Raspunderea Statelor

Capitolul II R ăspunderea internaţională a statelor

Secţiunea 1. Consideraţii generale

1.1. Răspunderea - un principiu general de drept. Răspunderea este o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general, potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordinea juridică internaţională. De altfel, doctrina este unanimă în a recunoaşte că principiile generale ale răspunderii din ordinea juridică internă domină, de asemenea, regimul răspunderii subiectelor dreptului internaţional1.

Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt suverane, să ceară altor state repararea prejudiciului cauzat de acestea prin încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Violările individuale ale dreptului internaţional pot să varieze în mod considerabil: de la violări uşoare sau minore, la violări care pun în pericol însăşi-existenţa unor colectivităţi sau popoare, integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor ori mediul ambiant al unor regiuni în întregime. Pe de altă parte, acestea pot viza încălcarea unor obligaţii către un stat, mai multe state, toate statele sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său. Dar, dincolo de gravitatea sau de efectele violărilor individuale, principiile, regulile şi instituţiile care trebuie să guverneze răspunderea statelor prezintă o mare importanţă pentru impunerea normelor de drept internaţional în conduita statelor. Instituţia răspunderii internaţionale desemnează consecinţele care decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale. In viaţa internaţională, niciun stat nu trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar: el se poate manifesta ca suveran numai în limitele dreptului internaţional.

Preocuparea pentru codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor s-a aflat pe agenda unor foruri internaţionale încă din anii 1924-1930, fără a se reuşi elaborarea unui set coerent de reglementări. Problematica a fost reluată, sub egida ONU, în cadrul Comisiei de Drept Internaţional (CDI), încă din anul 1949. Lucrările propriu-zise de codificare au început în anul 1955, dar abia în anul 2001 a fost propus Adunării Generale a ONU şi statelor membre, de către CDI, un Proiect de articole asupra Răspunderii statelor pentru fapte internaţionale ilicite (denumit, în continuare, Proiect de articole/Proiect CDI)1.

28 Drept internaţional public

1.2. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale, preluate, mutatis mutandis, din teoria generală a răspunderii din dreptul intern, sunt următoarele:

(1) conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept internaţional;(2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional. Răspunderea

internaţională se declanşează prin întrunirea cumulativă a acestor două elemente, asupra cărora vom reveni în secţiunile următoare3.

După ce, în art. 1 al Proiectului de articole, se arată că: „orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională”, cele două elemente - conduita ilicită şi imputabilitatea - au fost reţinute, în art. 2 al Proiectului CDI, ca singurele, necesare şi suficiente, pentru a stabili răspunderea unui stat. Concepţia tradiţională, care a dominat doctrina răspunderii internaţionale a statelor până atunci, considera producerea unui prejudiciu ca o a treia condiţie sine qua non a răspunderii. Acest al treilea element - prejudiciul - , deşi nu este menţionat expres în art. 1 şi art. 2 ale Proiectului CDI, este totuşi luat în considerare de o parte a doctrinei şi de jurisprudenţa internaţională, ca o condiţie esenţială a declanşării răspunderii internaţionale a statului4.

1.3. Evoluţia concepţiilor. într-o primă perioadă a evoluţiei concepţiilor referitoare la răspunderea internaţională a statelor, pentru declanşarea acesteia erau luate în considerare actele persoanelor fizice care cauzaseră prejudicii unui stat străin.

H. Grotius sublinia că: „Statul devine responsabil în două situaţii. Mai întâi, dacă ştie că o persoană particulară pregăteşte o acţiune delictuoasă împotriva unui stat străin şi nu ia măsuri să o împiedice. Cea de-a doua situaţie survine în cazul în care un stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată şi o sustrage pedepsei. ” (apud D. Anzilotti, Cours de droit internaţional, voi. 1, Paris, 1929, p. 480).

In epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului al XX-lea, răspunderea statelor se transferă aproape exclusiv în domeniul protecţiei străinilor, pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin prin conduita organelor unui stat, conduită prin care este încălcată şi o obligaţie internaţională, declanşează răspunderea internaţională a acelui stat.

In perioada postbelică, în cadrul preocupărilor de codificare întreprinse de Comisia de Drept Internaţional a ONU, domeniul răspunderii internaţionale a statelor este extins şi generalizat, luându-se în considerare orice încălcări ale unor norme de drept internaţional, inclusiv obligaţia statelor de a se abţine de la utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva altui stat.

Deşi, aşa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internaţional recunoaşte principiul că statele răspund unele faţă de altele pentru diverse acţiuni sau omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii internaţionale a evoluat lent. De-abia în secolul al XlX-lea, în urma unor numeroase arbitraje internaţionale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare privind condiţiile de stabilire a răspunderii internaţionale a statelor. Tentative de codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului al XX-lea, atât într-un cadru neoficial (de exemplu, proiectul din 1927 al Institutului de Drept Internaţional sau acela din 1929

Răspunderea internaţională a statelor 29

al Facultăţii de Drept de la Harvard), cât şi sub egida Societăţii Naţiunilor (în cadrul Conferinţei generale de codificare din 1930).

în cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. începând cu anul 1963, lucrările de codificare, conduse succesiv de mai mulţi raportori speciali (R. Ago, R.Q. Quentin-Baxter, W. Riphagen, J. Barboza, G. Arangio-Ruiz şi J. Crawford) sunt în curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea a trei proiecte de codificare: două proiecte de articole asupra „Răspunderii statelor" şi asupra „Prevenirii daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase” şi a unui set de „Principii pentru atribuirea pierderilor în cazul daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase ”5.

Secţiunea a 2-a. Temeiul răspunderii internaţionale. Faptul internaţional ilicit6

2.1. Noţiuni generale. în legătură cu fundamentul răspunderii internaţionale, doctrina şi jurisprudenţa au oscilat între două principale concepţii. Concepţia civilistă, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, consideră că la baza răspunderii statelor ar trebui să stea culpa. Acestei concepţii, doctrinarii moderni i-au opus argumentul că pentru a angaja răspunderea internaţională a unui stat este suficient să se constate producerea unui „fapt internaţional ilicit”. Această abordare a fost însuşită, după cum s-a văzut, şi de CDI în Proiectul de articole mai sus-menţionat.

în susţinerea concepţiei care fundamentează pe culpă răspunderea internaţională a statelor, profesorul francez Georges Scelle identifică statul cu activitatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în toate cazurile acţiuni individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului, constând în incompetenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind imputabile statului7.

Desprinzându-se de teza responsabilităţii bazate pe culpă, profesorul italian D. Anzilotti susţinea că temeiul răspunderii statelor, cantonată la domeniul protecţiei străinilor, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a lua măsurile adecvate pentru ca faptele să nu se producă sau a celei de a acţiona pe cale penală împotriva vinovatului8.

Odată cu extinderea răspunderii statelor şi la alte domenii decât exclusiv protecţia străinilor, doctrina contemporană dominantă, ca şi jurisprudenţa, tind să înţeleagă prin „culpă” o „încălcare a dreptului”9.

De fapt, ceea ce este determinant atunci când se apreciază răspunderea internaţională a statelor, nu este atitudinea psihologică a indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului, ci conduita obiectivă a organelor acestuia. Statul este deci responsabil pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale, fără să fie nevoie de a se demonstra existenţa unei atitudini psihologice culpabile a agentului. Culpa a fost deci treptat înlocuită cu ilicitatea, ca fundament al răspunderii.

Potrivit art. 1 din Proiectul de articole, orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională. Expresia „răspundere internaţională” corespunde relaţiei juridice noi care se naşte în dreptul internaţional în urma comiterii, de către un stat, a unui fapt internaţional ilicit. Esenţialmente, această nouă relaţie juridică


este una bilaterală: între statul lezat şi statul autor. Există însă anumite fapte ilicite care pot angaja răspunderea unui stat faţă de mai multe state, un grup de state sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său.

Referitor la conduita ilicită, ca element constitutiv al răspunderii internaţionale, originea convenţională ori cutumiară a unei obligaţii internaţionale nu are relevanţă în stabilirea răspunderii statului care a încălcat această obligaţie10. în acest sens, violarea de către stat a unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acesteia - cutumiară, convenţională sau de altă natură constituie un fapt internaţional ilicit.

2.2. Acţiune sau omisiune. Calificarea caracterului ilicit al unui fapt generator de răspundere internaţională nu poate fi făcută in abstracto, fară luarea în considerare a împrejurărilor concrete în care s-a produs. Dată fiind însă diversitatea situaţiilor în care se pot înregistra încălcări ale normelor dreptului internaţional, un inventar al acestora apare ca iluzoriu. în aceste condiţii, CDI avansează un criteriu de clasificare, în funcţie de modalităţile prin care se poate ajunge la asemenea încălcări, şi anume printr-o acţiune pozitivă sau o omisiune (abţinere).

Articolul 2 al Proiectului CDI precizează că: „Există un fa p t internaţional ilicit al statului atunci când un comportament, constând într-o acţiune sau omisiune, (a) este susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internaţional şi (b) acest comportament constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale. ”

Diferendul internaţional privind Strâmtoarea Corfu, între Marea Britanie şi Albania, soluţionat de Curtea Internaţională de Justiţie în 1949, oferă un exemplu clasic de stabilire a răspunderii statelor, rezultând atât din acţiuni, cât şi din omisiuni.

La 22 octombrie 1946, nave britanice care treceau prin apele teritoriale albaneze ale Strâmtorii Corfu s-au ciocnit de un câmp de mine, plasate în strâmtoare, suferind pierderi de vieţi omeneşti şi daune materiale.

Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut în sarcina Albaniei omisiunea de a nu fi notificat că un câmp de mine era plasat în apele sale teritoriale, precum şi faptul de a fi permis ca teritoriul său să fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor state. Pentru a ajunge la această concluzie, CIJ a pornit de la prezumţia, existentă în dreptul internaţional, că suveranul teritorial se află în cunoştinţă de cauză pentru toate acţiunile sau inacţiunile care îşi au originea în teritoriul său. Curtea a reţinut însă şi răspunderea Marii Britanii pentru faptul de a fi întreprins, cu de la sine putere, operaţiuni de deminare în apele teritoriale albaneze".

Pentru existenţa unui fapt internaţional ilicit trebuie întrunite deci două condiţii: prezenţa unui comportament ce poate fi atribuit statului, conform dreptului internaţional, şi violarea, prin acel comportament, a unei obligaţii internaţionale aflate în sarcina statului respectiv.

Odată întrunite cele două condiţii, mai trebuie luate în considerare alte două elemente: cine este îndrituit să califice un fapt internaţional ca ilicit şi actualitatea obligaţiei încălcate. Potrivit art. 3 al Proiectului de articole, calificarea unui „fapt al statului” ca „internaţional ilicit” ţine de dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este afectată de încadrarea aceluiaşi fapt ca ilicit de către dreptul intern. Pentru a se sustrage sau a motiva încălcarea unei obligaţii internaţionale, un stat nu poate invoca legea internă,

inclusiv Constituţia. în afară de aceasta, răspunderea statului este angajată atunci când obligaţia încălcată este în vigoare în momentul producerii încălcării.

2.3. împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului. Definit ca o violare a unei obligaţii internaţionale, faptul ilicit poate, în anumite împrejurări, să-şi piardă acest caracter, având drept consecinţă exonerarea de răspundere a autorului12. împrejurările exoneratoare pot decurge din conduita victimei sau pot fi independente de voinţa acesteia. în prima categorie sunt incluse consimţământul victimei, legitima apărare şi contramăsurile sau represaliile. Din cea de-a doua categorie fac parte forţa majoră şi cazul fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate.

a) Consimţământul victimei. Spre deosebire de situaţia din dreptul penal intern, în dreptul internaţional, consimţământul subiectului de drept internaţional, victimă a încălcării normelor, poate să blocheze declanşarea răspunderii. în principiu, consimţământul unui stat la o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un alt stat face ca această încălcare să nu poată fi imputată autorului ei (art. 20 din Proiectul CDI).

