ACADEMIA ROMÂNĂINSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE

TEZĂ DE DOCTORAT

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Conducător ştiinţific,Prof.univ.dr. SOFIA POPESCU

Doctorand,ION FLĂMÎNZEANU

BUCUREŞTI2006

Motto:„Legile vin şi trec, dar ceea ce este just şi drept rămâne”

François Geny

2

CUPRINS

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE…………………..6

Secţiunea I. Noţiuni generale privitoare la răspundere………………….6

CAPITOLUL II. DIMENSIUNEA ISTORICĂ A RĂSPUNDERII

JURIDICE…………………………………………….24

CAPITOLUL III. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE……….45

Secţiunea I. Noţiuni introductive şi consideraţii generale în legătură cu principiile dreptului………………………………………………………45Secţiunea a II-a. Principiile răspunderii juridice……………………….59

§1. Principiul legalităţii……………………………………………59§2. Principiul răspunderii pentru faptele săvârşite cu vinovăţie …………………………………………………………....72§3. Principiul răspunderii personale……………………………..75§4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere………………….77§5. Principiul justei sancţiuni sau al proporţionalităţii răspunderii juridice……………………………………………………………...81§6. Principiul non bis in idem (nu de două ori pentru aceeaşi vină)………………………………………………………...84§7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie………………………….86

CAPITOLUL IV. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE…………..89

Secţiunea I. Diferitele forme ale răspunderii juridice…………………..89

§1. Răspunderea morală…………………………………………...94§2. Răspunderea politică…………………………………………..97§3. Răspunderea penală…………………………………………..100§4. Răspunderea civilă……………………………………………108§5. Răspunderea contravenţională………………………………124§6. Răspunderea administrativ-patrimonială...………………...127§7. Răspunderea din dreptul muncii…………………………….127

3

§8. Răspunderea în dreptul internaţional……………………….134§9. Răspunderea în dreptul internaţional al mediului………….140§10. Răspunderea funcţionarilor publici………………………..146§11. Răspunderea notarilor publici……………………………...150§12. Răspunderea avocaţilor……………………………………..151§13. Răspunderea medicală………………………………………153§14. Răspunderea magistraţilor conform Legii nr. 92/1992…...158

Secţiunea a II-a. Asemănări între formele răspunderii juridice……..159Secţiunea a III-a. Principalele deosebiri între formele răspunderii juridice……………………………………………………………………162

CAPITOLUL V. CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE………..168

Secţiunea I. Să existe o conduită sau o faptă ilicită……………………170Secţiunea a II-a. Existenţa unui rezultat dăunător……………………181Secţiunea a III-a. Existenţa vinovăţiei………………………………….198Secţiunea a IV-a. Inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică sau cauze care înlătură răspunderea juridică………………..206Secţiunea a V-a. Răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă….209

CAPITOLUL VI. PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA RAPORTULUI DE CAUZALITATE ÎNTRE FAPTA ILICITĂ ŞI REZULTATUL PRODUS…………………………………………………………………211

Secţiunea I. Raportul de cauzalitate. Noţiuni generale………………..211Secţiunea a II-a. Teorii cu privire la raportul de cauzalitate………....244

§1. Teoria echivalenţei condiţiilor……………………………….246§2. Teoria cauzei adecvate………………………………………..249§3. Teoria cauzei proxime………………………………………..250§4. Teoria cauzei eficiente………………………………………..252§5. Teoria cauzei celei mai adecvate……………………………..252§6. Teoria cauzalităţii necesare…………………………………..253

CONCLUZII. PROPUNERI DE LEGE FERENDA…………………..257

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………...264

4

LISTA DE ABREVIERI

alin. alineatart. articolB. Of. Buletinul OficialC. civ. Codul civilC. proc. pen. Codul de procedură penalăC. pen. Cod penalcol. pen. colegiu penalC.A. Curtea de ApelC.D. Culegere de Deciziidec. deciziaed. ediţiaEd. EdituraH.C.M. hotărârea Consiliului de MiniştriJ.N. Justiţia NouăM. Of. Monitorul Oficial op. cit. operă citatăO.U.G. Ordonanţă de urgenţă a Guvernuluip. paginaR.D.P. Revista de Drept PenalR.D.Pb. Revista de Drept PublicR.R.D. Revista Română de DreptS.C.J. Studii şi Cercetări JuridiceS.D.R. Studii de Drept RomânescT.S. Tribunalul Supremvol. volumul

5

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I

Noţiuni generale privitoare la răspundere

Răspunderea juridică este una din instituţiile de bază ale dreptului, aşa

cum prevede art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Noţiunea

de răspundere implică domenii diferite: politic, juridic, moral, filosofic. O

multitudine de norme juridice reglementează diferite forme de răspundere

juridică: civilă, penală, administrativă, disciplinară, contravenţională etc.

Legea nu dă o definiţie a răspunderii juridice, în general sau a

vreuneia din formele sale concrete. Între aceste forme există, însă, nu numai

deosebiri, ci şi asemănări, astfel încât s-ar putea elabora o definiţie a

răspunderii în general, valabilă pentru diferitele forme ale răspunderii.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, a răspunde

înseamnă „a-şi lua răspunderea pentru faptele sale sau ale cuiva, a garanta

pentru o altă persoană, precum şi faptul de a fi responsabil, obligaţia de a

răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”1.

Tot în acest dicţionar se precizează faptul că a trage sau a chema pe

cineva la răspundere înseamnă a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele 1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic, 1996, p. 891.

6

sale sau a cere cuiva socoteală. Simţul răspunderii nefiind altceva decât

conştientizarea însemnătăţii sarcinilor asumate sau primite, seriozitatea faţă

de acestea, când ne adresăm cu formula „pe răspunderea cuiva”, înseamnă că

este vorba de garanţia morală sau materială a cuiva.

O persoană fizică sau juridică este declarată răspunzătoare pentru

faptele sale sau ale altora. Spunem, de exemplu, că „părinţii sunt

responsabili pentru faptele comise de copiii lor minori”.

Cuvântul răspundere vine din latinescul respondere (în limba

franceză – responsabilité, în limba engleză – responsability şi liability, în

limba spaniolă – responsabilitas, în limba germană – Verantwortunglichtkeit

şi Verpflichtung2, în limba maghiară – felelösség, în limba bulgară –

отговорност)3.

Răspunderea înseamnă obligaţia de a răspunde pentru îndeplinirea

unei acţiuni. Există răspundere juridică şi în cazul inacţiunii. Aşa cum

precizam, există diferite forme ale răspunderii şi nu există o definiţie

legislativă a acesteia, deşi în doctrină există mai multe păreri şi controverse

în ceea ce priveşte definirea ei.

2 Wörterbuch, Englisch-Deutsch, VEB Verlag Enzyklopädie, Leipzig, 1983.3 În acest sens, a se vedea Dicţionar german-român, ed. a II-a revăzută şi îmbogăţită, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 1026; Andrei Bontaş, Dicţionar englez-român, ediţia a IV-a, Ed. Mondero, Bucureşti, 1992, p. 385; Micaela Slăvescu şi colectiv, Dicţionar francez-român, Ed. Mondero, Bucureşti, 1992, p. 677; Valeria Neagu, Dicţionar român-spaniol, Ed. Coresi, Bucureşti, 1991, p. 118; Hegedüs Sàndor şi colab., Dicţionar juridic român-maghiar, Ed. Kriterion, Könyvkiado, Bucureşti, 1978, p. 287, Dicţionar Român-Bulgar, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1982, p. 237.

7

Prin răspunderea juridică lato sensu înţelegem obligaţia de a suporta

consecinţele nerespectării normelor de conduită. Din punct de vedere logico-

juridic, norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Am

făcut această prezentare succintă a structurii normei juridice tocmai pentru a

reliefa faptul că, aşa cum se arată şi în literatura de specialitate, nu trebuie să

se facă confuzie între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică. Definirea

răspunderii juridice se poate face numai pornindu-se de la fapta ilicită şi

sancţiunea juridică, considerându-se răspunderea juridică, ca fiind formată

din acele drepturi şi obligaţii conexe, care se nasc potrivit legii, ca urmare a

săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a

constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, pentru a se asigura

echilibrul societăţii, stabilitatea raporturilor sociale, prin pedepsirea celor

vinovaţi şi prin asigurarea ordinii de drept.

„Răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se

conformează modelului prescris de norma socială, iar acea conduită este

apreciată în mod negativ”4. Autorul Mircea Costin scria în lucrarea sa de

referinţă că, prin răspundere, oricare ar fi forma ei, înţelegem „o obligaţie de

a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce

4 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 302.

8

incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă, întotdeauna,

amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite”5.

Prof. Ion Craiovan defineşte răspunderea ca fiind „un raport statornicit

între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii

autorităţii, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi

agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind

format, în esenţă, din dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a

aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă

prevederile legale, şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor

legale în vederea restabilirii ordinii de drept”6.

Autoarele Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu precizează faptul că, în

literatura juridică, conceptul de răspundere „a fost considerat ca o reacţie de

reprimare venită din partea societăţii faţă de o anumită acţiune umană,

imputabilă, în principal, individului”7.

Pornind de la înţelesul etimologic al cuvântului răspundere, Henri

Capitant preciza că „răspunderea derivă din verbul latin respondere, care

înseamnă în acelaşi timp a răspunde, dar şi a plăti”8, iar René Savatiér,

referindu-se la răspundere, în general şi în special la cea civilă, arăta că „este

5 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 7.6 Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 283.7 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 142.8 Henri Capitant, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 1936, p. 429. În acelaşi sens, a se vedea Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ed. a III-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 476.

9

obligaţia pe care o are o persoană de a repara paguba cauzată alteia prin

fapta sa sau a persoanelor ori lucrurilor care depind de această persoană”9.

Totuşi, observăm că aceste definiţii se referă în special la răspundere

şi la obligaţia de a suporta sancţiunea, atunci când norma de drept este

încălcată. Trebuie să subliniez încă o dată diferenţa care există între

sancţiunea juridică propriu-zisă, care reprezintă instrumentul de realizare a

răspunderii juridice, şi răspunderea juridică. Aceste două noţiuni sunt noţiuni

distincte, de aceea nu trebuie confundate. Totuşi, temeiul legal al atribuirii

răspunderii juridice este mult mai larg; astfel, cadrul juridic al realizării

răspunderii nu poate fi redus la sancţiune. Legătura dintre răspundere şi

sancţiune este evidenţiată şi de marele nostru dascăl Mihail Eliescu, care

preciza: „Şi astăzi despăgubirea mai prezintă unele aspecte prin care se leagă

de noţiunea de pedeapsă, existând cazuri în care despăgubirea nu urmăreşte

repararea prejudiciului, ci reprimarea unui dol sau a unei culpe.”10

Acelaşi aspect, în ceea ce priveşte legătura răspundere-sancţiune, îl

evidenţiază şi profesorul Ion Oancea, definind răspunderea penală ca „o

obligaţie a celui ce a săvârşit o faptă ilicită de a suporta sancţiunea

juridică.”11

9 René Savatiér, Traité de la responsabilité civile dans le droit français, Dalloz, Paris, 1937, p. 1.10 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 19.11 Ioan Oancea, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1971, p. 102.

10

Italianul Remmo Panain definea răspunderea penală ca fiind

„obligaţia de a suporta consecinţa juridică a infracţiunii, înţelegând prin

aceasta pedeapsa penală.”12 Referindu-se la legalitatea răspunderii penale,

Profesorul Narcis Giurgiu precizează că aceasta „se realizează prin

legalitatea incriminării, care impune exigenţe specifice faţă de legiuitorul

penal, determinând drepturile şi obligaţiile ce îi revin în faza instituirii

regimului juridic al acestei răspunderi şi limitele în care le poate exercita,

dar şi exigenţe în faza constatării şi determinării judiciare a răspunderii

penale la nivel strict individual.”13

Mircea Djuvara, referindu-se la sancţiune şi pedeapsă, la modul în

care au evoluat de-a lungul istoriei, precizează că „răspunderea juridică s-a

dezvoltat diferenţiat”.14 În ceea ce priveşte momentul apariţiei răspunderii în

procesul de realizare a dreptului, putem spune că ea se produce numai atunci

când intervine o încălcare, o atingere adusă normei de drept, urmată

bineînţeles de aplicarea constrângerii de stat, prin mijloacele necesare pentru

restabilirea ordinii. Aşa cum bine ştim, dreptul în esenţă este coercitiv, adică

poate fi impus cu forţa. De fapt, acesta este unul din criteriile de bază, ce

deosebeşte normele juridice, de orice altă specie de norme. Deşi majoritatea

12 Remmo Pannain, Manual de drept penal, Torino, 1962, citat de Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 38.13 Narcis Giurgiu, Răspunderea şi sancţiunile de drept penal, Ed. Neuron, Focşani, 1995, p. 38.14 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, vol. II, 1930, p. 524-550.

11

destinatarilor normei o respectă de bunăvoie, sunt situaţii – şi nu puţine la

număr – în care regula normalităţii, a conformării şi respectării valorilor

sociale, a întregii ordini de drept, este încălcată. Apare firesc ca, în aceste

cazuri, să se recurgă la constrângere, la forţă fizică, adică la sancţionarea

celor vinovaţi. Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că, atâta timp cât

dreptul este respectat, nu are loc, pe cale de consecinţă nici recurgerea la

constrângere. Totuşi, aceasta trebuie să aibă caracter excepţional, iar dreptul

să poată fi conceput, de aceea, în mod independent de constrângere.

Sunt diferiţi autori care presupun că, o dată cu dezvoltarea omenirii, a

progresului social, tehnic, ştiinţific, numărul încălcărilor normei juridice va

descreşte, până la dispariţia lor totală, ceea ce consider a fi o abordare prea

speculativă, nerealistă. Nu pot fi de acord nici cu considerarea, pe cale de

consecinţă, a organismului coercitiv statal ca fiind pe cale de desfiinţare.

Ce se va întâmpla însă dacă nu vor mai fi încălcări ale normelor de

drept, dat fiind ca atât normele juridice, cât şi normele morale presupun

posibilitatea de a fi încălcate. Ce se va întâmpla dacă nu va exista

posibilitatea de a fi folosită constrângerea atunci, pe cale de consecinţă, nu

va mai exista drept. Consider că, indiferent de gradul de dezvoltare şi

civilizaţie ale unui stat, indiferent de semnificaţia atribuită normelor de

drept, de concepţiile politice, morale, religioase etc., dreptul îşi va păstra

12

forţa sa coercitivă şi va interveni, ori de câte ori va fi nevoie pentru

menţinerea stabilităţii, respectarea valorilor umane, sociale, culturale,

juridice ale unui stat sau ale unei comunităţi ori ale individului. Sunt însă şi

situaţii în care, prin mijloace juridice nu se poate împiedica nedreptatea.

Există, în fapt, numeroase situaţii de acest gen, ca de exemplu, obligarea,

constrângerea prin forţă a unei persoane de a face ceva ce ea nu doreşte (de

exemplu, un pictor care iniţial se angajează să facă o operă de artă, iar apoi

renunţă sau un martor care are datoria să spună adevărul şi nu-l spune).

Sancţiunea nu presupune întotdeauna constrângerea; pictorul care a încheiat

un contract de prestări servicii şi nu îl execută poate fi tras la răspundere.

În situaţia în care dreptul nu poate să înfăptuiască împiedicarea

nedreptăţii, trebuie să se mulţumească cu o compensaţie. Această

compensaţie o regăsim sub formă de despăgubiri, daune, proprii dreptului

civil, şi sub forma pedepsei, ce aparţine dreptului penal. În situaţia artistului

insolvabil, ce a refuzat realizarea operei de artă promise, el nu va putea fi

constrâns să o facă şi nici să repare daunele, datorită insolvabilităţii. Însă

martorul mincinos va suporta consecinţele tragerii la răspundere, dacă se va

constata că are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale15. O situaţie

15 Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Costică Bulai, Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, 2003-2004, cu ultimele modificări ale Codului penal, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 465. În anul 1997 a apărut pentru prima dată sub titulatura „Curs selectiv pentru licenţă”, apoi au apărut alte ediţii sub coordonarea aceloraşi autori. Această răspundere revine şi expertului, atunci când aprecierile sunt neadevărate, raţionamentul fiind valabil şi în situaţia interpretului.

13

aparte o constituie posibilitatea ca, după comiterea unei fapte, delincventul

să înnebunească, să devină alienat mintal, adică să nu răspundă pentru

faptele sale. Şi în situaţia debitorului insolvabil, rămâne posibilitatea juridică

a răspunderii, chiar în ipoteza unui credit virtual, potenţial.

Apariţia răspunderii penale are loc numai atunci când încălcarea

normei, nesocotirea acesteia s-a făcut cu vinovăţie, ţinându-se cont şi de

mijloacele, metodele, gradul de pericol social ale încălcării etc.

Aşa cum considera Ion Gliga, „răspunderea juridică nu se confundă cu

constrângerea de stat, ci răspunderea juridică trebuie definită ca o situaţie

juridică specifică aplicării constrângerii de stat, atrasă de încălcarea sau

nerespectarea normelor juridice în vigoare” 16.

Dintre definiţiile date răspunderii juridice se cuvine a fi reţinută cea

care o caracterizează ca raport juridic. De-a lungul timpului până în prezent,

această caracterizare a continuat să existe în literatura de specialitate. Printre

numeroşii autori adepţi ai acestei teorii enumerăm pe C. Bulai, I. Craiovan,

Gh. Boboş, S. Popescu, N. Popa, P. Vonica etc. Prof. C. Bulai arată că

răspunderea juridică nu poate fi concepută decât ca un tip special de raport

juridic, şi anume „un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut îl

formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela

16 Ion Gliga, Consideraţii privind definirea răspunderii juridice, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Jurisprudentia, Cluj, 1970, p. 98.

14

care a încălcat o normă de drept şi de a aplica sancţiunea prevăzută de norma

juridică încălcată, iar, pe de altă parte, obligaţia corelativă a persoanei

vinovată de încălcarea preceptului normei de a răspunde în faţa statului

pentru conduita sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei

încălcate care o prevede17.

În ceea ce priveşte definirea răspunderii ca obligaţie de a repara un

prejudiciu, răspunderea juridică a fost definită şi ca „obligaţia pe care o au

persoanele implicate, direct sau indirect, în provocarea unei daune injuste

cauzate altuia, de a o repara.”18 Astfel, putem spune că, indiferent de modul

cum a fost provocat prejudiciul, şi anume prin săvârşirea unei fapte, prin

neexecutarea unei obligaţii preexistente, existenţa sau nu a unui raport

anterior, care şi el generează daune, consecinţele sunt: obligarea autorului la

repararea prejudiciului, în asemenea măsură încât nedreptatea ce s-a produs

să fie înlăturată, iar consecinţele negative să fie suportate de făptuitor.

Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în drept sub

denumirea de principiul răspunderii.

Ansamblul regulilor care reglementează aplicarea practică a acestui

principiu constituie instituţia răspunderii. Persoanele care au adus atingere

17 Constantin Bulai, Drept penal român, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, vol. II, 1992, p. 34.18 Sache Neculaescu, Drept civil, teoria generală a obligaţiilor, Curs universitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 95.

15

unei norme sunt sancţionate pentru acest lucru, dar ştim că, în afara

sancţiunilor negative, există şi sancţiuni pozitive, în special acestea din urmă

constituie un element puternic de control social. Ambele, însă, se bazează pe

un ansamblu armonizat de valori şi de criterii de apreciere. Norberto Bobbio

observă, din perspectiva filosofiei dreptului, o funcţie represivă a acestuia,

care constă în „povăţuirea” conduitelor prin intermediul sancţiunilor

negative, funcţie ce caracterizează dreptul în statul liberal şi o funcţie

promoţională, care constă în stimularea conduitelor prin intermediul

sancţiunilor pozitive şi care caracterizează dreptul în statul social, aceeaşi

funcţie fiind evocată şi în lucrările lui Wilhelm Aubert19.

Răspunderea este legată de tot ce este organizat, ea este specifică

diferitelor domenii ale vieţii sociale. Normele juridice trebuie respectate, ele

indică ceea ce este permis sau ceea ce nu este permis, într-un cuvânt ceea ce

este drept sau nedrept, licit sau ilicit, moral sau imoral etc.

Aşa cum precizam şi cum reiese din definiţiile date răspunderii,

aceasta intervine atunci când se încalcă o normă de drept, atunci când se

aduce atingere uneia din valorile apărate de lege. Dar ne punem, pe bună

dreptate, întrebarea: există vreo societate, comunitate, colectivitate, grup de

indivizi unde să nu existe vreo încălcare a normelor de convieţuire sau a

celor juridice, religioase, culturale, politice, tehnice?19 Sofia Popescu, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 95.

16

Fiind intim legată de „condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi

sociale”20, devianţa reprezintă un fenomen pe care îl întâlnim aproape la

fiecare pas, făcând parte integrantă din societate, din mersul ei, al moralei, al

dreptului. Devianţa poate fi negativă, cu sens restrâns, prioritar normativ, şi

pozitivă, cu sens mai larg, care valorizează pozitiv acţiunile de schimbare

sau revoltă, împotriva normelor.

Comportamentul deviant este un comportament atipic, el are un

caracter universal şi normal21. Prin devianţă înţelegem abaterea sau

încălcarea normelor şi regulilor sociale ce determină o reacţie socială din

partea instituţiilor, instanţelor şi agenţilor de control social faţă de indivizii

devianţi22. Putem spune că fiecare stat, fiecare legislaţie penală are trăsături

comune cu celelalte legislaţii, dar există şi diferenţe sensibile de la un sistem

la altul, referirea făcându-se sub un aspect dublu, atât faţă de fenomenul

devianţei, cât şi faţă de cel al răspunderii juridice. Aceste diferenţe ţin de

sistemul de drept existent, cultura juridică a fiecărui stat, tradiţiile istorice,

culturale, moravurile şi obiceiurile fiecărei ţări în parte.

Nu aş putea spune că nu îmbrăţişez ideea comună, a unui drept

european, unitar, echidistant, aplicabil acestei familii unite, numită Uniunea

Europeană. Dar şi în prezent, şi în viitor, vom observa că fiecare popor,

20 Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 116.21 Sorin M. Rădulescu, Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998, p. 28.22 Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 29.

17

fiecare naţiune, etnie, grup religios, colectiv îşi are propriile reguli, îşi apără

anumite valori morale, culturale, religioase, tradiţiile etc. Tocmai de aceea

sunt lăudabile eforturile făcute de specialiştii dreptului, ca să existe un

„numitor comun”, stabilitate, coeziune în respectarea normelor şi valorilor

apărate de lege.

Delincvenţa, ca o formă de devianţă socială, are trăsături specifice ce

constau în „violarea legilor”23, „comportament contrar regulilor morale şi de

convieţuire, producerea prin acţiuni antisociale a unui sentiment de teamă,

insecuritate, care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupărilor sociale”24.

Delincvenţa este un fenomen social amplu, complex, ce are în

cuprinsul său aspecte şi dimensiuni de natură economică, culturală, juridică,

sociologică, psihologică, statistică etc. Dintre toate tipurile de devianţă, şi

anume „devianţa deschisă, ascunsă (secretă), individuală sau de grup, penală

(infracţiunile), sexuală (delictele sexuale), politică (terorismul), religioasă

(fanatismul), familială (maltratarea), autoagresivă (sinuciderea sau consumul

de droguri)”25, ce mai mult ne interesează cea prin care se aduce atingere

unei valori sociale, ce automat atrage răspunderea individului sau indivizilor,

indiferent de felul răspunderii.

23 Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1995, p. 121.24 Dan Banciu, op.cit., p. 120-122.25 Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 27.

18

„Orice activitate socio-umană este susceptibilă de a intra în sfera unei

forme de răspundere, sferă care este foarte largă şi nu se reduce numai la

răspunderea juridică”26. În acest sens, putem spune că răspunderea

membrilor societăţii faţă de comportamentul lor poate avea diverse forme,

începând de la cea juridică şi continuând cu cea politică, morală, religioasă,

culturală etc.

Şi în dreptul şi în literatura juridică a altor state, cum ar fi Germania,

Italia, răspundere juridică este legată de ideea de stat, de constrângerea

publică şi societate.

„Răspunderea juridică este deci o modalitate de realizare a

constrângerii de stat, fiind legată de un sentiment de responsabilitate”27, ce

permite sancţionarea agentului numai pentru rezultatul provocat de acţiunea

sau omisiunea săvârşită. H.L.A. Hart arată că expresiei „răspundere” i se pot

atribui următoarele semnificaţii: răspunderea care decurge dintr-un anumit

rol, de exemplu, părinţii sunt responsabili pentru faptele copiilor lor minori,

deci răspund pentru rolul lor, funcţia pe care o deţin într-o anumită

organizare. Apoi răspunderea poate fi atribuită nu numai fiinţelor umane, ci

26 Lidia Barac, Teoria generală a dreptului, Reşiţa, 1994, p. 170.27 Avram Filipaş, Costică Bulai, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, ed. a III-a, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 63. Responsabilitatea este o condiţie sine qua non pentru ca o persoană să fie răspunzătoare penal pentru fapta săvârşită de ea. Prin responsabilitate se înţelege starea psihofizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale, de a –şi da seama de valoarea şi de urmările acesteia. Responsabilitatea este o categorie psihologică, în timp ce răspunderea penală este o categorie juridică. În acest sens, a se vedea şi Vintilă Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal al R.S.R., în S.C.J. nr. 1/1969, p. 392 şi Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit pénal général, 3ème édition, Dalloz, Paris, 1987, p. 72-80.

19

şi evenimentelor naturale, dându-se ca exemplu îngheţul, din cauza căruia se

produce un accident rutier, apoi lucrurilor periculoase şi animalelor. Într-o a

treia situaţie, răspunderea se referă la cazul în care o persoană trebuie să

răspundă, ca urmare a încălcării unei norme juridice, datorită acţiunii sau

inacţiunii sale, fiind obligată să suporte pedeapsa sau să repare paguba

pricinuită prin fapta sa sau a altuia pentru care este desemnat răspunzător. Şi,

o ultimă ipostază se referă la capacitatea de a răspunde, înţelegând prin

aceasta dacă „persoana are sau nu capacitatea de a înţelege semnificaţia

faptelor sale, dacă îndeplineşte condiţiile psihologice pentru a fi găsită

răspunzătoare pentru fapta care îi este imputabilă”28.

Marele jurist francez Léon Duguit sublinia că responsabilitatea

constituie epicentrul unui sistem juridic, iar Romul Petru Vonica, „este

responsabil cel care poate prevedea consecinţele acţiunilor sale.

Comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridică şi nu poate fi

calificată licită sau ilicită, deoarece nu are reprezentarea faptelor săvârşite şi

nu poate prevedea consecinţele actelor sale, deci el nu poate avea

răspunderea juridică a faptelor sale.”29

Şi în dreptul canonic este necesară stabilirea elementului psihic ca

fundament al răspunderii penale. Pentru ca o persoană să poată răspunde

28 H.L.A. Hart, Punishment and Responsibility. Essay in the Philosophy of Law, Oxford, 1968, p. 145, după Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 304.29 Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 514.

20

pentru fapta sau faptele sale, indiferent de forma de răspundere, ea trebuie să

fie responsabilă, adică să aibă reprezentarea corectă despre faptele sale şi

semnificaţia acestora.

În concepţia psihologică, vinovăţia constituie ansamblul proceselor

psihice (volitive, intelectuale, afective) care stau la baza relaţiei dintre autor

şi fapta comisă. Este, deci, în esenţă, vorba de caracterul voit şi conştient al

faptei, prin reprezentarea de către subiect a condiţiilor obiective, a

consecinţelor faptei şi capacitatea de a dirija corect acţiunea, având

cunoaşterea şi reprezentarea producerii rezultatului dorit sau acceptat.

În ce priveşte guvernarea societăţii, asigurarea ordinii de drept,

garantarea libertăţilor, a drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, răspunderea, în

această situaţie, revine statului.

S-a pus problema, pe bună dreptate, cine a existat mai întâi, dreptul

sau statul? Statul trebuie să aibă în mână instrumentele, mijloacele necesare

de păstrare şi menţinere a ordinii de drept. Statul menţine ordinea prin

instrumentele dreptului. La întrebarea de mai sus răspunsul este simplu: mai

întâi a existat dreptul şi apoi statul. Este logic, deoarece, oricât de înapoiate

şi rudimentare ar fi fost relaţiile sociale, ele au existat încă din cele mai

vechi timpuri, iar rolul statului este de reglementare, organizare şi aplicare a

dreptului.

21

Dacă ar fi să facem o incursiune în timp, am observa că, de-a lungul

secolelor de existenţă, indiferent de formele societăţii, de gradul de

dezvoltare a acestora, statul a avut un rol sigur şi precis în ceea ce priveşte

asigurarea bunului mers al societăţii. Au fost diferenţe esenţiale şi sunt şi

astăzi în ceea ce priveşte guvernarea într-un stat democratic şi într-un stat

totalitar, în special în ceea ce priveşte separaţia puterilor în stat, respectarea

şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a drepturilor omului etc.

În fostele state socialiste, s-a exercitat un control al statului în toate

domeniile vieţii sociale: economic, juridic, politic etc. Legalitatea a fost

definitiv compromisă, aşa-numita „legalitate socialistă s-a dovedit a fi o

ficţiune, lipsită de orice legitimitate, un instrument de impunere a voinţei

dictatoriale”30.

Putem conchide că, în societatea contemporană, nici o persoană nu

poate fi trasă la răspundere, decât dacă a comis o faptă cu vinovăţie, care

implică acea energie, activitate materială, fizică, dar şi participarea morală,

psihică, neputând exista răspundere, fără coexistenţa celor două laturi, cea

materială şi cea psihică.

30 Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 40.

22

CAPITOLUL II

DIMENSIUNEA ISTORICĂ A RĂSPUNDERII JURIDICE

Încă din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, a existat instituţia

răspunderii. La început, în societatea primitivă, aceasta a fost esenţialmente

colectivă, iar în zilele noastre, în general, răspunderea este personală.

Concepţiile primitive îşi au obârşia în societăţile de început, cele slab

dezvoltate, bazate pe organizarea popoarelor în triburi, pe relaţii de

producţie înapoiate, pe traiul în comun, existenţa fiind determinată de relaţii

apropiate, de convieţuire comună. „La unele triburi din Africa, uciderea

soţului era atribuită soţiei, dacă nu era identificat alt vinovat. Ea era obligată

23

să plătească o sumă de bani familiei soţului după care era supusă unor

ritualuri expiatorii şi purificatorii. De asemenea, anumite triburi de indieni

din Paraguay considerau ca autor al furtului chiar persoane aflată la sute de

km de la locul săvârşirii faptei31. Condiţia era ca presupusul făptuitor să fi

fost visat săvârşind o asemenea faptă de către păgubaş. „Unele triburi din

Australia erau foarte originale în ceea ce însemna cauza morţii unei

persoane, atunci când aceasta se datora unor împrejurări neobişnuite. Metoda

astfel folosită consta în interogarea cadavrului. Era urmărită direcţia spre

care se îndrepta primul vierme care cădea din cadavrul lăsat să se

descompună sau prima furnică apărută pe mormântul celui înhumat. Astfel,

tribul ce se afla în direcţia respectivă era considerat că a cauzat moartea

victimei32. La popoarele primitive se considera că tot ce este însufleţit şi

posedă un suflet, spirit, fie că este obiect, plantă, animal, era socotit drept

cauză a rezultatului susceptibil de răspundere, deci nu numai omul, dar şi

animalul, creanga unui copac, o piatră, un cuţit etc. 33

La unele popoare exista posibilitatea ca până la a 7-a generaţie să se

transmită răspunderea. Bineînţeles, atunci când era vorba de fapte grave,

săvârşite de ascendentul acestora.

31 George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 17.32 George Antoniu, op. cit., p. 17.33 George Antoniu, op. cit., p. 22-24.

24

Printre mărturiile vechi, un rol deosebit l-a avut şi Codul lui

Hammurabi, potrivit căruia, pe lângă faptul că persoana ce comitea o faptă

gravă sau orice altă faptă era pedepsită, existau şi situaţii când, persoanele

nu erau pedepsite, ca urmare a unor fapte neprevăzute, imprevizibile. A

existat, o lungă perioadă de timp, situaţia în care animalele erau trase la

răspundere. În Grecia antică întâlnim ideea răspunderii, indiferent dacă

persoana săvârşea fapta intenţionat sau nu. În acest sens, găsim multe pasaje

în Iliada, care confirmă că o persoană ce suprima viaţa altei persoane era

obligată automat să plătească o compensaţie. Cu timpul, aşa cum îi stă bine

unui popor, mai ales celui grec, unde au existat iluştrii gânditori, oameni de

o remarcabilă valoare – poeţi, artişti, jurişti etc. – au apărut primele semne

ale gândirii juridice, ideile lor fiind pozitive, şi începând să se distingă între

omorul intenţionat, cel neintenţionat şi legitima apărare. Deşi aceste forme

incipiente, rudimentare, primitive au dăinuit o lungă perioadă de timp, ele au

reprezentat şi alcătuit dreptul societăţilor primitive. Ele au constituit, totuşi,

normele de început ale dezvoltării dreptului, iar încălcarea lor atrăgea

răspunderea juridică.

Deşi societatea era primitivă, ea dispunea de metodele şi mijloacele

necesare pentru apărarea rânduielilor împotriva oricăror încălcări, luând

măsuri de pedepsire a celor vinovaţi. Regulile ce nu erau respectate se

25

refereau la ajutorul în cadrul tribului respectiv sau la împărţirea egală a

produselor.

Sancţiunile începeau de la oprobriul şi dispreţul public, mergând până

la izgonirea vinovaţilor din colectivitate, ceea ce practic echivala cu

suprimarea lor. „Dreptul penal se baza – ca maxim de pedeapsă – pe

excluderea din comunitate. Dacă la migratori această excludere însemna, de

cele mai multe ori, suprimarea fizică, înlocuită ulterior cu amenda pecuniară,

la populaţiile autohtone se traduce prin moartea civică a infractorului,

răspunderea penală fiind individuală în integritatea ei.”34

Deşi se aducea atingere intereselor unui individ, executarea pedepsei

revenea întregului colectiv, datorită relaţiilor de rudenie existente între

membrii lezaţi.

Viaţa în comunităţile primitive se desfăşura după un sistem de norme

acceptate şi respectate de către membrii acestora. Caracterul de generalitate

şi obligativitate a caracterizat normele de la începutul dezvoltării societăţii,

existând diferenţe în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare şi percepere a lor,

în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii în care acţionau.

Răspunderea juridică s-a autoimpus din momentul în care omul

primitiv a înţeles că este vital să trăiască în comunitate, alături de ceilalţi

34 Adrian Bejan, Vasile Popa, Instituţii politice şi juridice româneşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 44.

26

semeni ai săi şi că existenţa în comun nu se poate realiza decât în baza unor

reguli eficiente, reguli a căror nerespectare atrăgea sancţiuni.

Mircea Djuvara scria despre societăţile primitive, despre sancţiunile

private, faptul că acestea erau aplicate de fiecare particular, avându-şi

fundamentul în pornirea din sufletul fiecăruia dintre noi de a nu rămâne

nimic nepedepsit. În mod instinctiv, în societatea primitivă, individul

răspundea în mod simplu, printr-o reacţie imediată, fizică, cu o putere şi o

intensitate cât mai mare, faţă de acţiunea iniţială. Exista instinctul foarte

dezvoltat al ripostei, al răzbunării cu orice preţ. „Violenţa răspundea astfel,

în mod reflex, fără proporţii, la violenţă.”35

În societatea primitivă, omul înţelegea să îşi facă singur dreptate. El

nu răspundea la rău, decât cu un rău. El era convins că trebuie să facă, în

semn de răzbunare, un rău cel puţin la fel de mare, ca cel suferit de el. El

considera că ideea de răzbunare este a lui, îi aparţine în totalitate. Ideea de

răzbunare a existat în diverse ramuri ale dreptului, inclusiv cea a dreptului

internaţional public, în sensul că măsurile sancţionatorii, represaliile erau tot

o manifestare de răzbunare, exemplul cel mai concret constituindu-l vendetta

sau linşajul. Fără a ne îndepărta prea mult de la problema răspunderii, a

organizării juridice primitive, putem spune, fără putere de tăgadă, că această

organizare s-a întemeiat pe legătura de sânge existentă în grupurile gentilice, 35 Ion Craiovan, op.cit., p. 260.

27

a căror denumire provine din latinescul gens. Scoţienii numesc grupul

gentilic „clan”. Şi astăzi, doctrina penală şi limbajul curent folosesc

cuvântul clan, fiind vorba, în concret, de organizaţii formate pe bază de

rudenie, prietenie etc. sau grupuri care acţionează şi comit infracţiuni, cum

ar fi: evaziunea fiscală, deturnarea de fonduri, sechestrarea de persoane,

prostituţia, proxenetismul, traficul de arme, de droguri şi alte substanţe

toxice interzise, trafic de persoane etc.

Ca o paranteză, ceea ce a caracterizat la început aceste clanuri, în

special legătura de sânge, preceptele religioase, juridice, morale, autoritatea

liderului, autoritatea anumitor obiceiuri, a existat de-a lungul întregii

existenţe umane şi există şi în prezent.

Aşa cum precizam, obiceiul a avut un rol hotărâtor, deşi el are o

autoritate tacită, dar foarte puternică în sânul grupului. Obiceiul are ca efect

fundamental formarea unei solidarităţi foarte puternice între părtaşii

aceluiaşi grup, membrii aceluiaşi grup, fiecare individ neavând decât

valoarea dată de grupul, de tribul respectiv sau ginta respectivă. Răzbunarea

se calcula după măsura ofensei, având precizie matematică. Este vorba

despre o egalitate materială care se rezumă în aşa-zisa „lege a talionului”,

lege reprezentând germenul justiţiei penale. Principiul care a stat la baza

legii talionului a fost acela al echilibrului, al egalităţii între fapta

28

vătămătoare şi reacţia împotriva acesteia. A devenit celebră vestita formulă

biblică „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. „Sistemul de drept cutumiar

propriu poporului român în perioada sa de formare şi apoi de organizare

statală feudală a constituit, în condiţiile dezvoltării neîntrerupte, elementul

fundamental care, prin evoluţie permanentă, a făcut trecerea spre dreptul

feudal atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, coexistând apoi cu legile

scrise.”36

În dreptul roman, au existat instituţii precum manus injectio, ce

permitea creditorului, atunci când debitorul nu îşi executa obligaţia, să îl

ucidă sau debitorul insolvabil putea fi vândut. De asemenea, exista pignoris

capio, ce dădea posibilitatea creditorului de a lua bunuri ale debitorului

pentru a se răzbuna, atunci când debitorul nu se achita de creanţă. Deşi de-a

lungul timpului răzbunarea personală, adică aceea de a-ţi face singur

dreptate, a căpătat noi conotaţii şi astăzi, în dreptul modern, există anumite

reminiscenţe ale dreptului privat, de exemplu dreptul de retenţie sau legitima

apărare.

Justiţia privată a existat la toate popoarele antice, continuându-şi

existenţa şi în Evul Mediu, până în zilele noastre. Bineînţeles, justiţia privată

se înfăptuieşte atunci când lipseşte autoritatea publică sau ea nu poate

asigura ordinea de drept. Fenomenul este generalizat, existând în diferite ţări 36 Adrian Bejan, Vasile Popa, op. cit., p. 44.

29

de pe întreg mapamondul, iar în ţara noastră stau mărturie evenimentele de

la Târgu-Mureş, Hădăreni, Mihail Kogălniceanu şi, de dată relativ recentă,

Craiova. Exemplele ar putea continua, iar dacă autorităţile de ordine publică

nu ar fi stăpânit fenomenul, se putea ajunge la grave tulburări ale liniştii

cetăţenilor, chiar la pierderi de vieţi omeneşti. Au fost situaţii când ordinea

de drept, însăşi siguranţa statului, au fost în pericol.

„Deşi la geto-daci răzbunarea sângelui a avut un rol important,

dreptatea se făcea în vârful săbiilor, deşi nu se poate nega rolul compoziţiei

private, mai ales în societatea patriarhală, atunci când întreaga familie se

răzbuna când un membru de-al ei suferea o vătămare.”37

În Legea celor XII table găsim un tarif de compensaţii; astfel, avem

reglementată răzbunarea şi compoziţia, fiecare infracţiune comisă având

stabilită o anumită sumă cu care trebuia plătită. „De aceea nu au întârziat să

se manifeste tendinţe îmblânzitoare, în sensul înlocuirii răzbunării prin

compoziţie. Ofensa, în loc de a fi răzbunată, este despăgubită, fie conform

judecăţii unui arbitru ales de părţi din cei bătrâni sau a unui tarif

determinat.”38

În cadrul societăţii sclavagiste a apărut posibilitatea răscumpărării,

prin plata unei despăgubiri în bani sau prin plecarea în exil. Vedem, astfel,

37 Liviu Marcu, Forme de guvernământ şi regimuri politice în Ţara Românească în orânduirea feudală, Cluj-Napoca, 1967, p. 48.38 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1995, p. 305.

30

cum societatea se află pe o nouă treaptă de dezvoltare, instituţia răspunderii

juridice căpătând noi valenţe, iar vechile obiceiuri specifice societăţii

gentilice decad.

Prin evoluţia societăţii s-a conturat şi ideea că acela care şi-a încălcat

obligaţiile elementare poate, în anumite condiţii, să suporte o sancţiune „care

să-i permită să simtă propria lui decădere şi să-i dea prilejul să-şi corecteze

conduita ispăşindu-şi vinovăţia prin executarea unei pedepse care să evite

urmărirea sau violenţa fizică.”39

„Evoluţia procedurilor juridice ale populaţiei autohtone daco-romane

constitui un proces îndelungat, care se confundă cu însăşi naşterea şi

dezvoltarea poporului român.”40

În societatea primitivă, pedepsele sunt foarte crude, pentru că

societatea trăieşte într-un permanent sentiment de nesiguranţă. Treptat, însă,

societatea a început să se dezvolte, având o nouă organizare socială şi

juridică, iar pedepsele încep să se îmblânzească. În primele faze ale

dezvoltării empirice, primitive, tot dreptul avea un caracter sacru, bazat pe

anumite formule sacramentale, nedreptatea juridică fiind socotită o ofensă

adusă divinităţii însăşi.

39 Radu Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 223.40 Adrian Bejan, Vasile Popa, op. cit., p. 44.

31

Răspunderea juridică în forma ordaliilor, adică a judecăţii lui

Dumnezeu, dăinuie la toate societăţile primitive. Un exemplu concludent îl

constituie faptul că acuzatul şi acuzatorul erau puşi să aleagă unul din două

blide de mâncare, unul din ele fiind otrăvit. Se considera că cel ce a gustat

din cel otrăvit nu avea dreptate. Ca urmare a anomaliilor amintite, unele

persoane decedau din cauza consumării mâncării otrăvite, altele însă scăpau

cu viaţă. Un alt exemplu, la fel de anormal, îl constituie aşa-zisa probă a

vinovăţiei şi a răspunderii şi pedepsirii celui vinovat, prin aruncarea cu suliţe

asupra acestuia. În ipoteza în care nici una din suliţe nu îl nimerea, el era

declarat nevinovat. Dacă însă o singură suliţă îl rănea, atunci era declarat

vinovat şi sancţionat. Astfel, un bărbat ce era acuzat de vrăjitorie sau o

femeie de adulter trebuiau să se arunce în Eufrat. Dacă femeia reuşea să se

salveze, se considera că este nevinovată, dacă vrăjitorul se îneca, acuzatorul

intra în posesia bunurilor sale, în caz contrar, averea acuzatorului revenea

vrăjitorului care a reuşit să se salveze.

Putem spune că aceste forme primitive au străbătut vremurile,

ajungând în procesele medievale, unde duelul, ca variantă a ordaliei, este tot

mai des întâlnit. „Dreptul nostru cutumiar a cunoscut, ca un mijloc de

probaţiune, şi ordaliile, ca o reminiscenţă a practicilor ancestrale geto-

dacice.”41 Ordaliile au constat în expunerea persoanei bănuite de comiterea 41 Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004, p. 119

32

vreunei fapte, trei zile şi trei nopţi în pădure, legată de un pom, pradă tuturor

intemperiilor şi pericolelor42. „Din practica justiţiei ordalice s-au născut, mai

întâi, expresiile «trecere prin foc şi apă» sau «punerea mâinii în foc» şi apoi

au fost preluate în vocabularul basmelor şi poveştilor43Treptat, însă, s-a ajuns

de la pedepsele fizice, la cele cu caracter financiar. Numai după o lungă

dezvoltare istorică, răspunderea juridică se detaşează de caracterul religios,

de scrupule supranaturale, devenind o instituţie umană.

Aşadar, în istoria îndepărtată a strămoşilor noştri au existat astfel de

practici, chiar dacă ele au fost izolate44

Societatea politico-statală generează noi forme de răspundere, în

sensul individualizării, devenind o răspundere subiectivă. „Dacă la început,

procedura de judecată şi de aplicare a dreptului se mai baza pe elemente de

justiţie privată”45, în ceea ce priveşte identificarea, prinderea, aducerea

vinovatului la judecată şi susţinerea acuzării, organele statului, cele

specializate, sunt acelea care preiau sarcinile amintite, iar administrarea

justiţiei începe să revină acum instanţelor judecătoreşti.

În partea finală a capitolului de faţă vom completa retrospectiva

asupra instituţiei răspunderii juridice în ţara noastră.

42 A. Rădulescu, Pagini din istoria vechiului drept românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 35-40.43 Vl. Hanga, L. Marcu, D.V. Firoiu, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 44-48.44 Ştefan Neagoe, Istoria unirii românilor de la începuturi până la Cuza-Vodă, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 22.45 I. Humă, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 13.

33

Din sursele istorice pe care le avem la dispoziţie, rezultă, fără putere

de tăgadă, că existau deosebiri între delictele publice şi cele civile. Dimitrie

Cantemir recunoştea că „obiceiul pământului opreşte pe domnitor de la

unele fapte şi că domnul nu are deasupra lui decât pe Dumnezeu şi Legea”

(legea pământului)46.

Tot Cantemir, referindu-se la justiţia românească, face următoarea

afirmaţie: „Acele crime, care cu greu pot obţine o îndurare a Domnului, dacă

ucigaşul nu s-a împăcat cu rudele celui ucis şi ei nu declară public faţă de

Domn că îi iartă vina şi pedeapsa şi numai ca sângele să fie răzbunat cu

sânge şi moartea cu moarte.”47

Concluzia ce o desprindem este cea a justiţiei private, iar dreptul la

răzbunare aparţine grupului familial al celui ucis.

În mentalitatea poporului român, ideea justiţiei private, a răzbunării

sângelui, nu putea fi acceptată ca principiu. Ne-am născut şi suntem un

popor creştin, fundamentându-ne existenţa pe principii biblice.

Nu se poate însă nega în totalitate, în special în istoria îndepărtată a

strămoşilor noştri, cu referire specială la geto-daci, că nu a existat justiţia

privată sub forma răzbunării. „Versurile lui Horaţiu amintesc despre

46 D.V. Bernovscki, Originile democraţiei române. Cărvunarii. Constituţia Moldovei din 1922, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1922, p. 1.47 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere de G. Pascu, 1974, p. 467.

34

pedeapsa cu moartea a soţiei sale adultere, în timp ce Ovidiu relatează

despre alte elemente de justiţie privată”.48

Sistemul normativ tradiţional – Legea ţării şi obiceiul pământului –

are caracter consuetudinar, nescris, nu a fost creaţia unui moment oarecare

din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric49. Prezenţa lui Jus

Valachicum este semnalată şi în Transilvania, Ungaria, sudul Poloniei,

Cehia, Slovacia şi în diferite regiuni din Balcani50.

Datorită trecerii timpului şi o dată cu formarea poporului român,

aceste instituţii ale justiţiei private au dispărut, înfăptuirea justiţiei

oficializându-se treptat, o dată cu dezvoltarea societăţii. Putem spune că, în

perioada dreptului cutumiar al legii ţării sau dreptului obişnuielnic –

„obiceiul pământului” – cele două forme au coexistat. Am face o mare

greşeală dacă am face abstracţie de anumite norme cutumiare şi putem spune

că cele două forme au coexistat, s-au dezvoltat în paralel, existând practic o

unitate dialectică între ele.

Instituţia compoziţiunii sau compoziţia părţilor, deşi în esenţialitatea

sa poate fi apreciată ca o reminiscenţă de justiţie privată, reprezintă şi un

progres în istoria justiţiei. Instituţia amintită presupune practic o înţelegere,

48 D.V. Firoiu, Istoria dreptului românesc, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 170-179.49 L.P. Marcu, Istoria dreptului românesc. Scurtă expunere, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1995, p. 33.50 L.P. Marcu, op. cit., p. 53.

