Răspunderea judecătorilor și procurorilor

I. Răspundere și responsabilitate pentru magistrați

Învestirea în funcția de judecător și procuror presupune pe lângă dobândirea calității de

magistrat și o anume conduită a celui învestit, care să justifice “încrederea” acordată de societate

în dreapta lui judecată.

Calitatea de magistrat nu este un dat al naturii, un drept pe care îl dobândește odată cu

dreptul la viață ori un drept conferit de rangul pe care îl ocupi într-o societate, ea reprezintă un

cumul de principii sociale și morale pe care societatea îl conferă celui învestit, care trebuie

respectate și îmbunătățite, astfel încât factorul timp să nu altereze însemnătatea lor.

Pentru a legitima încrederea dată de societate acțiunilor sale de realizare a justului

echilibru în aplicarea și interpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte principiile

sociale, morale și juridice iar în exercitarea atribuțiilor trebuie să dea dovadă de bună credință.

Așadar, în sistemul nostru judiciar, inspirat în mare parte din cel francez, stabilirea

răspunderii magistratului presupune mai întâi identificarea activităților îndeplinite de magistrat

(judecător sau procuror) pentru înfăptuirea actului de justiție și criteriile în raport de care se

stabilește răspunderea sa penală, civilă, adiministrativă sau morală.

Pentru a putea avea o imagine mai largă asupra răspunderii judecătorului, se cer însă a fi

identificate activitățile concrete înfăptuite de judecător pentru “realizarea justiției în numele

legii.”

Activitatea de judectă este în mod necesar cea mai importantă componentă a

activității profesionale a judecătorului, ce se finalizeză cu pronunțarea hotărârii

judecătorești ca act de justiție și întemeindu-se pe lege. Recrutarea, perfecționarea,

evaluarea și promovarea judecătorilor trebuie să aibă ca principal scop pronunțarea

hotărârilor judecătorești legale și temeinice, realizându-se cu adevărat dreptatea.

Activitatea conexă ședinței de judecată ce poate și ea fie să ajute, fie să îngreuneze

bunul mers al judecării cauzelor și constă în toate măsurile necesare repartizării

1

cauzelor, fixării termenelor de judecată, îndeplinirii procedurilor de redactare,

pronunțare și comunicare. Cu toate că termenele din Codul de procedură civilă

pentru deliberare, pronunțare și redactare a hotărârii au character de recomandare,

pentru buna îndeplinire a actului de justiție, se cere ca ele să fie respectate.

Activitățile administrative cu care sunt învestiți conducătorii instanței și care sunt

extraordinar de multe și cad tocmai în sarcina celor care, teoretic, ar trebui să fie

dintre cei mai bine pregătiți profesional judecători ai instanței respective sunt și ele

o componentă seminificativă din profesia judecătorului. Președintele instanței

deleagă și altor judecători, de obicei prin rotație, în conformitate cu Regulamentul

instanței, atribuții auxiliare, mergând de la supravegherea activității de grefă și

registratură și până la executări civile sau penale sau atribuții de supraveghere și

coordonare a auditorilor de justiție.

Activități extrajudiciare cu caracter special ce vizează atribuții atipice față de

activitatea de judecată mai sunt solicitate uneori judecătorilor. Îngrijorătoare însă

este cea din domeniul electoral, unde “judecătorii sunt plasați în centrul coridei

politice”, cu efecte negative asupra independenței acestora.

Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară1 stabilesc însă că îndatoririle

judiciare ale unui judecător trebuie să aibă prioritate față de orice alte activități. Aceeași idee a

fost susținută recent și în doctrina românească unde s-a arătat că justiția trebuie lăsată să își

îndeplinească rolul său adevărat, soluționarea litigiilor; activitatea necontentencioasă a

judecătorilor trebuie redusă la minimum, astfel, chestiuni precum înfățișarea societăților

comerciale, a persoanelor juridice fără scop lucrativ, divoțul prin consimțământul mutual nu au

motiv să încarce rolul instanțelor judecătorești, ci sunt menirea unor structuri administrative sau

a profesiilor liberale.2

Nevoia răspunderii magistratului poate fi explicată și prin aceea că, în exercitarea

atribuțiilor funcției sale, care îi dă puteri “exorbitante, fără echivalent în societate”, trebuie să

aibă reprezentarea unui control, fără de care s-ar transforma într-un “monarh absolut” dar care nu

trebuie să afecteze independența acestuia.

1 Principiul 6.2 Cristina Emilia Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rolul activ și arbitrar, volumul I, Ed. C.H.Beck, București, 2008, pp 265-266.

2

Responsabilitatea magistratului a fost admisă și de instituțiile judiciare europene, însă s-a

apreciat că impune prudență, determinată de necesitatea prezervării independenței și libertății

acestuia contra presiunilor de orice fel.

