a persoanelor se sprijină în aplicarea sa, atât pe controlul legislaţiilor naţionale de către instituţiile comunitare cât şi pe adoptarea textelor de armonizare a legislaţiilor naţionale sau pe punerea în practică a politicii lor economice. Egalitatea de tratament implică, pentru fiecare stat membru asimilarea cu proprii cetăţeni a

străinilor comunitari, astfel încât aceştia să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii acelui stat. Sunt avute în vedere, cu precădere, următoarele drepturi: 1) dreptul de reunire familială (întregire a familiei) care vizează resortisanţii comunitari şi copiii mai mici de 21 de ani aflaţi în grija părinţilor - acest drept se aplică indiferent de naţionalitatea membrilor de familie; 2) dreptul de formare profesională (în legătură cu care Curtea de Justiţie a precizat că: accesul la formare nu poate fi închis resortisanţilor altor state membre sau subordonat unor condiţii necerute naţionalilor care ar constitui astfel discriminări indirecte)253; 3) dreptul de protecţie juridică (în legătură cu acesta, Curtea de Justiţie sesizată în temeiul articolului 177 TCE a precizat: "principiul nedifbriminăril se opune ca un stat membru să supună acordarea unui drept resortisantului altui stat membru unor condiţii - în speciat legate de reşedinţă - necerute naţionalilor ... cât timp, o armonizare a legislaţiilor naţionale nu a intervenit, statele membre reglementează liber diferitele sectoare de activitate, cu condiţia de a nu introduce discriminări faţă de resortisanţii altor state membre şi de nu aplica reguli care creează piedici în libera circulaţie a persoanelor254. în plus, Curtea a mai spus: "turiştii sunt destinatarii serviciilor şi au dreptul la aceeaşi protecţie ca şi naţionalii contra riscului agresiunii sau la compensaţii pecuniare când acest risc s-a realizat").Evident resortisantul unui stat membru nu poate să se prevaleze de principiul liberei circulaţii şi de egalitate de tratament dacă se găseşte într^o situaţie reglementată de dreptul comunitar şi, de asemenea, cetăţeanul unuistat membru care locuieşte într-un alt stat membru nu poate să se prevalezede mai multe drepturi decât cele ce sunt recunoscute naţionalilor din ţara de primire şi aceasta chiar dacă el dispune în ţara de origine de mai multe drepturi

2. Libera circulaţie a cetăţenilor A. ReglementareTratatul privind Uniunea Europeană, deoarece - marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni, îşi propune printre obiective: - să consolideze protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii255.Cu toate criticile aduse, cu privire la introducerea conceptului juridic de cetăţenie a Uniunii Europene - inclusiv cu privire absenţa îndatoririlor reciproce care ar putea da naştere unei cetăţenii mai active sau participative256 - trebuie remarcat că: 1) mai întâi are drept antecedent necesar acelaşi articol 12 TCE (fostul art. 6) care instituie principiul nediscriminării; 2) în al doilea rând, întreaga Parte a Il-a "Cetăţenia Uniunii" nu este decât completarea, dezvoltarea principiului amintit, adaptarea nediscriminării la o serie de alte situaţii decât cele economice; 3) în fine, cu toate timidităţile inerente unei situaţii noi, Curtea de Justiţie a ajuns ca, în hotărârile sale să aprecieze că anumite drepturi sunt generate din însăşi calitatea de cetăţean european.Articolul 17 TCE (fostul art. 8) precizează condiţiile în care se dobândeşte cetăţenia Uniunii: anume existenţa cetăţeniei unui stat membru -m condiţiile prevăzute de acesta - atrage ca o completare şi cetăţenia Uniunii. Prin urmare, această "instituită cetăţenie" nu are o existenţă de sine stătătoare, ci este dependentă de existenţa cetăţeniei unui stat membru, pe care "nu o înlocuieşte", ci doar i se alătură.Precizarea, de către alin. (2) al articolului 17 TCE (fostul art. 8) alături de drepturi şi a obligaţiilor, pe lângă caracterul "pur retoric" poate să mai exprime şi adevărul constituţional, care precizează că o cetăţenie generează pentru cetăţean nu doar drepturi dar şi îndatoriri. Deocamdată, obligaţiile nu sunt precizate257.

Dintre dispoziţiile Părţii a Il-a TCE pe noi ne interesează articolul 18 (fostul art. 8a)258 care prevede: (1) orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale; (2) In cazul în care o acţiune a Comunităţii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui obiectiv şi în care prezentul tratat nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Consiliul poate adopta dispoziţii menite să faciliteze exercitarea drepturilor menţionate la alin. (1). Consiliul hotărăşte în conformitate cu procedura menţionată la art. 251TCE; 3) Alineatul (2) nu se aplică dispoziţiilor referitoare la paşapoarte, cărţi de identitate, permise de şedere sau orice document asimilat şi nici dispoziţiilor referitoare la securitatea socială sau protecţia socială.Din normele dreptului derivat nu trebuie să omitem Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Având printre considerente o serie de idei majore ale dreptului comunitar (ex.: cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei ânterne, care reprezintă un spaţiu fară frontiere interne, în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului), Directiva stabileşte: a) condiţiile de exercitare a

dreptului la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora; b) dreptul de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora; c) restrângerile drepturilor menţionate la literele a) şi b) pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.

B. Conţinutul dreptului la libera circulaţieDin textul articolului 18 TCE(fostul art. 8a) putem trage următoarele concluzii: 1) repetiţia principiului nediscriminării apare din primele cuvinte ale alin. (1): "orice cetăţean"; 2) dreptul pe care orice cetăţean al Uniunii îl are constă în: dreptul de liberă circulaţie - deci dreptul de a intra şi de a ieşi de pe teritoriul unui stat, inclusiv al statului al cărui cetăţean naţional este -şi dreptul de şedere - independent de existenţa sau nu a unei activităţi economice; 3) acest drept nu este absolut deoarece i se pot fixa "limitări şi condiţii" în exercitare; 4) limitele şi condiţiile în exercitarea dreptului la libera circulaţie sunt prevăzute de tratat (adică de dreptul primar) şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale (adică normele dreptului derivat).Din concluziile Curţii de Justiţie reţinem:1) legătura dintre cetăţenie şi nediscriminare este deseori repetatăde către Curte. Astfel, într-o cauză Curtea a statuat: "cetăţenia europeanăeste destinată a fi statutul fundamental al cetăţenilor statelor membre,permiţând celor aflaţi în aceleaşi situaţii să se bucure de egalitate detratament în faţa legii, indiferent de cetăţenie cu excepţia anumitor situaţiispecial prevăzute"259. în acelaşi timp, pe lângă principiul nediscriminării,cetăţenia europeană mai are la bază şi principiile comune, prevăzute deTratatul de ia Amsterdam: principiul libertăţii, democraţiei, respectăriidrepturilor omului, al statului de drept ;2) efectul direct al dispoziţiilor privind cetăţenia Uniuniiuropene decurge din „statutul de cetăţean al Uniunii şi presupune -

după cum afirmă Curtea la pct. 17 din hotărârea dată în cauza C-33/07261 -posibilitatea pentru domnul Jipa, în calitate de resortisant2 român de a se prevala, inclusiv faţă de statul memjpru de origine de drepturile aferente unui astfel de statut şi în special de dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, astfel cum a fost conferit de articolul 18 TCE'v Din însăşi situarea lor, în tratat în Partea a Il-a, după Partea I - „Principii" rezultă că dispoziţiile privind cetăţenia Uniunii Europene au efect direct, adică pot fi invocate fără a

face obiectul unor măsuri de aplicare comunitare sau naţionale, încălcarea lor putând » reclamată la Curtea de Justiţie263. Ideea efectului direct, şi independent de alte calităţi (de ex. angajat) rezultă atât din alte hotărâri ale Curţii (în care se reafirmă: „Tratatul Uniunii Europene nu cere cetăţenilor Uniunii să fie angajaţi sau să desfăşoare activităţi de comerţ, (...) pentru a se bucura de drepturile prevăzute departea a doua a Tratatului Comunităţii privind cetăţenia română ) cât şi din alte texte ale TCE cum este cazul articolului 10 (fostul art. 5) în care statele se obligă atât să ia toate măsurile generale sau speciale necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor, cât şi să se abţină de la a lua măsuri care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor tratatului.3) Efectul direct al dispoziţiilor privind cetăţenia europeană poate fi invocat inclusiv faţă de statul membru de origine. Aceasta deoarece prin integrarea automată a dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre el completează, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii în raporturile cu alte persoane, cât şi în relaţiile cu statul căruia îi aparţin265. „în calitate de resortisanţi germani - a afirmat Curtea, într-o hotărâre relativ recentă -doamnele Morgan şi Bucher se bucură de statutul de cetăţean al Uniunii în temeiul articolului 17 alin. (1) TCE şi, prin urmare, au posibilitatea de a se

prevala, inclusiv în privinţa statutului lor membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut266. Mai mult, o „reglementare naţională care dezavantajează anumiţi resortisanţi naţionali pentru simplul fapt că aceştia şi-au exercitat dreptul de liberă circulaţie şi şedere într-un alt stat membru constituie restricţie a libertăţilor recunoscute cetăţenilor Uniunii prin articolul 18 alin. 11 TCE267.4) Dreptul la liberă circulaţie, astfel cum prevede articolul 18 TCE, include, în mod firesc, atât dreptul de a intra într-un alt stat membru decât cel de origine, cât şi de a-1 părăsi (este vorba de teritoriul altui stat membru şi de cel de origine), concluzia contrară ar goli de conţinut libertăţile fundamentale recunoscute de tratat - cum ar fi cazul în care statul membru de origine ar putea, fară o justificare valabilă să interzică propriilor resortisanţi să părăsească teritoriul statului în cauză, pentru a intra pe teritoriul altui stat membru268. Şi în alte cauze, Curtea a statuat că „prevederile care împiedică sau descurajează un cetăţean al unui stat membru să-şi părăsească ţara de origine, exercitându-şi libertatea de circulaţie constituie un obstacol în calea acestei libertăţi, chiar dacă se aplică fară a fi luată în considerare naţionalitatea lucrătorilor în cauză"26 .5) Posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie apare ca o concretizare a principiului că o regulă juridică are (în anumite condiţii) şi excepţii. Tot în hotărârea dată în cauza Jipa, la pct. 21, se prevede: „dreptul la libera circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, ci poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat".6) Restrângerea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii, poate fi realizată de către statele membre pentru motive de interes general (sau altfel spus, în continuarea principiului anterior, excepţiile de la o regulă, au temeiuri ce interesează întreaga societate).7) Principiul proporţionalităţii care trebuie să fie respectat de măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică, este reamintit deseori de către Curte, inclusiv în cauza Jipa . Recunoscându-i locul printre principiile generale ale dreptului comunitar, Curtea de Justiţie, îi face o descriere precisă a conţinutului („principiul cere ca actele instituţiilor comunitare să nu depăşească limitele a ceea ce este potrivit şi necesar pentru realizarea obiectivelor legitime de reglementarea în

cauză, fiind înţeles că dacă există o alegere între mai multe măsuri potrivite urmează să se recurgă la cea cu un grad mai mic de constrângere şi ca inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate cu scopurile urmărite) şi îi precizează câmpul de aplicare * Jn sensul că se aplică deopotrivă instituţiilor europene cât şi statelor membre in executarea actelor normative şi a politicilor Uniunii

3. Libera circulaţie a lucrătorilor A. ReglementareLucrătorilor le este rezervat un întreg capitol din Titlul II (Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor) al Părţii a Hl-a (Politicile comunităţii) a Tratatului CE.Prevederea de bază - din capitol - este cea cuprinsă în articolul 39 TCE (fostul art. 48) care dispune:1) "Libera circulaţie a lucrătorilor ► este garantată în cadrul Comunităţii;2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă;3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive dc ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publica, libera circulaţie implică dreptul: a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă; b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate, salarizată în conformitate cu legile, reglementările şi normele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv; d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare adoptate de Comisie;4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică Încadrării în administraţia publică".Că temeiul, fundamentul acestei libertăţi îl constituie acelaşi principiu al nediscriminării (articolul 12 TCE) rezultă cu claritate din alin. 2 al articolului 39 TCE ("libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie ...").Dar, aşa cum a precizat şi Curtea de Justiţie, articolul 39 TCE merge mai departe de simpla interzicere a discriminării directe sauindirecte, aplicându-se oricăror obstacole care împiedică libera circulaţie a

lucrătorilor27 . Având în vedere alin. 2 din articolul 39 TCE, se poate ajunge la această concluzie; deoarece aceasta prevede că ... eliminarea oricărei discriminări" ... "priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă". Intr-o cauză Curtea de Justiţie a reţinut că "articolul 39 TCE se aplică chiar şi în cazul în care munca a fost prestată în afara Comunităţii atâta timp cât raportul juridic de muncă a fost stabilit în cadrul Comunităţii"2 3.Articolul 39 TCE (fostul art. 48) se alcătuieşte pe aceeaşi tripartită structură: regulă, limite şi excepţii. Astfel, regula este că libera circulaţie: este garantată şi implică drepturile: a) de a accepta oferte reale de muncă; b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salariată; d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acel stat.Limitele, sau restricţiile sunt justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, adică motive de natură neeconomică şi de interes general.Excepţia este cuprinsă în alin. 4 din art. 39 TCE şi se referă la administraţia publică.Articolul 39 TCE (fostul art. 48) trebuie interpretat în mod contextual, în contextul capitolului din care face parte şi articolul 42 TCE274 (fostul art. 51) care prevede: "Consiliul ... adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor emigranţi şi persoanelor aflate în întreţinerea acestora dreptul la: a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii interne,

în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora; b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre".B. Concluzii desprinse din hotărârile consacrate ale Curţii de JustiţieDin hotărârile clasice ale Curţii reţinem:1) Definiţia noţiunii de lucrător: "orice persoană care îndeplineşteactivităţi de serviciu care sunt reale şi efective, cu excluderea activităţiloratât de mărunte încât ar putea fi considerate ca fiind pur marginale şiaccesorii este tratată ca lucrător"2 . Pentru ca o activitate economică săpoată fi calificată ca loc de muncă în sensul articolului 39 TCE, şi nu ca

activitate independentă, care face obiectul articolului 43 TCE, trebuie săexiste o relaţie de subordonare . Relaţia de subordonare rezultă şi dinarticolul 39 TCE (3) pct. c) care prevede „dreptul de şedere într-un statmembru pentru a desfăşura o activitate salarizată";2) Prevăzând că „dispoziţiile prezentului articol nu se aplicăangajaţilor din administraţia publică, articolul 48 alin. 4 din Tratat (estevorba despre Tratatul CEE) situează în afara domeniului de aplicare alprimelor 3 alineate din articolul 48 CEE o serie de locuri de muncă cecomportă participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publiceşi a funcţiilor care au ca obiect protejarea intereselor generale ale statuluisau ale altor colectivităţi publice. Astfel de locuri de muncă presupun, defapt, din partea titularilor, existenta unui raport special de solidaritate faţă destat, precum şi reciprocitatea drepturilor şi îndatoririlor care reprezintăfundamentul legăturii de cetăţenie"77. Trebuie să se evite, în acelaşi timp caefectul util şi domeniul de aplicare ale dispoziţiilor Tratatului referitoare lalibera circulaţie a lucrătorilor şi la egalitatea de tratament pentru resortisanţiituturor statelor membre să fie limitate de interpretări ale noţiunii deadministraţie publică ce decurg doar din dreptul naţional şi care ar eludanormele comunitare".3) Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar înmăsura în care ea poate fi considerată o activitate economică în sensularticolului 2 din Tratat. Acesta este şi cazul activităţii jucătorilorprofesionişti sau semiprofesionişti de fotbal, din moment ce exercită o

activitate salarială sau efectuează prestări servicii remunerate278. în scopul punerii în aplicare a dispoziţiilor comunitare referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor, nu este necesar ca angajatul să fie o întreprindere, unicul element necesar fiind existenta unui raport de muncă sau voinţa de a stabili279astfel de raport .A4) In dreptul comunitar, noţiunea de lucrător nu este univocă, ciiază în funcţie de domeniul de aplicare. Conform articolului 48 dinTratatul CEE este lucrător persoana care prestează pentru o anumită perioadă de timp, pentru altă persoană şi sub conducerea acesteia, servicii în contrapartidă în urma cărora primeşte o remuneraţie280. Articolul 2 din Regulamentul nr. 1408/71 prevede că se aplică salariaţilor sau persoanelor care desfăşoară activităţi independente care fac sau au făcut obiectul legislaţiei unuia sau mai multor state membre şi care sunt resortisanţi ai unui* . ... Ststat membru, precum şi membrilor familiilor acestora. In temeiul acestui Regulament o persoană are calitatea de lucrător de îndată ce este asigurată, chiar şi împotriva unui sigur risc, în temeiul unei asigurări obligatorii sau facultative conform unui regim general sau special de securitate socială menţionat în art. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 1408/71, independent de existenţa unui raport de muncă281.5) Dreptul comunitar se opune cerinţei unui stat membru, caresortisanţii statelor membre autorizaţi să aibă reşedinţa pe teritoriul său, săprezinte un permis de şedere conform, eliberat de administraţia naţională,pentru a beneficia de o alocaţie de creştere a copilului cât timp cetăţeniistatului respectiv trebuie numai să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită înacest stat membru.6) Art. 50 a din Legea salarizării exclude, Ia stabilirea sporului devechime orice posibilitate de luare în considerare a vechimii în muncăacumulate de un profesor universitar într-un alt stat membru decâtRepublica Austria. O astfel de reglementare poate obstrucţiona libera

circulaţie a lucrătorilor din două puncte de vedere: 1) dezavantajează lucrătorii din alte state membre decât Republica Austria, deoarece vechimile în muncă efectiv în calitate de profesor universitar în alte state membre, nu pot fi recunoscute pentru simplul fapt că nu au fost realizate la o universitate austriacă; 2) se împiedică libera circulaţie a lucrătorilor domiciliaţi în Austria pentru că îi poate determina să se abţină de la părăsirea ţării în vederea exercitării dreptului lor la liberă circulaţie .C. Restricţiile privind ordinea, siguranţa şi sănătatea publică la dreptul de intrare şi de şedere. Directiva 2004/38/CE

în Capitolul VI Directiva 2004/38/CE reglementează restrângerea dreptului de intrare şi dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.Principiile generale care reglementează această materie sunt: 1) sub rezerva dispoziţiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice; 2) măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalitătii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări cate nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de

prevenţie generală; 3) pentru a stabili dacă persoana respectivi reprezintă unpericol pentru ordinea publică sau siguranţa publică, la eliberareacertificatului de înregistrare sau, in absenţa unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana şi-a semnalat prezenţa pe teritoriul său în conformitate cu art. 5 alin. (5) ori la eliberarea permisului de şedere, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să ii formuleze informaţii privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultai rispunde în termen de două luni; 4) statul membru care a eliberat paşaportul sau cartea de identitate permite titularului documentului care a fost expulzat din motiv de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritoriul său fără nici o formalitate, chiar dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetăţenia titularului este contestată (art. 27).Una dintre inovaţiile Directivei 2004/38/CE este că introduce trei aivele diferite de protecţie împotriva expulzării pe aceste motive: 1) un nivel general de protecţie pentru toate persoanele care intră sub incidenţa dreptului comunitar; 2) un nivel accentuat de protecţie pentru acele persoane care au câştigat deja dreptul de şedere permanentă pe teritoriul unui stat membru şi 3) un nivel de protecţie ultraaccentuat pentru minori sau pentru cei care au avut reşedinţa timp de 10 ani într-un stat gazdă2*3.In ce priveşte sănătatea publică , art 29 (..sănătatea publică*! dispune: 1) singurele boli care justifică măsuri de restricţtonarc a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, astfel cum acestea sunt definite de documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fee obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplici resortisanţi lor din statul membru gazdă; 2) bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data.sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv; 3) dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data sosirii statele membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui examen medical gratuit care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menţionate la alin. (1). Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic.

Decizia adoptată în temeiul art. 27 alin. 1 este notificată în scris persoanelor interesate (acestea sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranţei statului). Notificarea precizează instanţa judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare şi, dacă este cazul termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepţia unor cazuri, de urgenţă, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării.

D. Concluzii desprinse din hotărârile Curţii de Justiţie cu privire la limitele şijt* excepţiile prevăzute de articolul 39 TCE

Din hotărârile Curţii referitoare la motivele invocate de statele membre pentru aplicarea limitelor şi excepţiilor de la libera circulaţie a lucrătorilor reţinem următoarele idei:1) Prin menţinerea în legislaţie a cerinţei cetăţeniei spaniole pentru exercitarea funcţiilor de căpitan şi de secund pe toate navele care arborează pavilionul spaniol, altele decât navele comerciale cu o capacitate mai mică de 100 de tone registru care transportă mărfuri sau mai puţin de 100 de pasageri care operează exclusiv între porturi sau puncte, situate în zone în care Regatul Sjjgniei îşi exercită suveranitatea, drepturi suverane sau jurisdicţia - măsură justificată pe ordinea internă 1 Regatul Spaniei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul dreptului comunitar, în special în temeiul articolului 39 TCE285;2) Articolul 48 din Tratatul CEE (actualul 39 CE) şi articolul 3 alin. (1) din Directiva 64/22 trebuie să fie interpretate în sensul câ,

impunând restricţii justificate de ordine publică, un stat membru poate lua în considerare, ca făcând parte din conduita personală, faptul că persoana interesată este afiliată la un grup sau la o organizaţie ale căror activităţi sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fară a fi totuşi interzise şi chiar dacă nu se impune nicio restricţie resortisanţilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară celei pe care intenţionează să o desfăşoare resortisantul unui stat membru, în cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii286.

4. Libertatea de stabilire

A. ReglementareArticolul 43 TCE (itul articol li) fnterzice restricţiile privind libertatea de stabilire a reî^wpiţilor îMMStat gpembru pe teritoriul unui '0 stat membrtu. Aceastălisează şi Sestricţiile privind înfiinţarea de agenţii, supursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe ||ritoriul imilfat stat membnKLibertatea de stabilire presupune accesul la activitlit independente şi la exercitarea acestora, preciim, şi la^constituiiea şi administrarea întreprinderilor şi, în specialya societăţilor în înţelesul articolului 48287 CE al doilea paragraf, în§ condiţiile definite pegtru resortisanţii proprii deor capitolului privindlegislaţia ţării de stabilire, sub rezerva capitalurile.Sunt exceptate - prevede articolului 45 TCE (fostul articol 55) dela aplicarea dispoziţiilor prezentului capipf, în ceea ce privlşte statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. Consiffil, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate excepta anumite achita» de Ia aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.

Prevederile acestxij^capitolş- dispune articolul 46 TCE (fostul articol 56) - şi măsurile adoptate î«emeîul acestuia, nu aduc atingere tpttc&ti actelor cu putere de lege şi actelO|^admin«ative care prevăd un

gim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică,siguranţă publică şi sănătate publică288.Cele trei dispoziţii cuprinse în Capitolul II. Drepturile de stabilire(din Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor) daustructura tripartită, deja cunoscută, normelor de consacrare a dreptului destabilire. Este vorba deâpre: regulă (anume interzicerea restricţiilor privindibertatea de stabilire şi în ce constă această regulă, anume accesul lactivităţi independente, exercitarea acestora, constituirea şi administrareatreprinderilor), limite (aceleaşi ca şi în cazul anterior, al lucrătorilor,rdine publică, siguranţă publică şi sănătate publică) şi excepţii (activităţileasociate exercitării autorităţii publice).Articolul 47 TCE (fostul articol 57) prevede: "(1) In vederea facilitării accesului la activităţile independente şi Iaexercitarea lor, Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 TCE, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare.1(2) In acelaşi sens, Consiliul hotărând în conformitate cu procedura revăzută la articolul 251 TCE, adoptă directivele privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre curivjre la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora,onsiliul hotărăşte în unanimitate pe parcursul procedurii prevăzute laarticolul 251 TCE cu privire la directivele a căror executare în cel puţin unB-tat membru implică o modificare'a principiilor legislative existente ale egimurilor profesiilor în ceea ce priveşte formarea şi condiţiile de acces ale persoanelor fizice. în celelalte cazuri, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată.(3) In ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi 5 faimaceutice, liberalizarea treptată a restricţiilor va fi subordonată Coordonării condiţiilor de exercitare a acestora în diferitele state membre28*.

B. Co&cluzii desprinse din jurisprudenţa clasică a Curtţii de Justiţii'I) Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturile conexate acestuia constituie, în esenţă posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura o acti> itate economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de cetăţenie sau de naţionalitate'"",2} Cu privire Ia interpretarea articolului 53 CEE*': statele membre se angajează să nu introducă noi restricţii cu privire la stabilirea pe teritoriul lor a resortisanţii or celorlalte state membre. Obligaţia pe care statele şi-au asumat-o în acest sens se reduce din punct de vedere juridic la o simplă abţinere, care nu este supusă nici unei condiţii şi nu se subordonează, ia execuţia sa ori în efectele sale. intervenţiei vreunui act din partea statelor sau a Comisiei. Obligaţia este completă şi precisă din punct de vedere juridic şi, în consecinţă, capabilă să producă efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi justiţiabili. Interpretarea articolului 53 CEE cere ca acesta să fie analizat în contextul capitolului referitor la dreptul de stabilire, unde este situat. După ce articolul 52 CEE a prevăzut eliminarea progresivă a restricţiilor impuse libertăţii de stabilire a resorti sânţi lor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru", în continuare a prevăzut, în articolul 53, că aceste state nu trebuie să introducă "noi restricţii la stabilirea pe teritoriul lor a resort isanţilor celorlalte state membre" în

articolul 52 alin. 2 CEE se arată că Sertatea de stabilire implică accesul la activităţi independente pe cont propriu, la înfiinţarea şi la conducerea de

întreprinderi, Mîn condiţiile definite de legislaţia ţării pentru proprii resortisanţi". Prin urmare, articolul 53 pretinde numai, ca nici o măsură nouă să nu supună stabilirea resortisanţilor din celelalte state membre unei reglementări mai severe decât cea rezervată propriilor resortisanţi, iar aceasta indiferent de regimul juridic al întreprinderilor.3) Cu privi» la "activităţi care sunt asociate într-un stat chiar cutitlu ocazional, exercitării autorităţii publice" "într-o celebră cauză292 s-aformulat întrebarea dacă în cadrul unei profesii precum aceea de avocatsunt exceptate de la aplicarea capitolului referitor la dreptul de stabilirenumai activităţile inerente acestei profesii asociate exercitării autorităţiipublice sau dacă această profesie este exceptată în ansamblul său, învirtutea faptului că include activităţi care sunt asociate exercitării acesteiautorităţi293. Excepţia de la libertatea de stabilire prevăzută de articolul 55alin. (1) CEE trebuie să fie restrânsă la acele activităţi avute în vedere laarticolul 52 CEE care prin ele înselepmplică o asociere directă şi specificăexercitării autorităţii publice. In nici un caz nu trebuie să se dea aceastăcalificare, în cadrul unei profesiuni liberale cum este aceea de avocat,activităţilor de consultanţă şi asistenţă juridică sau reprezentare sau apărarea intereselor părţilor în justiţie, indiferent dacă realizarea acestor activităţieste obligatorie sau facultativă.4) Regula tratamentului naţional294 constituie una dintredispoziţiile juridice fundamentale ale Comunităţii, ea este în esenţăsusceptibilă de a fi invocată direct de către resortisanţi statelor membre.Fixând ca termen, pentru aplicarea acestor măsuri, sfârşitul perioadei detranziţie, articolul 52 CE stabileşte o obligaţie de rezultat precisă. De lasfârşitul perioadei de tranziţie, articolul 12 CEE este o dispoziţie directăaplicabilă, chiar în lipsa unor directive de armonizare.5) Regula prevăzută de articolul 52 CEE conform căreia suprimareaprogresivă a restricţiilor la libertatea de stabilire se aplică, în mod egal,restricţiilor la crearea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii

unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru, trebuie să fie considerată ca expresia specifică a unui principiu general aplicabil la felprofesiilor liberale, în virtutea căruia dreptul de stabilire implică facultatea de a crea şi de de a menţine, cu respectarea regulilor profesionale, mai multe centre de activitate pe teritoriul Comunităţii295.6) Articolul 52 alin. 1 CEE lasă în mod expres operatoriloreconomici posibilitatea de a-şi alege liber forma juridică pentruexercitarea activităţilor lor în alt stat membru, această liberă alegere nutrebuie să fie limitată de dispoziţiile fiscale discriminatorii296.7) Articolul 52 CEE nu permite să se supună drepturile ce decurg din el unei condiţii de reciprocitate în scopul obţinerii de avantaje corespunzătoare în alte state membre297.8) Pentru a se stabili298 dacă este o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar, susceptibilă să angajeze răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor trebuie să se ţină seama de toate elementele care caracterizează situaţia cu care este sesizată instanţa naţională. Printre aceste elemente se numără mai ales gradul de claritate şi de precizie al normei încălcate, caracterul intenţionat sau neintenţionat al încălcării comise sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept, împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituţie comunitară au putut contribui la adoptarea sau la menţinerea unor măsuri sau a unor practici naţionale contrare dreptului comunitar. In orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este vădit gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunţării unei hotărâri care constată încălcarea pretinsă a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudenţe consacrate a Curţii în materia respectivă din care rezultă caracterul ilegal al comportamentului în cauză.9) Articolele 43 TCE şi 49 TCE, principiile egalităţii şi

nediscriminării pe motive de cetăţenie sau naţionalitate, precum şi obligaţiade transparenţă care rezultă din acestea nu se opun atribuirii de către oautoritate publică, fără a asigura condiţii concurenţiale, a unei concesiuni deservicii publice către o societate cooperativă intercomunitară ai cărei afiliaţisunt toţi autorităţi publice, din moment ce aceste autorităţi publice exercităasupra societăţii menţionate un control analog celui pe care îl exercită

asupra propriile* semeţi, tar societatea respectivă desfăşoară partea cea maiimportantă activităţii sale cu aceste autorităţi publice*

C. linii directoare ale dreptului comunitar în materia recunoaşteriicalificărilor profesionale

a) Dreptul comunitar in materieîn ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a diplomelor ea se regăseşte în mod expres în privinţa dreptului de stabilire (articolul 47TCE (fostul art. 57(1))): "în vederea facilitării accesului la activităţile independente şi la exercitarea lor, Consiliul ... adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiate de calificare". Tot asemenea este şi cazul serviciilor în legătură cu care art, 55TCE (fostul art. 66) prevede: "dispoziţiile articolelor 45-48 se aplici domeniului reglementat de prezentul capitol".în mod evident, recunoaşterea calificărilor interesează în egali măsură libera circulaţie a serviciilor, libertatea de stabilire şi libera circulaţie a lucrătorilor300. Până în 2005, odată cu adoptarea Directivei de unificare a legislaţiei privind recunoaşterea calificărilor profesionale, legiuitorul a urmat o abordare sectorială, pe domenii de armonizare (era vorba ca deosebire* de activităţile din sfera rnedicală: medici de medicină generali asistenţi medicali, farmacişti, medici veterinari şi arhitectură; activităţi şi ramuri industriale: artizanatul, alimentele şi băuturile, comerţul en gros. comerţul cu amănuntul, intermedierea; serviciile prestate de avocaţi).Directiva 89/48/CEE a Consiliului prevăzând un "sistem general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de 3 anio3°* apare ca tm răspuns la rezoluţia adoptată de către Consiliu (1974) ta care se cerea ca directivele "să recurgă cât mai puţin posibil la prescrierea unor cerinţe detaliate referitoare1&formarea profesională"302.