35

o convenţie între autorul infracţiunii şi victimă sau chiar între autor şi

descendenţii sau ascendenţii sau chiar rudele mai îndepărtate ale victimei.

Prin înţelegerea respectivă, ce consta în plata unei sume de bani sau

transferul de bunuri mobile sau imobile din proprietatea făptuitorului, către

victimă sau rudele sale, făptuitorul îşi răscumpăra vina şi astfel era exonerat

de răspunderea penală51. Această formă a compoziţiunii s-a practicat pe

întreg teritoriul românesc, inclusiv în Transilvania, încă înainte de

constituirea statelor feudale, chiar şi în cazul unor infracţiuni foarte grave,

atunci când infractorii doreau, cu orice preţ, împăcarea cu victima, în caz

contrar riscându-şi libertatea şi chiar viaţa. Totuşi, aşa cum precizam,

„instituţia compoziţiunii a fost relativizată, în favoarea oficializării justiţiei,

prin intervenţia statului, respectiv a domnitorului care, în cazuri deosebite, o

făcea inoperantă”52. În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir preciza

faptul că, în situaţia unor criminali notorii, compoziţiunea părţilor nu obliga

pe domnitor să exonereze de răspundere pe inculpaţi. Chiar dacă intervenea

împăcarea părţilor, criminalii notorii răspundeau penal, aplicându-li-se

pedeapsa, în funcţie de gravitatea faptei comise.

Şi astăzi, pentru unele infracţiuni (de exemplu, lovire şi alte violenţe

ori vătămare corporală) acţiunea se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

51 E. Cernea,E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p. 42-45. 52 Florin Negoiţă, op. cit., p. 129-131.

36

persoanei vătămate. Împăcarea acestora, prin retragerea plângerii, înlătură

răspunderea făptuitorului53. Potrivit art. 131 alin. (3) C. pen., dacă prin

săvârşirea infracţiunii, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de plângerea prealabilă, s-a adus vătămare mai multor persoane,

este suficientă plângerea prealabilă doar a unei singure persoane vătămate

pentru a produce efecte şi faţă de celelalte persoane vătămate. Dacă

plângerea prealabilă s-a introdus sau se menţine numai cu privire la unul

dintre făptuitori, aceasta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor

la săvârşirea infracţiunii [art. 131 alin. (4) C. proc. pen.54]. În literatura de

specialitate există opinii diferite cu privire la faptul că o persoană juridică ar

putea introduce plângere prealabilă55. Nu acelaşi lucru îl putem spune în

cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, în care legiuitorul a statuat

reguli precise. În această ipoteză, părţile nu se mai pot împăca sau chiar dacă

se împacă, împăcarea nu produce consecinţe juridice, deoarece are loc

tragerea la răspundere penală a făptuitorului, indiferent de acţiunea de

împăcare dintre victimă şi agresor.

Astăzi sunt foarte puţine infracţiuni în care împăcarea părţilor este

exoneratoare de răspundere penală, iar această situaţie priveşte cazuri strict

limitative, fiind vorba în concret de infracţiunile cu un pericol social redus

53 Petre Buneci, Drept procesual penal. Curs universitar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p. 350.54 Petre Buneci, op. cit., p. 349-352.55 Petre Bunaci, op. cit., p. 350.

37

sau cele ce sunt strâns legate de intimitatea individului (violul, în unele

situaţii, seducţia etc.).

În ce priveşte instituţia răspunderii, în speţă cea penală, astăzi ni se

pare ceva firesc ca o persoană ce a săvârşit o infracţiune să răspundă numai

ea, cu alte cuvinte ca răspunderea să aibă un caracter personal. Însă acest

principiu, aplicat în zilele noastre, fără excepţie, este rezultatul unei dificile

evoluţii a istoriei dreptului. În primul rând, în cazul justiţiei private, erau

situaţii în care era pedepsită întreaga familie, cât şi rudele făptuitorului, iar

în unele situaţii era declarată răspunzătoare întreaga colectivitate56. „Era

vorba despre o răzbunare efectivă şi nicidecum de o pedeapsă rezultată din

principii juridice. În urma săvârşirii unei fapte penale, pot suferi, ca urmare a

răzbunării, persoane nevinovate”57. Stau mărturie în acest sens cele mai

vechi legiuiri scrise, atât cele bisericeşti propriu-zise (canoanele), cât şi

colecţiile de legi bisericeşti, cu conţinut pur canonic sau mixt-noncanonic

sub influenţă slavă.

Aceste vechi legiuiri scrise au fost numite pravile. Manuscrisele au

fost cuprinse în culegeri. Ele au fost scrise şi traduse în limbile greacă, slavă,

slavonă, română58. Cele care s-au păstrat la noi sunt toate în limba slavă şi

56 M. Muşat, Izvoare şi mărturii antice despre strămoşii poporului român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 75-78.57 M.T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1995, p. 39-42.58 Florin Negoiţă, Începuturi constituţionale la români, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 42-46.

38

sunt cunoscute sub numele de Pravila de la Mănăstirea Bisericani,

Mănăstirea Neamţu, Mănăstirea Putna. Mai sunt cunoscute Cartea

românească de învăţătură, întocmită din porunca lui Vasile Lupu, sau

Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, iniţiată de Matei Basarab, iar în

Transilvania, Diploma Leopoldină. Toate acestea reprezintă codificări ale

unor norme de drept59.

Este adevărat că sunt forme de început ale trecerii de la dreptul

cutumiar, la reglementarea principiilor, în special cele de natură civilă, la

oficializarea dreptului, dar acestea au adus ceva nou faţă de vechile

reglementări, care erau obiceiurile juridice, foarte diversificate, neprecise şi

necunoscute, în cele mai multe cazuri, mai ales în cazul străinilor.

Pe lângă precizările cu referire strictă la normele de drept civil –

căsătoria, testamentul, logodna, dota, cheltuielile de înmormântare etc. –

avem şi probleme de drept penal – infracţiuni şi pedepse etc.60

Acestea au fost mai întâi prevăzute în canoanele bisericeşti, apoi în

coduri, printre cele mai cunoscute fiind Codul lui Mihail Fotino, Codul

Callimach etc.61

59 Florin Negoiţă, op. cit., p. 150-15760 O. Sachelarie, N. Stoicescu, Instituţii feudale din Ţările Române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 88-95.61 Dan Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, ed. Macarie, Moreni, 1998, p. 105.

39

În perioada dreptului feudal, normele cutumiare sau legile feudale nu

precizau întotdeauna cum se pedepsesc anumite categorii de infracţiuni, ci

pedepsele erau lăsate la latitudinea sau voia judecătorului. De cele mai multe

ori, răspunderea era stabilită ţinând cont de poziţia socială a celui vinovat.

Celor declaraţi răspunzători pentru comiterea unei infracţiuni li se aplicau

pedepse corporale, cum ar fi pedeapsa cu moartea (spânzurătoarea, tăierea

capului, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea)62.

Au mai existat şi alte pedepse corporale, ce constau în mutilarea

corpului (scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, a picioarelor, a limbii, a nasului

sau a organului sexual). Aceste pedepse îşi au sorgintea în dreptul bizantin63.

Tot ca pedepse corporale au mai fost şi înfierarea, ce consta în însemnarea

vinovatului cu fierul roşu pe diferite părţi ale corpului, în special pe mâini,

frunte sau chiar crestarea nasului.

Bineînţeles că nu putea lipsi, ca pedeapsă corporală, bătaia. Şi astăzi,

în înţelepciunea populară se spune că „bătaia e ruptă din rai” sau că „bătaia e

sfântă”. Aceasta se manifesta sub diferite forme, cu buzduganul, toiagul sau

la tălpi pe uliţa satului64.

Pedepsele privative de libertate erau: „ocna, ce putea fi pe timp limitat

sau pe viaţă şi care consta în muncă silnică în saline, temniţa, surghiunul

62 Istoria dreptului românesc, ed. Academiei, Bucureşti, vol. I, 1980, p. 230.63 A. Herlea, Studii de istorie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 99.64 G. Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1972, p. 179.

40

(izgonirea făptuitorului din localitate, stabilindu-i-se un domiciliu forţat, în

unele situaţii acesta fiind o mănăstire”65.

Pedepsele pecuniare erau deşegubina, gloaba sau „certarea cu bani sau

cu dobitocul”66, ce consta în amenda ce se plătea în bani sau natură,

domnitorului. Tot ca pedeapsă pecuniară întâlnim şi confiscarea bunurilor,

acestea fiind trecute în totalitate sau în parte în patrimoniul domnului.

Mai erau pedepsite, considerate ca vini mai mici: incestul, adulterul,

defăimarea, falsul etc.67 Sub influenţa religiei au fost sancţionate ca

infracţiuni erezia, ierosilia, furtul obiectelor din biserică şi apostasia –

lepădarea de cultul religios68. Valorificarea în justiţie a unui drept de natură

civilă sau repararea unei pagube produse printr-un fapt penal şi condamnarea

făptuitorului se făcea în următorul mod: „se adresa în general domnului ţării

printr-o plângere orală sau scrisă, numită pâră, jalbă, joalbă”69. Judecata

apărea în documentele feudale şi sub denumirea de pricină, gâlceavă, treabă

etc.70 În dreptul feudal, toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (bisericile,

mănăstirile breslele etc.) „aveau capacitatea de a sta în justiţie”71

65 A. Herlea, op. cit., p. 296.66 Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 405.67 Dan Ţop, op. cit., p. 87.68 Dan Ţop, op. cit., p. 87.69 Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 406.70 Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului, vol. II, 1959, p. 682.71 I. Brezoianu, Vechi instituţii româneşti, Bucureşti.

41

Concluzia este aceea că instituţia justiţiei private, a dreptului de

răzbunare, începe să dispară, iar răspunderea familială cedează terenul

răspunderii civile, această răspundere având la bază elementul subiectiv al

greşelii. Spre sfârşitul orânduirii feudale, două importante momente

legislative fac să se deosebească această perioadă, de cea anterioară, şi

anume în Ţara Românească Legiuirea Caragea de la 1818 şi în Moldova

Codul Callimach de la 1817. Prin ele avem statornicite reglementări mai

clare, în privinţa răspunderii delictuale. Putem spune că se păstrează totuşi

reminiscenţe ale trecutului privind vechile concepţii de răzbunare şi

pedepsele, bineînţeles cu caracter izolat.

Ţinând cont de faptul că, atât Legiuirea Caragea, cât şi Codul

Callimach, sunt reglementări de la începutul secolului XIX, nu putem să

negăm importanţa lor, şi nici inspirarea lor din codurile şi legiuirile altor ţări.

Ştim cu toţii că, în anul 2004, s-au împlinit 200 de ani de existenţă a Codului

civil francez din 1804, cunoscut sub denumirea de Codul lui Napoleon,

urmat de Codul general austriac, din 1812 etc.

Codul nostru civil actual este şi el inspirat din Codul lui Napoleon, în

care avem reglementată răspunderea pentru fapta proprie, pentru fapta altuia,

a animalului, pentru ruina edificiului, pentru lucruri în general. De-a lungul

timpului, noile condiţii economice, sociale, politice au dat o nouă

42

dimensiune răspunderii. Astăzi discutăm despre răspunderea prin internet,

folosirea abuzivă a informaţiei, răspunderea ministerială, medicală etc.

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Secţiunea I

43

Noţiuni introductive şi consideraţii generale în legătură cu

principiile dreptului

Înainte de a începe prezentarea principiilor, atât a celor generale, dar,

în mod special, a celor specifice răspunderii juridice, să vedem ce înţelegem

prin principiu.

Prin principiu se înţelege atât „o cauză primă, un început, obârşie,

origine, dar şi ceea ce alcătuieşte lucrurile materiale sau orice forţă naturală

care lucrează asupra corpurilor”. Tot prin principiu se înţelege fiecare din

legile fundamentale ale unei arte, ale unei ştiinţe, precum şi noţiuni

elementare ale unei ştiinţe sau acea maximă, regulă de morală, de purtare,

idei sănătoase în morală, în religie72. „Vine o zi când simţul moral se revoltă

văzând principiile moralei şi justiţiei nesocotite şi călcate în picioare”73.

În Dicţionarul explicativ al limbii române de dată mai recentă, se

înţelege prin principiu – principii „Element fundamental, idee, lege de bază

pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă

de conduită etc.”74

Înţelesul, mai bine zis etimologia cuvântului principiu, aplicarea,

domeniile unde acesta se foloseşte diferă foarte mult.

72 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei Române, 1958, p. 1003.73 Ibidem.74 Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Academia Română, 1996, p. 850.

44

Astfel, regulile de morală au la baza existenţei şi dezvoltării lor

anumite principii. Religia are, de asemenea, anumita canoane, reguli şi

principii ce ţin de morala creştină.

Lato sensu principiile îşi găsesc aplicabilitatea şi în domeniile

mecanicii, fizicii, astrologiei, chimiei, geodeziei etc.

Şi pentru a nu lăsa mai prejos regulile morale, de convieţuire socială,

civice, politice putem spune că principiul mai reprezintă „convingerea

intimă a unui om sau grup de oameni, punctul de vedere propriu, crezul

acestora în legătură cu o anumită persoană sau persoane, religie, cult,

apartenenţă politică, culturală, sportivă, etnică, muzicală etc.”75

Per a contrario, un om care nu are principii spunem că este un om

care nu are o convingere morală, politică fermă sau care nu are păreri de

aceeaşi natură.

Cuvântul „principiu” provine din latinescul principium; în italiană –

„principio”, în franceză „principe”.

Principiile se aplică diferitelor ramuri ale dreptului, cu referire

specială la normele de drept penal, administrativ, constituţional, civil,

financiar, comercial, internaţional etc.; acestea au reguli comune general

valabile, dar sunt şi principii specifice ce guvernează fiecare ramură de drept

în parte.75 Ibidem.

45

În ce priveşte principiile răspunderii juridice, prof. Romul Petru

Vonica le defineşte ca fiind „idei călăuzitoare pentru instituţia răspunderii

juridice”76. În continuare, acelaşi autor enumeră principiile, şi anume:

„principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, principiul

răspunderii personale, principiul legalităţii, al justei sancţiuni sau

proporţionalităţii, non bis in idem, şi nu în ultimul rând cel al celerităţii

tragerii la răspundere.”77

Profesorul Sofia Popescu precizează faptul că în literatura de

specialitate sunt tratate atât principiile generale ale răspunderii juridice, dar

şi principii ce sunt specifice unei anumite forme de răspundere juridică.

Din prima categorie fac parte: 1) principul legalităţii răspunderii

juridice; 2) principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat să răspundă

pentru fapta sa, decât dacă i se impută o greşeală, răspunderea fiind

subiectivă, principiu de la care există excepţia răspunderii independentă de

culpă; 3) principiul răspunderii personale, cu excepţia răspunderii pentru

fapta altuia; 4) principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii

juridice; 5) principiul proporţionalităţii sancţiunii în raport cu gravitatea

faptei, denumit şi principiul justei sancţiuni; 6) principiul potrivit căruia unei

singure încălcări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a

76 Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 539.77 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 540.

46

răspunderii, existând posibilitatea cumulului formelor de răspundere, atunci

când prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multe norme

juridice; 7) principiul celerităţii.78 Autorii Ion Corbeanu şi Maria Corbeanu

enumeră printre principiile generale ale dreptului „Asigurarea bazelor legale

de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul

responsabilităţii, al echităţii şi justiţiei”79. Autoarea Carmen Popa, după ce

defineşte principiile dreptului ca fiind „acele idei fundamentale, postulate

călăuzitoare, directoare, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor

juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept”80,

enumeră printre principiile fundamentale ale dreptului pe cel al legalităţii,

libertăţii şi egalităţii, responsabilităţii, echităţii şi justiţiei, pluralismului

politic, separaţiei puterilor în stat, autorităţii lucrului judecat etc.”81

Pe lângă aceste principii cu caracter general, aşa cum precizam de la

bun început, există şi principii cu un caracter propriu, specific numai unei

forme de răspundere juridică: penală, civilă, administrativă etc.

Un exemplu concret îl dă Jean Michel le Forges: „Unul din principiile

care particularizează răspunderea administrativă este principiul egalităţii în

faţa sarcinilor publice”82.

78 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 312.79 Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 79-87.80 Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 61.81 Carmen Popa, op. cit., p. 61-66.82 Jean Michel le Forges, Droit administratif, Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 287-295, citat de Sofia Popescu, op. cit., p.327. În acelaşi sens, Analele Universităţii din Timişoara, seria

47

Profesorul Petre Buneci, făcând referire la principiile care guvernează

procesul penal, precizează: „conexiunile sunt atât de strânse între principiile

fundamentale, încât de cele mai multe ori acestea îşi determină reciproc

conţinutul şi întinderea”83.

În continuare, acelaşi autor arată că aceste conexiuni există atât între

principiile fundamentale, cât şi între acestea şi celelalte principii procesuale

(derivate, comune, generale, instituţionale), inclusiv cele referitoare la

organizarea judecătorească. Printre principiile fundamentale specifice

enumeră pe cel „al legalităţii procesului penal, al oficialităţii, al aflării

adevărului, rolul activ al organelor judiciare, garantarea libertăţii persoanei,

principiul respectării demnităţii umane etc.”84

Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal:

legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului,

oficialităţii, garantarea dreptului de apărare, a libertăţii persoanei,

operativitatea procesului penal”85.

Octavian Manolache enumeră printre principiile generale ale dreptului

pe cele privind „respectarea dreptului la apărare, autoritatea de lucru judecat,

certitudinea juridică, legalitatea, proporţionalitatea, loialitatea etc.86”

Jurisprudentia M.E.N., ed. 1996, p. 26.83 Petre Buneci, Drept procesual penal, curs universitar, Ed. Pinguin Book, 2004, p. 43.84 Petre Buneci, op. cit., p. 43.85 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994, p. 56-87.86 Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 13-25.

48

H.G. Schermes şi D. Waelbroeck împart principiile în trei categorii:

„principii juridice obligatorii, ce sunt o moştenire juridică comună Vestului

Europei, ca formă a dreptului natural, fiind mai greu de definit, dar, o dată

încorporate în reglementările comunitare, au un caracter obligatoriu, de

netăgăduit. A doua categorie este formată din reguli de reglementare comune

legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi imparţialitate,

avându-şi originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul

anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală, în fapt

fiind o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene.

O ultimă categorie se referă la reguli generale inerente ordinii juridice

comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională;

ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare, inclusiv a Curţii de Justiţie, ca

urmare a interpretărilor şi motivărilor legale, care sunt repetabile, pot lua

conturul unor principii generale”87.

În ce priveşte dreptul financiar, în speţă dreptul bugetar, ca o

subramură a acestuia, sunt considerate drept principii „cel al universalităţii,

unicităţii bugetare, neafectării veniturilor bugetare, anualităţii bugetului

87 H.G. Schermes, D. Waelbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5th ed., Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992, p. 10, citat de O. Manolache, op.cit., p. 13-14..

49

public şi al specializării bugetare, echilibrării bugetului public şi al

publicităţii bugetare”88.

Printre principiile care guvernează regulile procesului şi ale procedurii

civile enumerăm „principiul adevărului, contradictorialităţii, disponibilităţii,

nemijlocirii, continuităţii, inamovibilităţii judecătorilor, egalităţii părţilor în

faţa justiţiei, al dreptului la apărare, rolul activ al judecătorului etc.”89

Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului civil:

democratismul, aflarea adevărului, legalitatea , dreptul la apărare, folosirea

limbii materne, contradictorialitatea, disponibilitatea, publicitatea, egalitatea,

nemijlocirea şi continuitatea90.

În ce priveşte principiile negocierii contractelor de comerţ

internaţional, pe lângă cele generale proprii atât dreptului comerţului

internaţional, cât şi dreptului în general, avem şi principii specifice ale

negocierilor comerciale, şi anume: „principiul reciprocităţii, principiul

legalităţii şi al moralităţii”91.

În ce priveşte clasificarea principiilor, Profesorul Aspazia Cojocaru

face următoarea clasificare: „Din punct de vedere al domeniului în care se

88 G. Anghelache, Bugetul de stat în «Finanţe publice», ed. a II-a, coordonator I. Văcărel, Ed. didactică şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 1999, p. 557 şi urm., citat de Ioan Condor, Radu Stancu, Drept financiar şi fiscal român, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 2002, p. 51.89 Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 33-52.90 V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Tipografia Universităţii din Bucureşti, vol. I, 1986, p. 7.91 Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 34-35.

50

aplică, acestea sunt de trei feluri, şi anume principii fundamentale ale

dreptului român, principii fundamentale ale dreptului civil român şi principii

ale uneia sau ale unor instituţii de drept civil”92.

Din prima categorie, după ce autoarea precizează faptul că „sunt idei

esenţiale, principale pe care le găsim în întreaga legislaţie a României, ele

fiind cuprinse sau rezultă, de regulă, din Constituţia României sau alte

reglementări importante”93, sunt enumerate principiul separaţiei puterilor în

stat, al democraţiei, al legalităţii şi ordinii de drept, al egalităţii în faţa legii

etc.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt cele referitoare la

„egalitatea în faţa legii civile, al îmbinării intereselor individuale cu cele

generale, al proprietăţii etc.”94

Printre principii ale instituţiilor dreptului civil, având deci o sferă mai

restrânsă decât cele fundamentale, aş enumera principiul consensualismului

– solo consensu – (de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare),

principiul pacta sunt servanda sau al forţei obligatorii, principiul

irevocabilităţii, al relativităţii efectelor actului juridic.

92 Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 11-18.93 Aspazia Cojocaru, op.cit., p. 11.94 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 14.

51

Apoi, în materie succesorală, în speţă cea legală, avem principiul

chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori sau principiul

proximităţii gradului de rudenie, în ipoteza în care moştenitorii aparţin

aceleiaşi clase.

Profesorul Costică Bulai enumeră printre principiile fundamentale ale

dreptului penal român şi pe cele generale sau instituţionale. Din prima

categorie fac parte „principiul legalităţii, al egalităţii în faţa legii penale, al

umanismului dreptului penal, infracţiunea ca singur temei al răspunderii

penale, personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei, individualizarea

sancţiunilor de drept penal etc.”95 Celelalte principii sunt atât cele privind

teritorialitatea, personalitatea, realitatea şi universalitatea legii penale,

precum şi principiile specifice aplicării legii penale atât în spaţiu, cât şi în

timp.

Şi legea fundamentală, Constituţia, în Titlul II, Capitolul I art. 15-21

şi art. 49 în legătură cu exercitarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale, se întemeiază pe următoarele principii: „universalitatea şi

neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi şi ocuparea funcţiilor şi

demnităţilor publice de cetăţeni români cu domiciliul în ţară, protecţia

cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor, protecţia cetăţenilor străini

95 Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 48-58.

52

şi a apatrizilor, prioritatea reglementărilor internaţionale, accesul liber la

justiţie, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului etc.”96

În ce priveşte principiile răspunderii juridice, în opinia unora dintre

autorii cei mai importanţi de peste Prut, Gheorghe Avornic, Elena Aramă,

Boris Negru etc., trebuie reţinute următoarele principii: „1. Orice răspundere

juridică are un fundament. 2. Legalitatea răspunderii juridice sau principiul

răspunderii juridice. 3. Principiul răspunderii personale, ca regulă generală.

4. Proporţionalitatea răspunderii juridice. 5. Principiul răspunderii pentru

fapte săvârşite cu vinovăţie. 6. Principiul obligativităţii tragerii la

răspundere. 7. Principiul operativităţii răspunderii juridice. 8. Principiul

potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură

imputare a răspunderii”97.

În ce priveşte Constituţia S.U.A. (1787), aşa cum bine ştim, rădăcinile

acesteia le găsim în tradiţia juridică britanică, incluzând principiile conform

cărora atât oficialităţile guvernamentale, cât şi cetăţenii obişnuiţi trebuie să

respecte legile. S.U.A au Constituţie scrisă, pe când Marea Britanie are drept

constituţional (de natură consuetudinară), dar nu are Constituţie (scrisă).

Prin Constituţie, întemeietorii au stabilit următoarele principii de

guvernare a S.U.A.:

96 Gheorghe Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Proema, Bucureşti, vol. I, 1996, p. 165-180.97 Gheorghe Avornic şi alţii, Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, 2004, p. 493.

53

principiul domniei legii;

republicanismul;

separaţia puterilor

principiul supremaţiei naţionale

sistemul de controale şi echilibrări.

Aceste principii au asigurat flexibilitatea şi viabilitatea sistemului

constituţional american, făcându-l să funcţioneze timp de mai bine de două

secole98.

Carta britanică a drepturilor din 1689 a stabilit câteva principii de

bază ale guvernării constituţionale, şi anume „a) supremaţia parlamentului

asupra monarhiei, b) garanţiile desfăşurării unui proces cu juraţi, c)

interdicţia de a pune o cauţiune excesivă, d) interzicerea unor pedepse crude

şi neuzuale. Alte legi, precum Legea colonizării din 1701, consacrau

independenţa ramurii judecătoreşti faţă de monarhie”99.

În ce priveşte dreptul cutumiar, acesta a dat naştere la două importante

principii constituţionale. Primul stabilea ideea că există un standard legal

superior, un fel de criteriu de apreciere a actelor emise de parlament. Al

doilea principiu arăta că tradiţia dreptului cutumiar a furnizat autorităţii

98 Alan R. Gitleson, Robert R. Didley, Malvin J. Dubnick, American Government, ed. a II-a, Ed. Houghton Mifflin Company, Boston, S.U.A., 1991, p. 31, după Petru Miculescu, Statul de drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 164.99 Alan R. Gitleson, Robert R. Didley, Malvin J. Dubnick, op.cit., p. 167.

54

instanţelor o bază pentru a aprecia acele standarde şi de a anula statutele

(legile emise de parlament).

În ce priveşte principiile dreptului internaţional al mediului,

Profesorul Mircea Duţu face referire, mai întâi, la principiile generale,

fundamentale ale dreptului internaţional, cum ar fi „buna vecinătate,

cooperarea internaţională în materie, şi apoi la principiul interzicerii poluării,

obligaţia fiecărui stat de a proteja şi de a conserva mediul, principiul

poluatorul plăteşte etc.”100 Autorul precizează faptul că dreptul internaţional

al mediului a plecat în dezvoltarea sa de la principiile şi regulile

fundamentale ale dreptului comun în materie.

Pornindu-se de la aceste principii fundamentale de drept general,

recunoscute şi apreciate la nivel internaţional, s-a ajuns la dezvoltări

specifice, în cadrul a ceea ce înseamnă lupta comună a tuturor statelor

privind apărarea, conservarea şi protejarea mediului.

Printre principiile mai importante autorul le enumeră pe cele privind

„suveranitatea statelor şi protecţia mediului, principiul cooperării

internaţionale în soluţionarea problemelor conservării mediului, rezolvarea

paşnică a diferendelor ecologice, buna vecinătate în domeniul conservării şi

protecţiei mediului, obligaţia statelor de a conserva şi de a proteja mediul şi

resursele sale naturale, obligaţia de cooperare transfrontalieră în caz de 100 Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Ed. economică, Bucureşti, 2004, p. 125.

55

accident industrial, obligaţia de supraveghere a stării mediului, îndatorirea

de asistenţă ecologică, informarea şi participarea publicului, principiul

prevenirii, principiul răspunderii statelor pentru prejudicii ecologice,

principiul precauţiei, principiul dezvoltării durabile, principiul interzicerii

producerii şi utilizării armelor de modificare a mediului, principiul

răspunderii comune, dar diferenţiate a statelor”101.

Printre principiile specifice dreptului muncii sunt amintite:

„neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, egalitatea de tratament

şi interzicerea discriminării, negocierea condiţiilor de muncă, dreptul la

protecţia muncii, dreptul la odihnă, dreptul la grevă, perfecţionarea pregătirii

profesionale, consensualitatea şi buna credinţă, asocierea liberă a salariaţilor,

precum şi a patronilor”102.

Aceste principii sunt denumite de Codul muncii principii

fundamentale, fiind prevăzute în Capitolul II, art. 3-9. În aceeaşi opinie,

există şi principii generale ale sistemului de drept, cum ar fi principiul

democraţiei, egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc.

Înainte de a trece la prezentarea fiecărui principiu general al

răspunderii juridice, nu pot totuşi să nu scot în evidenţă ceea ce arăta S.R.

Covey despre principii, şi anume: „Ni se pare extrem de relevant pentru ceea

101 Mircea Duţu, op.cit., p. 139-146.102 Lidia Seceleanu, Dreptul muncii, Ed. Universalia, Bucureşti, 2005, p. 23.

56

ce înseamnă principiile în viaţa unui om, şi anume că acestea nu

reacţionează faţă de nimeni şi nimic. Nu se irită, nu se poartă urât, nu

divorţează, nici nu dispar împreună cu cel mai bun prieten al nostru. Nu ne

trag pe sfoară. Nu ne aşteaptă la drum cu soluţii de moment şi nici la

cotitură. Nu depind de comportamentul altora, nici de mediul ambiant sau de

capriciile curente pentru a-şi dovedi valabilitatea. Principiile nu pier. Nu

sunt aici şi mâine nicăieri. Nu pot fi desfiinţate nici de foc, nici de cutremure

şi nici nu pot fi furate.”103

Secţiunea a II-a

Principiile răspunderii juridice

§1. Principiul legalităţii

După cum lesne s-a putut observa, majoritatea autorilor, indiferent că

au făcut referiri cu privire la principiile dreptului penal, civil, procesual

penal, procesual civil, administrativ, financiar, internaţional etc., nu au omis

– sau, dacă au făcut acest lucru, nu au făcut-o cu bună ştiinţă –, principiul

legalităţii.

103 S.R. Covey, Eficienţa în 7 trepte sau Un abecedar al înţelepciunii, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 94.

57

„Acesta, deşi formulat iniţial în materie penală, în forma legalităţii

incriminării şi sancţionării – nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege

– este valabil pentru toate formele răspunderii juridice”104.

Marele profesor Vintilă Dongoroz definea principiul legalităţii

incriminării şi pedepsei ca fiind „unul dintre principiile fundamentale ale

dreptului penal”105.

Profesorul C. Bulai definea acest principiu ca fiind „unul de bază al

întregii activităţi de apărare socială împotriva criminalităţii”106. Profesorul

Matei Basarab arăta faptul că principiul legalităţii face parte dintre

principiile care exprimă ideile fundamentale ale unei societăţi la un moment

istoric dat, în timp ce şcoala de la Iaşi, reprezentată, printre alţii, de

Profesorul M. Zolyneak, scotea în evidenţă faptul că acest principiu

constituie o puternică garanţie juridică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Profesorul G. Antoniu se întreabă, pe bună dreptate, dacă „este sau nu

justificată caracterizarea acestui principiu ca fundamental?”107 Domnia sa are

în vedere faptul că, în definitiv, este vorba numai de un principiu de ramură

şi nu de un principiu general care să se refere la întregul sistem al dreptului

şi, chiar dacă în conţinutul său principiul legalităţii penale ar cuprinde în

104 Sofia Popescu, op.cit., p. 311.105 Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1969, p. 5.106 Costică Bulai, op.cit., p. 10.107 George Antoniu, Despre principii în drept, S.D.R. nr. 3-4/1998, p. 74-80.

58

realitate trei principii fundamentale cu referire la cel al incriminării, al

pedepsei şi al măsurilor de siguranţă şi educative. Indiferent de opiniile care

au apărut în doctrina juridică penală, nu putem să negăm faptul că acest

principiu prezintă un deosebit interes ştiinţific, iar cercetarea diferitelor

laturi sub care se înfăţişează legalitatea penală cu diversele sale implicaţii,

atât de natură teoretică, dar mai ales practică. În domeniul dreptului penal,

principiul legalităţii se exprimă în regulile deja bine cunoscute de lumea

juridică, nullulm crimen sine lege, nu există infracţiune fără să fie prevăzută

de lege, şi nulla poena sine lege, nu există pedeapsă fără să fie prevăzută de

lege. Pentru ca aceste reguli să constituie o adevărată garanţie a libertăţii

persoanei, ele trebuie să fie însoţite de următoarele reguli: nulla poena sine

judicio, adică pedeapsa să fie aplicată numai în urma unei judecăţi, iar

judecata să se desfăşoare potrivit legii, nullulm judicio sine lege.108

Acest principiu a fost destinat să servească drept garanţie a libertăţii

persoanei împotriva arbitrarului în activitatea aparatului judiciar.

Legea nu acţionează retroactiv, iar orice faptă, indiferent de

periculozitatea ei, nu poate constitui infracţiune şi, pe cale de consecinţă, o

persoană nu poate fi judecată, condamnată, dacă fapta respectivă nu era

prevăzută în lege. Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat, ca

atare, de ideologii revoluţionari din Franţa, fiind înscris în Declaraţia 108 Costică Bulai, op.cit., p. 49.

59

drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789. În dreptul penal român modern,

acest principiu privind legalitatea incriminării şi pedepselor îl găsim

consacrat, începând cu Codul penal din timpul domniei lui Al.I. Cuza şi

până în prezent. Modul de interpretare a legii este foarte important pentru

respectarea principiului legalităţii. În Constituţie, în art. 20, se prevede faptul

că dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în

cazul neconcordanţelor dintre reglementările interne şi cele internaţionale,

ultimele au prioritate109.

Principiul legalităţii nu constituie numai obiectul de cercetare al

dreptului penal. În condiţiile statului de drept, adică ale statului bazat pe

lege, reglementarea juridică a tuturor tipurilor de relaţii sociale existente în

cadrul statului de drept, constituind substanţa ramurilor dreptului, se

subordonează acestui principiu; de aici şi consecinţa că un atare principiu va

constitui obiectul de studiu al tuturor ştiinţelor juridice, inclusiv al teoriei

generale a dreptului.

Unii autori consideră că „interacţiunea legalitate-efectivitate-

legitimitate este definitorie pentru statul de drept”110. Aceeaşi autori

109 Costică Bulai, op.cit., p. 50.110 François Ost, Michel van de Kerchove, Jalons pour une théorie critique du droit, Publications des Facultés Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1987, p. 512-513, citaţi de Sofia Popescu, Statul de drept în

60

consideră legalitate ca fiind „conformitatea normei juridice sau a actului

juridic cu normele juridice superioare care stabilesc procedura elaborării

normelor juridice sau a actului juridic”111.

Fiecare din ştiinţele de ramură ale dreptului va cerceta acest principiu

din perspectiva specifică a ramurii respective şi va desprinde implicaţiile

particulare ale principiului în cadrul fiecărui tip de relaţii sociale. Lăsând la

o parte faptul că există anumite diferenţieri ale perspectivei de investigare,

unghiuri diferite, specifice fiecărei ramuri, nu putem să cercetăm conţinutul

principiului legalităţii, fără anumite aspecte pe care le considerăm

obligatorii.

Făcând o analiză atentă, putem sistematiza elementele de interes

comun, ca aspecte obligatorii în cercetarea principiului legalităţii, axată, în

primul rând, pe problematica statală.

Pornim de la premisa că, la baza tuturor formelor de reglementare

juridică a relaţiilor sociale trebuie să existe acte normative emise de

autoritatea competentă a statului. În aceste acte se prevede modul de

desfăşurare a relaţiilor sociale, implicarea statului în relaţiile reglementate

spre a evita dezordinea, anarhia în desfăşurarea lor.

dezbaterile contemporane, Ed. Academiei, Bucureşti, 1998, p. 39.111 François Ost, Michel van de Kerchove, op. cit., citaţi de Sofia Popescu, Statul de drept în dezbaterile contemporane, p. 40.

61

Aşa cum se ştie, destinatarii normei juridice trebuie să se conformeze

reglementării juridice a acestor relaţii, fără a le aduce vreo atingere, de orice

natură. Majoritatea subiecţilor de drept respectă normele impuse, marea

majoritate a destinatarilor normei fiind subiecte ale raportului de

conformare.

Totuşi, legea trebuie să reprezinte un adevărat moderator, un arbitru

între interesele societăţii şi cele ale individului, ea constituind zidul de

apărare contra oricăror forme de arbitrar al puterii. Ea trebuie să fie

recunoscută ca principal izvor de drept.

Ansamblul actelor normative se cere a fi structurat ierarhic. Locul

primordial, central în ierarhia actelor normative îl ocupă Constituţia.

„Aceasta deţine rolul suprem în raport cu celelalte categorii de acte

normative; toate actele normative sunt subordonate Constituţiei şi au

obligaţia să se conformeze acesteia.”112

Supremaţia Constituţiei înseamnă că întreaga ordine juridică se

bazează pe Constituţie, care, astfel cum se subliniază în literatura de

specialitate113 se află la originea tuturor activităţilor care se desfăşoară într-

un stat şi ea singură determină valabilitatea acestor activităţi, constituind

regula fundamentală. Totodată, Constituţia reprezintă „temeiul şi garanţia

112 Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 168-169.113 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, vol. I, 1995, p. 71.

62

esenţială a ordinii de drept, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii

tuturor actelor şi faptelor juridice.”114

Am caracteriza această funcţie a legii fundamentale, legată de

principiul legalităţii ca o funcţie constitutivă, adică o funcţie internă,

inerentă principiului, oricare ar fi ramura dreptului, exprimând esenţa ei

politico-statală.

Gânditorii iluminişti concepeau legea, în principal, ca „un instrument

de organizare mai bună a reglementării de către stat a relaţiilor sociale, de

natură să excludă arbitrarul şi bunul plac al monarhului absolut.”115

Funcţia de garanţie a legii este înţeleasă sub două accepţiuni – una

prin care legea stabileşte anumite limite, iar cea de-a doua se referă la rolul

autorităţii publice ce nu poate impune cetăţenilor alte limite, decât cele

prevăzute de lege.

Astfel, exercitarea drepturilor cetăţenilor este garantată împotriva

oricăror restrângeri arbitrare din partea autorităţilor. Legea acţionează nu

numai ca un factor de limitare a libertăţii individuale, ci şi ca un factor de

stimulare a exerciţiului liber al drepturilor şi libertăţilor, apărând pe cetăţeni

împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţii şi ale celorlalţi cetăţeni, a

domniei dreptului celui mai tare, a samavolniciei şi a bunului plac, a

114 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Ed. Europa Nova, Bucureşti, vol. I, 1996, p. 273.115 Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi, 1993, p. 182.

63

abuzului de drept, înlăturând obstacolele cele mai importante în calea

exercitării libere de către cetăţeni a drepturilor lor legitime.

Legea, în concepţia iluminiştilor, trebuia să constituie o pavăză

împotriva oricăror ingerinţe ale autorităţii în viaţa individului, garantându-i

acestuia drepturile şi libertăţile fundamentale. Aşa cum prevede expres

Constituţia română, în art. 57, exercitarea drepturilor şi libertăţilor

constituţionale trebuie să se facă cu bună credinţă şi fără să se încalce

drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Un ultim aspect al problematicii rolului legii ca arbitru moderator

între interesele societăţii şi cele ale individului îl constituie funcţia de

supunere necondiţionată în faţa legii, atât a autorităţilor publice, cât şi a

cetăţenilor. Cerinţa presupune atât funcţia constitutivă, cât şi cea de garanţie,

fiind îndeplinită numai dacă autorităţile şi cetăţenii respectă necondiţionat

prevederile legii, se supun dispoziţiilor ei, îşi subordonează întreaga lor

activitate prevederilor legii116. Legea, oricât de oportună şi de clară ar fi,

rămâne literă moartă, în măsura în care destinatarii ei nu o respectă. Aşa cum

s-a subliniat în mod justificat în literatura de specialitate117, o dată

consacrate, „normele juridice trebuie respectate de către toţi destinatarii

prescripţiilor juridice, subiecte individuale sau colective de drept”. Pe

116 V. Duculescu şi colab., op.cit., p. 173-174.117 Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ed. Militară, Bucureşti, 1997, p. 137.

64

aceeaşi linie de gândire se situează şi opiniile autorilor de drept

administrativ, care subliniază necesitatea ca toate organele statului să se

supună necondiţionat legii. „Principiului legalităţii i se subordonează

întreaga activitate de organizare şi funcţionare a unităţilor administrative.”118

Legalitatea în domeniul administraţiei înseamnă că administraţia trebuie să

acţioneze conform dreptului, având totodată în vedere interesul global.

„Supunerea organelor administrative legii înseamnă obligaţia de a

acţiona în conformitate cu legea şi de a avea iniţiativă în vederea punerii în

aplicare a legii”119. Aceeaşi opinie o împărtăşeşte şi autorul francez Guy

Braibant120. Iluminiştii considerau ca principiul de organizare şi administrare

a statului îndeplinirea rolului de garant al drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, situând-o înaintea altor atribute ale legii. Rădăcina principiului

legalităţii, în viziunea lor, o constituia ideea după care numai raţiunea uneşte

toţi oamenii, iar expresia cea mai desăvârşită a raţiunii în activitatea politico-

statală este legea; legea exclude arbitrarul, ca ceva contrar raţiunii.

Tot ca cerinţă a raţiunii apare şi ideea respectării libertăţii şi a

drepturilor, a separaţiei puterilor în stat, a limitării competenţei statului

118 Mircea Preda, Tratat elementar de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 435-436; M. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1994, p. 19; Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993, p. 27.119 G. Vedel, P. Devolvé, Droit administratif, P.U.F., Paris, vol. I, 1992, p. 445.120 G.B. Braibant, Droit administratif français, Paris, 1998, p. 195.

65

numai la apărarea ordinii juridice şi la realizarea unei bune convieţuiri a

oamenilor în societate121.

Pe drept cuvânt, s-a spus că principiul legalităţii „apare la origine ca

un principiu politic şi nu juridico-penal; izvorul acestui principiu ar fi

raţiunea exprimată în doctrina contractului social”122.

Putem spune, fără rezerve, că al doilea aspect major al tratării

principiului legalităţii, în cadrul tuturor ramurilor dreptului, priveşte

aplicarea în domeniul activităţii de elaborare şi aplicare a legii. Trebuie avut

în vedere că acest aspect prezintă un interes general, deoarece elaborarea şi

aplicarea normelor juridice reprezintă o parte a activităţii juridice de mare

importanţă pentru viaţa socială. În aplicarea principiului legalităţii în cadrul

diferitelor ramuri ale dreptului, cu privire la adoptarea actelor normative

specifice fiecărei ramuri şi la modul de aplicare a acestor acte normative se

manifestă particularităţi, diferenţe. Analiza aspectului de care ne ocupăm

include cerinţele pe care trebuie să le satisfacă, în mod diferenţiat, organele

cu atribuţii normative, precum şi cerinţele pe care trebuie să le satisfacă, tot

în mod diferenţiat, organele specializate în aplicarea legii.

Parlamentul, organul reprezentativ suprem al poporului şi unica

autoritate legiuitoare a ţării, cum de altfel este prevăzut în art. 61 din

121 H.H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, Berlin, 1988, p. 21.122 Giovanni Fiandaca, Enzo Musco, Diritto penale, parte generale, Bologna, 1997, p. 47.

66

Constituţie, are dreptul de a adopta legi. Parlamentul nu poate ceda

„exercitarea, în tot sau în parte, permanent sau în mod excepţional, a acestei

competenţe vreunei alte autorităţi”123. Tot astfel, numai legiuitorul poate să

stabilească regimul juridic al răspunderii, temeiul, conţinutul şi limitele ei.

Competenţa exclusivă a Parlamentului de a adopta legi asigură o maximă

ocrotire a drepturilor şi libertăţilor persoanei, în raport cu legea.

Dacă ar fi să analizăm principiul legalităţii din perspectivă istorică,

vom vedea că îşi are rădăcini adânci în antichitatea romană şi greacă, ca şi în

Evul Mediu târziu. Referirea se face, în speţă, la principiul legalităţii formale

care, în viziunea modernă a reprezentat una din cuceririle gândirii iluministe

liberale, apărută ca o reacţie contra abuzului statului despotic, poliţist şi

pentru recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

În concepţia iluminismului democratic, legalitatea formală avea la

bază următoarele idei. În primul rând, separarea puterilor în stat, ca o reacţie

contra puterii unice şi nelimitate a suveranului absolut şi despotic, care (la

fel şi preşedintele în societatea socialistă) avea puteri depline. Rolul

primordial îl joacă supremaţia puterii legislative, legea fiind considerată că

exprimă voinţa întregii societăţi. O altă idee se referă la limitarea libertăţii

individului în măsura strict necesară vieţii în comun, „în baza contractului

123 Narcis Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, p. 27.

67

social, potrivit căruia cetăţenii acceptă numai din acest motiv alienarea unei

porţiuni din libertate şi realizarea justiţiei în raporturile sociale”124.

Celelalte idei se referă la elaborarea de legi care să prevadă regulile

fundamentale de comportare a cetăţenilor şi care să se inspire din dreptul

natural, asigurarea unei maxime certitudini a legii, libertatea fiind regula şi

pedeapsa excepţia, în sensul că judecătorul nu poate limita libertatea unui

cetăţean, decât în limitele riguros necesare şi precis arătate de lege.

Realitatea obiectivă, practica judiciară ne dovedesc, din păcate uneori,

contrariul, în sensul că unele hotărâri ale instanţelor de judecată nu se dau cu

respectarea valorilor mai sus menţionate.

Putem trage concluzia că doctrina iluministă, chiar cu elementele ei

criticabile, a desprins totuşi aspecte majore ale principiului legalităţii

formale, şi anume: determinarea precisă a conţinutului legii, recunoaşterea

neretroactivităţii legii (în special cea penală), unificarea izvoarelor

normative şi trecerea lor în competenţa puterii legislative, subordonarea

absolută a judecătorului, legii etc.

Şcoala dreptului liber a susţinut necesitatea interpretării legii şi

dincolo de limitele ei. Unele state au promovat ideea că este necesar să se

soluţioneze în alt mod raportul dintre individ şi societate, comparativ cu cel

de până atunci, şi să se dea prioritate intereselor societăţii, în dauna celor ale 124 Fabrizio Ramacci, Corso di diritto penale, I, Torino, 1991, p. 61.

68

individului. Această idee a fost urmată şi în practica legislativă a unor state

care au considerat necesar să reglementeze raportul dintre individ şi

societate, dând prioritate intereselor societăţii, în dauna celor ale individului.

Exemplul cel mai concret îl constituie Rusia, ţară în care, imediat după

Revoluţia din octombrie 1917, justificându-se prin înlăturarea „fetişismului

burghez al legislaţiei formale şi a formalismul tehnico-juridic”, s-a trecut la

abrogarea întregii legislaţii anterioare şi la crearea unui drept nou, în special

în domeniul dreptului penal, pe cale de jurisprudenţă, drept care izvora din

conştiinţa socialistă a organelor de justiţie. Într-o fază ulterioară, o dată cu

consolidarea dictaturii proletariatului, s-au elaborat principii şi legi penale

menite să apere valorile societăţii socialiste.

Situaţii similare s-au produs în mai multe colţuri ale lumii, în special

în ţările latino-americane, aspect ce a mai fost tratat în literatura de

specialitate. Şi Germania nazistă a cunoscut o astfel de situaţie, în sensul

renunţării totale la principiul legalităţii formale. Exemplul cel mai concret l-

a constituit Codul penal german din 1871, profund liberal şi democratic, care

a fost transformat într-un cod al unui stat totalitar nazist125.

Nu putem să negăm importanţa legalităţii formale pentru evitarea

arbitrarului puterii executive şi al puterii judecătoreşti şi ca unic remediu

pentru asigurarea securităţii şi egalităţii juridice, principiul legalităţii formale 125 Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano, 1992, p. 39.

69

constituind o garanţie incontestabilă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.

Nu trebuie însă să ignorăm neajunsurile acestui principiu, care a fost criticat

pentru caracterul său prea individualist.

Uneori, acelaşi principiu a constituit un obstacol în reprimarea unor

fapte grave care au adus atingere valorilor apărate de societate, iar alt reproş

care i se poate face constă în faptul că nu oferă o garanţie reală contra

arbitrarului puterii legislative şi faptul că au fost favorizaţi cei care

acţionează la marginea legii şi care, speculând „imperfecţiunile, lacunele,

contradicţiile acesteia îşi realizează scopurile lor antisociale”126.

Aceeaşi opinie o are şi Profesorul Emil Moroianu, care subliniază

insuficienţa legalităţii. Simpla legalitate este insuficientă, atâta timp cât ea

nu este legitimizată. Sistemul „ordinii şi legalităţii socialiste” s-a dovedit, în

mod tragic, a crea o adevărată şi maladivă dihotomie între legalitate şi drept.

Ordinea de drept fusese redusă la o coerenţă doar formală a sistemului

legislativ127.

§2. Principiul răspunderii pentru faptele săvârşite cu vinovăţie

126 Francesco Antolisei, Diritto penale, Milano, 1995, p. 63.127 Emil Moroianu, Câteva noi remarci privind statul de drept, S.D.R. nr. 1/1993, p. 24.

