RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Profesor îndrumător: Student: Iuliana

CUPRINS

1. Consideraţii generale........................................................................................3

2. Formele răspunderii.........................................................................................5

Răspunderea constituțională................................................................5 Răspunderea penală..............................................................................5 Răspunderea administrativă.................................................................9 Răspunderea civilă.................................................................................9 Răspunderea contravențională............................................................24

3. Concluzii............................................................................................................28

4. Bibliografie........................................................................................................30

CONSIDERAŢII GENERALE

Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe la nivel macro şi micro-social

referitoare la asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social, în soluţionarea

conflictelor relaţiilor interumane, în apărarea şi promovareavalorilor sociale, a drepturilor şi

2

libertăţilor fundamentale ale omului. În acest sens, normele juridice orienteză, stimulează,

influenţează şi determină comportamentele umane, intervenţia sa normativă specifică, de natură

imperativă, fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.1

Conduita umană poate să fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să

contravină acestora. În primul caz, conduita este licită, legală, iar în al doilea caz, ea este ilicită sau

ilegală. Conduită licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni

prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc

obligaţiile juridice pe care le au.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor

juridice, săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.

Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale şi intervine ca urmare a

încălcării unor norme de drept sau a neexecutării lato sensu a obligaţiilor asumate prin acte juridice.

În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei

vinovate.

Ca formă a răspunderii sociale, putem defini răspunerea juridică ca fiind

constrângerea juridică aplicată, în condiţiile legii, de autorităţi abilitate ale statului persoanelor

care au săvârşit cu vinovăţie fapte ilicite, în scopul restabilirii ordinii de drept şi prevenirii săvârşirii

unor asemenea fapte.2

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma

juridică între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să

fie instanţele de judecată, funcţionării de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui

raport este complex, fiind format în esenţă din dreptul statului ca reprezentat al societăţii de a aplica

sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia

acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept.3

Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Astfel,

sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică

are ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Apoi, sancţiunea

juridică constituie aşa cum am arătat, obiectul răspunderii juridice, ea aflându-se la capătul acesteia

ca scop, ca finalitate, deşi nu singura a răspunderii juridice. Din această perspectivă, răspunderea

1 Craiovan Ion, Tratatat de teoria generală a dreptului, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.432.2 Bodoaşcă Teodor, Drăghici Aurelia, Teoria generală a dreptului, Ed. Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2009, p. 94.3 Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.89.

3

juridică apare ca un cadru juridic de realizare şi întruchipare a sancţiunii juridice. Nu de fiecare dată

în mod automat, întrunirea condiţiilor răspunderii juridice, conduce la executarea sancţiunii juridice.4

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

În funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi

ca de pildă, valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată gradul de

pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului. Astfel în domeniul fiecărei ramuri de drept s-au

4 Craiovan Ion, op.cit., p.433.4

conturat forme specifice ca: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contrvenţioală,

răspunderea disciplinară.

Uneori formele răspunderii juridice se exclud, alteori sunt compatibile şi se pot

cumula ori interferează generând fizionomii specifice. De pildă: răspunderea penală şi răspunderea

contravenţională se exclud cu privire la aceeaşi faptă; răspundere penală se cumulează cu răspunedere

civilă; răspunderea civilă cu specificitate sa patrimonială penetrează, interfereză şi generează

configurţii specifice precum răspunderea patrimonială în dreptul muncii sau răspunderea patrimonial-

administrativă în dreptul administrativ; răspunderea disciplinară este prezentă şi pe terenul

răspunderii dministrative ca răspundere administrativ-disciplinară.5

1. Răspunderea constituţională (politico-juridică) este angajată prin

neîndeplinirea unei obligaţii prevăzută în normele de drept constituţional ca de pildă cele prevăzute

de către constituţie pentru preşedintele ţării, parlament sau guvern ori pentru deputaţi şi senatori în

exercitarea mandatului parlamentar.

2. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă

consecinţa nesocotirii dispoziţiei din norma penală. Realizarea ordinii de drept în general , ca şi a

ordinii de drept penal presupune din partea tuturor destinatoriilor legii o conduită conformă cu

dispoziţiile normei, ceea ce conduce la o desfăşurare corespunzătoare a relaţiilor sociale. În principiu,

conştiinţa cetăţenească ridicată ori teama de pedeapsă.6

Există însă şi situaţii în care membrii societăţii nu se conformează exigenţelor legii penale şi

săvârşesc infracţiuni. În asemenea cazuri, realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin

constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate, care nu au loc direct,

ci mijlocit, prin intermediul răspunderii penale. Numai ca urmare a constatării răspunderii penale

intervine sancţiunea de drept penal prevăzută pentru infracţiune săvârşită.7

Răspunderea penală este definită ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii

corelative ale subiectelor raportului juridic penal de conflict şi se realizează prin constrângerea

exercitată de stat, în condiţiile legii, faţă de infractor, în vederea restabilirii ordinii de drept şi

prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Statul, ca titular al dreptului de a trage la răspundere penală, are totdeauna obligaţia

de a-şi exercita acest drept în cadrul legii, neputând pretinde de la destintarii legii penale o altă

conduită care nu a fost impusă de lege. Pe de altă parte, persoana care a săvârşit infracţiunea are atât

5 Craiovan Ion, op.cit., p.435.6 Pascu Ilie, Drept penal.Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.322.7 C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal.Partea generală., Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.7.

5

obligaţia de a se supune legii şi de a pretinde ca tragerea sa la răspundere penală să se desfăşoare în

cadrul legii şi să nu i se pretindă mai mult decât prevede legea.8

Particularităţile răspunderii penale ca formă a răspunderii juridice9

a) Particularităţi privitoare la fapta ilicită. Ca orice altă formă a răspunderii

juridice şi cea penală presupune săvârşirea unui fapt ilicit; ceea ce este propriu acestuia în cazul

răspunderii penale este că fapta trebuie să constituie un ilicit penal, şi anume o infracţiune, deci este

necesar ca fapta concret săvârşită şi interzisă de legea penală să îndeplinească toate condiţiile cerute

de norma de incriminare pentru acel tip de infracţiune.

b) Particularităţi privitoare la subiectele răspunderii penale .Subiectele

răspunderii penale sunt: statul, pe de o parte şi infractorul , pe de altă parte. Statul reprezintă

subiectul denumit activ, care exercită constrângerea juridică pentru aplicarea şi asigurarea realizării

sancţiunii juridice, iar infractorul care e denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecinţele faptei

penale, adică aplicarea şi executareaa sancţiunii.

Ca o particularitate a statului în calitate de subiect activ răspunderii penale este faptul că acţiunea sa

de constrângere, întotdeauna necesară pentru soluţionarea raportului de răspundere penală, nu este

posibilă fără intervenţia organelor juridice, adică organelor de urmărire penală şi a organelor de

justiţie. Singura excepţie o constituie infracţiunile pentru care se prevede expres că punerea în

mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Subiectul pasiv se particularizează prin aceea că el nu poate fi decât o persoană

fizică sau juridică vinovată de săvârşirea infracţiunii sau care a contribuit la comiterea acesteia în

calitate de autor, instigator sau complice, neavând relevanţă dacă infracţiunea în concret săvârşită

îmbracă forma faptului consumat sau a unei tentative pedepsibile. Pentru ca o persoană fizică să fie

subiect pasiv al răspunderii penale, ea trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru

existenţa subiectului activ al infracţiunii şi anume limita de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de

hotărâre şi acţiune.

c) Particularităţi referitoare la conţinutul raportului juridic de răspundere penală.