Luând în considerare posibilitatea unor utilizări abuzive ale consimţământului statului pentru acoperirea unui fapt ilicit, în special în cazurile în care acest consimţământ ar fi prezumat, Comisia de Drept Internaţional a circumscris condiţiile în care consimţământul statului poate fi invocat ca o cauză exoneratoare de răspundere. Se cere, astfel, ca acest consimţământ să fie expres şi valabil exprimat, să fie prealabil comiterii faptului şi să nu privească încălcarea unei norme de jus cogens.

b) Legitima apărare. Acţiunile unui stat, neconforme cu dreptul internaţional, nu pot constitui temeiul răspunderii internaţionale a acelui stat, dacă au fost întreprinse în legitimă apărare, deci ca răspuns la actele ilicite ale altui stat îndreptate împotriva sa. Primul care a determinat, prin actele sale ilicite, reacţia de legitimă apărare a statului victimă nu poate astfel invoca ilicitatea conduitei acestuia.

Comisia de Drept Internaţional, în art. 21 al Proiectului său, consacră principiul tradiţional al legitimei apărări, dar evită o interpretare, specifică dreptului internaţional, a acestei noţiuni, făcând doar o trimitere la art. 51 al Cartei ONU13.

c) Contramăsurile14 reprezintă acţiuni neconforme cu dreptul internaţional, dar legitime, întrucât sunt luate de un stat ca răspuns la o conduită ilicită a altui stat împotriva sa (art. 22 din Proiectul CDI). Contramăsurile sunt însă limitate la acţiuni care nu implică folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. în plus, legitimitatea contramăsurilor, ca reacţie la conduita ilicită a altui stat, mai trebuie să reunească şi alte condiţii, cum ar fi: proporţionalitatea, caracterul temporar sau reversibil ş.a.

d) Forţa majoră sau cazul fortuit reprezintă acţiuni neconforme cu obligaţiile internaţionale ale unui stat, dar care scapă controlului acestui stat, fiind vorba de evenimente exterioare neprevăzute sau care intervin fară posibilitatea de a le rezista. Forţa majoră şi cazul fortuit anulează caracterul ilicit al conduitei statului, numai cu împlinirea următoarelor condiţii: evenimentul să fie imprevizibil sau insurmontabil, în afara controlului statului, iar statul să nu fi contribuit la producerea lui.

e) Starea de primejdie este situaţia în care un stat decide, în mod deliberat, încălcarea unei obligaţii internaţionale în faţa unei primejdii care ameninţă interese majore ale cetăţenilor săi. Este, de exemplu, cazul violării spaţiului maritim sau aerian al unui

Răspunderea internaţională a statelor 3 J


stat de către navele sau aeronavele altui stat, ameninţate de intemperii sau avarii. Starea de primejdie trebuie să aibă un caracter extrem; să rezulte că actul ilicit nu s-a produs ca urmare a unor manevre dolozive şi că încălcarea obligaţiei internaţionale reprezintă o alternativă preferabilă în raport cu pericolul care se urmăreşte a fi evitat.

f) Starea de necesitate reprezintă un ansamblu de măsuri luate de către un stat atunci când consideră că interesele sale fundamentale sunt în pericol. Invocarea stării de necesitate conduce la exonerarea de răspundere în cazurile în care sunt puse în pericol statutul teritorial, forma de guvernământ, independenţa ori capacitatea de acţiune a statului. Comisia de Drept Internaţional, pentru a evita utilizarea abuzivă a acestui concept, a reţinut posibilitatea de a se invoca starea de necesitate într-o formă restrictivă (art. 25). Declararea stării de necesitate pentru acoperirea caracterului ilicit al conduitei unui stat va trebui să îndeplinească astfel, cumulativ, următoarele condiţii: norma încălcată să nu fie o normă de jus cogens\ să nu fie puse în pericol interesele vitale ale unui alt stat; obligaţia internaţională încălcată să nu fi fost expres exclusă, prin clauzele unui tratat între cele două state, de la posibilitatea de a fi invocată ca stare de necesitate. Niciuna dintre dispoziţiile privind împrejurările care exclud ilicitatea unui fapt internaţional nu exclude ilicitatea oricărui fapt internaţional al unui stat, care nu este conform unei obligaţii decurgând dintr-o normă imperativă de drept internaţional.

Secţiunea a 3-a. Imputabilitatea conduitei ilicite

3.1. Actele autorităţilor publice. Spre a putea declanşa răspunderea internaţională a statului, s-a recurs la ficţiunea potrivit căreia faptul ilicit care a fost comis de către o autoritate publică este considerat imputabil statului. în acest sens, în Proiectul de articole privind responsabilitatea internaţională elaborat de Comisia de Drept Internaţional s-a prevăzut că fapta unui stat, potrivit dreptului internaţional, este considerată ca fiind comportamentul oricărei autorităţi publice având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat, cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate (art. 5). Cu alte cuvinte, statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente. Din punctul de vedere al stabilirii răspunderii, nu se face nicio distincţie între autorităţi publice centrale şi cele locale, între autorităţi cu atribuţii specifice relaţiilor externe (şef de stat, guvern, minister de externe, agenţi diplomatici) şi atribuţii în alte domenii, şi nici între exercitarea unor funcţii legislative, executive sau judecătoreşti.

în fapt, actele autorităţilor publice sunt actele agenţilor, persoane fizice, acţionând în calitate oficială. în practica contemporană, statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires)'5 ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern.

In Proiectul CDI se mai precizează că este atribuit statului comportamentul autorităţilor publice locale abilitate de dreptul intern să exercite prerogative ale puterii publice, dacă reprezentanţii acelor autorităţi au acţionat în această calitate. Această dispoziţie vizează, în principal, regiunile, cantoanele, statele membre ale unei federaţii


şi administraţiile autonome ale teritoriilor dependente. Gradul de autonomie al unor asemenea entităţi este nerelevant pentru imputabilitatea conduitei lor statului şi stabilirea răspunderii internaţionale a acestuia.

Răspunderea statului poate fi angajată, aşa cum s-a menţionat, prin exerciţiul oricăreia dintre cele trei puteri publice - legislativă, executivă ori judecătorească.

Organul legislativ poate atrage răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci când adoptă legi care contravin unor angajamente convenţionale asumate de stat, fie prin omisiune, atunci când nu adoptă reglementări interne impuse de o normă de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine unor angajamente internaţionale ale statului.

Autorităţile administraţiei publice sunt cele prin care se realizează cele mai frecvente contacte între stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său, în urma cărora pot rezulta încălcări ale unor obligaţii internaţionale, atrăgând răspunderea statului. Asemenea încălcări pot rezulta, de exemplu, din arestări sau expulzări abuzive, din tratamentul aplicat investitorilor străini ori din nerespectarea obligaţiilor privind protecţia personalului diplomatic.

Aşa cum s-a arătat, locul autorităţilor administraţiei publice ori al funcţionarilor executivi sau administrativi nu este relevant pentru atribuirea conduitei lor statului. Prin acţiunile sau omisiunile lor, un ministru ori un funcţionar vamal pot, în egală măsură, să atragă răspunderea statului.

Autoritatea judecătorească. Deşi puterea judecătorească este independentă prin raport cu puterea legislativă şi executivă, ea nu este independentă faţă de stat, ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, soluţia unei instanţe judecătoreşti este susceptibilă să atragă răspunderea statului, ca şi o lege votată de parlament sau un act al puterii executive. Răspunderea statului pentru actele organelor judecătoreşti poate rezulta, în principal, în două categorii de situaţii:

- atunci când se adoptă hotărâri judecătoreşti incompatibile cu o normă de drept internaţional, cum ar fi, de exemplu, soluţii care ignoră imunitatea de jurisdicţie a unui diplomat sau a unui străin, ori nesocotirea unui tratat internaţional privind extrădarea;

- atunci când comportamentul instanţelor poate fi calificat drept o „denegare de dreptate”16. Sunt considerate în această categorie: refuzul accesului străinilor la instanţele judiciare sau administrative, întârzierea excesivă în desfăşurarea procedurilor sau conducerea lor neobişnuit de expeditivă, refuzul de a executa o hotărâre judecătorească favorabilă unui străin etc.

Tot în sarcina statului cade şi răspunderea pentru conduita unui organ pus la dispoziţia sa de către alt stat (art. 6), atunci când acest organ acţionează în exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia se află. Potrivit dreptului internaţional, faptele acestui organ sunt considerate fapte ale statului pentru care acţionează.

3.2. Actele particularilor. în principiu, statul nu este responsabil pentru conduita particularilor şi actele acestora nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea, răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care organele sale nu au luat


măsurile obişnuite de diligenţă17 pentru împiedicarea unei infracţiuni, pentru identificarea şi pedepsirea autorului.

Curtea Internaţională de Justiţie, în litigiul dintre SUA şi Iran privind Personalul diplomatic şi consular al SUA Ia Teheran, distinge, în ceea ce priveşte conduita ilicită a statului iranian, două faze: pentru prima fază - atacul contra ambasadei SUA - , s-a reţinut omisiunea autorităţilor de a preveni atacul şi a asigura imunitatea localului şi a personalului ambasadei; pentru a doua fază - deţinerea, ca ostatici, a membrilor personalului ambasadei SUA - , statul iranian a fost socotit direct responsabil pentru activităţile militanţilor islamişti (ICJ Reports, 1980, p. 3 şi urm.).

3.3. Actele de insurgenţă. Problema răspunderii unui stat pentru prejudiciile aduse unor străini pe teritoriul său, în caz de război civil sau insurecţie, este direct legată de deznodământul evenimentelor. în cazul în care insurecţia eşuează, statul este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi pentru actele insurgenţilor. Dacă insurecţia este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde pentru toate actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităţilor înlăturate de la putere, în principiu, operaţiunile militare nu antrenează răspunderea pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine, cu excepţia situaţiilor prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul din 1977 privind regulile de purtare a războiului şi dreptului umanitar.

Secţiunea a 4-a. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor

4.1. Principii generale. în lumina Proiectului CDI, conţinutul răspunderii statelor pentru un fapt internaţional ilicit este dat de consecinţele juridice ale actului respectiv care cad în sarcina statului care l-a comis.

încetarea violăm. Restabilirea relaţiei juridice anterioare producerii faptului internaţional ilicit impune, înainte de toate, încetarea comportamentului ilicit şi depunerea de garanţii că actul respectiv nu se va mai repeta. De multe ori, încetarea acestui comportament constituie principalul obiect al controversei pe marginea violării unei obligaţii internaţionale. Această cerinţă este frecvent invocată nu numai de către state, dar şi de către Adunarea Generală a ONU sau Consiliul de Securitate, în cazul unor violări grave ale dreptului internaţional. în unele împrejurări, cum ar fi eliberarea de ostatici sau retumarea unor localuri sau obiecte confiscate, încetarea comportamentului ilicit coincide cu repararea prejudiciului.

Obligaţia statului care a comis un fapt internaţional ilicit de a da asigurări şi garanţii privind nerepetarea actului respectiv are în vedere restabilirea încrederii între statul autor şi statul lezat de faptul internaţional ilicit.

Executarea obligaţiei încălcate. Articolul 29 al Proiectului enunţă principiul după care consecinţele juridice ale unui fapt internaţional ilicit nu conduc şi la „ştergerea datoriei” statului responsabil de a executa obligaţia pe care a încălcat-o. Asumarea consecinţelor juridice ale faptului internaţional ilicit nu înseamnă dispariţia relaţiei


juridice preexistente comiterii acestui fapt. Obligaţia primară care a fost violată rămâne, iar statul autor al violării trebuie să o execute.