70

„Răspunderea unei persoane cu capacitate juridică intervine numai în

prezenţa unei conduite ilicite care constă într-o acţiune sau inacţiune

neconformă cu ordinea de drept şi contrară intereselor generale.”128

Tocmai de aceea, dintre nenumăratele definiţii care au fost date de

diferiţi autori de-a lungul timpului şi care, în mare parte, au coincis unele cu

celelalte, într-o gândire şi o definire comună, am ales-o pe cea dată de

Profesorul G. Antoniu în monografia, intitulată sugestiv „Vinovăţia

penală”. Reputatul profesor defineşte vinovăţia sub aspect psihologic ca

fiind „ansamblul proceselor psihice – volitive – intelective – afective care

stau la baza relaţiei dintre autor şi fapta comisă”129.

Săvârşirea infracţiunilor se face cu vinovăţie, care poate fi atât

intenţionată, cât şi din culpă. Am făcut această precizare, deoarece în noul

Cod penal se va da o nouă calificare, „orientare juridică” faptelor săvârşite

din culpă.

Pentru ca o persoană să răspundă pentru faptele sale şi astfel să îi fie

atribuită răspunderea, indiferent de formele sale: penală, civilă,

administrativă, contravenţională etc., ea trebuie să aibă capacitatea de a

răspunde, care îi dă posibilitatea să prevadă consecinţele negative ale

conduitei sale periculoase pentru societate, astfel cum se arată în literatura

128 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 539.129 George Antoniu, op. cit., p. 21.

71

de specialitate130. Există situaţii când răspunderea juridică intervine

independent de vinovăţie. Însă, în legislaţia penală română nu se prevede

posibilitatea tragerii la răspundere a unei persoane numai pentru rezultatul

cauzal; astfel, în toate situaţiile, răspunderea penală este subiectivă, adică are

la bază una din formele de vinovăţie cerute de lege, conform principiului

nullum crimen sine lege. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în legislaţia germană.

„Modificarea adusă Codului penal din 1953, prin obligaţia de a se constata

culpa agentului pentru rezultatul mai grav, a însemnat înlăturarea oricărei

forme de responsabilitate obiectivă explicită. Această soluţie a fost ulterior

adoptată de Codul penal austriac din 1974, Codul penal portughez şi spaniol,

prin reformele din anul 1983.”131 Legislaţia franceză admite, în mod

excepţional, posibilitatea răspunderii penale obiective, în special în cazul

delictelor minore, acele contravenţii care sunt pedepsite cu amenda. În

această situaţie, Ministerul Public nu mai este nevoit să dovedească

comiterea faptei cu vinovăţie, domeniile cele mai răspândite fiind cele ale

vânătorii, apelor, pădurilor, delictelor de la frontieră, transportului rutier etc.

Printre cazurile mai importante de răspundere obiectivă, citate în

doctrina şi în jurisprudenţa italiană sunt cele care se referă la abandonarea

unei persoane minore sau incapabile, dacă aceasta a avut ca urmare

130 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 495.131 George Antoniu, op. cit., p. 199.

72

vătămarea corporală sau moartea, abandonarea noului-născut, omisiunea de

ajutor din care a rezultat vătămarea corporală sau moartea victimei. În toate

aceste situaţii, rezultatele mai grave sunt imputate agentului în mod obiectiv,

indiferent dacă s-a aflat în culpă sau nu, în raport cu aceste consecinţe.

Şi în practica instanţelor nord-americane există această instituţie

(strict liability), care înseamnă răspunderea independentă de mens rea, adică

de vinovăţie, în special la infracţiunile uşoare, cele sancţionate cu amenda şi

în mod excepţional pentru unele infracţiuni mai grave, cum ar fi bigamia sau

unele infracţiuni sexuale132.

§3. Principiul răspunderii personale

Acest principiu are semnificaţia răspunderii stricte pentru fapta

personală a celor vinovaţi de încălcarea unei norme juridice. Răspunderea

juridică are, deci, caracter personal, în sensul că persoana sau persoanele

vinovate de conduita lor ilicită vor răspunde numai pentru fapta proprie.

Dar, aşa cum spunea un mare filosof şi jurist francez, C. Montesquieu,

„orice afirmaţie este contrazisă prin ea însăşi”. Afirmaţia conform căreia

orice persoană răspunde pentru fapta proprie are valabilitate fără excepţie în

domeniul dreptului penal. Sistemul de drept penal român consideră ca

132 George Antoniu, op. cit., p. 201.

73

inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă. În ce

priveşte răspunderea indirectă sau pentru fapta altuia, ne vom referi pe larg

în capitolul următor.

Concluzia pe care o desprindem este următoarea: în relaţiile de drept

civil, în cadrul formelor de răspundere cauzate ca urmare a unei pagube sau

unui prejudiciu, există şi răspunderea indirectă sau pentru fapta altuia,

precum şi răspunderea pentru fapta animalului, pentru ruina edificiului etc.

Aceste cazuri sunt „excepţii de la regulă şi de strictă interpretare,

nefiind aplicabil principiul ubi eadem ratio legis, ibi idem lex (unde există

acelaşi scop urmărit, aceeaşi raţiune de a fi a legii, se aplică aceeaşi lege)”133.

„Personalitatea răspunderii are drept consecinţă personalitatea

sancţiunii, care trebuie să fie aplicată şi executată personal de către subiectul

pasiv.”134

Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a săvârşit

fapta ilicită, întinderea ei fiind stabilită în funcţie de circumstanţele

personale ale autorului. Este adevărat că există situaţii în care răspunderea

poate fi atrasă şi de fapta altuia ori în mod solidar cu altul, dar în general,

„răspunderea se stabileşte numai pentru fapta săvârşită de autor şi în limitele

faptei sale.”135 Mai trebuie reţinut şi faptul că trebuie luate în considerarea

133 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 540.134 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 540.135 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 494.

74

toate împrejurările obiective şi subiective ale autorului faptei ilicite pe

întregul ei parcurs, adică din momentul comiterii şi până la stabilirea

răspunderii prin aplicarea pedepsei respective, a sancţiunii hotărâte de

organele în drept.

§4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere

Sub aspectul organizării şi perfecţionării generale a sistemelor de

drept, indiferent de ramură, în scopul sporirii eficienţei, atât în direcţia unei

mai bune ocrotiri juridice a valorilor sociale, cât şi a recuperării eficiente a

elementelor antisociale, a reparării prejudiciului, a tragerii la răspundere, a

restabilirii ordinii de drept, în ştiinţa dreptului au fost întreprinse studii

diferite. Când ne referim la principiul celerităţii, vorbim practic de eficienţa

şi eficientizarea, operativitatea, rapiditatea transpunerii în realitatea socială a

normelor juridice, de oportunitatea lor, de realizarea în bune condiţii şi lipsa

oricăror tergiversări, ezitări, amânări nejustificate în realizarea în bune

condiţii a normelor impuse.

Principiul celerităţii reclamă oportunitatea sancţionării celui vinovat,

tragerea la răspundere neputând suferi amânare, întrucât s-ar crea un

sentiment de insecuritate şi o stare de neîncredere în capacitatea organelor

75

abilitate în a restabili ordinea de drept136. Acest principiu presupune ca

aplicarea sancţiunii juridice, în general să nu sufere prin alterarea cadrului

social normal, prin întârzierea aplicării măsuri tragerii la răspundere137.

Acest principiu are, sau ar trebui să aibă, o largă reprezentare, aplicare

în toate sferele de acţiune a dreptului. Articolul 21 din Constituţia revizuită a

României, privind accesul liber la justiţie, prevede la alin. (3) că „Părţile au

dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil.” Dacă facem referire la normele de drept civil, un exemplu

concret îl constituie repararea sau recuperarea cât mai urgentă a

prejudiciului, punerea cât mai rapidă în posesie a deţinătorilor legali ai

dreptului, restituirea bunurilor care le-au aparţinut sau sunt îndreptăţiţi în

mod legal să le revină.

În activitatea juridico-penală, acest principiu are o şi mai mare sferă

de acţiune, dacă ne gândim, în special, la scopul procesului penal, acela al

constatării la timp şi în mod complet a faptelor, la identificarea făptuitorilor,

la tragerea la răspundere penală etc.

Celeritatea presupune următoarele cerinţe importante: „promptitudine

în desfăşurarea activităţii judiciare, calitate în efectuarea actelor procesuale

şi procedurale, simplificare în îndeplinirea formelor procesuale, eficacitate

136 Carmen Popa, op. cit., p. 279.137 Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, op. cit., p. 235.

76

optimă în realizarea scopului procesual penal etc.138 Acest principiu are o

legătură indisolubilă cu celelalte principii fundamentale, cum ar fi

legalitatea, aflarea adevărului etc.139

Este lesne de observat că procesul penal trebuie să se desfăşoare cu

maximă operativitate, căutarea, descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor

trebuie să se facă în cel mai scurt timp posibil. Ne punem întrebarea ce

consecinţe negative ar avea pentru societate tergiversarea unor cauze,

prinderea şi descoperirea faptelor antisociale sau a celor care le-au comis cu

o mare întârziere? Cu cât timpul se scurge, de la comiterea unei infracţiuni,

cu atât mai mult acest lucru acţionează în favoarea făptuitorului. Martorii,

după un timp, nu mai pot reda cu exactitate evenimentele întâmplate,

anumite urme dispar sau sunt distruse, intervine moartea făptuitorului, a

martorilor etc. În plus, ar exista un sentiment de teamă, de neîncredere, de

insecuritate a raporturilor sociale, de neîncredere în capacitatea organelor

abilitate (poliţie, parchet, instanţă etc.) de a fi capabile de a menţine ordinea

de drept.

Principiul celerităţii tragerii la răspundere va trebui să constituie unul

din principiile de bază, asupra căruia să-şi concentreze atenţia nu numai

teoria generală a dreptului, ci şi ştiinţa dreptului constituţional, dreptului

138 Petre Buneci, op. cit., p. 54.139 Petre Buneci, op. cit., p. 54.

77

penal, civil etc. Acest principiu a fost şi este foarte puţin tratat în lucrările de

specialitate, astăzi, când pe rolul instanţelor zac pe rafturi sute şi mii de

dosare, părţile aflându-se în litigiu de mai mulţi ani.

Se observă o accentuare a preocupărilor vizând cercetările cu caracter

operativ, multiplicarea eforturilor actuale dirijate în direcţia coordonării

luptei comune de combatere a criminalităţii, a traficului de persoane şi

droguri, a terorismului etc. Dar mai sunt foarte multe de făcut în acest

domeniu, unde, din cauza unor factori ce ţin de ţinuta profesională şi morală,

uneori fiind de natură obiectivă, au rămas în lucru cauze cu autori

necunoscuţi, infractori care se plimbă în libertate, recidivişti periculoşi, care

oricând pot pune în pericol valorile umane şi materiale apărate de societate.

Neexercitarea dreptului la acţiune, în termenul stabilit de lege, are ca

efect prescripţia răspunderii juridice, respectiv pierderea de către titularul

dreptului a posibilităţii de a-l valorifica în justiţie şi respectiv a posibilităţii

aplicării unei sancţiuni autorului unei fapte ilicite. Exemplu în ce priveşte

prescripţia extinctivă îl constituie termenul de 3 ani [art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958]. Alte termene sunt cele de 6 luni – 1 an pentru

stabilirea şi tăgada paternităţii, altele prevăzute în Codul civil, Codul

comercial, Codul penal, Codul familiei sau în legi speciale.

78

§5. Principiul justei sancţiuni sau al proporţionalităţii răspunderii

juridice

Elementul definitoriu, caracteristic îl reprezintă acea proporţie bine

stabilită dintre gravitatea faptei comise şi sancţiunea aplicată. Nu are

relevanţă felul sancţiunii sau cărui domeniu specific al dreptului îi

corespunde. Deci, indiferent de sancţiune, civilă, penală, administrativă,

contravenţională, disciplinară etc., cuvântul de ordine trebuie să îl constituie

proporţionalitatea, temeiul aplicării sancţiunii, care trebuie să fie

individualizată şi aplicată corect, în conformitate cu norma legală. Acest

principiu se mai numeşte în dreptul penal „principiul individualizării

judiciare a răspunderii penale”140.

Conform actualului Cod penal (art. 72), avem „criterii generale de

individualizare; la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de

dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în

partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana

infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală”141. Acelaşi lucru îl prevede Codul şi în situaţia pedepselor

alternative, atât în ce priveşte alegerea uneia dintre ele, cât şi

proporţionalizarea acesteia.

140 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 542.141 Constantin Crişu, Ştefan Crişu, Codul juristului, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1997, p. 234.

79

Noul Cod penal ce va intra în vigoare, în art. 87 alin. (1), precizează

că „la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama

de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în

partea specială, de gravitatea faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”142.

Răspunderea juridică trebuie să fie proporţională cu situaţia care a

determinat-o, „ea nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii, justeţea

sancţiunii juridice satisface, deopotrivă, sentimentul de justiţie şi de

securitate în viaţa socială.”143

Acest principiu are o largă răspândire în toate sistemele sancţionatorii,

în toate formele răspunderii juridice, când o persoană a încălcat norma,

indiferent de faptul că persoana va primi o sancţiune penală, ce constă în

privarea de libertate, sau va primi o amendă cu caracter administrativ ori va

fi mustrată, conform normelor sancţionatorii proprii dreptului muncii. Deci,

indiferent de domeniul în care se aplică, trebuie să existe o sancţiune justă,

realistă, în concordanţă deplină cu fapta comisă.

Din păcate, sistemul nostru judiciar a cunoscut şi cunoaşte grave

încălcări ale normelor juridice, deontologice şi morale. Nu este posibil ca

sub umbra şi acoperirea textului de lege, „acoperirea legală”, cum spun

142 Codul penal al României, Ed. Moroşan, Bucureşti, 2004, p. 47.143 Romul Petru Vonica, op. cit., p. 542.

80

magistraţii, să condamni la 5 ani sau la 7 sau 8 ani de închisoare o persoană

care a furat o raţă sau o găină, chiar dacă persoana este recidivistă, iar textul

de lege prevede pedeapsa închisorii de la 5-15 ani, în condiţiile în care

persoane trimise în judecată cu prejudicii de zeci sau chiar sute de milioane

de euro primesc aceeaşi pedeapsă. Am observat această tendinţă a multora,

de a se „descotorosi” de problemele strict practice, cele legate zi de zi de

activitatea instanţelor de judecată, de viaţa reală, încercând să-şi găsească

refugiul în diverse teorii care de mult nu se mai aplică sau nu sunt în

concordanţă cu realităţile vieţii economice, politice şi nu în ultimul rând

juridice, nefiind ancoraţi în realitatea obiectivă, concretă a zilelor noastre.

Înainte de a aplica o pedeapsă, judecătorul trebuie să fie înainte de

toate un om raţional, înţelept, echidistant psihic şi, de ce nu, educat,

manierat, având – aşa cum se spune – cei şapte ani de acasă; el trebuie să

posede, în primul rând, cunoştinţe despre viaţă, să aibă o experienţă de viaţă,

să fie cunoscător al lumii reale, sociale, obiective, şi de aici încolo îşi intră în

rol cunoştinţele juridice pe care trebuie să le aplice. Din păcate, în special cei

tineri nu fac nici pe departe cinste acestei nobile profesii, cu toate că nu

putem generaliza însă acest lucru.

§6. Principiul non bis in idem (nu de două ori pentru aceeaşi vină)

81

Ceea ce caracterizează acest principiu îl constituie faptul că o

persoană care a încălcat o normă de drept va trebui să răspundă pentru fapta

comisă, o singură dată. Cu toate acestea, principiul non bis in idem nu

exclude cumulul diferitelor forme de răspundere, unul din exemplele cele

mai concrete şi mai des întâlnite pe rolul instanţelor de judecată

constituindu-l cumulul răspunderii penale cu răspunderea civilă, faţă de

aceeaşi persoană şi cu privire la aceeaşi faptă.

Acest principiu presupune aplicarea unei singure sancţiuni de aceeaşi

natură, pentru aceeaşi faptă. Celui ce a încălcat ordinea de drept o singură

dată, printr-o singură faptă ilicită, îi va fi aplicată o singură sancţiune

juridică144. Atunci când se încalcă, prin aceeaşi faptă ilicită, norme diferite şi

aparţinând unor ramuri de drept diferite se pot cumula formele răspunderii

juridice145

Pe lângă faptul că nu este exclus cumulul diferitelor forme de

răspundere, atunci când se încalcă norme de natură diferită, există

posibilitatea sancţiunilor cumulative, în cadrul aceleiaşi forme de

răspundere. De exemplu, o persoană poate fi condamnată la pedeapsa

închisorii şi, în acelaşi timp, se poate dispune confiscarea bunurilor care au

144 Carmen Popa, op. cit., p. 277.145 Carmen Popa, op. cit., p. 278.

82

servit la săvârşirea infracţiunii sau au fost destinate să servească la săvârşirea

infracţiunii ori a lucrurilor ce au fost date pentru a determina săvârşirea unei

infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor, inclusiv lucrurile dobândite

prin săvârşirea infracţiunii sau deţinute contra dispoziţiilor legale.

Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu răspunderea

administrativă, în situaţia în care încălcarea normei ce atrage răspunderea

disciplinară întruneşte şi elementele unei contravenţii. În această situaţie,

autorul faptei ilicite este pasibil de două sancţiuni juridice, deoarece a

încălcat concomitent două norme juridice, de natură diferită.

Principiul potrivit căruia o persoană nu trebuie să fie sancţionată,

pedepsită decât o singură dată pentru aceeaşi vină, se concretizează în

puterea lucrului judecat – res judicato pro veritate habetur. Autoritatea de

lucru judecat se întemeiază pe ideea că o acţiune nu poate fi judecată decât o

singură dată, iar constatarea făcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă

definitivă, care este prezumată, în mod absolut, că a stabilit adevărul, nu

poate fi contrazisă sau infirmată prin altă hotărâre, pronunţată cu privire la

aceeaşi persoană şi la aceeaşi faptă.

§7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

83

Prezumţia de nevinovăţie şi reţinerea doar a elementelor de fapt

probate – in dubio pro reo – orice dubiu fiind în favoarea învinuitului, sunt

ridicate la rangul de principiu146.

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă un principiu cu o vocaţie

universală, fiind unul din drepturile fundamentale ale omului. Ca să facem

un scurt istoric al acestui principiu, amintim că îl găsim pentru prima dată în

Declaraţia de independenţă a S.U.A. din anul 1776, apoi în Declaraţia

drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 şi în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului din 1948. În art. 11 al celei din urmă se arată că „orice

persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât

timp cât nevinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea

garanţiilor necesare apărării.”147

De asemenea, Constituţia României, în art. 23 pct. 11 prevede că,

până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,

persoana este considerată nevinovată. Din păcate, posturile noastre de radio-

TV, presa scrisă, în necunoştinţa acestui principiu şi a normelor de drept, ne

„intoxică” cu tot felul de informaţii eronate, false, lipsite de suport juridic,

făcând inculpaţi persoane cărora nici măcar nu li s-a luat o declaraţie ori au

146 Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 210.147 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 – art. 11.

84

fost găsite vinovate persoane care erau decedate în momentul săvârşirii aşa-

ziselor infracţiuni.

În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie a fost

introdusă prin Legea nr. 281/2003. În art. 52 se precizează că „orice persoană

este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o

hotărâre penală definitivă.”148 De asemenea, referiri cu privire la prezumţia

de nevinovăţie găsim şi în dispoziţiile art. 66 C. proc. pen., unde se arată că

învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este

obligat să-şi dovedească nevinovăţia149. Tot în prevederile art. 66 alin. (2) se

arată că, şi în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul

au dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie150.

Din dispoziţiile acestui ultim articol rezultă că sarcina probei revine

organelor judiciare, iar persoana cercetată are dreptul de a proba lipsa de

temeinicie a probelor.

Prezumţia de nevinovăţie, alături de principiul legalităţii şi de alte

principii fundamentale ale dreptului, constituie o garanţie a protecţiei

drepturilor persoanei în cadrul procesului penal, iar după stabilirea prin

probe a vinovăţiei persoanei, prezumţia va fi înlăturată, urmând a se

pronunţa o hotărâre de condamnare.

148 Articolul 52 a fost introdus prin art. 1 pct. 2 din Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003).149 Lucreţia Cojocaru Codul de procedură penală, Ed. Moroşan, Bucureşti, 2003, p. 48.150 Lucreţia Cojocaru, op. cit., p. 48.

85

Gheorghe Avornic şi colaboratorii, în lucrarea citată, mai enumeră

printre principiile răspunderii juridice şi pe următoarele: „orice răspundere

juridică are un temei, un fundament, principiul obligativităţii tragerii la

răspundere, principiul operativităţii răspunderii juridice.”151 Cu privire la

primul principiu, autorii evidenţiază faptul că răspunderea nu este altceva

decât „fapta omului ca şi capacitate juridică”. Fiecare modalitate sau tip de

răspundere juridică îşi are temeiurile sale specifice. În privinţa ultimelor

principii, autorii precizează că „aplicarea sancţiunii, reacţia organelor

statului trebuie să fie operativă”152, iar faptele ilicite să fie depistate şi să fie

stabilite persoanele care au comis faptele, ţinându-se cont de toate

împrejurările în care s-au comis faptele.

CAPITOLUL IV

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Secţiunea I

Diferitele forme ale răspunderii juridice

151 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 493-496.152 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 496.

86

Din punctul de vedere al studierii în cadrul diferitelor ştiinţe juridice

de ramură, răspunderea juridică, indiferent de formele sale: civilă, penală,

contravenţională, administrativă, disciplinară etc., ocupă un loc important.

Este absolut necesar ca, în cadrul disciplinelor Teoria generală a

dreptului sau Introducere în drept să se studieze elementele fundamentale ale

răspunderii juridice.

În societate, unde se nasc şi se dezvoltă relaţii între oameni, indiferent

de natura lor (juridică, economică, politică, religioasă etc.), apar anumite

fenomene negative, anumite abateri de la bunul mers al societăţii, anumite

atingeri aduse acestor relaţii, încălcări ale normelor sociale. Atunci când

relaţiile sunt grav afectate, fiind lezate viaţa, libertatea, drepturile şi bunurile

persoanei, intervine răspunderea juridică, cu formele sale cunoscute. Înainte

de a face prezentarea acestor forme ale răspunderii juridice, trebuie să

precizez faptul că se putea de altfel face şi o secţiune a capitolului, intitulată

„Formele răspunderii, în general”. Putem spune, păstrând limitele

comparaţiei, că a dezbate direct formele răspunderii juridice, fără a face o

prezentare chiar succintă a celorlalte forme de răspundere, este exact cum s-

ar analiza principiile dreptului, fără a se face vorbire de înţelesul noţiunii de

principiu, sau s-ar analiza infracţiunea de furt, tâlhărie etc., fără a defini sau

a cunoaşte sensul, înţelesul, conţinutul, definiţia infracţiunii. Într-un cuvânt,

87

conduita umană este evaluată şi după alte criterii, în afară de cel normativ-

juridic. Astfel cu s-a subliniat în literatura de specialitate153, prescripţiile

normative nu acoperă întregul perimetru al activităţii umane, normele

sociale impun sau interzic anumite categorii de acţiuni, reprezintă reguli a

căror respectare este considerată necesară în perspectiva realizării idealurilor

pe care o societate dată şi le-a propus. S-a precizat că normele sociale nu

definesc, deci, decât o anumită dimensiune a agentului – comportamentul

său impus din exterior, sub forma obligaţiilor şi a interdicţiilor. Acest

comportament impus de societate este denumit cu termenul de „răspundere”.

„Datorită faptului că normele sociale poartă în sine caracterul universalităţii,

pe cale de consecinţă, răspunderea este şi ea atribuită tuturor, putem spune

că reprezintă o dimensiune universală a agentului”154.

Prin intermediul normelor sociale şi al răspunderii pe care acestea o

impun agentului, societatea se raportează în mod activ şi generalizat la orice

individ, în numele unei ordini posibile, corespunzătoare anumitor valori

colective, ridicate la rangul de ordine, de valori universale. În acest sens,

putem spune că societatea şi-a subordonat indivizii, a statornicit raporturile

dintre ea şi ei, şi-a definit ordinea, structurile, funcţionalităţile, scopurile,

idealurile, într-un cuvânt regulile jocului.

153 Cornel Popa, Ion Moraru (coord.), Determinarea şi motivarea acţiunii sociale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981, p. 65-80.154 Idem, p. 62.

88

Ce trebuie să facă indivizii, agenţii, subiecţii? Totuşi, oamenii nu sunt

maşini şi nici piese de şah, ce pot fi oricând şi oricum manevraţi. Ei sunt

fiinţe sociale înzestrate cu conştiinţă, ce acţionează cu raţiune pentru a nu

aduce atingere normelor şi regulilor impuse de societate.

De aceea, în măsura în care „structurile organizaţionale şi normative

prescriu obligaţii şi interdicţii comportamentale şi acţionale pentru membrii

societăţii, ele întemeiază răspunderea acestora; iar în măsura în care

structurile organizaţionale şi normative sunt expresia unor idealuri şi valori

acceptate şi promovate de toţi membrii societăţii, ele întemeiază

responsabilitatea acestora.”155

În ce priveşte legătura dintre răspundere şi responsabilitate, cea din

urmă joacă rolul de formă superioară de integrare a individului în societate.

Răspunderea asigură doar conduita minimă a încadrării şi convieţuirii

individului în societate, asigură, în principal, conservarea şi funcţionarea

normală a raporturilor instituite în societate. Responsabilitatea joacă un rol

mai important, în sensul că ea asigură optimizarea permanentă a raporturilor

dintre individ şi societate, chiar crearea şi dezvoltarea unor raporturi noi, din

ce în ce mai perfecţionate şi mai eficiente între indivizi sau între ei şi

societate, asigurând în acest fel, într-o măsură mai mare, restructurarea şi

dezvoltarea vieţii sociale. Continuând pe aceeaşi linie a comparaţiei dintre 155 Cornel Popa, Ion Moraru (coord.), op. cit., p. 70.

89

răspundere şi responsabilitate, putem spune că acestea au grade diferite de

complexitate. Astfel, condiţiile manifestării răspunderii sunt mai modeste,

mai sumare, reducându-se de fapt la existenţa normelor şi la caracterul lor

coercitiv, pe când responsabilitatea este mai pretenţioasă, incluzând o serie

de factori multipli de care depinde, începând cu factori ai cadrului social,

factori interni ai agentului, apoi acordul de principiu între factorii interni şi

externi. În sfârşit, responsabilitatea presupune factorul timp, deoarece ea nu

se constituie ca un dat, precum răspunderea, ci treptat, având caracter

procesual. Cu toate acestea, avantajele o fac nu numai preferabilă

răspunderii, ci o transformă chiar în scop al educaţiei, în ideal moral şi

politic.

Răspunderea şi responsabilitatea înseamnă acelaşi lucru şi nu au

aceeaşi întemeiere; în timp ce răspunderea, după cum am arătat, se

întemeiază pe norme şi derivă din acestea, atribuindu-i-se agentului ca

fenomen exterior, responsabilitatea se întemeiază pe valorile acceptate sau

adoptate de agent, fiind o dimensiune a agentului ce derivă din propria sa

voinţă şi opţiune, din actul autoangajării agentului la obiectivele şi acţiunile

pe care colectivitatea le propune156

Poate că atunci când am definit noţiunea de răspundere trebuia să fi

insistat mai mult pe comparaţia, delimitarea, diferenţierea ce trebuie făcută 156 Cornel Popa, Ion, Moraru (coord.), op. cit., p. 68.

90

faţă de responsabilitate. Considerăm că raportarea conceptului de răspundere

la cel de responsabilitate îşi găseşte un loc bine meritat în orice capitol al

răspunderii, mai cu seamă în acela în care sunt analizate formele răspunderii.

Orice societate doreşte ca membrii săi să depăşească condiţia

răspunderii şi să ajungă la condiţia mai matură şi mai eficientă a

responsabilităţii, ca fenomene mobile, evolutive. „Strâns dependente de

transformările vieţii social-istorice şi de transformările omului, răspunderea

şi responsabilitatea cunosc un proces de permanentă devenire, de trecere a

celei dintâi în cea de-a doua”157. Astfel, un copil care se găseşte în

colectivitate, de exemplu la şcoală, se raportează iniţial la normele şcolare

impuse, el le percepe ca fenomene exterioare, le respectă nu din propria sa

voinţă sau imbolduri proprii, ci pentru că i se impun. El se integrează în

colectivitate pe calea respectării regulilor sociale impuse.

Să presupunem un exemplu ipotetic: într-o frumoasă zi de primăvară,

copiii ies în recreaţie într-o proporţie covârşitoare de 80-90%. În altă zi, la

fel de frumoasă, în pauză, diriginta clasei le spune copiilor să nu părăsească

clasa, pentru că are ceva foarte important de comunicat. În această situaţie,

procentul este cel puţin invers, deci copiii se conformează, deşi toţi doresc să

iasă în curtea şcolii. În toate cazurile, responsabilitatea influenţează pozitiv

asupra răspunderii sau într-o anumită măsură este o condiţie a acesteia, în 157 Idem, p. 72.

91

sensul că un agent responsabil are într-o mai mare măsură capacitatea de a

judeca şi aprecia corect obligaţiile care i se impun şi a le corela într-un mod

mai echilibrat cu propriile sale aspiraţii, interese, idealuri. Aşa cum

precizam, pentru a exista o formă de răspundere, indiferent care: morală,

religioasă, civilă, penală, administrativă, trebuie mai întâi să existe anumite

norme cărora le este adusă o vătămare, o atingere, indiferent de gravitatea

acesteia.

§1. Răspunderea morală

„Omul necivilizat lăsat să i se impună totul de către puterea forţei şi a

determinaţiilor naturii: copii nu au o voinţă morală, se lasă determinaţi de

părinţii lor, dar omul civilizat care devine interiorizat, vrea să fie el însuşi în

tot ceea ce face”158. Responsabilitatea nu exclude disciplina; ba chiar

responsabilitatea însăşi reprezintă cel mai important factor de întemeiere a

disciplinei, dar în forma ei superioară, de disciplină liber consimţită159.

Pentru a exista o răspundere morală mai întâi trebuie respectate

principiile morale, cum ar fi respectarea promisiunilor, obiceiurilor,

civilizaţiei, eticii etc.

158 G.W. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 133.159 Cornel Popa, Ion Moraru (coord.), op. cit., p. 73.

92

Aceste valori morale sunt subiective şi unilaterale, cele juridice sunt

obiective şi bilaterale. Răspunderea morală se adresează numai subiectului,

adică preceptul moral indică o directivă numai pentru acela care trebuie să

acţioneze. Chiar dacă comportarea unui subiect căruia i se adresează norma

are efect faţă de alţii, aceştia nu primesc nici o indicaţie din partea acelei

norme, referitor la propria lor comportare.

Răspunderea morală are un domeniu de aplicare mult mai vast, astfel

încât persoana este obligată să răspundă din punct de vedere moral şi dincolo

de graniţa răspunderii juridice. Diferenţierea care se face între răspunderea

juridică şi cea morală constă în faptul că, în cazul primei forme,

nerespectarea normelor atrage automat constrângerea de stat, în timp ce în

cazul celei morale, sancţiunea are o altă natură. Sancţiunea care însoţeşte

răspunderea morală constă fie în recunoaşterea în forul lăuntric a vinovăţiei,

în remuşcări, în autocondamnarea pentru încălcarea normei morale, fie în

reacţia de dezaprobare venită din partea grupului social neinstituţionalizat,

ambele forme exercitând o acţiune specifică asupra psihicului persoanei.

Atunci când printr-o faptă păgubitoare este călcată vreuna din regulile

moralei, există o reprobare sub forma unei reacţii a cercului social în care

fapta s-a produs. Atunci când făptaşul regretă şi condamnă în conştiinţa sa

fapta pe care a săvârşit-o, căci conştiinţa sa individuală este modelată de

93

mediul social de la locul şi timpul săvârşirii faptei păgubitoare, astfel încât

ea reflectă şi morala acelei societăţi160.

Suntem în prezenţa răspunderii morale. Aceasta se deosebeşte de

răspunderea juridică ce nu poate să se ivească decât după formarea statului şi

a dreptului161. Nu trebuie însă crezut că domeniu dreptului şi al moralei s-ar

suprapune; răspunderea morală se intersectează cu răspunderea juridică162.

Există deci un miez comun, în sensul că sunt situaţii în care răspunderea

morală nu este o răspundere juridică, cum de altfel există şi cazuri de

răspundere juridică ce nu sunt totdeauna şi cazuri de răspundere morală. În

special această deosebire îşi găseşte rădăcinile în rolul cu totul diferit pe care

noţiunile de prejudiciu şi de reparaţie îl joacă în cele două feluri de

răspundere163.

§2. Răspunderea politică

Alături de răspunderea morală există şi răspunderea politică. Această

formă poate acţiona atât independent, cât şi împreună cu răspunderea

160 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, 1972, p. 6-7.161 Mihail Eliescu, op. cit., p. 6.162 Ibidem.163 G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, partea I, Sirey, Paris, vol. II, nr. 357, citat de Mihail Eliescu, op. cit., p. 6.

94

juridică, de exemplu cea dintâi poate privi nerespectarea normelor politice

referitoare la desfăşurarea activităţii politice.

De asemenea, există anumite situaţii când, urmare a unor încălcări

grave, atingeri maxime aduse normelor legale (infracţiuni de corupţie,

delapidare, spălare de bani, omor etc.), pe lângă faptul că persoana în cauză

suportă consecinţele politice (de exemplu, pierde calitatea de primar),

aceasta suportă şi consecinţele tragerii la răspundere penală sau civilă, după

caz.

Deci există o coexistenţă a acestor forme de răspundere, dar tot la fel

de bine pentru abateri privind viaţa de partid – o persoană pierde calitatea de

membru al acelui partid, în această ipostază persoana în cauză răspunde

numai din punct de vedere politic în faţa organelor de conducere ale

partidului. Sunt foarte multe situaţiile în care auzim că persoana X sau Y a

făcut o „gafă politică”.

Făcând comparaţia între răspunderea juridică ţi răspunderea morală,

Profesorul Mihail Eliescu atrăgea atenţia că, deşi există particularităţi care

fac să se deosebească răspunderea morală, de răspunderea juridică, cea din

urmă nu poate fi total despărţită de influenţa celei dintâi, de vreme ce ea se

întemeiază şi astăzi pe noţiunea de culpă164. Raportarea la suportul moral al

răspunderii juridice este inevitabilă atunci când îi cercetăm fundamentul. Să 164 Mihail Eliescu, op. cit. P. 31-33.

95

nu-l uitam pe Kant, care îi socotea pe om singura fiinţă capabilă să acţioneze

ca o forţă morală, pe deplin responsabilă pentru propriile acţiuni165.La rândul

său, Pascal spunea despre om că este o trestie, dar o trestie care gândeşte. Şi

H.L.A. Hart considera că nu trebuie negată legătura dintre răspunderea

juridică şi blamarea morală. În acelaşi timp semnala diferenţa dintre cele

două forme de răspundere, arătând că în cadrul moralei există pentru

răspundere bariere mai stricte166.

În dreptul internaţional, răspunderea morală a statelor este determinată

de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător, încălcarea

uzanţelor internaţionale, etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară

dreptului internaţional167. Acelaşi autor precizează că repararea prejudiciului

poate consta atât „în scuze datorate de statul autor faţă de statul lezat,

prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor mai

repeta”168. Ca o mărturie sunt cunoscute „acţiunile oficiale ale stalului

german prin care a cerut scuze pentru atrocităţile comise în cel de-al Doilea

Război Mondial”169.

165 Sofia Popescu, Fundamentul răspunderii juridice. Câteva remarci, în “Studii de drept” vol. II sub red. Radu I. Motica şi Gheorghe Mihai, Ed. Universalis Timisensis, 1998.166 H.L.A. Hart, Description of Responsability and Rights, în Freedom and Responsability, Reading in Philosophy and Law, sub red, Herbert Morris, Stanford University Press, California, 1961, p. 226-228, citat de Sofia Popescu, op. cit., p. 28.167 Stelian Scăunaş, Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. All Back, Bucureşti, 2002, p. 59.168 Stelian Scăunaş, op. cit., p. 59.169 Ibidem.

96

Principalele forme ale răspunderii juridice sunt răspunderea penală şi

răspunderea civilă. Alături de aceste forme principale, întâlnim şi alte forme

de răspundere, proprii anumitor ramuri de drept, cum ar fi răspunderea

administrativă, contravenţională, disciplinară etc.

Diferiţi autori au clasificat formele răspunderii juridice după mai

multe criterii. Astfel, Sofia Popescu face următoarea clasificare: „a) după

natura şi importanţa socială a interesului lezat prin fapta ilicită; b)

particularităţile definitorii ale conduitei ilicite, din punctul de vedere al

normei juridice şi al interesului social lezat”170, iar Romul Petru Vonica se

referă la „răspunderea constituţională a Parlamentului, care este răspunderea

juridică cu caracter politic; răspunderea penală, răspunderea civilă,

răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară. Criteriul de distincţie

între aceste forme ale răspunderii este cel al trăsăturilor definitorii ale

conduitei ilicite sub raportul normei juridice încălcate şi al sancţiunii

instituite”171.

Autoarea Sofia Popescu mai enumeră între criteriile posibile de

delimitare a formelor răspunderii juridice şi „izvorul obligaţiei, precum şi

modul de stabilire a întinderii obligaţiei de reparaţiune”172. Aceeaşi autoare

precizează faptul că acţiunea de tragere la răspundere, în cazul celei penale

170 Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, Editura Unex A-Z, 1994, p. 254.171 Romul Petru Vonica, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 326.172 Sofia Popescu, op.cit., p. 255.

97

este iniţiată din oficiu, pe când cea civilă este iniţiată de persoana care a fost

lezată.

§3. Răspunderea penală

În ceea ce priveşte răspunderea penală, aceasta a fost definită de

majoritatea doctrinarilor ca un raport juridic de constrângere ce se naşte ca

urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Raportul de constrângere se stabileşte

între stat şi persoana infractorului, existând de o parte şi de alta, drepturi şi

obligaţii. Statul are dreptul de a trage la răspundere pe infractor prin

stabilirea vinovăţiei, a faptei pentru care este învinuit, aplicându-i sancţiunea

şi obligându-l să o execute. În acelaşi timp, persoana găsită vinovată este

obligată să răspundă pentru acţiunile sau inacţiunile sale, pentru faptele sale,

şi pe tărâmul dreptului civil. În cadrul acestei ultime forme de răspundere, şi

anume cea indirectă, există răspundere şi pentru fapta altei persoane, fapta

animalului etc.

În cazul săvârşirii infracţiunii, formele de sancţionare pot fi privarea

de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, cum ar fi ridicarea

dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile

98

părinteşti, interzicerea drepturilor electorale, confiscarea unor bunuri care au

rezultat din aceasta.

Sancţiunile penale au ca efect provocarea unei suferinţe atât fizice, cât

şi psihice a celui vinovat şi pedepsit pentru comiterea unei fapte penale. Este

vorba, în concret, despre regimul privativ de libertate (regimul detenţiei) ce

aduce o restrângere a personalităţii infractorului, o îngrădire a posibilităţii de

mişcare, de exprimare etc.

Este bine ştiut că, în orice stat din lume, regimul de detenţie este

restrictiv, dar reprezintă, în acelaşi timp, un mijloc de apărare a societăţii

faţă de toţi cei care au adus atingere valorilor morale şi sociale.

Tragerea la răspundere a unei persoane, fie că este vorba de o

răspundere juridică (penală, civilă, administrativă etc.), fie de o răspundere

nejuridică, cum este răspunderea morală ori cea pentru încălcarea regulilor

de convieţuire socială sau de politeţe, nu poate fi concepută în afara

corelaţiei dintre faptă şi autorul acesteia. „Acţiunile susceptibile de sancţiune

penală sunt acelea pe care societatea le socoteşte aşa de grave, încât se

consideră ea însăşi lezată, ca de exemplu un omor, un furt, un fals în acte

etc.”173

Reamintim că răspunderea penală a existat încă din cele mai vechi

timpuri, la început în forme rudimentare, empirice, sub forma răzbunării 173 Romul Petru Vonica, op.cit., p. 533.

99

private, colective sau era atribuită unui animal, unei pietre, unui cuţit sau

forţelor naturii. Treptat însă, pe măsură ce societatea a început să se

dezvolte, au apărut noi relaţii în sfera economicului, socialului şi,

bineînţeles, gândirea juridică a evoluat, atribuindu-se răspunderea numai

omului. Deci omul, spre deosebire de animale sau obiectele neînsufleţite,

acţionează conştient, se află în deplină cunoştinţă de cauză, având

reprezentarea condiţiilor înconjurătoare şi, bineînţeles, a finalităţii urmărite.

S-a ajuns, astfel, de la forma primă, cea cauzal-mecanică, în cazul căreia

rezultatul era privit ca o consecinţă a unei simple mişcări a autorului, să

zicem simplul fapt că săvârşise un omor, prin aplicarea mai multor lovituri

cu pumnul, şi până la considerarea drept cauză a rezultatului antisocial a

unei poziţii psihice, acea poziţie care permite agentului o judecată logică

despre avantajele şi dezavantajele acţiunii ilicite. În Grecia antică, „obiceiul

de a se apăra de criminalii cei mari, pe care nici un leac nu i-a putut vindeca,

şi care sunt foarte dăunători binelui public, consta în pedeapsa exilului sau

moartea”174.

Totuşi, până în zilele noastre au existat la unele triburi din Africa sau

America de Sud concepţii primitive, rudimentare despre răspundere. Astăzi

însă, legislaţia penală este uniformă în ceea ce priveşte răspunderea penală.

În ţările dezvoltate, răspunderea penală are un caracter propriu; şi în ţara 174 Platon, Legile, Colecţia Cogito, Ed. I.R.I., Bucureşti, 1995, p. 152.

100

noastră, în sistemul de drept penal, răspunderea este personală. Deci, o

persoană nu poate fi trasă la răspundere, decât ca urmare a acţiunilor sau

inacţiunilor de care este învinuită, după o documentată şi prealabilă cercetare

şi după ce persoana a fost găsită vinovată şi răspunde penal pentru

consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale. Şi în dreptul penal există anumite

principii, unele dintre ele având caracter comun cu cele ale celorlalte forme

de răspundere juridică, cum ar fi: principiul răspunderii bazată pe vinovăţie,

principul răspunderii personale, al legalităţii răspunderii, prezumţia de

nevinovăţie, proporţionalitatea sancţiunii în raport de gravitatea faptei etc. În

sistemul de drept penal român, pe lângă faptul că răspunderea este personală,

subiecţi ai răspunderii penale sunt atât persoanele fizice, cât şi persoanele

juridice (Legea nr. 299/2004, M. Of. nr. 593/2004, în cazul falsificării de

monedă sau alte valori). Noul Cod penal prevede în dispoziţiile art. 45 alin.

(1) şi (2) răspunderea penală a persoanei juridice, condiţiile răspunderii

penale a persoanelor.

Conform art. 45 alin. (1), „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a

autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazurile

prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul

persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora”175.

175 George Antoniu, Noul Cod penal – Codul penal anterior, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 249.

101

În alin. (2) al art. 45 se precizează că „Răspunderea penală a persoanei

juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la

săvârşirea aceleiaşi fapte”176.

În acest moment, în Europa, au acceptat pe deplin răspunderea penală

a persoanelor juridice Anglia, Irlanda, Olanda, Franţa, Portugalia,

Danemarca, Norvegia, etc. Reticenţe întâlnim în situaţia Spaniei, Italiei,

Germaniei, Belgiei, Greciei177. Pe 29 aprilie 1991, la New York a avut loc o

sesiune a Comisiei de Drept Internaţional a ONU (C.D.I.), printre

personalităţile marcante aflându-se şi Roberto Ago, François Rigaux,

comisie care a insistat asupra faptului că trebuie făcută o distincţie clară între

calificarea comportamentului ilicit, desemnarea persoanei căreia îi este

imputabil faptul şi determinarea sancţiunii178.

Discuţiile din C.D.I. au pus în evidenţă faptul că în afara legalităţii

incriminării şi a pedepsei, într-un viitor drept penal al statelor, vor trebui

avute în vedere şi alte principii fundamentale de drept penal, cum sunt

principiul aplicării pedepsei de către o instanţă imparţială sau adaptarea

176 George Antoniu, op.cit., p. 249.177 Valentin Constantin, Răspunderea penală a persoanei juridice. Opinii recente în dreptul comparat, Analele Universităţii din Timişoara, 1996, p. 147.178 François Rigaux, Le crime de l’Etat. Réflections sur l’article 19 du projet des articles sur la responsabilité des Etats, în Le droit international à l’heure de sa codification – Etudes en l’honneur de Roberto Ago, Giuffre Editore, 1987, p. 301-327, citat de Valentin Constantin, op. cit., p. 148.

102

pedepsei la calitatea ilicitului şi la natura particulară a personalităţii

statelor179.

În ce priveşte problemele legate de crime de stat şi delicte de stat, din

prima categorie fac parte alte infracţiuni decât cele clasice, cum ar fi

genocidul, apartheid-ul etc. Numai crimele de stat atrag răspunderea penală,

delictele conduc la obligaţia de reparare a prejudiciului. Atât în doctrina

românească – în special Vintilă Dongoroz, un susţinător fidel încă din

perioada interbelică a răspunderii penale a persoanei juridice –, cât şi în

doctrina altor state ale Europei, printre care Germania, Franţa, Italia, au

existat şi există controverse în ce priveşte răspunderea penală a persoanei

juridice. Noul Cod penal din Franţa, intrat în vigoare în 1994, vorbeşte

despre „persoane juridice de drept public, de partide politice, grupări

politice, sindicate profesionale, societăţi civile, asociaţii non-profit”180. În ce

priveşte răspunderea persoanei juridice în dreptul francez, aceasta cuprinde,

pe lângă amendă, dizolvarea persoanei juridice, supravegherea judiciară,

interdicţia de a exercita direct sau indirect anumite activităţi, închiderea

definitivă sau provizorie a unor stabilimente, interdicţia de a emite cecuri de

credit, confiscarea bunurilor şi a produselor care au servit la săvârşirea

infracţiunii etc.

179 Valentin Constantin, op. cit., p. 148.180 Nouveau Cod Pénal, art. 121-2, Dalloz, Paris, p. 1790, citat de Valentin Constantin, op. cit., p. 148.

103

Pentru ca o persoană să poată atrage asupra sa consecinţele

răspunderii penale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi

anume:

1) să ne aflăm în prezenţa unei conduite sau a unei fapte penale

ilicite;

2) să existe un rezultat socialmente periculos, dăunător, ce poate

consta atât în crearea unui prejudiciu material, cât şi în vătămarea

sănătăţii sau integrităţii corporale;

3) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul

produs;

4) fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;

5) să nu existe vreo cauză sau împrejurare prin care să se excludă

caracterul penal al faptei ori să fie înlăturată răspunderea penală.

Unele din cauze sunt comune, altele au caracter propriu. În ce priveşte

răspunderea penală, conform noului Cod (Titlul VI), aceste cauze sunt

amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea

plângerii şi împăcarea părţilor.

Conceptul filosofic al răspunderii penale nu face altceva decât să

atribuie răspunderea unei persoane pentru actul săvârşit de aceasta sau

104

consecinţele produse ce îi sunt imputabile şi raţiunile pentru care delictul

este suportul unei obligaţii.

Răspunderea, remarca Romul Petru Vonica, trimite „la o filosofie a

unei cauzalităţi prin libertate, de exemplu principiul kantian al autonomiei de

voinţă, acela că fiecare trebuie să se considere ca unic şi definitiv

răspunzător pentru ceea ce se întâmplă. Răul în special poate fi considerat fie

ca efect al relei voinţe a altuia, fie ca un rezultat al lipsei de prevedere”181.

Acelaşi autor precizează, în continuare, că răul sau fapta ilicită este

întotdeauna consecinţa voinţei şi a culpei, iar la aplicarea pedepsei se ţine

întotdeauna seama de circumstanţele reale ale faptei, în concret, în raport de

vinovăţia făptuitorului.

§4. Răspunderea civilă

În ce priveşte răspunderea civilă delictuală, aceasta este reglementată

de art. 998-999 C. civ. în vigoare, puternic inspirat de Codul civil francez

din 1804, a cărui existenţă bicentenară s-a sărbătorit în 2004. Codul civil

român statorniceşte regimul răspunderii delictuale care, alături de

răspunderea contractuală, formează răspunderea civilă. Astfel, în art. 998-

999, avem tratată răspunderea pentru fapta proprie, în art. 1000 alin. (2) şi

urm. răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru fapta animalelor în 181 Romul Petru Vonica, op.cit., p. 521.