După cum rezultă din denumire, Directiva 89/48/CEE se diferenţiază de anterioarele directive din mai multe motive ceea ce au constituit şi văditele avantaje. Astfel, mai întâi, era menită să se aplice tuturor profesiilor reglementate pentru care este necesară pregătirea de nivel universitar de cel puţin 3 ani şi care nu erau acceptate de o directivă specială; apoi, recunoaşterea se întemeia pe principiul recunoaşterii reciproce; în fine, în cazul în care existau diferenţe majore între state în privinţa învăţământului, formării sau structurii unei profesii, Directiva prevedea mecanismul de echivalare, fie sub forma unei perioade de acomodare, fie a unui test de aptitudini.Dezavantajele constau în faptul că Directiva 89/48/CEE nu reprezenta o garanţie absolută şi automată pentru persoanele deţinătoare a diferitelor calificări că vor fi acceptate în orice stat membru să practice, ci doar un punct de plecare; pe de altă parte, condiţii ale procesului de recunoaştere au fost încrederea reciprocă şi adoptarea unei atitudini neprotecţioniste de către autorităţile naţionale competente.Dar Directiva 89/48/CEE se distinge de precedentele şi prin ceea ce este socotită a fi principala sa realizare anume că, în cazul în care un resortisant comunitar dorea să desfăşoare o profesie reglementată în orice stat membru, autorităţile competente din acel

stat membru nu puteau refuza să-i acorde permisiunea pe motivul calificării neadecvate, dacă persoana îndeplinea anumite condiţii303 (persoana să fi urmat echivalentul unui curs de trei ani de învăţământ superior în cadrul Comunităţii şi să îşi fi finalizat formarea profesională necesară pentru a fi calificată să se dedice profesiei reglementate). Directiva 89/48/CEE definea diploma în termeni generali - la art. 1 lit. a - ca fiind: "orice diplomă, certificat sau titlu eliberat de o autoritate competentă într-un stat membru din care rezultă că titularul a urmat cu succes un ciclu de studii post-secundare de o durată minimă de trei ani sau cu o durată echivalentă de timp, parţial într-o universitate sau aşezământ de învăţământ superior sau aşezământ cu acelaşi nivel şi, eventual, dacă a urmat cu succes formarea profesională cuvenită, în plus, ciclului post-secundar, din care rezultă că titularul posedă calificarea necesară pentru a accede şi a exersa profesia reglementată într-un stat membru".Conform art. 4 statul membru de primire putea cere pe lângăposesia unei diplome, în condiţiile precizate, şi îndeplinirea uneia din amatoarele condiţii: 1) fie experienţă profesională, când durata formării a

fost mai mică cu un an decât cea cerută în patria de primire304 (art. 4.1. a); 2) fie un stagiu de adaptare de trei ani sau o probă de aptitudini (art. 4.4■jpgDirectiva 92/5U#EE30a?# a Consiliului privind cel de-al doilea sistem de recunoaşterlp: formării profesionale, de completare a Directivei 89/48/CEE âveilîn vedere diplomele acordate fie pe baza unui curs postliceal sau cu o durată de cel puţin un an şi ipe califica deţinătorul să desfăşoare o profesie reglementat^ fie pe baza altor cursuri de învăţământ sau formare, în afara cursurilor^postliceale cu durata de un an sau pe baza unei perioade de probă ^HMe practică pofesională sau caurmare a formării profe^^^ff care calîpiau definitorul să desfăşoare oprofesie reglementată (art^^^Directiva 1999/42/CE a ParlamentauEuropean şi a Consiliului Uniunii Europene de stabilire a unui mecanism de recunoaştere a calificărilor pentru acwtă» regl^^^pite de directivele privind măsurile de eliberare şi tranzitoSi şflBi- co^Bitare a sistemului general de recunoaşte^ a diplomelor -«revedea, w|KK2)ftK se aplica activităţilor enumerate în ania A pe care res^^^M statejit membre doreau să le desfăşoare mtr-uf§itat membru gazA ca luctetorilfeare desfăşoară activităţi independente pu (^^brăt(^^^^^p 06 O^Httfl directivă s-a folosit o abordare a recunoaştefll ra|iproce bazat pe perioadele consecutive de experienţă şi pe demerea de aptitudini, nu pe dwierea liwr calificări sau diplome«ficiale).g In anul 2001, Directivele 89/48JteEf 92/51/CE au fost modificate (alături de o serie de alte directive secifcarfde Directiva 2001/19/CE a Parlamentului Europeaflşi a Consiliului . La emiterea ei s-au avut în vedere mai multe motMk de exemplu: 1) necesitatea îmbunătăţirii şi simplificării procedu» de coordonat prevăzute de directive privind sistemul general, permiţând grupi^ftie coordonare să ern^^^ă publice avize referitoare la aspectele de aplicare practică a Sternului general, care îi sunt prezentate de Comisie308;2) necesitatea să fie precizat termenul în care statele membre urmează să ia deciziile referitoare la cererile de recunoaşte â diplomelor, certilfctelor sau a alt#titluri de asistent medical generalist*

medic dentist, medic veterinar, moaşă, arhitect, farmacist sau medic,obţinute într-o tară terţă309. .» ■» - * -Toată legislaţia cuprinzând cele trei directive de recunoaştere reciprocă din 1989, 1992 şi 1999 şi douăsprezece directive sectoriale (referitoare la asistenţi medicali, dentişti, veterinari, moaşe, arhitecţi, farmacişti şi medici), în 2005 a fost modificată şi înlocuită cu un singur act normativ, Directiva 2005/36/CE a Parlamentului şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale310. Directiva se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc să exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care şi-a obţinut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat311. Inovaţiile semnificative reţinute

de doctrină sunt în principal următoarele: mai întâi, simplificarea legislaţiei existente, apoi stabilirea unor proceduri mai detaliate şi a unor termene mai stricte pentru luarea deciziilor şi i$|ntru prestarea de servicii folosind titlul profesional original al prestatorului; în fine, stabilirea unor platforme comune (adică un ansamblu de criterii capabile să compenseze diferenţele semnificative care au fost identificate între fcenflle deformare în cel puţin două treimi din statele membre, inclusiv în toate statele membre care organizează respectiva profesie) şi colaborarea apriată între autorităţile administrative competente ale statului membru gazdă şi ale statului membru de origine, implicând schimbări confidenţiale de informaţii, inclusiv de legătură cu acţiunea disciplinară întreprinsă sau acţiunile impuse.

b) Concluzii reţinute din jurisprudenţa comunitară în materiePe baza şi în interpretarea dreptului comunitar - primar şi derivat - în materie Curtea de Justiţie a oferit, în diferite procese, o serie de idei dintre care amintim:a) un stat membru, care nu recunoaşte diplomele eliberate de autorităţile competente ale unui alt stat membru în cadrul unor formări organizate în baza unui acord în temeiul căruia o formare organizată de un organism privat în acest stat membru se omologhează de autorităţile menţionate, nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei 89/48 privind sistemul general de recunoaştere a di>lomelor de învăţământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/19 .... Articolul 3

primul paragraf litera (a) din aceasta dă oricărui solicitant, titular al m"diplome" In sensul acestei directive, care îi permite si exercite o profesiereglementată într-un stat membru, dreptul de a exercita profesia respectivăîn orice ah stat membru3 ;b) potrivit sistemului creat prin Directiva 89/48 o diplomă este recunoscută no în considerarea valorii intrinseci a formării pe care o atestă, ci datorită faptului că acordă accesul la o profesie reglementată în statul membru în care a fost eliberată sau recunoscută:c) potrivit modului de redactare a Directivei 89/48* formarea nu trebuie să fi fost neapărat obţinută într-o universitate sau într-o instituţie de învăţământ superior. Astfel, potrivit art. 1 lit a) este suficient să fie vorba despre o "instituţie cu un nivel similar de formare". în consecinţă condiţia impusă de această dispoziţie, nu urmăreşte să asigure că instituţia de învăţământ îndeplineşte condiţiile formale referitoare la statutul său. ci se referă în mod esenţial la nivelul de formare real i/ut. Această condiţie este strâns legată de caracteristicile diplomei eliberate. Aprecierea bl această privinţă trebuie, prin urmare, să fie efectuată de autoritatea competentă care eliberează diploma, care trebuie să se asigure că aceasta nu este acordată decât unor persoane suficient de calificate pentru exercitarea profesiei reglementate la care dă acces ;d) statul membru care atribuie în favoarea unei autorităţi a statului membru gazdă competenţa de apreciere dacă "instituţia de învăţământ li care solicitantul şi-a definitivat educaţia aparţine învăţământului superior" şi in ce măsură "solicitantul are experienţa profesionali necesari în cazul în

ecesare, astfel încât condiţia securităţii juridice să fie îndeplinită. Prinrmare, este contrară art. 3 din Directiva 89/48 o dispoziţie de drept naţionalcare nu asigură securitatea juridică necesară pentru persoanele interesate care au fost angajate la un nivel inferior celui la care ar fi avut dreptul în cazul în care diplomele ar fi fost recunoscute conform art. 3 din Directiva 89/48, în măsura în care un funcţionar care a fost încadrat în mod eronatîntr-un anumit grad trebuie să aştepte 8 ani de la angajare înainte de a puteaă obţină reîncadrarea pe un post de o categorie superioară şi nu poateolicita reîncadrarea sa decât dacă se eliberează un post de categorieuperioară în cadrul aceluiaşi minister sau al aceleiaşi persoane juridice deept public315;

f) potrivit dispoziţiilor art. 39 alin (2) TCE, libera circulaţie alucrătorilor implică eliminarea oricăip discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ce##ce priveşte în#drarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. Respectarea principiului egalităţii de tratament, a cărui expresie specifică o constituie art. 39 TCE, impune ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi că situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obilltiv3 6.

5. Generalităţi privind politica socialăA. Istoric şi reglementare"Permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de viată şi de muncă" în adrul Comunităţii a reprezentat al treilea considerent din PreambululTratatului CE, dar cu toate acestea, în domeniul politicii sociale Comunitatea a avut competenţe reduse poate, şi datorită concepţiilor diferite - uneori total opuse - ale statelor membre 17. Astfel, pe lângă concepţia generoasă a Franţei în ceea ce priveşte protecţia socială şi atitudinea de „laissez faire" a Germaniei318, mare parte a statelor membre socoteau că, de fapt, politica socială este parte integrantă a suveranităţii naţionale şi în consecinţă, trebuia menţionată în sfera competenţelor naţionale3 9. Aşa se face că, deşi acquis-ul comunitar în materie s-a dezvoltat, rămân întrebări de mmk "discutăm despre un drept al muncii sau drept social şi indiferent cum

îl numim este un element esenţial al cetăţeniei sau o componentă vitală pieţei interne"320.Suişuri şi coborâşuri a avut şi Fondul Social European - piatra unghiulară, centrul politicii sociale - care a fost creat în baza art. 123 din Tratatul de la Roma şi al cărui obiectiv prioritar era definit astfel: "să sporească posibilităţile de angajare pentru lucrătorii comunitari şi să contribuie astfel la ridicarea nivelului de trai ... să faciliteze angajarea lucrătorilor şi să sporească mobilitatea geografică şi profesională a acestora în cadrul Comunităţii". Dacă în primii săi ani de existenţă, FSE a funcţionat la o scară măruntă (în sensul că doar a oferit asistenţă pentru recalificarea lucrătorilor disponibilizaţi în urma restructurărilor) în urma unei nedorite şi spectaculoase creşteri a şomajului (de 6 ori în perioada 1970 -1986) când acesta a atins recordul de 16 milioane ( adică 12% in populaţia activă) atât bugetul cât şi sfera de cuprindere a fondului au fost mult sporite321. Deoarece 85% din cele 2,5 milioane de persoane care în cursul anului 1986 au beneficiat de pe urma activităţilor Fondului au fost tineri, angajarea tinerilor cu vârste sub 25 de ani reprezintă una din axele prioritare de activitate ale Fondului322. Pe lângă ajutorul acordat tinerilor

(prin diferite programe iniţiate de statele membre - cum este cazul a zeci de mii de tineri francezi carg au beneficiat de contracte de angajare/instruire care le-a dat posibilitatea de f lucra într-o companie în timp ce îşi continuau pregătirea) FSE a acordat prioritate şi adulţilor din următoarele categorii: şomerii şi persoanele aflate în şomaj parţial, în special cele care nu mai lucrează de mult timp; femeile care doresc să reia lucrul; persoanele cu handicap capabile să Jtapreze; lucrătorii care migrează în UE şi imigranţii care s-au stabilit aici împreună cu familiile lor pentru a lucra; angajaţii, în special cei din companiile mici şi mijlocii, care se confruntă cu problema recalificării din cauza introducerii noilor tehnologi sau efpluţiei fenicilor de management; persoanele care lucrează în domeniul promovării profesionale; experţi în pregătirea profesională sau în recrutare <|şi agenţii de dezvoltare323.Alături de angajarea tinerilor cu vârsta sub 2J|ani, cea de-a doua prioritate capitală a FSE a constituit-o ansamblul celor şapte cele mai dezavantajate regiuni (socotite de "prioritate absolută'1 cuprinzând aproape o şesime din populaţia activă a Uniunii, mai exact 23 de milioane de persoane). Este vorba de Grecia, Irlanda şi Portugalia, Mezzogiorno din Italia, regiunile spaniole Castilia Leon, Castilia - fa Mancha, Extremadura, Andaluzia, Murcia, Canare, Galicia şi oraşele Centa şi Melilla, Irlanda de Nord şi teritoriile franceze de peste mări324.

"Carta socială" semnată în decembrie 1989, la Strasbourg reprezintă alături de FSE, cel de-al doilea instrument al Politicii sociale europene; ea prevede cele 12 drepturi de bază ale muncitorilor' şi promovarea unor şanse egale pentru femei şi bărbaţi. Concepută (te Jaecpeş

Delors, Carta s-a lovit de refuzul Marii Britanii (prin primul ministru Margaret Thatcher) refuz justificat de motivul că "ar duce la creşterea şomajului» din cauză că angajatorii nu ar mai putea crea noi locuri de muncă"325. Carta socială nu a avut decât un simplu efect declarativ, dar ea a fost urmată de un Program de acţiune socială care (în marea sa parte) în ciuda unei noi opoziţii a Marii Britanii, a fost aprobat prin votul cu majoritate calificată. După 1989, a urmat momentul 1994, în care Comisia Europeană a adoptat, Carta Albă care viza printre altele, reducerea şomajului în Uniunea Europeană. Reducerea şomajului a stat în continuare, în atenţia Uniunii astfel că "în cadrul Consiliului European de la Lisabona (martie 2000) şefii de state şi de guverne ai Uniunii Europene au făcut faimoasa declaraţie conform căreia obiectivul lor este ca UE să devină, până în 2010, cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de o creştere economică durabilă, având locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o coeziune socială mai mare".

B. Aspecte

a) Principiul egalităţii între bărbaţi şi femeiAvând ca bază articolul 141 TCE (care prevede că fiecare stat membru are obligaţia de a asigura şi aplica principiul egalităţii de remuneraţie între lucrătorii de sex-masculin şi cei de sex feminin pentru aceeaşi muncă) şi totodată art. 16 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, care proclamă egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, observăm că au fost adoptate o serie de norme care - sub diferite aspecte -consfiinţesc egalitatea dintre bărbaţi şi femei.Astfel, Directiva 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului tratamentului egal între femei şi bărbaţi în ce priveşte accesul la locuri de muncă, formarea profesională şi ascensiunea profesională, precum şi în ce priveşte condiţiile de muncă527. Directiva precizează că "principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei

discriminări bazate pe sex328, fie în mod direct, fie în mod indirect, prin referire la starea familială sau matrimonială ("excepţia este admisă când ■'sexul constituie o condiţie determinantă la angajare din cauza naturii activităţilor profesionale şi a condiţiilor de exercitare a acestora"). Egalitatea de tratament implică absenţa oricărei discriminări bazate pe sex cu privire la condiţiile de acces, inclusiv criteriile de selecţie, la locurile de muncă sau posturi, indiferent de sectorul sau branşa de activitate, şi la toate nivelurile ierarhiei profesionale; în acest sens, statele membre sunt obligate să: suprime dispoziţiile legislative,. regulamentare sau administrative conform principiului egalităţii de tratament; declare nule, considere nule sau să anuleze depoziţiile %ontrare care sunt incluse în convenţiile colective sau în contractele individuale de muncă, în regulamentele interne ale întreprinderilor, precum şi cele din statutele profesionale independente; revizuiască dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative contrare egalităţii de tratament, care nu mai au temei, iar în cazul dispoziţiilor convenţionale de aceeaşi natură, partenerii sociali să fie invitaţi să procedeze la revizuirea lor. K'£r Directiva 2002/73/CE din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207/CEE din 9 februarie 1976 a Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la încadrarea în muncă, la formarea şi promovarea profesională (a Parlamentului European şi a Consiliului) după ce reaminteşte că principiul egalităţii de tratament presupune inexistenţa oricărei discriminări pe criterii de sex legată, direct sau indirect, în special de starea civilă sau familială, defineşte o serie de termeni, definiţii ce nu se regăsesc în textul Directivei modificate.

b) Libera circulaţie a persoanelor in spaţiul comunitar

Directiva 2004/38329 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora(din 29 aprilie 2004)330. Obiectul Directivei îl constituie: a) condiţiile de exercitare a dreptului la liberă circulaţie, şedere pe teritoriul statelor membre de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora; b) dreptul de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora; c) restrângerile drepturilor menţionate anterior pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.Expresia membru de familie dobândeşte un sens mai larg, adică presupune: a) soţul; b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat, înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă; c) descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului; d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului. De asemenea sensul termenului lucrător devine unul mai larg: persoana care, pentru o anumită perioadă de timp, efectuează activitate remunerată pentru sau în subordinea altei persoane. Şi sensul termenului lucrător/muncitor este mult mai larg în

dreptul comunitar, decât în dreptul intern, el cuprinzând nu numai persoanele angajate în ţara gazdă, ci şi cele care se află în căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă331.Reamintim că Tratatul de la Roma şi dispoziţiile ulterioare332 şi jurisprudenţa Curţii împart libera circulaţie a lucrătorilor imigranţi în trei aspecte importante: accesul la angajare, dreptul de şedere şi egalitatea de tratament. Accesul la angajare presupune dreptul pe care orice cetăţean al unui stat membru îl are de a căuta un loc de muncă şi de a se angaja pe teritoriul altui stat membru; dreptul de şedere reprezintă dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru333. Directiva 2004/38 adaugă, în mod firesc, şi un drept de ieşire pe care îl au toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru334.Egalitatea de tratament' este reamintită în art. 24 alin. 1 din Directiva 2004/38 care prevede; "sub rezerva dispoziţiilor speciale prevăzute expres de tratat şi de dreptul derivat, orice cetăţean al Uniunii, care, în temeiul prezentei directive îşi are reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul de aplicare a tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă".

c) Securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncăj| Directiva cadru 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă conţine principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securităţii, eliminarea factorilor de risc sau neprevăzuţi, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislaţia

şi/sau practica naţională şi pregătirea profesională a lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora, precum şi direcţiile generale privind aplicarea acestor principii335. Directiva se aplică tuturor sectoarelor de activitate, atâtpublice cât şi private (industrie, agricultură, comerţ, administraţie, servicii, educaţie, cultură, recreere etc); ea nu se aplică atunci când vin la contradicţie, caracteristicile specifice anumitor activităţi din domeniul administraţiei publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia, sau specifice anumitor activităţi din domeniul serviciilor de protecţie civilă3 6. O întreagă secţiune Directiva acordă obligaţiilor angajatorilor, in acest sens, prevede că angajatorul are

obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfăşurată; chiar şi în cazul în care angajatorul contractează servicii sau persoane specializate, din exterior, acesta nu este exonerat de răspunderile ce-i revin în acest domeniu .

Secţiunea IV - Libera circulaţie a serviciilor 1. GeneralităţiExistă o tendinţă în literatura juridică - romană fi străină de a trata laolaltă libera circulaţie a serviciilor şi libertatea de stabilire şi este o tendinţă firească atâta vreme cât libera prestare de servicii este corolarul necesar al liberei circulaţii a persoanelor13*.Dar există şi alte puncte de similitudine între diferite capitole privind libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Astfel, într-o cauza celebră (van Binsbergen) se arată că principiul egalităţii de tratament pe criteriul cetăţeniei se referă în egală măsură la lucrători, servicii şi dreptul de stabilire339. De asemenea, similitudinile dintre dreptul de stabilire şi servicii şunţ evidentemomentul examinării nivelului la care un lucrător*

desfăşurând o activitate independentă, care prestează servicii obişnuite într-un stat membru, poate fi considerat ca având o legătură suficientă cu aceltat pentru a fi stabilit acolo, nu doar pentru a presta servicii pe teritoriulacestuia340.Prin urmare, libera circulaţie a persoanelor presupune pentruresortisanţii statelor membre dreptul de a se deplasa liber pe teritoriulcomunitar, dreptul de şedere în alte state membre decât patria lor deorigine, dreptul de a accede la activităţi economice în statul de primire(ceea ce presupune nu doar accesul la activităţile salariale, dar şi accesul la activităţile independente). Statele membre au fost obligate, prin Tratatul CEE, să suprime toate restricţiile la libertatea de circulaţie şi este vorba, cu deosebire, de legislaţiile naţionale ce rezervau accesul şi exerciţiul diferitelor activităţi resortisanţilor naţionali sau care impun străinilor alte condiţii decât cele ceruteipaţionalilor. Aceste restricţii au făcut obiectul a două programe de suprimare, hotărâte în 12 septembrie 1961 de către Consiliu privind libertatea de stabilire şi de prestare de servicii; Tratatul de la Amsterdam a simplificat şi actualizat acestjpexte.

2. Reglementare A. PrimarăReglementarea primară pte conţinută în Capitolul III Serviciile al titlului III, din Partea a IlMPolScile Comunităţii) a Tratatului CE.Articolul 49 TCE (fostul articol 59) dispune: „In conformitate cu dispoziţiile ce urmează sunt interzise Restricţiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt mat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor. Consiliul hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat membru şi şunts$ibili# în cadrul Comunităţii".Articolul 50 TCE (fostul articol 60) prevede: „în înţelesulprezentului Tratat, simt considerate servicii prestaţiile furnizate în modobişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, acapitalurilor şi a persoanelor. Serviciiler cuprind în general: a) activităţi cu

caracter industrial; b) activităţi cu caracter comercial; c) activităţi artizanale; d) activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale341.Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care au fost impuse de această ţară propriilor resortisanţi".

Observăm că articolul 49 TCE care deschide capitolul include o normă imperativă prohibitivă, ea interzicând, întocmai ca şi în cazul celorlalte capitole ale Titlului III orice restricţie, piedică în calea circulaţiei serviciilor. In continuarea sa, articolul 50 TCE dă sensul legal al noţiunii de servicii, oferind în completare şi-o listă exemplificativă de activităţi care se înscriu în sfera serviciilor.Articolul 54 TCE (fostul articol 65) dispune: „Atât timp cât restricţiile impuse libertăţii de a presta servicii nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică fară a discrimina pe motiv de cetăţenie ori naţionalitate sau reşedinţă ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menţionaţi la articolul 49 TCE ultimul paragraf. Această normă se adaugă articolului 49 TCE şi articolului 50 TCE ultimul paragraf, toate împreună şi fiecare în parte arătând că temeiul libertăţii de circulaţie a serviciilor îl constituie nediscriminarea resortisanţilor celorlalte state membre în raport cu cetăţenii proprii.Articolul 55 TCE (fostul articol 66): Dispoziţiile articolelor 45-48 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol. înţelegem că şi în cazul serviciilor: 1) excepţia o constituie activităţile care sunt asociate in statul membru interesat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice; 2) limitele libertăţii sunt date de aceleaşi motive - de natură neeconpmică: ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică; 3)

Consiliul adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificarea; 4) societăţile ... sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.In concluzie, şi normele privitoare la servicii sunt alcătuite intr-o structură tripartită: regulă (anume interdicţia oricăror restricţii şi în ce constă această libertate), limite (aceleaşi: ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică) şi excepţie (exercitarea autorităţii publice).

B Secundară (derivată)Din multele dispoziţii342 care alcătuiesc legislaţia secundară reţinem doar: Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne.Ce tt surprinde, la o primă abordare, la această Directivă (2006)/123/CE) este formularea negativă a dispoziţiilor. Astfel chiar primul articol (obiect) după ce în alin. (1) precizează că: directiva stabileşte dispoziţii generale pentru facilitarea exercitării libertăţii de stabilire pentru prestatorii de servicii şi a liberei circulaţii a serviciilor, menţionând totodată un nivel ridicat al calităţii serviciilor, toate celelalte 6 aliniate cuprind domenii cărora directiva nu se aplică. Spicuim, prin urmare, că Directiva nu are ca obiect sau nu afectează: 1) liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private, şi nici privatizării organismelor publice prestatoare de servicii; 2) monopolurile care prestează servicii şi nici ajutoarelor acordate de statele membre în baza normelor comunitare în materie de concurenţă; 3) măsurile luate la nivel comunitar sau naţional în conformitate cu dreptul comunitar în scopul protejării sau promovării diversităţii culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă; 4) exercitarea drepturilor fundamentale astfel cum sunt recunoscute în statele membre şi în legislaţia comunitară.Maniera aceasta continuă în articolul 2 (domeniu de aplicare) care după ce precizează în alineatul 1 că se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliţi într-un stat membru, în alineatul 2 enumera 12 domenii în care nu se aplică (cum ar fi: servicii neeconomice de interes general; serviciile din domeniul transportului, inclusiv serviciile portuare care intră în domeniul de aplicare a titlului V din tratat; serviciile agenţiilor de ocupare temporară a. forţei de. muncă; serviciilor de securitate privată; serviciilor prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi de autorităţile pmliee; în

domeniul impozitării; serviciilor audiovizuale, inclusiv serviciile cinematografice, indiferent de modul lor de producţie, distribuţie şi transmisie, precum şi serviciilor de radiodifuziune; serviciilor de îngrijire a sănătăţii, fie că sunt sau nu asigurate în cadrul unor unităţi de

îngrijire a sănătăţii şi indiferent de modul în care sunt organizate şi finanţate la nivel naţional sau dacă sunt de natură publică sau privată.Din definiţiile cuprinse de articolul 3 ne reţine atenţia definiţia „motivelor imperative de interes general" (pct. 8): „motive cunoscute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, inclusiv, următoarele motive: ordinea publică, siguranţa publică, sănătatea publică, păstrarea echilibrului financiar al sistemului de securitate juridică, protecţia consumatorilor, beneficiarilor serviciilor şi lucrătorilor; loialitatea tranzacţiilor comerciale; combaterea fraudei; protecţia mediului şi a mediului urban; sănătatea animalelor, proprietatea intelectuală; conservarea patrimoniului naţional istoric şi artistic; obiective de politică socială şi de politică culturală.

3. Concluzii desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie în materieA. Jurisprudenţa clasică1) Având în vedere că, în scopul eliminării progresive, în cursul perioadei de tranziţie, a restricţiilor la care se referă articolul 59 CEE, articolul 63 CEE a prevăzut elaborarea unui „program general" adoptat prin decizie a Consiliului, la 18 decembrie 1961 . Cel puţin în ceea ce priveşte exigenţa specifică referitoare la cetăţenie sau la reşedinţă, articolele59 TCE şi 60 TCE implică o obligaţie de rezultat precisă a cărei executare, de către statele membre, nu ar putea să fie întârziată sau compromisă de absenţa dispoziţiilor ce ar fi trebuit să intervină în cadrul prerogativelor instituite prin art. 63TCE şi 66 TCE. Rezultă că, articolele 59 alin. (1) şi60 alin. (1) au efect direct şi pot, în consecinţă să fie invocate în faţa organelor de justiţie naţionale, în orice caz în măsura în care ele urmăresc înlăturarea oricărei discriminări faţă de un prestator pe motivul cetăţeniei sale sau pentru că îşi are reşedinţa într-un alt stat membru decât cel undeprestaţia trebuie să fie îndeplinită.

2) Interzicerea restricţiilor liberei circulaţii a serviciilor include toate cerinţele impuse persoanei ce prestează servicii, în special din motive referitoare la cetăţenie sau la faptul că persoana nu locuieşte stabil în statul unde se prestează serviciile, cerinţe care nu se aplică persoanelor stabilite pe teritoriul naţional sau care pot împiedica sau obstrucţiona în alte moduri activităţile persoanei care prestează serviciile. In special, cerinţa ca persoana care prestează servicii să locuiască în mod obişnuit3 pe teritoriul statului, unde urmează să fie prestate serviciile poate, în anumite circumstanţe, să aibă ca rezultat lipsirea articolului 49TCE de efect util, având în vedere că obiectivul precis al acestui articol este interzicerea restricţiilor privind libertatea de a presta servicii pentru persoanele care nu sunt stabilite în statul unde urmează să fie prestate serviciile.Totuşi, luând în considerare natura specifică a unor servicii ce urmează a fi prestate, anumite cerinţe impuse persoanei ce prestează serviciile nu pot fi considerate ca incompatibile cu Tratatul, în cazul în care acestea au ca scop aplicarea normelor profesionale justificate de interesul general - în special reguli privind organizarea, calificarea, etica profesională, supravegherea şi răspunderea - care sunt obligatorii pentru orice persoană stabilită în statul unde se prestează serviciile, iar dacă ar fi stabilită în alt stat, persoana care prestează serviciile nu s-ar afla în sfera de345aplicare a acestor reguli ,In conformitate cu aceste principii, cerinţa ca persoanele, ale căror atribuţii sunt de a asista la administrarea justiţiei, să fie permanent stabilite în scop profesional în jurisdicţia anumitor instanţe, curţi sau tribunale, nu poate fi considerată incompatibilă cu prevederile art. 49 şi 50TCE, această cerinţă fiind în mod obiectiv justificată de nevoia de a se asigura respectarea normelor profesionale de conduită privitoare, în special, la administrarea justiţiei şi la etica profesională346.

Referitor la o activitate profesională a cărei exercitare este în mod similar nerestricţionată pe teritoriul unui stat membru, cerinţa de stabilire

pe teritoriul unui stat, constituie o restricţie incompatibilă cu articolele 49 şi 50 ale Tratatului dacă administrarea justiţiei poate fi asigurată în mod satisfăcător prin măsuri mai puţin restrictive, ca aceea a alegerii unei adrese pentru servicii.3) Conform Tratatului, interzicerea discriminării se aplică "în sensulacestui Tratat" şi „fară a neglija nicio prevedere specială conţinută înacesta". Această din urmă expresie se referă, în special la alte prevederi aleTratatului unde aplicarea principiului general prezentat i se oferă înforme concrete, în funcţie de situaţiile specifice. Libertatea de a oferiservicii include libertatea pentru beneficiarii serviciilor, de a se deplasaîntr-un alt stat membru, în scopul de a obţine acolo un anumit serviciu,fără a fi obstrucţionat de restricţii, iar turiştii, printre alţii trebuiepriviţi ca beneficiari ai serviciilor . Atunci când dreptul comunitargarantează unei persoane fizice libertatea de circulaţie într-un alt statmembru, protecţia acelei persoane în interiorul statului membru în discuţie,la fel ca în cazul cetăţenilor acelui stat şi a rezidenţilor în acel stat, este uncorolar al libertăţii de circulaţie. Rezultă că interzicerea discriminării esteaplicabilă beneficiarilor de servicii în contextul Tratatului în ceea cepriveşte protecţia împotriva riscului de a fi victima unui atac şi dreptulde a obţine compensaţii financiare, prevăzut de către legislaţianaţională, atunci când acest risc se materializează. Faptul că aceastăcompensaţie în discuţie este finanţată de Trezoreria Publică nu poatemodifica regulile privind protecţia drepturilor garantate prin Tratat.4) Articolul 59 din Tratat trebuie interpretat în sensul că se referăla serviciile pe care un prestator le oferă prin telefon unor destinataripotenţiali care se află în alte state membre şi pe care Ie furnizează fară a se

5) Reglementările dintr-un stat membru care interzic prestatorilor de servicii care îşi au sediul pe teritoriul său să adreseze apeluri telefonice nesolicitate unor clienţi potenţiali care se află în alte state membre, cu scopul de a-şi oferi serviciile, constituie o restricţie adusă libertăţii de a presta servicii, în sensul articolul 59 din Tratat34 .6) Limitarea interdicţiei3 practicii numite „cold colling" la anumite întreprinderi pe motivul conduitei lor din trecut ar putea să fie o măsură suficientă pentru atingerea obiectivului de a restabili şi a păstra încrederea investitorilor în piaţa naţională a valorilor mobiliare în general, în orice caz, reglementarea în cauză are o sferă de aplicare limitată. Mai întâi, ea interzice numai contractarea clienţilor potenţiali prin telefon sau personal fără a avea consimţământul lor prealabil în scris, celelalte tehnici de contractare fiind în continuare autorizate. Apoi, această măsură afectează relaţiile cu clienţii potenţiali, dar nu şi cu clienţii existenţi care au posibilitatea de a-şi da consimţământul în scris pentru noi comunicări. în cele din urmă, interzicerea apelurilor telefonice nesolicitate este limitată la piaţa pe care s-au constatat abuzuri, şi anume piaţa contractelor futures pe mărfuri. Faţă de cele expuse interdicţia practicii numite „cold colling" nu pare să fie disproporţionată în raport cu obiectivul urmărit. Articolul 59 din Tratat nu se opune actelor normative de drept intern care, pentru a proteja încrederea investitorilor în pieţele financiare naţionale, interzic>ractica ce constă în adresarea de apeluri telefonice nesolicitate unor clienţipotenţiali rezidenţi ai altui stat membru, cu scopul de a le propune servicii legate de investiţii în contracte futures pe mărfuri.