Obligaţia de a repara prejudiciul. Consecinţa juridică imediată a unui fapt internaţional ilicit este reprezentată de obligaţia de a repara prejudiciul cauzat18. Deşi, în general, producerea unui fapt internaţional ilicit generează noi raporturi juridice, de la stat la stat, nu este exclusă posibilitatea ca un asemenea fapt să poată antrena consecinţe juridice în relaţiile dintre statul autor al faptului şi persoane sau entităţi, altele decât statele. O asemenea concluzie decurge din formularea art. 1 al Proiectului de articole care vizează toate obligaţiile internaţionale ale statului şi nu numai pe cele faţă de alte state. Astfel, răspunderea statelor se poate întemeia, de pildă, pe violările drepturilor omului şi alte încălcări ale dreptului internaţional, atunci când victima obligaţiei încălcate nu este un stat, ci o persoana fizică sau juridică.

Repararea integrală. Obligaţia de a repara integral prejudiciul este a doua obligaţie generală, după încetarea violării, care decurge pentru statul responsabil al comiterii unui fapt internaţional ilicit. Principiul general al reparării prejudiciului, rezultat al unui act internaţional ilicit, a fost enunţat de Curtea Permanentă de Justiţie în speţa Uzinei Chorzow, arătând că: „Este un principiu de drept internaţional că violarea unui angajament antrenează o obligaţie de a repara într-o form ă potrivită. Repararea este deci complementul indispensabil aplicării unei convenţii, fără ca acesta să fie înscris în convenţia însăşi”'9.

Elementul esenţial care se degajă din chiar noţiunea de „fapt ilicit" şi care pare să fie confirmat de practica internaţională, în special de jurisprudenţa tribunalelor arbitrale, este acela că repararea trebuie, pe cât posibil, să facă faţă tuturor consecinţelor actului ilicit şi să restabilească starea care cu adevărat ar fi existat dacă respectivul act nu s-ar fi produs. în termenii Proiectului de articole, obligaţia generală de a repara este concepută ca un corolar al răspunderii statului. Este o obligaţie a statului autor al faptului ilicit, rezultând din acest act, şi nu un drept al statului sau statelor lezate.

După cum am arătat, producerea unui prejudiciu dă naştere unui nou raport juridic între autorul încălcării normei internaţionale şi un alt subiect de drept internaţional20. Din punctul de vedere al primului stat, se poate spune că răspunderea sa este angajată din momentul violării unei norme internaţionale printr-o conduită care îi este imputabilă. Din punctul de vedere al statului victimă, dreptul de a invoca răspunderea internaţională a altui stat şi a solicita reparaţii se naşte odată cu producerea unui prejudiciu.

De aici rezultă că statul lezat este cel care trebuie să demonstreze raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită. Statul victimă dobândeşte dreptul de a cere repararea daunei numai dacă poate demonstra că aceasta a fost produsă de faptul ilicit al altui stat.

într-un litigiu soluţionat de CIJ în 1989 între SUA şi Italia, privind tratamentul aplicat de Italia unei societăţi controlate de capitaluri americane, o Cameră a Curţii a respins pretenţiile SUA, potrivit cărora rechiziţionarea societăţii de autorităţile italiene ar fi condus la falimentul acesteia, pe motivul că SUA nu a fost în măsură să demonstreze legătura de cauzalitate (Cazul Elettronica Sicula s.p.a., ICJ Reports, 1989, p. 15).


în general, cauzalitatea se apreciază conform evidenţei, bunului simţ, deducţiei logice, fiind deci vorba de o cauzalitate naturală, directă. Pe de altă parte, prejudiciul trebuie să fie individualizat, să afecteze un subiect de drept internaţional determinat. De la această cerinţă fac excepţie încălcările grave ale dreptului internaţional, în care cazuri dreptul de a invoca răspunderea internaţională aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale.

Prejudiciul cuprinde orice pagubă atât materială, cât şi morală, rezultând din faptul ilicit al unui stat21. De aici reiese că numai prejudiciul rezultat dintr-un fapt internaţional ilicit, imputabil unui anumit stat, trebuie reparat. Nu toate consecinţele faptului ilicit sunt însă imputabile statului violator. Măsurarea mărimii reparaţiei urmează să se fondeze, în primul rând, pe legătura de cauzalitate dintre faptul internaţional ilicit şi prejudiciu. Uneori, sunt luaţi în calcul, pentru diminuarea sau mărirea cuantumului reparaţiei, diverşi factori asociativi, asupra cărora ne vom opri, într-o secţiune următoare22. Conduita ilicită poate afecta bunuri ori activităţi economice ale statului victimă, în care cazuri el poartă denumirea de prejudiciu material şi este, din punct de vedere economic, cuantificabil, putând deci face obiectul unei reparaţii în natură sau, mai ales, prin echivalent pecuniar. Prejudiciul moral, imaterial prin natura sa, are un caracter abstract. Este prejudiciul adus onoarei şi demnităţii unui stat, suveranităţii sale, cum ar fi, de exemplu, arderea drapelului de stat, violarea spaţiului aerian de aeronavele militare ale altui stat ş.a.

Dreptul intern. Tot ca un principiu general, notăm lipsa de relevanţă a dreptului intern pentru justificarea neexecutării obligaţiei de reparare a prejudiciului. Statul responsabil al unui fapt internaţional ilicit nu se poate prevala de dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor care îi incumbă în legătură cu încetarea violării şi repararea prejudiciului cauzat.

Referitor la întinderea obligaţiilor internaţionale, înscrise în partea a doua a Proiectului de articole privind conţinutul răspunderii internaţionale a statelor, notăm că, potrivit art. 33, obligaţiile statului autor al faptului internaţional ilicit depind de natura şi conţinutul obligaţiei internaţionale încălcate şi de împrejurările în care a avut loc încălcarea. Asemenea obligaţii pot fi datorate unui stat, mai multor state sau comunităţii internaţionale în ansamblul său. Poluarea mediului marin, dacă este excesivă şi generalizată, poate afecta întreaga comunitate internaţională ori statele de coastă ale unei regiuni. în alte împrejurări, poluarea marină poate să afecteze numai un singur stat. Este evident că gravitatea violării conturează şi mărimea reparaţiei prejudiciului.

Prejudiciul direct, prejudiciul mediat. Protecţia diplomatică. Prejudiciile cauzate de un fapt ilicit pot fi directe, atunci când privesc statul ca atare (de exemplu, a fost defăimat drapelul, teritoriul său a fost invadat, a fost poluată marea sa teritorială). Prejudiciul este direct şi atunci când afectează un organ sau un agent al statului (încălcarea inviolabilităţii localurilor ambasadei, neacordarea imunităţii de jurisdicţie sau de execuţie).

Prejudiciul are caracter mediat, atunci când victima nu este statul sau unul dintre organele ori agenţii săi, ci persoane fizice sau juridice de drept intern. Acestea, nefiind subiecte de drept internaţional, nu pot acţiona direct statul autor al prejudiciului, pentru


repararea acestuia. Doar statul naţional al victimei, în numele protecţiei diplomatice pe care decide să o acorde acesteia, poate să-şi asume plângerea individuală şi să o transforme într-un raport între state. Este important de subliniat că, în această situaţie, statul protector nu valorifică, în plan internaţional, dreptul persoanei protejate, ci un drept al său, propriu, „ de a face să se respecte, în persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional "23.

„Prejudiciul mediat, suferit de către victima respectivă, indiferent de caracterul său, material sau moral, este, de fapt, considerat ca provocând un prejudiciu în detrimentul statului care înlocuieşte victima; (....) (pentru acest prejudiciu - s.n.) statul, acţionând în responsabilitate, urmăreşte să obţină repararea. ” (vezi P.M. Dupuy, op. cit., p. 345).

Un stat poate invoca, în numele protecţiei diplomatice, răspunderea internaţională a altui stat, numai cu îndeplinirea, cumulativă, a următoarelor condiţii:

- statul „protector” este ţinut să facă dovada că acţiunea sau omisiunea celuilalt stat care a prejudiciat interesele persoanei particulare reprezintă şi o încălcare a unei norme de drept internaţional;

- protecţia diplomatică nu se poate exercita de către un stat decât în favoarea propriilor cetăţeni sau a unor persoane juridice înscrise în ordinea sa internă24.

în litigiul privind societatea Barcelona Traction, CIJ a refuzat Belgiei dreptul de a exercita protecţia diplomatică, deşi acţionarii belgieni deţineau majoritatea capitalului societăţii respective, întrucât aceasta avea naţionalitate canadiană (a se vedea ICJ Reports, 1970).

- un subiect de drept intern nu poate solicita protecţia statului său decât făcând dovada că au fost epuizate căile de recurs interne, oferite de sistemul de drept al statului de la care se solicită reparaţia;

- înainte de a-şi însuşi plângerea persoanei care solicită protecţia, statul protector verifică dacă prejudiciul invocat de aceasta nu este rezultatul propriei sale conduite, ilicite sau culpabile, prin raport cu dreptul intern al statului a cărui răspundere se invocă (regula „mâinilor curate” - clean hands rule).

îndeplinirea condiţiilor de mai sus nu conduce însă automat la exercitarea protecţiei diplomatice din partea statului naţional al victimei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, exercitarea protecţiei diplomatice este considerată o „competenţă pur discreţionară”25 a statului, un drept pe care îl poate exercita sau la care poate renunţa, ţinând seama de conjunctura relaţiilor internaţionale, tradiţii ori împrejurări concrete ale fiecărui caz.

4.2. Formele de reparare a prejudiciului. Stabilirea răspunderii. Stabilirea răspunderii, prin verificarea celor trei elemente constitutive analizate în secţiunile anterioare, are drept consecinţă şi finalitate repararea prejudiciilor produse. în anumite cazuri, aşa cum s-a arătat, repararea consecinţelor unui comportament ilicit poate fi precedată de obligarea autorului de a înceta un asemenea comportament. Această obligaţie ex nune nu absolvă statul răspunzător de obligaţia (ex tune) de a repara prejudiciile produse până în momentul încetării conduitei ilicite.

Repararea prejudiciului se poate realiza printr-una dintre următoarele forme:


- restituirea în natură (restitutio in integrum) urmăreşte restabilirea, atunci când este posibil, a situaţiei anterioare care ar fi existat dacă faptul ilicit nu s-ar fi produs. Aceasta intervine în cazul unor prejudicii materiale şi poate consta, de exemplu, în reconstrucţia localului unei ambasade distrus de insurgenţi ori eliberarea unei persoane reţinute arbitrar. Restitutio in integrum, deşi apare ca ideală, este deseori irealizabilă, întrucât faptul ilicit a putut produce efecte ireversibile. Obligaţia de restituire nu este nelimitată. Ea se impune atunci când nu este nici materialmente imposibilă şi nici total disproporţionată. Restituirea este materială, dar există şi ipoteza restituirii juridice, care îmbracă forma abrogării, anulării sau modificării unei dispoziţii legislative adoptate prin violarea unei norme de drept internaţional, anularea sau reexaminarea unui act administrativ ori a unei hotărâri judecătoreşti luate ilegal împotriva unei persoane străine etc.

- repararea prin echivalent (despăgubirile) este forma de reparare cel mai frecvent folosită şi este aplicabilă prejudiciilor materiale, dar şi celor morale, în cazurile în care acestea din urmă nu pot fi reparate printr-o altă modalitate.