105

art. 1001, răspunderea pentru ruina edificiului în art. 1002, răspunderea

pentru fapta lucrurilor în general în art. 1000 alin. (1) şi, în sfârşit, în art.

1003, se consacră solidaritatea celor chemaţi să răspundă împreună pentru

acelaşi prejudiciu.

Răspunderea civilă este, în principiu, legată de noţiunea de greşeală şi

de existenţa unui delict civil, ceea ce implică automat un prejudiciu. Fără să

existe o pagubă, un prejudiciu, nu poate lua naştere obligaţia de a despăgubi,

chiar dacă se aduce atingere unui drept al unei persoane sau unui interes al

acesteia.

Nu se naşte un drept de reparaţiune a pagubei dacă, prin atingerea

adusă nu s-a cauzat un prejudiciu. Conform art. 998 C. civ., „Orice faptă a

omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui

greşeală s-a ocazionat a-l repara”. Pentru ca să existe o obligaţie delictuală,

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii; prejudiciul şi raportul de

cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta păgubitoare. Aceste condiţii sunt

generale, având sfera de aplicabilitate în toate cazurile de răspundere

delictuală. Fapta păgubitoare trebuie să aibă neapărat un caracter ilicit şi să

fie în acelaşi timp datorată greşelii. Această greşeală trebuie să fie atribuită

celui ce a săvârşit fapta, care, la rândul său, trebuie să aibă capacitate

106

delictuală. „Obligaţia de a despăgubi persoana prejudiciată, adică de a repara

prejudiciul cauzat, constituie răspunderea civilă delictuală”.182

Existenţa unui delict civil dă naştere răspunderii civile delictuale,

delictul civil fiind un izvor de obligaţii. Răspunderea civilă delictuală există

atunci când suntem în prezenţa unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu, pe

când răspunderea civilă contractuală există atunci când obligaţiile stipulate

în contract nu au fost executate sau au fost executate necorespunzător.

Condiţia sine qua non o reprezintă, deci, existenţa contractului între părţi.

Răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune civilă, ea

intervine în situaţia unui fapt prejudiciator. Nu trebuie, însă, să confundăm

răspunderea civilă cu sancţiunea civilă, prima având atât o funcţie preventiv-

educativă, conştientizarea oamenilor, prevenirea pe viitor a comiterii de noi

delicte, prevenţie efectuată de persoana în cauză sau de alte persoane, cât şi

o „funcţie reparatorie, care are caracter relativ, în sensul că priveşte numai

părţile raportului juridic, iar reparaţia prejudiciului implică o nouă cheltuială

de muncă”.183

Răspunderea pentru cauzarea de prejudicii prin fapta ilicită poate fi

directă sau indirectă. Avem răspunderea directă sau pentru fapta proprie în

situaţia prevăzută de art. 998-999 C. civ., iar indirectă în situaţia în care

182 Ion P. Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 110.183 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 120.

107

suntem răspunzători „de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a

răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră [art. 1000 alin. (1) C.

civ.]. În această situaţie, avem răspunderea pentru altul. În speţă, este vorba

de răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori care

locuiesc cu dânşii. Pe lângă condiţiile generale ce privesc răspunderea civilă,

condiţii ce de altfel au fost enunţate, pentru a fi declanşată răspunderea

trebuie neapărat şi anumite condiţii specifice fiecărui caz în parte.

Astfel, în situaţia răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor lor

minori, existenţa comunităţii de locuinţă şi a minorităţii constituie o condiţie

obligatorie. În privinţa răspunderii părinţilor va exista o triplă prezumţie, şi

anume prezumţia că în exercitarea îndatoririlor părinţeşti au existat abateri,

acţiuni sau inacţiuni ilicite, prezumţia de culpă a părinţilor în privinţa acestei

abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că

neexercitarea îndatoririlor părinţilor a făcut posibilă săvârşirea faptei

respective.

Este vorba de neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului

minor, de educare şi creştere. În această situaţie, răspund, în funcţie de caz,

părinţii, minorul, în baza art. 998-999 C. civ., sau solidar.

În situaţia răspunderii profesorului, meşteşugarului, condiţiile speciale

privesc calitatea de elev, respectiv de ucenic, la data săvârşirii faptei ilicite,

108

precum şi faptul că acesta trebuie să se afle sub supravegherea profesorului

sau a meşteşugarului în momentul săvârşirii faptei ilicite. Şi în această

situaţie, răspunderea juridică revine atât elevului, profesorului, cât şi în

solidar, în funcţie de faptul dacă elevul se afla sau nu sub supravegherea

profesorului şi dacă este, în concret, antrenată răspunderea profesorului.

Această răspundere a profesorului trebuie să fie una fundamentată, să

fie cercetată obiectiv şi să se stabilească condiţiile, cauzele, împrejurările

concrete ale răspunderii profesorului.

Un exemplu concret: elevul poate săvârşi fapta atât în timpul orelor de

curs, în pauza dintre ore atât în clasă, cât şi în holul şcolii sau în curtea

acesteia. Elevul poate săvârşi fapta şi în timpul orelor de studii, însă acesta

absentează de la curs, fără relevanţă dacă este sau nu motivat, şi săvârşeşte

fapta ilicită în timpul acestor ore de învăţământ, însă este absent din clasă. În

aceste ipoteze trebuie cercetate amănunţit condiţiile producerii faptei ilicite,

împrejurările concrete, timpul în care s-a produs, locul etc. Numai astfel se

poate atrage sau nu răspunderea profesorului, învăţătorului, educatorului etc.

În situaţia răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor, pentru

prejudiciul cauzat de aceştia, avem condiţiile speciale ce trebuie îndeplinite:

existenţa, la data săvârşirii faptei, a raportului de prepuşenie şi săvârşirea

faptei de către prepus în exercitarea funcţiilor ce i s-au încredinţat de

109

comitent184. Cel mai cunoscut izvor al raportului de prepuşenie îl constituie

contractul de muncă, subordonarea salariatului faţă de patron fiind de esenţa

unui astfel de contract.

Prin raport de prepuşenie înţelegem „existenţa unui raport de

subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de

voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane

fizice o anumită însărcinare. Pe acest temei se naşte dreptul comitentului de

a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului

ţinut să urmeze îndrumările primite185.

În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului, de-a lungul timpului au existat diferite teorii cu privire la

acest aspect. Majoritatea specialiştilor în drept civil au reţinut teoriile cu

privire la faptul că ne-am afla în prezenţa unui contract de mandat, prepusul

fiind împuternicit, mandatat pe seama şi socoteala comitentului.

O altă teorie cu caracter subiectiv a fost cea privitoare la ideea de

culpă a comitentului, culpa manifestându-se fie în alegerea prepusului, fie

atât în alegerea, cât şi în supravegherea acestuia. Altă teorie se referă la

faptul că, dacă comitentul profită de pe urma prepusului, acesta să îşi asume

şi riscurile ce decurg din fapta sau faptele prejudiciabile săvârşite de prepus.

184 Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 121.185 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 224.

110

În fine, cea mai importantă teorie, cu cei mai mulţi adepţi, constă în

ideea de garanţie pe care răspunderea comitentului o prezintă pentru

persoanele prejudiciate prin fapta proprie a prepusului.

„Răspunderea instituită în sarcina comitentului are rolul unei garanţii

în cazul insolvabilităţii prepusului, anticipând repararea prejudiciului”186.

„Prin urmare, cel păgubit se va putea îndrepta, în temeiul art. 998-999 C.

civ., doar împotriva prepusului, fără a fi obligat să se îndrepte şi împotriva

comitentului, art. 1000 alin. (3), fiind o dispoziţie facultativă, în favoarea

celui păgubit”187.

„Doar victima va putea să se îndrepte şi numai împotriva

comitentului. Deoarece însă comitentul nu este autorul direct al faptei

prejudiciabile, cel păgubit, pentru a putea obţine reparaţiunea de la comitent

va trebui să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca prepusul să

poată fu tras la răspundere. Astfel, va trebui probat că există un prejudiciu, o

faptă ilicită şi culpabilă, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între faptă şi

prejudiciu, raport de subordonare între comitent şi prepus, iar fapta să se fi

săvârşit în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent”188.

186 Laura Mihalache, op. cit., p. 113.187 Ibidem.188 Ibidem.

111

„În literatura de specialitate s-a afirmat că în scopul obligaţiei in

solidus executate de un debitor pentru altul, se vor aplica efectele

subrogaţiei”189.

Bineînţeles, nu a fost înlăturată nici ideea de culpă prezumată absolut,

deoarece prepusul nu are rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei.

În ce priveşte efectele răspunderii, avem atât răspunderea comitentului, a

prepusului pentru fapta proprie, cât şi solidară.

În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale,

de edificii sau de lucruri în general, art. 1001 C. civ. o reglementează expres.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale se referă la animalele

domestice, sălbatice, precum şi la cele aflate în grădinile zoologice, circuri

sau în captivitate (rezervaţii, parcuri de vânătoare închise). Este antrenată

răspunderea persoanei care, la data săvârşirii faptei, deţinea paza juridică a

animalului, înţelegând „dreptul ce îl are o persoană de a folosi animalul în

interes propriu, având prerogativa de comandă, direcţie şi de supraveghere

exercitată asupra animalului”190.

Există şi paza materială care se deosebeşte de cea juridică, în sensul

că prima presupune contactul material. Trebuie făcută această distincţie,

deoarece în situaţia zootehnistului, a îngrijitorului de animale etc., aceştia nu

189 T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, citat de Laura Mihalache în Analele Universităţii din Timişoara, p. 110.190 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 252.

112

pot folosi animalul în interes propriu, ei nu pot răspunde decât în temeiul art.

998-999 C. civ.

În ce priveşte posibilitatea ca răspunderea să se refere limitativ, adică

numai la anumiter animale, aceasta este inexistentă, în sensul că răspunderea

statornicită prin art. 1001 C. civ. priveşte orice animale, cu singura condiţie

ca ele să fie obiectul unui drept de proprietate191.

Animalele care intră sub incidenţa art. 1001 sunt atât cele ce se află

efectiv sub pază, cât şi cele care, aşa cum precizează legea, au scăpat de sub

pază. Totuşi, paznicul răspunde şi dacă animalul se află liber şi nepăzit,

condiţia necesară fiind ca animalul să facă parte din categoria animalelor ce

pot fi lăsate să umble liber, cum ar fi albinele, porumbeii etc.192

Concluzia generală pe care o desprindem în legătură cu răspunderea

pentru prejudiciile cauzate de animale este următoarea: dispoziţiile art. 1001

C. civ. sunt aplicabile tuturor animalelor, nefăcându-se nici un fel de

distincţie, în sensul că unele sunt animale sălbatice, iar altele domestice.

Bineînţeles, cele sălbatice trebuie să se afle în grădini zoologice, circuri etc.

Nu se face distincţie nici în ceea ce priveşte faptul dacă animalul este

un lucru mobil sau, conform art. 468 C. civ., imobil prin destinaţie, din

191 Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1950-1951, citat de Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 401.192 P. Esmein, în Planiol et Ripert, Traité pratique de droit civil français, vol. VI, Paris, 1960, p. 599, citat de Mihail Eliescu, op.cit., p. 401.

113

această categorie pentru care este atrasă răspunderea paznicului făcând parte

iepurii de casă, albinele din stupării, porumbeii din porumbărie, peştele din

iaz etc.

Înainte de a face un scurt istoric al răspunderii civile pentru

prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, vreau să precizeze

că această formă a răspunderii civile – astfel cum arată autorul Gheorghe

Tomşa – „reprezintă un concept juridic determinat istoric, apărut în

condiţiile economice şi sociale proprii epocii capitalismului premonopolist,

decurgând şi impunându-se ca o consecinţă a dezvoltării maşinismului”193.

În ce priveşte evoluţia răspunderii, acelaşi autor precizează faptul că

actualul Cod civil a preluat prevederile în materie din Codul civil francez

sau au fost inspirate din practica franceză. De asemenea, nu sunt omise nici

izvoarele istorice româneşti, referirea expresă făcându-se la legiuirile scrise,

şi anume Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab, vechi legiuiri

care legau obligaţia de despăgubiri de noţiunea de greşeală, fie intenţionată,

fie fără voie.

Aşadar, cele mai vechi legiuiri româneşti scrise vorbeau de obligaţia

de despăgubire al cărei temei era culpa şi reglementau şi o răspundere pentru

animale. Dar, cu toate acestea, nu se poate vorbi, în acest caz, despre o

193 Gheorghe Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 9.

114

„reglementare de principiu, în înţelesul actual, ci exclusiv de reglementarea

anumitor situaţii determinate”194.

Şi Codul Calimach şi Codul Caragea, chiar dacă s-au inspirat din

legislaţia română, au adus totuşi îmbunătăţiri, şi anume existenţa celei de-a

patra forme a răspunderii civile, şi anume cea privind prejudiciile cauzate de

lucruri pe care le avem sub pază. În ce priveşte existenţa condiţiilor, nu a

existat întotdeauna un consens în privinţa lor.

În literatura juridică franceză, fraţii Mazeaud menţionează în calitate

de condiţii ale răspunderii civile: „existenţa unui lucru, intervenirea unei

fapte a lucrului, cauza prejudiciului să fie tocmai această faptă a lucrului”195.

Se observă că, din această clasificare este omisă persoana responsabilă.

Enumerarea tuturor condiţiilor este făcută de H.L. Mazeaud şi A. Tunc, şi

anume:

„1) existenţa unui lucru neînsufleţit

2) lucrul neînsufleţit să fie cauza pagubei

3) paguba să rezulte din fapta lucrului

4) paguba nu trebuie să fie suportată de lucrul însuşi

5) victima să nu fi participat, cu titlu gratuit, la întrebuinţarea lucrului

6) prezumţia de răspundere nu o poate invoca decât victima”

194 Gheorghe Tomşa, op.cit., p. 11.195 H.L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tome II, Obligations, Paris, 1969, p. 467.

115

Profesorul Francisc Deak enunţa următoarele condiţii: „fapta lucrului,

prejudiciul, legătura cauzală dintre fapta lucrului şi prejudiciu şi dovada

condiţiilor răspunderii”196.

Gheorghe Tomşa enumeră următoarele condiţii necesare şi anume,

existenţa unui lucru, existenţa unei persoane responsabile de prejudiciul

cauzat de lucru, existenţa unei legături de cauzalitate între lucru şi

prejudiciu197.

În ce priveşte fundamentarea răspunderii pe noţiunea de greşeală,

literatura juridică străină şi cea autohtonă au stabilit că se recunoaşte

victimei beneficiul unei prezumţii de responsabilitate, această regulă

bazându-se pe următoarele trei considerente: victima beneficiază de o

prezumţie de cauzalitate între culpa prezumată a păzitorului lucrului şi

paguba pe care ea a suferit-o; victima beneficiază de o regulă de fond, în

sensul că păzitorul răspunde de viciul lucrului chiar dacă nu ştia de existenţa

lui şi era în drept să nu ştie sau nu l-ar fi putut descoperi; în beneficiul

victimei este prezumată o culpă a păzitorului sau un viciu al lucrului şi

legătura cauzală între aceşti factori şi paguba suferită de victimă. În ce

priveşte fundamentarea răspunderii pe temeiuri independente de greşeală,

aceasta constă în faptul că găsirea altui fundament decât ideea de culpă nu se

196 Fr. Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, R.R.D. nr. 1/1967, p. 18-22.197 Gheorghe Tomşa, op.cit., p. 27.

116

referă la toate ipostazele. Teza fundamentală a ideii de risc aparţine în

principal lui René Savatier, acesta fiind promotorul tezei obiective a

răspunderii bazate pe risc, „în sensul că acesta intervine numai în lipsa unei

culpe stabilite, adică paguba era imprevizibilă pentru păzitorul lucrului”198.

Concluzia pe care o desprindem este aceea că trebuie recunoscută

existenţa unui domeniu în care operează răspunderea independentă de

greşeală. De aceea, atât instanţele din România, cât şi din alte ţări, au ajuns

să conserve ideea unei răspunderi obiective, fără culpă, în cazurile în care

nici o greşeală nu putea să fie stabilită în sarcina păzitorului lucrului. Situaţia

cel mai des întâlnită în practică în ce priveşte stabilirea acestei forme de

răspundere o întâlnim „în cazul coliziunii între vehicule, în situaţia în care

între păzitorul juridic al lucrului şi victimă au existat raporturi

contractuale”199 sau în cazul prejudiciilor produse, ca urmare a unor

transporturi benevole ori a prejudiciilor cauzate de aeronave sau poluarea

mediului înconjurător sau a accidentelor nucleare. „Trebuie, de asemenea ,

subliniat că răspunderea persoanelor care dobândesc în mod legal paza

juridică a lucrului – în raport cu răspunderea proprietarului – este alternativă,

iar nu cumulativă: ori proprietarul va reuşi să răstoarne prezumţia de pază

juridică ce operează în sarcina sa (dovedind că în momentul cauzării

198 René Savatier, op. cit., p. 110-115.199 Călin Scripcaru, Mihai Covalciuc, op. cit., p. 173.

117

prejudiciului lucrul se găsea în paza juridică a altei persoane), ori nu va reuşi

să probeze acest fapt şi în această situaţie va fi chemat să răspundă în calitate

de păzitor juridic”200. „În afară de persoanele care au dobândit în mod legal

paza juridică a lucrului, pot avea calitatea de păzitor juridic şi persoanele

care au intrat ilegal în posesia lucrului”201.

„În cazul în care lucrul a fost pierdut de proprietar, acesta rămâne

paznic răspunzător. Soluţia reiese, prin analogie, din dispoziţiile art. 1001 C.

civ., care declară răspunzător pe proprietarul animalului ce a scăpat de sub

pază. Dimpotrivă, proprietarul nu răspunde de lucru dacă l-a abandonat”202.

„Tot astfel, proprietarul încetează să fie obligat la pază în cazurile în care

lucrul a intrat în stăpânirea unei alte persoane, cu consimţământul său”203.

„În legătură cu un ultim aspect, şi anume, acela legat de cauzele

exoneratoare de răspundere, precizăm faptul că, răspunderea nu este

antrenată ori de câte ori există una din următoarele cauze: intervenţia forţei

majore, intervenţia faptei unui terţ, intervenţia faptei victimei”204. Nu voi

face o analiză a acestora, deoarece ele constituie elemente comune ale

200 Francisc Deak, Ion M. Anghel, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 192.201 Francisc Deak, op. cit., p. 192.202 H. et L. Mazeaud, Traité théorique ei practique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle , Paris, 1934, citat de Mihail Eliescu în op. cit., p. 339.203 Mihail Eliescu, op. cit., p. 339.204 Gheorghe Tomşa, op. cit., p. 26.

118

răspunderii şi vor fi tratate în capitolul intitulat „Condiţiile răspunderii

juridice”.

Răspunderea pentru ruina edificiului este reglementată în art. 1002 C.

civ.: proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin

ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui

viciu de construcţie. „Prin edificiu se înţelege o casă, un pod, un baraj etc.

Ruina edificiului reprezintă o dărâmare totală a acestuia sau una parţială, fie

o dezagregare a materialului din care este construit, acest lucru făcându-se

involuntar”205. Datorită căderilor, dărâmăturilor se provoacă un prejudiciu

unei terţe persoane.

Această formă a răspunderii civile o găsim încă din perioada dreptului

roman. În situaţia în care proprietarul edificiului era declarat răspunzător

pentru paguba creată, el avea la dispoziţie două metode. Prima consta într-o

cauţiune plătită de proprietarul răspunzător, cea de-a doua formă consta în

plata reparaţiilor pentru stricăciunile cauzate. Forma cauţiunii consta în

garantarea daunelor eventuale. În ce priveşte persoana răspunzătoare,

aceasta trebuia să îndeplinească o condiţie sine qua non, şi anume aceea de a

fi proprietarul edificiului, în momentul în care se produce paguba. În situaţia

în care edificiul aparţine mai multor proprietari, deci este vorba, în concret,

205 Gheorghe Tomşa, op. cit., p. 28-29.

119

despre un edificiu aflat în indiviziune, răspunderea va reveni proporţional

fiecărui proprietar, în funcţie de partea sa din dreptul de proprietate asupra

acelui edificiu.

„În ce priveşte noţiunea de edificiu, aceasta este a tot cuprinzătoare,

începând cu locuinţele şi terminând cu canalizările de gaz sau electricitate ce

sunt încorporate într-o clădire. Nu are relevanţă ce materiale sunt folosite la

construirea edificiului (lemn, ciment, cărămidă etc.), important este ca

edificiul să fie opera omului”206.

Per a contrario, stâncile, pomii nu constituie edificii. De asemenea,

nu are importanţă destinaţia edificiului, în sensul că poate fi locuinţă,

adăpost pentru animale, magazie, depozit.

Pentru a fi antrenată această formă a răspunderii, paguba creată

trebuie să se datoreze edificiului, mai precis ruinei lui. Înţelegem prin ruină,

care poate fi totală sau parţială, deteriorarea materialului din care este

alcătuit, care, datorită unor acţiuni proprii sau acţiunilor animalelor,

oamenilor, forţelor naturii provoacă un prejudiciu (căderea unei grinzi, a

unui balcon, a unei balustrade, cornişe etc.).

În ce priveşte momentul din care este antrenată răspunderea, aceasta

intervine numai după terminarea construcţiei, până atunci răspunderea

revenind antreprenorului. Cauzele ruinei, pot îmbrăca diverse forme, 206 Mihail Eliescu, op. cit., p. 350-359.

120

începând cu lipsa de întreţinere, vicii de construcţie ce se datorează atât

imprudenţelor, cât şi neglijenţelor. Totuşi, trebuie reţinut faptul că

răspunderea proprietarului are loc numai atunci când surparea provine din

lipsa de întreţinere a construcţiei sau din viciul de construcţie.

Sarcina de a dovedi lipsa de întreţinere sau existenţa viciului de

construcţie, ca de altfel şi nexum cauzal, adică raportul de cauzalitate,

aceasta revine celui păgubit, dovada făcându-se prin orice mijloc de probă,

inclusiv martori şi prezumţii.

§5. Răspunderea contravenţională

O altă formă a răspunderii juridice este răspunderea contravenţională.

Verginia Vedinaş defineşte contravenţia ca fiind „fapta săvârşită cu

vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori

prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al

sectorului Municipiului Bucureşti”207.

Observăm că Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, art. 1, nu mai reţine

printre trăsăturile definitorii ale contravenţiei gradul de pericol social mai

redus decât infracţiunea. Trăsăturile contravenţiei rezultă din definiţie şi sunt

207 Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 597.

121

următoarele: săvârşirea faptei cu vinovăţie, prevederea faptei şi sancţionarea

ei prin lege, hotărâre a Guvernului sau a consiliului local al comunei,

oraşului, municipiului sau al sectorului Municipiului Bucureşti, a consiliului

judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi, în fine,

săvârşirea faptei cu vinovăţie.

„Contravenţiile sunt fapte ilicite care aduc atingere relaţiilor sociale

de natură administrativă, civilă, a celor care privesc bunurile şi persoanele,

precum şi încălcări ale modului în care trebuie îndeplinite îndatoririle de

serviciu”208.

Elementele constitutive ale contravenţiei sunt: „obiectul, subiectul,

latura obiectivă şi latura subiectivă”209.

Sancţiunile contravenţionale sunt: avertismentul, amenda, prestarea

unei activităţi în folosul comunităţii etc. Aceste sancţiuni sunt considerate

principale, dar avem „sancţiuni contravenţionale complementare, cum ar fi

confiscarea, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau

autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea

contului bancar, suspendarea agentului economic, retragerea licenţei sau

208 Ioan Dascălu, Diţă Bondarici, Drept administrativ, Ed. Bioterra, Bucureşti, p. 147.209 Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, Ediţie revăzută şi adăugită, 2001, p. 126.

122

avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ

exterior”210.

Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională sunt: legitima

apărare, starea de necesitate, fapta săvârşită din constrângere fizică sau

psihică, cazul fortuit, imposibilitatea, beţia involuntară completă, eroarea de

fapt, infirmitatea, dacă are legătură cu fapta. După cum lesne se poate

observa, în afara ultimei cauze, celelalte sunt cauze comune cu cele privind

înlăturarea caracterului penal al faptei. Tot specifică dreptului administrativ

sau cunoscută în ştiinţa administrativă mai este şi răspunderea administrativ-

patrimonială.

Constituţia României conţine în art. 21, 48, 49, 122(4) dispoziţii cu

privire la proprietate, dispoziţii contravenţionale cu privire la autorităţile

publice, mecanismul funcţionării lor, autoritatea judecătorească şi instituţia

contenciosului administrativ. Dintre toate aceste dispoziţii se desprinde

concluzia că actuala Constituţie „recunoaşte dreptul fundamental al

cetăţeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele

administrative ale autorităţilor publice”211. Aceste acte au formă tipică sau

una asimilată-atipică.

210 Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 268.211 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, vol. I, 1994, p. 324.

123

§6. Răspunderea administrativ-patrimonială

În art. 48 alin. (3) din Constituţie este prevăzută o formă specială de

răspundere administrativ-patrimonială, şi anume răspunderea statului pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare penale.

Răspunderea administrativ-patrimonială este atât obiectivă, cât şi

bazată pe vinovăţie. Autorităţile publice răspund pentru prejudiciile cauzate

în baza unor contracte administrative sau răspund solidar, alături de

funcţionari publici pentru prejudiciile produse prin acte administrative, tipice

sau asimilate, dacă acestea au o formă ilegală. Autorităţile nu răspund pentru

formele exceptate de la controlul de legalitate sau cele cu caracter legal.

§7. Răspunderea în dreptul muncii

În ce priveşte răspunderea juridică specifică normelor şi relaţiilor de

drept al muncii, putem spune că şi în cadrul acestor relaţii avem situaţii care

124

atrag după sine răspunderea juridică. Un caz elocvent îl constituie art. 87 din

Legea nr. 168/1999, lege ce reglementează conflictele de muncă.

„Declararea grevei de către organizatori, cu încălcarea condiţiilor referitoare

la exercitarea dreptului de participare la grevă sau fără a lua în considerare

interdicţiile la grevă reglementate de lege, poate atrage răspunderea penală a

acestora”212.

„De asemenea, angajaţii vinovaţi de încălcarea hotărârilor

judecătoreşti ori ale comisiilor de arbitraj vor putea să răspundă civil sau

material213. Tot în lege se menţionează faptul că, dacă o persoană, prin

ameninţări sau violenţe, împiedică sau obligă un salariat să participe la grevă

sau să muncească în timpul grevei, se face vinovată de comiterea unei

contravenţii, ce se sancţionează cu amendă, dacă nu întruneşte condiţiile

unei infracţiuni”214.

În situaţia unor greve spontane, când nu sunt organizate şi conduse de

persoane autorizate şi se încalcă abuziv obligaţiile de serviciu, poate

interveni atât răspunderea disciplinară, cât şi răspunderea materială a celor

vinovaţi. „În legătură cu faptele cu caracter penal, tot legea menţionează

neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata salariilor în

212 Valer Dorneanu, Introducere în dreptul muncii, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 243.213 Valer Dorneanu, op. cit., p. 243.214 Lidia Seceleanu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 342-359.

125

termen de 15 zile, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind

reintegrarea în muncă a unui salariat”215. În ce priveşte încălcarea cu

vinovăţie de către personalul angajat, indiferent de funcţie sau postul ce-l

ocupă, a obligaţiilor de serviciu, aceasta constituie abatere disciplinară

sancţionată, după caz, cu mustrare, avertisment, retragerea uneia sau a mai

multor gradaţii sau trepte de salarizare pe o perioadă de 1-3 luni. De

asemenea, se poate diminua salariul cu 5-10% pe aceeaşi perioadă. Alte

măsuri sunt cele referitoare la reducerea salariului şi a indemnizaţiei de

conducere pe durata a 1-3 luni cu 5-10%, retrogradarea din funcţie sau

categorie pe aceeaşi durată sau desfacerea disciplinară a contractului de

muncă. Este lesne de observat diversitatea şi multitudinea de sancţiuni ce pot

fi aplicate în cazul nerespectării relaţiilor ce se desfăşoară în procesul

muncii, începând de la mustrare, până la privarea de libertate.

Conform art. 270 alin. (1) din Codul muncii, „salariaţii răspund

patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile

contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în

legătură cu munca lor”216.

Se înlătură astfel răspunderea materială reglementată anterior de

vechiul Cod al muncii (art. 102-110). Rezultă că răspunderea patrimonială

215 Lidia Seceleanu, op. cit. p. 344.216 Valer Dorneanu, op. cit. p. 242.

126

este una reparatorie, ca şi cea civilă (contractuală sau delictuală) ori cea

materială. Ea este patrimonială, deoarece salariatul care a produs o pagubă

angajatorului va fi obligat, cu bunurile aparţinând patrimoniului său, în

primul rând cu salariul, să acopere acel prejudiciu, reîntregind patrimoniul

afectat. Această răspundere a salariatului faţă de angajator, atunci când se

produce o pagubă, nu este singulară. Şi angajatorul răspunde patrimonial

faţă de salariaţi, într-o atare situaţie.

Astfel, art. 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că „angajatorul este

obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să

îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit vreun

prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor

de serviciu sau în legătură cu serviciul”217.

De asemenea, în alin. (3) al art. 270 se precizează că „angajatorul ce a

plătit o despăgubire îşi va recupera suma aferentă de la salariatul găsit

vinovat pentru paguba produsă”218.

Constatăm că, şi răspunderea patrimonială a angajatorului prezintă

aceleaşi caracteristici ca şi cea a salariatului, în sensul că este contractuală,

avându-şi izvorul în contractul individual de muncă, este reparatorie,

217 Dan Ţop, Codul muncii comentat, Ed. Impact, Târgovişte, 2003, p. 193218 Dan Ţop, op. cit., p. 194.

127

prejudiciul material are legătură cu serviciul, se aplică aceleaşi reguli ale

răspunderii civile contractuale etc.

În situaţia în care este angajată răspunderea unităţii faţă de salariat

pentru neplata unor drepturi băneşti cuvenite, devin aplicabile prevederile

din Codul muncii, cu consecinţa reparării integrale a prejudiciului, care

cuprinde atât despăgubirea datorată, cât şi dobânda legală, conform art. 1088

din Codul civil. În acest text de lege se precizează faptul că, dobânzile sunt

datorate din ziua introducerii cererii de chemare în judecată, pe această dată

debitorul fiind considerat pus în întârziere.

„Toate condiţiile de existenţă a răspunderii juridice, care se referă la

salariaţi, se regăsesc şi în cazul răspunderii patrimoniale a angajatorului, şi

anume fapta ilicită, raportul de cauzalitate, culpa”219. „Răspunderea poate fi

angajată conform art. 269 din Codul muncii numai pentru prejudicii produse

salariaţilor în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu

serviciul”. Angajatorul răspunde în următoarele situaţii expres prevăzute de

lege: despăgubirea cuvenită în cazul constatării nevinovăţiei penale a

persoanei suspendate din funcţie, în caz de anulare a concedierii, însă mai

poate fi atrasă răspunderea şi în următoarele situaţii: salariatul, fără să fie

concediat, este împiedicat de a munci, nu se iau măsuri corespunzătoare

pentru asigurarea pazei şi îmbrăcămintei personalului care foloseşte 219 Lidia Seceleanu, op. cit. p. 344

128

echipament de lucru, nu se înmânează salariatului sau fostului salariat

adeverinţe sau alte documente care să ateste funcţia sau specialitatea, urmată

de imposibilitatea celui în cauză de a se încadra la un alt angajator. Cazurile

tipice ale răspunderii patrimoniale a angajatorului sunt cele privind

accidentele de muncă şi bolile profesionale.

Există situaţii când un singur prejudiciu este cauzat din vina mai

multor salariaţi, situaţie în care făptuitorii au, de regulă, o răspundere

conjunctă. Bineînţeles, această răspundere se stabileşte în raport de măsura

în care a contribuit fiecare la producerea pagubei. „În cazul în care, din

diferite motive obiective, nu se poate determina cu precizie contribuţia

fiecăruia, răspunderea se stabileşte proporţional cu salariul net de la data

constatării pagubei, iar, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv

lucrat”220.

„Răspunderea conjunctă este tot o răspundere personală, deoarece se

stabileşte în concret contribuţia fiecărei persoane la producerea pagubei,

stabilindu-se fapta ilicită în sine, legătura de cauzalitate şi gradul de

vinovăţie”221.

În ce priveşte răspunderea subsidiară, deşi nu mai este reglementată

de noul Cod al muncii, aceasta intervine în următoarele situaţii: o primă

220 Dan Ţop, op. cit., p. 195.221 Lidia Seceleanu, op. cit. p. 345.

129

situaţie este prevăzută de Legea nr. 22 din 1969, cunoscută sub numele de

„Legea gestionarilor publici”. În această situaţie, este declarat răspunzător

pentru paguba neacoperită autorul ei direct (gestionarul), cel ce se face

vinovat de încadrarea sau trecerea persoanei în funcţia de gestionar sau în

subordinea acestuia, atunci când încadrarea s-a făcut necorespunzător art. 7

din lege. Răspunderea mai există şi atunci când, în repetate rânduri, se

semnalează prin controale, inventare, activitatea necorespunzătoare a

gestionarului, iar acesta, deşi trebuia schimbat din funcţie, este menţinut.

Alte situaţii sunt cele referitoare la salariatul ce a determinat prin fapta sa

ilicită plata unei sume nedatorate, predarea unui bun sau prestarea unui

serviciu necuvenit către un alt salariat sau un terţ, iar recuperarea nu mai este

posibilă din variate motive (insolvabilitate, dispariţia, decesul beneficiarului,

îndeplinirea termenului de prescripţie etc.). În situaţia venitului minim

garantat, „Legea nr. 416/2001 prevede că, atunci când nu se mai pot

recupera, integral sau parţial, de la beneficiari sumele plătite necuvenit cu

titlu de ajutor social, în termen de cel mult 3 ani de la efectuarea plăţii,

acestea, conform Codului muncii, vor fi recuperate de la persoanele vinovate

în maxim 3 ani”222.

Şi primarul, ca ordonator principal de credite, care a pus în executare

o hotărâre a consiliului local de majorare ilegală a salariilor personalului 222 Dan Ţop, op. cit., p. 197.

130

primăriei, răspunde în măsura în care paguba nu a putut fi recuperată de la

beneficiarii sumelor necuvenite încasate.

„În ce priveşte condiţiile răspunderii patrimoniale, aşa cum prevede

art. 271 alin. (1) din Codul muncii, rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii de fond: 1) calitatea de salariat la angajatorul păgubit a

celui ce a produs paguba; 2) fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită

în legătură cu munca sa; 3) prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; 4)

raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; 5) vinovăţia (culpa)

salariatului. Lipsa uneia dintre condiţiile enumerate înlătură răspunderea”223.

Ca forme diferite ale răspunderii am discutat până în prezent

răspunderea politică, morală, penală, civilă, administrativă, contravenţională,

răspunderea din dreptul muncii, iar în continuare voi face referire şi la alte

forme ale răspunderii, în concret fiind vorba de răspunderea în dreptul

internaţional, răspunderea din dreptul internaţional al mediului, răspunderea

funcţionarilor publici, a notarilor, avocaţilor, medicilor, magistraţilor.

§8. Răspunderea în dreptul internaţional

223 Valer Dorneanu, op. cit. p. 193.

131

Instituţia juridică a răspunderii depăşeşte uneori graniţele unei ţări,

atunci când un stat săvârşeşte un act sau acte ilicite, faţă de un alt stat. În

acest caz, este antrenată răspunderea internaţională care poate privi acţiuni

ilicite ce aduc atingere unui stat sau mai multor state. Deci, subiecte ale

răspunderii internaţionale pot fi atât unul, cât şi mai multe state, condiţia

fiind ca fiecare dintre ele să aibă calitatea de subiect activ sau pasiv.

În ce priveşte calitatea de subiect de drept internaţional, aceasta este

atribuită „statelor, organizaţiilor internaţionale interguvernamentale,

mişcărilor populare care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanului

(statul papal)”224. Răspunderea internaţională a statelor diferă, în funcţie de

natura infracţiunii săvârşite, domeniul, consecinţele produse etc.

„Pot exista norme conflictuale atât în ce priveşte navigaţia civilă

maritimă, fluvială, aeriană, precum şi răspunderea pentru prejudiciile

produse de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic”225. Legea cadru cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, a intrat în

vigoare în anul 1992226. Cele mai importante convenţii internaţionale care

224 Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005, p. 53; în acelaşi sens a se vedea Dicţionar de drept internaţional public, coordonator Ionel Cloşcă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 282; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internaţional public, Casa de Editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 57-72; Vasile Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p. 22-49; Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Bucureşti, vol. I, 1981, p. 38-72.225 Dragoş Alexandru Sitaru, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Academiei, Bucureşti, 1997, p. 400-430.226 Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat publicată în M. Of. nr. 245/1 octombrie 1992.

132

guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului

extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt cele încheiate

la Londra, Moscova, Washington227 şi cea de la Londra, Moscova şi

Washington la 29 martie 1972228. „Aceste convenţii definesc daune care

înglobează ţi pierderi de vieţi omeneşti, vătămare corporală, pagube cauzate

bunurilor, stabilirea daunelor, precum şi condiţiile răspunderii – art. 44”229.

În ce priveşte răspunderea pentru produse şi pentru concurenţă neloială sunt

reglementate în art. 114-116, 117-119 din Legea nr. 105/1992, deşi aceste

instituţii juridice au incidenţă mai ales în comerţul internaţional230. Art. 116

prevede că „Instanţele din România pot să acorde despăgubiri conform art.

114, întemeiate pe o lege străină, numai în limitele stabilite de legea română

pentru prejudicii corespunzătoare”231.

„Această soluţie este firească – arată autorii Ion M. Anghel şi Viorel I.

Anghel –, deoarece normele dreptului internaţional fiind, ca orice regulă de

conduită cu caracter juridic, obligatorii, ele trebuie să fie respectate de către

destinatari – statele, organizaţiile internaţionale şi alte subiecte de drept

227 Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic etc. încheiat la Londra, Moscova, Washington la 27 ianuarie 1967 ratificat de România prin Decretul nr. 74/1968 publicat în B. Of. nr. 10/1968.228 Convenţia de la Londra, Moscova, Washington din 29 martie 1972, ratificată de România prin Decretul nr. 468/1979 publicat în B. Of. nr. 4/1980229 Dragoş Alexandru Sitaru, op. cit., p. 407.230 Dragoş Alexandru Sitaru, op. cit., p. 365-378.231 Dragoş Alexandru Sitaru, op. cit., p. 369.

133

internaţional, dar şi de către indivizi”232. Aceeaşi autori precizează în

continuare rolul capital pe care îl are răspunderea atât în plan intern, cât şi în

plan internaţional, în sensul că de modul cum este definită şi angajată

răspunderea statelor depinde respectarea ordinii internaţionale.

În ce priveşte atenţia ce se dă astăzi de către forurile internaţionale

respectării drepturilor statelor, neamestecului în treburile interne ale

acestora, colaborării la nivel zonal şi interzonal, luptei comune împotriva

actelor de terorism, există numeroase organisme, organizaţii care luptă

pentru menţinerea păcii, pentru condamnarea tuturor acţiunilor ce aduc

atingere siguranţei naţionale şi internaţionale a popoarelor.

Dacă ar fi să definim răspunderea internaţională, aceasta constituie „o

instituţie juridică în virtutea căreia statul căruia îi este imputabil un act ilicit

potrivit dreptului internaţional datorează reparaţie statului împotriva căruia

acest act a fost săvârşit.”233

Răspunderea poate avea două forme principale, în sensul că ea poate

fi directă, atunci când statul este răspunzător direct ca urmare a nerespectării

normelor sau obligaţiilor asumate. Doctrina, însă, are în vedere şi o

răspundere indirectă, în ipoteza în care norma internaţională este încălcată de

232 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 8. 233 Ion M. Anghel, op.cit., p. 12.

134

un alt stat pentru care el îşi asumă răspunderea. Este vorba, în concret,

despre statele federale.

„Răspunderea internaţională a statelor, indiferent de mărime, poziţie

geografică, decurge din acţiunile sau omisiunile organelor sale, contra

normelor de drept internaţional sau a obligaţiilor asumate pe cale

convenţională”234. Este vorba, în concret, despre tratate şi convenţii

internaţionale. Regulile din domeniul răspunderii internaţionale au un

caracter, în general consuetudinar şi nu convenţional. Există însă obligaţii ce

privesc anumite state, asumate prin tratatele şi convenţiile reciproce, dar

există şi obligaţii ce se nasc pentru toţi subiecţii de drept internaţional,

atunci când pacea şi omenirea sunt ameninţate prin folosirea forţei ori

ameninţarea cu forţa.

În ce priveşte răspunderea pentru prejudiciul cauzat, în dreptul

internaţional s-au formulat două teorii, încă de pe vremea lui Hugo Grotius:

aceea de culpă – teoria culpei bazată pe neglijenţă, dol etc. şi teoria riscului

sau a responsabilităţii obiective, bazată pe ideea de garanţie.

„Condiţiile angajării răspunderii internaţionale sunt următoarele:

existenţa unei activităţi sau a unor fapte ilicite; nu are relevanţă cum anume

sau în ce a constat (acţiune, omisiune), important este ca fapta să fie

234 Idem, p. 15.

135

imputabilă statului sau statelor, fiind săvârşită de agenţii săi”235. O a doua

condiţie se referă la existenţa unei pagube sau a unor pagube materiale sau

de altă natură. Fapta respectivă trebuie să fie ilicită. Trebuie să existe un

raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

Statul răspunde, indiferent dacă actele sunt legislative (bineînţeles

trebuie să se încalce o obligaţie internaţională), executive sau judecătoreşti.

Statele plătesc atât pentru încălcările ce privesc dreptul intern, cât şi

dreptul internaţional. Subiectele răspunderii internaţionale pot fi statele,

organizaţiile internaţionale, dar şi persoanele fizice, în calitate de organe ale

statului sau persoane particulare (numai subiecte pasive).

În ce priveşte faptele care antrenează responsabilitatea internaţională a

statelor, acestea pot fi comise pe timp de pace, război sau insurecţii şi

războaie civile şi pot fi caracteristice dreptului comun – crime (asasinarea

unui funcţionar, ultraj, ofense aduse agenţilor diplomatici etc.), dar pot fi

comise şi în timpul războaielor civile, războaielor, insurecţiilor etc.

Din punctul de vedere al formei, răspunderea internaţională poate fi

juridică şi, în mod excepţional, politică şi morală.

Cea morală implică, de obicei, prezentarea de scuze faţă de statul care

a suferit dauna, într-un cadru solemn, dar poate atrage şi anumite sancţiuni

pentru statul vinovat.235 Dragoş Alexandru Sitaru, op. cit., p. 342.

136

Există răspunderea politică, care intervine în situaţia unei atingeri

aduse oricărei norme şi atrage sancţiuni, adică anumite măsuri de

constrângere împotriva statului delincvent.

Răspunderea internaţională îmbracă şi forma răspunderii materiale.

„Pentru orice act de agresiune sau de violare a păcii şi securităţii

internaţionale ce este considerat ilicit, statul găsit responsabil datorează

reparaţie statului împotriva căruia acest act a fost comis”236. „Reparaţia

constă în despăgubiri sau în compensaţii sau în obligaţia de a restabili

situaţia anterioară comiterii faptului ilicit”237. Printre cauzele de înlăturare a

răspunderii internaţionale enunţăm starea de necesitate, legitima apărare,

forţa majoră etc.

§9. Răspunderea în dreptul internaţional al mediului

O altă formă a răspunderii juridice o constituie răspunderea în dreptul

internaţional al mediului. Astăzi, în mileniul III, ca urmare a dezvoltării fără

precedent a statelor de pe întreg mapamondul, ca urmare a tehnologizării şi

industrializării foarte rapide, au apărut numeroase fabrici, uzine, combinate

care, datorită tehnologiilor, materiilor şi materialelor folosite, aduc

236 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, op.cit., p. 69.237 ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, op. cit., p. 70.

137

nenumărate deservicii populaţiei din zonele în care funcţionează. Sunt unele

fabrici şi uzine cu un grad mai mic de poluare şi, oricum, pe o arie restrânsă,

dar, din păcate, există anumite combinate, adevăraţi „mastodonţi ai morţii”,

în special cele nucleare şi radioactive. De aceea, la nivel global, trebuie să

existe o luptă comună, proiecte de dezvoltare şi cooperare prin care, dacă nu

pot fi reduse la maximum, măcar să fie reduse, cât mai mult cu putinţă,

aceste consecinţe nefaste ale poluării.

În ce priveşte răspunderea internaţională a statelor, aceasta este

antrenată atunci când se încalcă o obligaţie cu caracter internaţional privind

protecţia mediului. „Un prim semnal a fost dat la 11 martie 1941, în afacerea

topitoriei Trail”238. În această speţă, deşi răspunderea a fost atribuită unui

stat, deşi „actele de poluare îşi au originea pe teritoriul său, au cauzat pagube

pe teritoriul altor state, chiar dacă actele de poluare nu sunt imputabile

statului sau organelor sale”239. Ca atare, în situaţia în care un principiu

general de drept sau o obligaţie cu caracter internaţional privind protecţia

mediului, indiferent că este vorba de o normă cutumiară sau una legislativă

ce rezultă din tratate, convenţii etc., a fost încălcată, în anumite condiţii este

atrasă răspunderea internaţională a statelor.

238 Mircea Duţu, Drept internaţional al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 215.239 Mircea Duţu, op. cit., p. 215.

138

Rezolvarea diferendelor s-a făcut fie paşnic, fie pe calea justiţiei, în

ultimul caz sesizate fiind organele în drept, respectiv Curtea Internaţională

de Justiţie. Pentru a fi angajată răspunderea trebuie, mai întâi, să fie

identificate cu exactitate condiţiile şi cauzele obiective ale producerii

poluării sau, uneori din păcate, chiar ale unui dezastru ecologic. Sunt situaţii

în care au fost grav afectate ecosisteme întregi, ca urmare a unor asemenea

dezastre ecologice.

„Printre cele mai cunoscute convenţii în care s-au pus serios

problemele mediului înconjurător sunt cele de la Rio de Janeiro, Berna,

Viena, Montreal”240 etc. Pentru protecţia mediului, alături de organele

guvernamentale ale statului, un rol important îl joacă şi organizaţiile

neguvernamentale.

Aşa cum precizam, este foarte greu, uneori imposibil, să fie atribuită

efectiv răspunderea unui stat, deoarece, mai ales în situaţia poluării produse

de autovehicule, identificarea părţii responsabile se face foarte greu. Acelaşi

lucru se întâmplă atunci când sunt lansate obiecte spaţiale. Convenţia de la

240 Menţionăm cu titlu de exemplu: în cadrul documentelor universale Declaraţia Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, Stockholm, 16 iunie 1972; Rio Declaration on Environment and Development, Rio de Janeiro, 13 iunie 1992; World Charter of Nature, 1982 [U.N. General Assembly Resolution 37 (7)]. Din rândul tratatelor universale exemplificăm: Convenţia privind interzicerea utilizării cu scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător (ENMOD,), adoptată la 10 decembrie 1976 la New York, ratificată de România prin decretul nr. 100/1983 B. Of. nr. 23/1983; Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la 25 februarie 1991 la Espoo, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 22/2001 (M. Of. nr. 105/2001); Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon, adoptată la 22 martie 1985; Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la 16 septembrie 1987 etc.

139

Geneva din 1972 a stabilit că răspunderea revine statului de pe teritoriul

căruia a fost lansat obiectul în spaţiu.

Astfel cum se arată în literatura de specialitate241, condiţiile

răspunderii internaţionale nu diferă mult de cele comune: în primul rând,

existenţa pagubei, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptul incriminat,

fapta ilicită comisă şi paguba rezultată, stabilirea valorii pagubei, precum şi

medierea pe cale diplomatică, inclusiv, protecţia diplomatică”.

Se atrage atenţia că: „Unele probleme le ridică stabilirea raportului de

cauzalitate. Trebuie neapărat să avem în vedere aspectele legate de locul

unde s-a produs, este vorba de teritoriul sau teritoriile afectate, cauzele

producerii, întinderea, efectele imediate şi viitoare, rolul fiecăruia dintre

aceste efecte, compoziţia dinamică, fizică, măsurile de prevenire în

continuare, pentru diminuarea pe cât posibil a efectelor negative, luarea de

urgenţă a măsurilor strict necesare, măsurarea poluării, înlăturarea

consecinţelor nefaste”242 etc. În unele situaţii, putem spune că poluarea este

la vedere, sesizată prin simţul perceptibil al omului, alteori, însă, aceasta este

ascunsă, închisă (în situaţia deteriorării clădirilor, monumentelor, a

vegetaţiei, a cursurilor de apă etc.).