B. Jurisprudenţa recentă1. Articolele 48 şi 49 TCE, principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, precum şi obligaţia

de transparenţă care decurge din acestea nu se opun atribuirii directe a unui contract de achiziţii publice de servicii, către o societate pe acţiuni cu capital integral public, în măsura în care colectivitatea publică autoritate contractantă, exercită asupra acestei societăţi un control analog celui pe care îl exercită asupra propriilor servicii şi această societate desfăşoară partea cea mai importantă a activităţii sale cu colectivitatea sau colectivităţile care o deţin.Sub rezerva verificării de către instanţa de trimitere a caracterului operant al dispoziţiilor statutare vizate, controlul exercitat de colectivităţile acţionare asupra societăţii menţionate poate fi considerat analog celui pe care acestea îl exercită asupra propriilor servicii în împrejurări precum cele din acţiunea principală, în care: 1) acţiunea societăţii menţionate este limitată la teritoriul colectivităţilor respective şi, este exercitată în cea mai mare parte în beneficiul acestora şi 2) prin intermediul organelor statutare compuse din reprezentanţi ai colectivităţilor menţionate, acestea exercită o influenţă determinantă atât asupra obiectivelor strategice, cât şi asupra deciziilor importante ale societăţii respective351.2) Trebuie recunoscut că obiectivul de a menţine, din motive de sănătate publică, un serviciu medical şi spitalicesc echilibrat şi accesibil tuturor se poate încadra în sfera uneia dintre derogările pentru motive de sănătate publică, prevăzute în articolul 46 TCE, în măsura în care un astfel de obiectiv contribuie, la atingerea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii352. Aceeaşi dispoziţie din Tratatul CE permite statelor membre să restrângă libertatea de a presta servicii medicale şi spitaliceşti în măsura în care menţinerea unei capacităţi de acordare a îngrijirilor medicale sau a unei competenţe medicale pe teritoriul naţional este esenţială pentru sănătatea publică şi chiar pentru supravieţuirea populaţiei353.Chiar dacă restricţia ... este susceptibilă de a fi justificată de motivele imperative de interes general amintite ... mai trebuie ca aceasta să nu fie disproporţionată în raport cu obiectiviil urmărit354. Caracterul absolut, cu excepţia cazului copiilor în vârstă până la 14 ani, al

conţinutului interdicţiei impuse de legislaţia elenă nu este adaptat obiectivului urmărit dat fiind că ar putea fi adoptate măsuri mai puţin restrictive şi care să respecte în mai mare măsură libertatea de a presta servicii, cum ar fi un sistem de autorizare prealabilă care să respecte cerinţele pe care le impune dreptul comunitar şi, dacă este cazul, definirea baremelor de rambursare a cheltuielilor determinate de îngrijirile medicale353.3) Articolele 43TCE şi 49TCE trebuie să fie interpretate în sensul că se opun reglementării naţionale a unui stat membru, în temeiul căruia un lucrător care desfăşoară o activitate independentă care are reşedinţa în acest stat membru este obligat să înmatriculeze acolo un vehicul luat în leasing de la o societate stabilită într-un alt stat membru, în cazul în care acest vehicul nici nu este destinat să fie utilizat cu titlu permanent în principal pe teritoriul primului stat membru, nici nu este utilizat, în fapt, în

Secţiunea V - Capitalurile şi plăţile 1.GeneralităţiLa vremea sa, T.U.E. (Tratatul privind Uniunea Europeană -Tratatul de la Maastricht) prevedea - în capitolul consacrat politicii economice şi monetare «S că unul dintre obiectivele337 propuse este realizarea unei uniuni economice monetare bazată pe următoarele

principii: 1) sistemul economic de piaţă sau al concurenţei este liber acolo unde pieţele sunt deschise spre interior, dar şi spre exterior; 2) garantarea stabilităţii monetare este dată de o dezvoltare temeinică a economiei; 3) existenţa unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii şi ale stabilităţii sociale; 4) finanţe publice puternice şi sănătoase în toate statele membre; 5) libertatea deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţei financiare; 6) stabilitatea irevocabilă în ce priveşte cursul de schimb şi, în fine, o monedă unică. Tratatul prevedea realizarea progresivă a U. E. M.: astfel etapa preparatorie - debutată la 1 ianuarie 1994 - avea ca scop asigurarea convergenţei politicilor economice şi pregătirea instrumentelor în vederea fazei finale. în vederea realizării acestui scop, chiar înainte de 1 ianuarie 1994, statele membre au procedat la armonizarea dispoziţiilor naţionale -

reglementând mişcările de capital şi acordarea de credite serviciilor publice, prin băncile centrale - cu dispoziţiile tratatului şi programele susceptibile să conducă la o mai mare convergenţă a dezvoltării economice358. Pentru etapa finală a U.E.M. -începută în anul 1996 Tratatul prevedea stabilirea irevocabilă a cursului de schimb, introducerea unei monede unice şi crearea unui sistem european de bănci centrale (S.E.B.C.) alcătuit dintr-o Bancă Centrală Europeană (BCE) şi din Băncile centrale naţionale ale statelor membre. Avantajele evidente oferite de o Uniune Monetară stabilă şi performantă consta mai ales din: 1) dispariţia operaţiunilor de schimb în tranzacţiile financiare; 2) eliminarea riscului de schimb în operaţiunile comerciale şi mişcările de capitaluri; 3) creşterea securităţii calculului preţurilor şi a planificării; 4) deschiderea pentru investîHri a celui mai mare circuit financiar din lume, un circuit în care capitalurile pot circula fară obstacole - ceea ce ar avea ca efect o mai bună protecţie socială a cetăţenilor.La 2 mai 1998 - la Bruxelles - statele membre au dat naştere în mod oficial monedei unice EURO, Tratatul încheiat în acest sens fiind semnat de: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia - din motive politice - au refuzat aderarea la moneda unică, iar Grecia a semnat Tratatul EURO în anul 2000 (intrând în vigoare la 1 ianuarie 2002). Statele care au aderat la Tratatul EURO au instituit şi o Bancă Centrală Europeană însărcinată cu punerea în aplicare şi garantareafuncţionării politicii monetare unice. Libera circulaţie a banilor se află într-o strânsă intercondiţionare cu libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor.Astfel, libera circulaţie a banilor, care dădea sens Uniunii economice â

monetare (şi monedei unice pentru toate statele membre) nu se putea realiza fără crearea unei pieţe economice fără frontiere, iar pe de altă parte, libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor nu se putea realiza fară libera circulaţie a capitalurilor. Reflectând această realitate, Curtea de Justiţie arată „libera circulaţie a capitalurilor, ca şi cea a persoanelor şi serviciilor, constituie una din libertăţile fundamentale ale Comunităţii. Mai mult, libertatea de mişcare a capitalurilor este, în practică, o condiţie a exerciţiului eficace al altor libertăţi, garantate prin Tratat, în special a dreptului de stabilire ..."359.Libera circulaţie a capitalurilor - prevăzută iniţial în articolul 67-73 din Tratatul CEE şi ulterior de art. 73 a-73g360 din Tratatul de la Maastricht - se referă atât la mişcarea capitalurilor aparţinând persoanelor rezidente în statele membre, cât şi la interdicţia tuturor discriminărilor de tratament fondate pe reşedinţa sau naţionalitatea părţilor. Apare în mod evident că unul dintre obiectivele importante ale Tratatului a fost eradicarea tuturor piedicilor la libera circulaţie a capitalurilor ca factor esenţial al producţiei.

2. Reglementare A. Reglementarea iniţială

Cu toate că articolele 67-73 CEE conţineau norme referitoare la libera circulaţie a capitalurilor, acestea erau mai puţin imperative decât în cazul mărfurilor, persoanelor sau serviciilor.De exemplu, articolul 67 CEE (care deschidea Capitolul 4 „Capitalurile") prevedea: (1) In perioada de tranziţie şi în măsura necesara bunei funcţionări a pieţei comune, statele membre elimină treptat în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre, precum şi tratamentul discriminatoriu în baza cetăţeniei ori naţionalităţii sau reşedinţei ori sediului social al părţilor sau a locului plasamentului de capital; (2) cel târziu la încheierea primei etape, nu se mai aplică nici un fel de restricţii plăţilor curente aferente circulaţiei capitalurilor între statele membre.Tot asemenea, este şi articolul 71 CEE: statele membre se Străduiesc să nu introducă în Comunitate noi restricţii de schimb care să

afecteze circulaţia capitalurilor şi plăţilor curente aferente acestora şi să nu facă şi mai restrictive reglementările existente.Statele membre îşi declară disponibilitatea de a depăşi nivelul de liberalizare a capitalurilor ... în măsura în care situaţia lor economică, în special starea balanţei de plăţi, le permit361.

B. Reglementarea din T. U. Eîn T.U.E. locul articolelor 67-73 a fost luat de articolele 73 b-g362. Articolul 73 b TUE introduce interdicţia restricţiilor privind circulaţia în următorii termeni: (1) In temeiul dispoziţiilor prezentului capitol , toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt interzise; (2) In temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, toate restricţiile privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt interzise.Dar interdicţia prevăzută de articolul precedent nu este absolută deoarece articolul 73 c dispune: (1) Articolul 73 b nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de. servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capital. Şi, tot asemenea, articolul 73 b364 nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele membre: a) de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabilii ce nu se află în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul în care le sunt investite capitalurile; b) de a lua toatemăsurile indispensabile pentru a combate încălcarea legilor şi

reglementărilor proprii, în special în domeniul fiscal sau al controlului prudenţial al instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice sau de a lua măsuri justificate de motive privind ordinea sau siguranţa publică (Aceste moduri şi proceduri însă - după cum precizează articolul 73 b (3) ... nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere mascată a liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor)365.In cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din sau având ca destinaţie ţări terţe provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave pentru funcţionarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, poate adopta în raport cu ţări terţe măsuri de salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăşi 6 luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.

C. Prevederi actualeIn temeiul dispoziţiilor prezentului capitol - precizează articolul 56(1) TCE (fostul articol 73 b) - sunt interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între stateleAmembre şi ţările terţe; In temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.Este al treilea — în şirul istoric - articol deschizător de capitol care, întocmai ca şi precedentele nu defineşte noţiunile pe care le utilizează: nici capitalurile, nici plăţile. Definirea celor două noţiuni a căzut în sarcina Curţii de Justiţie şi a doctrinei. Astfel, în ce priveşte capitalurile doctrina consideră că prin această noţiune se înţeleg „valorile scripturale, încorporate sau nu în titluri, ca şi monedele metalice care au un curs legal în momentul operaţiei efectuate"366.Plăţile curente au fost definite de Curtea de Justiţie - în cazul Luişi et Garbone367 mai mult prin elementele de distincţie faţă de mişcările de

capitaluri. Astfel, Curtea precizează „transferurile corespunzătoare unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie în domeniul schimburilor de mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mişcări de capitaluri"368. Şi Curtea continuă: „plăţile corespunzătoare călătoriilor în interiorul Comunităţii, efectuate pentru afaceri, studii şi turism, au caracter de plăţi curente corespunzătoare achiziţiei de bunuri sau prestării de servicii". Rezultă că plăţile curente sunt transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subsecvente în timp ce circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial folosirea sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu. Deoarece de plăţile curente depinde liberalizarea efectivă a mărfurilor şi serviciilor, ele au făcut obiectul unei suprimări imediate a barierelor existente în această materie, liberalizare începută la 1 ianuarie 1962 - astfel cum s-a prevăzut în art. 67 alin. (2) al TCEE.Dacă plăţile curente au fost supuse unei liberări imediate, transferurile de capitaluri - esenţiale pentru libertatea de stabilire a persoanelor, au fost liberalizate într-o manieră progresivă şi prudentă. Transferurile de capitaluri au fost definite de Curtea de Justiţie (în hotărârea Luisi et Carbone) care precizează: „ele nu au ca obiect remunerarea unei prestări ci plasamentul şi investiţiile, spre exemplu plata primei de asigurare de daune sau de responsabilitate intră în categoria plăţilor curente, pe când plata primei de asigurare de viaţă sau care are ca obiect constituirea unui capital este o operaţie de transfer de capitaluri". Rezultă că transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investiţiile directe, foarte necesare dezvoltării economice, şi pe de altă parte, acumulările de capitaluri, care prevăd crearea de fonduri pentru finanţarea investiţiilor.Dintre elementele de distincţie a normelor remarcăm articolul 57TCE (fostul articol 73 c) care în aliniatul (1) prevede: articolul 56 nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor aflate în

vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului comunitar, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţieţări terţe sau provenind din alte ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. Cu privire la restricţiile existente în conformitate cu legislaţia internă în Bulgaria, Estonia şi Ungaria, data de referinţă este 31 decembrie 1999.

3. Concluzii desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie în materie1) Articolele 49 TCE şi 56 TCE369 nu se opun aplicării de către unstat membru, în cazul în care active rezultate din economii şi venituriobţinute din aceste active sunt disimulate fată de autorităţile fiscale aleacestui stat membru şi în cazul în care acestea ( autorităţile fiscale ) nudispun de nici un indiciu în ceea ce priveşte existenţa lor care să permităiniţierea unei anchete, a unui termen de recuperare mai lung, atunci cândaceste active sunt deţinute în alt stat membru decât atunci când acestea suntdeţinute în primul stat membru. împrejurarea ca acest alt stat membruaplică secretul bancar nu este relevantă în această postură.Articolele 49 TCE şi 56 TCE trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun ca, atunci când un stat membru aplică un termen de recuperare mai lung în cazul activelor deţinute în alt stat membru decât în cazul activelor deţinute în acest prim stat membru şi când aceste active străine, precum şi veniturile obţinute din acestea erau disimulate faţă de autorităţile fiscale din primul stat, care nu dispuneau de nici un indiciu în privinţa existenţei lor, care să permită iniţierea unei anchete, amenda aplicată pentru disimularea activelor şi veniturilor străine respective să fie calculată proporţional cu conţinutul recuperării şi pentru această perioadă mai îndelungată370.2) Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, tratatul nugarantează unui cetăţean al Uniunii, că prin transferul reşedinţei sale,

în alt stat membru decât cel în care avea reşedinţa până atunci, acestaeste neutru în materie de impozitare. Ţinând seama de diferenţele dereglementare dintre statele membre în această materie, un astfel de transferpoate, după caz să fie mai mult sau mai puţin avantajos pentru cetăţeni.Prin urmare, articolele 56 TCE şi 58 TCE trebuie interpretate însensul că, nu se opun unei reglementări a unui stat membru, astfel cum

este cea în cauză, în acţiunea principală, care în ceea ce priveşte calculul taxelor asupra succesiunii datorate de un moştenitor rezident în acest stat membru pentru creanţe de capital deţinute faţă de o instituţie financiară situată în alt stat membru, nu prevede, în cazul în care persoana a cărei succesiune este deschisă avea reşedinţa, la data decesului său, în primul stat membru, imputarea asupra taxelor asupra succesiunii datorate în acest caz a taxelor asupra succesiunii achitate în celălalt de stat membru371.CAPITOLUL III DREPTUL COMUNITAR AL CONCURENŢEI

Secţiunea I - Generalităţi

Dreptul comunitar al concurenţei poate fi considerat ca un compromis rezonabil între două concepţii economice: 1) concepţia liberală conform căreia legea pieţei impune în mod natural întreprinderilor, un comportament concurenţial şi 2) concepţia dirijistă conform căreia statul trebuie să intervină pentru a prescrie, pe cale legislativă, un comportament care să corespundă anumitor obiective economice şi politice. In mod esenţial este vorba de a permite întreprinderilor să exercite o concurenţă liberă, cu condiţia de a nu dăuna altor operatori pe piaţă, clienţilor, consumatorilor sau intereselor economice în general.Obiectivele dreptului comunitar al concurenţei trebuie evaluate în lumina obiectivelor generale ale Tratatului de la Roma, care în articolul 2* , enunţa că acţiunea Comunităţii comportă stabilirea unui regim care să asigure nedeformarea concurenţei în piaţa comună, astfel că în domeniul comunitar libera concurenţă are, nu atât o valoare în sine, cat este mai mult un mijloc de realizare a altor obiective economice sau politice373, ca de exemplu: 1) funcţionarea armonioasă a pieţei interioare; 2) politica de

Icercetare şi dezvoltare; 3) politica privind consumatorii. Este vorba mai mult, de garantarea unei concurenţe practicabile şi eficiente decât de garantarea unei libere concurenţe absolute374.

Dreptul comunitar al concurenţei îşi are regulile fundamentale In articolul 81 (fostul articol 85) - 89 (fostul articol 94) din Tratatul CB, te capitolul intitulat "Normele privind concurenţa" (care face parte din Titlul VI (fostul Titlu V) "Normele comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislaţiilor"). Acest capitol este împărţit în două secţiuni: "Normele aplicabile întreprinderilor" şi "Ajutoarele acordate de state".Este însă evident că regulile aplicabile întreprinderilor privesc, fa aceeaşi măsură comportamentul statelor pe piaţă, ca puteri publice sau întreprinzători» iar regulile ce se aplică statelor membre privesc şi întreprinderile, cum este cazul regulilor relative la ajutoarele statului care privesc nu numai acţiunile statelor membre care acordă ajutoarele, dar şi întreprinderile, ca beneficiare directe ale ajutoarelor.

1. Sfera dreptului comunitar al concurenţeiComparând reglementările naţionale cu cele comunitare observăm că sfera dreptului comunitar al concurenţei este mai restrânsă, decât in dreptul naţional, întrucât concurenţa neloiali nu face obiectul dispoziţiilor dreptului comunitar, care se limitează să edicteze o serie de reguli specifice naturii pieţei comune ce ţin de practicile monopoliste. Prin urmare, dreptul concurenţei se va raporta la o serie de activităţi economice pe care le promovează întreprinderile, propunându-şi să reprime toate activităţile anticoncurenţiale care pot să afecteze piaţa comună, libertatea economică şi comercială, comerţul dintre statele membre

ale Uniunii Europene (aceste activităţi pot fi bi sau multilaterale - cazul prevăzut de articolul 81 CE, unilaterale - cazul prevăzut de articolul 82 CE -sau concentrări organizate; nu sunt excluse nici intervenţia statului sau a

colectivităţilor locale § articolele 92-94 TCE - sau practicile dedumping376)377. | " ^Dispoziţiile articolului 81 TCE (interdicţia înţelegerilor) şi icolului 82 TCE (interdicţia abuzului de poziţie dominantă) privesc înexclusivitate practicile antitrust, cu particularităţile reglementărilor integrăriiuropene. Aceste reguli interzic acordurile între întreprinderi, deciziile de-şociere profesională şi practicile concertate ca şi exploatarea abuzivă depoziţii dominante, susceptibile să afecteze, direct sau indirect, actual sau potenţial comerţul între statele membre.Dreptul comunitar al concurenţei este o disciplină evolutivă378, care trebuie să răspundă aşteptărilor şi practicii întreprinderilor cărora li se aplică direct (şi care simt interesate să nu ignore regulile sale, politica deaplicare şi jurisprudenta)

Teritoriul pe care se aplică disp&Hile articolelor 81 şi 82 TCEReglementările comuSpare con|^wîn articolele 81 şi 82 TCE se aplică comportamentului comdwal al întreprinderilor a căror mărime orictivitate estşlf ufîcientă, pentru a fi wctată de aceste regi Ele se aplicănu numai ţărilor din Comunitatea Europeană, dăfcită dispoziţiilor echivalente care figurează în Tratai! (Porto) privind Spaţiul Economic European (SEE) ele se aplică şi #fatelor membre AELS (fară Elveţia) . Acest spaţiu reprezintă un teritoriu iu peste 400 milioane de p^jşoane, fiind astfel cea ipai mtmsa piaţa europeana .Deşi câmpul de apillare a regulilor enunţate în Tratatul CE, precum Şi din Tratatul fee la Porto se limitează la spaţiul geografic comunitar, locălilpea comportamentului anticoncurenţial t&jliaţa comună nu semnifică faptul că toate elementele comportamentului concurenţial trebuie în mpd obligatoriu să se producă în sânul Comunităţii. Astfel, articolele 81 şi,82 TCE sunt aplicabile şi comportamentelor care deformează concurenţa în interiorul pieţei comune, cum ar fi cazul în care două întreprinderi încheie un acord comun anticoncurenţial în ţări îndepărtate de Comunitate - ca

Japonia - acw eft direct sau indirect poate să aibă un pipact economic în Piaţa Comună.în acest sens este şi o hotărâre a Curţii de Justiţie380 în care se arată faptul că o întreprindere participantă la un acord şi situată pe o piaţă terţă nu reprezintă un obstacol pentru aplicarea articolului 81 TCE, câtă vreme acordul produce efecte pe teritoriul Pieţei Comune. La rândul său şi Comisia a condamnat381 un acord între 41 de fabricanţi canadieni, americani, suedezi şi finlandezi, toţi domiciliaţi - la vremea aceea38 | în afara Pieţei Comune, dar având încheiate sau negociate contracte cu clienţi europeni; ea a arătat că locul producerii efectelor a fost determinant pdmru caracterizarea infracţiunii (fapt confirmat şi de Curte).Chiar dacă locul geografic al unui comportament concurenţial este o ţară terţă, poate să rezulte un efect pe Piaţa Comună prin ricoşare. în acest sens, Curtea a statuat cu privire la întrebarea dacă un contract de distribuire de produse cosmetice de lux (comercializate de Ives Saint Laurent Parfums SA) în Rusia şi Ukraina, care interzicea revânzarea acestor produse în afaralcelor două teritorii este compatibil cu articolul 81 TCE, în măsura în care, împiedică reexportul acestor produse către statele membre în Comunitate. Curtea a precizat că, acordurile care interzic revânzarea de produse în afara teritoriului contractual necomunitar, nu constituie acorduri care, prin natura lor, să fie interzise de articolul 81 TCE. Obiectivul examenului este de a şti dacă exisktă un risc de influenţă sensibilă asupra schimburilor curente între statele membre, susceptibil de a dăuna realizării obiectivelor Pieţei Comune, deoarece este vorba de produse de lux distribuite nu numai pe teritoriul necomunitar, dar, de asemenea, şi în Comunitate, printr-un sistem de distribuţie selectiv.

Totodată, trebuie avut îp vedere gradul concurenţei în interiorul reţelei comunitare de distribuire a acestor produse şi diferenţa efemivă de preţ, între preţul produselor comunitare şi necomunitare383.

3. Subiectele faţă de care se aplică articolele 81 şi 82 TCEArticolul 81 TCE(fostul art. 85 CEE) declară că sunt incompatibile cu piaţa comună - fiind interzise - orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca rfect,

împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune, şi mai ales cele care constau în: a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii de tranzacţie; b) limitarea sau controlul producţiei, al desfacerii, al dezvoltării tehnice sau al investiţiilor; c)- împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare; d) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial; e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte.Articolul 81 TCE prevede că acordurile sau deciziile interzise sunt nule de drept. Cu toate acestea "dispoziţiile paragrafului 1 pot fi declarate inaplicabile: oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi; oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi; oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la ameliorarea producţiei sau distribuirii produselor, la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervând în acelaşi timp utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi fară: a) să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestui obiectiv; b) să dea întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în cauză".Articolul 82 TCE (fostul articol 86 CEE) precizează că "exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia, exercitată de una sau mai multe întreprinderi, este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul dintre statele membre poate fi afectat. Aceste practici abuzive pot consta mai ales în: a) impunerea, direct sau indirect, a unor preţuri de cumpărare sau de vânzare sau a unor condiţii de tranzacţie inechitabile; b) limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor, c) aplicarea unor condiţii inegale ia prestaţii echivalente faţă de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial; d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte.Deoarece articolul 81 TCE (fostul articol 85 CEE) şi articolul 82 TCE (fostul articol 86 CE) sunt incluse în secţiunea "Reguli aplicabile întreprinderilor" înţelegem că ele se aplică întreprinderilor, ca agenţi economici. Noţiunea de întreprindere nu este definită de Tratat, definirea căzând în sarcina doctrinei şi a jurisprudenţeu Din punct de vedere economic întreprinderea este un ansamblu de mijloace umane şi materiale concordante sub o direcţie economică pentru realizarea unui obiectiveconomica Tribunalul de Primă Instanţă a calificat drept întreprindere "toate entităţile economice constituite dintr-un ansamblu de elemente materiale şi umane"385 iar Comisia a considerat că "toate entităţile ce desfăşoară o activitate comercială pot fi considerate întreprinderi". La rândul său Curtea de Justiţie a precizat că "art. 85 TCE se adresează entităţilor economice, constând fiecare într-o organizare unitară de elemente personale, materiale şi imateriale urmărind de o manieră durabilă un scop economic determinat de a produce şi a vinde, de exemplu, în vederea maximizării profitului său, eventual chiar în detrimentul profiturilor• 386individuale ale diferitelor componente ale sale ".

Rezultă că - noţiunea de întreprindere - în funcţie de care se analizează dreptul comunitar al concurenţei, nu se confundă cu societăţile, deoarece articolul 81 şi articolul 82 TCE se aplică întreprinderilor indiferent de forma juridică: societăţi civile, cooperatiste, comerciale, grupuri de interese economice, stabilimente publice dotate cu. personalitate morală, asociaţii, fundaţii etc; chiar şi o persoană fizică poate să constituie o întreprindere. O întreprindere este un ansamblu organizat de resurse care nu are nevoie de o formă juridică determinată, putând să fie o persoană fizică, o persoană juridică sau un grup a cel puţin două dintre acestea, trebuie să funcţioneze ca o unitate economică independentă, autonomă şi să realizeze o activitate economică pe o bază durabilă . Toate cele mai sus precizate reprezintă condiţii pentru ca o entitate economică să fie socotită o întreprindere căreia să i se poată aplica dispoziţiile TCE în materie comunitară.Astfel, faptul că nu este nevoie de o formă juridică determinată pentru ca o entitate economică să fie socotită întreprindere se explică prin: 1) aceea că graţie definiţiei generoase oferite de Curtea de Justiţie orice entitate ce desfăşoară o activitate economică poate fi socotită întreprindere (observăm o dată în plus că definiţiile Curţii de Justiţie tind să reducă sau să anihileze orice tendinţă a statelor ori întreprinderilor de a scăpa de sub reglementările Tratatului; tocmai de aceea Curtea de Justiţie nu se opreşte doar la o formă juridică determinată); 2) aceea că în cursul existenţei sale o întreprindere poate să-şi schimbe - prin fuziune ori divizare - forma juridică; 3) aceea că activitatea economică presupune cu necesitate capacitatea de a avea resurse şi de a încheia contracte în legătură cu ele

şi pnn urmare, măcar o parte a întreprinderii trebuie să aibă personalitate juridică388.In privinţa faptului că o întreprindere trebuie să fie o entitate independentă autonomă s-a precizat că articolul 81 alin. 1 TCE interzice acordurile dintre întreprinderi, deciziile de asociere a întreprinderilor şi practicile concertate care au un efect anticoncurenţial. Aceste acorduri, decizii, practici sunt calificate ca înţelegeri când există cel puţin două întreprinderi participante la acord. Dar o pluritate de societăţi pot să constituie una şi aceeaşi întreprindere, când în acordul unui grup există un singur centru de decizie situat, în mod normal, la nivelul societăţii mamă care dă directive ansamblului filialelor. Este adevărat că o filială are personalitate juridică dar societatea mamă poate fi ţinută ca responsabilă pentru comportamentul filialei sale.In jurisprudenţa lor asupra acestui punct, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă consideră că noţiunea de întreprindere folosită de articolul 81 alin. 1 TCE vizează unităţile economice, chiar dacă din punct de vedere juridic ele sunt alcătuite din mai multe persoane fizice sau juridice. în acest sens Curtea arată: "art. 85 totuşi nu vizează acordurile şi practicile concertate între întreprinderile aparţinând aceluiaşi grup, între societatea mamă şi filială, dacă întreprinderea formează o unitate economică în care filiala nu se bucură de o autonomie reală în determinarea liniei sale de acţiune pe piaţă şi dacă aceste acorduri sau practici au ca scop stabilirea unei repartiţii interne a sarcinilor între întreprinderi389".Rezultă din jurisprudenţa Curţii, că nu se va aplica articolul 81 art. 1 TCE dacă există o dependenţă absolută între o filială şi societatea mamă şi dacă acţiunile filialei nu reprezintă decât o repartizare de sarcini în sânul grupului. într-un asemenea caz, acţiunea grupului faţă de filială nu poate fi calificată ca înţelegere, chiar dacă rezultatele acţiunii sunt similare celor interzise de articolul 81 TCE. Curtea de Justiţie şi-a reafirmat jurisprudenţa şi în cauza Viho Europe 90 în care este vorba de un litigiu adus în faţa Curţii de un mic distribuitor de stilouri şi alte obiecte de birou, înurma deciziei Comisiei de respingere a plângerii privind practicile fabricantului englez de stilouri Parker Pen ltd. Acesta vinde stilourile sale în anumite ţări, în Piaţa Comună, prin intermediul filialelor sale. Viho a încercat, fară succes, să intre în relaţii comerciale cu Parker şi să obţină produsele sale în condiţii echivalente celor acordate filialelor. In plângerea depusă la Comisie, Viho acuza Parker că a obligat filialele sale să limiteze

istnbuirea produselor în teritoriile care le-au fost împărţite, segmentând

Piaţa Comună şi pieţele naţionale. în cursul procedurii, Parker a admis că în interiorul grupului său cererile de livrare sunt în mod sistematic expediate către filialele locale, astfel că cererea societăţii olandeze Viho făcută filialei germane Parker a fost expediată filialei olandeze, pentru ca ea să trateze cererea şi să elibereze produsul, dar societatea Viho s-a adresat iar filialei germane, pentru a beneficia de preţurile sale mai mici. In faţa Curţii, Viho a contestat decizia Comisiei, deoarqie protecţia teritorială astfel practicată de Parker împiedică pe terţi, ca ea însăşi, să se aprovizioneze liber şi la cele mai bune preţuri în sânul Comunităţii, ceea ce i-ar putea afecta şi pe consumatori. Curtea a respins argumentele societăţii Viho şi a constatat că societatea mamă dirijează amjvitatea de vânzare şi marketing a filialelor, obiectivele de vânzare, gama produselor de vânzare, controlul activităţii publicitare, politica preţurilor şi remizelor. Pentru Curte, Parker şi filialele sale formează o unitate economică în care filialele nu se bucură de o autonomie reală în determinarea liniei de acţiune pe piaţă şi care aplică instrucţiunile împărţite de societatea mamă care le controlează391.Tot asemenea, în scopul de a stabili dacă o întreprindere poate fi considerată a fi încălcat articolul 81 alin.l TCE, Curtea de Justiţie a statornicit că singurele chestiuni relevante sunt: 1) dacă ea a participat cu alte întreprinderi la un acord având ca obiect sau efect restângerea concurenţei şi 2) dacă acel acord era răspunzător de afectarea comerţului între statele membre (problema daca participarea individuală a întreprinderii în cauză la acel acord a putut, în pofida proporţiilor sale limitate, să restrângă sau să afecteze comerţul între statele membre este complet irelevantă)392.O problemă ce trebuie să fie rezolvată a fost dacă o activitate desfăşurată de un stat sau altă colectivitate publică poate fi asimilată unei activităţi economice cu caracter industrial sau comercial, susceptibilă de a fi exercitată* în principiu măcar, de o întreprindere pri&ată şi în scop lucrativ sau dimpotrivă, relevă exerciţiul unei puteri publice care decurge din suveranitatea de stat. Dacă în primul caz este vorba de o întreprindere -supusă articolelor 81 şi 82 TCE - în al doilea caz nu este vorba de o întreprindere. Pentru exemplificare pot fi oferite următoarele cazuri: 1) într-unui este vorba de o instituţie publică a administraţiei federale germane care exercita o activitate de plasare a şomerilor la entităţi

economice distincte şi care a fost considerată de Curte393 ca fiind întreprindere. Cazul este interesant şi pentru că este vorba de contestarea unei legislaţii statale care acordă monopolul plasării şi recrutării şomerilor unui organism de stat. Curtea a considerat că un astfel de organism trebuie calificat ca întreprindere deoarece în contextul dreptului concurenţei"activitatea de plasare este o activitate economică iar împrejurarea că"cavităţile de plasare sunt înpnod normal conferite oficiilor publice nuafectează natura economică a acestor activităţi"; 2) în altul394 este vorba de activitatea unui organism căruia îi fusese încredinţată organizareaserviciilor de securităţii aeriană. Curtea verificând natjţa, obiectul şiregulile ce se aplică acestei activităţi a concluzionat M organismul respectivnu este o întreprindere supusă regulilor concurenţei. în acest caz, s-a pus o chestiune prejudicSlă la Curtea de Jug™|Jn cadrul unui litigiu relativ laacoperirea de redevenţe Me drui§ datorate de compania germană SAT -Fluggeşplschaft, chesti^g relativi »iaracl^ul r&v^j|ei: - de remunerare a unei|^tedtăţi economfp sau pe QjMgkparte vărsată pentru uzul unuiserviciu public. In co«uzi^^&e av<«tul ^prij^Pta că activitatea de control aerian este sustrasă, pr^pnatura sa de la concurenţă; ea reprezintă un monopoţnorMii. în spMwgari se «reita şi în această privinţă o conAentMfce d^ă ^an«ie m nurWMf^^We de dorit, dar şste şi imposiMlă. Curtea a coreferat că actiâitatea de control aerian constituie o prerogativă a puterii publice şi nu o activitate economică supusă concurenţei ("prinse îi&j ansamb» loi^^Mătile Eurocontrol prin natura, obiectul şi|iegulil4irora int «puse se leagă de exerciţiul prerogativelor relative la controlul şi Jppliţia spaţiului aerian care sunt în mod tipie prerogativa^, putere publiţ^^^tivitatea ău prezintă caracter economic care să justifice aplicarea regulil(*concurenţei")395. Statele înseşi sunt supuse obligaţiei de a ajigura

efecty&ll al articolului 81 TCE, ceea ce înseamnă că statele nu trebuie să ia Aici o măsură legislativă şi nici să comită vreun n care ar avea drept consecinţă autMzarea sau favorizarea infracţiunilor întreprinderilor naţioiriâe la articolul 81 şi articolul 82 Tqm Deoarece sta»e au obligaţia de strictă neutralitate în privinţacomportamentului concurenţial al întreprinderilorptuate pe teritoriul lor, ele w pot introduce în reglementarea naţională măsuri itee să favorizeze bordurile de preţ sau repartizarea geografică.