Conţinutul raportului juridic de răspundere penalăe format din drepturi şi obligaţii

corelative ale subiecţilor. Statul are dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor pentru

infracţiunea comisă, adică de a-l supune urmării penale, a-l judeca, a-i aplica pedeapsa sau a dispune

luarea altor măsuri prevăzute de norma de incriminare şi de a-l constrânge să execute sancţiunea

aplicată, dar şi obligaţia de a-l sancţiona pe infractor numai dacă vinovăţia sa a fost dovedită şi numai

8 R.M Stănoiu, Drept penal.Partea generală., Ed. Fundaţia Hyperion,Bucureşti, 1992, p.166.9 Pasc u Ilie, op.cit., p.323.

6

în limitele prevăzute de lege.10 Infractorul are obligaţia de a răspunde pentru infracţiunea comisă,

adică de a executa pedeapsa sau măsura educativă ori de siguranţă aplicată, cât şi dreptul de a

răspunde şi de a fi sancţionat numai în limitele legii.

d) Particularităţi privitoare la obiectul raportului de răspundere penală.

Raportul juridic de răspundere în general are ca obiect sancţiunea pe care statul o

aplică persoanei care a săvârşit fapta ilicită. Obiectul raportului de răspundere penală se deosebeşte de

celelalte forme de răspundere juridică prin specificul conduitei care i se impune subiectului pasiv şi

anume aceea de a suferi sancţiunea prevăzută în lege; sancţiunile de drept penal, adică pedepsele,

măsurile educative şi de siguranţă, sunt cele mai grave mijloace de constrângere juridică; în special

pedeapsa ca sancţiune tipică de drept penal, care poate viza nu numai patrimoniul, dar şi libertatea pe

o durată determinată, iar în cazuri excepţionale chiar pe toată durata vieţii infractorului, când acesta

este o persoană fizică.

Principiile răspunderii penale11

Prin principiile răspunderii penale înţelegem acele idei care călăuzesc întreaga

reglementare activităţii desfăşurate în vederea realizării acestei forme de răspundere juridică.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii.

Răspundere penală nu poate exista în sistemul dreptului penal român decât pentru

persoana care a săvârşit o faptă concretă, care constituie infracţiune adică este fapta care prezintă

pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Personalitatea răspunderii penale.

Potrivit acestui principiu, nu poate fi subiect de pasiv al răspunderii penale decât

persoana care săvârşit nemijlocit infracţiunea ori a contribuit la comiterea acesteia în calitate de

instigtor sau complice. Răspunderea penală este personală pentru numai acela care nu s-a conformat

preceptului din norma de incriminare, dovedind o atitudine recalcitrantă faţă de ordinea juridică

penală şi nu numai lui trebuie să i se aplice pedeapsa care are ca scop îndreptarea celui vinovat şi

prevenirea săvârşirii de infracţiuni.

Unicitatea răspunderii penale ( non bis in idem).

Acest principiu instituie regula după care răspundere penală este unică, în sensul că

săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată aplicarea sancţiunii penale prevăzute de norma de

incriminare pentru săvârşirea faptei ilicite.

Celeritatea răspunderii penale.

10 C.Bulai, B. Bulai, op.cit., p. 332.11 Pascu Ilie, op.cit.,p.328.

7

Presupune descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor cât mai aproape de momentul

săvârşirii faptei, executarea promptă şi riguroasă a urmării penale, trimiterea imediată în judecată a

inculpatului şi punerea de îndată în executare a pedepselor şi a celorlalte sancţiuni aplicate.

Inevitabilitatea răspunderii penale.

Săvârşirea unei infracţiuni trebuie să conducă inevitabil la aplicarea pedepsei, cu

excepţia cazurilor în care, potrivit legii, răspunderea penală este înlăturată. Odată săvârşită o

infracţiune şi stabilită vinovăţia infractorului, acesta trebuie sancţionat, pentru că numai în acest fel se

poate restabili ordinea de drept şi reda sentimentul de siguranţă membrilor societăţii.

Individualizarea răspunderii penale.

Este o altă regulă care funcţionează în stbilirea răspunderii penale şi constă în

operaţiunea de adaptare a pedepsei în funcţie de pericolul social abstract şi cel concret al infracţiunii

şi de periculozitatea infractorului. Se realizează prin mai multe modalităţi: individualizarea legală

(efectuată de legiuitor cu prilejul adoptării normei de incriminare), individualizarea judiciară (atribut

al instanţei de judecată şi presupune stabilirea unei pedepse determinate pentru infracţiunea concret

săvârşită), individualizarea administrativă (are loc în cursul executării pedepselor şi înseamnă

diferenţierea în ceea ce priveşte regimul de executare a pedepselor şi celorlalte sancţiuni de drept

penal după gravitatea faptei şi pericolul pe care îl prezintă condamnatul.)12

Prescriptibilitatea răspunderii penale.

Răspunderea penală poate fi înlăturată prin trecerea unui anumuit interval de timp,

prevăzut de lege, de la data săvârşiri infracţiunii sau de la data pronunţării unei hotărâri definitive de

condamnare; din acestă cauză inculpatul nu mai poate fi supus răspunderii penale sau executării

pedepsei stabilite prin hotărârea definitivă pronunţată.

3. Răspunderea administrativăCuprinde mai multe variante. Astfel, răspunderea contravenţională este atrasă în

cazul comiterii unei contravenţii care este definită ca fapta ce prezintă un pericol social mai redus

decât infracţiunea, faptă care este prevăzută ca atare, de lege, sau alt act normativ şi care este

săvârşită cu vinovăţie. Regimul juridic al contravenţiilor se încadrează într-un regim juridic special de

drept public care s-a desprins din dreptul penal prin dezincriminarea penală a unor fapte antisociale

cărora li s-a conferit un caracter contravenţional. Acest regim juridic fiind legat şi de activitatea

organelor administraţiei publice-organizarea executării şi executarea legii necesitând şi existenţa unor

12 M.Zolyneak, Drept penal. Partea generală. Vol. I, Ediţia a-2-a, Iaşi, 1992, p.314.8

sancţiuni pe care le pot institui şi aplica aceste organe în activitatea lor executivă- şi desprins de

dreptul penal se studiază la disciplina drept administrativ.