241 Mircea Duţu, op. cit., p. 219.242 Ibidem.

140

Protecţia prin convenţii de drept al mediului se extinde asupra

persoanelor fizice şi aici este vorba, în concret, de viaţa şi sănătatea

oamenilor şi animalelor (atât cele terestre, cât şi cele subacvatice, populaţia

de peşti şi alte vieţuitoare ce trăiesc în râurile, fluviile, mările şi oceanele

lumii), condiţiilor socio-economice şi bunăstării sociale a omului, operelor

artificiale, moştenirii culturale243 etc.

Convenţia din 1960 privea răspunderea civilă în domeniul energiei

nucleare, prin care era stipulată expres obligaţia de reparaţie a tuturor

daunelor cauzate atât oamenilor, cât şi bunurilor. Convenţia din 1969, care

reglementa răspunderea civilă pentru daunele cauzate de poluarea cu

hidrocarburi, adăuga reparaţiei costul măsurilor de protecţie, în cazul unei

daune exterioare cauzate de contaminarea care rezultă din scurgerea sau

răspândirea de hidrocarburi. Conferinţa de la Lugano distinge „diferite

categorii de daune, după cum urmează: 1) dauna care rezultă dintr-un deces

sau din leziuni corporale; 2) orice pierdere sau daună cauzată bunurilor; 3)

orice pierdere sau daună, rezultând din afectarea mediului; 4) costul

măsurilor de protecţie şi orice pierdere sau orice daună cauzată de măsurile

menţionate mai sus244.

243 M. Dejaret-Pons, M. Pallemaerts, Droits de l’homme/Human rights and the environment, Conseil de l’Europe/Concil of Europe, 2002.244 Mircea Duţu, op.cit., p. 223.

141

În ce priveşte instanţele judiciare naţionale, acestea uneori sunt puţin

pregătite pentru a rezolva problema răspunderii, mai ales în situaţia unor

dezastre ecologice. Un exemplu concret îl constituie cazul petrolierului

Erika, care a produs un dezastru ecologic în Marea Neagră, având ca efect

moartea a peste 400.000 de păsări de mare. „Aceeaşi speţă – arată Mircea

Duţu –o întâlnim şi în alte state, printre care Porto Rico, în renumitul caz

Zoe Colocotroni, în care tribunalul de primă instanţă a decis să ia în calcul

valoarea înlocuirii speciilor sălbatice. Curtea de Stat a respins o asemenea

soluţie. Problema care se pune în foarte multe situaţii, nu numai în cele două

prezentate, este aceea a unei depline responsabilităţi, adică cum poate fi

reparat complet un asemenea dezastru ecologic”245.

Cum se atrage, în mod justificat, atenţia, pot exista situaţii critice, în

care, ca urmare a unor dezastre ecologice pot dispare anumite specii sau

poate fi diminuat drastic numărul, şi aşa redus, al unor specii aflate deja pe

cale de dispariţie246.

În mod tradiţional, culpa este imputabilă statului în cauză, adică în

care s-a produs prejudiciul ecologic. Răspunderea obiectivă pentru risc, o

întâlnim în situaţia lansării unor obiecte spaţiale, pentru daunele provocate la

suprafaţa pământului, pentru pagubele rezultate din utilizarea paşnică a

245 Mircea Duţu, op.cit., p. 221-222.246 A. Capcelea, Dreptul ecologic, Ed. Ştiinţifică, Chişinău, 2000, p. 144.

142

energiei nucleare, precum şi pentru daunele provocate de poluarea mărilor

prin hidrocarburi ori pentru poluarea cu deşeuri sau pentru depuneri

radioactive247.

Pe lângă instanţele naţionale, printre instanţele internaţionale ce au

soluţionat şi soluţionează litigii de mediu se numără Tribunalul Dreptului

Mării, Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului etc.

§10. Răspunderea funcţionarilor publici

În ce priveşte răspunderea funcţionarilor publici, doctrina precizează

că au fost identificate cinci asemenea tipuri de răspundere: penală, civilă,

disciplinară, contravenţională şi materială.

Dar, înainte de a discuta pe scurt despre aceste tipuri de răspundere,

este necesar să stabilim ce este un funcţionar public. Deşi găsim foarte greu

definiţia unor concepte importante, ca şi în cazul definiţiei funcţionarului

public, putem afirma, totuşi, că prin „funcţionar public” înţelegem acea

persoană fizică, persoană care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu,

este învestită, desfăşoară o activitate, având prerogative în realizarea

247 Vasile Creţu, Ştiintele juridice la început de mileniu, secţiunea de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice 23 mai 2001 din Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundaţia România de Mâine.

143

competenţei unei autorităţi publice, menirea, scopul acestei activităţi fiind

realizarea unui interes public.

Conform Legii nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici,

prin „funcţionari publici” se înţelege exclusiv categoria funcţionarilor de

carieră din structurile administrative. Titularul unei funcţii publice se

numeşte „funcţionar public”.

Funcţionarii publici pot fi clasificaţi după mai multe criterii. În opinia

Profesorului Verginia Vedinaş248, cele mai importante sunt: regimul juridic

aplicabil, rigurozitatea disciplinei şi preponderenţa unor activităţi. După

primul criteriu, funcţionarii publici se împart în funcţionari supuşi statutului

general şi funcţionari supuşi statutului special. După cel de-al doilea criteriu,

funcţionarii publici se împart în civili şi militari. După cel de-al treilea

criteriu, în funcţionari cu funcţii publice de conducere şi funcţionari cu

funcţii de execuţie.

Funcţionarii publici se mai clasifică în funcţionari publici locali şi

funcţionari ce fac parte din autorităţi de natură statală sau funcţionarii

publici din categoriile A, B, C, precum şi funcţionarii publici debutanţi sau

definitivi.

248 Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 397-398.

144

În ce priveşte răspunderea funcţionarilor publici, majoritatea autorilor

sunt de acord că trebuie stabilit, în afară de formele de răspundere, şi

momentul în care aceasta intervine.

Răspunderea poate interveni atât în timpul în care funcţionarul îşi

exercită funcţia publică, dar şi în legătură cu exercitarea funcţiei publice,

precum şi pentru atingerea adusă imaginii instituţiei, prestigiului acesteia,

prin încălcarea unor norme, indiferent de cum a adus această atingere.

În ce priveşte răspunderea penală, funcţionarul va răspunde atunci

când a comis fapte ce sunt sancţionate de Codul penal sau în legi speciale

(de exemplu, omorul, violul etc.). În această situaţie, funcţionarul răspunde

ca simplu cetăţean. El răspunde însă şi pentru faptele penale ce izvorăsc din

raportul de funcţie, de serviciu răspunde şi penal (neglijenţă în serviciu,

luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă etc.).

Răspunderea civilă intervine în momentul în care au fost produse

pagube materiale instituţiei sau autorităţii publice unde îşi desfăşoară

activitatea. Important este să se stabilească vinovăţia funcţionarului sau

funcţionarilor publici, condiţia sine qua non fiind existenţa unei hotărâri

judecătoreşti irevocabile.

145

Răspunderea contravenţională intervine atunci când funcţionarii

publici săvârşesc anumite fapte antisociale, calificate prin lege ca având un

caracter contravenţional249.

„Răspunderea disciplinară este fundamentată pe încălcarea unor

norme de disciplină, specifice raportului de funcţie publică”250.

În ce priveşte răspunderea patrimonială, aceasta este fundamentată,

conform normelor art. 52 din Constituţia în vigoare şi prevederilor Legii

contenciosului administrativ251. Toate aceste forme sunt forme de răspundere

subiectivă, bazată pe culpă, absenţa elementului subiectiv determinând

imposibilitatea răspunderii. Deci, funcţionarii publici pot fi sancţionaţi in

concreto atât cu avertisment, mustrare, diminuarea drepturilor salariale,

retrogradarea din funcţie, destituirea din funcţie până la pedeapsa închisorii

privative de libertate.

249 Ion Dascălu, Diţă Bondorici, Drept Administrativ-Universitatea Bioterra, Ed. Bioterra, Bucureşti, 2000, p. 110.250 Ion Dascălu, op. cit., p. 111.251 Legea nr. 29/1990, publicată în M. Of. din 8 noiembrie 1990 (se mai numeşte şi Legea contenciosului administrativ), republicată.

146

§11. Răspunderea notarilor publici

În ce priveşte răspunderea notarilor publici, aceasta este reglementată

de Legea nr. 36 din 12 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995,

intitulată Legea notarilor publici şi a activităţii notariale252. Conform art. 36-

42 din lege, avem reglementate atât îndatoririle, cât şi răspunderile notarilor

publici.

În ce priveşte răspunderea notarilor publici, aceasta poate îmbrăca atât

forma răspunderii disciplinare, cât şi forma răspunderii civile, profesionale

sau penale.

„Aceştia au obligaţia să păstreze secretul profesional cu privire la

actele şi faptele despre care au cunoştinţă, chiar dacă nu mai au calitatea de

notar”253.

„Răspunderea civilă poate fi angajată în condiţiile legii pentru

încălcarea obligaţiilor profesionale, atunci când este cauzat un prejudiciu”254.

Sancţiunile disciplinare sunt observaţia scrisă, amenda, suspendarea din

funcţie pe o perioadă de maxim 6 luni. „De asemenea, răspunderea

disciplinară intervine pentru nerespectarea deontologiei profesionale, lipsa

252 A se vedea pe lângă Legea nr. 36 din 12 mai 1995 şi Statutul Uniunii Naţionale a notarilor publici din România, publicat în M. Of. nr. 155 din 22 iulie 1996, republicat în M. Of. nr. 13 din 14 ianuarie 2000253 Articolul 36 din Legea nr. 36 în Codul Comercial român adnotat, Ediţie îngrijită de Florin Ciutacu, Ed. Sigma, Bucureşti, 2000, p. 798.254 Florin Ciutacu, op. cit., p. 798.

147

de la birou”255 etc. Atunci când o hotărâre de condamnare a rămas definitivă

şi irevocabilă şi se referă la infracţiunile prevăzute în Legea notarilor publici

[art. 23 lit. f)], ministrul justiţiei dispune excluderea din profesie a notarului

public condamnat.

§12. Răspunderea avocaţilor

Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, respectiv

Legea nr. 51/1995, publicată în M. Of. nr. 116 din 9 iunie 1995256,

reglementează răspunderea disciplinară în art. 65, unde se precizează că în

cadrul fiecărui barou se organizează o comisie de disciplină ca instanţă de

fond şi de recurs.

Printre sancţiunile disciplinare regăsim mustrarea, amenda, interdicţia

de a profesa pe o perioadă de la o lună la un an, excluderea din profesie,

suspendarea până la judecarea definitivă a cauzei în situaţia unor abateri

grave257.

255 Ibidem.256 Legea nr. 51/1995, cunoscută sub denumirea de Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a fost publicată în M. Of. nr. 116 din 9 iunie 1995, republicată în M. Of. nr. 133 din 6 martie 2001.257 Statutul profesiei de avocat – Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea europeană, Ed. Moroşan, Bucureşti, 2002, p. 171.

148

Dispoziţiilor speciale prevăzute de Legea nr. 51/1995 în privinţa

răspunderii civile a avocatului, li se adaugă dispoziţiile dreptului român în

materia răspunderii civile delictuale sau contractuale.

În ce priveşte răspunderea disciplinară a avocatului, aceasta intervine

conform art. 68258 din lege, atunci când sunt încălcate dispoziţiile legii, ale

statutului profesiei, deciziile obligatorii ale organelor de conducere ale

baroului, şi care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei

sau ale corpului de avocaţi.

Răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă,

penală sau administrativă a acestuia259.

Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an

de la data săvârşirii abaterii260.

Repetarea unei abateri disciplinare constituie o circumstanţă

agravantă, care va fi luată în consideraţie la aplicarea sancţiunii261.

Instanţele disciplinare sunt Comisia de disciplină a baroului, Comisia

superioară de disciplină şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, în

plenul său, constituit conform art. 67 alin. (3) din lege262. Consiliile

258 Articolul 148 din statutul profesiei de avocat.259 Idem.260 Idem.261 Idem.262 Idem.

149

barourilor sunt obligate să ţină evidenţa sancţiunilor disciplinare aplicate

fiecărui avocat263.

Bineînţeles, nu este exclusă nici răspunderea penală a avocaţilor, în

situaţia săvârşirii unor fapta grave, respectiv infracţiuni, când există o

hotărâre judecătorească în acest sens.

§13. Răspunderea medicală

În ce priveşte răspunderea medicală, şi aici, din păcate, avem

numeroase lacune, ne confruntăm cu numeroase situaţii în care actul medical

nu este efectuat corespunzător, astfel se pierd numeroase vieţi omeneşti,

datorită indiferenţei, superficialităţii în tratare şi luarea tuturor măsurilor

corespunzătoare.

Există oameni care, datorită indolenţei, lipsei de pregătire, a

dezinteresului faţă de profesie şi faţă de valoarea umană, de valoarea ei cea

mai de preţ – viaţa -, au provocat moartea a numeroase persoane, ca urmare

a unor grave erori medicale. În situaţia unor boli incurabile, eutanasia nu

este permisă în sistemul de drept românesc, existând mereu o speranţă

pentru orice fel de diagnostic. Cu timpul, unele boli incurabile au devenit

vindecabile. Există însă situaţii în care personalul medical este răspunzător 263 Idem.

150

atunci când se aduce atingere integrităţii fizice a persoanelor. Un exemplu

concret este situaţia sângelui oferit pentru transfuzii sau a porţiunilor de

piele oferite pentru grefe necesare în cazurile de arsuri grave sau foarte

grave. Sunt situaţii în care anumite persoane, pentru cercetările ştiinţifice,

sunt de acord ca, după decesul lor, să lase prin testament diferite organe.

Atunci când există un contract în timpul vieţii, la care victima a consimţit

pentru salvarea vieţii rudelor sau a altor persoane, nu mai este antrenată

răspunderea. Este vorba, în concret, despre cedarea anumitor organe.

Există situaţia sportivilor, în general în cazul sporturilor dure: box,

karate, rugby, când nici o persoană nu poate fi răspunzătoare pentru

accidentări, existând un risc permanent pe care sportivii şi l-au asumat prin

practicarea acestor sporturi.

„Personalul medical răspunde în faţa colegiului medicilor pentru actul

medical necorespunzător efectuat, pentru greşeli medicale, dacă se stabileşte

vinovăţia acestora, dar poate răspunde şi civil sau penal”264.

Considerăm, şi realitatea obiectivă ne-o dovedeşte, că în foarte multe

situaţii, ca urmare a lipsei de profesionalism, de operativitate, stăruinţă a

personalului medical, se pierd foarte multe vieţi omeneşti. Pentru remedierea

situaţiei considerăm că este necesară crearea unor precedente, în sensul de a

fi stabilită răspunderea penală şi aplicată pedeapsa cu ani grei de detenţie, 264 Colegiul Medicilor din România – Legislaţie medicală, Ed. Info-Medica, 1998, vol. I, p. 7.

151

atunci când există vădita lipsă de profesionalism, iar persoana, deşi avea

şanse de 100% de a trăi, a decedat ca urmare, de pildă a unui infarct

miocardic, deoarece salvarea văzând persoana a refuzat categoric să o

transporte la spital.

„Colegiul Medicilor din România funcţionează ca persoană juridică de

drept public pe baza Regulamentului (Statut) Legii nr. 74/1995”265.

Principala misiune este aceea de a oferi garanţii pentru societatea civilă şi

pentru stat, în legătură cu practicarea riguroasă a profesiei de medic la un

nivel profesional şi moral ireproşabil. Acest organism acţionează pentru

dezvoltarea profesiunii medicale, apărarea interesului şi prestigiului corpului

medical din România. Colegiul medicilor este îndreptăţit să judece prin

comisiile sale de specialitate orice conflict ce ţine de practica medicală.

Judecarea se face în două instanţe, prima la nivel local, a doua la nivel

central266. Răspunderea disciplinară constă în următoarele sancţiuni:

mustrare, avertisment, vot de blam, suspendarea temporară pe un interval de

6-12 luni a calităţii de membru al Colegiului de Medici din România.

„În unele ţări a crescut numărul proceselor privind stabilirea

răspunderii medicilor, cauzate de greşeli medicale. Reglementările legale

existente în fiecare ţară, cât şi tradiţiile economico-sociale şi culturale au un

265 Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, organizarea şi funcţionarea Colegiului medicilor din România, publicat în M. Of. nr. 149/14 iulie 1995.266 Legea nr. 74/1995, art. 23.

152

rol determinant în evaluarea răspunderii civile a medicului în situaţia unor

greşeli medicale”267.

În ce priveşte responsabilitatea delictuală şi responsabilitatea

contractuală, acestea izvorăsc din contractul de mijloace încheiat între medic

şi bolnav în condiţiile practicii medicale private ce constă în obligaţia

medicului de diligenţă: îngrijiri atente, conştiincioase etc. Excepţia o

constituie cazul fortuit, forţa majoră, starea de necesitate. Prin efectele

acestui contract medicul este obligat să acorde îngrijiri conform înţelegerii,

iar obligaţia bolnavului este să plătească medicul. Contractul poate apărea şi

între medic şi stat când acesta este salariatul unei instituţii de stat268.

Neobţinerea rezultatului poate fi o prezumţie de vinovăţie atunci când

nu se respectă obligaţiile umane sau tehnice269.

Culpa judiciară apare atunci când o faptă medicală este făcută cu

vinovăţie, există prejudiciu sau raport de cauzalitate. În ce priveşte culpa,

aceasta poate fi omisivă – in eligido –, alegerea greşită a procedurilor

tehnice, delegarea unei persoane nepotrivite etc. Culpa in vigilando, nu se

răspunde la un consult interclinic, nesupravegherea atentă şi adecvată a

subalternilor, neinformare despre soarta bolnavului etc. culpa poate fi

267 Francisc Jeszeuszky şi colab, Drepturile fundamentale ale pacienţilor şi medicilor, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999, p. 19-22 – conferinţa ce a avut loc în cadrul Declaraţiei Asociaţiei medicale Mondiale, Marbello, Spania, septembrie 1992, p. 11-18.268 Almaş Bela, Vasile Astărăstoae, Responsabilitatea juridică medicală în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 15-18.269 Colegiul Medicilor din România – Legislaţie medicală, Ed. Info-Medica, 1998, vol. I, p. 11-19.

153

imediată, când între greşeală şi prejudiciu nu se impune nici un factor cu

caracter de condiţie270. Culpa medicală apare atunci când se interpune

activitatea culpabilă a unei terţe persoane sau chiar a bolnavului între

greşeală şi prejudiciu271.

Printre obligaţiile profesionale ale medicului ce sunt impuse de art. 70

al Legii nr. 3/1978 completate prin Legea nr. 74/1995 enumerăm:

- urmărirea modului cum sunt asigurate condiţiile igienice la

locul de muncă, măsurile corespunzătoare pentru înlăturarea

pericolelor de îmbolnăvire a personalului muncitor;

- asigurarea asistenţei medicale permanente a bolnavilor pe care

îi au în îngrijire, aplicarea tratamentului corespunzător;

- „Să folosească gimnastica medicală pentru tratarea şi

recuperarea medicală a bolnavilor, corectarea deficienţelor

fizice şi funcţionale şi să recomande practicarea exerciţiilor

fizice pentru întărirea organismului şi menţinerea sănătăţii”272;

- acordarea primului ajutor, continuitatea asistenţei medicale,

participarea în situaţia unor calamităţi, epidemii, catastrofe,

accidente etc.;

270 Responsabilitatea judiciară medicală în România, op. cit., p. 44-45.271 Idem, p. 50.272 Adriana Corhan, Corina Bârsan, Răspunderea civilă a medicului, Analele Universităţii din Timişoara, op. cit., p. 118.

154

- folosirea numai a medicamentelor de uz uman, prevenirea şi

combaterea abuzului de medicamente.

Deoarece, astfel cum am arătat, există situaţii de-a dreptul dramatice,

când oamenii au decedat numai şi numai ca urmare a intoleranţei,

neglijenţei, lipsei de profesionalism, de umanism poate şi trebuie să

intervină răspunderea pentru omisiune.

§14. Răspunderea magistraţilor conform Legii nr. 92/1992

În ce priveşte răspunderea magistraţilor, aceştia, conform Legii pentru

organizarea judecătorească, respectiv Legea nr. 92/1992, modificată,

răspund, conform art. 93, disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de

serviciu, precum şi pentru comportări care aduc atingere serviciului sau

prestigiului justiţiei.

Astfel, fac parte din categoria abaterilor disciplinare: întârzierea

sistematică în efectuarea lucrărilor, neglijenţa repetată în rezolvarea

lucrărilor, activităţi publice cu caracter politic, atitudini ireverenţioase în

timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, absenţe nemotivate de la serviciu,

încălcarea unor prevederi ale legii referitoare la incompatibilităţi şi

interdicţii etc. Sancţiunile disciplinare sunt: observaţia, mustrarea,

155

diminuarea salariului cu până la 15% pe o perioadă de 1-3 luni, suspendarea

dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, suspendarea din funcţie

maximum 6 luni, înlăturarea din magistratură.

Secţiunea a II-a

Asemănări între formele răspunderii juridice

Pe tot parcursul existenţei sale, individul este învăţat să se

subordoneze normelor sociale ce prefigurează un mod de existenţă care îi

condiţionează integrarea sa în societate. De fapt, marea majoritate a

oamenilor se conformează regulilor impuse în societate, de către stat.

Aceştia sunt participanţi la raporturile de conformare, adică se conformează

normelor sociale impuse. Cei ce aduc atingere acestor norme intră în conflict

cu organele statului, cu societatea în genere şi sunt subiecte ale raporturilor

numite de unii de conflict, de alţii de nesubordonare. „Normele sociale

reglementează o varietate de relaţii: economice, morale, politice, religioase,

tehnice, profesionale”273 etc. Există diverse categorii de norme politice,

juridice, reguli de morală. Aşa cum arătam, atingerea adusă acestor norme

atrage automat consecinţa tragerii la răspundere a celui vinovat. Între

273 C. Popa, I. Moraru, determinarea şi motivarea acţiunii sociale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981, p. 63.

156

diferitele forme de răspundere existente în societate se regăsesc atât

asemănări, cât şi deosebiri.

Asemănările între răspunderea juridică şi răspunderea morală se pot

explica prin legătura dreptului cu morala şi raportul dintre drept şi dreptate,

„fundamentul, legitimitatea morală a reglementărilor juridice pozitive au

constituit aspecte centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului”274. Încă din

perioada epocii romane, a Greciei antice, filosofii şi jurisconsulţii romani

confundau dreptul cu morala. În acest sens stă mărturie definiţia lui Ulpian,

cel ce a împărţit pentru prima dată dreptul în public şi privat, acel Honeste

Vivere care este mai mult o definiţie a moralei, decât a dreptului. această

confuzie s-a păstrat secole de-a rândul, însă cu timpul s-a ajuns la concluzia,

de altfel logică, potrivit căreia morala este etică subiectivă, în timp ce

dreptul apare ca etică obiectivă. Deşi cadrul de aplicare al moralei este mai

larg, aceste domenii „se interferează, au un numitor comun”275.

Între răspunderea penală şi cea civilă există atât asemănări, cât şi

numeroase deosebiri. Pentru început, însă, vom enunţa principalele

asemănări.

Fiecare dintre formele de răspundere juridică, inclusiv cea penală şi

cea civilă, sunt consecinţe ale nerespectării normelor impuse în societate în

274 Dan Ţop, Dimensiunea istorică a dreptului, Ed. Refacos, 2002, p. 80.275 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 6.

157

ce priveşte atât relaţiile dintre stat şi cetăţenii săi, cât şi între cetăţeni. Atât

nerespectarea normelor de drept civil, cât şi a normelor de drept penal aduc

atingere relaţiilor care vizează viaţa, integritatea fizică, sănătatea etc.

„Nici forma de răspundere penală, nici cea civilă nu operează în

situaţia persoanelor iresponsabile sau a copiilor”276, arată Profesorul Ion

Oancea.

Pentru existenţa răspunderii civile, cât şi pentru cea penală trebuie să

existe o faptă păgubitoare săvârşită cu vinovăţie, un raport de cauzalitate

între fapta ilicită şi rezultatul produs etc. În ambele situaţii, existenţa forţei

majore, a cazului fortuit etc. înlătură răspunderea.

„ În legislaţia română, contravenţiile, ca şi celelalte fapte ilicite

(infracţiunile, abaterile disciplinare şi altele) sunt stabilite şi sancţionate prin

acte normative emise de organele competente ale statului sau autorităţile

locale competente”277. Şi infracţiunea şi contravenţia au trăsături comune

esenţiale: vinovăţia, pericolul social şi prevederea în lege. Şi în ce priveşte

cauzele prin care se înlătură caracterul contravenţional al faptei, şi anume:

legitima apărare, cazul fortuit, constrângerea etc. acestea sunt comune.

Deşi iniţial, amenda a avut caracter penal, deoarece tindea numai la

pedepsirea unui delict, astăzi aceasta are caracter atât penal, cât şi civil, în

276 Ion Oancea, Drept penal-partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 409.277 Ion Dascălu, Diţă Bondorici, op. cit., p. 147.

158

sensul despăgubirilor. În situaţia în care o persoană intentează o acţiune în

instanţă, aceasta poate cere tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi,

alăturat, poate cere daune materiale, prin acţiunea civilă. Deci, există

posibilitatea coexistenţei celor două forme de răspundere.

În ce priveşte răspunderea avocaţilor, notarilor, judecătorilor, am

observat numeroase elemente comune ale răspunderii disciplinare.

Secţiunea a III-a

Principalele deosebiri între formele răspunderii juridice

Înainte de a analiza deosebirile între formele răspunderii juridice, mă

voi referi succint la deosebirile dintre răspunderea morală şi cea juridică. În

cazul primeia, fapta prin care se aduce atingere regulilor morale de conduită

va atrage reacţia de dezaprobare, venită din partea grupului social.

Răspunderea morală se deosebeşte de cea juridică şi prin aceea că cea din

urmă nu a putut apărea decât după formarea statului şi dreptului, în timp ce

răspunderea morală a precedat-o, deoarece nu presupunea folosirea

constrângerii statale. În plus, sfera de acţiune a răspunderii morale este mai

largă decât sfera răspunderii juridice.

159

Trecând la deosebirile între formele răspunderii juridice, trebuie

menţionate, de la început, cele dintre răspunderea penală şi cea civilă.

Aceste deosebiri s-au amplificat, pe măsură ce relaţiile sociale s-au

schimbat. O dată cu dezvoltarea societăţii, au apărut implicit şi noi relaţii

juridice, având un specific aparte, în funcţie de societăţile în care au existat

şi dezvoltat.

Încă din perioada dreptului roman, faptele penale au fost sancţionate

cu pedepse, în timp ce delictele civile cu obligarea plăţii unor despăgubiri.

Şi în vechiul nostru drept feudal au existat „deosebiri între cele două

forme de răspundere, având la bază fie delictele publice, fie delictele private,

acestea provocând vătămări bunurilor şi persoanelor”278. Prin vechimea şi

trăinicia sa, prin stabilitatea, prin vocaţia respectului faţă de autorităţi şi

semeni, dreptul cutumiar a fost un adevărat sistem de drept bine închegat şi

raţional.

O altă deosebire constă în scopul imediat al răspunderii. „În situaţia

răspunderii delictuale, acesta este repunerea patrimoniului în starea

anterioară, adică reparaţiunea patrimonială; în situaţia celei penale, scopul

este stabilirea gradului de vinovăţie, a pedepsei, executarea acesteia şi

repararea prejudiciului”279.

278 A. Cazacu, Justiţia feudală în Ţara Românească în secolele XIV-XVII, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 466.279 Mihai Eliescu, op. cit., p. 31.

160

În situaţia delictului penal, pedeapsa penală se stabileşte în funcţie de

gravitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. În principiu, nu contează

existenţa şi întinderea pagubei cauzate. În schimb, sancţiunea delictului civil

e întotdeauna patrimonială şi depinde de întinderea prejudiciului.

O altă deosebire se referă la faptul că „în situaţia delictului penal,

moartea învinuitului sau inculpatului stinge incriminarea faptei comise, pe

cale de consecinţă nu se transmite descendenţilor răspunderea”280. În relaţiile

ce aparţin dreptului civil, în cazul morţii debitorului reparaţiei, nu se stinge

dreptul victimei la acţiune. În penal nu are importanţă dauna pricinuită, ci

fapta în sine.

O altă deosebire majoră constă în faptul că delictele penale atrag

sancţiuni penale, care presupun întotdeauna o intervenţie efectivă a

constrângerii de stat, pe când această intervenţie poate să nu intervină în

cazul celei civile. Legea penală nu sancţionează decât faptele ce sunt

prevăzute ca infracţiuni în Codul penal sau în legi penale speciale.

Răspunderea civilă este prevăzută numai în Codul civil, având

caracter mult mai general, de principiu, ce permite o interpretare extensivă.

În penal, avem fapte ce constituie infracţiuni şi au ca urmare producerea

unui rezultat păgubitor, dar avem şi cazuri în care tentativa, la unele

infracţiuni, se pedepseşte, deşi nu s-a produs un rezultat păgubitor.280 Mihail Eliescu, op. cit., p. 33.

161

O altă deosebire este legată şi de termenele de prescripţie, care diferă

în situaţia infracţiunilor, faţă de termenele de prescripţie din dreptul civil.

Un alt aspect care deosebeşte cele două forme de răspundere se referă

la modalităţile de pornire a procesului judiciar, la faptul dacă acţiunea poate

fi introdusă numai din oficiu sau la plângerea persoanei.

În ceea ce priveşte deosebirile dintre răspunderea penală şi

răspunderea contravenţională, Legea nr. 32/1968, completată prin Ordonanţa

nr. 2/2001, prevedea iniţial expres: „Contravenţia prezintă un pericol social

mai redus decât infracţiunea”; Ordonanţa nu mai prevede expres acest lucru.

Contravenţiile pot fi stabilite atât prin legi, cât şi prin hotărâri ale

Guvernului, iar în anumite materii şi limite, prin hotărâri ale organelor

locale, în timp ce faptele penale sunt prevăzute în actele normative care

emană de la organele puterii legiuitoare.

„În ce priveşte modul de sancţionare, contravenţiile nu vizează decât

în mod excepţional, în cazuri limitative şi de scurtă durată, libertatea

persoanei, în timp ce faptele penale vizează, în principal, lipsirea de libertate

a persoanei”281.

Chiar dacă sunt, din punct de vedere formal, asemănătoare, sancţiunile

contravenţionale sunt întotdeauna mai uşoare, modul de executare fiind mai

puţin aspru ori consecinţele produse mai reduse.281 Ion Dascălu, Diţă Bondorici, op. cit., p. 148.

162

„O altă deosebire constă în faptul că sancţiunile penale nu pot fi

stabilite decât de instanţele de judecată, pe când cele contravenţionale se

stabilesc şi se aplică de organe ale puterii executive”282. Aplicarea unei

sancţiuni contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se

constată ulterior că fapta constituie infracţiune. În această situaţie,

răspunderea penală ia locul răspunderii contravenţionale. Există şi situaţia

când răspunderea contravenţională înlocuieşte răspunderea penală, cum ar fi

situaţia în care fapta a fost urmărită iniţial ca infracţiune, iar prin rezoluţie

sau ordonanţă a procurorului, prin hotărâre judecătorească se constată că ea

constituie contravenţie.

În ceea ce priveşte deosebirea dintre răspunderea contravenţională şi

cea disciplinară, subliniem că nu se poate confunda contravenţia cu abaterea

disciplinară, deoarece aceasta din urmă constă în încălcarea de către o

persoană a regulilor de ordine interioară, stabilite în cadrul colectivului de

muncă. Deosebirea dintre abatere şi contravenţie constă în aceea că cea

dintâi prezintă o periculozitate cantonată, prin însuşi conţinutul său, la sfera

raporturilor de muncă dintr-o unitate (regie autonomă, societate comercială

etc.)

282 Ioan Dascălu, op. cit., p. 149.

163

CAPITOLUL V

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Indiferent că este vorba de răspunderea penală, civilă, administrativă,

contravenţională etc., pentru ca persoana sau persoanele în cauză să suporte

consecinţele faptelor negative săvârşite, indiferent sub ce formă, infracţiune,

contravenţie, delict civil, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii care

trebuie îndeplinite.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Dacă una dintre ele nu

este îndeplinită nu poate exista tragerea la răspundere, indiferent de forma ei.

164

Pentru început, să enunţăm condiţiile de care ne ocupăm, aşa cum sunt

ele întâlnite în practica judiciară şi în opinia doctrinarilor. Apoi, vom

examina fiecare condiţie în parte.

Condiţiile de care depinde răspunderea juridică au fost clasificate în

„condiţii obiective şi condiţii subiective”. Din prima categorie fac parte fapta

ilicită şi legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs.

Condiţiile subiective, fiind de natură psihologică, constau în atitudinea

psihică a persoanei, faţă de fapta ilicită şi consecinţele acesteia.

Majoritatea specialiştilor în drept, practicieni şi doctrinari283, consideră

că ambele categorii de condiţii sunt de natură pozitivă. Pe lângă condiţiile de

natură pozitivă, trebuie să fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume

inexistenţa “unor împrejurări care exclud răspunderea juridică”.284

Răspunderea juridică se declanşează în prezenţa unor condiţii,

îndeplinirea lor cumulativă fiind o condiţie sine qua non:

a) să existe o conduită sau o faptă ilicită;

b) să existe un rezultat dăunător al acestei conduite, care se poate

materializa fie într-un prejudiciu ce poate fi atât material, cât şi moral,

fie în suprimarea vieţii, vătămarea sănătăţii şi a integrităţii corporale;

c) să existe un raport cauzal între fapta ilicită şi prejudiciul produs;

283 Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 313.284 Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 440. operă citată de Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 313.

165

d) fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie;

e) să nu existe împrejurări sau cauze, care să excludă caracterul ilicit al

faptei sau să înlăture răspunderea juridică.

Secţiunea I

Să existe o conduită sau o faptă ilicită

Prin conduită ilicită înţelegem “acţiunea sau inacţiunea care

contravine prevederilor normei juridice, cum ar fi injurii la adresa unei

persoane, deci această conduită ilicită este exprimată printr-o acţiune”.285

Dar, pe bună dreptate, ne putem întreba: conduita ilicită poate consta

numai în injurii adresate unei persoane? Răspunsul este simplu: nu!

Dar dacă vorbim despre acţiune, să vedem mai întâi ce înţelegem prin

acţiune şi apoi prin inacţiune.

Activitatea ilicită se realizează cel mai des prin acţiune. Această

acţiune poate fi îndreptată împotriva diferitelor valori şi poate leza diferite 285 Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 287.

166

valori ale societăţii, apărate de aceasta, cum ar fi viaţa, integritatea, sănătatea

oamenilor, patrimoniul, demnitatea şi onoarea, viaţa sexuală, drepturile şi

libertăţile politice, viaţa de familie, precum şi relaţiile ce privesc autoritatea

de stat, înfăptuirea justiţiei, securitatea statului, ordinea de drept, inclusiv

capacitatea de apărare a statului.

Deci, definind acţiunea, putem spune că aceasta constă într-o

manifestare externă, efectivă, fizică, ce presupune acte materiale, săvârşite

contrar normelor juridice în vigoare.

Nu putem defini, deci, acţiunea decât ca o activitate fizică, pozitivă

prin care se face ceva, se execută ceva, se dă ceva.

„Acţiunea este o formă de manifestare concretizată în acte, gesturi,

cuvinte etc. prin care făptuitorul indiferent dacă se foloseşte de propria sa

energie sau de o energie străină face să se producă o schimbare în lumea

exterioară”286.

„Inacţiunea constă însă într-un comportament pasiv, în omisiunea

făptuitorului de a îndeplini o obligaţie legală şi a face astfel ca în lumea

exterioară să survină o schimbare datorită acţionării unei energii care trebuia

anihilată prin intervenţia acestuia”287.

286 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi colectiv, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 71.287 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 72.

167

Prin acţiunea umană, de altfel conştientă, deoarece numai acţiunea

conştientă a omului poate atrage răspunderea, se lezează anumite drepturi ce

sunt legal recunoscute de lege. Un exemplu concret este dreptul la

inviolabilitatea domiciliului. În virtutea acestui drept, orice persoană fizică şi

juridică este apărată împotriva tuturor celor care îl încalcă. Există câteva

excepţii de la regulă, dar sunt strict limitative. Este vorba în concret, despre

pătrunderea fără drept într-o locuinţă, dependinţă sau loc împrejmuit ce

aparţine altei persoane, precum şi pătrunderea fără drept în sediul

autorităţilor publice centrale şi locale, al instituţiilor publice, al partidelor

sau în locul în care o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea.

Se pedepseşte şi refuzul de a părăsi încăperile menţionate, la cererea expresă

a persoanelor şi organelor abilitate.

Excepţiile se referă la încălcarea gravă a ordinii de drept (prinderea şi

urmărirea unor infractori, infracţiunea flagrantă etc.)288.

Din păcate, normele juridice nu enumeră limitativ toate acţiunile

interzise, acest lucru nefiind posibil. Sunt enumerate numai acţiunile ilicite

prin care se încalcă normele juridice, ce au un caracter prohibitiv. De fapt,

avem o varietate, începând de la cele săvârşite cu cele mai simple mijloace,

288 Conform Codului penal în vigoare: Infracţiunea de violare de domiciliu este prevăzută şi pedepsită de art. 192, în noul Cod aceasta este prevăzută în art. 208 sub denumirea de violare de domiciliu ori a sediului. Printre excepţii prevăzute expres în Constituţie sunt şi cele referitoare la urmărirea şi prinderea celor ce se sustrag urmăririi penale ori executării pedepsei, infracţiunii flagrante, cele ce aduc atingere siguranţei naţionale ori lezează ordinea de drept etc.

168

metode şi instrumente, până la cele săvârşite cu cele mai sofisticate şi

performante instrumente şi metode, atât mecanice, chimice, dar mai ales

electronice: utilizarea calculatorului, a internetului etc.

Acţiunea ilicită se poate realiza “prin acte materiale ca lovirea, luarea,

distrugerea, uciderea, dar şi prin cuvinte, proferarea de cuvinte, cum ar fi

insulta, calomnia, propaganda pentru război, sau prin scris – denunţarea

calomnioasă, falsificarea, contrafacerea, alterarea înscrisului”.289

Profesorul Ion Oancea numeşte acţiunea ca fiind “o activitate prin

care se face ceva ce nu trebuie făcut, prin care se efectuează ceva ce nu

trebuie efectuat”.290 Acelaşi autor precizează că, în cazul furtului, acţiunea

constă într-o sustragere sau luare a unui bun mobil ce aparţine altuia, asupra

căruia făptuitorul nu are nici un drept, precizând faptul că acţiunea

infracţională este legată, totodată, de o normă ,de conduită care prescrie o

oprire, o interdicţie, de exemplu nu ucide, nu fura etc. – acţiunea

infracţională fiind deci legată de o conduită prohibită.

Acţiunea constă practic în variate forme, făptuitorul “a săvârşit ceva

oprit de lege, de pildă a lovit, a insultat, a înşelat o altă persoană, deşi este

interzis acest lucru”.291

289 Constantin Bulai şi alţii, Drept penal român, Curs selectiv pentru licenţă, Ed. Press-Mihaela, Bucureşti, 1997. 290 Ion Oancea, Dept penal – partea generală, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 173.291 George Antoniu şi alţii, Codul penal cu explicaţii suplimentare pe înţelesul tuturor, ed. a VI-a, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 171.

169

Faptele sau conduitele ilicite, pe lângă situaţiile prezentate, acelea

referitoare la faptele produse printr-o acţiune sau mai multe acţiuni, se

produc şi prin inacţiune. Aceasta constă în nefacerea unei acţiuni, adică nu

se face ceea ce trebuie făcut. „Şi în cadrul inacţiunii se face corelaţia cu o

normă de conduită. În acest caz, norma cuprinde o comandă, un ordin

potrivit căruia trebuie să se facă ceva, de exemplu să îţi aperi patria sau să îl

ajuţi pe cel aflat în primejdie. Inacţiunea devine infracţională prin nefacerea,

neexecutarea acelui ordin, acelei acţiuni”292.

Exemplul concret îl constituie, în cadrul abandonului de familie,

neplata întreţinerii sau, în situaţia dezertării, inacţiunea constă în

neprezentarea la unitatea militară293. Alte infracţiuni ce se comit prin

inacţiune sunt nedenunţarea unor infracţiuni, nedenunţarea, omisiunea de a

încunoştinţa organele judiciare, omisiunea de a da ajutorul necesar etc.

Inacţiunea, însă, nu constituie element material al infracţiunii, dacă nu

există o obligaţie legală ori convenţională de a nu rămâne în pasivitate,

pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.

Elementul material, cel ce este alcătuit din acţiune, cât şi dintr-o

inacţiune, poate apare în conţinutul infracţiunii într-o variantă unică, ce

poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, sau în mai multe variante

292 Ion Oancea, op. cit., p. 147-152.293 Oliviu Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 454.

170

alternative, ce constau din mai multe acţiuni sau inacţiuni. De exemplu,

infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin

“pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase

ce nu i se cuvin.

Ca o concluzie generală, putem reţine că normele, „acelea din

conţinutul cărora se deduce obligaţia pentru destinatarii normei de a nu face

ceva, se numesc prohibitive şi sunt de regulă încălcate prin acţiune

(comisiune), deoarece agentul face ceva ce legea interzice, pe când normele

imperative (onerative) sunt încălcate prin inacţiune (omisiune), deoarece

agentul nu face ceea ce legea ordonă.”294

Dar conduita sau fapta ilicită îşi are izvorul şi se desfăşoară, oare,

numai sub incidenţa legii penale sau domeniul de aplicare este mult mai

larg? Pentru angajarea răspunderii civile, răspundere care are două forme

principale – delictuală şi contractuală –în situaţia primei forme, se

declanşează atunci când există o faptă cu caracter ilicit, un prejudiciu etc. În

sistemul Codului nostru civil, pentru a obţine repararea prejudiciului,

persoana vătămată prin fapta ilicită va trebui să dovedească existenţa tuturor

acelor elemente (condiţii), enumerate şi în plus, existenţa unui raport de

cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, existenţa culpei şi a capacităţii

delictuale, în momentul săvârşirii faptei.294 George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 69.

171

Noţiunea de faptă din art. 998 C. civ. trebuie să fie înţeleasă în sensul

de “activitate materială, adică de fapte comisive sau omisive săvârşite însă

cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu”.295

În materia dreptului civil, în speţă cvasicontractele, există în art. 968

C. civ. referirea expresă la fapte ilicite (voluntare) ce dau naştere la obligaţii.

Rezultă de aici că, delictul civil este un fapt voluntar şi ilicit. Noţiunea de

faptă ilicită este deseori confundată cu culpa, mărturie stând dispoziţiile

Codului civil – art. 999. Totuşi noţiunea de faptă lato sensu trebuie înţeleasă

cu referire la fapta ilicită ca o activitate, o manifestare externă, comisivă sau

omisivă, săvârşită cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu.

Răspunderea, de regulă, este o consecinţă a faptelor omului. Cuvântul

„faptă” poate avea mai multe înţelesuri. Într-un sens restrâns, fapta este o

manifestare perceptibilă simţurilor noastre, adică gândirea exteriorizată,

materializată, fapta fiind opusă simplelor procese psihice, neexteriorizate. În

sens mai larg, avem şi acea manifestare externă a omului şi urmările,

efectele acesteia, ce constau în modificarea unor raporturi sau situaţii

juridice existente.296

295 Ion Anghel şi alţii, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 72.296 Ion Anghel, op. cit., p. 73.

172

În privinţa caracterului ilicit al faptei, lato sensu, putem preciza că

acesta desemnează o activitate nepermisă, nelegitimă, neîngăduită, oprită,

interzisă de lege, atât în accepţiunea unei acţiuni, cât şi unei inacţiuni.

Aşa cum precizam, în cazul răspunderii penale există coexistenţa, atât

a acţiunii, cât şi a inacţiunii, în cazul unor infracţiuni, dar iată că şi

răspunderea civilă ne oferă cazuri în care, fapta autorului îmbracă simultan

ambele forme ale conduitei ilicite.

Un exemplu edificator îl constituie executarea necorespunzătoare sau

incompletă a obligaţiilor prevăzute în contract sau angajarea unui gestionar

fără să i se pretindă, aşa cum prevede legea, cazierul judiciar sau fără

garanţia necesară. Orice neîndeplinire a unei îndatoriri legale constituie o

inacţiune ilicită, ce atrage răspunderea autorului, bineînţeles dacă sunt

îndeplinite şi celelalte condiţii ale răspunderii.

Acest aspect îl evidenţiază nu numai legea, în sens strict, ci şi orice

act normativ, cum ar fi dispoziţiile interioare de serviciu, care impun

săvârşirea anumitor acţiuni, de exemplu normele privind protecţia muncii,

neridicarea mărfurilor din mijloacele de transport (atrage penalizări),

neîntocmirea procesului-verbal de recepţie, nerespectarea regulamentelor

interioare specifice domeniului militar etc.

173

Precizăm că, fapta ilicită este în general, acea conduită a omului,

contrară legii, relevanţa deosebită având-o atingerea adusă normelor de drept

penal, cunoscută sub denumirea de ilicit penal, şi atingerea adusă normelor

de drept civil – cunoscută sub denumirea de ilicit civil. Dar fapta ilicită

poate îmbrăca şi formele unei contravenţii administrative sau abateri

disciplinare sau a prejudiciului material cauzat de angajaţi. Deşi acţionează

în domenii diferite ale dreptului “nu se poate nega legătura strânsă, aparent

până la identificare, între ilicitul penal şi cel civil sau între ilicitul

administrativ şi cel civil. Ele nu se identifică însă, chiar când sunt generate

de acelaşi fapt. Numai caracterul normei a cărei dispoziţie a fost încălcată

determină natura juridică, penală, administrativă sau civilă. Este adevărat că,

de regulă, ceea ce este ilicit în penal este şi în civil, şi invers. Dar nu se poate

ignora că, adesea, ilicitul penal nu interesează legea civilă, după cum ilicitul

civil poate lăsa indiferentă legea penală.”297

În legătură cu conduita sau fapta ilicită, comisă prin acţiune

(comisivă) sau prin inacţiune, au fost elaborate mai multe teorii. Profesorul

Vintilă Dongoroz definea comportamentul omisiv ca „acea manifestare

exterioară ce se înfăţişează ca o atitudine negativă, pasivă în faţa realităţii, ca

297 Gheorghe Avornic şi alţii, Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier, Chişinău, Republica Moldova, 2004, p. 500.

174

o înfrângere a energiei fizice”298. Deci, subiectul nu se supune prescripţiei

unei norme imperative care îl obligă să acţioneze (omisiune proprie), fie că

îşi alege ca modalitate concretă de realizare a comisiunii abţinerea sa de la o

anumită obligaţie299.

Omisiunea ar consta dintr-o „acţiune interioară, adică un efort pe plan

subiectiv al agentului de a nu acţiona”300, reducându-se astfel omisiunea la

un proces exclusiv intern, ce echivalează cu efortul depus de subiect prin

reţinerea nervilor motorii care îl îndemnau la acţiune301.

Subiectul nu face ceea ce norma îi ordonă, însă face altceva, „el nu

îndeplineşte acţiunea la care este obligat, ci o alta, cea de-a doua acţiune,

diferită, formând un tot unitar cu omisiunea”302.

Omisiunea de a acţiona a subiectului nu înseamnă neapărat o

inactivitate. Neacţionând atunci când avea această obligaţie, subiectul nu

este în afara oricărei influenţe şi nu înseamnă că nu se manifestă în nici un

fel. Prin natura sa omul, ca fiinţă conştientă, trăieşte în societate şi

recepţionează variatele şi multiplele influenţe pe care le presupune această

situaţie, fiind supus unor excitaţii permanente din lumea înconjurătoare.

Aceste excitaţii acţionează asupra organelor senzoriale, sunt selecţionate de

298 Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I, 1969, p. 108.299 George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, R.D.P, nr. 2/1999, p. 22.300 Tullio Padovani, Diritto penale, Giuffré Editore, Milano, 1995, p. 143.301 Giuseppe Bettiol, Diritto penale, Parte generale, Padova, 1973, p .240. 302 Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Milano, 1994, p. 204.