Secţiunea II - Interdicţia prevăzută de articolul 81 alin. 1 TCE şi excepţiile prevăzute de articolul 82 alin. 3 TCE

1. Reglementarea dată de articolul 81 alin. 1 TCERolul articolului 81 alin.l TCE din tratat este de a preveni toatecomportamentele anticoncurenţiale rezultând din acorduri sau alte practici între două sau mai multe întreprinderi care deformează jocul concurenţei -prin "împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei" - şi care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre. Tocmai de aceea articolul 81 alin. 1 TCE nu defineşte "acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi, practicile concertate" textul legal urmărind astfel să cuprindă în sfera sa orice asemenea acte care ar reprezenta obstacole ori bariere în calea comerţului dintre state3 .Din punctul de vedere al politicii economice se estimează că astfel de înţelegeri au, în mod logic, drept consecinţă preţuri mai ridicate şi consum mai mic, ceea ce n-ar fi existat în cazul absenţei înţelegerii, acordului sau practicii concertate.Conform articolului 81 TCE sancţiunea imediată este nulitatea, dar interdicţia nu trebuie absolutizată câtă vreme articolul 81 alin. 3 TCE prevede posibilitatea pentru Comisie de a excepta anumite acorduri specifice de la aplicarea articolului 81 alin. 2 TCE. în textul articolului 81 alin. 1 TCE figurează o listă nelimitativă de practici şi acorduri interzise ca: fixarea directă sau indirectă a preţului în comun de concurenţi, acorduri de împărţire a pieţelor, a surselor de aprovizionare sau a pieţelor de desfacere, acorduri de aplicare discriminatorie a condiţiilor comerciale. Deoarece enumerarea prevăzută de articolul 81 alin. 1 TCE are doar un caracter exemplificativ sau fost considerate ca practici sau acorduri interzise şi următoarele acte: 1) acordurile comerciale colective exclusive între producătorii naţionali şi cumpărători; 2) acordurile de adaptare a preţurilor de import la nivelul preţurilor naţionale; 3) practicile de reducere colectivă a cifrei de afaceri a producătorilor dintr-un stat; 4) creşterile simultane de preţuri; 5) restricţiile privind importurile, interdicţiile ori restricţiile privind exporturile (fixare de cote de export); 6) rabaturi de preţuri; 7) promisiuni de a nu contesta validitatea brevetelor397

Tot asemenea, acordurile care vizează în esenţă, să permită mai multor întreprinderi concurente să pună în aplicare o politică comună privind ca obiect modificarea în mod sensibil a structurii pieţei prin intermediu] unui mecanism destinat să încurajeze ieşirea de pe piaţă a unora dintre ele şi pe cale de consecinţă, reducerea supracapacităţilor care ie afectează rentabilitatea, împiedicându-le să realizeze economii la scară, se opun în mod vădit concepţiei inerente dispoziţiilor privind concurenţa din tratat, potrivit căreia orice operator economic trebuie să determine în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţă. Articolul 81 alineatul (1) TCE urmăreşte într-adevăr să interzică orice formă de coordonare care substituie în mod conştient riscurile concurenţei, cu o cooperare practică între întreprinderi398.In ceea ce priveşte punerea în aplicare a unor astfel de acorduri, introducerea unei contribuţii plătite întreprinderilor care se retrag de către întreprinderile care rămân pe piaţă, constituie un obstacol în dezvoltarea naturală a cotelor de piaţă pentru unele dintre întreprinderile care rămân, care sunt motivate să nu depăşească volumul obişnuit de producţie sau chiar să îngheţe producţia, şi constituie o restricţie al cărei obiect are caracter anticoncurenţial. Aceeaşi este situaţia restricţiilor impuse întreprinderilor care se retrag în ceea ce priveşte posibilitatea de a dispune de instalaţiile lor de producţie şi de a ie utiliza, în

măsura în care astfel de restricţii urmăresc să evite ca aceste instalaţii să poată fi utilizate de noi operatori care intră pe piaţă pentru a concura cu întreprinderile care rămân. Faptul că restricţiile menţionate, precum şi clauza de neconcurenţă impusă întreprinderilor care se retrag sunt limitate în timp, nu este de natură să pună sub semnul întrebării constatarea caracterului anticoncurenţial al obiectului lor399.

Uri exemplu înacest sip, este elocvent; e vorba de grupul Unilever care se afla pe fpna potffie, pe piaţa îngheţatei în mulfpţări ale Uniunii Europene. Grupul american Mars (fabtwgm al batoanelor de dulciuri Mars) dorea să intre pe adastă piaţă, dar s-a lofft de aflîdul dintre Unilever şi revânzătorii de 'P^eta^feinfere^Mlever |eda anumite avantaje re vânzătorilor în scfŞmbul unui angajamemt deftccl^vitate#u acesta care-i împiedica să vândă altă îngheţată decât Unilever. MU mult, în Irlanda şi OetmMa, Unilever a furnizat coi^elat^re com^pale r^lânzătorilor cu condiţia ca r»nzăti^Pfe. şficheze exojBp produs Unilever. Această' clajipă avea ca efeci împiedicarea intrării efective ^Mars pe această piaţă deoarece numărul distribuitelor^^^iaţă legaff prin obli^ţia de $ nu vinde decât produse Unilev^em&fi(«it de mâ|| pentfil a el|||ple Mars de pe piaţă. Mai întâi, Mars a factif o plângerea Coîilsia Europeană contra sistemului de dftib«e pra(^^^p[ G^na^^pl Unilever şi de un altAfabricant Sl|0îler fere oiipa de ppt ârafeiţ^^BŞ^^tă pe pljil). In apărarea lor, cele dou^tereprimeriMi af^^^fe apelurile de exclusivitate în cauză s-ar putea înca(^^^fe) sl^^^^e e»epţie prevăzu^l^ articolul 81 alin. 3 TC^Wom^a a^^^Wt cănj^fct întrunit cele patru condiţii prevăzute de acest ttticAiar acordj^^wkcheia^ de Dangfee-ş! Scholler pe p^p germană con^^Mlo resţ^^W apreciat» a coflgurenţei contrară dreptului comunitar al concuren»^»va a™ mai târziu, Mars s-a plâns Comisiei de practici sinJjire ale ^^■evei|!^ bfcida, iar Comisia, examinând acordurile dăldistriAre ^^^^ de fcnilever în Irlanda, a constatat nu nilpai o re^wie a co«ure^^ datorită sistemului de distribuire dar şi un abuz de pozlle dominantă a Unilev^fpe această piaţă. Unilever a acceptat să-şiteiodifîce pract^fe pe piaţăJp elinme cauza de exclusivitate şi să acorde detaili||lor o posibilitate mai vastă de alegere a furnizorilor400.

2. Condiţiile cerute pentru aplicarea articolului 81 alin. 1 TCEA. " Acorduri între întreprinderi"Articolul 81 alin. 1 TCE interzice înţelegerile între întreprinderi ceea ce înseamnă că: 1) trebuie să existe două sau mai multe întreprinderi între care să se realizeze un acord de voinţă; 2) înţelegerile sunt orice fel de acorduri încheiate cu intenţia de a coordona comportamentul întreprinderilor

pe piaţă. Aceasta presupune asumarea explicită a unor obligaţii de cătrepărţi, obligaţii ce se pot încadra într-unui din cazurile enumerate dearticol401. £ ^ ţn IP^lDin perspectiva textului legal înţelegem că nu există nici o restricţie cu privire la modalitatea actului juridic sau la forma acestuia, astfel că pentru a exista un acord în sensul art. 81 alin. 1 este necesar ca întreprinderile: 1) să-şi fi exprimat voinţa într-un mod determinat; 2) să-şi fi manifestat intenţia comună de a se comporta pe piaţă într-un mod care restrânge concurenţa40 .In acest sens Curtea de Justiţie, într-o hotărâre a afirmat: "pentru a intra sub incidenţa interdicţiei prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE , un acord trebuie să aibă "ca obiectiv sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune". Caracterul alternativ al acestei condiţii, indicat prin conjuncţia "sau", conduce mai întâi la necesitatea de a analiza însuşi obiectul acordului, ţinând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat. Pentru a aprecia dacă un acord este interzis prin articolul 81 alineatul (1) TCE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este superfluă atunci când se dovedeşte că acesta are ca obiect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune. Cu toate acestea, în cazul în care analiza

clauzelor acestui acord nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţi, ar trebui prin urmare, să se examineze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se impună întocmirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod sensibil. Distincţia între „încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect", rezultă din împrejurarea că anumite forme de coleziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei403.Când este vorba de un contract scris (contract de distribuire, de exemplu) acordul de voinţă există fară nici o îndoială. Deoarece dreptul concurenţei este fondat pe realitatea comportamentelor, indiferent care ar fi forma juridică a acordului, sunt reprimate şi gentlemen's agreement, prin care fiecare parte se simte obligată faţă de cealaltă fără să fi fost formalizate obligaţiile lor prin contract404. Situaţia este mai complicată când este vorba de un pact sau o practică ocultă. In sânul întreprinderilor, dirigentii sunt

informaţi despre constrângerile dreptului concurenţei'şi de aceea, când o practică concurenţială este aplicată, probele scrise lipsesc deseori. în asemenea cazuri Comisia este obligată să se pronunţe pe singurul fundament al indiciilor, pe care a reuşit să le obţină privind comportamentul anticoncurenţial al întreprinderilor bănuite că ar fi participat la o înţelegere. Printre indicii, se găseşte deseori, un comportament paralel pe piaţă a două sau mai multe întreprinderi, care nu pot oferi explicaţii obiective ale comportamentului lor.într-o hotărâre recentă Tribunalul de Primă Instanţă subliniază: "în caz de litigiu privind existenţa unei încălcări a normelor privind concurenţa, revine Comisiei obligaţia de a stabili elementele de probă care pot demonstra suficient de temeinic existenţa faptelor care constituie încălcarea. Atunci când este vorba despre acorduri şi despre practici concertate cu obiect anticoncurenţial, Comisia trebuie să dovedească, în principal că întreprinderea a intenţionat să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de totalitatea paticipanţilor şi că a avut cunoştinţă despre comportamentul efectiv, anticipat şi chiar manifestat în alte întreprinderi în urmărirea aceloraşi scopuri, sau că le putea prevedea în mod rezonabil şi că era dispusă să accepte riscul aferent. Or, în mod obişnuit, în cazul practicilor şi al acordurilor anticoncurenţiale, activităţile se desfăşoară în mod clandestin, reuniunile se ţin în secret şi documentaţia aferentă acestora este redusă la minim". Rezultă de aici că, chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contract nelegal între operatori, în mod normal acestea nu pot fi decât fragmentare şi dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducţii. In consecinţă, în majoritatea cazurilor, existenţa unei practici sau a unui acord anticoncurenţial, dar şi eventual, a caracterului unic şi continuu al încălcării, trebuie să fie deduse dintr-un număr de coincidenţe şi de indicii care luate în ansamblu, pot constitui în absenţa altei explicaţii coerente, dovada încălcării normelor privind concurenţa. Prin urmare, Comisia nu poate fi obligată să aducă o dovadă "dincolo de orice îndoială", privind existenţa încălcării405Faţă de aceste indicii Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie au construit o teorie a înţelegerilor bazată pe prezumţii. Toate înţelegerile comportă un aspect material şi unul psihologic 1 aspectul material rezultă dintr-un eveniment prin care întreprinderile au putut intra în contact (ex. un salon profesional); în absenţa înţelegerii scrise, aspectul psihologic implicăun schimb de informaţii, prin care fiecare parte primeşte informaţia ct

certitudinea că cealaltă parte va urma un anumit comportament. Prezumţia operează în sensul că permite Comisiei să facă legăturile necesare între aspectul material şi cel psihologic406. Nu există înţelegere, fară si existe în acelaşi timp cele două elemente, şi de asemenea, nu există înţelegere, dacă părţile sunt în măsură să furnizeze o explicaţie plauzibilă pentru comportamentul lor paralel. Curtea a apreciat, în acest sens, că un paralelism de comportament nu poate fi considerat ca reprezentând dovada unei concentrări, decât în cazul în care concentrarea este singura explicaţie407 • or,

posibilă . Concluzia aceasta este repetată şi în hotărâri recente în care, în plus, se afirmă: "astfel, deşi articolul 81 TCE interzice orice formă de coleziune care poate denatura concurenţa, aceasta nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatator sau anticipat al concurenţei acestora".408 Acest lucru permite explicarea faptului, că anumite comportamente paralele nu sunt totuşi părţi constitutive a unei înţelegeri prohibite în sensul dreptului comunitar409. De exemplu, pe anumite pieţe, întreprinderile practică price madeship, prin care anumite întreprinderi, de regulă în cadrul industriei de automobile, aliniază preţurile lor la cele publicate de o întreprindere concurentă. Deoarece o anumită întreprindere decide unilateral să alinieze preţurile sale la acelea ale pieţei, nu există nici un contract între părţi (nici un element material nu lasă să se înţeleagă că este vorba de o înţelegere prohibită). In concluzie, se poate afirma că înţelegerile "la care se referă art. 85 alin. 1 TCE acoperă orice tip de acord, prin care intenţia de a coordona comportamentul pe piaţă, este manifestată printr-o acceptare explicită a obligaţiilor, moral sau juridic, de către una sau mai multe părţi"410.

B. "Decizii ale asociaţiilor de întreprinderi"Articolul 81 alin. 1 TCE interzice, de asemenea, deciziile cu caracter anticoncurenţial luate de organele de conducere ale unei asociaţii de agenţi economici, decizii obligatorii pentru toţi membrii acesteia (ex. rezoluţia unei asociaţii comerciale care stabileşte termenii în care membrii pot face afaceri) 11. Se consideră că o decizie va intra în sfera de aplicare a art. 81 alin. 1 TCE dacă asociaţia are capacitatea de a influenţa comportamentul membrilor, atât prin acte de voinţă obligatorii pentru asociaţi, cât şi prin intermediul recomandărilor dacă acestea au rolul de a coordona comportamentul întreprinderilor412. De exemplu, deciziile Comitetului de navlu fluvial existent în Germania, compus din reprezentanţii încărcătorilor; prin aceste decizii comerţul dintre statele membre este considerat a fi afectat, ele neputând evita controlul judiciar conform dreptului comunitar al concurenţei.

C. "Practicile concertate"Prin concertare se înţelege comportarea similară* şi coordonată aunor agenţi economici realizată cii bună ştiinţă, în vederea împiedicării, restrângerii sau denaturării jocului liber al concurenţei pe o piaţă sau unsegment al ei413. într-o altă definiţie, practicile concertate constau în comportarea similară şi coordonată a unor agenţi economici, în absenţaoricărei înţelegeri, urmărind împiedicarea, restrângerea sau denaturareaconcurenţei . Comisia a precizat că practicile concertate înseamnă o formă

de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă, riscurile concurenţei, cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă415."Conceptul de practică concertată" a fost calificat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie în care s-a arătat, mai întâi că articolul 81 TCE tratează o distincţie între acest concept şi conceptele de "acorduri între întreprinderi" şi "decizii ale asociaţiilor de întreprinderi". Scopul acesteia este de a aduce în cadrul interdicţiei acestui articol"... o formă de cooperare între întreprinderi care, fără a fi ajuns în stadiul în care un acord propriu-zis să fi fost încheiat, înlocuiesc conştient riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele"416.O practică concertată este, adesea, dificil de dovedit: de aceea trebuie să se distingă între comportamentul coordonat pe piaţă al agenţilor economici şi comportamentul paralel la care s-a ajuns în mod independent. Acest paralelism poate fi efectul exercitării dreptului de a se adapta hotărârilor concurenţilor pe care o întreprindere le poate opta în timpul afacerilor obişnuite41 . Dovezile practicii concertate pot fi: 1) dovezi directe sub forma scrisorilor, telexurilor, înregistrări ale convorbirilor telefonice sau ale întâlnirilor şi 2) dovezi indirecte ca de exemplu: încetarea livrărilor de marfă în mod concomitent, creşterea preţurilor la un produs în acelaşi timp pe o piaţă cu producători puternici şi relativi numeroşi, divizarea pieţei etc.41

D. "Practicile anticoncurenţiale au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune"Acordul sau practica prevăzută de articolul 81 alin. 1 TCE trebuie să afecteze comerţul între statele membre. Această condiţie a fost interpretată de Comisie şi Curte de o manieră foarte extensivă, atâta vreme cât Curtea afirmă: "pentru a fi îndeplinită această condiţie, acordul trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente, de drept sau de fapt, să permită a considera cu un grad de probabilitate suficientă că el va putea exercita o influenţă directă sau indirectă, actuală sau potenţială asupra schimburilor curente între statele membre"?9.

Afectarea HNWtrf^W dintre statele membre - precizează Curtea de Justiţie într-o hotărâre mmmâ - art ret»! de criteriu de delimitare între domeniul de aplicare al dreptului crai unitar al concurenţei te special al antalelor 81 TCE şi 82 TCE, fi domeniul de aplicare al dreptului naţional al concurenţei D*dk se dovedeşte câ încălcarea invocata nu puica afecta comerţul totercomunitar, sau nu îl poate afecta decât ia mod semnificativ^ dreptul comunii» al concurenţei şi te special articolele 81 I ( I si 82 TCE nu mmt aplicabil*. Pe de altă parte, pentru a fi susceptibil si afecteze comerţul dintre statele membre, un acord intre întreprinderi trebuie să fie de asemenea natură încât, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, trebuie si permită să se considere, cu un grad de pmbabitttate suficient, ci exercită o influentă directă sau indirecţi actuala sau potenţială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, intr-ua mod care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor unei pieţe unica Intre statele membre.In ceea ce priveşte noţiunea disfuncţiei importante în cadrul pieţei comune, aceasta poate constitui unul dintre criteriile de evaluare a existenţei unui interes comunitar suficient in vederea examinării unei plângeri de către Comisie4*Trebuie precizat că. în cazul in care acordul produce efecte doar pe teritoriul unui stat, nu se va aplica dreptul comunitar al concurenţei, ii dreptul naţional. Articolul 81 TCE vizează toate acordurile sau practicile concertate care prin obiect sau efect restrâng concurenţa, adică este suficient ca părţile si fi avui intenţia de a atinge concurenta, pentru ca infracţiunea si fie constituită: odată intenţia demonstrata nici nu mai este necesari examinarea efectelor. Acest lucru rezultă d intr-o hotărâre a Curţii de Justiţie*1 in care se afirmă: "luarea in considerare a efectelor concrete afc unul acord este superfluă câtă vreme prin obiectul său restrânge, împiedică sau deformează jocul concurenţei".

£• Tipuri de înţelegeri vizate de articolul 81 TCESunt vizate de articolul 81 TCE atât înţelegerile orizontale (mterbntnd competition) tn care părţik din înţelegeri suni concurenţi actuali sau potenţiali, c vorba dt concurenţa întie mărci (Pepsi şi Coca Cola de exemplu) cât fi înţelegerile verticale (intra-brand competition) în care întreprinderile ta care se referă sunt situate pe stadii economice diferite ale

filierei (ex. acordul dintre un fabricant şi distribuitorii unui produs de o anumită marcă). Acordurile orizontale interzise de articolul 81 alin. 1 TCE sunt: 1) acorduri de fixare a preţului, de repartizare a pieţelor sau a producţiei; 2) acorduri privind aplicarea discriminatorie de condiţii comerciale (adică acordarea de condiţii diferite cumpărătorilor în situaţii identice); 3) acorduri încheiate cu condiţionarea perfectării acestora de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectulacestor contracte. Există cazuri în care, înţelegerea este mai greu de găsit, ca în cazul constituirii sau funcţionării de întreprinderi comune (sau dupăterminologia anglo-saxonă joint-venture - risc comun) care pot fi foarte complexe putând fi supuse, fie regulilor de control al concentrării, fie regulilor articolului 81 TCE. în fapt, noţiunea de întreprindere comună acoperă şi operaţiunile de concentrare, aşa cum sunt definite de Regulamentul nr. 4064/89, ca simple acorduri de cooperare (numite întreprinderi comune cu caracter cooperatist)422.

Politica Comisiei pentru aprecierea întreprinderilor comune cu caracter cooperatist - faţă de articolul 81 TCE- a făcut obiectul unei comunicări publicate în 16 februarie 1993; regimul aplicabil întreprinderilor comune a fost modificat de Comisie astfel că, potrivit art. 2 din Regulamentul nr. 1310/97 din 30 iunie 1997 "când o întreprindere comună, zis concertativă, prin obiect sau efect, coordonează comportamentulcomercial al întreprinderilor care rămân independente, această coordonare se apreciază conform art. 89 alin. 1 şi 3 din tratat". Această reglementare introduce o nouă regulă, conform căreia orice înfiinţare a unei întreprinderi comune, care atinge pragurile controlului comunitar şi care îndeplineşte de o manieră durabilă funcţiile unei entităţi economice autonome constituie o operaţie de concentrare.Acordurile verticale poartă deseori asupra distribuirii de produse. In funcţie de gradul de restricţie comercială a acordului pot fi distinse mai multe tipuri de acorduri: 1) acorduri de distribuţie exclusivă constau în aceea că furnizorul se angajează să aprovizioneze un singur distribuitor pe un teritoriu dat: acordul permite furnizorului să-şi raţionalizeze gestiuneaactivităţii comerciale pe un teritoriu, el tratând doar cu un singurdistribuitor. în baza acordului, în schimbul avantajului exclusivităţii distribuitorul exclusiv va accepta clauze restrictive (ca de exemplu,terdicţia de a conduce o politică comercială activă în afara teritoriuluiu); 2) acorduri de cumpărare exclusivă constând în aceea că

distribuitorul convine să se aprovizioneze de la un singur furnizor pentru toate necesităţile sale legate de un tip de produs (acest lucru limitează sursele de aprovizionare dar, în schimbul exclusivităţii, furnizorul îi acordă avantaje comerciale şi/sau financiare).Distribuţia selectivă presupune - după cum rezultă şi din denumire -că furnizorul, în politica sa privind vânzarea exclusivă a produselor sale, solicită anumite norme fixate de el. Distribuţia selectivă este în mod tradiţional, admisă de jurisprudenţa, doar pentru produsele de înaltă tehnicitate (ex. P.C. fabricat de I.B.M. distribuitorii trebuie să posede anumite cunoştinţe tehnice) şi de câţiva ani, pentru produsele de lux (ex. ceasurile Rolex pentru care actul de cumpărare trebuie să corespundă imaginii de lux a mărcii). în acest sens poate fi prezentat şi cazul Ives Saint Laurent Parfums SA (care este un producător de produse cosmetice de lux) şi care la 7 iulie 1989 încunoştiinţa Comisia despre o reţea de contracte de distribuţie selectivă pentru comercializarea în Comunitate a produselor sale de parfumerie alcoolizate, de îngrijire şi înfrumuseţare şi a cerut, în principal, o atestare negativă care să confirme inaplicabilitatea articolului 81 alin. 1 CE şi, în subsidiar, o dispensă în baza articolului 81 alin. 3 TCE. Decizia Comisiei a reafirmat un principiu fundamental în materie, conform căruia o reţea fondată pe criterii calitative fixate de o manieră uniformă şi aplicabile în mod nediscriminatoriu scapă prohibiţiei articolului 81 TCE fară a fi nevoie de o dispensă. In expunerea motivelor acestei situaţii, Comisia subliniază nu numai necesitatea de menţinere a calităţii dar se referă şi la necesitatea menţinerii imaginii de marcă a prestigiului, care pe piaţa produselor cosmetice de lux este un factor esenţial de concurenţă. Ca atare, numeroase clauze conţinute în contract sunt considerate ca justificate cu privire la articolul 81 alin. 1 TCE, iar altele beneficiază de dispensa articolului 81 alin. 3 TCE - (dispensa n-a fost acordată decât după modificarea contractelor, în special prin suprimarea unei "clauze care interzicea revânzarea între distribuitorii stabiliţi în acelaşi stat membru)423.înţelegerile verticale în reţeaua de distribuţie, pot să afecteze ansamblul reţelei aşa cum a demonstrat cazul Volkswagen (ianuarie 1998) care a dat loc celei mai mari amenzi aplicate unei singure întreprinderi din istorie- până la acea dată - a Comunităţii: 102 milioane ecu (650 milioane franci francezi). în octombrie 1995, în urma plângerilor a numeroşi consumatori germani şi austrieci având ca obiect dificultăţile întâlnite la cumpărarea de maşini noi marca Volkswagen şi Audi în Italia, Comisia a efectuat inspecţii în localurile Volkswagen (Germania) şi Audi în Iugostadt (Audi este o filială de 98,99% a Volkswagen SG) tot în Germania şi la

Autogerma din Verona (Italia, Autogerma este o filiala 100% Volkswagen şi importator comun a două mărci pentru Italia) şi pe lângă un număr de concesionari VAG in nordul Italiei. Documentele descoperite în momentul inspecţiilor indicau o politică de împărţire a pieţei pusă în lucru de Volkswagen, Audi şi Autogerma. Probele scrise găsite la locul diferitelor inspecţii indicau o serie de practici ca de exemplu: 1) ameninţarea rezilierii contractelor în caz de vânzare către clienţii străini; 2) reducerea sistematică a limitelor beneficiilor şi a primelor de concesionare vândute în afara teritoriului lor; 3) refuzul Audi, în 1995 de a livra 800 de vehicule concesionarilor italieni care au primit confirmarea acestor livrări de la Autogerma; 4) controlul listelor de clienţi; 5) instrucţiunile date concesionarilor italieni în sensul recomandării de a nu comunica clienţilor străini adevăratul motiv al refuzului vânzării în Italia şi de a invoca drept pretext diferenţele de echipament şi dificultatea de a executa garanţia. Pe de altă parte, a reieşit că Volkswagen şi Audi erau conştiente de ilegalitatea practicii lor. In decizia sa Comisia a concluzionat că Volkswagen împreună cu filialele sale Audi şi Autogerma au comis faptele prevăzute de articolul 81 alin. 1 CE prin încheierea cu concesionarii italieni de acorduri vizând interzicerea sau restrângerea tuturor vânzărilor pentru utilizatorii din alte state membre şi, de asemenea, cu alţi concesionari din reţea din alte state membre. Decizia a obligat Volkswagen - care trebuia ea însăşi să dea instrucţiuni în acest sens celor două filiale - să suprime din contractele sale de concesiune toate restricţiile de limitare sau interzicere în Italia de vânzare de autovehicule noi consumatorilor finali sau intermediarilor agreaţi sau concesionarilor altor state membre. Comisia a stabilit o amendă de 102 milioane ecu pentru Valkswagen pe motivul gravităţii infracţiunii. Pentru fixarea amenzii Comisia a ţinut cont de durata infracţiunii (mai mult de 10 ani) şi în special de faptul că societăţile membre în grupul Valkswagen au exploatat puterea lor economică faţă de reţeaua lor de concesionari în Italia pentru a-şi pune în practică măsurile restrictive 24.Există şi acorduri care sunt nevizate de articolul 81 alin. 1 TCE; este vorba de acorduri de importanţă minoră care datorită slabului impact pe piaţă, nu sunt susceptibile să afecteze comerţul statelor membre şi jocul concurenţei în cadrul Pieţei Comune. Ele au ftcut obiectul unei serii dc comunicări prin care Comisia precizează care sunt condiţiile ca anumite acorduri să scape interdicţiei articolului 81 TCE şi aceasta în scopul facilitării cooperării între întreprinderi (prima a fost dată în 1970 si ea a fost supusă unui şir de modificări în 1986, 1997).

Trebuie spus că potrivit comunicării, Comisia consideră că acordul între întreprinderi nu cade în sfera de aplicare a articolului 81 alin. 1 TCE, în cazul în care părţile de piaţă combinate de întreprinderi părţi în acord sau practică, în cauză, sunt inferioare anumitor praguri, când întreprinderile vizate sunt concurente pe aceeaşi piaţă (acord orizontal) limita fixată e de 5%, iar când întreprinderile vizate intervin în stadii economice diferite, pragul e de 10% (acord vertical) . Comisia aplică totuşi articolul 81 alin. 1 TCE, chiar în cazul întreprinderilor situate sub aceste praguri când este vorba de următoarele acorduri: acorduri orizontale când obiectul îl constituie fixarea preţului sau limitarea producţiei sau vânzării sau repartizarea pieţelor sau surselor de aprovizionare, iar în cazul acordurilor verticale când obiectul îl constituie fixarea preţului de revânzare, asigurarea pentru întreprinderile participante sau pentru întreprinderi terţe a unei protecţii teritoriale4 .

F. Excepţiile prevăzute de articolul. 81 alin. 3 TCEAcordurile şi practicile concertate ce cad în sfera de interdicţie a articolului 81 alin. 1 TTCE pot beneficia, în baza articolului 81 alin. 3 CE de o excepţie dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de acesta. Pentru a beneficia de excepţie acordul sau practica trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei de produse sau la promovarea progresului tehnic sau economic, cu rezervarea unei părţi echitabile între profitul care rezultă din aceasta fară a impune întreprinderilor restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective. Analiza acestor condiţii este obiectivă, ea face abstracţie de avantajele subiective pe care întreprinderile le pot trage din acordul sau practica concertată.

Ca principiu general, ameliorarea producţiei sau a distribuţiei trebuie să fie constatată obiectiv, ea trebuie să fie suficient de importantă pentru a contrabalansa efectele restrictive ale concurenţei, astfel că în luarea deciziei sale asupra unei cereri de excepţie» Comisia va cerceta proporţionalitatea între mijloacele restrictive utilizate şi rezultatele scontate (mai buna productivitate, avantaje pentru consumatori de ex. scăderea preţului sau creşterea calităţii produsului). Comisia dispune de o putere exclusivă pentru acordarea de excepţii în baza art. 85 alin. 3TCE^ iar întreprinderile care doresc să obţină o excepţie trebuie să notifice acordul lor

omisieu In practică, întreprinderile cer o atestare negativă, conform căreiaacordul lor nu cade sub incidenţa articolului 85 alin. 1TCE sau o excepţie individuală în baza articolului 85 alin. 3TCE. Dintre reglementările cu privire la aceste excepţii amintim: 1) Regulamentul nr. 1983/83 din 22 iulie 1983 relativă la distribuţia exclusivă; 2) Regulamentul nr. 1984/83 din 22 iulie 1983 relativă la acordurile de vânzare exclusivă; 3) Regulamentul nr. 1475/95 din 28 iunie 1995 relativă la acordurile de distribuire şi service după vânzarea de automobile.Comisia a început o vastă consultare a cercurilor d^j|nterese privind reglementarea excepţiilor ca în cazul politicii generale înftiateria restricţiilor verticale cu ocazia publicării "Cărţii verzi" pe acest subiect în 22 ianuarie 1997. O reglementare importantă a fost adoptată de Comisie în 1996 (nr. 240/96 don 31 ianuarie 1996) ea urmărind favorizarea difuzării rapide a noilor tehnologii prin acordarea unor excepţii automate tuturor acordurilor de licenţă chiar dacă ele prevăd anumite obligaţii restrictive de concurenţă cum ar fi restricţia teritoriala între părţi, sau între beneficiarii de licenţe. Conform practicii Comisiei, reglementarea excepţiei conţine şi o "listă neagră" a clauzelor sau restricţiilor neacoperite de excepţie ca de exemplu: limitările la preţ şi cantitate, interdicţia de a exploata tehnologii concurente, restricţia împărţirii pieţei între fabricanţii concurenţi etc.

Secţiunea III - Interdicţia prevăzută de articolul 82 TCIS Interdicţiaabuzuluifde pJglp dominantă

1. Reglementara dată de articolului 82 TCE

Articolul 82 dţSt Tratat priveşte comportamentul unilateral al unei întreprinderi când ea se găseşte într-o poziţie dominantă pe piaţă (spre deosebire de articolul 81 TCE care presupune un acord între două sau mai multe întreprinderi). Conform articolului 82 TCE "exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia, exercitată de una sau mai multe întreprinderi, este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul dintre statele membre poate fi afectat. Aceste practici abuzive pot consta mai ales în: a) impunerea, direct sau indirect, a unor preţuri de cumpărare sau.de vânzare sau a unor condiţii de tranzacţii inechitabile; b) limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor; c) aplicarea uftor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de partenerii comerciali, creându-se astfel un dezavantaj concurenţi al; d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare,

care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte".Se înţelege că articolul 82 TCE vizează cazul în care comportamentul constituie un abuz de poziţie dominantă susceptibil sft afecteze comerţul între statele membre. Deci interdicţia nu priveşte modul de dobândire sau deţinere a unei poziţii dominante, ci faptul de a abuza de o situaţie de dominare. Rezultă că toate întreprinderile aflate în poziţieIdominantă au obligaţia de a nu exercita abuziv puterea economică pe care o deţin pe piaţă. Această obligaţie, ce nu incumbă întreprinderilor cu o putere economică mică427, are drept justificare faptul că, din punct de vedere economic.» o întreprindere într-o poziţie

dominantă, este mai puţin afectată de presiunile concurenţiale pe o piaţă ceea ce-i permite să funcţioneze fără să caute cea mai bună eficacitate, sau să impună preţuri mai competitive . Intr-o atare situaţie întreprinderea trebuie să aibă un comportament ireproşabil evitând să exploateze poziţia sa în dauna terţilor sau a structurii pieţei. Făcând o comparaţie între cele două texte ale articolelor 81 şi 82 TCE •# care ambele condamnă comportamente anticoncurenţiale, putem observa că spre deosebire de articolul 81 TCE, articolul 8 TCE nu include nici. o excepţie. Acest lucru este firesc pentru că simpla noţiune de "abuz" este incompatibilă cu ideea de "contribuţie la progres" (economic sau de orice altă natură)429. Pe de altă parte şi procedurile sunt diferite: astfel nici o notificare a unei poziţii dominante nu este prevăzută, unde autorii nu pot să solicite Comisiei o declaraţie de neaplicabilitate, în schimb părţile pot să se adreseze Comisiei cu o cerere de atestare negativă430. în rest, procedura prevăzută de cele două articole este la fel, iar sancţiunile identice .