S-a remarcat că răspunderea contravenţională nu este un termen sinonim cu

răspunderea administrativă, având în vedere că sancţiunile contravenţionale nu se aplică numai de

către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti. Pe de altă parte, răspunderea

administrativă pe lângă varianta contravenţională mai cuprinde şi alte aspecte ca de pildă răspunderea

administraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin acte administrative ilegale,ca variantă distinctă a

răspunderii administrative. Mai precis, aceasta este o răspundere administrativ-patrimonială a

administraţiei şi a funcţionărilor ei, supusă unui regim de drept administrativ.13

Remarcăm de asemenea, ca modalitate specifică, răspunderea patrimonială a statului

dar şi a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea credinţăsau gravă neglijenţă pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare penale. Această formă a răspunderii administrative-răspunderea

administrativ-patrimonială a administraţiei şi a funcţionarilor ei- care are ca temei paguba pricinuită

prin acte administrative ilegale se poate cumula cu răspunderea civilă în cazul paguba este cauzată

printr-o faptă ilicită.14

Pe terenul dreptului administrativ mai întâlnim răspunderea disciplinară într-o

fizionomie specifică-răspunderea administrativ-disciplinară care constă în complexul de drepturi şi

obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite de regulă, între un organ al

administraţiei publice sau un funcţionar şi autorul unei abateri administrative.

4. Răspunderea civilăRăspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a

răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale. Răspunderea civilă se

concretizează într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită.

În materia dreptului civil se disting două forme de răspundere: răspunderea civilă delictuală şi

răspunderea civilă contractuală.

Potrivit articolului 998 C.civ.„orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui vină s-a ocazionat a-l repara”. În completare, prin articolul 999 se

precizează că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci şi de acela ce

a cauzat prin neglijenţă sau prin imprudenţa sa.

Răspunderea civilă delictuală

13 Șerban Morăreanu Camelia, Noțiuni de drept administrativ, Editura Juridica,Bucureşti, 2009, p.182.14 Ion Craiovan, op.cit., p.436.

9

Este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită

cauzatoare de prejudicii,cât în considerarea patrimoniului său. De exemplu, dacă autorul

prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderea civilă delictuală se va

transmite moştenitorilor săi. Este o trăsătura care subliniază necesitatea de a preciza natura juridică a

răspunderii civile delictuale : dacă ar fi considerată drept o pedeapsă, ea nu s-ar putea strămuta asupra

moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită.

Funcţiile răspunderii civile delictuale 15

Funcţia educativ-preventivă. Dreptul, în general îndeplineşte o funcţie educativă, prin influenţa pe

care o exercită asupra conştiinţei oamenilor. Consecinţa că fapta cauzatoare de prejudicii nu rămâne

nesancţionată, ci atrage după sine obligaţia de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcţie

educativă şi deci o funcţie socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

Funcţia reparatorie. Sub acest aspect, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de

apărare a drepturilor subiective. De dată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului

subiectiv al unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens,

răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.

Obligaţia de reparare a prejudiciului adus dreptului de proprietate constituie un mijloc de

înlăturare a încălcării dreptului; aşadar, răspunderea se înscrie în rândul mijloacelor de apărare a

dreptului de proprietate. Tot astfel, răspunderea civilă delictuală constituie un mijloc de apărare

dreptului reale sau de creanţă.

Forţa reparatorie este astfel numai relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre

suiectele între care se statorniceşte îndatorirea de reparare a prejudiciului cauzat; chiar şi în aceste

raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, însă nu se paote afirma că valorile deteriorate sau

distruse pot fi, întotdeauna, recuperate, pe deplin, în materialitatea lor.16

Răspunderea delictuală este de mai multe feluri:17

Răspunderea pentru fapta proprie

Potrivit articolului 998, „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu,

obligă pe acela din vina a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”, iar conform art. 999 „omul este

responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa

sau imprudenţa sa.”

15 Stătescu Constantin, Drept civil: teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.145.16 Șerban Morăreanu Camelia, op. cit, p. 186.17Stătescu Constantin, op .cit., p.56.

10

Condiţii generale ale răspunderii:

I. existenţa unui prejudiciu .Prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de

o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a faptei uni

animal sau lucru, pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană. Acesta poate fi patrimonial

sau moral. De exemplu constituie prejudicii: sustragerea unor valori, decesul susţinătorului legal al

unei persoane, în urma unui accident, cu toate consecinţele patrimoniale care decurg pentru urmaşii

acestuia.

Clasificarea prejudiciilor:18

a) patrimoniale şi nepatrimoniale;

b) cauzate direct persoanei umane şi cauzate direct bunurilor sale;

c) previzibile şi imprevizibile;

d) instantanee şi succesive.

Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes

legitim (rezultat al unei situaţii de fapt şi nu corespunde unui drept subiectiv). Condiţiile prejudiciului

patrimonial. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite unele condiţii, şi

anume: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa

existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se

pretinde repararea lui.

Este, de asemenea, cert prejudiciul viitor, care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în

viitor, el fiind astfel, susceptibil de evaluare. Dispozitiile art. 1385 alin. (2) NCC sunt în sensul că Se

vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Prejudiciile viitoare şi eventuale obligă la reparare numai după ce s-au produs ori

este sigur că se vor produce.

2. Condiţia ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Reperarea prejudiciului în cadrul

răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, iar nu să constituie o

sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a săvârşit fapta ilicită.

Există însă situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a plătit despăgubiri ori a făcut anumite

prestaţii, prin care s-a acoperit, în total sau în parte, prejudiciul.

18 Stătescu Constantin, op.cit., p.149.11

Răspunderea civilă este înlăturată dacă victima a obţinut deja repararea prejudiciului

de la autor sau de la persoana obligată a răspunde pentru acesta.

Repararea prejudiciului. În cazul în care sunt întrunite condiţiile pentru a se putea

obţine repararea prejudiciului, se pot stabili măsurile pentru repararea efectivă a acestuia.

Principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Conform art.

1385 alin. (1) NCC, Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai

prejudiciul efectiv (damnum emerges), dar şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca

urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se urmăreşte a se asigura restabilirea

situaţiei anterioare a victimei prejudiciului. În stabilirea întinderii despăgubirilor nu se ia în

considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei.

Gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea

cuantumului despăubirilor: autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru culpa cea mai

uşoară. intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu

este obligat să răspundă.

II. existenţa unei fapte ilicite. Deşi în art. 998 şi 999 Cod civil se vorbeşte de o faptă („orice faptă”; prejudicial

cauzat„prin fapta sa”), atât practica judiciară, cât şi literatura juridică sunt unanime în a considera că

numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sau

regulilor de convieţuire socială, se aduce atingere drepturilor subiective sau inteselor legitime ale

unei persoane.