Calcularea sumei totale a despăgubirilor ridică în practică numeroase probleme şi poate prelungi soluţionarea definitivă a unor diferende. Este o regulă general admisă că repararea prejudiciului trebuie să includă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans). Prin urmare, despăgubirile trebuie să compenseze toate pagubele materiale rezultând din actul ilicit, inclusiv „un beneficiu care s-ar fi putut realiza în desfăşurarea normală a lucrurilor”. Nu pot fi luate însă în considerare eventualele câştiguri cu caracter speculativ şi nici pagube întâmplătoare şi nedeterminate. Problema despăgubirilor, în cazul unor vătămări aduse persoanelor, se află în preocuparea jurisdicţiilor internaţionale de apărare a drepturilor omului, cu precădere Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Despăgubirile acordate includ pierderile materiale (câştig nerealizat, pensii, cheltuieli medicale etc.) şi daune nemateriale (pretium doloris), cum ar fi prejudiciul moral, umilire, pierderea unei persoane apropiate etc.

- satisfacţia este forma specifică de reparare a unor prejudicii morale. în practică se realizează prin prezentarea de regrete sau scuze oficiale. Statul autor al prejudiciului poate, de asemenea, să impună sancţiuni interne (măsuri administrative sau disciplinare) împotriva agentului său vinovat de producerea actului ilicit. în unele cazuri, satisfacţia poate consta în recunoaşterea oficială, în cuprinsul hotărârii unei instanţe arbitrale sau judiciare, a caracterului ilicit al conduitei incriminate.

Satisfacţia, ca mijloc de reparare a prejudiciului, intervine atunci şi în măsura în care acesta nu poate fi reparat prin restituire sau despăgubire prin echivalent. în orice caz, satisfacţia nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu prejudiciul şi nu trebuie să îmbrace o formă umilitoare pentru statul autor al violării.

în practica internaţională, cele mai frecvente cazuri care au impus repararea unui prejudiciu imaterial privesc ultragierea însemnelor de stat26 sau a unui reprezentant al său în exerciţiul funcţiunii, violarea suveranităţii sau integrităţii teritoriale27, atacuri împotriva unor nave sau aeronave28.

In determinarea reparaţiei, inclusiv a formei şi mărimii acesteia, trebuie să se ţină seama şi de faptul dacă statul lezat ori persoane sau entităţi ale acestuia, în numele


cărora reparaţia este cerută, au contribuit la producerea prejudiciului ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni, din neglijenţă sau intenţionat. Această regulă are în vedere participarea la suportarea prejudiciului a tuturor factorilor ce ar putea să fie implicaţi în producerea sa, în spiritul egalităţii între statul autor al violării şi victima acesteia.

4.3. Violări grave ale obligaţiilor decurgând din normele imperative de drept internaţional. Fundamentul răspunderii internaţionale constă, aşa cum s-a arătat, în violarea unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi obiectul obligaţiei încălcate. Problema care se ridică este însă dacă violarea unei obligaţii internaţionale dă naştere unei singure şi unice categorii de fapte ilicite, din punctul de vedere al dreptului internaţional sau, dimpotrivă, dacă trebuie să se distingă tipuri diferite de fapte ilicite şi regimuri diferite de răspundere internaţională, în funcţie de interesele ocrotite.

în general, până la lucrările de codificare a răspunderii statelor efectuate de CDI, nu se făcea, nici în jurisprudenţă şi nici în doctrină, vreo diferenţiere în privinţa faptului ilicit, legată de caracterul mai mult sau mai puţin esenţial, pentru societatea internaţională, a intereselor afectate.

în cadrul CDI, la un anumit moment al lucrărilor sale, s-a exprimat opinia potrivit căreia, după cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional general pare a distinge regimuri de răspundere internaţională diferite: unul corespunzând importanţei deosebite pe care o atribuie comunitatea internaţională ocrotirii anumitor interese fundamentale (ca, de exemplu, abţinerea de la acte de agresiune sau de comitere a unui genocid); altul urmând să se aplice atunci când este vorba de o obligaţie mai puţin importantă şi mai puţin generală. Ca urmare, din punct de vedere al răspunderii statelor, în lucrările sale de început, CDI a făcut o distincţie netă între crimă internaţională şi delict internaţional19. O asemenea distincţie n-a mai fost reţinută în forma finală a Proiectului de articole, considerându-se că nu pot fi dezvoltate consecinţe penale pentru state în cazul violării normelor fundamentale. în conformitate cu o teză, contestată astăzi de unii autori, statele, prin definiţie, nu pot face obiectul sancţiunilor penale, asemănătoare celor prevăzute în sistemele penale interne30. După cum se arăta în hotărârea Tribunalului militar internaţional de la Niimberg, „sunt oamenii şi nu entităţile abstracte care comit crimele a căror reprimare se impune, ca sancţiune a dreptului internaţional”31. Tribunalele militare de la Niimberg şi Tokio au judecat şi condamnat agenţi de stat pentru crimele comise în exercitarea funcţiei lor oficiale, şi nu Germania sau Japonia.

în practica internaţională mai recentă se înregistrează aceeaşi tendinţă: Tribunalele internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda au fost constituite de către Consiliul de Securitate pentru urmărirea şi condamnarea persoanelor responsabile pentru crimele împotriva umanităţii săvârşite în aceste ţări şi nu pentru condamnarea statelor respective, în spiritul aceleiaşi concepţii, s-a constituit şi Curtea Penală Internaţională.

Deşi, în forma sa finală, Proiectul de articole nu mai reţine, din punctul de vedere al răspunderii statelor, distincţia dintre „crime” şi „delicte” internaţionale, el tratează separat consecinţele juridice privind răspunderea statelor, rezultată din încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional general (norme de ju s cogens)32.


în această privinţă, CDI a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie care, în hotărârea sa din februarie 1970, în cazul Barcelona Traction, declara, printre altele, că: „ O distincţie esenţială trebuie în special stabilită între obligaţiile statelor fa ţă de comunitatea internaţională în ansamblul ei şi cele care se nasc fa ţă de un alt stat, în cadrul protecţiei diplomatice. Având în vedere importanţa drepturilor în cauză, toate statele pot să fie considerate că au un interes juridic ca aceste drepturi să fie protejate. Obligaţiile despre care este vorba sunt obligaţii erga omnes ”. (Barcelona Traction, Light and Power Company Limited, Belgia/Spania, în ICJ Reports, 1970, P- 47)

Normele imperative ale dreptului internaţional configurează deci obligaţiile statelor faţă de comunitatea internaţională, în ansamblul său33. Respectarea acestor norme rezultă din interesul juridic comun al tuturor statelor. Violarea obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului internaţional general poate să antreneze consecinţe suplimentare nu numai pentru statul responsabil, ci pentru toate statele.

Natura şi întinderea răspunderii statelor în legătură cu violarea normelor imperative de drept internaţional sunt stipulate în Proiectul CDI în art. 40 şi art. 41.

Articolul 40 circumscrie răspunderea internaţională în situaţia unei „violări grave” de către stat a unei obligaţii decurgând dintr-o normă imperativă de drept internaţional şi defineşte conţinutul acestei noţiuni: violarea este gravă dacă ea denotă din partea statului responsabil un eşec flagrant sau sistematic în îndeplinirea obligaţiei. Pentru ca o violare să fie considerată ca fiind „sistematică”, ea ar trebui să fie comisă într-un mod organizat şi deliberat. Termenul de „flagrant” se referă la intensitatea violării şi la efectele sale: violarea să reprezinte un atac direct împotriva valorilor protejate de regulă.

Articolul 41 vizează, în esenţă, cooperarea statelor pentru a pune capăt, prin mijloace licite, oricărei violări grave, aşa cum aceasta este precizată în art. 40. în situaţia unor violări grave, pentru a contracara efectele acestora:

i) statele au obligaţia de a coopera spre a pune capăt unei asemenea violări grave, şi această obligaţie incumbă tuturor statelor, indiferent dacă interesele lor au fost sau nu afectate de încălcarea în cauză;

ii) niciun stat nu trebuie să recunoască ca legală o situaţie creată printr-o violare gravă a unei obligaţii decurgând dintr-o normă de ju s cogens [alin. (2) al art. 41];

iii) nu trebuie să acorde ajutor sau asistenţă pentru menţinerea acestei situaţii.Obligaţia de nerecunoaştere a situaţiilor create în urma unei violări grave a obli

gaţiilor decurgând din normele imperative de drept internaţional este confirmată de practica internaţională şi de jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie34. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este reacţia Consiliului de Securitate la invazia Kuweitului de către Irak în 1990. După proclamarea de către Irak a „fuziunii totale şi ireversibile” dintre Irak şi Kuweit, Consiliul de Securitate a declarat în Rezoluţia nr. 622 (1990) că „ anexarea nu are niciun fundamentjuridic şi este nulă şi neavenită ”. Drept urmare, niciun stat n-a recunoscut anexarea.


Secţiunea a 5-a. Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale

5.1. Invocarea răspunderii. Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a statelor înseamnă, de fapt, încetarea violării şi repararea prejudiciului de către statul autor. Cu toate că, în dreptul internaţional, răspunderea este angajată independent de invocarea sa de către un alt stat, este totuşi necesar să se precizeze ce pot să facă statele confruntate cu violarea unei obligaţii internaţionale şi ce măsuri pot lua pentru a se asigura că statul responsabil va executa obligaţiile de încetare şi reparare.

Invocarea răspunderii de către statul lezat. Dreptul de a invoca răspunderea unui stat pentru violarea unei obligaţii internaţionale revine în primul rând statului lezat. Obligaţia încălcată trebuie să privească direct statul lezat, cum ar fi, de pildă, o obligaţie decurgând dintr-un tratat bilateral. Simple proteste sau demersuri pe cale diplomatică nu echivalează cu invocarea răspunderii. Este vorba despre anumite demersuri care pot fi întreprinse, după caz, separat ori împreună: cererea unei indemnizaţii, prezentarea diferendului unui tribunal internaţional competent35 sau trecerea la contramăsuri.

Notificarea de către statul lezat. Statul lezat, care invocă răspunderea altui stat, trebuie să notifice cererea sa statului autor al violării. Statul lezat urmează să precizeze mai ales comportamentul pe care ar trebui să-l adopte statul responsabil al violării pentru a pune capăt faptului ilicit, în cazul în care acesta continuă, şi forma pe care ar trebui să o îmbrace repararea.

în privinţa notificării, practica internaţională este foarte diversă; aceasta nu întotdeauna a îmbrăcat o formă scrisă. De aceea Proiectul de articole nu reţine reguli precise în această privinţă. în orice caz, statul lezat sau interesat este în drept să reacţioneze în situaţia producerii unui fapt internaţional ilicit, iar prima sa obligaţie este de a atrage atenţia statului autor asupra situaţiei create, de a-i cere să ia măsurile ce se impun pentru a pune capăt violării şi suportarea urmărilor acesteia, adică repararea.

Condiţiile invocării răspunderii. Răspunderea nu poate fi invocată, potrivit art.44 din Proiectul de articole, dacă cererea statului lezat nu este prezentată „conform regulilor aplicabile în materie de cetăţenie (naţionalitate) a reclamaţiilor” şi dacă toate căile de recurs intern, disponibile şi eficace, n-au fost epuizate, în cazurile în care o asemenea regulă se impune36.

în privinţa condiţiei „cetăţeniei reclamaţiilor”, după cum a declarat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în speţa Concesiunile Mavrommatis în Palestina37, „ un principiu elementar al dreptului internaţional este acela care autorizează statul să protejeze cetăţenii săi lezaţi prin acte contrare dreptului internaţional, comise de către un alt stat de la care n-a putut obţine satisfacţie pe căile obişnuite [CPJI (1929), Seria A, nr. 2, p. 12]

Referitor la epuizarea căilor interne de recurs, se au în vedere numai cele „disponibile şi eficace”, care pot fi considerate aplicabile şi din punctul de vedere al dreptului internaţional.