2. Condiţiipntru aplicarea articolului 82 TCE A. "Una sau mai multe întreprinderi"Abuzul sancţionat de articolul 82 TCE ca nociv este, în principiu unilateral, el este realizat de o întreprindere indiferent: 1) că are caracter public sau privat; 2) de obiectul sau activitatea întreprinderii care poate fi: vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii ; 3) că, sau mai ales, dacăîntreprinderea considerată în "poziţie dominantă" este în situaţie de monopol de drept433; 4) de forma juridică şi de natura finanţării434. Reamintim că articolul 81 şi 82T CE se aplică întreprinderilor indiferent de forma juridică (societăţi civile, cooperaime, comereifp, grupuri de interese economice, stabilimente publice dotate cu personalitate morală, asociaţii etc.) şi aceasta pentru că, am observat, la nivel comunitar, definiţiile extensive sunt agreate; 5) dacă acţionează singular sau într-un grup de întreprinderi. In acest al doilea caz se pot întâlni situaţii în care comportamentul incriminat să fie sancţionat ori pe teme» lui 81 TCE, ori pe temeiul lui 82 TCE. Astfel este o diferenţă între cazul mai multor întreprinderi între care există obligaţii legale ce fac obiectul unui contract - caz în care se aplică articolul 81 TCE -şi cazul mai multor întreprinderi ce realizează un comportament paralel sau suplimentar al întreprinderilor plasate într-un oligopol - caz în care va fi aplicabil articolul 82 TjEE435. Dar se poate întâlni şi situaţia în care comportamentul a două societăţi, dintre care una deţine puterea de control asupra celeilalte şi o exercită efectiv, este caracterizat prin unitatea evidentă de acţiune faţă de terţi - în acest caz ele trebuie considerate ca o unitate economică. O astfel de unitate economică este indiscutabilă, dacă societatea mamă dispune de un control de 100% asupra filialelor sale, control pe care-1

exercită efectiv sau dacă societatea mamă determină linia de acţiune a filialelor sale436.In acest caz se citează o celebră afacere în care era vorba despre o societate comercială, Comercial Solvents Corporation, care a refuzat să vândă filialei sale italiene ICI produse intermediare - ex. nitropropan - care trebuia să fie revândute unei alte firme italiene Zoja, acesta utilizându-se la fabricarea de produse împotriva tuberculozei. Societatea CSC avea un monopol de fapt asupra pieţei Mondiale de nitropropan astfel că refuzul de vânzare către filială s-a repercutat negativ asupra societăţii Zoja. S-a socotit de către Comisie că refuzul de vânzare intră în prevederile art. 86 CEE, că reprezintă o situaţie clară de abuz de poziţîf dominantă şi a pronunţat o condamnare solidară între societatea mamă (CSC) şi filială (ICI). în urma controlului realizat, Comisia a concluzionat pe baza şi a altor elemente - în afară de controlul de 51% realizat de CSC asupra ICI - că cele două societăţi nu fac o singură întreprindere sau o unitate economică. Curtea de Justiţie a confirmat această concluzie; ea a reţinut că societatea CSC a dobândit o participare de 51% la capitalul ICI şi în consecinţă şi o putere preponderentă în sânul comitetului executiv şi al consiliului de administraţie al acesteia. De asemenea, Curtea a mai precizat că refuzul flagrant faţă de o societate italiană a unei filiale stabilite în Italia produce un efect asupra Pieţei comune ceea ce a permis condamnarea solidară a celor două societăţi (mamă şi fiică) chiar dacă societatea mamă are domiciliul în afara CEE"438.

Articolul 82 TCE mai are în vedere, în ceea ce priveşte "mai multe întreprinderi" şi situaţia în care acestea nu formează o unitate economică. în acest caz Comisia a acordat o importanţă deosebită comportamentului părţilor439 pentru caracterizarea poziţiei dominante: astfel trebuia ca părţile

să se prezinte colectiv pe piaţă, deciziile lor trebuiau să prezinte interdependenţe440.

B. "Piaţa comună sau o parte substanţială a acesteia"Piaţa pertinentă sau piaţa dominantă (pentru Curtea de Justiţie) sau piaţa în cauză (pentru Comisie)441 reprezintă un segment al pieţei globale având mai multe subpieţe. In dreptul concurenţei, piaţa pertinentă este înainte de orice, locul de întâlnire între furnizorii de produse sau servicii (oferta) şi potenţialii cumpărători (cererea) ceea ce înseamnă că un punct de întâlnire implică atât un loc geografic comun pentru ca oferta cu cererea să se poată întâlni, cât şi concordanţa între aşteptările specifice cererilor clienţilor în materie de bunuri şi servicii şi oferta furnizorilor442."Piaţa pertinentă se determină prin combinarea pieţei produselor sau serviciilor cu piaţa geografică" spune Curtea de Justiţie în hotărârea din 14 februarie 1978443. Ea notează: "există o linie de delimitare a acestei pieţe atât din punct de vedere al produsului, cât şi din punct de vedere geografic" şi, adaugă că posibilităţile de concurenţă, privite de articolului 86 CEE din tratat, trebuie să fie examinate în funcţie de caracteristicile produsului în cauză şi prin referire la o zonă geografică definită în care este comercializat şi unde condiţiile concurenţei sunt suficient de omogene pentru a aprecia jocul puterii economice a întreprinderii interesate.Definirea pieţei de produse444 sau servicii se sprijină pe conceptul de "substituire": astfel piaţa cuprinde produsele ce răspund unei cereri determinate, care sunt în mod riguros identice sau înlocuibile cu altele în Scopul folosirii lor. După Curtea de Justiţie, piaţa pertinentă este zona în care condiţiile obiective de concurenţă la produsele sau serviciile în cauză

trebuie să fie similare pentru toţi operatorii economici: piaţa brutarilor este o piaţă limitată la cartierul unde locuieşte consumatorul, căci e greu de imaginat un consumator care să traverseze o regiune, un departament, un mare oraş pentru a cumpăra o baghetă. Dacă există un singur brutar tti cartier el poate fi în poziţie dominantă, pe piaţa pertinentă, limitată, de exemplu, la baghetele proaspete - piaţa produsului - şi în cartierul respectiv* piaţa geografică. într-un asemenea caz este evident că dreptul comunitar nu se aplică deoarece cartierul unui oraş nu constituie "o parte substanţială a pieţei comune" (art. 86CEE) dar sunt şi pe pieţe geografice mondiale: piaţa avioanelor de cursă lungă de ex.445.în concluzie, "piaţa" - care într-adevăr reprezintă mai mult un concept economic decât juridic - nu este o noţiune abstractă; ea presupune o dimensiune teritorială - deja analizată - şi una materială - care se referă la "produs" sau "servicii". La acestea, doctrina adaugă şi o dimensiune temporală referindu-se la activităţile sezoniere 46.Intr-o hotărâre recentă, Tribunalul de primă instanţă447 precizează: "în scopul analizării poziţiei eventual dominantă, a unei întreprinderi pe o piaţă determinată, posibilităţile de exercitare a concurenţei trebuie evaluate la cadrul pieţei care grupează ansamblul produselor sau al serviciilor care, în funoţie de caracteristicile lor, sunt apte să satisfacă nevoi constante şi sunt greu substituibile altor produse sau servicii. Mai mult, având în vedere că determinarea pieţei relevante serveşte la evaluarea faptului dacă întreprinderea vizată are posibilitatea de a împiedica menţinerea unei concurenţe efective şi de a avea un comportament într-o măsură apreciabilă independent de cel al concurenţilor săi şi de cel ăl furnizorilor de servicii, nu este posibilă limitarea, în acest scop, numai la analiza caracteristicilor obiective ale serviciilor în cauză, ci este de asemenea, necesar să se ia în considerare condiţiile de concurenţă şi structura cererii şi a ofertei de pe piaţă. Atunci când un produs este susceptibil să fie utilizat în scopuri diverse şi atunci aceste diferite utilizări răspund unor nevoi economice diferite şi ele, trebuie admis că acest produs poate aparţine, după caz, unor pieţe diferite, care prezintă eventual, atât din punctul de vedere al

structurii, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor de concurenţă, caracteristici diferite. Noţiunea de piaţă relevantă, implică, într-adevăr faptul că o concurenţă efectivă poate să existe între produsele care fac parte din această piaţă, ceea

ce presupune un grad suficient de substituibilitate, în vederea aceleiaşi utilizări, între toate produsele care fac parte din aceeaşi piaţă".în cât priveşte "produsul" piaţa se referă mai întâi Ia produse "identice" - calificare ce s-a dovedit a fi nu tocmai facilă - şi apoi la produsele care pot fi înlocuite de către utilizatori sau consumatori. Comisia şi Curtea au precizat că în toate cazurile, aprecierea "puterii de înlocuire" trebuie să se facă în concret şi în acelaşi timp esenţială este puterea practică44 - şi nu teoretică - de înlocuire a produselor. "Jurisprudenţa autorităţilor comunitare furnizează în această privinţă exemple grăitoare. De exemplu, într-un dosar s-a pus în discuţie interschimbarea între ambalajele metalice şi ambalajele de sticlă. Comisia a refuzat această interschimbare din cauza specificităţii de folosire a celor două tipuri de ambalaje şi din cauza dificultăţilor de substituire efectivă şi rapidă. In alt caz, era vorba de a aprecia, dacă banana are piaţa sa proprie şi dacă ea nu poate fi înlocuită cu alte fructe proaspete. S-a constat că datorită maturării sale anuale acest fruct este unul privilegiat care are propria sa piaţă"450.

C. "Poziţie dominantă pe piaţa comună"Poziţia dominantă primeşte, de asemenea, un înţeles specific. învirtutea regulilor comunitare în materie de concurenţă, astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa, o poziţie dominantă este o situaţie ce furnizează unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi, în virtutea teoriei poziţiei dominante colective, posibilitatea unui comportament independent, într-o măsură apreciabilă faţă de concurenţi şi în final, faţă de consumatori.In afacerea Hoffman - La Roche451 Curtea a precizat că poziţia dominantă, nu exclude o anumită concurenţă, dar că întreprinderea care beneficiază de această poziţie este în măsură să decidă sau să influenţeze de

o manieră semnificativă condiţiile, în care concurenţa se desfăşoară şi în toate cazurile să se comporte fară să trebuiască să ţină cont de această concurenţă, şi fară ca această atitudine să-i aducă prejudicii.Conform comunicării din 9 decembrie 1997, acest lucru se produce când o întreprindere sau un grup de întreprinderi asigură o parte importantă a ofertei pe o piaţă determinată, cu condiţia să existe şi alţi factori, ca de exemplu o slabă capacitate de reacţie a clienţilor sau relaţia dintre părţile deţinute pe piaţă ale întreprinderilor în cauză şi ale concurenţilor lor, în special aceia dintre cei mai apropiaţi, avansul tehnologic al unor întreprinderi faţă de concurenţii lor, existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări şi absenţa concurenţei potenţiale, integrarea verticală a unei întreprinderi, o reţea comercială perfecţionată, reputaţia unei mărci, apartenenţa la grupuri de întreprinderi ce operează în întreaga Europă sau lume cu avantaje asupra concurenţilor constând în rolul preponderent ăl grupurilor în materie de investiţii şi cercetare şi. speciala întindere a volumului mărfurilor452.Este firesc să existe mai multe criterii - nu numai cota de piaţă -pentru determinarea poziţiei dominante pentru că, este adevărat că o cotă de peste 60% apare ca o dovadă suficientă a unei poziţii dominante, dar chiar şi un procent mai mic, poate să fie relevant dacă există o diferenţă semnificativă dată, faţă de partea din piaţa principalilor concurenţi . Dimpotrivă, o întreprindere care deţine 25% din piaţă, poate avea o poziţie dominantă, cu condiţia ca restul pieţei să fie ocupat de multe întreprinderi mai mici, care nu reprezintă pentru ea o ameninţare454. în acelaşi timp, trebuie să se stabilească barierele, la intrarea pe piaţă a concurenţilor pentru că existenţa unor bariere de intrare greu de trecut creează, în mod cert un avantaj competitorului deja existent pe piaţă, care se comportă fără teamă de a pierde clientela455.

Şi într-o hotărâre mai recentă, se apreciază că: "o poziţie dominantă există atunci când întreprinderea în cauză se află într-o situaţie de putere economică ce îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective

măsură independent faţă de concurenţii săi, de clienţii săi şi, în sfârşit deconsumatori, iar Comisia nu este nevoită să demonstreze excluderea de pepiaţă, nici chiar într-un termen mai îndepărtat, a concurenţilor uneiîntreprinderi. Existenţa unei concurenţe, chiar active, pe o anumită piaţă, nuexclude existenţa unei poziţii dominante pe aceeaşi piaţă, respectiv poziţiafiind caracterizată în mod predominant prin capacitatea de a se comportafără a fi necesar să ţină cont, în strategia sa de piaţă, de această concurenţă.Aşadar, eventuala existenţă a unei concurenţe pe piaţă este un factorrelevant, dar ea nu reprezintă, în sine, un factor decisiv în aceastăprivinţă"456. , g. ^ Atas'-^Barierele la intrarea pe piaţă sunt obstacolele pe care întreprinderile le au de depăşit la intrarea pe o piaţă: ele sunt de naturi diferite - financiare (ex. costurile de intrare ce includ investiţiile iniţiale, publicitatea etc), de natură administrativă (obţinerea de autorizaţii ex.), taxe vamale, accesul la resurse etc. 5 Autorităţile comunitare subliniază totodată, că independenţa de comportament - altă condiţie a poziţiei dominante - a unei întreprinderi poate fi determinată de performanţele tehnice, industriale sau comerciale ale întreprinderii, de structura concurenţei asupra pieţei, sau fidelitatea consumatorilor45 .

D. "Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună"

După o interdicţie de principiu a exploatării abuzive a unei poziţii dominante pe piaţa comună, articolul 82 TCE enumera, nelimitativ, patru cazuri de astfel de abuz. Reamintim că articolul 82 TCE prevede: "exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia, exercitată de una sau mai multe întreprinderi, este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul dintre statele membre poate fi afectat.Aceste practici abuzive pot consta mai ales în: a) impunerea, direct sau indirect, a unor preţuri de cumpărare sau de vânzare sau a unor condiţii

de tranzacţie inechitabile; b) limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor; c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de parametrii comerciali creându-se astfel un dezavantaj concurenţial; d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte."O primă idee care rezultă din articolul 82 TCE este aceea că articolul condamnă nu atât poziţia dominantă - existenţa sau dobândirea unei poziţii dominante - în sine, ci exercitarea abuzivă a unei astfel de poziţii.în lipsa unei definiţii legale a "abuzului de poziţie dominantă", Curtea de Justiţie a definit conceptul de abuz ca fiind unul obiectiv, legat de comportamentul unui întreprinzător într-o poziţie dominantă, care influenţează starea pieţei prin diminuarea concurenţei. Conceptul de abuz de poziţie dominantă presupune deopotrivă, comportamentul opresiv asupra furnizorilor, clienţilor şi consumatorilor, cât şi atitudinea unor concurenţi actuali sau potenţiali ce urmăresc să protejeze şi să întărească poziţia dominantă439.Dintre cazurile prevăzute de articolul 82 TCE pe primul plan se află impunerea, directă sau indirectă, a unor preţuri de cumpărare sau de vânzare a unor condiţii de tranzacţie inechitabile poate şi pentru că reprezintă tipul (tiparul) abuzului. In categoria "preţuri

inechitabile" intră atât preţurile excesive care, impuse fiind, aduc prejudicii consumatorilor, ce se află în situaţia de a nu găsi alternative, cât şi preţurile discriminatorii. Astfel un abuz poate îmbrăca forma preţurilor excesiv de mari - caz în care trebuie văzut dacă diferenţa, dintre costurile de producţie necesare şi preţul de vânzare, este excesivă - a preţurilor excesiv de mici, sau a preţurilor de ruinare - adică preţuri mai mici, decât chiar preţurile de producţie care au drept scop eliminarea concurenţilor mai slabi economic460. Limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere, a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor reprezintă cazuri de abuz pe care' o întreprindere în poziţie dominantă le poate realiza, cazuri incriminate de articolul 82 lit. b) TCE. Acest text a permis sancţionarea de exemplu, a refuzului de furnizare a informaţiilor tehnice necesare activităţii utilizatorilor şi concurenţilor461. Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial este cazul c) al

articolului 82 TCE şi reprezintă o altă manifestare obişnuită a unei poziţii dominante. Cazurile sunt abundente şi dintre acestea se poate cita practica preţurilor sau a rabaturilor discriminatorii sau sistemul de remize zise "de fidelitate" (în acest sens afacerea Michelin462 reprezintă un exemplu elocvent. Această societate dominantă pe piaţa pneurilor - 69% din piaţă -avea o forţă determinată şi de alţi factori, printre care faptul că ea oferea o gamă largă de produse. Dar, în acelaşi timp, ea realiza asupra revânzătorilor de pneuri o influenţă preponderentă în sensul că, pe de o parte, fixa pentru revânzători un "obiectiv de vânzare astfel încât vânzările totale să se menţină sau să crească", iar, pe de altă parte, ea practica o politică de " reduceri selective". Aceasta a avut ca rezultat faptul că revânzătorii s-au întrecut în vânzări - în dorinţa obţinerii reducerilor - iar societatea a abuzat de această discriminare)463.Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte, este cazul prevăzut de articolul 82 lit. c TCE şi reprezintă un alt exemplu de abuz de poziţie dominantă (abuzul constând în aceea că un contract este încheiat cu condiţia, subordonat îndeplinirii de către partener a unor prestaţii fară legătură cu obiectul contractului)464. Faţă de textul articolului 82 TCE, trebuie precizat că există o serie de practici care nu intră în categoria exerciţiului de abuz al unei poziţii dominante şi există ale practici, care fiind socotite abuzive, au fost sancţionate. In prima categorie intră "faptul unei asociaţii cooperative de vânzări, care, deţinând o poziţie dominantă şi-a modificat statutele sale, în sensul interzicerii participării membrilor ei, la alte forme de cooperare organizate care sunt în concurenţă directă cu ea, în măsura în care prevederea respectivă este limitată la ceea ce este necesar spre a se garanta funcţionarea corespunzătoare a cooperativei şi menţinerea puterii ei contractuale în relaţie cu producătorii"465.Din categoria a doua de cazuri neavute în vedere, de redactorii Tratatului, dar care sunt considerate cazuri de exploatări abuzive fac parte "clauzele de aliniere" (numite şi clauze engleze). Aceste clauze constau în

aceea că, dacă un client obţine de la alţi producători oferte de preţ |ftfavorabile, el poate cere întreprinderii aflate în poziţie dominantă să-şi alinieze preţurile Ia aceste oferte. Dacă întreprinderea nu dă curs acestei cereri, clientul este autorizat să se aprovizioneze de la producătorii în cauză Iară însă să piardă beneficiul rabatului de fidelitate. Departe de a face să joace concurenţa în profitul cumpărătorului, clauza engleză prin natura sa, nu face decât, să pună la dispoziţia producătorului elementele informative asupra situaţiei de pe piaţă, mai ales asupra posibilităţilor şi iniţiativelor concurenţilor, care sunt în mod particular preţioase pentru determinarea conduitei şi a strategiei de piaţă 66.Toate aceste cazuri - creaţie a jurisprudenţei - au stat la baza teoriei conform căreia abuzul nu poartă asupra schimburilor comerciale pe piaţă, ci asupra "structurii pieţei". întreaga jurisprudenţa a avut ca pivot central constatarea (deseori subliniată) că întreprinderile In poziţie dominantă au o responsabilitate particulară pe piaţă, care comportă obligaţia de a se abţine de la toate comportamentele de natură să afecteze piaţa. Dacă, în regulă generală,

abuzul se situează pe aceeaşi piaţă, ca şi poziţia dominantă, articolul 81 CE se aplică şi comportamentelor abuzive comise pe o altă piaţă decât cea în care întreprinderea deţine o poziţie dominantă.Hotărârea Tribunalului de primă instanţă şi a Curţii de Justiţie In cazul Tetra Pak furnizează un exemplu elocvent. Societatea Tetra Pale cu sediul social în Suedia este specializată în fabricarea de echipamente utilizate pentru introducerea de produse alimentare lichide sau semilichide în ambalaje de carton, de maşini de umplere şi ambalaje. Ea ocupă între 90 şi 95% din sectorul de ambalaje aseptice, mai ales pentru ambalarea laptelui UHT şi 50-55% din cel al ambalajelor neaseptice, utilizate pentru alte lichide (suc de fructe, vin). E vorba de faimoasele "cărămizi" de lapte şi de suc de fructe pe care le găsim azi în comerţul alimentar. La 24 iulie 1991 Tetra Pak a fost condamnată de Comisie să plătească o amendă de 75 milioane de ecu pentru abuz de poziţie dominantă, pe piaţa produselor neaseptice, datorită diverselor practici: preţuri discriminatorii, impunerea declauze contractuale restrictive de concurenţă, politica de restricţie a ofertei şi de împărţire a pieţei. Poziţia Comisiei este confirmată prin hotărârea Tribunalului de primă instanţă din 6 octombrie 1994 şi apoi de hotărârea Curţii de Justiţie din 14 noiembrie 1996. Cele două hotărâri precizează condiţiile în care o întreprindere dominanta pe o piaţă determinată poate să comită un abuz pe o altă piaţă. După ce a stabilit că piaţa produseloraseptice şi cea a produselor neaseptice reprezintă pieţi separate, datorităabsenţei posibilităţii de înlocuire a produselor, Tribunalul de primă

instanţă consideră că proeminenţa acestei întreprinderi pe piaţa neaseptică, combinată cu legăturile de conexitate strânsă între această piaţă şi piaţa aseptică oferă Tetra Pak o independenţă a comportamentului în raport cu alţioperatori economici prezenţi pe piaţa neaseptică de natură a justifica responsabilitatea particulară, prevăzută de articolul 82 TCE, în menţinerea unei concurenţe efective şi de a nu deforma aceste pieţe.Dar circumstanţele particulare pot justifica o aplicare a articolului 82 TCE unui comportament constatat pe o piaţă conexă non dominantă şi producătoare de efecte pe aceeaşi piaţă .O altă problemă interesantă este dacă acest tip de analiză se poate transpune situaţiei concurenţiale pe o piaţă de produse secundare. Iată un exemplu: Pelikan este o societate germană ce fabrică cartuşuri de toner pentru imprimante. în 1995 ea a- depus o plângere la Comisie împotriva societăţii japoneze Kyocera care fabrica imprimante şi cartuşuri de toner pentru imprimantele sale. în plângerea sa, Pelikan acuza firma japoneză de utilizarea anumitor practici pentru eliminarea sa de pe piaţa de toner; conform Pelikan, firma japoneză care nu are o poziţie dominantă pe piaţa imprimantelor de calculatoare (piaţa primară) abuzează de poziţia sa dominantă pe piaţa cartuşurilor de toner pentru imprimante (piaţa produselor secundare). Conform Comisiei, pieţele de produse secundare sunt pieţele de piese de schimb sau de bunuri de consum rapid care sunt utilizate în legătură cu un produs primar care trebuie să fie din punct de vedere tehnic compatibile cu acestea (un echipament periferic este un exemplu de produs secundar). Particularitatea acestor produse este că nu există întotdeauna înlocuitori, ca aceia comercializaţi de fabricantul de produse primare. Problema este dacă un fabricant de produse primare care nu este într-o poziţie dominantă pe această piaţă, poate fi considerat în poziţie dominantă pe o piaţă de produse secundare (în acest caz e vorba de piaţa cartuşurilor de toner compatibile cu imprimantele Kyocera). Comisia a respins plângerea, prin decizia din 2 septembrie 1995, ea considerând, în fapt, că Kyocera nu ocupă o poziţie dominantă pe piaţa de cartuşuri destinate propriilor imprimante în ciuda faptului că deţine o parte importantă din această piaţă, pe motiv că este expusă unei concurenţe intense pe piaţa produselor primare (imprimantele). în concluzie, pentru Comisie o concurenţă eficace pe piaţaproduselor primare, are drept consecinţă limitarea marjei de manevră şi deci

posibilitatea de abuz pe piaţa produselor secundare, în măsura în care un asemenea abuz este sancţionat de consumatorii incitaţi să schimbe marca produselor primare şi în consecinţă şi a produselor secundare .E. "Exploatarea abuzivă... este interzisă în măsura în care comerţul dintre statele membre poate fi afectat

Similitudinea dintre cele două texte care incriminează practicile anticoncurenţiale ne determină să tragem concluzii asemănătoare şi anume: 1) ca şi în cazul acordurilor interzise se cere pentru aprecierea abuzului de poziţie dominantă, posibilitatea - chiar neurmată de concretizări - afectării comerţului dintre statele membre; 2) şi într-un caz şi în celălalt, dreptul comunitar se va aplica indiferent de locul situării întreprinderilor (care am observat că poate fi în spaţiul comunitar sau în afara acestuia dar poate să afecteze comerţul comunitar); 3) afectarea comerţului poate fi - în ambele cazuri - atât directă cât şi indirectă469. Beneficiarii pot fi afectaţi indirect, prin alterarea structurii concurenţiale efective. Astfel dacă deţinătorul unei poziţii dominante, stabilit în piaţa comună, tinde prin pploatarea abuzivă a acesteia, să elimine un concurent stabilit în aceeaşi piaţă, este indiferent de a se cunoaşte dacă acest comportament priveşte activităţile de export ale sale, sau activităţile în piaţa comună propriu-zisă, de vreme ce este de observat că, această eliminare va avea repercursiuni constante asupra structurii concurenţei în piaţa comună470; 4) cele două interdicţii trebuie aplicate în baza "principiilor" care deschid Tratatul CE şi în special este vorba de articolul 2 şi articolul 3 din Tratat.

într-o hotărâre din 2007, Curtea de Justiţie reaminteşte că:..terpretarea şi aplicarea condiţiei referitoare la efectele asupra comerţuluidintre statele membre, prevăzute la articolele 81 TCE şi 82 TCE, trebuie să aibă ca punct de pornire finalitatea acestei condiţii, care este aceea de a determina, în materia reglementării concurenţei, domeniul dreptului comunitar în raport cu cel al statelor membre. Astfel, aparţine domeniului dreptului comunitar orice înţelegere şi orice practică susceptibilă să afecteze libertatea comerţului dintre statele membre într-un sens care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor pieţei unice dintre statele membre, în special prin separarea pieţelor naţionale sau prin modificarea structurii concurenţei în cadrul pieţei comune"471.Articolul 2 TCE prevede misiunea Comunităţii în următorii termeni: "misiunea Comunităţii este ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi a unei Uniuni economice şi monetare, precum şi prin implementarea politicilor sau a acţiunilor prevăzute la articolele următoare să promoveze în întreaga Com&itate o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, uri nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale, egalitate între bărbaţi şi femei, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice, un nivel înalt al protecţiei şi al îmbunătăţirii calităţii mediului, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şisolidaritatea între statele membre".iArticolul 3TCE pentru atingerea scopurilor enunţate în articolul 2, activitatea Comunităţii va cuprinde, în condiţiile şi conform termenelor prevăzute de prezentul Tratat: a) interzicerea, între statele membre, a drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative la importurile şi exporturile de bunuri precum şi a tuturor celorlalte măsuri cu efect echivalent; b) o politică comercială comună; c) o piaţă internă caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; d) măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor în conformitate cu dispoziţiile titlului IV; e) o politică comună în domeniul agriculturii şi pescuitului; f) o politică comună în domeniul transporturilor; g) un sistem care asigură nedistorsionarea concurenţei pe piaţa internă; h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura impusă de funcţionarea unei pieţe comune; i) promovarea coordonării între politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre în vederea îmbunătăţirii eficienţei lor prin elaborarea unei strategii coordonate pentru ocuparea forţei de muncă; j) o politică în domeniul social

care să includă un Fond social european; k) întărirea coeziunii economice şi sociale; 1) o politică în domeniul mediului; m) întărirea competitivităţii industriei Comunităţii: n) promovarea cercetării şi a dezvoltării tehnologice; o) încurajarea instituirii şi dezvoltării reţelelor transeuropene; p) o contribuţie la realizarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii; q) o contribuţie la o educaţie şi o formare profesională de calitate, precum şi la înflorirea culturii statelor membre; r) o politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare; s) asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări fa vederea intensificării schimburilor comerciale şi a promovării prin eforturi comune a dezvoltării economice şi sociale; t) o contribuţie la întărirea protecţiei consumatorilor: u) măsuri în domeniul energiei, protecţiei civile şi turismului.

3. Organele abilitate să aplice dispoziţiile articolelor 81-82 TCEConstituind o politică de bază a construcţiei Comunitare, în materia asigurării funcţionării pieţei unice, în condiţii de eficienţă şi comportament normal, reglementările comunitare analizate fac obiectul competenţelor mai multor organe, cunoscut fiind faptul că în cadrul acestei structuri competenţele se întrepătrund, sunt de regulă complementare, pentru a asigura funcţionalitatea optimă, instituindu-se un control riguros.Pe de altă parte, o serie de principii ce guvernează însuşi ansamblul construcţiei comunitare se regăsesc în această materie, întrucât ea este de esenţa funcţionării normale a pieţei unice, adică asigurarea integrării europene. Datorită atribuţiilor sale executive şi de gestiune economică, cele mai importante competenţe revin Comisiei, rolul său fiind completat de cel al Curţii în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar. Realizarea efectivă a politicii antimonopoliste este o problemă ce ţine de armonizarea legislaţiilor naţionale cu cea a construcţiei Comunitare, scop atins în mod direct sau indirect prin aplicarea principiului subsidiarităţii. Cât priveşte raportul dintre reglementarea comunitară şi cea naţională întâlnim şi de această dată prioritatea celei dintâi, astfel încât putem considera că toate aceste aspecte satisfac aplicarea corespunzătoare a articolelor 81 şi 82 TCE.

A. Atribuţiile ComisieiColegiu independent, alcătuit din comisari, Comisia este răspunzătoare atât de punerea în viaţă : a regulilor comunitare ale

concurenţei, cât şi de asigurarea respectului473 acestora. Unul dintre comisari, asistat de cabinetul său de consilieri este responsabil de departamentul "concurenţă", iar serviciile Comisiei pentru acest domeniu sunt grupate în cadrul Direcţiei Generale IV (DG IV este alcătuit din 200 de funcţionari având un rol operativ) care are ca rol gestionarea miilor de dosare, în curs, relative la înţelegerile şi abuzul de poziţie dominantă, al controlul concentrării, monopoluri şi ajutoarele acordate de state.Procedura de aplicare a art. 85 şi 86 din Tratat CEE a fost enunţată în Regulamentul 17/62474 al Consiliului din 6 februarie 1962 relativ la punerea în aplicare a art. 85 şi 86 CEE. Conform regulamentului Comisia putea fi sesizată de o plângere a unui terţ pentru violarea dreptului comunitar, sau ea însăşi se poate sesiza din oficiu pentru constatarea infracţiunii. Toată procedura era supusă aprecierii Comisiei, care era liberă să decidă dacă este sau nu cazul să conducă o anchetă împotriva întreprinderilor suspectate. în cazul în care decidea că se impune o verificare, Comisia mandata pe funcţionarii săi, în localurile întreprinderii, fară avertizare prealabilă, pentru a cerceta la faţa locului dovezile unei infracţiuni.