175

gândire, unde se desfăşoară un proces psihic, adecvat, de examinare a

motivelor acţiunii, de elaborare a scopului, de evaluarea a perspectivelor

acţiunii, proces psihic căruia poate să-i urmeze ori o comandă de a acţiona

într-un fel sau altul, ori de a nu acţiona, ceea ce presupune tot un act de

voinţă şi, sub acest aspect, omisiunea apare tot ca o exteriorizare a

procesului psihic.

Acest proces psihic se desfăşoară în forul lăuntric al subiectului,

îndreptat spre obţinerea unor rezultate determinate303.

Deşi omisiunea este o manifestare exterioară, ea nu dobândeşte

relevanţă penală, decât dacă există o normă care să prescrie subiectului

obligaţia de a avea o anumită conduită, în acest fel, omisiunea apărând ca o

judecată normativă ce constă practic într-un raport de contrarietate între ceea

ce subiectul a făcut şi ceea ce avea obligaţia să facă.

În alţi termeni, omisiunea apare ca o consecinţă a unei exigenţe

juridice, putând fi explicată numai în legătură cu scopul pe care norma

urmăreşte să-l impună unui subiect, ca obligaţie de a acţiona. Ea constă în

neîndeplinirea acţiunii posibile pe care subiectul era obligat să o

îndeplinească, evident existând posibilitatea materială de a îndeplini

obligaţia de a face, operând în propriile limite logice. Cât priveşte

imposibilitatea materială de a îndeplini cea ce legea ordonă, acest lucru 303 George Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 235.

176

depinde atât de condiţiile interne, personale ale subiectului, cât şi de condiţii

exterioare acestuia.

Din această perspectivă, omisiunea nu îi este imputabilă subiectului

dacă el a făcut tot ce este posibil, însă obligaţia nu a fost îndeplinită cu

succes datorită unor factori externi, de exemplu denunţarea unei infracţiuni

ajunsă târziu la autorităţi, din cauza lucrătorilor poştali.

Răspunderea penală pentru omisiune este o excepţie,. Regula fiind cea

a răspunderii pentru actele comisive, individul având deci obligaţia de a se

abţine a aduce prejudicii altora, de a pătrunde în sfera de interes a altor

persoane. Conduita omisivă constituită de-a lungul timpului a fost denumită

în doctrină „o anomalie a dreptului penal”304.

Secţiunea a II-a

Existenţa unui rezultat dăunător

Aşa cum precizam la început, printre condiţiile obligatorii, necesare

declanşării răspunderii juridice se numără şi existenţa unui rezultat dăunător,

ce poate fi materializat fie într-un prejudiciu, ce poate fi atât material, cât şi

304 T. Padovani, op. cit., p. 145.

177

moral, fie şi în suprimarea vieţii, vătămarea sănătăţii, a integrităţii corporale

etc.

Pentru a deveni fundament al răspunderii juridice, „fapta umană ilicită

trebuie să aibă, în mod necesar, în cadrul unei cauzalităţi precise, consecinţe

negative în planul relaţiilor sociale. Acestea se pot manifesta în diferite

modalităţi: diminuarea unui patrimoniu, tulburarea bunului mers al unei

instituţii, vătămarea integrităţii fizice sau morale a unei persoane sau pur şi

simplu punerea în pericol a unei valori sociale, fără ca aceasta să fie atinsă

direct”305.

Sunt prezentate ca exemple, faptul că furtul are consecinţe efective, în

timp ce tentativa de omor, ca şi situaţia în care hoţul, deşi doreşte să sustragă

o sumă de bani din buzunarul persoanei, nu îşi însuşeşte banii căutaţi,

deoarece ni îi găseşte. În aceste ultime două situaţii nu avem un rezultat

concret, cel dorit de infractor, moartea, respectiv însuşirea sumei de bani.

Dar acest lucru nu s-a produs, ca urmare a unor condiţii conjuncturale, în

afara celor dorite de infractor. Infractorul a dorit, a urmărit să se producă

rezultatul faptei, dar cauze independente de voinţa lui nu au produs acel

rezultat.

305 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 500.

178

Una din cauzele ce fac imposibilă consumarea infracţiunii este

împrejurarea că, în timpul săvârşirii actelor de executare obiectul nu se află

în locul ştiut de făptuitor.306

În cazul acţiunilor prin care este suprimată viaţa omului, deci care au

ca efect moartea uneia sau mai multor persoane, acţiunea socialmente

periculoasă are consecinţe deosebit de grave. În cazul acţiunilor de furt,

delapidare, lipsirea în mod ilegal de libertate, vătămarea sănătăţii, a

integrităţii corporale, a libertăţii sexuale, în care pot apărea multiple urmări,

care constau în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, psihoze,

graviditate ilegitimă, moartea victimei, alte prejudicii de ordin social307,

acţiunea socialmente periculoasă diferă de la caz la caz, în funcţie de

valoarea socială lezată. Astfel, inculpatul a folosit mijloace de amăgire, care

aveau aparenţa unor mijloace veridice, de natură să-i inspire încredere părţii

vătămate, care nu a mai depus alte diligenţe pentru verificarea veridicităţii

celor afirmate308.

Concluzia ce o putem desprinde, fără a avea pretenţia că am epuizat

întreaga gamă de valori ocrotite de legiuitor, constă în aceea că nu este

necesară o prezentare exhaustivă a acestora, ci numai prezentarea şi

306 Tamara Manea, Tentativa improprie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 138.307 Gheorghe Diaconescu, Drept penal, partea specială, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p. 345.308 Elena Denisa Crişu, Ştefan Crişu, Practică şi literatură juridică, Ed. Argessis Print, Bucureşti, vol. II, 2003, p. 185.

179

scoaterea în evidenţă a valorilor sociale cele mai importante – viaţa omului,

sănătatea, demnitatea, viaţa sexuală, libertatea de opinie şi exprimare,

patrimoniul, securitatea statului, înfăptuirea justiţiei etc.

De fapt, noul Cod penal ce va intra în vigoare potrivit art. 152, la un

an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, el fiind adoptat

prin Legea nr. 301 din 2004309, publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29

iunie 2004, face o nouă ierarhie a valorilor sociale apărate de lege. În primul

rând, stabileşte crimele şi delictele, o noutate în materie, faţă de codul penal

anterior, deşi de fapt, se revine la clasificarea făcută în Codul penal din

perioada interbelică. Valorile sociale cele mai importante apărate de

legiuitor rezultă a fi cele privind persoana, patrimoniul, securitatea naţională,

drepturile politice şi cetăţeneşti, interesele publice, înfăptuirea justiţiei, apoi

ca elemente noi, sistemul informativ, regimul fiscal şi cele privind

capacitatea de apărare a ţării310.

Deci aceste fapte, prin care se aduce atingere unei valori sociale sau

mai multor valori sociale, devin periculoase, mai cu seamă prin urmarea pe

care o produc sau pe care ar putea să o producă, în mod obiectiv. Pentru o

justă înţelegere a urmării produse, a rezultatului socialmente periculos ce s-a

309 Legea nr. 301/2004 (M. Of. nr. 575/2004) prin care a fost adoptat noul Cod penal ce prevede – art. 512 – că va intra în vigoare la un an de la data publicării ei în M. Of. Până astăzi, Codul penal în vigoare este cel din 1969. Printre cei care au contribuit la elaborarea noului cod penal s-au aflat şi cercetătorii din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.310 George Antoniu, Noul Cod penal – Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

180

produs sau s-ar fi putut produce, se face distincţie între urmarea directă sau

imediată (materială sau morală) şi urmarea indirectă (socială) a

acţiunii/inacţiunii.

Prin urmare directă înţelegem acea atingere adusă unei valori ocrotite

de lege, ce constă în rezultatul produs imediat, neîntârziat, concret,

indiferent că este vorba de o acţiune sau o inacţiune.

„În cazul infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, faptă prevăzută şi

pedepsită de art. 240 C. pen., este necesar ca făptuitorul să fi săvârşit ambele

acţiuni, adică atât acţiunea de folosire fără drept a calităţii oficiale, cât şi

acţiunea de îndeplinire a unui act legat de acea calitate”311. La infracţiunea

de insultă nu apare o urmare directă, vădită, dar ea există, urmarea fiind de

fapt o stare de pericol, jignirea ce se aduce victimei. Urmarea poate fi şi

indirectă312 şi constă practic în lezarea social-morală care se produce în sânul

societăţii şi care se răsfrânge asupra unei sau unei întregi serii de relaţii

sociale şi juridice.

Urmarea indirectă sau socială este o urmare care se întinde pe o rază

mai mare şi înseamnă un rău pentru societate şi relaţiile sociale şi ea constă

în tulburare socială, nelinişte socială, slăbirea respectului faţă de proprietate,

311 Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 319; în acelaşi sens a se vedea acelaşi autor, Drept penal. Partea specială. Curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 247; Oliviu Stoica, op. cit., p. 224.312 Tudorel Toader, op. cit., p. 212-213.

181

a încrederii sociale în normele de convieţuire, dispreţul, neîncrederea în

valorile politice, etice, juridice ale democraţiei.

Ca o ultimă concluzie, referitoare la ceea ce reprezintă urmarea,

rezultatul produs, indiferent că este vorba de o urmare directă sau una

indirectă, cu incidenţă în domeniul legii penale, avem două categorii de

infracţiuni: infracţiuni în care este prevăzută şi urmarea directă (rezultatul) –

moartea persoanei în cazul infracţiunii de omor, iar la infracţiunea de

neglijenţă în serviciu urmarea constă în tulburarea bunului mers al

serviciului.

Sunt unele infracţiuni la care elementul urmare, rezultatul, nu este

prevăzut, cum ar fi infracţiunea de calomnie, mărturie mincinoasă, trădare

etc.

Concluzia pe care o desprindem este următoarea: şi aceste infracţiuni

au o urmare, deşi urmarea nu este prevăzută expres. Însă în cazul

infracţiunilor menţionate, urmarea nu mai trebuie dovedită.

În ce priveşte urmarea imediată în cazul infracţiunii de sluţire, aceasta

se materializează prin „prejudiciul real morfologic şi estetic major, pierderi

de porţiuni din membre, piramida nazală, urechi etc.”313 Aprecierea de sluţire

va fi făcută, în general după efectuarea tuturor tratamentelor recuperatorii

313 Tudorel Toader, Drept penal, partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 248.

182

sau celor de chirurgie reparatorie şi ţinând cont de vârstă, sex, profesie,

statut social.314

În cazul răspunderii civile delictuale, pentru a exista răspundere

trebuie să existe un prejudiciu (pagubă) sau daună, alături de celelalte

condiţii generale, (vinovăţie, raport de cauzalitate etc.). „Prejudiciul constă

în rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană din cauza faptei ilicite,

săvârşite de o altă persoană sau ca urmare a faptei unui lucru sau animal

pentru care persoana este ţinută să răspundă”315.

Prejudiciul este un element esenţial al răspunderii civile în general,

inclusiv al răspunderii civile delictuale, şi reprezintă consecinţa negativă

suferită de o anumită persoană (victimă), ca urmare a faptei ilicite316.

Prejudiciul poate fi atât patrimonial, cât şi moral.

Criteriul acestei delimitări îl constituie posibilitatea unei evaluări

băneşti, directe a prejudiciului. Astfel, prejudiciul patrimonial, fie că este

material, precum distrugerea unui bun, fie că este corporal, aşa cum este în

cazul pierderii capacităţii de muncă, poate fi evaluat în bani, dincolo de

faptul că evaluarea poate prezenta uneori, o anumită relativitate.

Dimpotrivă, atingerea demnităţii, onoarei, suferinţele fizice sau cele

de ordin emoţional, afectiv, nu pot constitui obiectul unei evaluări băneşti

314 Ion Neamu, Medicină legală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 95.315 Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 123.316 Ioan Albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 65.

183

propriu-zise. Prejudiciul patrimonial rezultă, în general din încălcarea unui

drept patrimonial; exemplul cel mai concret îl constituie încălcarea dreptului

de proprietate, dar poate exista şi în situaţia încălcării unui drept personal

patrimonial. Exemplul îl constituie reputaţia unui comerciant. Acesta va fi

lezat în relaţiile sale comerciale cu partenerii săi. Crearea unei imagini

negative nu va duce decât la diminuarea profitului său sau chiar la situaţii

mult mai grave ce pot duce la încetarea activităţii, la falimentul

comerciantului.

Menţionez faptul că noţiunea de pagubă este sinonimă cu aceea de

prejudiciu, în timp ce termenul de „daune” poate fi utilizat în funcţie de

context, atât pentru a releva efectul negativ suferit de victimă, cât şi pentru a

evoca ideea de despăgubire. Distrugerea unui tablou de familie, cu o valoare

de piaţă obişnuită, va crea un prejudiciu suplimentar, mai mare decât cel

material, datorită legăturii sentimentale ce există între membrii unei familii.

După instaurarea regimului comunist în România a fost elaborată şi susţinută

următoarea teorie: prejudiciul moral nu poate fi despăgubit patrimonial,

deoarece nu se poate stabili o echivalenţă între suferinţele produse, ca

urmare a unei dureri morale şi o sumă de bani stabilită; de asemenea,

despăgubirea din punct de vedere material a sentimentelor de afecţiune este

184

imorală, singurul venit licit este acela obţinut din muncă, sau mai bine zis

singurele venituri licite îşi au izvorul numai din muncă cinstită.

Cu toate acestea, Decretul nr. 31/1954317 a adus o îmbunătăţire a

situaţiei juridice în ce priveşte atingerea adusă drepturilor personale

nepatrimoniale, în sensul că, se putea obliga autorul ce a adus atingere

acestui drept la o amendă pe fiecare zi de întârziere, în folosul statului.

S-au adus critici, de altfel bine întemeiate, teoriei descrise, cu timpul

ajungându-se să se acorde despăgubiri băneşti pentru prejudiciile fără

caracter patrimonial, inclusiv pentru prejudiciul de agrement şi destindere.

Pe acesta îl întâlnim în situaţia în care, o persoană, ca urmare a rănilor

suferite a fost desfigurată, paralizată, deci grav prejudiciată din punct de

vedere estetic sau al sănătăţii, iar, pe lângă suferinţele fizice, psihice,

traumele pe care le suferă ea şi familia ei, are de suferit şi în plan social.

Participarea unei astfel de persoane la viaţa socială are de suferit.

Indiferent de asociaţiile nonguvernamentale, de efortul depus de

instituţiile de recuperare, de integrare a persoanelor cu handicap, indiferent

de sumele de bani şi de ajutoarele externe primite sub orice formă,

(medicamente, aparatură medicală de ultimă generaţie etc.), persoana

respectivă este lezată atât moral, cât şi material.

317 Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice li juridice a fost publicat în B. Of. nr. 8/1954 şi modificat prin Legea nr. 4/1956 publicat în B. Of. nr. 1171956.

185

Printre actele normative menite a îmbunătăţi această situaţie a

prejudiciului moral şi a aduce despăgubirile necesare, amintim Legea nr.

29/1990318, Legea contenciosului administrativ, Legea nr. 11/1991319, Legea

combaterii concurenţei neloiale, în sensul că dacă faptele de concurenţă

neloială cauzează daune materiale sau morale, cel prejudiciat este în drept să

se adreseze instanţei cu acţiune în răspundere civilă. De asemenea, putem

aminti Ordonanţa Guvernului nr. 74 din 29 august 1994, Legea privind

asigurările şi reasigurările320, şi exemplele ar putea continua.

Până aici am discutat despre prejudiciu, noţiunea lui, felurile lui, fără

însă a prezenta şi condiţiile reparaţiei prejudiciului.

O primă condiţie se referă la faptul că acesta trebuie să fie cert 321,

adică sigur. O altă condiţie constă în faptul că acesta trebuie să fie actual,

adică să se fi produs. Prejudiciul actual este întotdeauna şi cert322.

Problema care se pune este următoarea: poate fi sau nu prejudiciul

viitor supus reparării? În ce priveşte măsura reparării prejudiciului viitor323,

318 Prima lege specială a contenciosului administrativ a apărut în anul 1925, fiind inspirată din Constituţia din 1923 şi a fost abrogată prin Decretul nr. 128/1948. Noua lege a contenciosului administrativ este legea nr. 554/2004 (vezi în acest sens monografia Prof. Iorgovan); Noua lege a contenciosului administrativ, Ed. Roata, Bucureşti, 2004.319 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (M. Of. nr. 24/1991), ulterior modificată. Printre activităţile care sunt susceptibile de a genera concurenţă neloială enumerăm: oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte, reclama mincinoasă, întrebuinţarea unei firme, a unei embleme, a unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant etc.320 Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (M. Of. nr. 303/1995).321 Mihai Eliescu, op. cit., p. 92.322 Ibidem.323 Ibidem.

186

în măsura în care este sigur că se va produce, trebuie să cunoaştem atât

existenţa pagubei cât şi întinderea sa.

Când avem în vedere acest prejudiciu, ne referim la faptul că fapta

ilicită este unică, fiind în întregime consumată, referirea făcându-se la

urmările viitoare, la rezultatele ce se vor produce în viitor, bineînţeles ca

urmare a faptei.

O altă condiţie a reparării prejudiciului viitor este ca acesta să fie

nereparat. În cazul în care o persoană a avut de suferit prin avarierea unui

bun, iar bunul avariat a fost înlocuit cu un bun de aceeaşi valoare, de aceeaşi

natură, nu mai există obligaţia despăgubirii.

În ce priveşte reparaţia prejudiciului, nu are relevanţă faptul că este

făcută de o persoană fizică sau una juridică. Avem mai multe situaţii în

practică, şi anume: victima poate primi pensie de la asigurările sociale, de la

asigurător sau chiar de la o terţă persoană.

Atunci când se procedează la stabilirea efectivă a despăgubirii, în

vederea reparării daunelor suferite de victimă, nu trebuie ignorate regulile

fundamentale referitoare la repararea lor.

Aceste reguli fundamentale mai sunt cunoscute sub denumirea de

„principii ale reparării prejudiciului”, potrivit cărora prejudiciul se poate

repara pe cale convenţională, adică prin înţelegerea dintre părţi, dacă ele

187

ajung, desigur, solo consensu, la un numitor comun în privinţa

despăgubirilor.

Reprezintă de asemenea principii ale reparării prejudiciului şi

principiul reparării integrale şi principiul reparării în natură ale acestuia. În

legătură cu primul principiu, sunt necesare câteva precizări. Este vorba, în

concret, atât despre paguba efectivă creată, acea damnum emergens324, cât şi

de câştigul nerealizat, lucrum cessans325, în situaţia în care cel din urmă se

datorează faptei ilicite săvârşite.

Repararea prejudiciului se face atât în situaţia celui previzibil, cât şi în

situaţia celui neprevizibil, adică a daunelor pe care autorul nu le-a putut

anticipa, la data săvârşirii faptei ilicite.

Prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, indiferent de forma sau

gradul de vinovăţie.

În ce priveşte repararea prin echivalent, aceasta se poate face prin

două modalităţi, atât sub forma unei sume globale, cât şi prin stabilirea unei

prestaţii periodice, succesive, în formă bănească, cu caracter viager sau

temporar.

În situaţia stabilirii despăgubirilor prin echivalent a prejudiciului,

practica judecătorească s-a confruntat cu nenumărate situaţii, cu numeroase

324 Ion Anghel, Francisc Deak, Marin Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 33.325 Ibidem.

188

litigii. Problemele pe care instanţele de judecată le-au avut de întâmpinat 326,

în lipsa unor reglementări unitare şi clare, şi-au găsit rezolvarea în principiile

pe care le-am enunţat mai sus. Problemele s-au rezolvat, în funcţie de

întinderea prejudiciului, la modul de calculare a echivalentului, a daunelor

materiale şi nu în ultimul rând, la aplicarea dobânzilor.

În ce priveşte distrugerea sau deteriorarea unui bun327, se va avea în

vedere preţul de înlocuire, valoarea de circulaţie a bunului, gradul de uzură,

eventualele reparaţii etc.

Probleme deosebite întâlnim şi în situaţia în care victima era încadrată

sau nu în muncă, precum şi în situaţia în care a survenit decesul unei

persoane328. În ultima situaţie, autorul faptei ilicite trebuie să suporte

cheltuielile medicale şi de înmormântare ocazionate de deces, inclusiv cele

de pomenire.

O altă reparaţie se referă la prejudiciul moral şi patrimonial suferit de

persoanele ce se aflau în raporturi juridice şi/sau de fapt cu defunctul –

pensie de urmaş, despăgubiri care să compenseze lipsa întreţinerii suferite de

un minor etc.

326 Ion Anghel, Francisc Deak, Marin Popa, op. cit., p. 273327 Ibidem.328 Ion Anghel, Francisc Deak, Marin Popa, op. cit., în acest sens a se vedea capitolul Repararea prejudiciului, p. 270-279 precum şi Mihail Eliescu, Unele probleme cu privire la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare reglementări legale, în S.C.J. nr. 1/1956, p. 277; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, op. cit., p. 100-105, precum şi deciziile fostului Tribunal Suprem – actuala Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie – T.S. Plen, dec. nr. 14/25 iunie 1964, în J.N., 1964, nr. 7, p. 11 şi în C.D. 1964, nr. 19, p. 50; col. pen., dec. nr. 20/6 ianuarie 1965 în J.N. 1965, nr. 5, p. 172.

189

Cea de-a treia condiţie menţionată la început în ceea ce priveşte

atragerea răspunderii juridice se referă la existenţa unui raport cauzal între

fapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos produs sau prejudiciul creat.

Deoarece raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul

vătămător produs va fi examinat pe larg în capitolul următor, fără a-mi

asuma riscul repetării, nu voi face altceva, decât să trec în revistă

principalele aspecte ale acestui raport.

Pentru orice formă de răspundere, penală, civilă, contravenţională etc.,

este necesar ca, în afara unei fapte ilicite şi a creării unui prejudiciu, să

existe o legătură de cauzalitate între cele două elemente.

Problematica pare superfluă, având în vedere că nu de puţine ori se

dovedeşte a fi uşor de stabilit relaţia de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu. Exemplu: ce dificultate întâmpinăm în situaţia de a constata

existenţa prejudiciului, prin simplul fapt că bunul a fost sustras, în cazul unui

furt de pildă. Deci, sustragerea bunului a creat automat un prejudiciu în

paguba unei sau unor persoane, prin lipsirea de bunul respectiv. Însă nu

acelaşi lucru putem spune despre moartea unui om, mai ales când survine în

împrejurări necunoscute sau se datorează unor factori externi şi interni

multipli, când moartea se datorează unui concurs de împrejurări, unui lanţ

190

cauzal, în care fiecare împrejurare, contribuţie umană, naturală contribuie,

mai mult sau mai puţin, la moartea unei persoane.

În partea finală art. 23 alin. (2) din Legea nr. 90 din 1996329 se face

referire la „accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul

muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei

fizice ori în alt loc de muncă organizat de acestea, în timpul programului de

muncă”330.

În cazul prevăzut, în lanţul cauzal se înşiră factori, se înlănţuie ca şi

mărgelele pe aţă, atât cei chimici, fizici, medicali, biologici sau de orice altă

natură, cum ar fi cei atmosferici, factori de natură psihică etc. Deci, în

această antecedenţă cauzală există mai multe ipoteze, nu avem imaginea

clară a factorilor determinanţi.

Tocmai de aceea, faţă de situaţiile neclare, complexe prin

împrejurările şi fenomenele pe care le cuprind, trebuie fixate anumite repere

metodologice. În legătura cauzală, mai bine zis în stabilirea legăturii de

cauzalitate, trebuie să stabilim, în principal, cauza prejudiciului, dacă se

datorează sau nu unei fapte ilicite, caracterul obiectiv, precum şi conduita,

329 Tiberiu Constantin Medeanu, Accidentele de muncă, Ed. Lex, Bucureşti, vol. I,1998, p. 38; în acest sens a se vedea şi Legea nr. 90/1996, – Legea protecţiei muncii – (M. Of. nr. 157/1996), ce a abrogat Legea nr. 5/1965, completată cu H.C.M nr. 2896/1966 şi H.C.M. nr. 2894/1969, Legea nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii (B. Of. nr. 21) şi republicată (B. Of. nr. 24/1969). Cele două hotărâri, prima publicată în B. Of. nr. 22/1967, cea de-a doua în B. Of. nr. 158/1969.330 Şerban Beligrădeanu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 83/1995 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, Dreptul, nr. 10/1995, p. 20; în acelaşi sens, Tiberiu Constantin Medeanu, op. cit., p. 37-39.

191

sub forma unei acţiuni ilicite, dacă între fapta ilicită şi prejudiciu există atât

factori naturali, cât şi umani şi ce contribuţie a avut fiecare dintre ei.

Printre teoriile asupra raportului de cauzalitate care, într-o măsură mai

mare sau mai mică au avut diferiţi adepţi de-a lungul timpului, aş enumera

pe cele mai principale, sub rezerva că nu voi face în cadrul capitolului de

faţă o prezentare exhaustivă, întrucât ne propunem a o realiza în capitolul ce

urmează. Teoria condiţiei sine qua non, conform căreia în situaţia în care, nu

se poate identifica o cauză unică a apariţiei prejudiciului, se atribuie rol

cauzal tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat prejudiciul şi în

lipsa cărora acesta nu s-ar fi ivit. Este vorba în concret de toţi factorii,

indiferent de măsura în care au cauzat dauna „Interacţiunea cauzalităţii şi

condiţionării, necesităţii şi întâmplării, a factorilor interni şi aleatorii în

determinarea fenomenelor”331.

Apoi, teoria cauzei adecvate sau cauzei tipice – se reţin numai

împrejurări care sunt susceptibile, prin natura, lor să producă un anumit

efect.

Alte teorii sunt teoria relevanţei, după care producerea rezultatului

trebuie apreciată în concret, de la caz la caz; teoria cauzei eficiente – după

care întotdeauna unul dintre antecedente va avea un rol hotărâtor faţă de

celelalte.; teoria cauzalităţii umane, conform căreia “pot fi considerate ca 331 Ion Tudosescu, Determinismul şi ştiinţa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 132.

192

fiind cauzate de om numai acele rezultate care intră în sfera sa de stăpânire,

chiar dacă el nu le-a dorit, era în măsură să le împiedice”332.

Sfera de stăpânire poate fi mai restrânsă sau mai cuprinzătoare,

elementul definitoriu fiind omul, care poate domina, în baza cunoştinţelor

sale, acumulate de-a lungul vieţii, lumea înconjurătoare, în virtutea puterilor

sale cognitive şi volitive.

Teoria cauzei proxime, cunoscută şi sub denumirea de teoria lui

Bindig sau teoria prevalenţei333, consideră drept cauză a rezultatului, doar

ultima acţiune.

În sfârşit, trebuie să menţionăm şi teoria cauzalităţii necesare, teoria

cauzei eficiente etc.

Continuând cu prezentarea condiţiilor necesare pentru declanşarea

răspunderii juridice, am ajuns şi la penultima condiţie, şi anume cea

referitoare la vinovăţie.

Secţiunea a III-a

332 Mioara-Ketty Guiu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, p. 83.333 Remo Pannain, Manuale de diritto penale, Parte generale, Torino, 1962, p. 306.

193

Existenţa vinovăţiei

Aşa cum precizam la început, nu există o ordine preferenţială în

tratarea condiţiilor răspunderii juridice sau de atribuire a unei importanţe

graduale. Neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiţii are ca efect

neimputarea răspunderii juridice.

În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta “presupune şi implică

recunoaşterea capacităţii omului de a pătrunde şi a aprecia un lucru la justa

lui valoare”334.

„Acel element al răspunderii juridice este desemnat prin termeni

diferiţi ca vinovăţie pentru dreptul penal, de regulă culpă sau greşeală pentru

dreptul civil”335.

Definiţia noţiunii de vinovăţie a suscitat foarte multe discuţii în teoria

dreptului penal. Fără a le mai aminti, socotim că elementul subiectiv

principal, în care se exprimă mai evident atitudinea conştiinţei şi voinţei faţă

de faptă şi urmările ei, este vinovăţia.

„Când se afirmă despre o persoană că a săvârşit o infracţiune, că este

vinovată, înseamnă că a avut o anumită atitudine a conştiinţei şi voinţei faţă

334 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 501.335 Sofia Popescu, op. cit., p. 319-320.

194

de faptă şi urmări, anume şi-a dat seama despre faptă şi a voit urmările sau

nu şi-a dat seama, dar putea să îşi dea seama”336.

Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, vinovăţia reprezintă

acea „atitudine mentală cu caracter antisocial a persoanei ce săvârşeşte o

faptă penală, prevăzută şi pedepsită de lege, care să fi avut la momentul

conceperii şi executării ei atât capacitatea de a se exprima liber, cât şi

înţelegerea semnificaţiei antisociale a faptei comise şi a urmărilor acesteia,

fie că, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi nici a urmărilor acesteia, putea şi

trebuia să şi la reprezinte în condiţiile unei atitudine normal diligente”337.

Privită din perspectiva concepţiei psihologice, vinovăţia constituie

ansamblul proceselor psihice volitive, intelective, afective, care stau la baza

relaţiei dintre autor şi fapta comisă”338.

Unii autori consideră că dimensiunea psihologică evidenţiază

structura personalităţii individului delincvent şi a celui normal, motivaţia şi

mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta

comisă, răspunderea, discernământul339.

336 Ion Oancea, op. cit., p. 183.337 Narcis Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Goma, Iaşi, 1994, p. 121-122.338 George Antoniu, op. cit., p. 21.339 Pavel Abraham şi alţii, Poliţia comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p. 16.

195

Aceeaşi autori precizau faptul că faţă de alte sisteme de drept

europene, Codul penal român – în vigoare la data exprimării opiniei – nu

utilizează noţiunea de delict sau crimă, ci pe cea de infracţiune.

Vinovăţia constituie un element esenţial al conceptului de infracţiune,

tocmai ca şi activitatea exterioară.340

Factorii vinovăţiei sunt atât cel volitiv, voinţa, cât şi cel intelectiv,

conştiinţa. “Voinţa reprezintă un proces psihic de conducere conştientă a

activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a vinovăţiei,

îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii”341. Conştiinţa reprezintă

facultatea psihică prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările

acesteia, dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta

săvârşită342.

În ce priveşte voinţa, un reputat profesor, Prof. Tudorel Butoi şi Ioana

Butoi, precizau faptul că “voinţa fizică şi psihică a agenţilor de drept sunt

precedate sub aspect cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese

de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor”343.

Aceeaşi autori precizează faptul că actele juridice din toate timpurile

sunt rezultatul voinţei juridice, al înţelegerii agenţilor de drept, persoane

340 George Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 32.341 Ioan Griga, Sever Bomboş, Sinteze, Facultatea de Drept Spiru Haret, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 72.342 Ioan Griga, op. cit., p. 72.343 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p. 4.

196

fizice şi juridice; iar un act valabil, din punctul de vedere al exprimării

voinţei sale înseamnă o analiză psihologică introspectivă.

Profesorul Ion Craiovan defineşte vinovăţia ca “atitudinea psihică a

unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită de ea, precum

şi faţă de consecinţele acelei fapte”344.

Vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este înţeleasă şi

reglementată, pornindu-se de la teoria psihologică în sensul că, toate

fenomenele şi procesele psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de

conduită alcătuiesc latura internă, psihică. Factorii inerenţi vieţii psihice sunt

conştiinţa, sau factorul intelectiv şi voinţa, sau cel volitiv. Pornind de la

aceste premise, Profesorul C. Bulai defineşte vinovăţia ca “atitudinea psihică

a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă care prezintă

pericol social, prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării

reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau,

deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală a

acestei reprezentări”345.

Între factorul volitiv şi cel intelectiv nu există un zid despărţitor: cei

doi factori se interferează şi se presupun unul pe celălalt. Pentru existenţa

vinovăţiei nu este suficient deci să existe voinţa de a săvârşi fapte, ci mai

344 Ion Craiovan, op. cit., p. 288.345 Costică Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, 1997, p. 157.

197

este necesar şi ca această voinţă să fie liber determinată. În ce priveşte

vinovăţia, prevăzută în noul Cod penal, conform art. 19 alin. 1, există

vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social şi este prevăzută de

legea penală este săvârşită cu intenţie sau din culpă346.

Există intenţie (dol) ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care

săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede, în momentul săvârşirii,

rezultatul socialmente periculos al acesteia şi urmăreşte producerea acelui

rezultat. Caracteristic intenţiei este prevederea de către făptuitor a

rezultatului faptei, reprezentarea în mintea sa a acestui rezultat şi nu doar

posibilitatea reprezentării lui.

„Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea

făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos”347.

Intenţia este directă şi indirectă sau eventuală.

346 Codul penal a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 (B. Of. nr. 79-79 bis/1968) şi a fost republicat pentru a doua oară cu M. Of. nr. 65/1997. Ulterior Codul a fost modificat şi completat prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (M. Of. nr. 362/2000). Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal (M Of. nr. 568/2000) privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală (M. Of. nr. 594/2000) aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 456/2001 (M. Of. nr. 410/2001) O.U.G. nr. 10/2001 pentru modificarea şi completarea ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităţilor de transport, comercializare şi recuperare a ţiţeiului, gazolinei. Legea nr. 20/2002 (M. Of. 59/2002) O.U.G. nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la vârsta sexuală (M. Of. nr. 338/2001). Legea 169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (M. Of. nr. 261/2002) O.U.G. nr. 52/2002 referitoare la modificarea şi completarea dispoziţiilor din Codul penal în ceea ce priveşte infracţiunile demnităţii şi contra autorităţii precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 351/2002) O.U.G. nr. 93/2002 pentru modificarea şi completarea Codului penal (M. Of. nr. 787/2002) O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi unele legi speciale în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale (M. Of. nr. 804/2002) aprobată prin Legea nr. 45/2003 (M. Of. nr. 51/2003).347 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 80.

198

Ne aflăm în situaţia intenţiei directe, (animus nocendi)348, atunci când

făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire,

rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii, el

urmăreşte producerea acelui rezultat. Exemplul concret îl constituie uciderea

unei persoane cu un cuţit. Făptuitorul urmăreşte să suprime viaţa, iar prin

mai multe lovituri de cuţit se produce moartea persoanei sau a mai multor

persoane.

În ce priveşte intenţia indirectă sau eventuală349, aşa cum a mai fost

numită, aceasta intervine atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul

socialmente periculos al faptei sale, şi deşi nu urmăreşte producerea acelui

rezultat, săvârşeşte totuşi fapta , acceptând eventualitatea producerii lui.

Exemplu: o persoană loveşte un copil, acesta aflându-se în stare gravă, fiind

abandonat într-o pădure, unde, datorită faptului că nu se poate deplasa,

precum şi a frigului iernii, decedează350.

O altă situaţie o întâlnim când o persoană loveşte pe o alta aflată în

stare de ebrietate şi care este abandonată pe un câmp, într-un canal, unde

decedează şi exemplele ar putea continua.

348 Narcis Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Goma, Iaşi, 1994.349 Narcis Giurgiu, op. cit., p. 126.350 Idem, p. 127.

199

Existenţa acestei modalităţi a intenţiei presupune săvârşirea unei fapte

susceptibile să producă cel puţin două rezultate351, din care unul este urmărit

de făptuitor, iar celălalt care nu este urmărit, dar este acceptat de făptuitor,

care se hotărăşte să săvârşească fapta, chiar cu riscul producerii şi a acestui

rezultat posibil.

Caracteristică acestei modalităţi a intenţiei este atitudinea indiferentă a

făptuitorului faţă de rezultatul socialmente periculos, posibil, dar neurmărit

al faptei sale şi acceptarea eventualităţii producerii acestuia.

Alte modalităţi ale intenţiei sunt intenţia simplă şi intenţia calificată,

intenţia iniţială şi intenţia supravenită, intenţia complexă şi intenţia unică,

spontană şi premeditată352 etc.

Culpa reprezintă cea de-a doua modalitate importantă a vinovăţiei.

Principalele forme ale culpei sunt culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa

simplă sau fără prevedere sau din greşeală.

Caracteristica primei forme constă în faptul că rezultatul posibil al

faptei, deşi este prevăzut de făptuitor, din variate motive, acesta nu îl acceptă

şi speră în mod uşuratic, neîntemeiat că nu se va produce.

351 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 81.352 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 82. În acelaşi sens a se vedea Narcis Giurgiu, op. cit., p. 127; Costică Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, p. 160; Costică Bulai şi colectiv, Manual pentru licenţă, Ed. Trei, Bucureşti, 1997, p. 62-63.

200

Exemplele cele mai concrete vin din domeniul circulaţiei rutiere sau al

normelor de protecţie a muncii.

Convingerea persoanei că, rezultatul nu se va produce trebuie să se

întemeieze pe anumite date ale realităţii (calităţi personale, vârsta, experienţa

de viaţă şi profesională etc.).

În cea de-a doua ipostază sau formă a culpei şi anume, culpa fără

prevedere, culpa din greşeală sau simplă, ea există atunci când făptuitorul nu

a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (exemplu:

un tehnician constructor pe un şantier, din nepăsare, neglijenţă nu ia

măsurile necesare de protecţie a muncii, din care cauză un muncitor este

accidentat mortal sau este grav rănit, un farmacist din neatenţie eliberează o

reţetă greşită etc.)

Pentru această formă este caracteristic faptul că rezultatul socialmente

periculos nu este prevăzut, deşi autorul avea datoria de a proceda cu toată

atenţia şi diligenţa, pentru a prevedea acest rezultat. Există totuşi

posibilitatea de a putea să-l prevadă, ţinându-se seama atât de criteriul

obiectiv, cât şi de cel subiectiv, în cele două criterii încadrându-se toate

particularităţile psihofizice, intelectuale, de experienţa de viaţă şi de

pregătire a făptuitorului, raportate la momentul şi împrejurările concrete ale

săvârşirii faptei.

201

Pe lângă modalităţile prezentate mai întâlnim şi imprudenţa sau

nesocotinţa, nebăgarea de seamă sau neatenţia, neglijenţa, nepriceperea,

nedibăcia353 etc.

În teoria şi practica penală se mai menţionează o formă a vinovăţiei, şi

anume intenţia depăşită sau praeterintenţia. Este vorba, în concret, de o

formă a culpei care se grefează pe o intenţie. Practic, se produc două

rezultate, primul rezultat este prevăzut (intenţie), al doilea nu este prevăzut

(culpă). Exemplul cel mai concret este infracţiunea de loviri şi vătămări

cauzatoare de moarte, în sensul că primul rezultat – lovirea sau vătămarea –

este dorit, fiind elementul numit intenţie, iar cel de-al doilea rezultat –

moartea produsă – nu a fost prevăzut de autor, acesta constituindu-se sub

forma culpei, ce depăşeşte intenţia iniţială.

Secţiunea a IV-a

Inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică

sau cauze care înlătură răspunderea juridică

Ultima condiţie care mai este denumită şi condiţie negativă constă în

inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică sau cauze care

353 Narcis Giurgiu, op. cit., p. 129.

202

înlătură răspunderea juridică, cauze de neresponsabilitate sau exoneratoare

de răspundere354.

În dreptul nostru penal avem două instituţii diferite, şi anume cauze

care înlătură caracterul penal al faptei, cele prevăzute expres în art. 44-51 C.

pen.: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală,

cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea

făptuitorului şi eroarea de fapt.

În ce priveşte răspunderea penală, aceasta poate fi înlăturată “în cazul

amnistiei, lipsei plângerii prealabile sau retragerii acesteia, împăcării părţilor

şi prescripţiei”355.

În ce priveşte cauzele care exclud răspunderea juridică, acestea diferă

de la o ramură de drept la alta, dar pot fi şi comune unor ramuri de drept sau

tuturor ramurilor de drept.

Cauzele sunt considerate de neresponsabilitate sau cauze exoneratoare

de răspundere, conform Codului penal al Republicii Moldova (art. 36),

următoarele: „legitima apărare, starea de extremă necesitate, eroarea de fapt,

forţa majoră, iresponsabilitatea, constrângerea fizică sau psihică, reţinerea

infractorului, riscul întemeiat”356.

354 Sofia Popescu, op.cit., p. 337.355 Ion Craiovan, op. cit., p. 289.356 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 520.

203

După cum lesne se poate observa, elementul de noutate îl constituie

cauzele care privesc reţinerea infractorului şi riscul întemeiat. În ce priveşte

reţinerea infractorului „Nu constituie faptă ilicită acţiunea persoanei,

săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării

ei organelor de drept”357.

În ce priveşte ultimul aspect, şi anume acela al riscului întemeiat, se

referă la persoana care a cauzat diferite pagube sau a adus atingere unor

interese legitime ori întregii ordini de drept, „Riscul se consideră întemeiat

dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc

şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni

cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege”358.

În aceeaşi opinie, se precizează faptul că nu poate fi considerat

întemeiat riscul, dacă era cu bună ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa

persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

357 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit, p. 522..358 Gheorghe Avornic şi alţii, op. cit., p. 522.

204

Secţiunea a V-a

Răspunderea subiectivă şi răspunderea obiectivă

Ceea ce este specific răspunderii subiective este existenţa culpei,

aceasta fiind absolut necesară în completarea celorlalte condiţii stabilite

pentru a fi atrasă răspunderea civilă.

În cadrul răspunderii subiective, fapta prejudiciabilă trebuie sa fie în

mod necesar culpabilă359. În legislaţia majoritară, răspunderea bazată pe

culpă constituie regula. În unele ţări problema răspunderii civile nu se poate

pune decât exclusiv, în ipoteza unei fapte culpabile360.

Sunt şi state în care există răspundere, independent de culpa persoanei

ce a cauzat prejudiciul. În ce priveşte răspunderea obiectivă, aceasta

intervine în situaţia săvârşirii unui prejudiciu independent de existenţa

culpei, neinteresând starea psihică a autorului. Această instituţie a suferit

profunde transformări, datorită dezvoltării societăţii şi apariţiei unor noi

relaţii sociale, economice etc. Progresul tehnic a atras, aşa cum era şi

normal, un număr din ce în ce mai mare de accidente în care există şi

imposibilitatea pentru victimă de a obţine repararea daunelor, precum şi

359 Jean Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Presses Universitaire de France, Paris, 1964, p. 571, citat de Ion Anghel şi colab., op. cit., p. 59.360 Ion Anghel şi colab., op. cit., p. 59.

205

imposibilitatea materială de a dovedi culpa. Unii autori au emis teoria

răspunderii obiective bazată pe risc (ubi emolumentum, ibi onus), teorie ce

stă la baza unor legi speciale361.

Răspunderea obiectivă a fost consacrată de o serie întreagă de

legislaţii: germană, ce leagă direct răspunderea de noţiunea de risc,

poloneză, ungară, spaniolă etc.

Diferenţieri în ceea ce priveşte răspunderea civilă şi cea penală

întâlnim şi din punctul de vedere analizat, şi anume al vinovăţiei, în dreptul

penal fiind întotdeauna bazată pe vinovăţie – cu formele sale intenţia şi

culpa.

În afară de diferenţa menţionată, mai există din alte puncte de vedere

şi alte diferenţieri, ca de exemplu: în dreptul penal, răspunderea implică

întotdeauna o constrângere efectivă; producerea rezultatului păgubitor nu

condiţionează întotdeauna atribuirea răspunderii penale.

361 Ion Anghel şi colab., op. cit., p. 62.

206

CAPITO LUL VI

PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA RAPORTULUI DE CAUZALITATE

ÎNTRE FAPTA ILICITĂ ŞI REZULTATUL PRODUS

Secţiunea I

Raportul de cauzalitate. Noţiuni generale

De-a lungul timpului, numeroşii cercetători şi practicieni ai dreptului,

filosofi, sociologi, astrologi, criminologi, psihologi, medici etc. şi-au pus, pe

bună dreptate, întrebarea: din ce cauză s-a produs fenomenul x sau y? De

exemplu, moartea unei persoane într-un accident de circulaţie, infarctul

miocardic al unei persoane, fenomenele naturale ale lumii înconjurătoare ce

produc, anual, pe glob moartea a mii şi zeci de mii de oameni, chiar sute de

mii, mărturie stă ultimul dezastru natural, şi anume cutremurul ce s-a produs

în Asia de Sud-Est, cunoscut ca fenomenul tsunami.

Sunt acestea acţiuni, fenomene materiale produse numai de oameni

sau sunt rezultatul unor fenomene naturale? Aceste acţiuni materiale se

datorează oamenilor sau zeilor, aşa cum erau atribuite în lumea antică. Încă

din cele mai vechi timpuri, filosofii, atât cei ai Indiei, cât şi cei ai Greciei şi

Romei antice afirmau că întreaga existenţă este datorată cauzei materiale a

fenomenelor. În India antică, doctrina oamenilor simpli concepea lumea ca

207

fiind de esenţă materială, compusă din foc, apă, aer, pământ. Aceeaşi idee

este afirmată şi în filosofia chineză, unde se arată că „viaţa naturii şi a

oamenilor nu se supune voinţei cerului, ci legii universale”362.

Thales din Milet, unul dintre cei mai vechi filosofi greci, considera

cauza materială a existenţei ca fiind „începutul tuturor lucrurilor”363. Şi

vechii egipteni arătau că apa este la originea tuturor lucrurilor, că din ea s-au

născut toate lucrurile.

Trecând de la materialismul antic, ai cărui reprezentanţi de seamă au

fost Aristotel, Democrit, Epicur, Heraclit, Anaximene, Platon, Diogenes,

Leucip etc., amintim că ei au recunoscut caracterul obiectiv şi universal al

cauzalităţii în condiţiile unei dezvoltări rudimentare a societăţii, neputând,

datorită unei viziuni înguste, empirice, naive, să separe cauzalitatea, de

necesitate. În perioada feudalismului, vechea gândire materialistă naturistă a

lui Democrit, Heraclit, Platon a fost înlocuită cu o concepţie nouă, cea a

fatalismului teologic.

Totuşi, perioada de dominaţie a teologiei asupra gândirii filosofice nu

a fost una de lungă durată. Treptat, însă, această perioadă a fost depăşită, o

dată cu apariţia mecanismelor de dezvoltare a societăţii moderne. „Ştiinţa –

scria Mircea Djuvara – face cercetări tocmai în vederea găsirii cauzelor

362 Istoria filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, vol. I, 1958, p. 44.363 Ibidem, p. 56.

208

fenomenelor. Ştiinţa presupune prin urmare a priori, adică înainte de orice

pas al său, ca un postulat, că orice fenomen trebuie să aibă o cauză suficientă

şi apoi cercetează până o găseşte”364. Şi adăuga: „Ştiinţa porneşte de la

această idee că trebuie să existe pentru orice fenomen, o cauză suficientă,

apoi cercetează şi caută această cauză; uneori o găseşte, alteori nu”365.

Excepţiile apar cu adevărat când fenomenele naturii au fost studiate de

Leonardo da Vinci, Galileo Galilei, Isaac Newton, Nicolaus Copernic etc.

Aceştia au deschis o eră nouă în gândirea filosofică, demonstrând existenţa

necesităţii şi cauzalităţii în diferitele domenii ale vieţii sociale, combătând

astfel explicaţiile teologiei.

Printre continuatorii studierii problemei cauzalităţii se numără, cu o

contribuţie importantă, Francis Bacon, Thomas Hobbes, Diderot, D’Holbach

etc. În ţara noastră, filosoful Vasile Conta afirma că „fiecare progres al

ştiinţei confirmă faptul că toate fenomenele din lume, fie fizice, morale sau

intelectuale sunt reglementate de legi fixe şi naturale, că, prin urmare, nu

există nimic din tot ce s-a numit voinţa liberă omenească sau dumnezeiască,

nici din ceea ce s-a numit întâmplare”366.

364 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului; Drept Raţional, izvoare şi Drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 160.365 Mircea Djuvara, op. cit., p. 160.366 Vasile Conta, Opere filosofice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 97.

209

Dar făcând această succintă trecere în revistă a continuatorilor

studierii problemei cauzalităţii, nu îi putem omite, alături de Bacon, Hobbes,

Locke, Descartes, Spinoza, nici pe Stuart Mill, Dennis Scott sau David

Hume. Nu trebuie uitată nici contribuţia lui Leibnitz în domeniul

metodologiei, al perfectării logicii analitice, adăugând, astfel, la principiul

raţiunii suficiente – iniţiatorul acestui principiu fiind Platon – principiul

cauzalităţii. Se statuează astfel, pentru prima oară în metodologia ştiinţei, cu

mijloace logice, principul cauzalităţii.

David Hume a avut o contribuţie importantă în ceea ce priveşte

condiţionarea psihică a structurilor logice şi implicit motivarea psihologică a

ideii de cauzalitate, pregătind astfel fundamentele criticismului kantian.

Opera lui Kant a reprezentat un moment hotărâtor în adecvarea strict

filosofică a problematicii conceptelor şi principiilor cunoaşterii, toate

schimbările având loc după legea legăturii dintre cauză şi efect.