Renunţarea la dreptul de a invoca răspunderea. Răspunderea unui stat nu poate fi invocată dacă statul lezat renunţă sau dacă se poate valabil aprecia, în baza comportamentului său, că statul lezat este în poziţia de a renunţa la invocarea răspunderii.


în arbitrajul cunoscut sub denumirea de „Indemnizarea rusă”, ambasada rusă a reclamat Turciei, de mai multe ori, o sumă reprezentând împrumutul iniţial, fară să se refere vreodată la plata de dobânzi ori alte daune, ca urmare a întârzierilor la plată. Cum Turcia a plătit suma solicitată (echivalentă sumei împrumutate), alte solicitări ale Rusiei n-au fost luate în considerare de către tribunal, comportamentul acesteia fiind apreciat ca echivalând cu abandonul oricărei alte cereri legate de împrumut. (R.A.A., voi. XI, 1912)

Pluralitatea statelor lezate. Când mai multe state sunt lezate de acelaşi fapt internaţional ilicit, fiecare dintre ele poate invoca separat responsabilitatea statului care a comis faptul internaţional ilicit. Dintre speţele înregistrate în practica internaţională, în sensul celor expuse mai înainte, reţinem două. în speţa denumită „Incidentul aerian din27 iulie 1955”, soldat cu distrugerea unui avion civil israelian şi cu pierderi umane, SUA, Marea Britanie şi Israelul au introdus plângeri împotriva Bulgariei38. în speţa „Essais nucleaires”, Australia şi Noua Zeelandă au afirmat fiecare că a fost lezată, într-un fel sau altul, de experienţele nucleare în atmosferă la care proceda Franţa în atolul Moruroa.

Pluralitatea de state responsabile. După cum se poate înregistra situaţia când mai multe state pot fi lezate de acelaşi fapt internaţional ilicit, tot astfel, mai multe state pot fi responsabile pentru acelaşi fapt internaţional ilicit. în acest caz, responsabilitatea fiecărui stat autor poate fi invocată în raport cu acel fapt. în dreptul internaţional, principiul general în cazurile de pluralitate a statelor responsabile este că fiecare stat este, în mod separat, responsabil de comportamentul ilicit ce-i poate fi atribuit. Acest principiu al autonomiei responsabilităţii reflectă poziţia dreptului internaţional în absenţa unei convenţii contrare între statele interesate. Pe de altă parte, când sunt mai multe state afectate în urma producerii unui fapt ilicit imputabil mai multor state, niciunul dintre statele lezate nu este îndrituit să primească o indemnizaţie superioară pagubei pe care a suferit-o.

Invocarea răspunderii de către un stat, altul decât cel lezat. Orice stat, altul decât statul lezat, este îndrituit să invoce răspunderea altui stat numai în următoarele două împrejurări:

a) atunci când obligaţia violată priveşte comunitatea internaţională în ansamblul său;b) atunci când obligaţia violată priveşte un grup de state căruia îi aparţine şi acest stat,

iar obligaţia este stabilită cu scopul de a proteja un interes colectiv al acestui grup.Ca şi în alte situaţii, menţionate anterior, statul îndrituit să invoce răspunderea

în împrejurările expuse poate cere încetarea faptului internaţional ilicit şi repararea prejudiciului.

5.2. Contramăsuri. Contramăsurile reprezintă acele măsuri luate de statul lezat faţă de statul autor, ca reacţie la faptul internaţional ilicit comis de acesta din urmă. Contramăsurile permit statelor lezate să încerce să-şi pună în valoare drepturile şi să restabilească relaţia juridică cu statul responsabil, relaţie care a fost ruptă prin faptul internaţional ilicit al acestuia.

Vorbind de contramăsuri, trebuie să le distingem de alte trei noţiuni ce definesc acţiuni întreprinse de statele victime în cazul încălcării unor obligaţii internaţionale, şi anume: represalii, măsuri de retorsiune şi sancţiuni39.


Termenul de represalii a fost folosit pentru a desemna, de regulă, acţiuni ilicite, raportate la normele dreptului internaţional, inclusiv măsuri făcând apel la forţă, luate unilateral de către un stat, ca răspuns la o violare a drepturilor sale. Mai recent, termenul de „represalii” a fost circumscris măsurilor luate în perioade de conflict armat internaţional. Ele califică astfel relaţiile dintre beligeranţi.

Măsurile de retorsiune, licite din punctul de vedere al dreptului internaţional, intervin ca reacţie la un act inamical al unui stat. Ele constau, în special, în ruperea sau restrângerea relaţiilor diplomatice, instituirea unui embargo, suprimarea programelor de ajutor voluntar etc.

Termenul de sancţiuni este adesea folosit pentru a califica măsurile luate împotriva unui stat, autor al unei violări sau încălcări grave a unei norme sau obligaţii internaţionale, de către un singur stat sau un grup de state, sau decise de către o organizaţie internaţională. Printre asemenea măsuri poate fi inclusă şi folosirea forţei armate40. Dar problemele referitoare la folosirea forţei în relaţiile internaţionale, ca şi caracterul licit al represaliilor între beligeranţi sunt guvernate de reguli primare pertinente41.

Contramăsurile privesc numai măsurile cu caracter temporar pe care le poate lua un stat lezat pentru a aduce statul responsabil în situaţia de a se achita de obligaţiile care-i incumbă în virtutea răspunderii de stat, aşa cum aceasta este definită în Proiectul de articole CDI. în conformitate cu practica şi jurisprudenţa mai recentă, termenul de contramăsuri desemnează acele acţiuni, care pot avea caracter general de represalii, dar nu sunt asociate unui conflict armat42.

O listă a măsurilor ce pot fi încadrate în categoria contramăsurilor nu poate fi întocmită în acest stadiu al practicii în domeniu, de altfel, destul de limitată. Fiecare măsură se judecă în contextul împrejurărilor care au generat-o, în funcţie de natura violării produse şi a obligaţiei încălcate.

Printre acţiunile întrunind condiţiile de a fi considerate contramăsuri, luate fie de un stat lezat împotriva unui stat autor, fie de mai multe state lezate contra unui stat autor al actului ilicit, notăm: suspendarea zborurilor unei companii aeriene43, suspendarea unui ajutor financiar care se acorda în baza unui tratat44, denunţarea unui acord45, îngheţarea fondurilor, embargoul comercial46 etc.

în pofida unei practici limitate, CDI a creionat în Proiectul de articole un grup de reguli ce conturează rolul special al contramăsurilor în procesul de stabilire a răspunderii statelor, după cum urmează:

a) în privinţa scopului urmărit, statul lezat nu poate lua contramăsuri împotriva statului responsabil al faptului internaţional ilicit, decât pentru a aduce acest stat în situaţia de a se achita de obligaţiile care îi incumbă, adică încetarea faptului internaţional ilicit şi acordarea reparaţiei de rigoare. Aceste contramăsuri trebuie să aibă un caracter temporar şi, pe cât posibil, să fie instituite de aşa manieră încât să permită revenirea la situaţia preexistentă producerii faptului internaţional ilicit. Contramăsurile nu reprezintă deci o formă de represiune a unui comportament ilicit, ci un mijloc de a determina statul responsabil să-şi onoreze obligaţiile decurgând din faptul internaţional ilicit pe care l-a comis.

b) relativ la genul obligaţiilor ce pot face obiectul contramăsurilor, s-au reţinut patru categorii de obligaţii fundamentale, în legătură cu care statul lezat nu poate institui


contramăsuri împotriva statului autor. Categoriile de obligaţii cărora contramăsurile nu le pot aduce atingere sunt următoarele: obligaţia de a se abţine de la ameninţarea sau folosirea forţei, enunţată în CartaNaţiunilor Unite; obligaţia privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului; obligaţiile cu caracter umanitar ce exclud represaliile şi alte obligaţii decurgând din normele imperative ale dreptului internaţional general.

în plus, statul care ia contramăsuri nu este scutit de obligaţia utilizării mijloacelor paşnice de reglementare a diferendelor ori de obligaţiile legate de asigurarea imunităţii misiunilor diplomatice şi agenţilor acestora.

c) contramăsurile trebuie să fie proporţionale prejudiciului suferit, ţinând seama de gravitatea faptului internaţional ilicit şi de drepturile în cauză. Principiul propor- ţionalităţii impune statului lezat grijă în alegerea contramăsurilor şi fixarea mărimii acestora. în această privinţă, jurisprudenţa internaţională oferă două exemple semnificative. Primul se referă la o situaţie când măsura luată nu este socotită ca făcând parte din categoria contramăsurilor, iar cel de-al doilea la un caz care include măsura luată în această categorie.

în speţa privind proiectul Gabcikovo Nagymaros47, în hotărârea CIJ se precizează: „ Curtea consideră că Cehoslovacia, preluând unilateral controlul unei resurse partaja te şi privând astfel Ungaria de dreptul său la o parte echitabilă şi rezonabilă a resurselor naturale ale Dunării48 - cu efectele continue pe care deturnarea apelor le are asupra ecologiei regiunii riverane Szigetkoz nu a respectat proporţionalitatea cerută de dreptul internaţional. Curtea socoteşte deci că deturnarea Dunării efectuată de către Cehoslovacia n-a fo s t o contramăsură licită, nefiind proporţională (ICJ Reports, 1997, p. 498)

în arbitrajul privind speţa „Servicii aeriene”49, deşi s-a constatat că nu a existat o echivalenţă exactă între măsura luată de Franţa şi cea întreprinsă de SUA, Tribunalul a considerat totuşi că măsura luată de SUA a fost conformă principiului proporţionalităţii pentru că ea nu pare să fie „în mod clar disproporţionată faţă de aceea luată de Franţa”50.

d) la luarea unei contramăsuri, statul lezat trebuie să asigure îndeplinirea unor condiţii procedurale rezonabile: înainte de a lua o contramăsură, el trebuie să solicite statului responsabil încetarea violării şi repararea prejudiciului, să-i notifice hotărârea de a lua contramăsuri şi să-i ofere posibilitatea de a negocia.

e) contramăsurile încetează odată cu încetarea faptului internaţional ilicit şi repararea prejudiciului. Ele sunt blocate şi în perioada în care diferendul se află spre decizie în faţa unei instanţe internaţionale abilitate să ia decizii obligatorii pentru părţi.

Secţiunea a 6-a. Răspunderea statelor pentru consecinţele prejudiciabile rezultând din activităţi neinterzise

de dreptul internaţional

6.1. Răspunderea pentru risc. Regimuri particulare de răspundere. Ca urmare a progreselor în domeniul ştiinţei şi tehnicii, anumite activităţi desfăşurate pe teritoriul unui stat pot produce daune pe teritoriul altor state, fără ca aceste activităţi să aibă caracter ilicit din punctul de vedere al dreptului internaţional. Asemenea daune pot


rezulta, de exemplu, din ploile acide care provoacă schimbări atmosferice transfrontiere, evacuarea de deşeuri toxice care poluează apele râurilor, ale mărilor, dar şi atmosfera, accidente în funcţionarea centralelor nucleare, anumite activităţi spaţiale etc.

Gravitatea pericolului şi întinderea prejudiciilor pe care activităţi ca acelea mai sus-menţionate sunt susceptibile să le producă, au condus în dreptul internaţional, ca de altfel şi în dreptul intern, la admiterea răspunderii pentru risc.

Specificul acestui tip de răspundere, în stadiul actual al jurisprudenţei şi doctrinei, constă în faptul că principiul riscului nu este recunoscut ca temei general al răspunderii statelor, dar este luat în considerare în regimuri particulare de răspundere stabilite prin convenţii internaţionale privitoare la anumite categorii de activităţi51.