La înlocuirea Regulamentului nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962 prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat, s-a avut în vedere şi că Regulamentul nr. 17/62 a permis dezvoltarea unei politici comunitare de concurenţă care a contribuit la diseminarea unei culturi a concurenţei te Comunitate. în articolul 1 ("aplicarea

articolelor 81 şi 82 din tratat) Regulamentul (CE) nr. 1/2003 prevede: (1) Acordurile, deciziile şi practicile concertate menţionate la articolul 81 alineatul (1) din tratat, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 81 alineatul (3) din tratat, sunt interzise, fară a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens; (2) Acordurile, deciziile şi practicile concertate menţionate la articolul 81 alineatul (1) din tratat, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul 81 alineatul (3) din tratat, nu sunt interzise, fară a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens; (3) Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante menţionate la articolul 82 este interzisă, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens.Comisia şi autorităţile de concurenţă ale statelor membre aplică normele comunitare de concurenţă în strânsă cooperare astfel: Comisia transmite autorităţilor de concurenţă ale statelor membre copii ale celor mai importante documente obţinute (iar la cerere poate pune la dispoziţie o copie din alte documente existente necesare pentru evaluarea situaţiei) iar autorităţile de concurenţă ale statelor membre, când acţionează în temeiul articolului 81 sau 82 din tratat informează Comisia în scris, înainte sau imediat după începerea primelor măsuri formale de investigaţie.Aceste informaţii pot fi puse, de asemenea, la dispoziţia autorităţilor de concurenţă ale altor state membre. Autorităţile de concurenţă din statele membre pot consulta Comisia cu privire la orice cauză care implică aplicarea dreptului comunitar. Iniţierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii privează autorităţile de concurenţă alertatelor membre de competenţa lor de a aplica articolele 81 şi 82 din tratat. în cazul în care o autoritate de concurenţă a unui stat membru analizează deja o cauză. Comisia iniţiază proceduri numai după ce se consută cu autoritatea naţională de concurenţă în cauză (articolul 11 din Regulament „Cooperarea dintre Comisie şi autorităţile de concurenţă ale statelor membre").

Secţiunea IV - Controlul comunitar ai fuziunilor şi achiziţiilor1. Aspecte generaleFuziunile şi achiziţiile care constau în regruparea oamenilor şi a capitalurilor, în vederea unei mai bune competivităţi reprezintă reacţia firească a întreprinderilor la globalizare. Dreptul comunitar se interesează de consecinţele economice ale acestui fenomen care constă în concentrarea capitalului şi a puterii de decizie a două sau mai multe unităţi anterior independente, într-o singură întreprindere. Interesul este justificat pentru că o astfel de concentrare poate conferi întreprinderii rezultate o importantă putere pe piaţă sau atitudinea ei ar putea fi incompatibilă cu regulile dreptului comunitar al concurenţei. Comisia Europeană asigură delicatul echilibru între cursa competivităţii mondiale şi menţinerea unei concurenţe efective pe Piaţa comună.In statele Uniunii există diferite concepţii privind rolul administraţiei în politica de dezvoltare externă a întreprinderilor, lucru care a reieşit din negocierile pentru adoptarea Regulamentului Concentrării. Astfel, unele state, în care dreptul intern al concurenţei este aplicat de o autoritate independentă, cum este situaţia întâlnită în Germania (Oficiul federal al cartelurilor) susţin ideea unei autorităţi europene abilitate să aplice criteriile dreptului concurenţei proiectelor de achiziţii şi fuziuni. în alte state, precum Franţa, se pledează pentru luarea în consideraţie a criteriilor de progres tehnic şi economic, care figurează în Tratatul de la Roma, ceea ce ar putea face posibil un bilanţ economic al efectelor pozitive şi negative al operaţiilor de concentrare. Regulamentul prevede că "se va ţine cont de evoluţia progresului tehnic şi economic cât să fie în avantajul consumatorilor şi să nu constituie un obstacol pentru concurenţă, ceea ce înseamnă reducerea importanţei economice în aprecierea efectelor concentrării, în beneficiul securităţii juridice". Acest compromis se situează în contextul general al dezbaterilor care impun politica concurenţei, ce a format obiectul unei importante dezvoltări la nivel european şi politica industrială, care caracterizată fiind de intervenţia protecţionistă a statelor de menajare a sectoarelor în criză de dureroase, dar necesare reconversii, a constituit obiectul a numeroase divergenţe între statele membre.

2. Regulamentul Concentrării

Regulamentul Concentrării475, adoptat Ia sfârşitul anului 1989, decătre Consiliu dădea competenţă Comisiei, sub privirea vigilentă a statelor

- ^.w*» 10X9 AL CONSILIULUI ASUPRA CONTROLULUI

Imembre, de a exercita poliţia fuziunilor, a achiziţionărilor cu garantarea exigenţelor de rapiditate şi egalitate de tratament necesar întreprinderilor respective. Trebuie spus că încă din 1965, Comisia476 a semnalat necesitatea unei reglementări în materie deoarece Tratatul de la Roma, adoptat în perioada în care prioritară era creşterea întreprinderilor în faţa industriei americane nu conţinea nici o reglementare în materie de concentrare. Şi aceasta spre deosebire de Tratatul CECO care în 1951, a prevăzut expres un control al concentrărilor în sectorul cărbunelui şi oţelului (înalta Autoritate, înlocuită azi de Comisie a fost însărcinată să acorde autorizaţia dacă operaţia proiectată nu viza, şi nici nu avea ca efect determinarea preţului, restrângerea producţiei sau a distribuţiei, nu constituia un obstacol în menţinerea unei concurenţe efective şi nici nu scăpa regulilor concurenţei prevăzute de Tratatul CECO)477. Deşi pare ciudat ca un control administrativ, susceptibil să împiedice dezvoltarea creşterii externe a întreprinderilor, poate să satisfacă cererile miilor de întreprinderi, se pare că a fost totuşi cazul Regulamentului Concentrării, care nu a fost câtuşi de puţin contestat de întreprinderi, poate şi datorită următoarelor avantaje: 1) primul avantaj consta în existenţa unui culoar unic la nivel european ce

dădea întreprinderilor garanţia că decizia luată la Bruxelles îşi producea efectele pe întregul teritoriu al construcţiei Comunitare. Evident că în absenţa acestei reglementări, întreprinderile internaţionale ar fi fost constrânse să se adreseze autorităţilor de concurenţă ale diferitelor state, ceea ce ar fi dus la demersuri lungi, diverse, cu rezultate incerte, dacă nu chiar contradictorii; 2) al doilea avantaj era cel al egalităţii de tratament al întreprinderilor supuse controlului european al concentrării, căci regulile erau identice pentru toate întreprinderile, indiferent de naţionalitate sau locul lor în Uniune; 3) al treilea avantaj era chiar caracterul deschis al procedurii care permitea - prin dialogul cu Comisia, prin organizarea de audiţii publice în care întreprinderile puteau verifica analiza efectelor concentrării, prin controalele informative cu Comisia - celor interesaţi să-şi facă cunoscute punctele de vedere; 4) al patrulea avantaj consta în aceea că Regulamentul nu era ostil principiului concentrării economice, astfel că doar concentrările susceptibile să creeze daune ireversibile concurenţei erau• . 478interzise .Cu toate avantajele manifeste Regulamentul 4064/89/CEE a fost modificat în repetate rânduri şi abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (Regulamentul (CE) privind concentrările economice)479. Regulamentul nr. 139/2004 se aplică tuturor concentrărilor cu dimensiune comunitară; se consideră că o concentrare are dimensiune comunitară în cazul în care: a) cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate depăşeşte 5000 miliarde EURO; b) cifra de afaceri totală realizată în comunitate de către fiecare din cel puţin două întreprinderi depăşeşte 250 miliarde EURO, cu excepţia cazurilor, în care fiecare dintre întreprinderile implicate, realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar între unul şi acelaşi stat membru.O concentrare care nu atinge pragurile prevăzute mai sus are (totuşi) dimensiune comunitară în cazul în care: a) cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate

depăşeşte 2500 de miliarde de EURO; b) în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată dc toate întreprinderile depăşeşte 100 de miliarde EURO; c) în fiecare din cel puţin trei state membre care sunt incluse la litera b), cifra totală de afaceri realizată de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate

depăşeşte 25 de miliarde EURO şt d) cifra totală de afaceri realizată în Comunitate, de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EURO. cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unui şi acelaşi stat membru.

A. Evaluarea concentrărilorConcentrările care intră în sfera de aplicare a regulamentului sunt evaluate în conformitate cu obiectivele acestuia pentru a se stabili dacă sunt compatibile c u piaţa comună. La efectuarea acestei evaluări, Comisia, ia în considerare: a) nevoia menţinerii şi dezvoltării unei concurenţe efective pe piaţa comună având în vedere, printre altele structura tuturor pieţelor vizate şi concurenţa actuală sau potenţială din partea întreprinderilor aflate pe teritoriul sau în afara Comunităţii; b) poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate şi puterea lor economică şi financiară, alternativele disponibile furnizorilor şi utilizatorilor, accesul acestora la surse de aprovizionare sau pieţe şi orice alte bariere legale sau de altă natură la intrarea pe piaţă, tendinţele ofertei şi cererii pentru bunurile şi serviciile relevante, interesele consumatorilor intermediari şi finali şi evoluţia progresului tehnic şi economic, cu condiţia ca acesta să fie în beneficiul consumatorului şi să nu reprezinte un obstacol în calea concurenţei.Din contră, o concentrare care nu ridică obstacole semnificative în calea concurenţei efective pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziţii dominante este declarată compatibilă cu piaţa comună.Concentrarea care ar ridica obstacole semnificative în calea concurenţei efective de pe piaţa internă sau de pe o parte semnificativă a acesteia, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziţii dominante, este declarată incompatibilă cu piaţa comună.Conform articolului 2 alineatul (4) din regulament "In măsura în care crearea unei societăţi în comun, reprezentând o concentrare în sensul dat de regulament - in articolul 3 - are ca obiect sau efect coordonarea comportamentului concurenţial al întreprinderilor independent, o astfel de coordonare este evaluată în conformitate cu criteriile din articolul 81

alineatele (!) şi (3) din tratat, pentru a se stabili daca operaţiunea este sau nu compatibilă cu piaţa comună. La realizarea acestei evaluări, Comisia ia in considerare în special: 1) dacă două sau mai multe societăţi - mamă reţin,într-o măsură semnificată, activităţile de pe aceeaşi piaţă ca şi societatea în comun, sau de pe o piaţă situată la amonte sau în aval faţă de cea a societăţii în comun sau pe o piaţă vecină aflată în strânsă legătură cu această piaţă; 2) dacă prin coordonarea care reprezintă consecinţa directă a creării societăţii în comun, întreprinderile implicate au posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte semnificativă a produselor sau a serviciilor în cauză",

B. Definiţia concentrăriiSe realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în urma: a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale unor întreprinderi; sau b) preluării de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o întreprindere sau de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de valori mobiliare sau de active, fie prin contracte sau prin orice mijloace, a controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora.Controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte mijloace care, fie separat sau combinate şi având în vedere considerentele de drept sau de fapt relevante, conferă posibilitatea exercitării unei influenţe decisive asupra unei întreprinderi, în special prin : a) dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă integrală sau parţială asupra activelor unei întreprinderi; b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor sau deciziilor organelor unei întreprinderi.

Controlul este dobândit de persoane sau întreprinderi care: a) sunt titulare are drepturilor sau beneficiare ale drepturilor în cauză; sau b) deşi nu sunt titularele acestor drepturi sau

beneficiare ale drepturilor în baza acestor contracte au puterea de a exercita drepturile care decurg din acestea410.Nu se consideră că s-a realizat o concentrare în cazul m care: a)instituţii de credit sau alte instituţii financiare sau societăţi de asigurări, ale căror activităţi obişnuite includ tranzacţionarea şi negocierea de valori mobiliare în contul lor sau în contul altora, care deţin temporar valori mobiliare ale unei întreprinderi pe care le-au dobândit în vederea revinderii, cu condiţia ca acestea să nu îşi exercite drepturile de vot conferite de

valorile mobiliare în cauza pentru a determina comportamentul concurenţial al întreprinderii în cauză sau cu condiţia să îşi exercite aceste drepturi de vot numai pentru pregătirea cesionării integrale sau parţiale a întreprinderii în cauză sau a activelor acesteia sau a cesionării valorilor mobiliare în cauză, şi ca cesiunea să aibă loc în termen de un an de la data achiziţiei". Comisia poate prelungi acest termen, la cerere, în cazul în care respectivele instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea nu a fost publică, în condiţii rezonabile, în termenul stabilit; b) controlul este dobândit de o persoană mandatată de autorităţile publice în conformitate cu legislaţia statului membru privind lichidarea, falimentul, insolvenţa, încetarea plăţilor, concordatul sau alte proceduri similare.

C. Competenţele de inspecţie ale ComisieiPentru îndeplinirea sarcinilor atribuite de regulament, Comisia poate efectua toate inspecţiile necesare la întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi, în plus, funcţionarii şi celelalte persoane autorizate de Comisie care fi însoţesc pentru a efectua o inspecţie au competenţa: a) de a intra în orice sediu, pe orice teren şi în orice mijloace de transport ale întreprinderilor sau ale asociaţiilor de întreprinderi; b) de a examina registrele şi alte evidenţe privind activitatea comercială, indiferent formatul în care sunt păstrate; c) de a lua sau de a obţine, în orice format copii sau extrase de astfel de registre sau evidenţe; d) de a sigila orice sediu al activităţii comerciale şi orice registre sau evidenţe pe perioada şi în măsura necesară pentru inspecţie; e) de a solicita oricărui reprezentant sau membru al personalului întreprinderii sau al asociaţiei de întreprinderi explicaţii asupra faptelor sau documentelor legate de obiectul şi scopul inspecţiei şi de a înregistra răspunsurile.Funcţionarii şi celelalte persoane autorizate de Comisie care îi însoţesc pentru a efectua inspecţia îşi exercită competenţele, după prezentarea unei autorizaţii scrise care menţionează obiectul şi scopul inspecţiei şi sancţiunile prevăzute481 pentru cazurile în care registrele sau celelalte evidenţe ale activităţii comerciale solicitate sunt prezentate incomplet sau în care răspunsurile la întrebările adresate în conformitate cu dispoziţiile anterioare sunt incorecte sau induc în eroare. Cu suficient timp înainte de inspecţie, Comisia anunţă inspecţia, autorităţii competente a statului membru pe teritoriul căruia urmează să fie efectuată.

Secţiunea V - Monopolurile publice şi ajutoarele acordate de state

1. Monopolurile publiceProhibiţia înţelegerilor anticoncurenţiale şi a abuzului de poziţie dominantă vizează deopotrivă întreprinderile publice cât şi cele private, dar aceste dispoziţii îşi pierd eficacitatea, câtă vreme sunt menţinute monopolurile de stat. Tratatul de la Roma prevedea printre obligaţiile originare ale statelor membre şi suprimarea drepturilor concedate, contrare dispoziţiilor relative la concurenţă. La finele anului 1980 a început o scădere a protecţiei în cauză, astfel că politica de concurenţă comunitară a devenit, prin dispoziţiile relative la libera circulaţie, un instrument de deschidere a pieţelor naţionale. La acest prim factor se adaugă progresul tehnic care a făcut dificilă menţinerea monopolurilor de stat, altădată justificate de constrângerile materiale.

Comisia a pus în aplicare art. 80 din Tratat, conform căruia "statele membre, în privinţa întreprinderilor publice şi a întreprinderilor cărora au acordat drepturi speciale sau exclusive nu vor edicta şi nu vor menţine nici o măsură contrară regulilor prezentului Tratat, în special celor prevăzute de articolele 85 şi 86-94 TCE"482. Trebuie remarcat că referirea la regulile Tratatului (art. 85-90) trebuie conjugată cu mai multe dispoziţii ale acestuia: cum ar fi libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor sau serviciilor sau politica de concurenţă. De asemenea, referirea la întreprinderile de stat titulare de drepturi speciale sau exclusive a permis aplicarea ansamblului de principii stabilite de jurisprudenţa relativă la art. 81 şi 82TCE, nu numai comportamentelor întreprinderilor private, dar, în mod egal şi întreprinderilor de stat, ceea ce a dus la depăşirea divizării - făcută în Tratat - între regulile de concurenţă aplicabile întreprinderilor şi cele aplicabile statelor.

A. Liberalizarea monopolurilorJurisprudenţa comunitară - în baza articolelor 81 şi 82TCE - a definit noţiunile de monopoluri ale întreprinderilor publice şi drepturi exclusive ale întreprinderilor private. Drepturile speciale nu sunt definite în Tratat dar doctrina consideră că nu există nici o diferenţă notabilă între drepturile exclusive şi cele speciale.în absenţa unei astfel de definiţii Comisia a emis două directive relative la drepturile exclusive şi speciale pe piaţa terminalelor de

telecomunicaţii şi a serviciilor de telecomunicaţii pe baza art. 90.3 (Directiva 88/301 /CEE. 27 iunie 1989, Directiva 90/388/CEE, 28 iunie 1990. Aceste două directive au fost abrogate de Directiva 2008/63/CE a Comisiei din 20 iunie 2008 privind concurenţa pe pieţele echipamentelor terminale pentru telecomunicaţii. Conform acesteia, "drepturile speciale" înseamnă drepturile acordate de un stat membru limitat de întreprinderi, prin orice instrument cu putere de lege sau administrative, care, pe un anumit teritoriu geografic: a) limitează la două sau mai multe numărul acestor întreprinderi, în conformitate cu alte criterii decât criteriile obiective proporţionale şi nediscriminatorii şi b) desemnează,! astfel decât în conformitate cu aceste criterii menţionate la lit. a) câteva întreprinderi concurente sau c) conferă oricărei întreprinderi sau oricăror întreprinderi, orice avantaje legale sau rezultate din măsuri de reglementare care afecteazăsemnificativ capacitatea oricărei întreprinderi să importe, să comercializeze ... echipamente terminale de telecomunicaţii pe acelaşi teritoriu geografic şi în condiţii în mod semnificativ echivalente.Statele membre care au acordat întreprinderilor drepturi speciale sau exclusive trebuie să asigure retragerea drepturilor exclusive, precum şi a acelor drepturi speciale care: a) limitează la două sau mai multenumărul întreprinderilor, în conformitate cu alte criterii decât criteriul obiectiv, proporţionale şi nediscriminatorii sau b) desemnează, ta conformitate cu alte criterii decât,cele menţionate la lit. a), mai multe întreprinderi concurente (art. 2). Totodată statele trebuie să informeze Comisia cu privire la măsurile luate sau la proiectele legislative introduse în acest sens.Curtea în hotărârea din 19 martie 1991 a terminalelor de telecomunicaţii şi a serviciilor de telecomunicaţii, a anulat cele două directive în privinţa drepturilor speciale reproşând Comisiei că nu a definit în prealabil aceste drepturi şi nici nu a determinat în ce mod aceste drepturi sunt susceptibile să restrângă concurenţa483. Comisia, a modificat prin Directiva 91/46/CEE - 13 octombrie 1994 cele două directive anterioare şi a definit drepturile speciale ca fiind: drepturi acordate de un stat membru unui număr limitat de întreprinderi, prin intermediul mijloacelor legislative ori administrative, care limitate la două sau mai multe întreprinderi, sunt oferite după criterii neobiective şi care conferă, în acelaşi timp uneia sau mai multor întreprinderi avantaje legale ce afectează substanţial capacitatea concurenţei a altor întreprinderi. Art. 90 alin. 3 obligă Comisia să vegheze la aplicarea acestei dispoziţii şi îi conferă puterea de a edicta directive şi

decizii: "Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor din prezentul articol şi adresează, când e nevoie, directive sau decizii potrivite statelor membre".Puterile acordate Comisiei sunt mai importante decât cele pe care Tratatul i le acordă în cadrul obişnuit de procedură în caz de încălcare de către statele membre a dispoziţiilor (art. 169 pretinde o cerere, un aviz motivat şi apoi sesizarea Curţii). Prin articolul 90 Comisia are posibilitatea de a alege mijloacele, căci ea poate acţiona prin directivă sau decizie. Alegerea are avantajul de a conferi o anumită supleţe în modularea efectelor: o directivă acordă o anumită perioadă de timp statului membru pentru adoptarea legislaţiei şi îi lasă o marjă de manevră pentru transpunerea directivei, în timp de o decizie are un efect cvasiimediat.In privinţa mijlocului de acţiune al Comisiei s-a pus întrebarea dacă este ţinută să acţioneze pe baza unei plângeri care denunţă o situaţie contrară art. 85 şi 86TCEE. Această întrebare a fost formulată în afacerea Ladbroke II (27 octombrie 1994) în care era vorba de o societate britanică de organizare de pariuri pentru cursele hipice şi canine, care dorea să opereze în Franţa unde s-a opus monopolul Pais Mutual Urbain. Ladbroke a depus la Comisie o plângere în baza art. 85, 86 şi 90 şi înainte de termenul de judecată a formulat şi un recurs în carenţă (în baza art. 175 din Tratat)484. Tribunalul a descărcat Comisia de obligaţia de a emite sau de a refuza să ia o decizie deoarece, conform Tribunalului, puterea de supraveghere de care dispune Comisia, în baza art. 90.3 implică şi puterea de apreciere a compatibilităţii măsurilor statale cu regulile Tratatului. în consecinţă, exerciţiul acestei puteri, nu se asortează cu obligaţia de intervenţie din partea Comisiei, ceea ce înseamnă că discreţia alegerii instrumentelor se dublează cu cea de iniţiere a acţiunii.Demonstrarea raporturilor politice între Comisie şi Consiliu poate fi făcută în exemplul liberalizării sectorului energetic. Deoarece încă din anii '60 Comisia dorea să suprime monopolurile energetice în vigoare în statele membre, ea a publicat un proiect de directivă - Electricitate, bazat nu pe art. 90.3 din Tratat - ca în cazul directivelor terminalelor şi serviciilor de telecomunicaţii - ci în baza art. 100, care cerea votul Consiliului şi al Parlamentului în procedura codeciziei. Acest proiect se articula pe următoarele trei principii de liberalizare care atentau la poziţia EDF şi a altor omologi comunitari: 1) abolirea drepturilor exclusive de producţie şi de distribuţie; 2) introducerea unui sistem de gestiune separată pentru activităţile de producţie, transport şi distribuţie cu asigurarea autonomiei comerciale a fiecărei activităţi cu scopul de a preveni finanţarea activităţilor

deficitare prin activităţile rentabile graţie monopolului legal (subvenţiile încrucişate); 3) accesul terţilor la reţele ATR a constituit piatra de încercare a procesului de liberalizare a sectorului energiei, căci noul principiu de abolire a monopolurilor producţiei şi distribuţiei nu putea fi satisfăcătordecât prin existenţa unei reţele ia îndemâna terţelor monopoluri de stat (ATR era destinat deci să asigure accesul direct al concurenţilor contra remuneraţie la infrastructura de distribuţie care continua să rămână proprietatea operatorilor istorici).Această directivă a provocat opoziţie în special din partea Franţei, ai căror negociatori au avansat ideea de "cumpărător unic": veritabil intermediar între consumatori industriali şi producătorii străini sau independenţi485. Comisarul însărcinat cu chestiunea de concurenţă, într-o declaraţie referitoare la puterile Comisiei, de luare a deciziei fără nici o obligaţie de consultare arăta: "dacă în ciuda eforturilor, negocierile cu Consiliul nu au dus la nici un rezultat, Comisia trebuie să facă uz de puterile conferite de art. 90 paragraful B. Directiva a fost adoptată la 16 decembrie 1996 lăsând deschisă statelor alegerea între adoptarea ATR şi un sistem de "cumpărător unic" substanţial revăzut.

B. Reglementarea monopolurilor. Regula şi excepţiaCu privire la regula în materie, sunt esenţiale o serie de consideraţii. Deşi monopolurile, drepturile exclusive şi speciale pot, prin natura lor, să genereze prejudicii concurenţei - în special prin abuzul de poziţie dominantă - normele Tratatului nu intenţionează să interzică aceste drepturi şi monopolul.Astfel, Curtea a hotărât în dosarul Sacchi, la 30 aprilie 1974 că nimic nu interzice statelor membre să stabilească un monopol, pe baza interesului general, dar organizarea şi

reglementarea monopolului trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Tratatului. Curtea a stabilit o distincţie între existenţa unui drept şi exerciţiul lui, în sensul că doar exerciţiul abuziv a} acestui drept este condamnat. Concepţia protectoare a monopolurilor s-a clătinat sub influenţa unei doctrine zisă a "abuzului automat". Doctrina "abuzului automat" constă în situarea originii abuzului în ocrotirea monopolurilor sau a drepturilor exclusive şi speciale, căci abuzul este consubstanţial cu crearea sau menţinerea monopolurilor sau a drepturilor monopoliste, Cu alte cuvinte, există un abuz prin simpla existenţă a monopolului. Această doctrină - sistematizată de anumite servicii ale Comisiei - are la bază o serie de hotărâri:

Intr-un prim caz 86 (afacerea Httfftter - 13 aprilie 1W) este vorba de o întreprindere care după ce a apelat la serviciile unei persoane ce recruta cadre capabile sâ conducă o întreprinderi s-a opus cererii, de plată a acestuia invocând ilegalitatea contractului pe motivul că, potrivit legislaţiei germane, serviciile de plasament erau rezervate unui oficiu federal de muncă şi prin urmare, cabinetul de recrutare desfăşura o activitate ilegală, iar contractele erau nule. Curtea a decis câ in cazul în care monopolul public nu este în stare să satisfacă cererea, menţinerea în vigoare a legislaţiei contravine art. 86TCEE.Intr-un alt caz este vorba de stabilirea în Salonic a unei staţii de televiziune locală ce a violat astfel monopolul Ellinki Radiophonia Teîeorassi (ERT). în hotărârea din 18 iunie 1991 Curtea a reţinut că art. 90.1 se opune acordării unui drept exclusiv de retransmitere de emisiuni de televiziune când aceste drepturi sunt susceptibile să creeze o situaţie în care întreprinderea încalcă art. 86 TCEE printr-o politică discriminatorie în favoarea programelor sale. Şi în această hotărâre Curtea cere ca monopolul să conducă la o conduită abuzivă. In acest caz, este condamnată cumularea monopolului de difuzare şi a monopolului de retransmitere, care permit întreprinderii să abuzeze de poziţia sa dominantă în favoarea propriilor servicii.într-un alt caz este vorba de supermagazinele belgiene Bgiuno care vindeau telefoane neagreate de Regia belgiană de telefoane şi telegraf (RIT) care, dispunând de un dublu monopol asupra serviciilor şi aparatelor de telecomunicaţii* i-a reclamat pe distribuitori pentru atingerea adusă monopolului său. Curtea, la 13 decembrie 1991 a arătat că " extinderea monopolului de stabilire şi exploatare a reţelelor telefonice pe piaţa dc aparate telefonice, fără justificare obiectivă, este prohibită de art. 86TCEE, atunci când această extindere este urmarea unei măsuri statale ,bi dosarele privind terminalele de telecomunicaţii - în legătură cu care Comisia a emis o directivă prin care a edictat principiul suprimării cumulului de drepturi exclusive asupra aceloraşi operaţii - Curtea a decis: art. 3,86 şi 90 din Tratatul CEE, se opun ca un stat membru să confere unei societăţi ce exploatează o reţea publică de telecomunicaţii puterea de a edicta norme relative la aparatele tehnice şi de a verifica respectarea lor de operatorii economici care sunt concurenţi cu operatorii ei pe piaţa acestor aparate. Iar acordarea puterii de reglementare întreprinderilor permite acestora să abuzeze de poziţia lor dominantă în discriminarea activităţilor concurenţilor lor şi în profitul propriu.

Tot asemenea, Curtea In hotărârea din 19 mai 1993 - pronunţată într-un dosar în care era vorba de un antreprenor ce exploata la Liege un serviciu de curierat rapid şi care era chemat în judecată de Regia de poştă belgiană pentru cJM violase monopolul * a arătat el "art. 90. 3 din Tratatul CEE sc opune unei reglementări a unui stat membru care conferă unei entităţi ca aceea a Regiei poştelor dreptul exclusiv de colectare, transport şi distribuţie şi dc a interzice sub pedeapsa sancţiunii penate fapta umi operator economic stabilit In acest stat care să ofere anumite serHeii specifice disociabile de serviciul de interes general, care cere anumite prestaţii suplimentare pe care serviciul poştal tradiţional nu te oferă". Curtea a pronunţat o atare hotărâre făcând distincţie între servietei de hazâ şi serviciul eu valoare ajutătoare astfel că, în măsura în care acest ultim serviciu apare ca distinct sau detaşabil de cel de bază reglementarea naţională de edictare a unui monopol unic este contrari Tratatului.în ultimii ani doctrina abuzului automat a intrat într-un adevărat declin deoarece Curtea a afirmat principiul conform căruia practica abuziva trebuie să fie consecinţa directă a legii

naţionale şi că an. 90. 1 şi art. 86 nu se opun acordării de către statele membre a drepturilor exclusive.Delicată a fost problema aplicării regulilor concurenţei întreprinderilor care exercită o misiune de serviciu public şi care opere a/A într-un sector comercial (spre deosebire de sectoare necomerciale: educaţie, sănătate, securitate publică). Pentru a rezolva această chestiune a fost inserat în art. 90 paragraful 2 care afirmă: "întreprinderile însărcinate cu gestiunea unui serviciu de interes economic general sau prezentând un caracter de monopol fiscal sunt supuse regulilor prezentului Tratat, în special regulilor concurenţei, în măsura în care aplicarea acestor reguli nu determină eşecul îndeplinirii misiunii particulare care le-a fost încredinţat".Conform Comisiei, constituie servicii de intere* general activităţile de servicii, care îndeplinesc misiuni considerate de interes general de autorităţile publice şi supuse, pentru acest motiv obligaţiilor specifice serviciului public. Obligaţiile de serviciu public pot fi impuse de autoritatea publică în scopul favorizării sau permiterii îndeplinirii acestei misiuni de interes general. Aplicarea excepţiei de serviciu public - deoarece este # dispoziţie derogatorie de la aplicarea regulilor comunitare ale concurenţei cm o interpretare strictă şi întrunirea a două mari condiţii. Pentru a.se prevala de această excepţie un operator trebuie ta primul rând, să aibă un act de delegare de serviciu public şi, ia piua, trebuie să stabilească faptul că legislaţia sau caietul de sarcini, relevă obligaţii legate de misiunea de interes economic generai Statele membre dispun de o mare latitudine în definirea acestei misiuni şi a obligaţiilor de sMrviciţt public % astfel dreptul comunitar -cum a fost reamintit în comunicarea Comisiei asupra serviciilor de interes

general - a stabilit "libertatea statelor membre pentru definirea misiunilor de interes general, pentru acordarea de drepturi speciale sau «xclusive necesarepentru asigurarea acestor misiuni întreprinderilor Însărcinate conform art, 90 din Tratat", Curtea recunoaşte autorităţilor statelor membre în contextul particular al art, 90 "o largă putere de apreciere în reglementarea anumitor materii ţinând cont de particularităţile socîo-culturafc. Subliniem deet ei potrivit dreptului comunitar, atât dezvăluirea misiunilor de interes general, cât şi definirea obligaţiilor serviciului public, cad în competenta statelor membre. O a doua condiţie, priveşte demonstrarea necesităţii delegării dc gestiune a unui serviciu de interes economic general pentru a permite unei întreprinderi îndeplinirea misiunii sale particulare.Art. 90 alin. 2 TCEE dispune că regulile concurenţei nu pot fi aplicate în măsura în care "aplicarea acestor reguli ar împiedica, desfăşurarea în fapt sau în drept a misiunii particulare a întreprinderii". Prin împiedicarea desfăşurării misiunii particulare "s-ar putea înţelege nu numai când devine imposibil pentru întreprindere să-şi îndeplinească misiunea dar şi când îndeplinirea ar provoca un dezechilibru financiar". Totuşi Curtea face referire - în hotărârea din 23 octombrie 1997, hotărârea EDF - la "condiţii economice acceptabile şi condiţii dc echilibru economic" ceea ce ar însemna că o derogare de la jocul concurenţei nu s-ar justifica în cazul în care şi situaţia financiară a întreprinderii însărcinate cu gestiunea unui serviciu de interes economic general se relevă perfect sănătoasă. Deoarece art. 90.2 stipulează că "dezvoltarea schimburilor nu trebuie să fie afectată, într-o măsură contrară Comunităţii, înseamnă că a treia condiţie este aceea a proporţionalităţii - principiu general de drept comunitar care îşi găseşte expresia şi în domeniul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor (art. 36, 56,66) şi în dreptul de concurenţă (art. 853).12. Ajutoarele acordate de stat întreprinderilor Forme clasice ale întervenţionismului statelor, In economiile naţionale, ajutoarele de stat au provenit, în anumiţi ani, în totalitate, din bugetul comunitar. Disparităţile economice între ţările membre au fost agravate de faptul că, cele mai multe ajutoare, au fost acordate tocmai de statele cele mai bogate _ Germania, Franţa, Marea Britaaie, Italia. Deoarece nici o politică naţională nu ignoră existenta ajutoarelor de stat (subvenţii, împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, ajutoare la export) controlul comunitar al ajutoarelor de stat trebuie să participe pe de o parte, la politica în materia concurenţei^ în privinţa comportamentului statelor în baza Regulilor aplicabile întreprinderilor - iar pe de altă parte, la politica

regională, pentru dezvoltarea economică armonioasă în Uniune (în acest sens. art. 130 A dispunând că un obiectiv comunitar este coeziunea economică şi socială).