Trăsături: 1) are caracter obiectiv şi constă într-o conduită ori o manifestare umană

exteriorizată printr-o acţiune sau inacţiune;

2) fapta este mjlocul prin care se obiectivează un element psihic; este

expresia unei atitudini psihice;

3) este contrară ordinii sociale: contrară legii în sensul larg al cuvântului;

contrară regulilor de convieţuire socială sau bunelor moravuri. “”.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii:19

legitima apărare . Art. 1360 NCC: “Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă

apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”;

19 Jurcă Constantin, Curs de drept civil: drepturile reale și teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, 2007, p.80.12

starea de necesitate . Anterior intrării in vigoare a Noului Cod civil, se considera că

săvârsirea faptei cauzatoare de prejudiciu în stare de necesitate ar înlătura răspunderea civilă

delictualăîndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului dat de o autoritate competentă. Conform

art. 1364 NCC, “Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl

exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale

săvârşite în asemenea împrejurări”;

exercitarea normală a unui drept subiectiv – problema abuzului de drept. Art. 1353 NCC:

“Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu

excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”;

consimţământul victimei . Nu este propriu-zis un consimtământ al victimei de a se comite

împotriva sa o faptă ilicită cu consecinte prejudiciabile, ci este vorba de acceptarea unui risc de

producere a unui prejudiciu, pentru cazul în care în timpul desfăsurării unor activităti, din neglijentă

ori din imprudentă, se produc unele prejudicii, cum este cazul unor accidentări produse în cadrul

jocurilor si competitiilor sportive, datorită încălcării din culpă a unor reguli de joc.

III. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Art. 998

precizează că fapta omului care „cauzează altuia prejudiciu”, obligă la repararea acestuia;

Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei ilicite.

IV. existenţa vinovăţiei (vinei) celui ce a cauzat prejudiciul20, constând în intenţia,

neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Vinovăţia (culpa, greşeala). Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la

momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă

de faptă şi urmările acesteia.

Ca prim factor al atitudinii psihice apare, aşadar factorul intelectiv de conştiinţă, fiind reprezentarea

semnificaţiei sociale a faptei şi prevederea ori posibilitatea de prevedere a urmărilor acesteia.

În procesul de formare a atitudinii psihice subiective, factorul intectiv este urmat de

factorul volitiv, de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare şi deczie cu privire la

comportamentul ce urmează a fi adoptat.

Formele vinovăţiei. O definire precisă a diferitelor forme ale vinovăţiei, cu aplicare

şi în materia răspunderii civile, găsim în art. 19 Cod penal, care prevede că vinovăţia comportă două

forme: intenţia şi culpa.

La rândul său, intenţia este de două feluri (art. 19 pct. 1 Cod penal): a) intenţia

20 Stătescu Constantin, op. cit., 94.13

diectă, când autorul faptei prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei

fapte; b) intenţia indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă

posibilitatea producerii lui.

Culpa este de două feluri (art. 19 pct. 2 Cod penal): a) imprudenţa (uşurinţa), când

autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;

neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Răspunderea delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, iar indiferent de

gravitatea vinovăţiei, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală. Acest lucru este

confirmat de dispozitiile art. 1357 alin. (2) NCC, în conformitate cu care Autorul prejudiciului

răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

În cazul vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, gradul de vinovăţie

ale celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor datorate de autor.

În cazul mai multor coautori ai prejudiciului, deşi faţă de victimă aceştia răspund împreună solidar,

între ei, suportarea prejudiciului se stabileşte proporţional cu gravitatea vinovăţiei fiecăruia.

Pentru a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă, se cere ca persoana să aibă

discernământul faptelor sale, să aibă, cum se mai spune, capacitate delictuală.

Conform art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit 14 ani răspundeau pentru

faptele lor ilicite numai dacă se dovedea că au lucrat cu discernământ;

Persoanele lipsite de discernământ care nu erau puse sub interdicţie, dar au împlinit

Vârsta de 14 ani, erau prezumate a avea capacitate delictuală.

Împrejurări care înlătură vinovăţia: a) fapta victimei înseşi ; b) fapta unui terţ,

pentru care autorul nu este ţinut să răspundă. În acest sens, sunt de mentionat dispozitiile art. 1352

NCC, în conformitate cu care Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă

nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care,

potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere; c) cazul fortuit,

stricto sensu. d) cazul de forţă majoră. Potrivit art. 1351 alin. (2) NCC, Forţa majoră este orice

eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

Răspunderea pentru fapta altei persoane.

a) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori .

În art. 1000 alin. 2 Cod civil se prevedea că „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt

responsabili de prejudiciul cauzta de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”; în alin. final se prevede,

14

totodată, că „tatăl şi mama...sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au

putut împiedica faptul prejudiciabil”.

Persoanele răspunzătoare: Părinţii fireşti, indiferent că filiaţia copilului este din

căsătorie sau din afara căsătoriei; părinţii adoptivi, indiferent că adopţiunea este cu efecte depline sau

cu efecte restrânse.

Nu răspundeau: instituţiile de ocrotire, tutorii, curatorii, rudele minorului ori persoanele cărora le-au

fost încredinţaţi minorii.

Fundamentul răspunderii indirecte a părinţilor.

I. Prezumţie legală relativă de culpă instituită în sarcina părinţilor. S-a considerat că în Codul

civil se stabilea un sistem de prezumţii referitoare la răspunderea părinţilor, menite să uşureze situaţia

victimei sub aspect probatoriu.

II. Ideea de garanţie, simplă sau combinată cu culpa prezumată.

Condiţiile răspunderii părinţilor:21

1) Condiţii generale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate

dintre fapta minorului şi prejudiciului suferit;

2) Condiţii speciale: minoritatea şi comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii.

Locuinţa minorului coincide de cele mai multe ori cu domiciul său legal.

Situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se afla în altă parte decât la părinţii săi:

1) Copilul avea locuinţa legală la părinţii săi, dar, temporar, se afla în altă parte cu

consimţământul sau ştirea părinţilor, de exemplu în vizită la rude, internat în spital. Părinţii

răspundeau datorită carenţelor în educaţia acestora.

2) Copilul nu locuia în fapt cu părinţii săi, împotriva voinţei acestora. De exemplu, în

cazul în care minorul era fugit de la locuinţă, părinţii răspundeau pentru fapta ilicită a acestuia; în

cazul în care părinţii erau arestaţi, de regulă, se considera că aceştia nu răspund, apreciindu-se că

fapta pentru care au fost arestaţi determină încetarea comunităţii de locuinţă.

3) În cazul în care minorul fugit dintr-o şcoală ori centru de reeducare, au fost date soluţii

contradictorii. În ultima perioadă s-a concluzionat că aceştia trebuie să răspundă pentru fapta ilicită a

minorului întrucât se datorează carenţelor în educaţie.

4) Minorul care avea o altă locuinţă în scopul desăvârşirii învăţăturii, pregătirii

profesionale ori determinată de faptul încadrării lui în muncă, s-a considerat că nu se suspenda nici nu

încetau drepturile şi îndatoririle părinteşti, deci, în consecinţă răspundeau.

5) Minorul încredinţat unuia dintre părinţi, datorită faptului că aceştia sunt divorţaţi sau21 Pop Liviu, Drepti civil român: teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, 2000, p. 173.

15

despărţiţi în fapt, ori acesta este născut din afara căsătoriei, soluţia tradiţională fiind aceea că

răspundea părintele căruia i-a fost încredinţat copilul prin hotărâre sau prin convenţia părţilor; mai

putea răspunde părintele la care minorul locuia în fapt de un timp apreciabil; ulterior, s-a admis că

răspundea şi părintele la care nu locuieşte copilul minor indiferent dacă i-a fost încredinţat sau nu, pe

motiv că ambii părinţi trebuie să contribuie la creşterea şi educarea copiilor lor minori.

Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 2 C. Civ. Erau

îndeplinite, părinţii erau ţinuţi să răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.

În ipoteza în care minorul era lipsit de discernământ, numai părinţii răspundeau.

Dacă minorul a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei ilicite, victima avea latitudinea de a

trage la răspundere fie pe minor – singur –, fie pe părinţi – singuri –, fie deopotrivă pe minor şi pe

părinţi. Temeiurile răspunderii erau diferite: minorul răspundea pentru fapta proprie, potrivit art. 998

sau 999 Cod civil, părinţii răspundeau pentru fapta altuia, potrivit art. 1000 alin. 2 Cod civil.

Înlăturarea răspunderii părinţilor: pentru lipsa unei condiţii generale a răspunderii;

înlăturarea prezumţiei de culpă – art. 1000 alin. 5 – dacă probau că nu au putut împiedica faptul

prejudiciabil; cauza străină.

b) Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meşteşugarilor pentru faptele

ucenicilor

În conformitate cu art. 1000 alin. 4 Cod civil „institutorii şi artizanii (sunt

responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în timpul ce se găsesc sub a lor

priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere „dacă probează că n-au putut împiedica faptul

prejudiciabil” (art. 1000 alin. 5 Cod civil).

Prin institutor, în terminologia Codului civil s-a înţeles învăţătorul de la clasele

primare. Termenul a căpătat un înţeles mai cuprinzător, reţinându-se răspunderea nu numai a

învăţătorului, dar şi a educatorului din învăţământul preşcolar şi aceea a profesorului din

învăţământul gimnazial, liceal ori profesional.

Prin „artizan” în terminologia Codului civil se înţelegea meşteşugarul care primea spre pregătire

ucenici şi care avea obligaţia să-i înveţe o artă sau o meserie.

Prin „elevi” se înţelegeau persoanele care învăţau într-o unitate preşcolară ori o unitate

de învăţământ primar, gimnazial, liceal sau profesional.

Prin „ucenic” se înţelegea persoana care învăţa o meserie sub îndrumarea şi instrucţia unui meseriaş.

Fundamentarea răspunderii. Ca şi alin. 2 al art. 1000, şi alin. 4 stabilea o triplă

16

prezumţie, dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către un elev sau ucenic:

- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod corespunzător;

- prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către elev

sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;

- prezumţia vinei (culpei) profesorului ori meşteşugarului, în neîndeplinirea ori în îndeplinirea

necorespunzătoare a îndatorii ce îi revenea.

Prezumţia de culpă era relativă, ei putând face dovada că şi-au îndeplinit corect obligaţia de

supraveghere.

Efectele răspunderii. Dacă erau întrunite condiţiile generale şi cele speciale ale

răspunderii, profesorul sau meşteşugarul era ţinut răspunzător faţă de victimă pentru întregul

prejudiciu.Victima putea să cheme la răspundere numai pe elev ori ucenic sau să cheme, deopotrivă,

atât pe elev ori ucenic, cât şi pe profesor ori meşteşugar. Faţă de victimă, profesorul sau meşteşugarul

răspundea solidar cu elevul sau ucenicul.

În măsura în care profesorul ori meşteşugarul a plătit despăgubirea, el are o acţiune de regres

împotriva elevului ori ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns.

c) Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor . 22

Articolul 1000 alin. 3 Cod civil cuprindea dispoziţia potrivit căreia comitenţii răspund „de prejudicul

cauzat de ... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”. Se mai arată în Codul comercial că:

„Patronul răspunde de faptele prepusului...în limitele însărcinării ce i s-a dat”.

În literatură şi în practică se considera că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de

comitent şi prepus ar fi fost existenţa unui raport de subordonare care îşi avea temeiul în împrejurarea

că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o

anumită însărcinare.

Temeiurile de naştere a raportului de prepuşenie pot fi foarte diverse. Cel mai adesea

un astfel de temei îl constituite contractul de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora le este

specifică subordonarea, în procesul desfăşurării activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de

unitatea la care este încadrată.

Deşi, în principiu, din contractul de mandat nu se naşte un raport de prepuşenie, în

mod excepţional, un asemenea raport poate fi grefat pe un astfel de contract, în măsura în care prin

contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant. În mod asemănător, se

pune problema în cazul contractului de antrepriză.

22 Liviu Pop, op. cit., p.239.17

Un astfel de raport poate exista, între părinte şi copil, între soţi, între şcoală şi elevul căruia i s-a dat o

anumită însărcinare şi în alte asemenea cazuri de aşa-numiţi prepuşi ocazionali.

Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Este necesar ca, în

persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998

şi 999 Cod civil.

Condiţii speciale: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce

li s-au încredinţat”.

Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de

comitent înseamnă că săvârşeşte fapta în în interesul comitentului, în limitele funcţiilor ce i-au fost

încredinţate şi cu respectarea ordinelor şi instrucţiilor date de comitent.

Nu poate fi pusă problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

săvârşită de prepusul său dacă fapta nu are nici o legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate (în timpul

concediului de odihnă ori în timp ce venea la serviciu ori în drum spre casă, înapoindu-se de la

serviciu, ori în calitate de locatar, chiar dacă prepusul locuia într-un imobil pus la dispoziţie de către

comitent).

I. Teorii bazate pe ideea de culpă.

A. ideea unei culpe în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe ideea unei culpe în

alegere unite cu o culpă în supraveghere – culpa in vigilando.

B. O altă fundamentare a fost axată pe ideea considerării culpei prepusului ca fiind culpa

comitentului.

C. O altă fundamentare a răspunderii a fost axată pe ideea reprezentării. Prepusul acţionează

în cadrul funcţiei încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului.

II. Teorii potrivit cărora răspunderea comitentului se fundamentează pe temeiuri obiective, fără

culpă. 23

A. O altă fundamentare a răspunderii comitentului are drept premisă ideea de risc, în sensul că

răspunderea ar decurge din împrejurarea că el este acela care trage foloasele activităţii desfăşurate de

prepus şi deci trrebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale aceste activităţi – ubi emolumentum

ibi onus.

B. Fundamentarea pe ideea de garanţie. Această fundamentare explică răspunderea

comitentului pentru fapta ilicită a prepusului pornind de la premisa că prin art. 1000 alin. 3 Cod civil

se instituie o garanţie a comitentului faţă de victima prejudiciului, garanţie care este menită să ofere

victimei posibilitatea de a fi despăgubită. 23 Jurcă Constantin, op.cit., p. 301.

18

Efectele răspunderii comitentului. Victima avea posibilitatea de a se adresa, la

alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi prepusului

deodată ori succesiv, fie numai prepusului, pe temeiuri diferite şi cu fundamentări diferite –

comitentul, ca răspunzător garant pentru fapta prepusului, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil, iar

prepusul ca răspunzător pentru fapta proprie, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.

În cazul în care prejudiciul este provocat de faptele mai multor persoane care au

calitatea de prepuşi ai unor comitenţi deferiţi, comitentul răspunde numai pentru partea de prejudiciu

de care se face vinovat prepusul său.