S-au avut în vedere convenţii internaţionale intervenite în trei domenii de activitate care prezintă un grad înalt de periculozitate52: 1) utilizările paşnice ale energiei nucleare; 2) poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante; 3) lansarea de obiecte în spaţiul cosmic. Toate aceste activităţi au fost caracterizate prin termenul generic de „extrem de periculoase” („ ultra hazardous activities ”)53.

1. în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare, principalele convenţii care conţin prevederi privitoare la răspunderea statelor sunt: Convenţia de la Paris din 1960, privitoare la răspunderea civilă în domeniul nuclear; Convenţia de la Viena din 1963, având acelaşi obiect; Convenţia de la Bruxelles din 1962, privitoare la răspunderea civilă în transportul maritim de substanţe nucleare. Aceste convenţii stabilesc răspunderea obiectivă a operatorului (persoană fizică sau juridică) pentru prejudiciile cauzate. Din punctul de vedere al cuantumului reparaţiei, aceasta este o răspundere limitată întrucât se stabileşte un plafon maxim al despăgubirii. Răspunderea statului naţional al operatorului intervine, în subsidiar, numai dacă şi în măsura în care se dovedeşte depăşirea plafonului stabilit.

2. în domeniul poluării cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante, dintre convenţiile internaţionale avute în vedere, menţionăm: Convenţia de la Bruxelles din 1969, privitoare la răspunderea civilă pentru daunele produse de deversările de hidrocarburi; Convenţia din 1971 pentru crearea unui Fond de indemnizaţie (pentru asemenea accidente); Convenţia de la Londra din 1976, pentru daune rezultând din cercetarea şi exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin; Convenţia asupra dreptului mării din 1982. Conform acestor convenţii, răspunderea civilă pentru prejudiciile produse revine proprietarului navei sau exploatantului instalaţiilor. Statul de pavilion al navei sau cel al naţionalităţii exploatantului instalaţiei nu răspunde decât în cazul unor pagube excesive şi dacă se face dovada că a fost încălcată o obligaţie de comportament („ due diligence ”), constând în verificarea că operatorii particulari au fost acoperiţi de asigurări la un nivel corespunzător riscului prezentat de activităţile respective.

3. Cu privire la eventualele prejudicii rezultate din lansarea de obiecte în spaţiul cosmic, au fost avute în vedere două principale convenţii: Tratatul privind spaţiul cosmic din 1967 şi Convenţia din 1972 privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul cosmic. Dispoziţiile acestei ultime convenţii consacră, pentru prima dată într-un acord internaţional, principiul răspunderii absolute a statelor: răspunderea pentru repararea eventualelor prejudicii revine direct statelor, în calitate de subiecte de drept internaţional.


Reglementările convenite în domeniile arătate degajează soluţii cu valoare sectorială ori regională. Obligaţia statelor de a preveni producerea de prejudicii transfrontiere sau de a repara daunele cauzate prin activităţi neinterzise de dreptul internaţional este circumscrisă strict obiectului fiecărei convenţii în parte.

6.2. Reglementări internaţionale. Nevoia unei reglementări internaţionale, cu caracter general, care să acopere multitudinea activităţilor permise de dreptul internaţional, dar care produc consecinţe prejudiciabile transfrontiere, a devenit tot mai evidentă ca urmare a progreselor continue ale ştiinţei şi tehnologiilor şi, pe cale de consecinţă, a apariţiei unor noi activităţi (cum ar fi, de pildă, activităţi nucleare, ingineria genetică sau alte posibile manipulări ale unor procese naturale), susceptibile de a fi încadrate în categoria celor care dau naştere riscului de a produce daune transfrontiere.

După cum am arătat54, Comisia de Drept Internaţional, răspunzând cerinţelor Adunării Generale a ONU legate de punerea în practică a prevederilor Cartei ONU [art. 13 alin. (1)] privind dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional, s-a ocupat de problema răspunderii statelor, încă de la începutul activităţii sale. După ce au fost fixate direcţiile în care poate fi angajată răspunderea statelor, răspunderea pentru acte ilicite şi răspunderea pentru actele care nu sunt prohibite de dreptul internaţional, Comisia a trecut la o extindere şi aprofundare a studiilor pe această temă, după 1978, când a fost constituit un grup de lucru şi a fost numit un raportor special. Până în anul 1994, în baza rapoartelor raportorilor speciali, precum şi a unui studiu intitulat „Examen asupra practicii statelor în domeniul răspunderii internaţionale pentru consecinţele dăunătoare care rezultă din acte neinterzise de dreptul internaţional”, întocmit de către Secretariatul ONU, un Comitet de redactare a pregătit un proiect de articole, pe care CDI l-a aprobat provizoriu în cursul sesiunii sale ordinare din acel an. Proiectul de articole, purtând titlul „Prevenirea prejudiciului transfrontier din activităţi periculoase” a fost adoptat de Comisie în noiembrie 2001, în timpul celei de-a 33-a sesiuni55.

întreaga concepţie a Proiectului de articole se bazează pe ideea preeminenţei datoriei de a preveni, faţă de obligaţia de a repara sau compensa un prejudiciu. Prevenirea trebuie să fie o politică preferabilă compensării, întrucât aceasta din urmă, cel mai adesea, nu poate să restabilească situaţia existentă înaintea producerii prejudiciului. Datoria de a proteja mediul revine, în primul rând, statelor, dar şi operatorilor activităţilor de risc care trebuie să ia toate măsurile pentru prevenirea producerii de prejudicii. O asemenea conduită este cu atât mai mult imperativă, cu cât, din punct de vedere juridic, legătura de cauzalitate dintre natura activităţii (cauză) şi pagubă (efect), în cazul activităţilor la care ne referim, este uşor de demonstrat.

Proiectul de articole pleacă de la ideea, subliniată de altfel în preambul, că statele sunt libere să formuleze politicile necesare dezvoltării resurselor lor naturale şi să înfăptuiască sau să autorizeze activităţi, ca răspuns la nevoile populaţiilor lor. în acelaşi timp însă, statele trebuie să se asigure că astfel de activităţi urmează să se realizeze cu luarea în considerare a intereselor altor state. Drept urmare, libertatea pe care ele o au în propria lor jurisdicţie nu este nelimitată.


Scopul Proiectului CDI este înscris în art. 1, în care se arată că: A rtico lele prezente se aplică activităţilor, neprohibite de dreptul internaţional, care comportă un risc cauzând prejudicii transfrontiere semnificative prin urmările lor fizice

O analiză a prevederilor privind scopul Proiectului de articole, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care s-a ajuns la finalizarea acestuia, îngăduie reţinerea următoarelor patru observaţii:

a) Proiectul de articole vizează, cu precădere, administrarea riscului şi sublinierea cooperării şi consultării dintre state. Statele, susceptibile de a fi afectate, au dreptul să se angajeze, cu statul de origine al unei activităţi purtătoare a riscului unei pagube transfrontiere semnificative, în realizarea unui sistem de administrare a riscului. Un asemenea drept în favoarea statelor susceptibile de a fi afectate nu le dă totuşi acestora un drept de veto asupra proiectului în sine.

b) Pagubele transfrontiere semnificative trebuie să fie cauzate de „ urmările fizice ” ale activităţilor periculoase. Proiectul de articole acoperă deci numai activităţile care au „urmări fizice” transfrontiere care, la rândul lor, se materializează într-un prejudiciu semnificativ. Nu cad sub incidenţa acestei reglementări prejudiciile care ar putea fi cauzate de politicile statelor în domeniile monetar, socio-economic şi alte domenii asociate.

c) Noţiunea de risc, în termenii Proiectului de articole, trebuie să exprime o evaluare obiectivă a posibilităţii ca un anumit gen de activitate să producă un prejudiciu transfrontier. Expresia „risc cauzând prejudiciu transfrontier semnificativ” impune clarificări suplimentare atât în legătură cu noţiunea de risc, cât şi cu cea de prejudiciu.

în ce priveşte riscul, în accepţiunea Proiectului de articole se au în vedere două tipuri de activităţi. Primul priveşte probabilitatea, mai mică, de a se produce pagube dezastruoase, ca rezultat al activităţilor ultra primejdioase, iar cel de-al doilea se referă la probabilitatea, ridicată, de a se produce pagube, ca urmare a unor activităţi primejdioase care, deşi nu sunt dezastruoase, sunt totuşi semnificative. Ambele tipuri de activităţi cad sub incidenţa Proiectului de articole. Sunt excluse aplicării prevederilor Proiectului activităţile cu o mică probabilitate de a produce prejudicii transfrontiere semnificative.

Dacă prin noţiunea de prejudiciu se înţelege paguba cauzată persoanelor, proprietăţii şi mediului, expresia „prejudiciu transfrontier ” înseamnă paguba (persoanelor, proprietăţii sau mediului) cauzată în teritoriul sau locurile de sub jurisdicţia sau controlul altui stat. Nu este obligatoriu ca statul sau statele afectate să aibă graniţă comună cu statul de origine al activităţii producătoare de daune transfrontiere.

d) Activităţile cărora măsurile de prevenire le sunt aplicabile sunt cele planificate sau realizate în teritoriul unui stat ori desfăşurate în afara teritoriului naţional, dar aflate „sub jurisdicţia sau controlul unui stat Deşi jurisdicţia teritorială este criteriul dominant pentru ca statele să îşi asume obligaţiile de prevenire a producerii de prejudicii transfrontiere, aceleaşi obligaţii le revin şi în cazul în care activitatea este localizată astfel încât o legătură cu teritoriul unui stat nu se poate face, dar respectiva activitate este controlată de statul în cauză sau se află sub jurisdicţia lui. Este, de exemplu, cazul activităţilor ce au loc în spaţiul cosmic sau în marea liberă.


6.3. Principii care guvernează conduita statelor. în ansamblul lucrărilor de până acum ale CDI, s-a realizat o convergenţă a poziţiilor în legătură cu anumite principii care să guverneze conduita statelor în activităţile susceptibile să producă daune transfrontiere, şi anume:

1) Libertatea de acţiune exprimă dreptul statului de a întreprinde, în teritoriul asupra căruia exercită suveranitatea şi în locurile aflate sub jurisdicţia sau controlul său, activităţi de punere în valoare a resurselor sale naturale. în acest sens, statul, potrivit voinţei populaţiei, elaborează şi aplică politici proprii privind folosirea resurselor şi protejarea mediului.

Libertatea de acţiune a statului în această privinţă nu este absolută. Limitele acestei libertăţi sunt precizate în principiul 21 al Declaraţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm, privind mediul, care arată că: „ Statele au, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi principiile dreptului internaţional, dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse naturale, urmând propriile politici privind mediul şi responsabilitatea de a asigura ca activităţile sub jurisdicţia sau controlul lor să nu cauzeze prejudiciu mediului altor state sau unor zone dincolo de limitele jurisdicţiei lor naţionale ” (s.n.).

în lumina principiului libertăţii de acţiune, în formularea Conferinţei de la Stockholm ce reflectă, de fapt, conţinutul expresiei latine sic utere tuo ut alienum non laedas, statele nu au dreptul de a utiliza sau de a lăsa ca teritoriul lor să fie utilizat în aşa fel încât să cauzeze daune prin poluarea atmosferei, a teritoriului său ori a teritoriului unui alt stat, precum şi a bunurilor sau persoanelor care se găsesc pe acel teritoriu.

2) Prevenirea constituie principiul director în baza căruia sunt construite prevederile Proiectului de articole privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere din activităţi periculoase.