Răspunderea magistratului nu trebuie privită ca fiind o atingere adusă independenței

judecătorului și procurorului, deoarece o astfel de interpretare ar face ca independența să fie

sinonimă cu iresponabilitatea. Or, în realitate, cele două noțiuni au rolul de a asigura transparența

și corectitudinea actului de justiție. Chiar dacă pare o contradicție între termeni, independență-

răspundere, primul asigură magistratului independența în raport de celelalte puteri în stat și

influențe, de orice fel iar cel de al doilea, echilibrul acestei separații.

Analiza răspunderii judecătorilor trebuie însă să pornească de la răspunderea tuturor

persoanelor care îndeplinesc un serviciu public. Justiția este și ea un serviciu public, iar cei ce

exercită actul de justiție nu pot rămâne în afara principiilor democratice ale răspunderii și

responsabilității.

Formele de răspundere ale magistraților nu au cum să difere față de celelalte forme ale

răspunderii juridice. Ceea ce este specific magistratului este responabilitatea pe care el o poartă

față de decizia pe care o ia. Această decizie are repercusiuni asupra vieții oamenilor.3

Așadar, înainte de a răspunde pentru hotărârile emise, magistrații trebuie să fie

responsabili de importanța rolului lor în societate. Ei trebuie să înțeleagă faptul că obiectivul

justiției trebuie să fie dorința oamenilor de a nu fi nevoiți să apeleze la serviciile sale. Cel ce își

caută dreptatea în justiție și o obține nu își va mai dori vreodată să ajungă să ceară ceea ce este al

său, iar cel ce pierde meritat în justiție va fi descurajat să mai încerce vreodată să ia ceea ce nu i

se cuvine.

Vorbind despre independența justiției și a judecătorului, toate garanțiile legale oferite în

sprijinul independenței judecătorilor trebuie dublate însă de un comportament al acestora de

loialitate si de respect pentru lege. Nu este suficient sa judeci de o manieră independentă pentru a

judeca bine. Judecătorii trebuie să posede un echilibru interior, curaj, înțelegere a societății și

erudiție. Pentru a putea împărți dreptatea trebuie ca, în primul rând, judecătorii înșiși să se

comporte drept și cinstit. Niciun sistem judiciar național nu poate eluda întrebările cetățenilor

asupra calității actului de justiție, a judecătorilor și a deciziilor acestora, mai ales că nivelul de

exigență al cetățenilor față de instituțiile judiciare este din ce în ce mai ridicat.4

3 Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 391-392.4 Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p. 15.

3

Magistratul, prin întreaga sa conduită, trebuie să rămână responsabil în ochii justițiabililor

și să fie conștient că este supus continuu examenului critic al publicului. Responsabilitatea nu

este doar a sistemului ci și a fiecăruia dintre cei ce alcătuiesc sistemul.

O lege a răspunderii magistraților poate avea rolul de responsabilizare a fiecărui magistrat

și implicit de creștere a încrederii cetățenilor în membrii acestui corp profesional. Dar o astfel de

lege trebuie însoțită de o creștere a responsabilității fiecărui magistrat, de o regândire a

sistemului inspecției judiciare, de o unificare a practicii și de o trasparență a activității de justiție

astfel ca orice persoană să aibă acces la motivarea unei hotărâri judecătorești.

I.1 Răspunderea civilă

Constitția României, în art. 52 alin.(3),5 prevede că statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și

nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă

neglijență. Acest articol are in vedere răspunderea civilă patrimonială a magistraților.

Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale

a statului și a magistraților pentru erorile judiciare. Astfel, vorbim de două instituții diferite:

răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a

magistraților. Magistrații, conform textului constituțional, nu răspund decât în cazul în care se

dovedește că au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. În toate celelalte cazuri, în care

statul a fost responsabil patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite de magistrați, aceștia nu

răspund.

Magistrații răspund civil numai dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a

constatat reaua-credință sau grava neglijență a acestora în procese în care statul a fost obligat să

despăgubească persoana lezată.6

I. 2 Răspunderea penală

Alături de răspunderea civilă, magistrații au și o răspundere penală.

5 Constituția României, art 52 alin.(3) “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”6 Ștefan Deaconu, op.cit. p.392.

4

Răspunderea penală are în vedere situația în care un magistrat săvârșește fapte penale în

legătură cu cauza pe care o are de instrumentat. Nu avem în vedere aici situația în care un

magistrat săvârșește o faptă penală care nu are legătură cu activitatea sa de magistrat, deoarece

în acest caz nu se pune problema analizei răspunderii magistraților, ci analiza răspunderii

oricărei persoane pentru încălcarea legii. (ex. Un accident de mașină săvârșit de un magistrat).