Kant367 a conceput două feluri de cauzalitate şi anume, cauzalitatea

naturii şi cauzalitatea din libertate. „Principiul cauzalităţii în ordinea naturală

capătă, astfel, o valoare euristică, devenind un principiu fundamental al

explicaţiei ştiinţifice atât în ştiinţă, cât şi în filosofie”368.

367 Ion Tudosescu, Determinismul şi ştiinţa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 249.368 Giorgio del Vecchio, Philosophie du Droit, Dalloz, Paris, 1953, p. 41. Autorul îl nominalizează pe Kant ca fiind unul dintre cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, poate chiar cel mai mare.

210

Ca o concluzie generală, analiza filosofică a categoriei şi a raportului

de cauzalitate a situat întotdeauna în prim plan aspectele tradiţionale, cum

sunt: definirea noţiunii, legătura dintre cauză şi condiţii, raporturile legăturii

cauzale cu experienţa şi cu logica, problema universalităţii conexiunii

cauzale, criteriile empirice şi teoretice ale conexiunii cauzale, relevanţa

practică a condiţiei369 etc.

Făcând o analiză mai atentă a fenomenului cauzalităţii, vom observa

diferite domenii unde acesta poate fi întâlnit: fizică, mecanică, biologie,

sociologie, anatomie, geologie, chimie etc. În fizică, putem aduce ca

argument Legea a doua a lui Newton, potrivit căreia forţa, masa şi

acceleraţia sunt legate prin formula F = m x a. De asemenea, şi Legea a treia

a lui Newton poate fi prezentată ca o aserţiune cauzală, în sensul că fiecare

forţă activă provoacă o acţiune egală şi de sens contrar. Exemplele ar putea

continua şi cu referire la domeniile prezentate mai sus: „cauza tuberculozei

este bacilul Koch” sau „cauza formării munţilor sunt anumite procese din

interiorul pământului”370.

Deşi în natură, pe lângă legi cauzale, avem şi legi necauzale, pe baza

practicii observăm că cele din urmă sunt fundamentate pe cele cauzale.

Principiul cauzalităţii constă în faptul că orice element se datorează unei

369 Ion Tudosescu, Tratat de ontologie III, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 343-347.370 V.I. Permionov, Cauzalitatea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 63.

211

cauze371. Aşadar, şi aceste legi necauzale trebuie să capete, în ultimă

instanţă, o fundamentare cauzală, adică să fie deduse din relaţii cauzale. În

ce priveşte principiul cauzalităţii, şi anume că orice fenomen este datorat

unei cauze, el este expresia ontologică a caracterului cauzal al activităţii şi al

direcţionării universal-cauzale a cunoaşterii, fiind, deci, o caracteristică

generală a raportului subiect-obiect.

„În teoria generală a cauzalităţii pot fi incluse, aşadar, alături de

problematica tradiţională izvorâtă din studiul relaţiilor dintre cauză şi efect,

posibilitate şi realitate (trecut, prezent şi viitor) şi problematica pe care o

implică astăzi cercetarea şi analiza structural-sistemică şi, în aceeaşi măsură,

studiul raporturilor de finalitate şi teleologice, larg dezbătute în filosofia şi

metodologia actuală a ştiinţei”372.

Putem defini cauzalitatea ca acea relaţie între cauză şi efect,

fenomenul care precede şi provoacă, produce, determină sau generează un

alt fenomen, numit fenomen cauză, în timp ce fenomenul care succede şi

este provocat sau generat este numit fenomen efect sau simplu efect.

Cauzalitatea surprinde originea fenomenelor, procesualitatea şi diacronia

evenimentelor naturale şi sociale. În concepţia materialiştilor moderni,

cauzalitatea nu este abordată doar la nivelul conceptului filosofic, ci într-o

371 Carmen Popa, op. cit., p. 288.372 Ion Tudosescu, Tratat de ontologie, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, vol. II, 2003, p. 311.

212

măsură mai mare, ca o lege naturală şi principiu de cunoaştere. Admiterea

acţiunii unor relaţii cauzale complexe, în care determinarea obiectivă a

fenomenelor exclude din teoria cauzalităţii orice interpretare fatalistă (soartă

neîndurătoare, necesitate implacabilă etc.) sau finalist-teleologică (plan

prestabilit, ordine raţională etc.).

Ideile cauzale joacă totodată un rol euristic în cadrul procesului

cunoaşterii, în sensul că orice sistem de idei privitoare la un anumit proces

se constituie numai pe baza unei structuri de tipul cauză-efect. La baza

conceptului de conexiune cauzală „stă conceptul de acţiune, de intervenţie în

cursul normal al evenimentelor. Acest concept nu este un produs al

cunoaşterii teoretice a naturii, el apare în nemijlocită legătură cu activitatea

umană, constituind, înainte de orice, un rezultat al reflectării structurii

activităţii în conştiinţa omului. Legătura cauzală nu se reduce însă la

regularitatea temporală a evenimentelor, nu se identifică cu ideea legăturii

între stări şi nu-şi găseşte o expresie adecvată în noţiunea de condiţii

necesare şi suficiente. Conexiunea cauzală se bazează pe noţiunea de

producere, generare, aceasta din urmă fiind asociată noţiunilor de condiţie

necesară şi condiţie suficientă. Ne punem pe bună dreptate întrebarea:

raportul dintre cauză şi efect are aplicabilitate numai în relaţiile interumane

sau şi în lumea animală?

213

B.F. Skiner373, folosind metode didactico-psihologice în legătură cu

acest sistem al legii efectului, a efectuat numeroase studii, ajungând la

concluzia că la baza comportamentul uman se află mecanismul

recompenselor şi al pedepselor, el preluând de la Thorndike acest mecanism

care porneşte de la „legea efectului”. Iată experimentul descris de B.F.

Skiner: „Un şobolan flămând se află într-o cuşcă de experienţe prevăzută cu

un distribuitor automat de hrană. Acesta însă nu se declanşează decât dacă

şobolanul apasă, din întâmplare, la început pe o pârghie care duce la acest

efect. Orice comportare a şobolanului care ar avea ca efect apariţia hranei se

întăreşte astfel. Relaţia între apăsarea pârghiei şi apariţia hranei este, altfel

spus, între act sau acţiune şi consecinţele lui, reală, fiind studiată pe o mare

varietate de animale şi se specii”374.

De asemenea, şi lovirea de către porumbei cu ciocul a unui disc

luminos pentru a obţine hrana375. Întărirea actelor sau acţiunilor s-au făcut

prin hrană, prin sete, accesul la partenerul sexual etc. Aceste reacţii s-au

dovedit valabile atât în relaţia oamenilor în societate, cât şi în lumea

animală, Emile Durkheim fiind recunoscut ca un teoretician desăvârşit al

recompenselor şi pedepselor.

373 Nicolae Radu şi colect., Psihologia educaţiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004374 Nicolae Radu şi colect., op. cit., , p. 73.375 Nicolae Radu şi colect., op. cit., , p. 74.

214

În ce priveşte semnificaţia juridico-penală a raportului de cauzalitate,

aceasta trebuie căutată cu mult timp în urmă. Încă din perioada popoarelor

antice, deşi relaţiile sociale, juridice se aflau într-o formă primitivă,

empirică, răspunderea, în speţă cea penală, a fost condiţionată exclusiv de

identificarea unei legături cauzale, ce se presupunea între fapta ce era

săvârşită şi rezultatul produs. În acea perioadă, forţele supranaturale erau

singurele considerate în măsură să arate adevărata cauză a rezultatului

produs. Şi în zilele noastre, la unele popoare din Africa şi America de Sud,

care mai trăiesc în triburi, se folosesc practicile magice pentru a se identifica

vinovatul. Specifică acestor popoare primitive a fost atribuirea caracterului

de cauză colectivităţii umane, iar uneori animalelor, copacilor, cadavrelor,

obiectelor, cum ar fi un cuţit, o piatră etc.376, acestea fiind de cele mai multe

ori trase la răspundere şi pedepsite prin jurăminte, blesteme etc.

Cu timpul, răspunderea se eliberează de forţele supranaturale,

răspunderea colectivă fiind înlăturată, apărând şi primele semne ale

răspunderii subiective. Mărturie stau, în acest sens, Legea celor XII table,

Codul penal al lui Hammurabi etc.

De abia în perioada Evului Mediu au început cercetările ştiinţifice în

privinţa problemei cauzalităţii. „Totuşi, asemenea reguli, se pare, primite

376 L. Poirier, Les caractères de la responsabilité archaique, în lucrarea Responsabilité pénale, p. 21-27, citat de George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei, ed. a II-a, Bucureşti, 2002, p. 17.

215

fără rezerve, căci cele dintâi legiuiri penale, care au cuprins şi unele

dispoziţii privind legătura cauzală în infracţiune – Ordonanţele prusiene din

1865 şi 1717 şi Codurile panel ale Bavariei şi Austriei din 1859 – prevedeau

că există legătură cauzală între acţiunea autorului şi rezultat, chiar şi atunci

când moartea s-a datorat, de exemplu, stării precare de sănătate a

victimei”377. Această noţiune de cauză este departe de a fi clară. „Ea este

anterioară constituirii ştiinţelor pozitive şi naşterii spiritului ştiinţific”378.

În secolul al XIX-lea s-a intensificat cercetarea ştiinţifică a

problemelor generale şi specifice ale cauzalităţii. „Stabilirea legăturii

cauzale în domeniul răspunderii penale reflectă o necesitate obiectivă şi s-a

impus în toate orânduirile sociale, urmărindu-se să se identifice cauza reală

care a produs rezultatul, astfel ca răspunderea să revină numai aceluia care a

cauzat cu adevărat efectul socialmente periculos, chiar dacă, în anumite

perioade şi datorită condiţiei specifice, cauza reală s-a înfăţişat şi sub forme

care dovedeau o insuficientă cunoaştere a realităţii sau o voită ignorare a

sa”379. Raportul de cauzalitate dintre acţiune/omisiune şi rezultatul periculos

pentru societate reprezintă „al treilea element necesar al laturii obiective a

377 Ketty-Mioara Guiu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Academica, Bucureşti, 2000, p. 11.378 Andre Vergez, Denis Huisman, Cours de philosophie, Edition Nathan, 1990, p. 14.379 George Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 135.

216

infracţiunii, care trebuie constatat la toate infracţiunile săvârşite, deşi nu este

prevăzut în dispoziţiile legii penale”380.

Specificul raportului de cauzalitate a infracţiunii constă în faptul că

infracţiunea se materializează ca fenomen social numai prin activitatea

oamenilor, ce este prevăzută de lege, al cărei fenomen-efect îl reprezintă

rezultatul socialmente periculos. „Se recomandă ca în procesul cercetării

raportului de cauzalitate să se izoleze, în prealabil, legăturile cauzale şi

condiţiile care au influenţat asupra producerii rezultatului de către

acţiunea/omisiunea făptuitorului”381.

Din ansamblul de fenomene care au precedat şi cauzat sau influenţat

producerea rezultatului socialmente periculos, trebuie să reţinem condiţiile

necesare ale apariţiei rezultatului. Cum în toate formele de mişcare a

materiei, în mod frecvent, mai multe fenomene cauză determină o pluralitate

de fenomene, şi în cazul infracţiunii întâlnim destul de des situaţii când două

sau mai multe acţiuni cauzează unul sau mai multe rezultate socialmente

periculoase, ce se produc simultan sau în serie. Raportul de cauzalitate în

această situaţie se constată mai greu. Când avem un singur rezultat

socialmente periculos, trebuie stabilită contribuţia fiecăreia dintre

acţiunile/omisiunile reţinute în lanţul cauzal la producerea nemijlocită a

380 Ion Mircea, Temeiul răspunderii penale în R.S.R., Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 48.381 I. Oancea, Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal, în S.C.J. nr. 2/1958.

217

rezultatului respectiv. Iar în cazul a două sau mai multor rezultate

socialmente periculoase, dacă ele reprezintă un efect comun al

acţiunilor/omisiunilor, urmează să fie cunoscute condiţiile care au influenţat

favorabil sau nefavorabil apariţia rezultatului periculos pentru societate. Cu

toate acestea, în cazul tuturor infracţiunilor pentru a căror existenţă legea

prevede cerinţa producerii unui anume rezultat material, latura obiectivă a

acestor infracţiuni include printre elementele sale constitutive şi relaţia de

determinare care trebuie să existe între actul de conduită interzis, pe de o

parte, şi urmarea imediată specifică acelei infracţiuni, pe de altă parte.

„Datorită acestui caracter pur relaţional pe care legătura de

determinare îl presupune, între cele două elemente materiale cu caracter

corporal, fizic – actul ilicit şi rezultatul, care nu se poate afla decât în strânsă

legătură, normele incriminatorii nu prevăd niciodată în mod explicit legătura

cauzală cu un element constitutiv al faptei penale, înţelesul ei fiind însă

întotdeauna implicit la infracţiunile de rezultat material”382.

Practica ne-a dovedit că atunci când ne aflăm în faţa stabilirii unei

legături obiective de determinare între actul de conduită şi rezultatul material

al infracţiunii, nu întâmpinăm dificultăţi, atunci când actul de conduită şi

rezultatul nu se integrează în contexte complicate383.

382 Narcis Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994, p. 141.383 Ion Tudosescu, op. cit., vol. II, p. 330.

218

Problema se pune însă mult mai serios atunci când ne aflăm în

prezenţa fie a unei antecedenţe cauzale plurale, fie a unei multitudini de

urmări materiale. În prima situaţie, putem da ca exemplu uciderea unei

persoane prin aplicarea unei lovituri de cuţit sau prin lovirea cu o rangă,

secure, sabie sau prin despicarea capului cu un topor. Aşa cum subliniam

mai sus, problema se complică în acele cazuri în care antecedenţa materială

a rezultatului include manifestarea prin acţiuni sau inacţiuni a mai multor

persoane, iar acestea intră, eventual, în concurenţă şi cu fapte sau energii

materiale ori evenimente survenite actului ilicit, situaţie în care desprinderea

valorii de determinare a actului ilicit şi stabilirea legăturii sale cu rezultatul

devine uneori deosebit de dificilă.

„În acest context, inculpatul a luat o furcă cu care a lovit partea

vătămată în cap. Partea vătămată fiind căsătorit cu sora inculpatului, deci

fiind cumnaţi, a căzut, după care inculpatul, a continuat să îl lovească cu

furca în zona capului şi a corpului de mai multe ori, după care a luat o funie

şi l-a legat de picioare. Apoi, inculpatul l-a agăţat de un stâlp, cu capul în

jos, timp de circa 5 ore, după care i-a permis să plece. Leziunile create au

necesitat 24-25 zile de îngrijire medicală, ca urmare a unei fracturi

parietale”384. Or, pe bună dreptate, s-a pus problema atât a infracţiunilor de

384 Elena Denisa Crişu, Ştefan Crişu, Practică şi literatură juridică, vol. III, G-Z, 2000-2002, Ed. Argessis Print, 2003, p. 318.

219

lipsire de libertate, tentativa la infracţiunea de omor şi nu vătămare

corporală. Deşi inculpatul a susţinut şi invocat legitima apărare, pentru a fi

exonerat de răspundere penală, instanţa, nereţinând legitima apărare,

susţinerea inculpatului fiind nefondată, referirea făcându-se la fond, iar

apelurile parchetului şi al inculpatului fiind admise, schimbându-se

încadrarea juridică, reţinându-se în final lipsirea ilegală de libertate, precum

şi scuza provocării. Prima instanţă era obligată să cerceteze cauza sub toate

aspectele, starea de ebrietate, faptul că acesta a venit înarmat cu un topor,

însoţit de fratele său şi a provocat scandal. Adresarea de injurii inculpatului

în nenumărate ocazii, afecţiunea faţă de sora sa ce era mereu bătută şi

alungată din domiciliul inculpatului etc. Deci, în orice cercetare, sub

aspectul oricărei infracţiuni, trebuie să se stabilească concret toate cauzele,

stările, fenomenele, împrejurările, condiţiile care au favorizat sau nu

comiterea infracţiunii.

Legătura de cauzalitate există atât în cazul săvârşirii infracţiunilor

comisive, cât şi în cazul infracţiunilor prin inacţiune.

Deşi au existat păreri şi împotriva sancţionării săvârşirii actelor

infracţionale comisive prin inacţiune, acestea au aparţinut în majoritatea lor

filosofilor. Dreptul pozitiv din majoritatea statelor prevede pedepsirea

acţiunilor omisive care produc consecinţe grave. „Inacţiunea, ca element

220

material la unele infracţiuni, constă în nefacerea unei acţiuni, adică nu se

face ceea ce trebuie făcut. Şi în cazul inacţiunii se face corelaţia cu o normă

de conduită. Norma, în acest caz, cuprinde o comandă, un ordin, potrivit

căruia trebuie să se facă ceva, de exemplu: apără-ţi patria, fă-ţi serviciul

militar, ajută-ţi familia, ajută-l pe cel în primejdie etc.”385 La constatarea

existenţei raportului cauzal între acţiune şi inacţiune şi urmarea imediată

trebuie să se ţină seama, în primul rând, că acea acţiune/inacţiune a precedat

urmarea imediată, în al doilea rând că acea acţiune/inacţiune a determinat, a

cauzat acea urmare imediată, iar în al treilea rând că s-a determinat în mod

obiectiv urmarea periculoasă. De exemplu, în cazul infracţiunii de vătămare

corporală trebuie să se constate că s-au comis loviri asupra unei persoane386,

că acestea au generat vătămarea integrităţii corporale, că această vătămare a

fost cauzată de loviri şi că în mod obiectiv vătămarea se datorează

loviturilor, că fără aceste loviri vătămarea nu ar fi apărut sau nu s-ar fi

produs decesul.

„Inacţiunea (omisiunea) o întâlnim în situaţia când prin neîndeplinirea

unei obligaţii sau neluarea unei măsuri de precauţie (de ex. neacoperirea

385 Ion Oancea, Dreptul penal. Partea generală, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 174; în acest sens, a se vedea şi Al. Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Parte specială, ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999; Al. Boroi, I. Molnar şi alţii, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 73.386 Avram Filipaş, Octavian Loghin, Drept penal special, ediţie revizuită, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 51; a se vedea, în acelaşi sens, aceiaşi autori Drept penal, partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 50; Al. Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Parte specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 62-65.

221

unei gropi, a unui şanţ, neaşezarea unor semne de avertizare, neîngrădirea

unui loc periculos etc.), când victima este expusă să se lovească (căzând în

groapă, în şanţ, împiedicându-se de un obstacol)”387.

„Cum inculpatul a lovit victima profund, cu un instrument apt de a

produce moartea şi într-o regiune inferioară a coapsei unde sunt situate

pachete de vase femurale, iar lovitura aplicată a fost atât de puternică încât a

secţionat pachetul vasculo-nervos femural, ceea ce a provocat o hemoragie

intensă imediată, iar la scurt timp decesul”388.

La stabilirea raportului cauzal trebuie să se ţină seama, în primul rând,

de acţiunea/inacţiunea umană. De exemplu, în situaţia unui omor prin

otrăvire trebuie să ţinem seama de acţiunea de otrăvire comisă de om, izolată

de acţiunea chimică de otrăvire, în situaţia aruncării unui om sub roţile

trenului trebuie să se ţină seama de acţiunea fizică desfăşurată de om,

respectiv aruncarea sub roţile trenului, izolată de acţiunea de strivire produsă

de tren, la producerea unui accident rutier, consumul de băuturi alcoolice

determinând pe şofer să deschidă uşa şi să arunce pasagerul de lângă el din

maşină, acesta căzând pe şosea şi fiind accidentat mortal de o altă maşină

etc. „În situaţia omuciderilor, efectele sunt multiple – moartea victimei,

387 Oliviu Stoica, Drept penal, partea specială, op. cit., p. 89; în acelaşi sens Tudorel Toader, Octavian Loghin, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 114; Toader Tudorel, op. cit., p. 72.388 Elena Denisa Crişu, op.cit., p. 321.

222

sinuciderea soţiei la aflarea veştii că soţul a murit, sinuciderea copilului la

aflarea veştii că unul din părinţi a decedat, ajungerea familiei într-o stare

cruntă de sărăcie”389.

Anual, la Institutul de Medicină Legală Prof.dr. Mina Minovici se fac

statistici cu situaţiile de suicid, pe zone geografice, pe categorii de vârstă,

sexe etc., totodată fiind studiaţi şi analizaţi ce factori cauzează producerea

acestui fenomen. „Am evidenţia pe cei mai des întâlniţi: consumul de alcool,

droguri, stupefiante, decepţii în dragoste, condiţii mizere de viaţă, depresii şi

boli psihice, tragedii în familie”390etc.

La stabilirea exactă a raportului cauzal trebuie să se ţină seama de

situaţii speciale, când raportul cauzal este mai complex, când există un

concurs de cauze, cum ar fi „mai multe acţiuni umane produc un singur

efect, mai multe acţiuni umane produc mai multe efecte şi o singură acţiune

umană produce mai multe efecte”391.

„Uneori, stabilirea legăturii de cauzalitate este identificarea cauzei

prejudiciului în existenţa unei fapte ilicite, interesează în mod principal fapta

omului, pentru motivul că numai acesta poate fi tras la răspundere pentru

prejudiciul cauzat, deşi fără a subestima sau neglija împrejurarea că în lanţul

389 Ion Neamu, Medicină legală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 42.390 Ion Neamu, op. cit., p. 57.391 O. Stoica, C. Ilieş, Unele aspecte ale raportului de cauzalitate, în J.N. nr. 6/1962, p. 59-62.

223

cauzal se inserează, de mai multe ori cu un rol important, factori de ordin

fizic, medical, biologic, chimic etc.”392

„Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe

legătura de cauzalitate, aceasta există implicit o data cu săvârşirea faptei

incriminate”393.

După cum se ştie, raportul cauzal este un raport obiectiv, în sensul că

fenomenul numit cauză determină prin forţa lui fenomenul efect, de fapt

raportul cauzal nu este altceva decât acel raport dintre două fenomene în

care un fenomen precede, determină sau generează în mod obiectiv alt

fenomen. De exemplu, un conducător auto se urcă în vădită stare de ebrietate

la volan, pierde controlul volanului şi intră într-un pom, pierzându-şi viaţa.

Cauza o reprezintă consumul de alcool, iar efectul este moartea

conducătorului auto sau, într-o clădire, de la un reşou lăsat în priză de paznic

peste noapte şi nesupravegheat izbucneşte un incendiu ce distruge în mare

parte clădirea. Cauza o reprezintă sursa de căldură lăsată nesupravegheată de

către paznic, efectul constituindu-l incendiul ce a provocat daunele

materiale. „Aruncarea chibritului aprins într-un rezervor de benzină

cauzează aprinderea benzinei, aruncarea chibritului aprins, focul este cauza,

392 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 111.393 Al. Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Parte specială, ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 615.

224

aprinderea benzinei este efectul”394. Lăsarea unui copil aflat într-o tabără

şcolară nesupravegheat, părăsirea taberei şi decesul acestuia prin înecare

într-un lac din apropiere – cauza o reprezintă lipsa de supraveghere, iar

efectul este decesul copilului. Am enunţat câteva exemple sugestive, deşi

lista ar putea continua.

Indiferent că este vorba de cauzalitate în dreptul penal sau în dreptul

civil sau în alte domenii, trebuie ţinut întotdeauna seama de faptul că avem

de multe ori situaţia în care avem pluralitate de cauze, acestea putând fi

principale, secundare, directe, indirecte, precum şi cauze asociate,

concurente sau succesive, ce se mai numesc, pe bună dreptate, şi lanţ cauzal.

Răspunderea în drept este condiţionată întotdeauna de existenţa

legăturii cauzale dintre faptă şi rezultat sau există răspundere şi în lipsa

acestei legături, se poate deci angaja numai răspunderea persoanei ale cărei

fapte constituie cauza rezultatului ori şi a altor persoane ale căror fapte nu

constituie cauza rezultatului?

„Este evident că răspunderea civilă, constând în repararea

prejudiciului, nu poate să existe în lipsa unui rezultat, a unui prejudiciu

cauzat”395. În acest sens, legătura cauzală este un element indispensabil al

răspunderii civile. Aceasta nu înseamnă că este atrasă răspunderea numai cea

394 Ion Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 171.395 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 217.

225

directă, ci şi a altor persoane decât a autorului. În dreptul civil, între

persoanele care au cauzat în comun prejudiciul poate figura chiar şi victima,

acest lucru putând conduce la reducerea proporţională a despăgubirilor la

care are dreptul. Pentru a considera un rezultat ca fiind cauzat în comun prin

faptele mai multor persoane, nu este necesar ca acestea să acţioneze prin

fapte simultane, cu aceeaşi intensitate sau ca faptele să fie legate printr-un

scop unic şi nici nu este necesar ca persoana care a cauzat rezultatul

împreună cu alte persoane să cunoască faptele celorlalţi. Este necesar ca

faptele ilicite ale persoanelor să se constituie, în ansamblul lor, ca un tot

indivizibil, cauza prejudiciului.

În ce priveşte răspunderea pentru fapta altuia, legea precizează că

trebuie ca legătura cauzală să existe între fapta persoanelor pentru care se

răspunde şi prejudiciu. „În situaţia prejudiciului cauzat de copii minori,

prepuşii, elevii şi ucenicii, fapta cauzatoare de prejudicii fiind săvârşită de

aceste persoane, se va răspunde numai dacă există capacitate delictuală şi

culpă”396. În situaţia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi

animale, prejudiciul nu este cauzat de persoanele în cauză, chemate a

răspunde. Deci, pentru fapta lucrului şi a animalului vor răspunde persoanele

prevăzute de lege, deşi legătura cauzală foarte rar se stabileşte între fapta

396 Liviu Pop, op. cit., p. 237-254; în acelaşi sens a se vedea Codul civil al Federaţiei Ruse, art. 354, Codul civil polonez 1964, Codul civil al Ungariei, art. 432, Codul civil al Republicii Cehia şi Slovacia 1964 etc.

226

păzitorului sau a proprietarului şi prejudiciu, ci între acţiunea lucrului şi

prejudiciu.

Cât priveşte însă configurarea în viitor a instituţiei, decalajul dintre

tehnica producţiei şi tehnica securităţii, cum şi decalajul dintre exigenţele

implicate de folosirea mijloacelor tehnice perfecţionate şi capacitatea fizică

şi psihică a omului nu pot fi privite ca ireductibile. Şi, în măsura în care

ipoteza îşi va găsi confirmare în practică, răspunderea pentru culpă nu va

mai fi pusă sub semnul îndoielii397.

În aceeaşi opinie, se precizează că, pe viitor, o reglementare ştiinţifică

a instituţiei răspunderii civile nu se poate întemeia decât pe studii complexe

interdisciplinare, evidenţiind rolul tot mai pregnant al principiului culpei. În

această ordine de idei se fac referiri atât la teoria subiectivă, cunoscută sub

numele de răspundere pentru culpă, cât şi la teoria răspunderii obiective,

cunoscută sub numele de teoria riscului. Ceea ce este remarcabil este faptul

că, deşi opinia a fost exprimată într-un studiu publicat cu peste 30 de ani în

urmă, el se caracteriza printr-o orientare pozitivistă, corespunzătoare

dinamicii societăţii şi înlăturarea treptată a ideilor clasice, prevăzând o nouă

dimensiune a instituţiei răspunderii civile.

397 Paul Mircea Cosmovici, Dreptul ca instrument de formare, dezvoltarea şi ocrotire a personalităţii umane, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 163.

227

Referindu-se la izvoarele raporturilor juridice şi ale cauzalităţii în

drept, Profesorul Mircea Djuvara preciza faptul că, în situaţia naşterii sau a

morţii cuiva, şi una şi alta reprezintă o activitate cu caracter juridic, deoarece

apar drepturi şi obligaţii, iar în ce priveşte întâmplările naturii, acestea

produc efecte juridice. Cazul tipic este cel al incendiului obiectului asupra

căruia poartă un drept de proprietate, evenimentul material al incendiului

care a mistuit imobilul putând avea şi semnificaţie juridică. Deşi lucrul a

dispărut, proprietarul nu şi-a pierdut dreptul de proprietate, iar, în situaţia în

care era asigurat, va primi despăgubiri398. Aceeaşi situaţie o reprezintă şi

forţa majoră.

În ce priveşte răspunderea civilă a persoanelor pe care ştiinţa dreptului

penal le numeşte complici şi instigatori, între faptele instigatorului şi ale

complicelui şi prejudiciu „nu există o legătură necesară, deci cauzală”399.

Deci, faptele complicelui sau ale instigatorului care au rolul de a ajuta, de a

concepe fapta, hotărârea aparţinând unei alte persoane, care, de altfel,

săvârşeşte fapta respectivă, creează legătura cauzală. Aceste acte sunt de

pregătire, de ajutorare sau de înlesnire a săvârşirii infracţiunii, deoarece ele

însele nu pot duce la producerea rezultatului400.

398 Mircea Djuvara, Despre teoria izvoarelor raporturilor juridice şi a cauzalităţii în drept, Bucureşti, 1943, extras din Dreptul, Număr festiv – 70 de ani de apariţie , anul LXX, 1942, caietele 1-4, vol. 1.399 Francisc Deak, Ion Anghel, Marin Popa, Răspunderea civilă, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 103.400 Ludovic Biro, Matei Basarab, Curs de drept penal, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 216.

228

Există şi situaţii când legea prevede expres angajarea răspunderii

civile nu numai a autorilor, cei care au creat prejudiciul, ci şi a celor care au

determinat sau ajutat la săvârşirea faptei. „În procesul autodeterminării

subiectului, influenţa instigatorului a avut un rol important, dar activitatea

celui instigat nu poate fi concepută fără existenţa unui proces psihic propriu,

fără o anumită participare a voinţei proprii. Totuşi, subiectul instigat rămâne

autor, cauza acesteia nu poate fi coborâtă la nivelul unui instrument”401.

Concluzia pe care o desprindem este următoarea: efectul poate fi produs nu

numai printr-o singură acţiune cauzală, dar şi prin mai multe asemenea

manifestări independente şi chiar prin mai multe omisiuni. În cazul acţiunii

cauzale, rezultatul constă într-o atingere adusă obiectului nemijlocit al

infracţiunii, fie direct, fie indirect prin mijlocirea prejudiciului adus

obiectului material al infracţiunii. Rezultatul poate fi precizat chiar în

cuprinsul normei penale şi se ridică problema legăturii cauzale sau nu,

răsfrângându-se direct asupra relaţiilor sociale nemijlocite.

În practica judiciară, răspunderea subiectului pentru un rezultat cauzat

prin inacţiune este frecvent întâlnită. „Astfel, un ţăran cooperator, mergând

cu căruţa trasă de un cal, nu i-a dat calului hrană şi apă o lungă perioadă de

timp, ceea ce a avut drept rezultat moartea animalului, proprietatea

cooperativei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că există legătură de 401 George Antoniu, op.cit., p. 259.

229

cauzalitate între omisiunea inculpatului, care a dus la moartea animalului, şi

prejudiciul produs cooperativei prin neglijenţa sa”402. Este evident că

subiectul, lăsând animalul fără mâncare şi apă, a avut un scop.

O altă speţă cu caracter asemănător a fost soluţionată de fostul

Tribunal Suprem, actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, denumire

ce a mai existat şi în perioada interbelică; în concret, este vorba despre un

medic ce a fost găsit vinovat şi condamnat pentru faptul că a constatat o

boală gravă la un pacient, a refuzat să-i acorde asistenţă medicală, motivând

că boala de care suferea pacientul, care ulterior a decedat, are caracter

ireversibil. Tribunalul Suprem, Colegiul penal, actualmente Secţia penală, a

motivat spunând că există raport de cauzalitate între omisiunea medicului şi

rezultat, acesta având obligaţia să intervină chiar dacă boala este incurabilă,

pentru a-i prelungi viaţa, soluţie pe care o consider temeinică şi legală. Cu

părere de rău, realitatea dovedind acest lucru, avem nenumărate situaţii când,

datorită lipsei de responsabilitate şi profesionalism, a sfidării oricăror legi

ale profesiei, ale omeniei, mulţi oameni îşi pierd viaţa ca urmare a

incompetenţei, intoleranţei, lipsei de profesionalism, a relei credinţe a celor

ce sunt obligaţi prin natura serviciului, a jurământului pe care îl depun atunci

când îmbrăţişează cariera medicală. Aceste regulamente ce privesc

402 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fost Tribunal Suprem, col. pen., dec. nr. 1296 din 5 oct. 1954, în J.N. nr. 3/1955, p. 431.

230

activitatea medicală şi aceste jurăminte depuse cu ocazia învestirii în

profesie sunt din păcate, de multe ori nerespectate. Aşa cum şi în situaţia

magistraţilor răspunderea pentru erorile comise revine întotdeauna statului,

mai puţin în situaţia unei administrări şi soluţionări a cauzelor cu rea

credinţă (tergiversarea intenţionată a cauzelor, înlocuirea sau sustragerea din

dosar a probelor, neluarea cu rea intenţie a măsurii ridicării urmelor şi a

probelor, administrarea defectuoasă a acestora, ascunderea probelor,

modificarea acestora etc.). În această ipoteză, dacă se consideră că

magistraţii au avut o contribuţie negativă la soluţionarea cauzelor şi se

dovedeşte reaua credinţă, implicarea lor cu ştiinţă în cauzele respective,

indiferent de motivele materiale (cadouri, sume de bani primite sau alte

avantaje materiale – case, terenuri, tablouri, bijuterii etc.) sau alte avantaje

de orice natură (avansarea în funcţie a magistratului, soţiei, copilului,

părinţilor etc.), legături de rudenie cu infractorii, acţiuni la firmele acestora

etc.

În toate cazurile menţionate, răspunderea revine magistratului, la fel şi

medicul şi personalul medical vor trebui să răspundă pentru acţiunile sau

inacţiunile lor. Va trebui pe viitor dată o nouă dimensiune răspunderii

medicale, care cu părere de rău are multe lacune, pe noi interesându-ne în

special lipsa de răspundere şi prejudiciile cauzate prin actul medical efectuat

231

defectuos sau prin neefectuarea acestuia. Cred că s-ar crea o nouă imagine

prin popularizare şi prin măsurile ferme de tragere la răspundere, în special

cea penală, în situaţia unora dintre cei puşi să înfăptuiască actul medical.

Există situaţii când inacţiunea subiectului se complineşte cu

activitatea pozitivă, conducând împreună la producerea prejudiciului. „Acela

care nu acţionează, deşi observă că victima, care era oarbă şi în îngrijirea sa,

se îndreaptă spre un lac periculos, iar în continuare o îmbrânceşte spre

prăpastie, realizează scopul propus atât prin omisiune, cât şi prin acţiune”403.

În ce priveşte omisiunea, ea reprezintă o abţinere, „căci acţiunea

umană se manifestă nu numai ca atitudine pozitivă a agentului, atunci când

aceasta este deliberată. Abţinerea de la acţiune, pasivitatea poate ea însăşi

genera sau favoriza apariţia unor evenimente cu consecinţe la fel de

importante pentru agent sau colectivitate”404. Ca atare, numai în mod

aparent, pasivitatea este nonacţiune; în fond, ea este tot o specie a acţiunii,

este, de fapt, o acţiune negativă. Putem lesne observa că abţinerea,

abstenţiunea au aceleaşi consecinţe ca şi acţiunea sau iniţiativa pe care

agentul sau subiectul o promovează.

403 George Antoniu, op.cit., p. 243.404 Tadeusz Kotarbinski, L’attitude active et la pasivité apparente, în Akten des XIV-au Internationalen Kongressen für Philosophie, Wien, Verlag Herder, 1968, Band 2, citat de Mihai Florea , Determinarea şi motivarea acţiunii sociale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 66.

232

Într-adevăr, acţiunea reprezintă o atitudine activă a agentului în raport

cu realitatea. Însă, atât acţiunea subiectului, cât şi inacţiunea lui atrag, în

anumite limite, răspunderea.

Astăzi, ca urmare a dinamizării vieţii economico-sociale, a creşterii

accentuate a populaţiei urbane, industrializării noilor aglomerări urbane,

măririi accentuate a numărului de autovehicule, avem un număr foarte mare

de persoane care anual au decedat sau au suferit accidente grave sau

infirmităţi care îi marchează pe oameni pentru tot restul vieţii. Întotdeauna,

sau mai bine zis, în majoritatea cazurilor de deces, ca urmare a unor

accidente de circulaţie, există o legătură de cauzalitate care poate fi atât

directă, când leziunile de gravitate mare au dus sigur şi necondiţionat la

deces, cât şi indirectă, când între accident şi deces se interpun cauze interne

(afecţiuni preexistente ale victimei, traumatisme anterioare) sau externe

(asistenţă medicală deficitară, inexistentă, când victima era decedată anterior

accidentului rutier405.

În aceeaşi opinie, majoritatea covârşitoare a accidentelor rutiere

survin accidental. Lipsa anticipării riscurilor, supraevaluarea capacităţilor

proprii, competiţiile pe şosele, neatenţia, alcoolul, condiţiile atmosferice

405 Călin Scipcaru, Mihai Covalciuc, Accidente rutiere, Ed. Pamfilius, Iaşi, 2004, p. 190.

233

nefavorabile, viteza sporită etc. constituie câteva dintre motivele care au o

cauză bine determinată, iar rolul hazardului este minor406.

În ideea de cauzalitate găsim cu siguranţă şi o proiecţie a ideii de

responsabilitate, aşa cum preciza Lalande, „cauza a ceea ce este pus în

cauză, ceea ce este cauzat. Cauza cutărui accident rutier va fi pentru

conducătorul auto starea proastă a drumului, pentru agentul de circulaţie

viteza excesivă etc.407 Practic, cauza este ceea ce acuză sau ceea ce scuză.

Noţiunea juridică sau noţiunea psihologică, cu mult înainte de a fi un

concept ştiinţific, ideea de cauză complexă, diversă, confuză, suspectă pot fi

părăsite de chimist, de legist, de fizician? Răspunsul este cu certitudine

negativ. Oamenii de ştiinţă, cercetătorii: fizicieni, chimişti, biologi, jurişti,

antropologi, astrologi etc. trebuie să stabilească cu exactitate cauzele

fenomenelor care s-au produs. Din păcate, şi realitatea obiectivă ne-o

dovedeşte, suntem martorii unor fenomene fizice, chimice, biologice,

astrologice care cu greu pot găsi un răspuns. Cu ceva timp în urmă, nici nu

ne puteam închipui sau întrevedea fenomene care astăzi apar în diferite

colţuri ale lumii. Rolul ştiinţei, al cercetării, al stabilirii cauzelor, condiţiilor

de producere a unor astfel de fenomene rămâne o problemă prioritară a

umanităţii.

406 Călin Scipcaru, Mihai Covalciuc, op.cit., p. 190.407 Andre Vergez, Denis Huisman, op.cit., p. 172.

234

„John Stuart Mill spunea că omul de ştiinţă se mărgineşte să constate

că un fenomen (cauza) este urmat de un altul (efectul). În realitate, ştiinţa nu

renunţă să explice de ce are loc această succesiune, de ce este imposibil să

nu aibă loc.”408

André Maurois, care a fost un bun discipol al lui John Stuart Mill,

povesteşte despre un student la Oxford care iniţial bea whisky cu sifon şi se

simte rău, apoi bea brandy cu sifon şi se simte tot rău, după care gin cu sifon,

având aceeaşi stare. Determinarea cauzei indispoziţiei sale – antecedentul

cunoscut, sifonul – deşi în realitate el nu se simţea rău datorită consumului

de alcool.

Atunci când J.S. Mill scria că ştiinţa se mărgineşte să descopere

concomitente constante, se referea la succesiuni de fapte în care un anumit

fenomen este legat de un alt fenomen409. Este criticat de Pradines care

considera că „ştiinţa caută mult mai mult să dezvăluie o identitate între

cauză şi efect”, iar Lalande sublinia că, în efect se găseşte ceva ce se află

deja în cauză, „aşa cum plasma germinativă a părinţilor trece la adolescenţii

lor”410.

Dacă ştiinţa ar reuşi să reducă integral efectele, la cauze şi să

identifice între ele evenimentele succesive din univers, realul şi-ar pierde

408 André Verghez, Denis Huisman, op.cit., p. 174.409 André Verghez, op.cit., p. 175.410 Ibidem, p. 74.

235

orice consistenţă. Neputând realiza în întregime identitatea logică dintre

cauză şi efect, în practică, ştiinţa se va mulţumi adesea cu principiul legităţii

şi al determinismului. Să dăm un exemplu: leziunile traumatice pot fi directe

sau indirecte (secundare), cauza producerii acestora este lovirea cu un corp

contondent, înţepător, tăietor, despicător etc. De asemenea, leziunile

traumatice, în speţă profunzimea şi întinderea lor sunt „determinate de forţa

cu care aceste corpuri dure lovesc suprafaţa organismului, precum şi

înclinarea sub care aceste corpuri dure lovesc”411.

În ce priveşte încadrarea juridică a faptei, trebuie avut bine în vedere,

în ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală gravă şi tentativa de omor,

provocarea leziunilor la nivelul organelor vitale, instrumentele sau

procedeele specifice uciderii, moartea neproducându-se din motive

independente de voinţa agresorului412.

Astfel, într-o decizie a Curţii de Apel Ploieşti, în baza art. 334 C. proc.

pen., s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de vătămare corporală

în cea de tentativă de omor, deşi numărul de zile de îngrijiri medicale

corespundea infracţiunii de vătămare corporală. S-a considerat că există

raport de cauzalitate, deşi rezultatul urmărit, moartea victimei, nu s-a produs,

fiind acoperit capul cu o căciulă foarte groasă. „Însă lovitura de topor, având

411 Ion Neamu, Medicină legală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 41.412 Ion Neamu, op.cit., p. 42.

236

o mare intensitate, instrument apt de a ucide, zona vitală a capului trebuia să

convingă instanţa de fond că s-a acţionat cu intenţia de suprimare a vieţii”,

deşi numărul de zile de îngrijire medicală a fost destul de mic413.

Tot raport de cauzalitate întâlnim şi în materia dreptului procesual

penal, unde pentru infracţiuni în care acţiunea se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ca exemplu lovirea,

neprezentarea la două termene consecutive pentru susţinerea plângerii a

persoanei vătămate, legal citate, din motive nejustificate, atrage încetarea

procesului penal, o cauză o reprezintă neprezentarea la două termene

succesive, în mod nejustificat, iar efectul îl constituie încetarea procesului

penal. De asemenea, sustragerea cu rea credinţă, după rămânerea definitivă a

sentinţei de la executarea pedepsei amenzii, duce la înlocuirea amenzii cu

pedeapsa închisorii (fireşte, se subînţelege că este vorba de amenda penală).

În această situaţie, cauza o reprezintă sustragerea cu rea intenţie de la

pedeapsa cu executarea amenzii, iar efectul constă în înlocuirea amenzii cu

pedeapsa închisorii, şi exemplele ar putea continua.

În ce priveşte raportul de cauzalitate în cazul normelor şi raporturilor

de drept al muncii, în speţă abaterea disciplinară, obiectul acesteia, şi anume

relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina în procesul muncii, trebuie să

413 Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, 2002, p. 457 (C.A. Ploieşti, dec. pen. nr. 569 din 9.12.2002).

237

se stabilească mai întâi fapta ilicită. „Aceasta produce în raportul de la cauză

la efect un rezultat asemănător ordinii interioare din unitate”414.

Spre deosebire de legislaţia penală sau contravenţională, legislaţia

muncii nu enumeră şi nu descrie în concret abaterile disciplinare, regula

generală fiind aceea că ele sunt înscrise în fişa postului. Obligaţiile

salariaţilor le găsim în contractul individual de muncă, legi şi alte acte

normative, regulamente de organizare şi funcţionare, ordine şi dispoziţiile

şefilor ierarhici. Fapta ce constituie abatere disciplinară poate fi comisivă

sau omisivă sau chiar mixtă. Această faptă trebuie să se afle în legătură de

cauzalitate cu rezultatul dăunător.

„În materie disciplinară, în cazul când sunt dovedite celelalte elemente

constitutive ale abaterii, încălcarea normelor legale sau contractuale şi

vinovăţia, rezultatul dăunător şi legătura de cauzalitate sunt prezumate”415.

Se dă exemplu situaţia când angajatorul nu răspunde pentru absenţele

nemotivate şi repetate de la serviciu, în situaţia când datorită acestui

fenomen se creează urmări periculoase în procesul de producţie.

Stabilirea raportului de cauzalitate, indiferent că este vorba de

stabilirea cauzalităţii unui prejudiciu de natură civilă, contravenţională, dar

în special penală, trebuie să se facă după o prealabilă şi documentată

414 Lidia Seceleanu, Dreptul muncii, Ed. Universalia, Bucureşti, 2005, p. 319.415 Lidia Seceleanu, op.cit., p. 320.

238

cercetare. Trebuie analizate concret toate condiţiile care au generat sau nu

săvârşirea unei infracţiuni sau orice altă atingere adusă unei norme de drept.

Stabilirea cu exactitate a condiţiilor, împrejurărilor, cauzelor, fenomenelor,

stărilor şi situaţiilor care au generat săvârşirea unui delict trebuie analizate

cu maximă responsabilitate.

Ion Argeşanu, procuror criminalist, în lucrarea sa Cazuri judiciare,

nevoia de adevăr şi dreptate, analizează şi unele grave erori făcute de

organele de anchetă. Acestea s-au datorat tocmai faptului că nu au fost

analizate temeinic toate condiţiile care au favorizat, înlesnit săvârşirea unor

astfel de erori. În articolul intitulat Mortul viu416, deşi precizează faptul că

trăim într-o ţară cu o lungă şi bogată tradiţie în domeniul criminalisticii şi al

medicinii legale, se mai fac erori, iar unele foarte grave. Spre exemplificare,

prezintă speţe în care o persoană a fost declarată moartă, şi care într-adevăr

fusese dispărută şi a apărut după doi ani. A existat o coincidenţă stranie a

cadavrului cu cea a dispărutului în ceea ce priveşte operaţiile făcute la mână.

Dar, dacă s-ar fi analizat cu simţ de răspundere şi celelalte aspecte, vârsta,

care nu corespundea, găurile suferite în craniu, audierile rudelor,

comparările stomatologice, expertiza radiologică etc., atunci cu siguranţă nu

s-ar fi comis această gravă eroare, care din păcate, nu reprezintă un caz

singular.416 Ion Argeşanu, Cazuri judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

239

Secţiunea a II-a

Teorii cu privire la raportul de cauzalitate

Literatura de specialitate a preconizat şi formulat mai multe teorii cu

privire la rezolvarea legăturii dintre actul delictuos şi rezultatul ilicit. Le

vom trece în revistă pe cele mai importante.

„Teoriile clasice s-au împărţit în două curente, primul susţinând teza

monistă, potrivit căreia rezultatul nu poate avea decât o singură cauză, şi

teza pluralistă, potrivit căreia efectul se poate datora şi unui concurs de

cauze”417.

Teza monistă înlătură alte contribuţii sau împrejurări în afara celor

esenţiale, precizând că acestea nu s-ar integra în antecedenţa cauzală,

neavând decât valoarea unor simple condiţii, fără să poată avea o

însemnătate sau o semnificaţie din punct de vedere juridic penal.

În situaţia tezei pluraliste, efectul se poate datora şi unui concurs de

cauze care, într-o mai mare sau mai mică măsură, concură la crearea lanţului

cauzal, într-un cuvânt, a raportului de cauzalitate.

417 Narcis Giurgiu, op.cit., p. 142.

240

Unii autori precizează că „Au caracter fundamental acele teorii asupra

raportului de cauzalitate cu relevanţă penală care prezintă o mai largă

deschidere teoretică, cu implicaţii profunde şi în practică, existând

numeroase controverse şi discuţii, situându-se în cadrul acesta: teoria

echivalenţei condiţiilor, teoria cauzei adecvate şi teoria imputării

obiective”418.

Între teoriile moderne asupra cauzalităţii enumerăm: teoria cauzalităţii

necesare, teoria probabilităţii reale, teoria condiţiei necesare. Autoarea

Ketty-Mioara Guiu, în cadrul altor teorii asupra raportului de cauzalitate cu

relevanţă penală analizează şi dezvoltă: teoria cauzei proxime, teoria

cauzalităţii necesare, teoria cauzalităţii umane, a cauzei eficiente şi o ultimă

teorie, cea a relevanţei.

Un alt autor419, în lucrarea sa de referinţă, care, de altfel, a reprezentat

şi teza de doctorat susţinută şi publicată în cadrul Academiei Române, sub

titlul „Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, în cadrul teoriilor privind

cauzalitatea, face referire la şi dezvoltă următoarele teorii: cea privind

cauzalitatea necesară, teoria echivalenţei condiţiilor, teoria lui O.S. Ioffe

asupra cauzalităţii, teoria condiţiei adecvate, teoria acţiunii vinovate, teoria

418 Ketty-Mioara Guiu, op.cit., p. 30.419 George Antoniu, op.cit.

241

conduitei socialmente periculoase, teoria stabilirii relaţiei cauzale pe baza

practicii judiciare etc.