4). R ă spunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, edificii ş i de lucruri .

a) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Art. 1000 alin. 1 Cod civil prevedea: „suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin

fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Art. 1000 alin. 1 Cod civil se referea la lucruri neînsufleţite, atât mobile, cât şi imobile,

fără distincţie dacă acestea, prin natura lor, erau sau nu potenţial periculoase, fără distincţie dacă au

sau nu un dinamism propriu, ori dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau aflându-se în

staţionare.

Nu intrau sub incidenţa art. 1000 alin. 1 acele bunuri pentru care, prin lege, era

instituită o răspundere specială, şi anume: animalele (pentru care era prevăzută răspunderea specială,

prin art. 1001 Cod civil), edificiile (numai dacă prejudiciul a fost urmarea lipsei de întreţinere ori a

unui viciu de construcţie, potrivit art. 1002 Cod civil).

Prin paza juridică se înţelegea puterea de de direcţie, control şi supraveghere pe

care o persoană o poate exercita în mod independent, asupra unui lucru sau animal.

Prin pază materială se înţelegea puterea de direcţie, control şi supraveghere pe

care o persoană o exercită asupra unui lucru, fiind sub autoritatea păzitorului juridic. Tragerea la

răspundere a celui care are paza materială, pentru prejudiciul cauzat de lucru, era şi ea posibilă, pe

temeiul răspunderii pentru fapta proprie conform art. 998-999 Cod civil.

Persoane care se considera că au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor:

- proprietarul lucrului era prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al

acestuia. Înlăturarea prezumţiei are loc prin dovada că a transmis paza juridică unei alte persoane ori

că i-a fost uzurpată.

19

- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate – uzufruct, uz, abitaţie,

superficie, sevitute aparentă.

- posesorul;

- detentori precari precum locatarul, comodatarul, utilizatorul în contractul de leasing. Avea

loc o scindare a pazei juridice în paza structurii lucrului care rămânea la proprietar ori posesor, şi

paza juridică a utilizării lucrului care trecea la detentor.

Fundamentarea răspunderii. 24

A. Concepţia subiectivă a răspunderii întemeiază răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.

a) prezumţia relativă de vină a celui ce exercită pază juridică. Se admitea că această

prezumţie ar putea fi înlăturată făcându-se dovada lipsei de culpă.

b) prezumţia absolută de culpă, prezumţie pentru înlăturarea căreia poate fi invocată numai

forţa majoră, fapta victimei ori fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ţinut a

răspunde.

c) teoria „culpei în paza juridică”. Răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o

culpă prezumată, ci o culpă dovedită.

B. Concepţia obiectivă a răspunderii : 25

a) fundamentarea pe ideea de risc, conformă căreia, de îndată ce o persoană creează riscul

unui prejudiciu prin folosirea unui lucru, întrucât ea culege profitul lucrului, trebuie să suporte şi

răspunderea pentru toate pagubele cauzate de acesta.

b) „prezumţia de răspundere”.

c) ideea de garanţie privind riscul de activitate.

Condiţiile răspunderii. Pentru declanşarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. 1

Cod civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului precum şi a raportului de

cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu.

Efectele răspunderii pentru lucruri. Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină

despăgubiri de la cel ce are paza juridică a lucrului.

24 Stătescu Constantin, op.cit., p.233.25 Jurcă Constantin, op. cit., p. 299.

20

Poate să urmărească şi direct pe cel care, având paza materială a lucrului, i-a cauzat paguba, temeiul

acţiunii sale fiind art. 998-999 Cod civil.

În măsura în care paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubirile, el va putea să

urmărească, printr-o acţiune în regres, pe paznicul material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei

acestuia, conform art. 998-999 Cod civil.

b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.

Art. 1001 Cod civil prevedea că „proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte de dânsul, în

cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se afla în paza sa,

sau a scăpat”.

Conform art. 1375 din Noul Cod civil, Proprietarul unui animal sau cel care se

serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă

acesta a scăpat de sub paza sa.

Cât priveşte animalele, textul se referea la animale care sunt apropiate într-o formă oarecare şi care

pot fi efectiv supravegheate. În această categorie intră, fără îndoială, animalele domestice, precum şi

animalele sălbatice captive.

Erau ţinute a răspunde persoanele care, la momentul producerii prejudiciului, aveau paza juridică a

animalului.

Fundamentarea răspunderii. Elementul esenţial pentru fundamentarea acestei

răspunderi îl constituia paza juridică. Orientări ale literaturii de specialitate:

Pornindu-se de la acest element, au fost conturate trei orientări principale:

a) fundamentarea răspunderii pe ideea de risc – potrivit căreia cel ce trage foloasele unei

activităţi trebuie să suporte şi consecinţele păgubitoare ale activităţii respective;

b) fundamentarea pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în

exercitarea pazei juridice.

c) ideea de garanţie din partea paznicului juridic al animalului, în sensul de garanţie a

comportamentului general, a defectelor de comportament ale animalului respectiv. Explică

răspunderea pentru în acele ipoteze în care animalul a scăpat de sub supraveghere.

Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuia să facă dovada că prejudiciul a

fost cauzat de către animal şi că, la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a

persoanei de la care se pretindea plata despăgubirilor.

Efectele răspunderii. Victima prejudiciului era îndreptăţită să urmărească pe cel care

are paza juridică a animalului, pe temeiul art. 1001 Cod civil.

21

Nimic nu o împiedica să urmărească, în mod direct, pe cel ce avea paza materială a animalului, însă,

de data aceasta, pe temeiul art. 998-999 Cod civil.

Dacă cel ce are paza juridică a plătit despăgubirile, el are dreptul să se regreseze, făcând dovezile

cerute de art. 998-999 Cod civil, împotriva celui căruia i-a încredinţat paza materială, din vina

căruia animalul a fost pus în situaţia de a cauza prejudiciul.

d) Răspunderea pentru ruina edificiului .

Conform art. 1002 Cod civil, „proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin

ruina edificiului, când ruina este ca urmarea lipsei de întreţinere, sau a unui viciu de construcţie”.

Prin edificiu, în economia art. 1002 Cod civil, se înţelegea orice lucrare realizată de

om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind, în acest fel, prin aşezarea

sa durabilă, un imobil prin natura sa. De exemplu: o casă, un gard incorporat solului, un baraj, un

pod, dar şi o construcţie subterană – cum ar fi un canal, o pivniţă.

Prin ruina ediciului, se înţelegea nu numai dărâmarea completă, dar şi orice

dezagregare a materialului din care este construit, care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte

persoane.

Nu intra în această noţiune demolarea voluntară, ci numai dezagregarea ori dărâmarea involuntară; de

asemenea, nu intra aici nici dărâmarea provocată de incendiu, proasta funcţionare a unui agregat,

lipsa unui dispozitiv de protecţie etc.

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu

lipsa de întreţinere era asimilată şi vechimea edificiului. Dacă alta a fost cauza dărâmării şi nu lipsa

de întreţinere ori viciul de construcţie, nu se aplicau prevederile art. 1002 Cod civil.