Incidența răspunderii penale a magistraților, în dreptul românesc, este admisă prin

reglementările cuprinse în Legea nr. 303/2004, care prevăd suspendarea din funcție a

magistratului împotriva căruia s-a pus în mișcare acțiunea penală sau eliberarea din funcție a

celui condamanat definitiv pentru o infracțiune.

Analiza regulilor care antrenează responsabilitatea penală a magistratului impune o anume

certitudine asupra situației ce ar putea atrage responsabilitatea sa efectivă. În general, în toate

sistemele de drept europene, răspunderea penală a magistratului nu are un regim derogator de la

răspunderea penală de drept comun, tocmai pentru a asigura transparența actului de justiție.

Ideea răspunderii penale a magistratului nu este nouă, ea a fost cuprinsă și în codul penal

francez din 1810, unde erau incriminate faptele funcționarului public, în general, iar anumite

texte făceau referiri exprese la magistrați.7

Nu se exclude cumulul răspunderii penale a magistratului cu răspunderea civilă.

Antrenarea răspunderii civile și penale implică săvârșirea unei fapte ilicite, care să aducă

atingere unor valori sociale.

Răspunderea penală și civilă se întemeiază pe vinovăția celui ce a săvârșit o fapta ilicită,

fiind fără relevantăforma de vinovăție, respectiv, a intenției, sau numai a culpei sau neglijenței.8

I.3 Răspunderea disciplinară

Magistrații pot avea și o răspundere disciplinară. Prin art. 134 alin. (2) din Constituție se

prevede că CSM îndeplinește rol de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul

răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor. În aceste cazuri, drept de vot în cele două

secții ale CSM (secția pentru judecători și secția pentru procurori) au numai membri aleși ai

CSM, nu și cei de drept (ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

7 Ibidem, p.393.8 C, Stătescu și C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL , București, 1994, p. 116.

5

Hotărârile CSM în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cazurile ce constituie abateri disciplinare ale magistraților sunt prevăzute expres de art. 99 din

Legea nr. 303/20049 si de art.101 din Legea nr.161/2003. De asemenea, aceleași legi prevăd și

sancțiunile aplicabile. Aceste sancțiuni merg de la avertisment și diminuarea indeminizației până

la excluderea din magistratură.

Așadar, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de

serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai

potrivit dispozițiilor prezentei legi.10

Constituie abateri disciplinare:

a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese,

incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;

b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor

personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal

reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în

exercitarea atribuţiilor de serviciu;

d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;

e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la

soluţionarea cu celeritate a cauzelor;

f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de

părţile din proces;

g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din

gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;

i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;

j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;

k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi,

martori sau justiţiabili;

9 Art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.10 Ștefan Deaconu, op.cit. p.393.

6

l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care

funcţionează;

m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;

n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau

sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.

După cum am precizat, sanțiunile aplicabile sunt prevăzute tot de Legea nr. 303/2004, în art 100.11

I.4 Răspunderea morală

Analizând distincțiile dintre etică și deontologie profesională vom constata că etica

reprezintă componenta morală în cultura și civilizația unei colectivitșți, cuprinzând ansamblul

normelor de conviețuire a căror încălcare este sancționată de opinia publică iar, deontologia

profesională este o componentă a eticii care cuprinde normele morale aplicabile la nivelul unei

profesii, inclusiv magistratului, care se distinge prin circumstanțele în care se exercită în plan

public și privat. Pentru acest motiv elaborarea unui cod deontologic este absolut necesară.

Normele codului deontologic al magistratului trebuie să fie concise, clare, simple și să

cuprindă câteva principii de bază pentru a permite o delimitare între răspunderea disciplinară a

magistratului și răspunderea morală, între cele două forme de răspundere existând o anumită

confuzie.

În activitatea magistratului, necesitatea unor norme deontologice poate fi explicată

pornind de la principiul libertății care se aplică fiecărui om, deci și judecătorului și procurorului,

și potrivit căruia orice individ are dreptul să acționeze nestingherit, atâta timp nu încalcă

libertatea de acțiune a altui om.

Necesitatea existenței unor norme deontologice în cazul magistraților rezultă și din

obligația cerută unui magistrat ca, prin întreaga sa activitate și conduită, să asigure prestigiul

justiției.12

II. Corelația dintre răspunderea penală și răspunderea disciplinară și

morală

11 Art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.12 Florentina Dragomir, op.cit, p. 317.

7

Cel mai frecvent cumul de răspunderi juridice se produce atunci când, printr-o singură

faptă, săvârșită cu vinovăție sau din culpă, se încalcă normele penale cât și normele disciplinare

și concomitent, se produce și o încălcare a normelor de conduită impuse de Codul deontologic.