A. Noţiunea de ajutoare de stat - condiţiiA O OConform articolului 87TCE - astfel cum a fost dezvoltat de Curte şi Comisie - ajutorul de stat este un avantaj acordat de un stat ce favorizează anumite întreprinderi şi producţii. Cu excepţia derogărilor prevăzute în Tratat, sunt incompatibile cu Piaţa comună, în măsura în care afectează schimburile între statele membre, ajutoarele acordate de state sau mijloacele care deformează concurenţa? prin favorizarea anumitor producţii sau anumitor întreprinderi.Dacă adăugăm la condiţia avantajului, pe aceea a producerii de către dreptul acordat a unui efect asupra schimburilor între statele membre, înseamnă că se cer următoarele condiţii: 1) existenţa unui avantaj vizează nu doar subvenţiile directe ale statului, ci şi toate măsurile care, indiferent de formă, reduc sarcinile ce grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi, având astfel efecte similare subvenţiilor. Această noţiune înglobează toate mijloacele care, pe de o parte, lipseşte de câştiguri un stat iar, pe de altă parte, creează o situaţie favorabilă întreprinderii beneficiare; 2) ajutorul trebuie să fie acordat de stat, condiţie afirmată de Curte în următorii termeni: "articolul 87 TCE înglobează ansamblul ajutoarelor acordate de stat, fară a distinge dacă ajutorul a fost acordat direct de stat sau de un organism public sau privat care a fost desemnat în vederea gestionării ajutorului". Se vor înscrie în această condiţie toate ajutoarele, măsurile de protecţie a autorităţilor naţionale, regionale sau locale de manieră directă -prin stat sau dezmembrămintele sale - sau indirectă - prin intermediul unei instituţii publice sau private pe care statul a însărcinat-o cu acordarea ajutorului; 3) un ajutor de stat trebuie să favorizeze anumite întreprinderi sau producţii contrar măsurilor generale aplicabile tuturor întreprinderilor. Astfel, dacă o reducere generală a impozitelor nu poate fi considerată ajutor de stat, în schimb, reducerea de sarcini patronale în sectorul textil sau de îmbrăcăminte poate fi considerat un ajutor de stat. Această soluţie a fost pronunţată de Curte în dosarul Kirsomner (30 nov. 1983) şi priveşte

problema reducerii generale de impozite pentru întreprinderile mici şi mijlocii, în dorinţa legiuitorului de a antrena dezvoltarea lor; în dosar (Comisia Italia (14 iulie 1983)) se priveşte problema avantajului acordat sectoarelor de textile şi îmbrăcăminte, pentru motivul marii proporţii a femeilor salariate în acest sector.Ştim că regulile concurenţei se aplică deopotrivă tuturor întreprinderilor care exercită o activitate economică indiferent de statutul juridic şi proprietar. O problemă care se pune este dacă intervenţia statului într-o întreprindere unde este acţionar poate fi considerată un ajutor de stat. Deoarece acţionariatul public este şi condamnat în mod sistematic şi contrar articolului 222 din Tratat, dreptul comunitar a elaborat testul investitorului privat. Pentru a putea determina dacă tranzacţiile financiare între statele proprietare şi întreprinderile lor publice constituie ajutoare de stat Comisia examinează dacă condiţiile în care statul procură resursele acestor întreprinderi sunt similare celor ale unui investitor privat, operând în condiţiile unei economii de piaţă.O altă problemă priveşte acordarea de ajutoare de stat întreprinderilor care îndeplinesc misiuni de interes general. Jurisprudenţa comunitară impune, în acest sens, o dublă condiţie, mai întâi trebuie ca delegarea de misiune de serviciu public să fi fost necesară pentru realizarea obligaţiilor de serviciu public şi apoi proporţionalitatea între nivelul de finanţare şi nevoile pe care întreprinderea vizată le satisface489.

B. Controlul ajutoarelor de statDeoarece toate ajutoarele de stat sunt, în principiu, prezumate de articolul 87 alin(l)TCE ca incompatibile cu Piaţa comună, ele, în general sunt prohibite. Principiul interdicţiei prevede numeroase derogări, căci articolele următoare f admit că anumite ajutoare sunt necesare

pentru atingerea unor obiective recunoscute, chiar în interesul Comunităţii, sau pentru a permite armonizarea obiectivelor de liberă concurenţă cu alte obiective comunitare.Articolele citate prevăd următoarele categorii de derogări: derogări automate: a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali; b) ajutoarele destinate să remedieze catastrofele naturale sau alte evenimente extraordinare; c) ajutoare legate de consecinţele divizării Germaniei (articolul 87 (2) TCE derogări discreţionare: a) Comisia dispune de o putere discreţionară pentru a considera că anumite ajutoare sunt compatibile pentru faptul că efectul anticoncurenţial este compensat de un interes particular pentru Comunitate. Este vorba de ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a

regiunilor caracterizate printr-un nivel anormal de scăzut, sau de o gravă subdezvoltare; b) pentru promovarea realizării unui proiect important pentru interesul european comun sau pentru remedierea unei perturbări grave a economiei unui stat membru; c) pentru favorizarea dezvoltării economice a anumitor activităţi sau regiuni economice; d) promovarea culturii şi conservarea patrimoniului (articolul 87(3TCE));derogări reglementare (articolul 89TCE). Regulamentul din 22 iulie 1997 al Consiliului a permis autorizarea Comisiei să adopte ea însăşi reglementări de excepţie pentru categorii de ajutoare în favoarea cercetării şi dezvoltării protecţiei mediului regimul ajutoarelor cu finalitate regională. Urmarea practică a acestor reglementări este declararea compatibilităţii acestor ajutoare şi dispensarea de notificare.Deciziile de compatibilitate a ajutoarelor se fundează pe următoarele patru principii: 1) necesitatea. Statul distribuitor al ajutorului trebuie să stabilească, cu întreprinderea beneficiară, că ajutorul este economic necesar pentru a produce efectul scontat sau altfel zis, că obiectivul economic vizai nu ar fi atins dacă întreprinderea nu beneficiază de ajutor; 2) proporţionalitatea. Se traduce prin aceea că toate ajutoarele statului trebuie să fie proporţionale în imensitate şi durată cu obiectivul urmărit; 3) rolul de catalizator. Un ajutor nelimitat în timp sau destinat să susţină activităţi curente, nu va beneficia de nici o derogare; 4) interesul eomunHzr. Ajutoarele trebuie să fie destinate» să producă efecte care să depăşească avantajul economic al întreprinderii în sensul că vor contribui la realizarea unor obiective comunitare mai mari. Altfel spus, simplul interes al întreprinderii, sau al unui stat nu justifică autorizarea unui ajutor, căci întregul ansamblu comunitar trebuie să beneficieze de avantajele acordate, în cadrul controlului comunitar al ajutoarelor de stat, Comisia îndeplineşte un rol esenţial. în acest sens: articolul 88 (3)TCE arată "Comisia este informată în timp util, pentru a prezenta observaţiile sale, de proiectele ce urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele". Dacă ea estimează că un proiect nu este compatibil cu Piaţa comună, ea închide fară întârziere procedura prevăzută (în paragraful precedent) iar statul membru nu poate pune în executare măsurile proiectate înainte ca această procedură să fi obţinut o decizie finală. Pornind de la această singură dispoziţie Comisia a aplicat o procedură de notificare sistematică şi obligatorie a tuturor ajutoarelor . La controlul comunitar participă statele membre care trebuie să notifice Comisiei toate măsurile de ajutor pe care le au în vedere sau, cum afirmă articolul 88(3)TC£: "statele nu pot pune în lucru aceste măsuri fară acordul prealabil al Comisiei". Această notificare trebuie să aibă loc în stadiul de proiect, căci ea va fi lipsită de eficacitate dacă nu este urmată de un termen minim de examen din partea Comisiei (fară a mai vorbi de faptul că o serie de ajutoare ar fi greu de anulat şi mai ales de returnat). Dacă într-un termen de două luni după notificare Comisia nu a reacţionat, statul membru respectiv, poate - după ce a avertizat Comisia - să verse ajutorul în cauză. Tratatul atribuie puterea de control Comisiei care decide dacă un ajutor este sau nu compatibil cu Piaţa comună. Odată notificat ajutorul. Comisia procedează mai întâi la un prim examen: dacă se pare că proiectul notificat nu constituie un ajutor sau acest ajutor este compatibil Comisia opreşte aici procedura. Dacă se constată că ajutorul nu este a priori compatibil cu Piaţa comună, ea trebuie să deschidă o fază de examen aprofundat. Acest timp al procedurii rezultă din articolul 88(2)TCE conform căruia: "dacă, după ce cei interesaţi au prezumat observaţiile lor, Comisia constată că un ajutor acordat de un stat sau mijloacele de resurse de stat, nu sunt compatibile cu Piaţa comună, în termenii

articolului 87TCE sau că acest ajutor este aplicat de o manieră abuzivă ea decide că statul interesat trebuie să-1 suprime sau să-1 modifice într-un termen pe care-1 modifică ea". Această fază urmăreşte mai multe scopuri: mai întâi, informarea completă a Comisiei asupra ansamblului de date ale afacerii, apoi, permite statelor să depună eventuale plângeri şi, în fine, pentru a nu exista motivul unei eventuale contestări, a unei faze anchetă, în urma unui examen complet comisia va putea declara incompatibil un ajutor sau, din contră, va putea emite o decizie de incompatibilitate. In absenţa notificării, Comisiei i-au fost recunoscute o serie de puteri de sancţiune. Astfel, Curtea a recunoscut Comisiei pusă în faţa unui ajutor nenotificat, puterea de a ordona statului membru, prin decizie provizorie, suspendarea imediată a plăţii din plata încă nevărsată şi comunicarea de informaţii necesare unui examen de fond. Dacă statul membru refuză să suspende vărsământul, Comisia poate sesiza Curtea. In comunicarea din 22 iunie 1995 Comisiei i s-a recunoscut puterea de a recupera ajutorul sau partea din ajutorul vărsat. Recuperarea ajutorului vărsat constituie o obligaţie pentru statul naţional care trebuie să folosească toate mijloacele admise de dreptul naţional şi comunitar491.

CAPITOLUL IV

POLITICI COMUNITARE

Secţiunea I - Proprietate intelectuală

1. Istoric şi reglementareConform art. 2 alin. VIII al Convenţiei privind Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO Convention - 1967) proprietatea intelectuală, în sens larg include drepturile celor care realizează: opere literare, artistice şi ştiinţifice, spectacole şi expoziţii ale artiştilor, fotografilor şi televiziunilor, invenţii în toate domeniile cercetărilor umane, descoperirile ştiinţifice, semnele industriale, mărcile înregistrate, cele de serviciu, numele comercial şi emblemele, protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate drepturile rezultând dintr-o activitate intelectuală în domeniile industrial, literar sau artistic.Trecând peste discuţia referitoare la însăşi terminologia de "proprietate intelectuală" reţinem că noţiunea desemnează relaţiile ce se stabilesc în jurul unei creaţii intelectuale, oricare ar fi ea şi oricare ar fi aplicabilitatea ei492. De asemenea, reţinem că sintagma " dreptul proprietăţii intelectuale" reprezintă acea parte a dreptului ce reglementează dreptul de autor, invenţia, desenele industriale şi semnele distinctive .Fără a detalia, reamintim sensul acestor părţi, elemente al proprietăţii intelectuale. Expresia "drept de autor" desemnează, deopotrivă, atât instituţia juridică - norme ce reglementează relaţiile ce se nasc între oameni prin crearea şi valorificarea operelor literare, ştiinţifice sau artistice -cat şi dreptul subiectiv - adică posibilitatea recunoscută de lege a autorului unei opere de a exploata, cum crede de cuviinţă, rezultatul muncii sale, pe

plan literar, artistic sau ştiinţific . Deşi drepturile de proprietate intelectuală se pot întâlni pretutindeni49 \ deşi importanţa tot mai sporită a drepturilor de proprietate intelectuală este demonstrată şi de dezvoltarea economiei informaţiei ( în care noile tehnologi pun la încercare protecţia juridică a unor interese aparent ireconciliabile - creaţia intelectuală şi respectarea regulilor concurenţei), de o reglementare unitară sau o armonizare totală în diferitele materii ale proprietăţii intelectuale - la nivel comunitar - nu putem vorbi.La caracterul disparat al reglementărilor am putea adăuga şi data relativ recentă a interesului comunitar pentru această materie.

2. AspecteA. Dreptul european de eliberare a brevetelor

Un drept comun al statelor contractante cu privire la elaborarea brevetelor de invenţie este instituit prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene496 (Convenţia brevetului european) din 5 octombrie 1973 (la Munchen, revizuită la 17 decembrie 1991 şi la 29 noiembrie 2000).Sunt brevete europene: brevetele eliberate în temeiul acestei Convenţii şi drept rezultat în fiecare stat contractant pentru care este eliberat, brevetul european are acelaşi efect şi este supus aceluiaşi regim ca şi un brevet naţional eliberat în acel stat. Convenţia instituie Organizaţia Europeană de Brevete*91 ale cărei organe sunt: Oficiul European de Brevete (OEB) şi Consiliul de administraţie, iar sarcina organizaţiei este eliberarea £ prin intermediul Oficiului European de Brevete sub controlul Consiliului de administraţie - brevetelor europene. Brevetele europene sunt eliberate pentru tiivenţiile noi care implică o activitate inventivă şi sunt susceptibile de

aplicare industrială498. Rezultă că: noutatea, activitatea inventivă şi aplicabilitatea industrială sunt condiţiile de brevetabilitate. Prin urmare, nu sunt considerate brevete: a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice; b) creaţiile artistice; c) planurile, regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi economice, precum şi programele pentru calculatoare; d) prezentarea informaţiilor. Tot asemenea nu sunt socotite invenţii ( pentru că nu îndeplinesc una din cele trei condiţii: aplicarea industrială): metodele de tratament chirurgical sau terapeutic aplicate corpului uman sau animal şi metodele de diagnosticare aplicate corpului uman sau animal. Există invenţii care deşi pot să întrunească cele trei condiţii (noutatea, activitatea inventivă, aplicabilitatea industrială) sunt exceptate de la brevetabilitate: este cazul invenţiilor a căror publicare sau aplicare ar fi contrară ordinii publice sau bunelor moravuri (aplicarea invenţiei neputând fi considerată ca atare datorită faptului că este interzisă de legi sau regulamente în vigoare în unele sau în toate statele contractante). Convenţia explică, într-o serie de articole cele trei condiţii. Astfel "o invenţie este nouă dacă nu este conţinută în stadiul tehnicii (prin stadiul tehnicii înţelegându-se toate cunoştiinţcle care au fost făcute accesibile publicului înaintea datei de depozit a cereri de brevet european, printr-o descriere scrisă sau orală sau prin oricare alt mod499). Se consideră că o invenţie implică o activitate inventivă500 dacă, pentru o persoană de specialitate, e$ nu decurge de o manieră evidentă din stadiul tehnicii; şi este susceptibilă de aplicare5 industrială invenţia al cărui obiect poate fi produs şi utilizat în oricare dintre domeniile industriale, inclusiv agricultură. Orice persoană fizică sau juridică şi orice societate echivalentă unei persoane juridice, poate solicita un brevet european . Dreptul asupra brevetului european aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi ( dacă inventatorul este salariat, dreptul asupra brevetului european se stabileşte conform legii statului în care acesta este angajat - îşi exercită ocupaţia principală-; dacă nu se poate stabili în care stat salariatul este angajat, se va aplica legea statului de pe teritoriul căreia se află întreprinderea patronului la care este angajat salariatul). Dacă două sau mai multe persoane au realizat o invenţie, independent una de alta, dreptul

asupra brevetului european aparţine aceleia a cărei cerere de brevet de invenţie are data de depozit cea mai veche5 3.Durata brevetului european este de 20 de ani (socotiţi de la data de depozit a cererii504). Din ziua publicării anunţului de eliberare a brevetului european, acesta conferă titularului său, în fiecare dintre statele contractante, aceleaşi drepturi pe care le-ar conferi un brevet naţional acordat în acest stat.Cererea de brevet - formulată în una dintre cele trei limbi oficiale sau în altă limbă, dar însoţită de traducerea, în una dintre cele trei limbi - se depune, fie la unul dintre sediile OEB (Munchen, Haga. Berlin), fie la sediile oficiilor de proprietate ale statelor membre ale Convenţiei Brevetului European. Ea trebuie să cuprindă: a) o cerere de eliberare a unui brevet european; b) o descriere a invenţiei; c) una sau mai multe revendicări; d) desenele la care se face referire în descriere sau în revendicări; e) un rezumat. De asemenea, ea trebuie să conţină numele inventatorului (iar în cazul în care solicitantul nu este acelaşi cu

inventatorul sau nu este singurul inventator, atunci menţionarea inventatorului trebuie să cuprindă şi o declaraţie a modului în care solicitantul a obţinut dreptul la brevet).

B. Desenele şi modelele comunitareRegulamentul (CE) nr. 6/2002 al Consiliului din 12 decembrie 2001 privind desenele sau modelele comunitare precizează că unul dintre considerentele apariţiei sale constă în aceea că " un sistem unificat de obţinere a unui desen sau model comunitar care să beneficieze de o protecţie uniformă şi care să producă efecte uniforme pe întreg teritoriul Comunităţii poate contribui la realizarea obiectivelor comunitare definite de tratat"505. Potrivit art. 1 ("desenul sau modelul comunitar) - alin. 2 un desen sau model comunitar este protejat: a) drept "desen sau model comunitar neînregistrat", dacă este făcut public conform prevederilor prevăzute; b) drept "desen sau

model înregistrat" dacă este înregistrat conform procedurilor prevăzute50* Pentru a primi protecţie un desen sau un model trebuie să fie nou şi si aibă caracter individual. Un desen sau un model aplicat unui produs sau încorporat unui produs care constituie o piesă a unui produs complex mk, considerat nou şi având un caracter individual numai dacă: a) după încorporarea în produsul complex, piesa rămâne vizibilă la o utilizare normală a produsului şi b) caracteristicile vizibile ale piesei îndeplinesc fiecare în parte, condiţiile de noutate şi de caracter individual. Se consideră că un desen sau un model este nou dacă nici un desen sau model identic nu a fost făcut public: a) în cazul unui desen sau model comunitar neînregistrat, înainte de data la care desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost ftcut public, pentru prima dată; b) în cazul unui desen sau model înregistrat înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a desenului sau modelului pentru care se solicită protecţie, sau, dacă se revendică o prioritate, înainte de data de prioritate. Sunt considerate identice acele desene sau modele ale căror caracteristici diferă între ele numai la nivelul unor detalii nesemnificative . Are caracter individual un desen sau modei dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat diferă de impresia produsă unui asemenea utilizator de orice alt desen sau model care a fost făcut public: a) în cazul unui desen sau model comunitar neînregistrat înainte de data la care desenul sau modelul pentru care se solicită protecţie a fost făcut public pentru prima dată; b) în cazul unui desen sau model comunitar înregistrat înainte de data de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă se revendică o prioritate, înainte de data de prioritate.Cererea de înregistrare a unui desen sau model comunitar poate ji formulată de orice persoana, indiferent de naţionalitate fie la Oficiu , fie la serviciul central competent în domeniul proprietăţii industriale al unui stat

membru sau în ţările din Benelux, la Oficiul desenelor sau modelelor din Benelux (dacă cererea a fost depusă la Serviciul Central competent în domeniul proprietăţii industriale al unui stat membru sau la oficiul desenelor şi modelelor din Benelux, serviciul sau oficiul în cauză ia toate măsurile necesare pentru a transmite oficiului cererea în termen de două săptămâni de la depunere). înregistrarea Gererii generează un drept de prioritate de 6 luni.Cererea trebuie să conţină: a) solicitarea de înregistrare; b) date de identificare a solicitantului; c) o reprezentare a desenului sau a modelului care poate fi reprodusă; d) indicarea produselor, în care urmează să se încorporeze desenul sau modelul în cauză sau cărora li se va aplica respectivul desen sau model. Cererea poate să conţină: a) o descriere care să explice reprezentarea sau specificul; b) o cerere de amânare a publicării înregistrării; c) informaţii care să permită identificarea reprezentantului, dacă solicitantul a desemnat un reprezentant; d) o clasificare pe clase de produse în care urmează să se încorporeze desenul sau modelul în cauză sau cărora li se va aplica respectivul desen sau model; e) menţionarea autorului sau a echipei de autori sau a declaraţiei pe proprie răspundere a solicitantului care să ateste că autorul sau echipa de autori au (a) renunţat la dreptul de a fi menţionat/menţionaţi.

Data de depunere a cererii de înregistrare a unui desen sau model comunitar este data la care documentele cuprinzând informaţiile de mai sus sunt depuse la Oficiu sau, dacă cererea este depusă la serviciul statal competent în domeniul proprietăţii industriale al unui stat membru sau la oficiul modelelor sau desenelor din Benelux, data la care documentele în cauză sunt depuse la serviciul sau oficiul menţionat51 .

Secţiunea II - Transporturi

1. Istoric şi reglementareDeşi Tratatul de la Roma cuprinde multiple referiri la transporturişi la o politică comună în acest domeniu, în primii 24 de ani ai CE progresul în această direcţie a fost atât de lent, încât în 1982 (septembrie) Parlamentul European a chemat în justiţie Consiliul de Miniştri pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin Tratat; succesul acţiunii a fost unul

parţial pentru că, pe de o parte, Curtea a refuzat să ia în considerare absenţa unei politici comune în domeniul transporturilor, dar pe motivul că însuşi Tratatul nu definea bine această politică - iar pe de altă parte, a recomandat Consiliului să lucreze la realizarea unei politici comune în domeniul transporturilor511.Realizarea politicii comune în această materie s-a lovit de o serie de dificultăţi, multe greu surmontabile: incompatibilitatea standardelor naţionale privind caracteristicile tehnice; reglementări legate de condiţiile din cadrul forţei de muncă, de siguranţă şi de protecţia mediului care difereau mult ca stricteţe; greutmle (mari, în special, în cazul transporturilor, care sunt în mare parte, proprietate publică); faptul că nu toată lumea era (sau este) convinsă că, în acest domeniu liberalizarea este un lucru bun512. în 1983, Comisia Europeană a identificat o serie de obiective în materie (o mai mare integrare «politicilor naţionale în domeniul transporturilor, asigurarea unui Mimat concurenţial între şi în cadrul diferitelor forme de transport; creşterea productivităţii şi a eficienţei sistemului european de transport, inclusiv prin eliminarea blocajelor şi constrângerilor birocratice; abordarea coordonată la nivel comunitar a problemelor siguranţei, armonizării tehnice, protecţiei mediului şi condiţiilor de muncă din domeniul transporturilor) iar în 1991 a fost adoptat un raport intitulat "Transporturile după anul 2000" care stabilea obiectivele creării unui sistem integrat de transport la nivel continental, cu asistenţă din partea CE în conectarea reţelelor naţionale şi în îmbunătăţirea legăturilor cu Europa Centrală şi de Est313.Transportul rutier a fost domeniul unde Comisia a făcut propunerile cele mai insistente pentru a se asigura adoptarea de politici CE, ce au vizat atât siguranţa traficului, (măsurile au mers de la armonizarea normelor referitoare frâne, faruri, zgomote etc, până la declararea anului 1986 ca "Anul Siguranţei Traficului Rutier") simplificarea procedurilor la trecerea frontierelor (din ianuarie 1988 un singur document administrativ DAU a înlocuit aproape 70 de formulare necesare anterior pentru camioanele caire traversau frontierele interne ale CE514) şi transportul

internaţional al bunurilor (care au fost liberalizate în mod progresiv - până în 1993 au fost înlăturate restricţiile cantitative, iar până în iunie 1998 s-au liberalizat complet serviciile de transport în alte state membre).Transportul feroviar se distinge prin caracteristici proprii la care măsurile comunitare trebuiau să se plieze; astfel, problema cea mai grea a fost situaţia financiară dificilă în care se găseau societăţile de profil. Această situaţie se datora nu numai concurenţei crescânde faţă de celelalte forme de transport (rutier, aerian, naval)' , dar şi datorită obligaţiilor necomerciale impuse de stat - practicarea unor tarife mici sau continuarea exploatării unor linii nerentabile în zonele puţin populate . La începutul anilor '60 Comunitatea a început să echilibreze balanţa în favoarea transportului feroviar, iar în 1975 Consiliul de Miniştri a

elaborat liniile directoare pentru revigorarea financiară a acestui sector. în 1996, socotind că o strategie mai radicală s-ar impune, Comisia a publicat (în iulie) o Cartă albă cu titlu "O strategie pentru revitalizarea căilor ferate ale Comunităţii" care viza - printre altele - şi construirea rapidă a unei reţele de magistrale feroviare care să înlesnească transportul de mare viteză al mărfurilor la nivel continental (ea cuprindea chiar şi o hartă ce prezenta traseele corespunzătoare acestor magistrale).Puţine au fost, înainte de 1986, acordurile comunitare privind transportul pe mare (şi aceasta în ciuda faptului că pentru CE, circa 95% din comerţul său exterior este realizat pe mare). O politică a UE privind siguranţa traficului pe mare a fost adoptată de Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. în 199351*, Comisia a pregătit directivele şi regulamentele referitoare la: regulile comune pentru inspectarea navelor, nivelul minim de instruire a echipajelor, normele de imersiune a petrolierelor, un sistem european de raportare a situaţiei vaselor, transportul produselor periculoase sau poluante.Sectorul cu cea mai mică influenţă a Comunităţii, a fost transportul aerian5™, astfel că până în 1986 directivele adoptate se limitau

doar la cooperarea în anchetarea accidentelor, reducerea zgomotului produsde aeronave şi elicoptere şi deschiderea de noi rute între anumite centreregionale ale ComuniAfii. După îndelungate şi dificile negocieri, Consiliulminiştrilor transporturilor a ajuns în 1987 la un compromis (cu marilecompanii aeriene) care includea reduceri ale tarifelor, utilizarea în comun acapacităţilor, intrarea unor noi concurenţi pe rute stabilite, realizarea deconexiuni aeroporturile între unităţile regionale şi cele centrale» dreptul de aîmbarca şi debarca pasagerii în puncte intermediare şi condiţiile în care seacordă derogările în bloc de la regulile comunitare privind concurenţa. Intratîn vigoare în 1988, Acordul a fost urmat de un pachet de liberalizare destinatintroducerii concurenţei depline între liniile aeriene europene, după 1993,lumi realizat în 1997, când liniile aeriene au putut să-şi stabilească propriiletarife şi să opereze oriunde în UE.Prin Carta albă privind viitoarea Politică comună în domeniultransporturilor, (prezentată în septembrie 2001) Comisia propunea 60 demăsuri care vizau printre altele: reducerea costurilor ecologice financiare şiumane, scăderea congestionării, poluării şi a accidentelor; dezvoltarea pieţeiinterne. Alături de acestea Comisia sublinia că se impune reducerea utilizăriicombustibililor fosili, prin dezvoltarea unor alternative şi creşterea eficienţei("toate acestea pot fi promovate prin încurajarea" intermodalităţii, integrareasistemelor de transport, astfel încât orice cursă de pasageri sau transport demarfă să poată trece lin de Ia tren la apă sau de la apă Ia calea ferată, fiindposibilă alegerea celei mai eficiente alternative)520.In materia transporturilor deosebim atât surse primare cât şi surse secundare.Dintre sursele primare este de amintit Tratatul instituind Comunitatea Europeană care precizează în art. 3, că pentru atingerea scopurilor enunţate activitatea Comunităţii cuprinde: ... f) o politică comunăîn domeniul transporturilor. Apoi în articolul 51 (capitolul 3 "Serviciile" din Titlul II, "Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor^ stabileşte (în alin.l) că libertatea de a presta servicii în domeniultransporturilor este guvernată de dispoziţiile titlului referitor Ia transporturi. Astfel, se recunoaşte că, transporturile deşi constituie servicii (adică prestări furnizate în mod obişnuit contra unei remuneraţii - cum preciza articolul 50) dispun, datorită caracteristicilor proprii, de o reglementare specială.Reglementarea specială cuprinsă în Titlul V "Transporturile" din Partea a IlI-a "Politicile comunităţii din Tratatul instituind Comunitatea Europeană". Articolul 70 introductiv la acest titlu prevede că "în materia guvernată de prezentul titlu, statele membre urmăresc obiectivele Tratatului

în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor". Această dispoziţie nu face decât să repete, sau să transpună în materia transporturilor dispoziţia cu caracter general prevăzută de articolul 10 care prevede: "statele membre iau toate măsurile generale sau particulare adecvate, ca să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Ele facilitează îndeplinirea sarcinilor Comunităţii. Statele membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol atingerea scopurilor predatului tratat".Pentru realim^ea obiectivelor- ţ0tâcii comune in domeniul transporturilor Consiliul stabileştm - după consultarea Comitetului economic şi socjpl şi a Comitetulumegiunilor: a) regulile comune aplicabile transporturilor internaţi^ale^tre sau dinspre teritoriufciui stat membru sau care traversează teritorM u»a wjfflmî multor state membre; b) condiţiile în care transportator^ nerezidenţi pot să efectueze servicii de transport într-un stat membrii cl^KUrile peAu ameliorarea securităţii transporturilor; d) oiltee altelftpozi^^pe.Dacă aceste dispoziţii se adoptă ^^ajoritate calificată | după obţinerea avizului Parlamentului Et||opean521 - cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea! Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social - se adoptă "dispoziţiile referitoare la principiile regimului transporturilor a căror aplicări ar fi susceptibile să afecteze grav nivelul de trai şi al oci#ării forţei de muncă în anumite regiuni^ precum şi exploatarea mijloacelor de transport". Anticipând că o politică închegată în materia transporturilor se va realiza greu, articolul 72 prevede: "până ia adoptarea dispoziţiilor prevăzute la articolul 71 paragraful Unici un stat membru nu poate adopta, fară acordul unanim al Consiliului, dispoziţii mai puţin favorabile, prin efectul lor direct sau indirect faţă de transportatorii altor state membre în raport cu transportatorii naţionali, decât diversele dispoziţii care guvernau materia la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele care au aderat ulterior la data adeziunii lor". Recunoscând specificul ti^porturilo^ şi totodată, situaţia uneori dificilă financiara a transportatorilor, se prevede admiterea ajutoarelor5 care corespund cerinţelor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor prestaţii inerente noţiunii de serviciu public523, iar măsurile în domeniul preţurilor şi condiţiilor de transport trebuie să ia în considerare lllfetiiM economică a transporturilor524.

Alături de securitatea transporturilor ( articolul 71, paragraf (1) d), ajutoarele de stat (compatibile în situaţia prevăzută de Tratat - articolul 73) preţurile (care nu trebuie să favorizeze anumite întreprinderi transportatoare) nediscriminarea reprezintă un principiu de bază al politicii comune în materia aceasta. Astfel Tratatul prevede (articolul 75): "în traficul din interiorul Comunităţii trebuie eliminate discriminările care constau în aplicarea de către transportator, pentru aceleaşi mărfuri, în aceleaşi condiţii de trafic a unor preţuri şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţie a produselor transportate".2. AspecteA. Transportul rutierTransportul rutier - liberalizat începând cu 1 ianuarie 1993, moment de la care transportatorul stabilit într-un stat membru poate să transporte mărfuri într-un alt stat membru, fară a avea nevoie de o autorizaţie în acest sens - este guvernat de mai multe norme.|^ - Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 privind accesul la piaţa în transportul rutier de mărfuri în cadrul Comunităţii către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre. Regulamentul prevede că transportul internaţional se va efectua pe boxa autorizaţiei comunitare525 (care va fi eliberată de un stat membru oricărui transportator rutier care transportă mărfuri contra cost care: este stabilit într-un stat membru, în conformitate cu legislaţia acelui stat membru; este autorizat de acel stat membru în conformitate, cu legislaţia comunitară şi cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupaţia de operator de transport rutier să efectueze transporturi internaţionale rutiere de mărfuri), împreună cu atestatul şoferului dacă şoferul aparţine unei ţări nemembre (atestatul şoferului va fi emis de un stat membru oricărui

transportator care: este titularul unei autorizaţii comunitare; în acel stat membru sunt angajaţi legal şoferi care aparţin ţărilor nemembre sau utilizează legal şoferi care aparţin ţărilor nemembre, puşi la dispoziţia lor conform condiţiilor de angajare şi instruirii profesionale stipulate în acel stat membru, prin legi, reglementări sau prevederi administrative şi, corespunzător, prin acorduri colective, j^conform reglementărilor aplicabile în acel stat membru) (art. 3).