în art. 3 al Proiectului de articole se reţin două tipuri de obligaţii: (1) statul de origine trebuie să ia toate măsurile potrivite pentru a preveni producerea de prejudicii transfrontiere semnificative sau, (2) să reducă la minimum riscul producerii acestora. Şi în cazul prevenirii producerii prejudiciului, şi în cel al reducerii la minimum a riscului producerii acestora, statul de origine are obligaţia să ia măsuri unilaterale de precauţie sau grijă (due diligence) printre care se numără, în primul rând, formularea unor politici exprimate în legi şi reglementări administrative, destinate să prevină producerea de pagube transfrontiere semnificative ori să reducă la minimum riscul producerii acestora.

în general, se consideră că, pentru statele de origine, dintre elementele obligaţiei de due diligence, nu pot lipsi: un sistem legal propriu domeniului şi resursele necesare menţinerii unui aparat administrativ capabil să controleze şi să monitorizeze activităţile specifice56. Costurile legate de prevenirea producerii de prejudicii transfrontiere semnificative revin operatorilor activităţilor respective.

3) Cooperarea se referă la necesitatea coordonării activităţilor între statele de origine (a eventualului prejudiciu) şi statele victime, în vederea prevenirii sau reducerii la minimum a riscului producerii de pagube transfrontiere semnificative. Potrivit art. 4, statele trebuie să coopereze cu bună-credinţă şi, dacă se dovedeşte necesar, să se adreseze organizaţiilor internaţionale competente pentru a obţine sprijin în îndeplinirea obligaţiilor lor privind prevenirea.


4) Consultarea, ca principiu, este concepută în Proiectul de articole ca o obligaţie revenind statelor interesate, adică statul de origine şi statul sau statele care sunt cel mai probabil să fie afectate.

Potrivit Comentariilor CDI la Proiectul de articole, părţile trebuie să angajeze consultările cu bună-credinţă şi să ia în considerare, fiecare în parte, interesele celuilalt, în fundamentarea acestei cerinţe se poate evoca jurisprudenţa CIJ, din care semnalăm hotărârea în cazurile de delimitare a platoului continental în Marea Nordului (RFG - Danemarca şi RFG - Olanda), în care se arată că: „ (a) Părţile au obligaţia să intre în negocieri cu scopul de a ajunge la un acord şi nu într-un proces form al de negociere, ca un fe l de condiţie prealabilă unei aplicări automate a unei anumite metode de delimitare, în absenţa înţelegerii; ele au obligaţia să se comporte în aşa fe l încât negocierile să aibă sens, ceea ce nu se va întâmpla când fiecare din ele insistă asupra propriei poziţii, fă ră a urmări vreo modificare a acesteia ” (ICJ Reports, 1969, parag. 85).

în cazul în care consultările nu se soldează cu un acord, statul de origine poate merge mai departe în realizarea proiectelor avute în vedere. Altfel, fără această alternativă, s-ar crea pentru statele probabil a fi afectate, un drept de veto. Mergând mai departe cu realizarea proiectului, statul de origine rămâne, în continuare, obligat să ia în considerare interesele statului sau statelor posibil să fie afectate.

5) Echilibrarea intereselor este reglementată prin prevederile art. 10 al Proiectului CDI care au în vedere ca interesele statelor (de origine sau susceptibile a fi afectate) să fie cântărite de o manieră echitabilă. Unul dintre elementele determinante în alegerea măsurilor de prevenire este voinţa statului de origine şi a statului sau statelor probabil a fi afectate de a contribui şi suporta costul măsurilor de prevenire. Desigur că, din punctul de vedere al mărimii contribuţiei, statele respective nu pot fi considerate responsabile în mod egal. în împărţirea costurilor măsurilor de prevenire este de aşteptato contribuţie mai mare din partea statului de origine, mai precis de la operatorul57 statului de origine.

6) Nediscriminarea, aşa cum este concepută de art. 15 al Proiectului CDI, are în vedere obligaţia statelor de a asigura că orice persoană, indiferent de naţionalitate sau domiciliu, care ar putea suferi pagube transfrontiere semnificative, indiferent de locul unde paguba are loc, să primească acelaşi tratament cu cel acordat de statul de origine cetăţenilor săi în cazul unui posibil prejudiciu intern. Obligaţia are caracter subsidiar din moment ce, potrivit articolului menţionat, statele pot să convină altfel.

6.4. Căile şi mijloacele de punere în aplicare a prevederilor Proiectului de articole. Căile şi mijloacele consemnate de Proiectul de articole, care asigură punerea în aplicare a prevederilor sale, sunt următoarele:

a) Autorizarea. Orice activitate care poate prezenta riscul producerii unui prejudiciu transfrontier semnificativ nu poate începe şi nu se poate desfăşura fără consimţământul prealabil al statului de origine, exprimat sub forma unei autorizaţii. Acordarea autorizaţiei echivalează cu asumarea de către acesta a obligaţiilor decurgând din Proiectul de articole. Autorizaţia se dă în urma evaluării riscului producerii prejudiciului transfrontier, inclusiv a impactului asupra mediului.


Autorizarea statului de origine se impune şi atunci când au loc schimbări în activitatea unui obiectiv deja autorizat (folosirea unei noi tehnologii sau mărirea capacităţii de producţie, de exemplu).

b) Notificarea şi informarea. în conformitate cu stipulaţiile art. 8 al Proiectului CDI, statul de origine trebuie să notifice statelor probabil a fi afectate evaluările sale asupra riscului producerii unui prejudiciu transfrontier, împreună cu toate informaţiile relevante pe care se bazează evaluarea. Statele avizate urmează să răspundă într-un termen de maximum şase luni.

Prevederile acestui articol, coroborate cu alte stipulaţii ale Proiectului de articole, urmăresc echilibrarea intereselor statelor interesate (statul de origine şi statele susceptibil a fi afectate), creându-le oportunitatea de a găsi o cale de a lua măsuri rezonabile şi satisfăcătoare pentru toţi, destinate prevenirii sau minimizării prejudiciul transfrontier.

c) Implementarea. Statele interesate sunt chemate să ia măsurile necesare de ordin legislativ, administrativ sau de altă natură, inclusiv stabilirea unor mecanisme de monitorizare, pentru implementarea prevederilor Proiectului de articole. Se subliniază astfel caracterul continuu al obligaţiilor care impun ca, din timp în timp, să se evalueze eficienţa măsurilor deja întreprinse şi, dacă este cazul, să se adopte şi alte măsuri ce se mai impun.

d) Soluţionarea diferendelor. Ca şi în cazul altor convenţii internaţionale, Proiectul de articole dispune că orice diferend privind interpretarea sau aplicarea prevederilor sale să fie reglementat prin mijloace paşnice, inclusiv negocierea, medierea, concilierea, arbitrajul sau soluţionarea judiciară, la alegerea părţilor în dispută. în situaţia în care, într-o perioadă de şase luni, diferendul nu a fost reglementat, la cererea oricărei părţi se recurge la constituirea unei comisii imparţiale de anchetă. Comisia are mandatul să investigheze faptele, să clarifice problemele legate de diferend, în care scop audiază părţile, vizitează obiectivele şi ascultă depoziţiile martorilor.

Secţiunca a 7-a. Răspunderea organizaţiilor internaţionale

Ţinând seama de rolul crescând al organizaţiilor internaţionale în societatea internaţională contemporană şi de importanţa domeniilor în care acestea se implică, apare firesc ca organizaţiile, pe de o parte, să poată pretinde acoperirea eventualelor prejudicii pe care le-ar putea suferi ele, ca entităţi distincte de statele care le compun, ori angajaţii lor, în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional, iar, pe de altă parte, să poată fi făcute răspunzătoare pentru activităţile pe care le desfăşoară.

Prima situaţie, aceea în care organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte dreptul de a invoca răspunderea internaţională a altor subiecte de drept internaţional, respectiv a altor state, este astăzi general acceptată. încă din 1949, Curtea Internaţională de Justiţie, printr-un Aviz consultativ, a recunoscut expres „ capacitatea Naţiunilor Unite de a formula o pretenţie (împotriva unui stat terţ - s.n.) ca urmare a îndeplinirii de către agenţii săi a funcţiunilor organizaţiei ”58.

Cât priveşte cea de-a doua situaţie, se recunoaşte, în general, că, de vreme ce au o personalitate internaţională distinctă de aceea a statelor membre, organizaţiile


internaţionale pot fi răspunzătoare pentru consecinţele conduitei lor şi că, prin urmare, regulile generale aplicabile răspunderii statelor pot fi transferate şi în domeniul răspunderii organizaţiilor internaţionale. Răspunderea acestora va putea fi astfel angajată atât pentru acţiunile ilicite ale agenţilor lor, cât şi în urma unor activităţi licite, prezentând însă riscul producerii unor prejudicii majore. Aplicarea, cu privire la organizaţiile internaţionale, a regulilor generale ale răspunderii internaţionale s-a dovedit însă uneori mai dificil de realizat în practică, mai ales datorită dificultăţilor de a aprecia, în anumite situaţii particulare, măsura în care statele membre ale organizaţiei răspund, concomitent ori subsidiar cu organizaţia, pentru propria lor conduită59. Dintre aceste aspecte care marchează specificitatea problematicii răspunderii organizaţiilor internaţionale, menţionăm: problema ajutorului ori sprijinului unui stat în comiterea de către o organizaţie internaţională a unui fapt internaţional ilicit, efectele conducerii ori controlului exercitat de un stat asupra comiterii de către o organizaţie internaţională a unui fapt internaţional ilicit, răspunderea unui stat membru pentru un fapt internaţional ilicit al unei organizaţii internaţionale ş.a.

Anexa pedagogică Ia Capitolul II

întrebări, teme de dezbateri, referate

1. Daţi exemple de situaţii în care acţiuni sau omisiuni ale autorităţilor legislative, executive sau judecătoreşti pot angaja răspunderea internaţională a unui stat.

2. Este prejudiciul un element al răspunderii internaţionale a statelor?3. Cum se identifică o „violare gravă” a unei obligaţii internaţionale?4. Care sunt consecinţele constatării unei violări grave a normelor de jus cogensl5. Condiţiile impuse pentru valorificarea „protecţiei diplomatice”, oferită de un stat

resortisanţilor săi.6. Motivaţi exonerarea de răspundere în împrejurările care decurg din conduita

victimei.7. Condiţiile exonerării de răspundere, ca urmare a forţei majore şi cazului fortuit.8. Enumeraţi regulile care conturează particularităţile contramăsurilor în dreptul

răspunderii internaţionale a statelor.9. Daţi exemple de modalităţi de reparare a prejudiciului moral.10. în ce constă principala particularitate a stabilirii răspunderii organizaţiilor inter

naţionale?

Termeni, expresii, definiţii de reţinut*

- fapt internaţional ilicit 29, 30- împrejurări exoneratoare de răspundere 31- stat autor 34, 41, 43

* Cifrele fac trimitere la numărul de pagină, iar aceste expresii se regăsesc în text redate cu caractere aldine şi italice.


- stat victimă 31, 35- stat „protector” 37- restitutio in integrum 38- damnum emergens 38- lucrum cesssans 38- pretium doloris 38- violare gravă (a unei obligaţii internaţionale) 40- retorsiune 43- represalii 43- contramăsuri 31, 42- prejudiciu transfrontier 46, 47- sic utere tuo ut alienum non laedas 48

Bibliografie

1. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, ed. a IlI-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003;

2. Comisia de Drept Internaţional a ONU - Proiect de articole asupra răspunderii statelor, 2001;

3. Comisia de Drept Internaţional - Comentarii la Proiect de articole privind prevenirea prejudiciului transfrontier din activităţi periculoase, 2001.