Deși, normele penale, abaterile disciplinare si normele instituite de Codul deontologic

privesc aceleași elemente definitorii pentru activitatea magistratului: independeța, imparțialitatea

și integritatea, decența, egalitatea de tratament pentru toți cetățenii în fața legii, competența și

diligența, o delimitare între răspunderea penală și cea disciplinară și morală se poate face prin

aprecierea, în concret a fiecărui magistrat în parte, în raport de atingerea adusă valorilor sociale

ocrotite de norma penală, norma disciplinară sau etică înălcată și prestigiul justiției.

În cazul cumului răspunderii penale cu răspunderea disciplinară și morală, antrenarea

răspunderii disciplinare și morale este condiționată de împrejurarea ca fapta să nu constituie

infracțiune. În consecință, dacă magistratul este cercetat pentru săvârșirea unei fapte penale care

îl face incompatibil cu exercitarea funcției, cercetarea disciplinară sau pentru nerespectarea

normelor Codului deontologic nu poate începe, iar dacă a început, se suspendă până la

soluționarea definitivă a procesului penal.

În cadrul răspunderii penale și al răspunderii disciplinare, forma și gradul de vinovăție

reprezintă un element esențial, atât pentru caracterizarea ca infracțiune sau abatere disciplinară a

faptei magistratului cât și pentru aplicarea pedepsei penale sau sancțiunii disciplinare, pe când în

cazul răspunderii morale ceea ce este esențial este conduita magistratului în raportat la principiile

etice și sociale impuse de corpul magistrațilordar și de comunitatea din care face parte.

Cumulul celor trei forme de răspundere a magistratului este justificat și sub aspectul

sancțiunilor ce pot fi aplicate. Astfel, comiterea unei fapte de natură penală atrage pentru

magistrat aplicarea unei pedepse penale, săvârșirea uneia dintre abaterile disciplinare atrage

aplicarea sancțiunilor prevăzute de art.100 din Legea nr. 303/2004, care poate ajunge până la

excluderea din magistratură, iar încălcarea normelor Codului deontologic nu atrage nici o

sancțiune.

Atunci când Secțiile CSM constată încălcarea normelor Codului deontologic de către un

magistrat, se dispune menționarea acestei încălcări în baza de date a Inspecției judiciare, urmând

a fi avută în vedere la procesul de evaluare a magistratului.13

13 Ibidem, p. 343.

8

CONCLUZII

Răspunderea juridică este aplicabilă și magistraților , fiind evident că, într-o societate

democratică, magistratul nu poate fi pus la adăpostul imunității absolute atunci când încalcă, în

mod grosier, obligațiile de impațialitate și corectitudine, însă ea trebuie admisă ” sub rezerva

unei prudențe determinată de necesitatea prezervării independenței și libertății magistratului

contra tuturor presiunilor induse”.

Orice persoană care apreciază că prin activitățile judiciare magistratul a încălcat normele

de drept sau și-a exercitat atribuțiile cu rea-credință sau gravă neglijență, fără nici o limitare

legală, poate formula o plângere penală împotriva sa fără a exista o minimă protecție pentru

magistrat. În cele mai multe situații, așa cum se constată din practică și din analiza datelor

statistice, formularea acestor sesizări se realizează fie în timpul unul proces aflat în curs de

soluționare, fie după soluționarea acestuia și rămânerea definitivă a hotărârii urmare epuizării

căilor de atac. Or, în acest caz este greu de presupus că magistratul care soluționează cauza poate

să își păstreze obiectivitatea față de cel care a formulat plângere împotriva sa.

Formularea unei declarații de abținere de către magistrat nu poate fi considerată o soluție

întrucât ea reprezintă o obligație legală pentru păstrarea imparțialității sale dar nu are de fiecare

dată un temei legal iar soluționarea ei depinde de aprecierea altui magistrat.

În acest sens, se impune găsirea unor soluții legislative echilibrate, care să prevadă

condițiile în care pot fi efectuate verificări în legătură cu activitatea judiciară a magistratului

( stabilirea unor criterii mai restrictive privind modalitățile de sesizare, verificările efectuate în

legătură cu activitatea judiciară desfășurată de magistrat, declanșarea procesului penal și

adoptarea unei soluții față de magistrat în condițiile inexistenței faptelor sesizate sau al evidenței

caracterului vexator al sesizării), demers necesar și justificat de necesitatea realizării unui

echilibru între responsabilitatea magistratului și garantarea independenței care ține de specificul

funcției sale.

Bibliografie

9

1. C. Stătescu și C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. ALL ,

București, 1994.

2. Cristina Emilia Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rolul activ și arbitrar,

volumul I, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

3. Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București,

2011.

4. Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012.

Articole:

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și

completată.

Constituția României

10