Art. 1002 Cod civil stabilea răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin ruiună în sarcina

proprietarului edificiului. Nu interesa, aşadar, cine era locatarul edificiului respectiv, cine avea paza

juridică a acestuia, cine era constructorul ori arhitectul, ci interesa cine era proprietarul său la

momentul producerii prejudiciului.

Această răspundere este întemeiată pe calitatea de proprietar. În caz de coproprietate, pe cote-părţi

sau în devălmăşie, răspunderea proprietarilor este una solidară.

Cu dreptul de proprietate asupra edificiului este asimilat, în mod firesc, dreptul de superficie.

Fundamentarea răspunderii. 1) prezumţia de culpă: atunci când ruina s-a datorat lipsei

de întreţinere a edificiului, culpa constă în faptul că proprietarul nu a supravegheat starea acestuia şi

nu a luat măsurile necesare de întreţinere; atunci când ruina s-a datorat viciilor de construcţie,

22

neimputabile deci proprietarului, ne-am afla în faţa unei răspunderi a proprietarului pentru fapta

altuia.

2) răspundere obiectivă a proprietarului ori o răspundere întemeiată pe ideea unei obligaţii

legale de garanţie, independentă de orice vină din partea proprietarului.

Condiţiile răspunderii. Pentru aplicarea răspunderii prevăzute de art. 1002 Cod civil

era necesar ca victima prejudiciului să facă dovada existenţei prejudiciului a raportul de cauzalitate

dintre ruina edificiului şi prejudiciu, precum şi a faptului că ruina a fost cauzată de lipsa de întreţinere

ori de un viciu de construcţie.

Proprietarului nu putea să înlăture această răspundere prin simpla dovadă a faptului că a luat toate

măsurile pentru asigurarea întreţinerii edificiului ori pentru prevenirea oricăror vicii ale construcţiei.

Efectele răspunderii. Dacă toate condiţiile răspunderii erau întrunite, proprietarul

edificiului era obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului cauzat.

Proprietarul, la rândul său, avea drept de regres, pentru recuperarea daunelor plătite, după caz:

a) împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de

vânzare-cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului pentru viciile ascunse ale

lucrului vândut;

b) împotriva locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, dacă ruina

edificiului s-a datorat faptului că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care reveneau privind

efectuarea reparaţiilor locative;

c) împotriva constructorilor ori proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză ori de

proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului, care au construit cauza ruinei.

În Noul Cod civil, în cuprinsul articolului 1379, cu nota marginală Alte cazuri de răspundere,

este reglementată răspunderea persoanelor care ocupă un imobil cu un alt titlu decât cel de proprietar,

ori fără nici un titlu. Astfel, se prevede: Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde

pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.

În conformitate cu prevederile art. 1379 alin. (2), Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite

şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în

vederea reparării prejudiciului.

5.Răspunderea contravenționalăContravenția e acea faptă care aduce atingere unor valori sociale, altele decât cele

23

ocrotite prin legea penală, săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, hotarare

a guvernului, a consiliului local etc.

Sancțiunile contravenționale se aplica de către inspectorii de muncă, care sunt persoane special

abilitate pentru efectuarea controalelor în domeniul relațiilor de muncă, respectiv al sănătății și

securității în muncă.

Principiile răspunderii contravenționale 26

Răspunderea contravențională ca instituție fundamentală a dreptului

contravențional permite statului (organelor reprezentative) să dispună de dreptul de a aplica măsuri

de asigurare și sancțiuni vinovatului de contravenția săvârșită. Dar întreaga procedură de sancționare

trebuie să se conformeze unor condiții și sarcini, art.440 care prevede- constatarea fatei

contravenționale înseamnă activitatea, desfășurată de agentul constator, de colectare și de

administrare a probelor privind existența contravenției, de încheiere a procesului- verbal cu privire

la contravenție, de aplicare a sancțiunii contravenționale sau de trimitere, după caz, a dosarului în

instanță de judecată sau în alt organ spre soluționare.

Existența sarcinilor și stipularea lor nu este deajuns pentru garantarea unei proceduri

perfecte de realizare a lor, de aceea răspunderea contravențională se mai bazează pe niște idei

fundamentale și reguli diriguitoare numite principii. În concordanță cu aceste idei se vor desfășura

cerințele și realizarea optimă a scopului.

Răspunderea contravențională se bazează pe două tipuri de principii: generale și

speciale. Din cele generale fac parte.

1. Principiul legalității, consfintit in CCRM, art.5, care prevede: procedura în cazurile

cu privire la contravențiile administrative se înfăptuiește pe baza respectării cu strictețe a legii și

aplicarea de către organele și persoanele cu funcție de răspundere, împuternicite pentru aceasta, a

măsurilor de influență administrativă se face în limitele competenței lor. Legalitatea și respectarea ei

presupune existența normelor juridice care garantează respectarea drepturilor și obligațiilor, existența

unui control ce nu permite facerea abuzului de putere. Acest articol prevede că nimeni nu poate fi

declarat vinovat de săvârșirea unei contravenții nici supus sancțiunii contravenționale decât în

conformitate cu legea contravențională și interpretarea extensivă defavorabilâă și aplicarea prin

analogie a legii contravenționale sunt interzise.

2. Principiul contravenției ca unic temei al răspunderii contravenționale ce înseamnă

că răspunderea va exista numai dacă va fi săvârșită o contravenție, o încălcare asupra unor valori

sociale reglementate de normele juridice contravenționale. Astfel constrângerea din partea statului 26 Jurcă Constantin, op. cit., p. 330.

24

față de contravenient va exista numai dacă fapta săvârșită îndeplinește toate condițiile și elementele

unei contraveții. Depistarea unei fapte ilicite încă nu înseamnă că este o contravenție, în acest caz nu

există nici un raport de constrângere deoarece ea reprezintă doar obiectul și latura obiectivă, dar este

nevoie încă și de subiect și de latura subiectivă. Astfel contravenție va fi doar atunci când vor fi

depistate toate aceste elemente, prin aceste elemente se evidențiază subiecții, conținutul și obiectul

raportului de constrângere.

La procedura de aplicare a sancțiunii contravenționale, subiecții sunt statul și

contravenientul, conținutul este dreptul statului de a sancționa, pentru fapta licita iar contravenientul

este obligat să se subordoneze și să se supună sancțiunii cu repararea prejudiciului, și obiectul

raportului este nu altceva decât fapta ilicită.

3. Principiul raspunderii personale, ideea este că tras la răspundere este doar persoana

care a săvârșit contravenția numit contravenient, ceea ce este reglementat in CCRM., art.8.

4. Principiul individualizării răspunderii și pedepsei contravenționale, acest principiu

constă în faptul că legea contravențională se aplica ținându-se cont de caracterul și de gradul

prejudiciabil al contravenției, de persoana făptuitorului și de circumstanțele atenuante ori

agravante,(art.9), locul, timpul, modul de săvârșire a ei. Prin cunoașterea unor asemenea informații

se stabilește corect sancțiunea.

5. Principiul interdicției dublei sanționări contravenționale (unicității răspunderii

contravenționale), în baza acestui principiu se interzice de a sancționa a doua oară aceeași persoană

pentru aceeași faptă, deoarece contravenientul deacum a suportat pedeapsa pentru fapta săvârșită.