Perioada pentru care se eliberează autorizaţia comunitară este de 5i cu posibilitate de reînnoire. Cererea pentru obţinerea unei autorizaţiicomunitare (timp de nu mai mult de 5 ani de Ia eliberare şi ulterior cel puţin o dată la 5 ani) este urmată de verificarea - de către autorităţile competente -îndeplinirii condiţiilor prevăzute mai sus. In caz de neîndeplinire a condiţiilor, autorităţile competente ale statului membru de stabilire vor respinge cererea de eliberare sau reînnoire a unei autorizaţii comunitare, prin intermediul unei decizii motivate. De asemenea, autorizaţia comunitară se retrage - de către autorităţile competente - dacă deţinătorul nu mai îndeplineşte condiţiile stabilite la art. 3 alin. 2 sau a furnizat informaţii incorecte privind datele solicitate pentru eliberarea unei autorizaţii comunitare. Copiile autentificate ale autorizaţiei comunitare se suspendă temporar sau parţial- de către autorităţile competente ale statului membru de stabilire - în cazul unor încălcări grave sau al unor încălcări minore repetate ale reglementările privind transportul ** . In ce priveşte transportul de persoane, efectuat de un transportator provenit dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, această activitate este supusă autorizării -autorizaţia fiind eliberată de statul în care sunt înmatriculate vehiculele (Regulamentul nr. 517/72 din 28 februarie 1972)527. *Directiva 92/106/CEE a Consiliului din 7 decembrie 1992 privind stabilirea de norme comune pentru anumite tipuri de transporturi combinate de mărfuri între statele membre, are ca temei (printre altele) şi ideea ca metodele de transport combinat să determine o reală reducere a aglomerării traficului rutier ."Transporturile combinate" înseamnă transporturi de mărfuri între state membre în cadrul cărora camionul, remorca, semiremorca, cu sau fară tractor, caroseria mobilă utilizează calea rutieră pe porţiunea iniţială sau finală a parcursului şi, pentru restul transportului, calea ferată sau o cale navigabilă interioară sau maritimă, în cazul în care această secţiune depăşeşte 100 km în linie dreaptă şi efectuează traseul rutier iniţial sau final al transportului între punctul în care mărfurile sun încărcate şi gara feroviară de încărcare corespunzătoare cea mai apropiată pentru traseul iniţial şi între

cea mai apropiata gară feroviară de descărcare fi punctul de descărcare a mărfurilor pentru traseul final sau pe o rază care nu depăşeşte 150 km în linie dreaptă de la punctul fluvial sau maritim de încălcare sau descărcare (art.l). Toţi transportatorii rutieri stabiliţi într-un stat membru, care îndeplinesc condiţiile de acces la profesie şi de acces pe piaţa transporturilor dc mărfuri între state membre au dreptul de a efectua, în cadrul unei operaţii de transport combinat între statele membre, trasee rutiere iniţiale şi finale care fac parte integrantă din operaţia de transport combinat şi care pot include sau exclude traversarea unei frontiere (art. 4).

B. Transportul feroviar£ * Directiva 95/18/CE a Consiliului din 19 iunie 1995 privind acordarea de licenţe întreprinderilor feroviare precizează chiar în considerente că licenţa emisă de un stat membru trebuie să fie recunoscută ca valabilă în întreaga comunitate.Directiva defineşte o seric de noţiuni în sensul următor: "întreprindere feroviară" - întreprindere privată sau publică al cărei obiect principal de activitate constă în prestarea de servicii de transport feroviar pentru mărfuri şi/sau călători, cu obligativitatea ca întreprinderea să asigure tracţiunea; - "licenţa" - autorizaţia acordată de un stat membru

unei întreprinderi prin care i se recunoaşte calitatea sa de întreprindere feroviară. Această calitate poate să fie limitată de prestarea a anumite tipuri de servicii; - "autoritate de acordare a licenţelor" - organismul însărcinat de un stat membru cu eliberarea licenţelor. Pentru a obţine o licenţă, o întreprindere feroviară" trebuie să îndeplinească mai multe condiţii ce ţin de buna reputaţie, capacitatea financiară şi competenţa profesională. Cerinţele de buna reputaţie constau în aceea că întreprinderea feroviară sau persoanele responsabile cu administrarea acestor întreprinderi: nu au suferit o condamnare penală gravă, inclusiv pentru infracţiuni comise în domeniul comercial, nu au făcut obiectul unei proceduri de faliment; nu au suferit o condamnare pentru infracţiuni grave de încălcare a legislaţiei specifice aplicabile în domeniul transporturilor; nu au fost condamnate pentru nerespectarea gravă sau în mod repetat a obligaţiilor care decurg din legislaţia socială sau legislaţia munci, inclusiv a obligaţiilor care decurg din legislaţia privind siguranţa la locul de muncă şi a sănătăţii.

C. Transportul aerian

Este guvernat de mai multe reglementări. Dintre acestea trebuie Kamintite: Regulamentul (CEE) nr. 2409/92 al Consiliului din 23 iulie 1992■privind tarifele serviciilor aeriene pentru transportul de pasageri şi de marfa i Regulamentul (CEE) nr. 2299/89 al Consiliului din 24 iulie 1989 de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de530rezervare .Primul regulament (2409/92) se referă la criteriile şi procedurile care urmează să se aplice la stabilirea tarifelor, pentru pasageri şi pentru mărfuri, pentru serviciile aeriene pentru transportul exclusiv intracomunitar (el nu se aplică tarifelor aeriene pentru transportul de pasageri şi de marfa percepute de operatorii de transport aerian necomunitar). Tarifele aeriene pentru transportul de pasageri înseamnă (în înţelesul Regulamentului - art. 2 (a)) preţurile exprimate în ecu sau în moneda locală, pe care pasagerii trebuie să le achite operatorilor de la transport aerian sau agenţilor acestora pentru transportul propriu şi al bagajelor prin intermediul serviciilor aeriene, precum şi condiţiile de aplicare a acestor preţuri, inclusiv remuneraţia şi condiţiile oferite agenţiilor şi altor servicii auxiliare. "Tarifele pentru transportul de mărfuri" înseamnă preţurile exprimate în ecu sau în monedă locală care trebuie să fie achitate pentru transportul mărfurilor şi condiţiile oferite agenţiilor şi alte servicii auxiliare; tarife standard pentru transportul de marfa, înseamnă tarifele practicate, de obicei, de operatorul de transport aerian, inclusiv aplicarea reducerilor obişnuite; serviciul aerian este zborul sau seria de zboruri pentru transportul cu titlu oneros de pasageri, de marfa şi/sau de corespondenţă; "operatorul de transport m aerian" este întreprinderea de transport aerian care deţine o licitaţie de funcţionare valabilă; iar "operatorul de transport aerian comunitar" este operatorul de transport aerian care deţine o licenţă de funcţionare valabil emisă de un stat membru în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 2407/92 al Consiliului din 23 iulie 1992 privind autorizarea operatorilor de transport aerian; ^tarifele charter"531 înseamnă preţurile exprimate în ecu sau în moneda

locală pe care pasagerii trebuie să le achite afretatorilor3 pentru serviciile care asigură sau includ transportul propriu şi al bagajelor prin intermediul serviciilor aeriene, precum şi toate condiţiile de aplicare a acestor preţuri, inclusiv remuneraţia şi condiţiile oferite agenţiilor sau altor servicii auxiliare.în ceea ce priveşte cel de al doilea regulament (2299/89 din 24 iulie 1989)m de stabilire a unui cod de conduită pentru sistemele informatizate de rezervare porneşte de la o serie de realităţi şi anume; în transportul aerian, rezervările se efectuează în cea mai mare parte prin sistemele informatizate de rezervări; - dacă sunt corect utilizate, aceste sisteme pot oferi un serviciu important şi util transportărilor aerieni, agenţiilor de voiaj şi publicului călător datorită accesului rapid la informaţii actualizate şi exacte privind zborurile, preţurile şi locurile disponibile, rezervarea, şi în unele cazuri, eliberarea de bilete şi permise de

îmbarcări; -abuzurile prin interzicerea accesului la sisteme sau discriminarea în ceea ce priveşte furnizarea, încărcarea sau afişarea datelor, prin impunerea unor condiţii nerezonabile participanţilor sau abonaţilor, dezavantajează grav, deopotrivă pe transportorii aerieni, agenţiile de voiaj şi în final, consumatorii. Prin urmare,^ regulamentul se aplică oricărui sistem informatizat de rezervare, în măsura în care acesta conţine produse de transport aerian şi în măsura în care produsele de transport feroviar sunt încorporate în afişajul său principal, atunci când sunt oferite spre folosire sau folosite pe teritoriul Comunităţii, indiferent de: - statutul sau naţionalitatea furnizorului de sistem; sursa informaţiilor folosite sau localizarea unităţii centrale de prelucrare a datelor relevante, amplasarea geografică a aeroporturilor între care se efectuează transportul aerian.Sistemul informatizat de rezervare (SIR) înseamnă un sistem informatizat ce cuprinde informaţii privind, inter alia, orele, locurile disponibile, tarifele; serviciile auxiliare, ale transportorilor aerieni, cu sau fară mijloace prin care: pot fi făcute rezervări sau pot fi emise bilete de călătorie, în măsura în care unele sau toate aceste servicii sunt puse la dispoziţia abonaţilor (furnizorul de sistem reprezintă acea organizaţie şi filialele sale care este/simt responsabilă (e) cu exploatarea şi comercializarea unui SIR). Furnizorul de sistem oferă oricărui transportator aerian posibilitatea de a participa, pe baze egale şi nediscriminatorii, la mijloacele sale de distribuţie, în limita capacităţii sistemului în cauză şi a constrângerilor tehnice care nu depind de furnizorul de sistem. Un furnizor

de sistem nu poate să: impună condiţii nerezonabile contractului cu un transportator participant; pretindă acceptarea unor condiţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu participarea la propriul SIR şi să aplice aceleaşi condiţii pentru acelaşi nivel al serviciilor; condiţioneze participarea unui transportor participant la propriul SIR de neparticiparea acestuia la un alt sistem.Transportorii participanţi şi alţi furnizori de produse de transport aerian se asigură că informaţiile pe care decid să le prezinte unui SIR sunt corecte, nu induc în eroare, sunt transparente şi nu sunt mai puţin complete decât cele prezentate oricărui alt SIR334.

Secţiunea III - Mediul

1. Istoric şi reglementareDacă în anii '50 politicile europene au urmărit reconstrucţia economică a Europei zdruncinată de război şi asigurarea păcii în viitor, astfel că în mod expres, Tratatul de la Roma stabileşte ca obiectiv fundamental "îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă şi viaţă a popoarelor europene", în timp, a devenit evident că este necesară o politică de mediu. Fiind axat pe obiective economice, Tratatul CEE nu a prevăzut măsuri de protecţia mediului. De aceea, actele Comunităţii, cu privire la mediu - adoptate în vederea stabilirii unor standarde comune pentru protecţia consumatorilor, în vederea asigurării liberei circulaţii a bunurilor între statele membre - s-au bazat, fie pe art. 100 din Tratat - care privea armonizarea legilor în statele membre, pentru funcţionarea Pieţei comune -fie pe art. 235 - care privea creşterea nivelului de viaţă al cetăţenilor europeni. Dar, pentru că, de-a lungul anilor '60 s-au înmulţit semnalele de alarmă, protestele, apelurile pentru puritatea aerului şi a apei, pentru oraşe în care să se poată respira, pentru hrană necontaminată cu chimicale, pentru un mediu în care să se poată trăi fară teamă şi pe care generaţia aceasta să-1 poată lăsa moştenire generaţiilor viitoare, poluarea mediului la nivel global a devenit evidentă, astfel că, la Stockholm - 5-12 iunie 1972 - Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător, a stabilit o serie deprincipii comune în vederea îmbunătăţirii mediului înconjurător.

In urma Conferinţei de la Stckholm şi pe baza acestor principii, Comunitatea a adoptat un număr de programe de acţiune te domeniul mediului, stabilind principiile comunitare - în materie - în viitor. Primul (1973-1997) şi cel de-a/ doilea (1977-1983) program de acţiune în domeniul mediului au formulat 11 principii care au fost reluate şi dezvoltate în celelalte

programe: "prevenirea este mai bună decât remedierea"; evaluarea impactului asupra mediului ar trebui luată în considerare din stadiul incipient al procesului de luare a deciziilor; trebuie evitată exploatarea naturii prin mijloace care provoacă distrugeri semnificative ale echilibrului ecologic; cunoştinţele ştiinţifice trebuie îmbunătăţite pentru a permite luarea de măsuri adecvate; principiul " poluatorul plăteşte" - cel care poluează trebuie să suporte costul prevenirii şi refacerii mediului (în urma pagubelor aduse acestuia); activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să producă deteriorări ale mediului în alt stat; politica de mediu în statele membre trebuie să ia în considerare interesele ţărilor. în curs de dezvoltare; Comunitatea europeană şi statele membre trebuie să promoveze protecţia mediului la nivel internaţional prin intermediul organizaţiilor internaţionale; protecţia mediului este o responsabilitate a tuturor, motiv pentru care este necesară educaţia publicului; principiul subsidiarităţii - măsurile de protecţie trebuie luate la cel mai potrivit nivel, luând în considerare tipul de poluare, acţiunea necesară, şi zona geografică ce trebuie protejată; programele naţionale în domeniul mediului trebuie coordonate în baza unor concepte comune, pe termen lung, iar politicile naţionale ar trebui armonizate în cadrul Comunităţii533. Adoptat în 1983, cel de-al treilea program de acţiune (1983-1987) în domeniul mediului pune, din nou, accentul pe prevenim poluării şi consideră că protecţia mediului ar trebui să includă şi planificarea utilizării terenurilor şi integrarea preocupărilor de mediu în alte politici ale Comunităţii536. Obiectivul integrării protecţiei mediului în poate celelalte politici ale Comunităţii este prevăzut şi în cel de-a/ patrulea program de acţiune în domeniul mediului (1987-1992) care subliniază patru domenii de activitate: implementarea efectivă a legislaţiei comunitare, reglementarea impactului produs asupra mediului de către toate substanţele şi sursele de poluare, creşterea accesului public la informaţie şi la diseminarea acesteia, crearea de noi locuri de muncă. Al cincilea program de acţiune (către o dezvoltare durabilă) în domeniul mediului (1992-2000) este bazat pe oabordare duală deoarece, pe de o parte, prevede standarde foarte înalte în domeniul mediului, reglementând aproape toate emisiile poluante, deşeuri etc. iar, pe de altă parte* prevede stimulente pentru industrie, stimulente ce au ca obiectiv îmbunătăţirea continuă a performantei prin introducerea de procese, produse noi, nepoluante.Dat fiind faptul că Tratatul de ia Maastricht conţine prevederi referitoare la un program de creştere durabilă, într-o manieră care si demonstreze respectul pentru mediu, au fost introduse peste 200 de instrumente, regulamente şi directive pentru îmbunătăţirea calităţii mediului în Europa şi pentru a contracara poluarea transfrontieră. Acest al cincilea program de acţiune în domeniul mediului se distinge de celelalte prin obiectivul prioritar, anume dezvoltarea durabilă (lucru care rezultă din însuşi titlul programului Mcătre durabilitate").Surse primare ale politicii de mediu: 1) articolul 2 din TCE - te care se precizează printre obiectivele Comunităţii şi: "un nivel înalt al protecţiei şi al îmbunătăţirii calităţii mediului"; 2) articolul 6 din TCE - în definirea şi implementarea politicilor şi acţiunilor Comunităţii ... trebuie integrate exigenţele care ţin de protecţia mediului, în special pentru promovarea unei dezvoltări durabile; 3) articolul 174 din TCE - obiectivele politicii Comunităţii în domeniul mediului53 ; 4) articolul 175 din TCE * reglementează procedurile cu privire la o acţiune pe care Comunitatea urmează să le întreprindă în vederea realizării obiectivelor menţionate la art. 174; 5) articolul 176 din TCE - măsuri de protecţie mai stricte adoptate de statele membre.

2. AspecteA. Calitatea apeiCu privire la calitatea apei există o multitudine de norme comunitare. Dintre acestea ne vom referi la Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind protecţia apelor subterane împotriva poluării şi a deteriorării care porneşte de la o seamă de constatări şi anume: apele subterane reprezintă o sursă naturală valoroasă şi prin urmare, trebuie protejate împotriva deteriorării şi a poluării chimice, mai apoi, apele subterane reprezintă corpul de apă dulce

cel mai sensibil şi mai important din Uniunea Europeana, în special, principala sursă a reţelei publice de apă potabilă în numeroase regiuni.Directiva stabileşte măsuri specifice cu scopul de a preveni şi controla poluarea apelor subterane, măsuri care, în special, includ: a) criterii pentru evaluarea stării chimice bune a apelor subterane şi b) criterii pentru identificarea şi inversarea tendinţelor ascendente semnificative şi durabile şi pentru definirea nivelurilor de bază pentru inversările tendinţelor. Directiva defineşte noţiunile cu care operează , prevede măsurile de prevenire şi limitare a evacuării de poluanţi în apele subterane şi totodată excepţiile de la obligaţia de a lua măsuri de prevenire şi limitări a evacuării de poluanţi în apele subterane (este vorba despre acele evacuări de poluanţi: a) considerate de autorităţile competente ca fiind prezente într-o cantitate şi o concentraţie atât de mici încât este înlăturat orice pericol prezent sau viitor de deteriorare a calităţii apelor subterane receptoare; b) care sunt consecinţele unor accidente sau circumstanţe excepţionale datorate unor cauze naturale care nu s-ar fi putut prevedea, evita sau atenua în mod rezonabil; c) considerate de autorităţile competente ca fiind imposibil de evitat sau de limitat din punct de vedere tehnic fară a recurge la: (i) măsuri care ar spori riscurile pentru sănătatea oamenilor sau pentru calitatea mediului în ansamblul său; (ii).măsuri cu un cost disproporţionat menit să îndepărteze cantităţi de poluanţi din solul sau din subsolul contaminat sau să controleze infiltrarea acestora în solul sau subsolul în cauză3 ).Dintre acestea ne oprim la Directiva 96/62/CE a Consiliului privind evaluarea şi managementul calităţii aerului care are ca obiective: evaluarea calităţii aerului înconjurător, bazat pe metode şi criterii comune cu cele UE; obţinerea informaţiei adecvate, privind calitatea aerului înconjurător şi asigurarea că această informaţie a fost pusă la dispoziţia publicului; menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde acesta este

corespunzător standardeloi sau îmbunătăţirea acesteiâBtîn cazuri necorespunzătoare. Măsurile generale stabilite de Directivă sunt: evaluarea preliminară a calităţii aerului în regiuni şi proiectarea reţelelor locale şi regionale pentru monitorizarea calităţii aerului; crearea Sistemului Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului prin dotarea autorităţilor locale şi regionale pentru protecţia mediului, cu echipamente de monitorizare a calităţii aerului şi cu echipamente de laborator; monitorizarea calităţii aerului şi informarea publicului cu privire la depăşirile pragurilor de informare şi alertă prevăzute în legislaţia în vigoare: colaborarea cu autorităţile de sănătate publică locală în vederea evaluării efectelor poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei; identificarea surselor responsabile de poluarea aerului şi elaborarea planurilor de gestionare a calităţii aerului. Alături de măsuri generale directiva, prevede şi măsuri speciale (specifice la nivel regional): proiectarea reţelelor locale pentru monitorizarea calităţii aerului ce avea ca termen limită semestrul I 2005; achiziţionarea echipamentelor de monitorizare a calităţii aerului şi a echipamentelor de laborator; întocmirea listelor cu arealurile unde concentraţiile pentru unul sau mai mulţi poluanţi depăşesc valoarea limită şi/sau marja de toleranţă; instalarea panourilor exterioare pentru informarea publicului cu privire la calitatea aerului^40Dintre normele în materie ne vom opri la: Directiva nr. 2006/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2006, privind deşeurile. Directiva subliniază în considerentul 2 că "principalul obiectiv al dispoziţiilor referitoare la gestionarea deşeurilor trebuie să fie protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi depozitarea deşeurilor".Pe de altă parte, se aminteşte că, în scopul atingerii unui nivel ridicat de protecţie a mediului, statele membre, pe lângă luarea unor măsuri responsabile pentru a asigura eliminarea şi recuperarea deşeurilor, trebuie să ia măsuri pentru a reduce producerea de deşeuri, în special prin promovarea unor tehnologii curate şi a produselor care pot fi reciclate sau reutilizate, luând în considerare oportunităţile existente şi potenţiale ale pieţei pentru deşeuri recuperate541.

Statele membre iau măsuri adecvate pentru a încuraja: a) în primul rând, prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a caracterului lornociv, în special prin: (i) dezvoltarea de tehnologii curate care utilizează mai raţional resursele naturale; (ii) progresul tehnic şi introducerea pe piaţă a produselor proiectate pentru a nu contribui sau a contribui în cea mai mică măsură posibilă, prin caracteristicile de fabricaţie, utilizare sau eliminare a lor la creşterea cantităţii sau a caracterului nociv a deşeurilor şi a riscurilor de poluanţi; (iii) dezvoltarea tehnicilor adecvate pentru eliminarea definitivă a substanţelor periculoase din conţinutul deşeurilor destinate recuperării; b) în al doilea rând: (i) recuperarea deşeurilor prin reciclare, reutilizare sau regenerarea sau orice alt proces, în vederea extracţiei materiilor prime auxiliare sau (ii) utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.Recuperarea sau eliminarea deşeurilor trebuie luate prin măsuri care să nu pericliteze sănătatea oamenilor şi fară a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, în special: a) fară riscuri pentru aer sau sol, sau pentru animale ori plante; b) fară a cauza neplăceri prin zgomot sau mirosuri; c) fară a afecta în mod negativ regiunile rurale sau zonele de interes special (statele trebuie să ia măsurile necesare pentru a interzice descărcarea sau eliminarea necontrolată a deşeurilor (art. 4)). Cu privire la deţinătorii de deşeuri, statele membre iau măsuri necesare pentru a se asigura că aceştia: a) asigură manipularea deşeurilor printr-o societate privată sau publică de colectare a deşeurilor; b) recuperează sau elimină deşeuri prin mijloace proprii.

Secţiunea IV - Consumatorii

1. Istoric şi reglementarePolitica privind protecţia consumatorului a fost denumită"cenuşăreasa" construcţiei comunitare şi aceasta pentru că, nu numai cău a fost menţionată în Tratatul de la Roma, dar mulţi ani şi multe demersuriIc organizaţiilor consumatorilor - (susţinute la Parlamentul European) auj$t necesari (necesare) pentru a se ajunge la măsuri efective csiţ să

garanteze că problemele consumatorilor vor fi luate în considerare în mod542permanent .Momentul de răscruce 1-a constituit reuniunea la vârf a CE, de la Paris, din 1972, când şefii de state şi de guverne au decis că dezvoltarea economică trebuie însoţită de o îmbunătăţire a calităţii vieţii - ceea ce se traduce prin aceea că se impunea o politică activă a consumatorului. Trei mari paşi s-au făcut în această direcţie: ljjjfcrearea unui serviciu şi a unui directorat general, în cadrul Comisiei, pentru protecţia mediului şi a consumatorului; 2) crearea Comitetului Consultativ al Consumatorului^43; 3) adoptarea - în aprilie 1975 & de către Consiliu a unui prim program de informare şi protecţie a consumatorului (care enunţa cinci drepturi fundamentale ale acestuia: dreptul la protejarea sănătăţii şi a siguranţei; dreptul la tratament economic evitabil; dreptul de a fi despăgubit; dreptul la informaţii şi educaţie; dreptul la consultare), aceste drepturi urmau să fie implantate prin programe special^şi - întocmai ca şi în cazul protecţiei mediului - să ajungă a fi nste în considerare în toate domeniile -(agricultură, transporturi etc.).Actul Unic European - 1985 - a deschis calea considerării protecţiei consumatomlii» ca un obiectiv de sine stătător, cuprins în programul de realizare a Pieţei Interne. Pe această cale s-au înscris patru directive (90/314/CE, din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite, 93/13/CE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; 92/59/CE din 29 iunie 1992 privind securitatea produselor în general; 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale). Ele au generat o dezvoltare a dreptului consumatorului, care consumator avea nevoie de un minim de reguli comunitare care să-i dea încredere în mărfurile venite de peste graniţele naţionale544.

Din acest drept al consumatorului fac parte atât surse primare cât şi secundare. Din dreptul primar fac parte mai multe articole din TCE:

- articolul 2 care prevede că misiunea Comunităţii, printre altele este de a asigura "creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii";- articolul 3 care prevede că pentru atingerea scopurilor enunţate la art. 2 activitatea Comunităţii cuprinde ... t) o contribuţie la întărirea protecţiei consumatorilor;- articolul 153 (care alcătuieşte Titlul XIV - Protecţia consumatorilor din Partea a IlI/a "Politicile Comunităţii" a Tratatului) care prevede:(1) în vederea promovării intereselor consumatorilor şi asigurării unui înalt nivel de protecţie a consumatorilor, Comunitatea contribuie la protecţia sănătăţii, a securităţii şi a intereselor economice ale consumatorilor, cât şi la promovarea drepturilor la informaţie, la educaţie şi de a se organiza pentru apărarea intereselor proprii;(2) Exigenţele privitoare la protecţia consumatorului sunt luate în considerare în definirea şi implementarea altor politici şi acţiuni ale Comunităţii;(5) măsurile adoptate în aplicarea paragrafului 2 nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile cu prezentul tratat. Ele sunt notificate Comisiei.

2. AspecteA. Răspunderea pentru prejudiciile provocate de produse defectuoaseO directivă revoluţionară este Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 235 iulie 1985 privind armonizarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative referitoare la răspunderea pentru produse defectuoase. Este revoluţionară deoarece - contrar multor sisteme naţionale - se instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciile provocate de produse defectuoase. Astfel că, în temeiul Directivei, va răspunde pentru prejudiciile provocate de produse defectuoase cel care a pus pe piaţă produsul în cauză şi aceasta indiferent de calitatea lui de producător şi indiferent dacă a acţionat în mod diligent sau nu545.Raţiunile unei astfel de revoluţii sunt precizate din preambul anume, pe de o parte, "răspunderea producătorului, independent de culpa sa, constituie singurul mijloc de soluţionare a problemei, specifică unei epoci caracterizate prin progres tehnologic şi de o justă alocare a riscurilor inerente producţiei tehnologice moderne", iar, pe de altă part|^'prot«$l

consumatorului impune ca toţi producătorii implicaţi în procesul de producţie să fie traşi la răspundere, în măsura în care produsul finit, o parte componentă a acestuia sau materia primă furnizată de ei a fost defectuoasă"; "din acelaşi motiv, răspunderea ar trebui extinsă şi asupra importatorilor de produse în Comunitate, precum şi asupra persoanelor care se prezintă ca producători prin marcarea numelui mărcii sau a altui semn distinctiv pe produs sau care furnizează un produs al cărui producător nu poate fi identificat". Un alt considerent pe care se întemeiază directiva, considerent pe care, de altfel, îl regăsim în tot dreptul consumatorului este exprimat aşa: "caracteristica deficitară a unui produs ar trebui determinată, nu pe baza carenţei produsului din punct de vedere al utilizării sale, ci pe baza lipsei de siguranţă la care populaţia se poate aştepta, întrucât siguranţa este evaluată excluzând orice utilizare abuzivă a produsului care, în cazul de faţă, ar fi iraţională".Directiva începe cu următoarea prevedere: "producătorul este răspunzător de dauna cauzată de un defect al produsului său". Producătorul este definit de art. 3 (1) drept "fabricantul unui produs finit, producătorul oricărei materii prime sau fabricantul unei părţi componente, precum şi orice persoană care aplicându-şi numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs se prezintă drept producătorul acestuia". în plus "orice persoană care importă un produs în Comunitate, în scopul vânzării, locaţiei, închirierii sau altei forme de

distribuţie în cadrul activităţii sale comerciale, este considerat producător, şi are răspunderea unui producător" (art. 2).Mai mult, când nu poate fi identificat producătorul produsului, este considerat ca atare orice furnizor, cu condiţia ca acesta să comunice părţii vătămate, în timp util, identitatea producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul" (art. 3 (3)). Din acest articol înţelegem, pe de o parte, că pentru Directivă nu este important a stabili temeiul contractual sau delictual al răspunderii producătorului (motiv pentru care se vorbeşte de o răspundere de tipul al treilea)546 iar, pe de altă parte, toată această enumerare a persoanelor care intră în categoria de producător arată intenţia directivei de a face pe cineva răspunzător pentru paguba suferită de o "parte vătămată''. Directiva recunoaşte răspunderea solidară în cazul în care două sau mai multe persoane sunt răspunzătoare de aceeaşi vătămare, iar în ce priveşte dreptul de regres se face trimitere la dispoziţiile naţionale. Produsul este definit drept price bun mobil, cu excepţia produselor agricole neprelucrate şi a produselor pe bază de vânat, chiar dacă formează o parte dintr-un alt bunmobil sau imobil ("produse agricole naturale" reprezintă produsele agrici

cele zootehnice şi cele piscicole, cu excepţia produselor care au suportat o primă prelucrare; termenul "produs" include şi electricitatea). în ceea ce priveşte noţiunea de "consumator", în dreptul comunitar ea a fost definită în Convenţia de la Bruxelles privind recunoaşterea şi executareahotărârilor în martie civilă şi comercială, ca fiind persoana care încheie un contract în afara profesiei sale547. Oricum ideea care se degajă din legislaţia comunitară şi jurisprudenţa Curţii este că "prevederile de protecţie care se aplică consumatorilor au rezultat din preocuparea de a-i proteja pe aceştia ca parte considerată vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţinexperimentată în materie juridică decât cealaltă parte contractantă" . Produsul549 este socotit defectuos (conform art. 6 din Directivă) când nu oferă siguranţa la care o persoană se poate aştepta, ţinând seama de toate împrejurările, printre care: a) prezentarea produsului; b) utilizarea căreia îi este destinat în mod raţional produsul; c) momentul punerii în circulaţie a produsului (un produs nu poate fi considerat defectuos pentru simplul motiv că un produs mai bun a fost pus în circulaţie ulterior).Producătorul este exonerat de răspundere pentru următoarele motive: a) nu a pus produsul în circulaţie; b) ţinând seama de împrejurări, este posibil ca defectul care a provocat dauna să nu fi existat când a pus în circulaţie produsul său sau că respectivul defect apărut imediat după punerea lui în circulaţie sau c) nu a fabricat produsul pentru vânzare sau pentru orice altă formă de distribuţie cu scop economic, nici nu 1-a fabricat sau distribuitcadrul activităţii sale profesionale sau d) defectul se datoreazănformităţii produsului cu normele imperative emise de autorităţilepublice; e) stadiul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în momentul punerii înirculaţie a produsului nu permitea descoperirea existenţei defectului sau f)cazul producătorului unei părţi componente, defectul este datorat concepţiei produsului în care a fost încorporat partea componentă sauinstrucţiunilor date de producător550.

B. Accesul la justiţie al consumatorilorE guvernat şi de Directiva 98/27/CE a Parlamentului European şia Consiliului din 19 mai 1998 privind acţiunile de încetare în ceea ceriveşte interesele consumatorilor55^. Directiva porneşte şi de la considerentul că "mecanismele actuale, disponibile la nivel naţional şi lanivel comunitar, nu permit întotdeauna să se pună capăt, în timp util,călcărilor care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor1*,irectiva stabileşte o procedură comună pentru a permite unei instituţiicalificate dintr-un stat membru (o entitate care are capacitatea deintroduce 6 acţiune în acest domeniu) să introducă o cerere în faţa instanţei

din alt stat membru, înainte de soluţionarea fondului cauzei, prin care să s<dispună unui comerciant să facă sau să se abţină de la o acţiune în materiiprotecţiei consumatorului552. %..Statele membre desemnează instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative competente să decidă asupra procedurilor iniţiate de entităţialificate pentru a adopta: a) încetarea sau interzicerea oricărei încălcări, cutoată diligenta necesară şi, după caz, în cadrul unei proceduri de urgenţă; b) după caz, măsuri precum publicarea integrală sau parţială a deciziilor într-o formă adecvată şi/sau publicarea unei declaraţii de rectificare, în vederea eliminării efectelor durabile ale încălcării; c) în măsura în care sistemul

juridic al unui stat membra interesat permite acest lucru, un ordin împotriva pârâtului, găsit vinovat care să îl oblige ca, în cazul nerespectării «tfdonanţei într-un termen stabilit de tribunal sau autorităţile administrative, să plăteascăcătre bugetul public sau către orice beneficiar desemnat în legislaţia naţională o sumă fixă pentru fiecare zi de întârziere sau orice altă sumă prevăzută în legislaţia naţională, cu scopul de a se asigura respectarea ordonanţei. Capacitate de a introduce o acţiune în justiţie are orice organism sau organizaţie care, fiind constituită în mod adecvat, în conformitate cu legislaţia unui stat membru, are un interes legitim în a se asigura că dispoziţiile privind protecţia consumatorilor să fie respectate, te special: a) unul sau mai multe organisme publice independente, răspunzătoare în special de protejarea intereselor colective aste consumatorilor, în statele membre în care există asemenea organisme şi/sau b) organizaţii al căror scop este protejarea intereselor naţionale ta conformitate cu criteriile prevăzute în legislaţia naţională respectivă.Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că în eventualitatea unei încălcări care îşi are originea în respectivul stat membru* orice entitate calificată dintr-un stat membru, în care interesele protejate de acea entitate calificată sunt prejudiciate de încălcare poate sesiza tribunalul sau. autoritatea administrativă. Comisia întruneşte o listă a entităţilor colective, listă care se publică în Jurnalul Oficial; modificările aduse listei trebuie publicate fără întârziere, iar lista actualizată este publicată ia interval de 6 lumi. Instanţele sau autorităţile administrative acceptă această listă ca dovadă a capacităţii juridice a entităţii calificate, fără ca acest lucru aft aducăstingere dreptului lor de a examina dacă scopul entităţii calificate imdeschiderea unei acţiuni judecătoreşti într-un anumit caz.