Jurisprudenţă

1. Cazul Strâmtoarea Corfu (Corfu Channel Case), ICJ Reports, 1949;2. Sentinţa arbitrală în diferendul SUA c. Franţa referitor la Acordul privind ser

viciile aeriene din 27 martie 1946 dintre SUA şi Franţa înN.U. Recueil des Sentences Arbitrales, voi. XVII, 1979, ed. a 3-a, pag. 411;

3. Cazul Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran, ICJ Reports, 1980;4. Cazul Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria/Slovacia^, ICJ Reports, 1997.

Note şi alte repere bibliografice

1 Vezi, de exemplu, D. Carreau, Droit internaţional, Paris, 2004, p. 278.2 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supple-

ment, nr. 10, Noiembrie 2001.3 J. Crowford, Revising the Draft Articles on State Responsibility, în E.J.I.L.

nr. 1/2000.4 „ Răspunderea pentru încălcarea unei reguli de drept internaţional rămâne pur

teoretică dacă faptul internaţional ilicit nu a cauzat niciun prejudiciu ” (N. Q. Dinh, P. Daillier, A. Pellet, op. cit., p. 694). Pe aceeaşi poziţie s-au situat, de exemplu, P. Reuter, P.M. Dupuy, E.J. de Arechaga; şi, mai recent, B. Stern (Et si on utilisait le concept de Prejudice juridique? în AFDI, 2001); J. Combacau, S. Sur, Droit internaţional public, 2001, p. 531. Un punct de vedere opus a fost expus de B. Graefrath


(Responsibility and damages caused: relationship between responsibility and damages, în RCADI, 1984II, voi. 185). Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională insista însă, într-o formulare deseori invocată, doar asupra obligaţiei de reparare a prejudiciului produs altui stat: „Este un principiu de drept internaţional şi chiar o concepţie mai largă a dreptului, că orice încălcare a unui angajament implica o obligaţie de a repara” (cazul privind Uzinele Chorzow, P.C.J.I., Seria A, nr. 17, 1928, p. 29; vezi, de asemenea, speţa privind Canalul Corfu, ICJ Reports, 1949, p. 4, p. 23).

5 Vezi Doc. ONU, Official Records o f the General Assembly, 56,h session, Supplement nr. 10, Noiembrie 2001; Yearbook of the International Law Commission, 2006, voi. II, partea a 2-a.

6 Expresia „fapt internaţional ilicit” corespunde unor exprimări diferite: fa it inter- nationalement illicite (franceză), internationally wrongful act (engleză) considerate, la rândul lor, ca acoperind cel mai bine, după cum se va vedea, atât noţiunea de acţiune, cât şi cea de omisiune.

7 Vezi G. Scelle, Manuel elementaire de droit internaţional, Paris, 1929, p. 457.8 Vezi D. Anzilotti, Cours de droit internaţional, voi. I, Paris, 1929, p. 457.9 Vezi, de exemplu, N.Q. Dinh, P. Daillier, A. Pellet, op. cit., p. 675.10 Vezi Annuaire CDI, 1980, voi. II, părţile a 2-a şi a 3-a, p. 30.11 Vezi ICJ Reports, 1949, p. 45.12 Vezi, de exemplu, J. Salmon, K. Zemanek, Les circonstances excluant l’illicite,

în Responsabilite internaţionale, Paris, 1987.13 Articolul 51 consacră „dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă,

în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite (...) Vezi infra, Capitolul V, Secţiunea a 2-a.

14 CDI a folosit termenul de „ contramăsuri ”, în locul celui de „ represalii ”, întrucât acesta din urmă este mai degrabă asociat cu conceptul de sancţiuni decât cu domeniul exonerării de răspundere. Vezi infra, Capitolul II, Secţiunea 5.2.

15 în dreptul internaţional clasic, statul nu era ţinut răspunzător pentru actele funcţionarilor săi care îşi depăşeau competenţele ori nu acţionau conform instrucţiunilor primite (vezi P. Fauchille, Trăite de droit internaţional public, Paris, 1926).

16 Vezi E.J. de Arechaga, A. Tanzi, La responsabilite internaţionale des Etats, în Droit internaţional. Bilan et perspectives (M. Bedjaoui coord.), p. 30.

17 Pentru deosebirea dintre obligaţiile de comportament (due diligence) şi obligaţiile de rezultat, în aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului, a se vedea, de exemplu, A. Pellet, Droit International Public, PUF, 1981, p. 115.

18 Vezi supra, Secţiunea 1.2 a acestui capitol.19 Vezi CPJI, Seria A, nr. 9, 1927, p. 21.20 Vezi E.J. de Arechaga, A. Tanzi, op. cit., p. 367; P.M. Dupuy, op. cit., p. 342.21 Prejudiciu, în înţelesul acestei expresii, exprimă nu numai un sens exhaustiv

(pagubă materială şi morală), dar şi unul limitativ, în măsura în care exclude preocupările şi interesele unui stat care nu este atins individual de către actul de violare.

22 Vezi infra, Capitolul II, Secţiunea 4.2.23 Litigiul privind Concesiunile Mavrommatis dintre Anglia şi Grecia, soluţionat de

CPJI în 1924 (CPJI, Seria A, nr. 2, 1924, p. 12).


24 Referitor la naţionalitatea persoanelor juridice de drept intern, vezi R. Miga-Beşteliu,Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, ed. a IlI-a, Ed. AIIBeck, Bucureşti, 2003, Capitolul V, Secţiunea a 6-a, p. 187 şi urm.

25 Vezi A. Pellet, op. cit., p. 119.26 De exemplu, ultragierea drapelului francez la Berlin, în 1920.27 Vezi cazul Rainbow Warrior (Noua Zeelandă c. Franţa), Nations Unies, Recueil

de sentences arbitrales, voi. XX, 1990, p. 217.28 Vezi cazul privitor la Torpilarea unei nave a Republicii Bahamas de un avion

cubanez în 1980, RGDIP, 1980, voi. 84, p. 1079-1080.29 Vezi fostul art. 19 din Proiectul de articole CDI (Annuaire de la Commission du

Droit International, 1976, voi. II, partea a 2-a, p. 83-113).30 Vezi CIJ Recueil, 1996, p. 595.31 Vezi AJIL, voi. 41 (1947), p. 221, apud Comentariile CDI asupra Proiectului de

articole privind răspunderea statelor, p. 301.32 Vezi infra, Capitolul III, Secţiunea a 10-a: Normele imperative care sunt în mod

clar acceptate şi recunoscute sunt interdicţia agresiunii, a genocidului, a sclaviei, a discriminării rasiale, a crimelor împotriva umanităţii şi torturii. în această categorie intră, de asemenea, şi dreptul la autodeterminare.

33 în legătură cu identificarea normelor imperative, vezi infra, Capitolul III, Secţiunea a 10-a.

34 în 1931-1932, după ocuparea Manciuriei de către Japonia, secretarul de stat al SUA, Henry Stimson, a declarat că SUA nu recunosc „ o situaţie, tratat sau acord obţinut prin mijloace contrare angajamentelor şi obligaţiilor conţinute în Pactul de la Paris din 27 august 1928". (Pactul Briand-Kellogg care interzicea folosirea forţei- n.n.). Din domeniul jurisprudenţei notăm următoarele speţe care ni se par cele mai semnificative: Acţiuni militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia (CIJ Recueil, 1986, p. 100); Consecinţele juridice pentru state din prezenţa continuă a Africii de Sud în Namibia (CIJ Recueil, 1971, p. 56).

35 Vezi art. 27 parag. 2 al Convenţiei de la Washington, privind reglementarea diferendelor între state şi cetăţeni ai altor state.

36 Articolul 44 reiterează, de fapt, condiţiile invocării prejudiciului mediat, în numele protecţiei diplomatice pe care fiecare stat o datorează propriilor cetăţeni. Vezi supra, Secţiunea 4.1.6. a acestui capitol.

37 CPJI (1929), Seria A, nr. 2, p. 12.38 Vezi CIJ Recueil, 1959, p. 127.39 Vezi supra, Capitolul I, Secţiunea a 8-a.40 Vezi art. 39, art. 41 şi art. 42, ca şi art. 51 ale Cartei Naţiunilor Unite.41 Vezi infra, Capitolul V.42 Vezi, printre altele, următoarele speţe: Acordul privind serviciile aeriene din

27 martie 1946 între SUA şi Franţa (Nations Unies, Recueil des sentences arbitrales, voi. XVII, 1979, p. 454), Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran (CIJ, Recueil, 1980, p. 27); Gabcikovo-Nagymaros (Ungaria c. Slovacia) în ICJ Reports, 1997, p. 55, parag. 82).


43 Vezi, în continuare, soluţia arbitrajului dintre SUA şi Franţa privind Acordul asupra serviciilor aeriene din 1946 (RCA, voi. XVIII, 1978).

44 Astfel cum a decis guvernul olandez după reprimarea mişcării de opoziţie de către noul guvern în Suriname (1982).

45 Suspendarea de către ţările membre ale Comunităţii Europene în 1991 a acordului de cooperare cu Iugoslavia, din 1983 (DRCE, 1991, L. 315 şi L. 325).

46 Vezi AJIL, voi. 84, 1990, p. 903, care reproduce Ordinul executiv al preşedintelui Bush din 2 mai 1990 dat în urma invadării Kuweitului de către Irak.

47 Vezi CIJ Recueil, 1997, p. 7-11.48 Ca urmare a hotărârii Ungariei de a nu mai participa la terminarea Proiectului ener

getic comun ungaro-cehoslovac pe Dunăre, violând astfel acordul bilateral din 1977, în baza căruia se construia acest proiect, Cehoslovacia a deturnat cursul Dunării.

49 Vezi Recueil de sentences arbitrales, voi. XVIII (1978), p. 654.50 Franţa a refuzat cererea SUA ca avioanele unei companii americane, cu destinaţia

Paris, zburând de pe coasta de vest a Americii, să efectueze o transbordare la Londra. Ca o contramăsură, SUA au suspendat total zborurile Air-France cu destinaţia Los Angeles.

51 Vezi E.J. de Arechaşa, A. Tanzi, op. cit., p. 372.52 Vezi, documentul Etude etablie par le Secretariat sur la responsabilite inter

naţionale decoulant des activites qui ne sont par interdites par Ie droit internaţional, în Annuaire CDI, 1985, voi. II, partea I (doc. A/CN4/384), Noiembrie 2001.

53 Vezi, de exemplu, C.W. Jenks, Liability for Ultra Hazardous Activities in International Law, în RCADI, 1996, tome I.

54 în Secţiunea 1 a acestui capitol.55 Citat în continuare „Proiectul de articole”. Vezi Official Reports o f the General

Assembly, Fifty-sixth session Supplement, nr. 10 (A/56/10), Noiembrie 2001.56 Vezi A.C. Kiss, St. Dooumble-Bille, La Conference des Nations Unies sur

l’environnement et le developpement, în Annuaire franţais de droit internaţional, voi.38 (1992), p. 823-842.

57 în general, prin operator înţelegem firma, uzina etc. care realizează obiectivul.58 Vezi ICJ Reports, 1949, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949, cu privire la

Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite.59 începând cu anul 2002, problematica codificării răspunderii internaţionale a

organizaţiilor internaţionale a fost inclusă pe agenda Comisiei de Drept Internaţional a ONU, care a însărcinat pe Raportorul special, Giorgio Gaja, cu elaborarea unui Proiect de articole. în cadrul acestui proces, au fost propuse şi discutate, până în prezent, textele art. 1-30 (Capitolul I al viitorului Proiect de articole), la care se aşteaptă comentariile statelor şi organizaţiilor internaţionale; vezi Raportul CDI către Adunarea Generală a ONU, decembrie 2005, doc. A/60/10 Supplement nr. 10.

5 .

Raspunderea Statelor

Documents

Transcript of Raspunderea Statelor