Sancțiunea se stabilește din momentul luării hotărârii de instanța de judecată sau a organului

competent în urma depistării contravenției și contravenientului și ea se stabilește o singură dată

pentru această faptă ilicită cu scopul reparării prejudiciului ceea ce înseamnă eliberarea persoanei,

stingându-și antecedentele contravenționale. Acest principiu este prevazut în art.9(2), CCRM.

6. Principiul inevitabiltății răspunderii, care presupune că dacă a fost săvârșită o

contravenție numai decât trebuie să fie pedeapsă. Pedeapsa este finalul procedurii contravenționale

care începe de la încălcarea unor valori sociale. Conform art.32, C.C.RM. pedeapsa sau sancțiunea

este o măsură de constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare ce se aplică, în numele

legii, persoanei care a săvârșit o contravenție. Doar prin sancțiune se garantează răspunderea pentru

comiterea contravențiilor. Astfel orice valoare socială încălcată nu este altceva decât încălcarea

legislației, ce înseamnă că orice persoană ideferent de sex, religie, naționalitate, apartenență politica

devenind contravenient trebuie să răspundă pentru fapta săvârșită în baza legii. Dar există și unele

25

abateri în ceea ce privește că fiece contravenție trebuie să fie sancționată. Astfel de cazuri sunt atunci

când contravenția a fost săvârșită prin unele cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei,

prevăzute în art.19-25,CCRM.

Tipuri de sanctiuni ce pot fi aplicate27

Sancțiunile pot fi principale, constând în: avertisment, amendă contravențională sau

prestarea unei activități în folosul comunității.

Se pot aplica și sancțiuni complementare constând în: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau

rezultate din contravenții, suspendarea sau anularea avizului, acordului sau autorizației de exercitate

a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar, suspendarea activității agentului

economic.

Fără îndoială, cea mai inofensivă dintre sancțiuni este avertismentul, care se aplică în

cazul în care fapta a avut o gravitate redusă, sancțiunea trebuind să fie proporțională cu gradul de

pericol social al faptei săvârșite. De cele mai multe ori, actele normative prin care se sancționează

fapte contravenționale nu prevăd expres sancțiunea avertismentului, dar aceasta nu atrage după sine

imposibilitatea aplicării acestei sancțiuni.

Amenzile contravenționale au valori generale minime și maxime stabilite prin

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, cuprinse între 25 lei și 100.000 lei, pragurile maxime generale de

sancționare putând fi și mai mici, în funcție de tipul de reglementare prin care se stabilesc.

De asemenea, prin actele normative cu caracter special, sunt reglementate valori minime și maxime

pentru fiecare faptă în parte, valori între care se situează dreptul de apreciere al organului

sancționator.

Dacă aceeași persoană fizică sau juridică a săvârșit mai multe contravenții, sancțiunea

se aplică pentru fiecare contravenție. Dacă contravențiile sunt constatate prin același proces-verbal,

sancțiunile se cumulează fără a putea depăși dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenția

cea mai gravă, cu respectarea maximului general prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

Prescripția sancțiunii amenzii28

O contravenție nu poate fi sancționată decât într-un anumit interval de timp de la

27 Pop Liviu, op. cit., p. 175.28 5. Genoveva Vrabie si Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Stefan Procopiu, Iasi, 1995, p. 96-107.

26

săvârșirea ei. Prescripția intervine, de regulă după 6 luni de la data săvârșirii faptei. În cazul

contravențiilor continue, când încălcarea obligației legale durează în timp, prescripția intervine în

termen de 6 luni de la data constatării faptei.

Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor29

Este important să cunoaștem aspectele legate de procedura aplicării și comunicării

sancțiunilor dispuse, precum și de conținutul procesului-verbal pentru a putea contesta cu succes un

astfel de act administrativ.

CONCLUZII

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale

necesare bunului mers al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o

anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie să le respecte în raporturile

dintre ele.

Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează

răspunderea socială, în toate formele ei, din partea celui vinovat, obligându-l să suporte cele mai

diferite consecinţe ale faptei sale.

În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă a normelor încadrate şi răspunderea juridică

este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă în faptul că derivă din

încălcarea unei reguli de drept ce incubă.

29 Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.45.27

Din punctul meu de vedere instituția răspunderii juridice este una foarte

importantă Obligativitatea suportării unei constrângeri de stat a cărei intervenţii, după o anumită

procedură, are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea

consecinţelor decurgând din ea se stabileşte ordinea de drept încălcată.

Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc, răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie

în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a

prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea

dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor.

Această stare se aplică prin faptul că, în imensa majoritate a cazurilor, între interesele

sociale generale promovate prin lege şi interesele individuale există o stare de concordanţă propice

promovării legalităţii şi ordinii de drept.

Este evident că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află

este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii. Chiar și așa nu se

exclude însă posibilitatea ca, în anumite situaţii, subiectele de drept să încalce legea, uneori în mod

repetat, statul trebuind să ia un complex de măsuri pentru a preveni încălcări, dar, mai ales, atunci

când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica

sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.

Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a

organelor sale special investite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii, determinarea

factorului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat.

Aceste atribuţii legale reprezintă şi tot atâtea garanţii menite ce exclud arbitrajul în

aplicarea legii, deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave

prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce la

pierderea temporară a exerciţiului său moral ce pot duce la pierderea temporară a exerciţiului unor

drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia.

În concluzie, instituția răspunderii juridice este foarte importantă prin care se menține

ordinea de drept, deși pe viitor ar fi preferabil să se ajungă la o celeritate a procesului penal deoarece

așa s-ar lucra mai eficient și ar crește gradul de eficiență și încrederea poporului în justiție.

28

BIBLIOGRAFIE

1. Bodoaşcă Teodor, Drăghici Aurelia, Teoria generală a dreptului, Ed.

Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2009.

2. Craiovan Ion, Tratatat de teoria generală a dreptului, Ed.Universul Juridic,

Bucureşti, 2009.

3. C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal.Partea generală., Ed. Universul juridic,

Bucureşti, 2007.

4. Genoveva Vrabie si Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului,Ed. Stefan

Procopiu, Iasi, 1995.

5. Jurcă Constantin, Curs de drept civil: drepturile reale și teoria generală

29

a obligațiilor, Editura Hamangiu, 2007.

6. M.Zolyneak, Drept penal. Partea generală. Vol. I, Ediţia a-2-a, Iaşi, 1992.

7. Pascu Ilie, Drept penal.Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.

8. Pop Liviu, Drepti civil român: teoria generală a obligațiilor, Editura

Hamangiu, 2000.

9. R.M Stănoiu, Drept penal.Partea generală., Ed. Fundaţia Hyperion, Bucureşti,

1992.

10. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex,Bucuresti, 2000.

11. Stătescu Constantin, Drept civil: teoria generală a obligațiilor, EdituraUniversul

Juridic, București, 2008.

12. Șerban Morăreanu Camelia, Noțiuni de drept administrativ, Editura

Juridica,București, 2009.

13. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, București, 2005.

30