§1. Teoria echivalenţei condiţiilor

Această teorie a fost denumită, la început, de mulţi dintre teoreticienii

dreptului teoria condiţiei sine qua non. Printre adepţii acestei teorii numim

pe germanul M. von Buri şi pe austriacul I. Glaser. Principiul de bază ala

acestei teorii îl constituie faptul că în cadrul ei nu interesează măsura şi

natura contribuţiei fiecărei condiţii la producerea rezultatului. Au fost foarte

mulţi care au criticat această teorie, care este, în unele situaţii, neconformă

cu realitatea.

Se consideră că, neavând importanţă condiţiile care au precedat

efectul, alţi factori au concurat la existenţa legăturii de cauzalitate, alături de

acţiunea acestora, şi care constituie cauză a rezultatului şi atitudinea

neglijentă a victimei, intervenţia unei terţe persoane etc. Deci, caracteristic

acestei teorii este faptul că se consideră drept „cauză a oricărui rezultat

condiţiile care l-au precedat, dacă acestea au fost într-atât de necesare

efectului, încât fără ele nu s-ar fi realizat. Toate condiţiile care îndeplinesc

242

cerinţele de mai sus sunt cauze, indiferent de contribuţia concretă a fiecăreia

la producerea efectului”420.

Din moment ce s-a stabilit condiţia necesară, legătura cauzală nu este

întreruptă nici în situaţia în care a intervenit între condiţie şi rezultat acţiunea

forţelor naturii, a altor persoane sau rezultatul s-a datorat particularităţilor

fizice sau psihice ale victimei.

Pe bună dreptate, s-au adus şi critici întemeiate acestei teorii, care

uneori era chiar nedreaptă sau absurdă. Se dau ca exemple situaţia în care

mama care a născut pe infractor este şi ea cauza rezultatului, deoarece fără

acest eveniment, infractorul n-ar fi apărut în lume sau situaţia în care o

persoană invită la masă un prieten, iar acesta pe drum este accidentat. Se

consideră că, fără invitaţia primită, prietenul nu ar fi fost accidentat.

E. Hartmann este unul din cei mai consecvenţi contestatari ai acestor

susţineri, care reduc problema legăturii cauzale, la aceea a vinovăţiei,

mergând până acolo, încât se referă numai la intenţia periculoasă.

Criticile întemeiate se refereau la faptul că rezultatul fiind unic şi

nepartajabil, nu se poate face nici o diferenţiere între condiţii, fiecare dintre

ele producând efectul, în întregime. Realitatea ne dovedeşte faptul următor:

condiţiile unui rezultat sunt extrem de variate şi pot să se concretizeze în

contribuţii diferite, cantitativ şi calitativ, la producerea efectului. Unele 420 George Antoniu, op.cit., p. 110.

243

condiţii pot să influenţeze momentul apariţiei, altele înfăţişarea exterioară a

fenomenului ori intensitatea lui. De asemenea, acestea se pot situa în

imediata apropiere a efectului, altele mai departe şi, în fine, unele îşi

manifestă acţiunea direct, altele în mod indirect. Alături de condiţii care

influenţează activ şi pozitiv fenomenul, pot fi şi condiţii care se manifestă în

sens contrar, acţionând în direcţia întârzierii producerii efectului sau a

anihilării acestuia.

§2. Teoria cauzei adecvate

Această teorie a mai fost numită şi teoria cauzei tipice, fiind

considerată cea mai importantă dintre teoriile moniste.

Ea încearcă – astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate421 – „să

înlăture neajunsurile celorlalte teorii, care fie puneau accentul pe veriga de

declanşare ce putea fi întâmplătoare, deci lipsită de semnificaţie în procesul

declanşat, fie puteau să introducă în prim plan criterii de evaluare cantitativă,

greu determinabile şi echivoce”.

421 Narcis Giurgiu, op.cit., p. 142.

244

Această teorie susţine că trebuie să considerăm drept cauză numai

acea condiţie anterioară rezultatului care este, prin natura ei, proprie sau aptă

să producă acel rezultat. Se înţelege că o conduită umană capătă caracter

cauzal, numai dacă conduce în mod firesc la un anumit rezultat.

Teoria cauzei adecvate a apărut la sfârşitul secolului trecut, ca urmare

a dezvoltării relaţiilor de producţie, a sporirii numărului de muncitori şi

implicit a accidentelor de muncă. Această teorie a apărut ca o creaţie a

juriştilor vremii, menită a limita răspunderea patronilor. Ea a devenit

aproape dominantă în dreptul civil, apoi adoptată şi în dreptul penal. S-a pus,

pe bună dreptate, întrebarea dacă suntem sau nu în faţa unei cauze tipice sau

a unei cauze întâmplătoare. De aceea, această teorie a devenit un instrument

destul de elastic pentru justificarea oricăror soluţii convenabile anumitor

interese. În privinţa acestei teorii, unii autori consideră adecvată acea

condiţie care favorizează în general producerea unui rezultat de acelaşi fel.

Sau, condiţia care măreşte posibilitatea producerii rezultatului. Alţii

raportează conţinutul la sentimentul de adevăr al fiecărei persoane. Teoria

cauzei adecvate sau tipice este criticabilă şi, la fel ca celelalte teorii moniste,

a încercat să rezolve problema determinării cauzale prin prisma unei singure

cauze, deşi realitatea, de cele mai multe ori, ne dovedeşte o antecedenţă

complexă a rezultatului şi nu valorifică în mod concret situaţiile în care

245

contribuţia unor persoane la săvârşirea faptelor de rezultat se dovedeşte

covârşitoare sau au o contribuţie însemnată.

§3. Teoria cauzei proxime

Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de teoria lui K. Binding. Ea

se mai numeşte şi teoria echilibrului.

Binding a susţinut că este considerată drept cauză a rezultatului doar

ultima acţiune. Această teorie suprapunându-se teoriei echivalenţei

condiţiilor, Hartmann a stabilit drept cauză a rezultatului cea mai apropiată

acţiune umană, care reprezintă o condiţie indispensabilă, fără de care

rezultatul nu s-ar fi produs.

Partea pozitivă a acestei teorii constă în faptul că se uşurează sarcina

stabilirii raportului de cauzalitate, însă este privită cu rezerve în ceea ce

priveşte situaţiile de întrerupere a legăturii cauzale, în care, deşi rezultatul

s-ar putea produce datorită unui factor natural, ar urma să fie făcut

răspunzător acela a cărui acţiune a fost îndreptată spre realizarea rezultatului.

De exemplu, ar urma să răspundă pentru omor acela care a rănit uşor

victima, chiar dacă decesul acestuia s-a datorat unui cancer ajuns în ultima

fază.

246

Această teorie a mai fost numită „teoria condiţiei preponderente, a

condiţiei terminale”422 şi este cunoscută în special, în dreptul penal anglo-

american, fiind în strânsă legătură cu particularităţile acestui sistem juridic.

Astfel, în cazul infracţiunii de omor, „potrivit regulilor tradiţionale, nu

există legătură cauzală dacă moartea victimei s-a produs după un an şi o zi

din momentul aplicării loviturii care a provocat accidentul”423. În ce priveşte

modul de aplicare a condiţiei proxime, juriştii englezi lasă totul la aprecierea

judecătorului. Din păcate, nu s-a reuşit să se identifice criterii precise de

deosebire a condiţiei celei mai apropiate, de celelalte. Totuşi, juriştii englezi

au recunoscut faptul că stabilirea cauzei proxime constituie o ipoteză de

lucru a judecătorilor, un mod de orientare a acestora, instanţa având

posibilitatea concretă de apreciere a cauzei, în funcţie de fiecare caz în parte.

§4. Teoria cauzei eficiente

Potrivit acestei teorii, constituie cauza fenomenului acea condiţie care

a creat pentru celelalte capacitatea de a produce rezultatul. Nu are relevanţă

dacă cauza eficientă este mediată sau imediată. Ceea ce este important este

faptul ca rezultatul să se fi produs. Domeniul de aplicare l-au constituit în

422 Vintilă Dongoroz, Curs de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 226.423 George Antoniu, op.cit., p. 123.

247

special multe din hotărârile Curţii Supreme Italiene. Legătura cauzală este

dată de relaţia dintre cauza eficientă şi efectul produs. Această teorie

constituie pentru adepţii ei, printre care enumerăm pe Gerrand, Köhler, Ferri

etc., nu o abstracţie juridică, ci o realitate de fapt.

§5. Teoria cauzei celei mai active

Potrivit acestei teorii, care se află în strânsă legătură cu teoria cauzei

eficiente, cauza fenomenului nu este reprezentată de oricare dintre condiţiile

care l-au precedat, ci aceea care a contribuit la producerea urmărilor, mai

mult decât altă condiţie. Potrivit opiniei lui K. Birkmeyer „necesităţile

practice impun o asemenea delimitare a condiţiilor. Criteriul pentru a

deosebi condiţia cea mai activă este experienţa comună de viaţă, bunul simţ

al omului”424.

Criticile ce au fost aduse acestei teorii, de altfel întemeiate, se referă la

faptul că nici teoria cauzei eficiente şi nici a celei mai active nu reuşesc să

explice esenţialul, în sensul că nu precizează când o condiţie devine eficientă

sau activă. Tot ca o critică, se semnalează faptul că nu se poate deosebi o

condiţie care are o atare însuşire, de celelalte. Teoriile de mai sus nu pot

424 K. Birkmeyer, ÜberUntersachenbegriff und Kauzalzusammenhang im Sreafrecht, Rostock, 1885, p. 78-85,, după G. Antoniu, op.cit., p. 83.

248

explica ce legătură cauzală există în situaţia în care subiectul a folosit sau nu

energia proprie sau a folosit energia altor forţe, pentru a produce rezultatul.

Deşi acţiunea umană nu a avut rolul cel mai direct şi activ, totuşi ea este

cauza rezultatului.

§6. Teoria cauzalităţii necesare

Printre numeroasele teorii ale cauzalităţii se numără şi cea a lui

Francesco Antolisei. Această teorie a avut un rol important şi s-a bucurat de

aprecierile colegilor doctrinari italieni.

„Drept urmare, pot fi considerate ca fiind cauzate de om numai acele

rezultate care intră în sfera sa de stăpânire, chiar dacă el nu le-a dorit, dar era

în măsură să le împiedice”425.

Conform acestei teorii, omul, care este înzestrat cu conştiinţă şi

voinţă, are un rol determinant în relaţiile ce se stabilesc între om şi lumea

exterioară. Având un rol important, bazându-se pe experienţă, acesta poate

prevedea efectele unor cauze determinate, putând interveni în procesul

cauzal.

425 Ketty-Mioara Guiu, op.cit., p. 83.

249

Intervenţia manifestându-se atât prin acţiunea dorită de om, stimularea

unor forţe inactive sau oprirea celor aflate în mişcare, cât şi prin omisiune,

forţele sunt lăsate să se desfăşoare liber.

Alte teorii cunoscute au fost teoria relevanţei, teoria cauzalităţii

umane, teoria condiţiei ilicite, teoria pluralităţii condiţiilor etc. Fiecare din

aceste teorii au avut unele elemente mai mult sau mai puţin pozitive, ţinând

cont şi de condiţiile social-istorice, juridice ale fiecărei perioade, în parte. De

asemenea, s-a ţinut cont şi de sistemul juridic, filosofic propriu al ţărilor

unde ele au apărut şi s-au dezvoltat.

Explicarea cauzalităţii în materie de răspundere este „o problemă

dificilă, indiferent de fundamentarea care se dă acesteia”. Abundenţa

literaturii juridice în materie merge, de multe ori, împotriva intenţiei ce-şi

propune, astfel că, aşa cum arăta un autor american, Prosser, „tot ce merită

să fie spus în această privinţă, a fost deja spus de nenumărate ori, precum şi

multe cuvinte care nu meritau să fie spuse”426.

Una dintre problemele complicate pe care le ridică stabilirea

raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs este valoarea

cauzală a inacţiunii, aceea a efectului inacţiunii, al omisiunii în planul

răspunderii juridice”427.

426 Sache Neculăescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 215.427 Alain Francois Delvilani, La responsabilité civile pour omission ou absention, Grenoble, 1978, p. 24-25, operă citată de Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 318.

250

În literatura de specialitate se dau două exemple, unul referindu-se la

refuzul administraţiei de a acorda subiectului de drept o prestaţie la care

acesta este îndreptăţit, iar al doilea exemplu priveşte dreptul internaţional. Şi

în cazul acestuia, unele situaţii de inacţiune pot fi considerate ca ilicite428.

Teoriile care s-au dezvoltat de-a lungul timpului sunt cea intimistă sau

cea mecanicistă; prima se referă la acţiunea omului prin inacţiune, în timp ce

cea de-a doua susţine că orice eveniment este determinat de un ansamblu de

împrejurări, unele negative, altele pozitive.

Este dat exemplul persoanei care are posibilitatea de a salva de la înec

o altă persoană şi nu o face. În acest caz omisiunea este considerată a

produce aceleaşi efecte ca împingerea unei persoane în apă, pentru a se

îneca.

428 Sofia Popescu, op.cit., p. 319.

251

CONCLUZII. PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Din cercetarea întreprinsă asupra răspunderii, a rolului răspunderii atât

în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional, rezultă exactitatea afirmaţiei

iniţiale că în prezent, prin amploarea şi formele sale, răspunderea juridică

reprezintă una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului, lucru de altfel

precizat în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Ca fenomen cu adânci rădăcini în istorie, răspunderea a existat, există

şi va exista indiferent de formele sale, de domeniile sale de aplicare.

252

Prin analiza răspunderii pe care am efectuat-o am demonstrat că

aceasta îmbracă diferite forme, cu particularităţi şi caracteristici proprii,

diferenţiindu-se treptat, prezentând deosebiri de la o formă de răspundere, la

alta. Cea mai gravă formă a răspunderii juridice atrage, pe lângă pedepse

pecuniare, şi pedeapsa lipsirii de libertate, în situaţia unor infracţiuni grave,

în timp ce răspunderea morală nu atrage astfel de sancţiuni.

Dacă la începuturile societăţii răspunderea era colectivă, forma sa

incipientă, rudimentară, arhaică atrăgând răspunderea întregului grup social,

pentru fapta săvârşită de o singură persoană, în condiţiile în care ceilalţi

membri care, deşi nu aveau nicio participare, erau pedepsiţi pe nedrept.

Aceste metode au creat spaime, groază în rândul celor care erau practic

nevinovaţi.

Răspunderea a cunoscut de-a lungul istoriei o abordare de multe ori

schimbătoare, contradictorie. Conţinutul noţiunii de răspundere a variat în

timp şi spaţiu, neavând aceeaşi semnificaţie în toate perioadele şi pentru

toate categoriile sociale.

Întotdeauna potentaţii vremii au fost privilegiaţi, nu s-a aplicat

dreptatea cu aceeaşi unitate de măsură. Întotdeauna s-a dorit şi se doreşte o

creştere a eficienţei răspunderii juridice, însă aceasta nu poate fi realizată

fără a fi asigurată o armonizare cât mai perfectă între toate normele juridice

253

ce alcătuiesc sistemul juridic, indiferent că au caracter fundamental, în speţă

cele constituţionale, sau îmbracă forma unor instrucţiuni, norme

metodologice, circulare etc. Modernizarea şi asigurarea coerenţei sistemului

juridic au un caracter procesual, realizându-se treptat, în etape.

Dreptul a făcut şi face şi în prezent parte integrantă din societate, el nu

se poate dezvolta paralel cu societatea, ci în cadrul societăţii. Legislaţia

evoluează odată cu societatea, fiind, în acelaşi timp, un factor determinant al

evoluţiei societăţii. Trebuie ca normele de drept să se dezvolte numai în

concordanţă cu transformările societăţii, cu modificările survenite în

domeniul politic, economic, social. Această cerinţă se referă şi la instituţia

juridică a răspunderii.

Viitorul instituţiei răspunderii juridice trebuie privit din perspectiva

integrării europene în domeniul dreptului, a armonizării dreptului naţional cu

dreptul european, proces care a cunoscut şi va cunoaşte în continuare

anumite dificultăţi, precum şi în perspectiva apropiatei aderări a României la

Uniunea Europeană.

Până în prezent, răspunderea juridică nu are o definiţie legislativă,

neexistând decât o definiţie dată de doctrină. Se cere, totuşi, o definiţie

precisă, clară, prevăzută de lege, aceasta rămânând un imperativ major.

Aplicarea legii, tragerea la răspundere a persoanelor care o încalcă trebuie să

254

se facă numai şi numai în limitele şi în spiritul legii. Din păcate, trebuie să

observăm că treptat are loc o scădere a nivelului de cunoaştere în general, a

nivelului culturii juridice, în special. Pe bună dreptate se spune că nicio

persoană nu trebuie condamnată pe nedrept, că necunoaşterea legii nu

exonerează de răspundere. Din păcate, cetăţeanul simplu nu poate fi declarat

responsabil, în unele situaţii obiective, pentru necunoaşterea legilor, din

moment ce multe instanţe dau hotărâri greşite. Uneori, aceste hotărâri sunt

atacate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care stabileşte

răspunderea statului român obligat la despăgubiri.

Fenomenul de „instabilitate legislativă” specific perioadei de trecere

la o economie de piaţă la o societate ce se vrea cu adevărat democratică, a

provocat şi provoacă efecte negative. Din dorinţa aplicării creatoare,

novatoare a legii s-a ajuns la aplicarea pe bandă rulantă a unor hotărâri şi

ordonanţe de Guvern, unele dintre ele murind, înainte de a se naşte.

Nu putem vorbi despre eficienţa răspunderii juridice fără o nouă

dimensiune dată responsabilităţii juridice. O cunoscută autoare arăta despre

aceasta din urmă că începe acolo unde se termină răspunderea. Personal,

consider că ambele interacţionează. În ceea ce priveşte dezvoltarea

responsabilităţii juridice, putem distinge un element esenţial, în lipsa căruia

255

nu poate exista o suficientă responsabilitate. Este vorba despere ataşamentul

faţă de valoarea solidarităţii.

Şi pe viitor vor exista probleme la care cercetătorii dreptului,

practicienii, toate organele şi persoanele cu atribuţii vor trebui să depună un

efort maxim pentru a institui un drept european comun. Se spune şi se

doreşte ca toţi locuitorii Uniunii Europene să vorbească aceeaşi „limbă

juridică”.

Conştientizez faptul că nu am cuprins şi nu am tratat toate aspectele

privind răspunderea, în general şi răspunderea juridică, în special, ceea ce

este practic imposibil, dat fiind caracterul amplu şi complexitatea

problematicii amintite. Rămân multe probleme de care atât teoreticienii, cât

şi practicienii dreptului vor trebui să se ocupe, atât în România, cât şi în

celelalte ţări ale Uniunii Europene, în efortul comun de consolidare a

acesteia.

Tema răspunderii juridice ar trebui, cred, să fie dezbătută cu precădere

la manifestările ştiinţifice organizate la nivel naţional, regional şi european.

Ea ar trebui considerată ca una dintre acelea care merită o atenţie specială, în

perioada de reflecţie asupra Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.

Totuşi, cultura juridică, tradiţiile, obiceiurile, normele cutumiare

diferă de la stat la stat. Chiar şi în rândul ţărilor U.E. există astăzi diferenţe

256

majore în ce priveşte sistemul juridic, dar în special cel economic, al

dezvoltării societăţii în general, nivelul de trai, simţul responsabilităţii etc.

În ultima perioadă, în special după anii 1990, când multe ţări din

fostul lagăr socialist au intrat în Uniunea Europeană ca ţări cu drepturi

depline (Cehia, Ungaria, Polonia etc., să sperăm şi România de la 1 ianuarie

2007) s-au întâmpinat şi se întâmpină greutăţi în armonizarea şi echilibrarea

sistemului judiciar. Au apărut instituţii noi menite să apere şi să consolideze

valorile democratice. Omul are acea conştiinţă juridică şi civică ce îi permite

să se adapteze noilor cerinţe, să respecte normele în vigoare, educaţia sa,

formele de instruire fiind determinante. Deşi dreptul se realizează atât prin

respectarea normelor, executarea şi aplicarea lor de către stat, un rol

important îl are cultura juridică, atât a celor care îl aplică, cât şi a celor care

trebuie să îl respecte. Metaforic putem spune că şi unii şi alţii, respectiv

„actorii dreptului” trebuie să se afle nu de o parte şi de alta a fileului ca pe

un teren de tenis, ci de aceeaşi parte a baricadei, a luptei şi a triumfului

dreptăţii, echilibrului social, al diminuării pe cât posibil a fenomenului

infracţional.

Problemele răspunderii juridice se cere a fi analizate în contextul

cerinţelor statului de drept. Această instituţie reprezintă una dintre verigile

257

importante ale mecanismului statului de drept, a cărui edificare este un

obiectiv şi o condiţie a aderării României la Uniunea Europeană.

Au fost autori, în special filosofi, care au preconizat dispariţia în viitor

a răspunderii, pentru că societatea nu va mai fi lezată, că nu se va mai aduce

atingere niciuneia din valorile pe care le apără. Personal, consider această

previziune ca utopică. Unul dintre motive este că fenomenul infracţional şi,

pe cale de consecinţă răspunderea penală, au existat din toate timpurile,

există şi vor exista şi în viitor.

În concluzie, avansăm următoarele propuneri de lege ferenda:

- formularea unei definiţii clare a răspunderii juridice într-un

text de lege;

- imprimarea unei noi dimensiuni răspunderii părinţilor faţă de

copiii lor minori în ce priveşte creşterea, educarea şi îngrijirea

şi o nouă reglementare juridică a acestei răspunderi;

- răspunderea penală a persoanei juridice;

- constituirea unor comisii speciale, promovarea unor iniţiative

legislative menite să îmbunătăţească legislaţia privitoare la

mediul înconjurător şi să facă efectiv dreptul la un mediu

sănătos, consacrat la nivel constituţional şi în România;

258

- posibilitatea răspunderii penale a statului, în special în situaţia

crimelor de terorism, unde autor poate fi şi statul,deoarece în

prezent sunt state care, din punct de vedere material, logistic

etc., folosesc terorismul ca mod de guvernare sau de a-şi

atinge scopul. Un asemenea proiect a fost propus imediat după

cel de-al doilea război mondial, însă a fost abandonat ulterior.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii:

1. Antolisei, Francesco, Diritto penale, Milano, 1995;

2. Ascensio, H. E. Decaux şi alţii, Droit international pénal, Ed. A.

Pedone, Paris, 2000;

3. Anghel, Ion M., Anghel, Viorel I., Răspunderea în dreptul

internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

259

4. Anghel, Ion M. şi alţii, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1970;

5. Almaş, Bela, Astărăstoaie, Vasile, Responsabilitatea juridică

medicală în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

6. Albu, Ion, Ursa, Victor, Răspunderea civilă pentru daune morale,

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979;

7. Argeşanu, Ion, Cazuri judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995;

8. Abraham, Pavel, Poliţia comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2002;

9. Athanasiu, Alexandru, Dima, Luminiţa, Dreptul muncii. Curs

universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

10. Antoniu, George, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;

11. Antoniu, George Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 2002;

12. Antoniu, George, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 2006;

13. Antoniu, George, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2004;

14. Antoniu, George şi alţii, Codul penal cu explicaţii suplimentare pe

înţelesul tuturor, ed. a VI-a, ED. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;

260

15. Antoniu, George, Vasiliu Teodor, Daneş Ştefan, Dărângă Gheorghe,

Lucinescu Dumitru, Pavel Doru, Papadopol Vasile, Popescu, Dumitru,

Rămureanu, Virgil, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, partea

generală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

16. Avornic, Gheorghe şi alţii, Teoria generală a dreptului, Ed. Cartier,

Chişinău, 2004;

17. Balica, E. şi alţii, Tineret, norme şi valori. Repere pentru o sociologie

a tineretului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

18. Bannelier, Christakis, Th., Carten, O., Delcourt, B., Le droit

international, Cedin, Paris, 2002;

19. Beşteliu Miga, Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti,2003;

20. Birkmeyer, C., Über Untersachenbegriff und Kausalzusammenhang

im Strafrecht, Rostock, 1985;

21. Braibant, G.B., Droit administratif français, Paris, 1991;

22. Bettiol, Giuseppe, Dirito penale, parte generale, Padova, 1973;

23. Bettaglini, G., Diritto penale, parte generale, ed. a II-a, Bologna,

1940;

24. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe şi alţii, Drept penal. Partea

generală, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992;

261

25. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe şi alţii, Drept penal. Partea

generală, ed. revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr. 140/1996 pentru

modificarea şi completarea Codului penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

1995;

26. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea

specială, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

27. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea

generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

28. Boroi, Alexandru, Molnar, I. şi alţii, Drept penal al afacerilor, Ed.

Rosetti, Bucureşti, 2002;

29. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea

generală, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

30. Boroi, Alexandru, Voicu, Costică şi alţii, Introducere în criminologia

aplicată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004;

31. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea

generală, ed. a IV-a revizuită conform noului Cod penal, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005;

32. Bădescu, M., Sancţiunea juridică în teoria şi filosofia dreptului, în

dreptul românesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

262

33. Beliş, Vladimir, Medicina legală în practica judiciară, Ed. juridică,

Bucureşti, 2005;

34. Bannelier, K., Le droit international, Cedin, Paris, 2000;

35. Bernovski, Originile române. Cărvunarii. Constituţia Moldovei din

1922, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1922;

36. Brimo, Albert, Les grands courants de la philosophie du droit et de

l’Etat, Ed. A. Pedone, 1967;

37. Brimo, Albert, Les doctrines libérales contemporaines face au

socialisme, Paris, 1984;

38. Barac, Lidia, Teoria generală a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994;

39. Barac, Lidia, Teoria generală a dreptului, ED. All Beck, Bucureşti,

2002;

40. Bulai, Costică, Drept penal român, Casa de editură şi presă Şansa

SRL, Bucureşti, 1992;

41. Buneci, Petre, Drept procesual penal, curs universitar, Ed. Pinguin

Book, Bucureşti, 2004;

42. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în drept civil.

Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1998;

43. Biro, Ludovic, Drept penal, Partea generală, Cluj-Napoca, 1971;

263

44. Butoi Tudorel,, Butoi, Ioana, Tratat elementar de psihologie

judiciară, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001;

45. Banciu, Dan, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti,

1995;

46. Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Hyperion XXI,

Bucureşti, 1999;

47. Banciu, Dan, Elemente de sociologie juridică, ED. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000;

48. Banciu, Dan, Crima şi criminalitatea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2005;

49. Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All,

Bucureşti, 1992;

50. Bondarici, Diţă, Drept administrativ, Ed. Bioterra, Bucureşti;

51. Carp, Radu, Răspunderea ministerială, Ed. All Beck, Bucureşti,

2003;

52. Chevallier, I.L., L’Etat de droit, Mont Chrestien, Paris, 1992;

53. Craiovan, Ion, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2001;

54. Conta , Vasile, Opere filosofice, , Ed. Academiei, Bucureşti, 1967;

264

55. Cojocaria, Aspazia, Drept civil, partea generală, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003;

56. Covaliuc, Mihai, Accidente rutiere, Ed. Pamfilius, Iaşi, 2004;

57. Crişu, Denisa Elena, Practică şi literatură juridică, G-Z 2000-2002,

Ed Argesis Print, vol. II, 2003;

58. Duţu, Mircea, Drept internaţional al mediului, Ed. Economică,

Bucureşti, 2004;

59. Dincu, Aurel, Drept penal, parte generală, T.U.B., Bucureşti, vol. I,

1975;

60. Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. ştiinţifică,

Bucureşti, 1974;

61. Delvecchio, Giorgio, Lecţii de filozofie juridică, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 2005;

62. Dobrinoiu, Vasile şi alţii, Drept penal, partea generală, Ed. Europa

Nova, Bucureşti, 1997;

63. Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, Călinoiu, Constanţa,

Constituţia României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

64. Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii publice. Tratat, Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1996;

265

65. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, Ed. Socec, Bucureşti,

vol. II, 1930;

66. Dongoroz, Vintilă şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal

român, Ed. Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1969;

67. Diaconescu, Gheorghe, Drept penal, partea specială, Ed. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, vol. I şi II, 2002;

68. Diaconu, I., Tratat de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, vol. III, 2005;

69. Drăghiciu, C., Purdă, N., Diaconu, N. Marcu, V., Instrumente

juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2003;

70. Decaux, E. şi alţii, Droit international pénal, Ed. A. Pedone, Paris,

2004;

71. David, René, Le droit comparé, le droit de demain, P.U.F., Paris,

1982;

72. Eliescu, Mihail, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1972;

73. Esmeil, P. (în Planiol et Ripert), Traité pratique du droit civil

français, Paris, vol. III, 1960;

266

74. Filipaş, Avram, Loghin, Octavian, Drept penal, partea specială, Ed.

didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982;

75. Filipaş, Avram, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei,Ed. Academiei,

Bucureşti, 1985;

76. Filipaş, Avram, Loghin, Octavian, Drept penal român, partea

specială, ed. revizuită, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992;

77. Filipaş, Avram, Bulai Costică, Mitrache, Constantin, Curs selectiv

pentru licenţă, Bucureşti, 2006-2007;

78. Firoiu, D.V., Istoria dreptului românesc, Ed. Fundaţiei Chemarea,

Iaşi, 1993;

79. Filipescu, Ion, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti,

1998;

80. Geiger, Th., Vorstudien zu einer Soziologie des Rechts, Herman

Suchter Verlag, Berlin, 1964;

81. Gitleson, Alan R. şi alţii, American Goverment, ed. a II-a, Ed.

Houghton Mifflin Company, Boston, 1991;

82. Guiu, Mioara Ketty, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed.

Academică, Bucureşti, 2000;

83. Giurgiu, Narcis, Drept penal general, Ed, Sunset, Iaşi, 1997;

84. Giurgiu, Narcis, Infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994;

267

85. Griga, Ioan, Bomboş, Sever, SINTEZE, Facultatea de Drept Spiru

Haret, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;

86. Humă, Ion, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei Chemarea,

Iaşi, 1993;

87. Huisman, Denis, Cours de philosophie, Ed. Nathan, 1990;

88. Hart, H.L.A., Punishment and Responsability. Essay in the

Philosophy of Law, Oxford, 1968;

89. Habermas, I., Théorie de l’agir comunicationel, Ed. Faiard, Paris,

1987;

90. Ionaşcu, Traian, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;

91. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,

Bucureşti, vol. I, 1994;

92. Jescheck, H.H., Lehrbuch des Srtafrechts, algemeiner Teil, Berlin,

1998

93. Kotarbinski, Tadeusz, L’attitude active et la passivité apparente in

Akten des 16. internationalen Kongressen für Philosophie, Verlagherder,

Wien, 1968;

94. Ceterchi, Ioan, Luburici, Momcilo, Teoria generală a statului şi

dreptului, T.U.B., Bucureşti, 1989;

268

95. Leş, Ioan, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck, Bucureşti,

2001;

96. Muraru, Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami,

Bucureşti, vol. I, 1995;

97. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept penal român, partea

generală, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 2002;

98. Motica, Radu, Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului. Teoria şi

filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997;

99. Motica, Radu, Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului. Optima

justitia, Ed. All beck, Bucureşti, 1999;

100. Motica, Radu, Mihai, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2001;

101. Musco, Enzo, Giovanni, F., Diritto penale, parte generale, Bologna,

1997;

102. Maggion, G., Diritto penale, Bologna, vol. I, 1949;

103. Mantovani, Ferrando, Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano,

1992;

104. Mazeaud, H.L., Mazeaud, J., Leçons de droit civil, Tom II,

Obligations, Paris, 1969;

105. Merle, R., Vitu, A., Traité de droit criminnel, Qujas, Paris, 1997;

269

106. Mazilu, Dumitru, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. All

beck, Bucureşti, 2001;

107. Moldovan, Theodor, Tratat de drept medical, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002;

108. Manolache, Octavian, Drept comunitar, Bucureşti, 2005;

109. Moraru, I., Popa, C. (coord.), Determinarea şi motivarea acţiunii

sociale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981;

110. Malaurie, Philip, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1998;

111. Malberg, Caré, Contribution à la théorie générale de l’Etat, 1962

112. Manea, Tamara, Tentativa improprie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2003;

113. Miculescu, Petre, Statul de drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

114. Neamu, Ion, Medicină legală, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004;

115. Neculăescu, Sache, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, curs

universitar, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

116. Oancea, Ion, Drept penal, partea generală, Ed. didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1971;

270

117. Oroveanu, M., Tratat de drept administrativ, Ed. Universităţii

Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994;

118. Ost, François, Jalons pour une théorie, critique du droit, Publications

des Facultés Universitaires Saint Louis, Bruxelles, 1987;

119. Padovani, Tullio, Diritto penale, Giuffré Editore, Milano, 1995;

120. Pagliano, Antonio, Principi de diritto penale, parte generale, Cedam,

Milano, 1996;

121. Pannain, Remo, Manuale de diritto penale, parte generale, Torino,

1962;

122. Popescu, Sofia, Vrabie Genoveva, Teoria generală a dreptului, Ed.

Ştefan Procopie, Iaşi, 1993;

123. Popescu, Sofia, Concepţii contemporane despre drept, Ed.

Academiei Române, Bucureşti, 1985;

124. Popescu, Sofia, Statul de drept în dezbaterile contemporane, Ed.

Academiei Române, Bucureşti, 1998;

125. Popescu, Sofia, Introducere în studiul dreptului, Ed. Unex A-Z,

Bucureşti, 1994;

126. Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000;

271

127. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001;

128. Prisăcaru, Valentin, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, Bucureşti,

2004;

129. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,

1998;

130. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, T.U.B., Bucureşti,

1983;

131. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. Proarcadia,

Bucureşti, 1993;

132. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,

2002;

133. Preda, M., Drept administrativ, parte generală, ed. revăzută şi

actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

134. Preda, M., Drept administrativ, parte generală, ed. revăzută şi

actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

135. Popescu, Dumitra, Coman, F., Năstase, A., Drept internaţional

public, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994;

136. Popescu, Dumitra, Drept internaţional public, Ed. Universităţii Titu

Maiorescu, Bucureşti, 2005;

272

137. Popescu, Adam, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti 1998;

138. Popa, M. Răspunderea delictuală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

139. Poienaru, I. Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;

140. Pop, Liviu, Regimul juridic al terenurilor destinate localităţilor, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1980;

141. Pop, Liviu, Drept civil, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca,

1982;

142. Pop, Liviu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei

Chemarea, Iaşi, 1993;

143. Pop, Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;

144. Pop, Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.

Lumina lex, Bucureşti, 1996;

145. Rousseau, J.J., Droit international public, Tom V, Sirey, Paris, 1983;

146. Rudăreanu, M., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.

Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005;

147. Ross, H. L., Perspectives on the Social Order. Readings in Sociology,

McGrow Hill Book Company, New York, 1968;

273

148. Radu, Nicolae şi colectiv, Psihologia educaţiei, Ed. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2004;

149. Ramacci, Fabrizzio, Corso de diritto penale, Torino, 1991;

150. Stancu, R., Norma juridică, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002;

151. Scripcaru, Călin, Covalciuc, M., Accidente rutiere, Ed. Pamfilius,

Iaşi, 2004;

152. Seceleanu, Lidia, Dreptul muncii, Ed. Universalia, Bucureşti, 2005;

153. Stătescu, C., Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei

persoane, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984;

154. Stătescu, C.,Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Ed. All, Bucureşti, 1994;

155. Scăunaş, Stelian, Răspunderea internaţională pentru violarea

dreptului umanitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

156. Summer Main, H., Etudes sur l’ancien droit et la coutume primitive,

Paris, 1884;

157. Trainin, A.N., Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Ed.

ştiinţifică, Bucureşti, 1959;

158. Turianu, C., Pavel, D., Calomnia prin presă, Casa de editură şi presă

Şansa SRL, Bucureşti, 1996;

274

159. Theodoru, Gr., Drept procesual român, partea generală,

Universitatea A.I. Cuza, Facultatea de Drept, Iaşi 1974;

160. Tudosescu, Ion, Tratat de ontologie, Ed, Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, vol. II, 2003;

161. Tudosescu, Ion, Determinismul şi ştiinţa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1971;

162. Tomşa, Gheorghe, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de

lucruri pe care le avem sub pază, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1980;

163. Ţiclea, Al., Toma, M., Societăţile comerciale. Răspunderea

contravenţională, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992;

164. Ţiclea, Al., Tufan, C. Dreptul muncii, Ed. Global Lex, Bucureşti,

2000;

165. Ţiclea, Al., Contractul individual de muncă, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003;

166. Ţiclea, Al., Tratat de dreptul muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006;

167. Ţop, D., Introducere în studiul dreptului, Ed. Daniel, Târgovişte,

2000;

168. Ţop, D, Dimensiunea istorică a dreptului, Ed. Refacos, Târgovişte,

2002;

275

169. Ţop, D, Elemente de dreptul muncii, Ed. Macarie, Târgovişte, 2002;

170. Ţop, D, Codul muncii comentat, Ed. Impact, Târgovişte, 2003;

171. Vonica, Petru Romul, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami,

Bucureşti, 1998;

172. Vonica, Petru Romul, Introducere generală în drept, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2000;

173. Volonciu, N., Drept procesual penal, T.U.B., Bucureşti, 1987;

174. Vedinaş, Verginia, Ciobanu, Al., Reguli de protecţie domenială

aplicabile unor bunuri proprietate privată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2004;

175. Vedinaş, Verginia Drept administrativ şi instituţii politico

administrative, ed. a II-a, Ed. LuminaLex, Bucureşti, 2000;

176. Vedinaş, Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico

administrative, ed. a II-a, Ed. LuminaLex, Bucureşti, 2002;

177. Voicu, Costică, Sinteze, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică,

Ed Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005;

178. Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2002;

179. Villey, M., La formation de la pensée juridique moderne, cours

d’histoire de la philosophie du droit, Mont Chrestien, Paris, 1968;

276

180. Veron, Michel, Droit pénal des affaires, 5e édition, Armand Colin,

Paris, 2004;

181. Vergez, André, Cours de philosophie, Ed. Nathan, 1990;

182. Weill, A., Terré, Fr., Droit civile, les obligations , Dalloz, Paris,

1975.

II. Studii, articole, alte lucrări de specialitate

1. Antoniu, G., Parte generală a Codului penal într-o viziune

europeană, R.D.P. nr. 1/2004;

2. Antoniu, G., Reflecţii asupra instituţiei înlocuirii răspunderii penale,

R.D.P. nr. 2/1994;

3. Antoniu, G., Legislaţia comunitară şi legea penală, R.D.P. nr. 2/2000;

4. Antoniu, G., Constituţia Europeană, însemnătate şi actualitate pentru

ţara noastră, R.D.P. nr. 4/2005;

5. Antoniu, G., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, privire

comparativă. Partea generală, R.D.P. nr. 4/2004;

6. Antoniu, G., Forme moderne ale justiţiei private, R.D. P. nr. 1/2003;

7. Antoniu, G., Vinovăţia în perspectiva reformei penale şi a aderării la

Uniunea Europeană, R.D.P. nr. 2/2003;

277

8. Banciu, Dan, Rădulescu, S.M., Răspunderea şi discernământul din

perspectivă normativă şi psihologică, Viitorul social nr. 2/1987;

9. Bonciu, Gheorghe, Unele aspecte teoretice şi practice ale reparării

prejudiciilor morale, S.D.R. nr. 3-4/2001;

10. Balint, Bogdan, Aspecte teoretice şi practice cu privire la

răspunderea statelor membre pentru încălcarea dreptului comunitar;

11. Buche, H., La nature des principes généraux du droit, Révue de droit

international et de droit comparé nr. 2/1962, Paris;

12. Buia, Vasile, Noţiunea de prejudiciu cert în cadrul răspunderii

materiale a angajaţilor, R.R.D. nr. 1/1967;

13. Cochinescu, Nicolae, Rolul procurorului în jurisdicţia exercitată de

Curtea de Conturi, R.D.Pb. nr. 2/1995;

14. Cosmovici, Paul, Calmuschi, Otilia, Reglementarea raportului

comitent-prepus şi a răspunderii comitenţilor faţă de terţi, R.R.D. nr.

8/1972;

15. Carp, Radu, Ontologia Juris: Preliminarii la o metateorie a

Dreptului, R.D.Pb. nr. 22/2000;

16. Constantin, Valentin, Răspunderea penală a persoanei juridice.

Opinii recente în dreptul comparat, Analele Universităţii din Timişoara,

Seria Jurisprudentia, 1996, p. 147-154;

278

17. Corhan, Adriana, Popa, Florina, Privire specială a răspunderii civile

a avocatului, Analele Universităţii din Timişoara, Seria Jurisprudentia,

1996, p. 113-116;

18. Corhan, Adriana, Bârsan Corina, Răspunderea civilă a medicului,

Analele Universităţii din Timişoara, 1996, p. 117-126;

19. Duculescu, Victor, Răspunderea penală a şefilor de state, R.D.P. nr.

4/1999;

20. Dimofte, George, Rus, Ciprian, Răspunderea penală a persoanei

juridice, R.D.P. nr. 1/2005;

21. Drăgan, Petre, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul

la reparaţii, R.D.P. nr. 3/2005;

22. Dănişor, Gheorghe, Dreptul ca determinare a voinţei în filosofia lui

Hegel, R.D.Pb. nr. 2/1999;

23. Djuvara, Mircea, Drept raţional, Izvoare şi Drept pozitiv, Restituiri,

Ed. Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1933;

24. Deak, Francisc, Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru

prejudiciile cauzate de lucruri, R.R.D. nr. 1/1967;

25. Gorunescu, Mirela, Delimitarea infracţiunii de contravenţie;

26. Guiu, Mioara Ketty, Infracţiunile omisive improprii, R.D.P. nr.

1/2002;

279

27. Gheorghe, Iancu, Avocatul poporului şi justiţia, R.D.Pb. nr. 1/2002;

28. Herghelegiu, Liviu, Răspunderea penală şi civilă, R.D.P. nr. 1/2004;

29. Krygier, Fr., Marxism, Communism and Narcisism, Law and Social

Inquiry, Fall of the University of Chicago, nr. 4/1990;

30. Lulă, Ion, Observaţii asupra pazei juridice şi a capacităţii delictuale,

Analele Universităţii din Timişoara, Seria Jurisprudentia, 1996, p. 97-108;

31.

32. Mancaş, Virgil L., Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P:

nr. 3/1998; Mihancea, Laura, Regimul juridic al răspunderii comitentului în

raporturile acestuia şi ale prepuşilor cu victima, Analele Universităţii din

Timişoara, Seria Jurisprudentia, 1996, p. 109-112;

33. Mihancea, Laura, Regimul juridic al răspunderii comitentului în

raporturile acestuia şi ale prepuşilor cu victima, Analele Universităţii din

Timişoara, Seria Jurisprudentia, 1996, p. 109-112;

34. Milescu, Lucian, Raporturile între dreptul internaţional şi dreptul

intern al statelor, R.D.Pb. nr. 1/2002;

35. Moroianu, Emil, Statul ca expresie a ordinii juridice, S.D.R. nr. 3-

4/1997;

36. Moroianu, Emil, Unitatea logico-teoretică a dreptului ca ordine

internaţională şi ordine etatică, S.D.R. nr. 1-2/1998;

280

37. Motru, Florin Aurel, Unele aspecte teoretice şi practice privind

răspunderea contravenţională, Analele Universităţii din Timişoara , Seria

Jurisprudentia, 1996, p. 71-84;

38. Parlagi, Anton, Filosofia politică a dreptului, R.D.Pb. nr. 1/2000;

39. Pop, Liviu, Încercare de sinteză a evoluţiei principalelor teorii cu

privire la fundamentul răspunderii civile delictuale, Studia Jurisprudentia nr.

2/1986;

40. Popa, Nicolae, Ionescu, Cristian, Libertate şi autoritate, R.D.Pb. nr.

2/2001;

41. Popa, Nicolae, Esenţă, conţinut şi formă în drept, R.D.Pb. nr. 1/2000;

42. Popa, Nicolae, Cu privire la conceptul şi rolul principiilor generale

de drept, R.D.P. nr. 1-271996;

43. Popa, Dumitru, Posibilitatea unei Paradigma normative a

comunicării, R.D.Pb. nr. 1-2/1997;

44. Popescu, Sofia, Continuitate şi discontinuitate, din perspectiva

integrării europene în domeniul dreptului, S.D.R. nr. 1-2/2003;

45. Popescu, Sofia, Le foundement de la responsabilité juridique, Révue

roumaine des sciences juridiques Tom VII (XL) nr. 2/1996;

46. Popescu, Sofia, Fundamentul răspunderii juridice, câteva remarci în

Studii de drept, Ed. Universitas Timisienses, Timişoara, 1998;

281

47. Popescu, Sofia, Statul de drept, S.D.R. nr. 3-4/1990;

48. Popescu, Sofia, Statul social şi drepturile economice şi sociale,

R.D.Pb. nr. 1/1999;

49. Popescu, Sofia, Statul de drept şi cercetările socio-juridice

contemporane, R.D.Pb. nr. 1/1995;

50. Scripcaru, Gheorghe, Răspunderea medicală, criteriologia

răspunderii, Simpozionul internaţional Zilele Juridice Româno-Franceze,

Iaşi şi Bucureşti 5-8 iunie 1996. În cadrul aceluiaşi simpozion au mai

prezentat comunicări: Sofia Popescu, Fundamentul răspunderii juridice,

Marilena Uliescu, Noua concepţie a răspunderii în dreptul mediului

înconjurător, Magda Volonciu, Răspunderea în domeniul dreptului muncii,

George, Antoniu, Răspunderea penală a persoanelor juridice;

51. Ştefănescu, I.T., Beligrădeanu, S., Prezentare de ansamblu şi

observaţii critice asupra noului Cod al muncii, Dreptul nr. 4/2003;

52. Toma, Alexandru, Răspunderea penală a altor salariaţi pentru

infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, R.R.D. nr. 1/1974;

53. Tofan Apostol, Dana, Răspunderea administraţiei publice locale,

S.D.R. nr. 3-4/1997;

282

54. Verheungen, Günter, Viitorul României în cadrul Uniunii Europene.

Dezbaterile organizate de Institutul European din România, în cadrul vol.

România în contextul extinderii Uniunii Europene, R.D.P. nr. 4/2003;

55. Vedinaş, Virginia, Realităţi şi perspective privind regimul juridic al

funcţionarului public în România, R.D.Pb. nr. 1/2002;

56. Villey, M., Esquisse historique sur le mot responsabilité, Archives de

Philosophie du Droit Tom XXII, La responsabilité, Sirey, Paris, 1997;

57. Volonciu, Magda, Răspunderea partenerilor sociali în cazul

neexecutării contractului colectiv de muncă, Analele Universităţii din

Timişoara, Seria Jurisprudentia, 1996, p. 143-146;

III. Dicţionare, Legislaţie, Culegere de legislaţie, Jurisprudenţă

1. Dicţionar Român-Englez, ed. a V-a, Ed. Mondero, Bucureşti, 1992;

2. Dicţionar Român-Italian, Ed. Mondero, Bucureşti, 1991;

3. Dicţionar juridic Român-Maghiar, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1978;

4. Dicţionar Francez-Român, Român-Francez, Ed. ştiinţifică, Bucureşti,

1991;

5. Dicţionar German-Român, ed. a II-a, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1989;

6. Dictionnaire de Droit, 2e édition, Dalloz, Paris, 1966;

283

7. Dicţionar general al limbii române, ed. revăzută şi adăugită, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1992;

8. Dicţionar Polon-Român, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1980;

9. Antoniu, George, Bulai, Constantin, Chivulescu, Gheorghe, Dicţionar

juridic penal, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;

10. Hanga, Vladimir, Calciu, Rodica, Dicţionar juridic Român-Englez.

Legal Dictionary Romanian-English, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1998;

11. Pitulescu, Ion şi colectiv, Dicţionar de termeni juridici uzuali, Ed.

Alex, Bucureşti, 1996;

12. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (republicată în

M. Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997);

13. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale (republicată în M. Of. nr. 187 din 7 august 1997);

14. Legea nr. 18 modificată prin Legea nr. 347/2005 privind proprietatea

şi fondul funciar;

15. Legea nr. 1/2000 (Legea Lupu) pentru reconstituirea dreptului de

proprietate modificată prin Legea nr. 247;

16. Codul penal al României, ed. nouă;

284

17. Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor de

siguranţă în cursul procesului penal, Ed. Moroşan & Nicora,

Bucureşti, 2004;

18. Legea nr. 90/1996 – legea protecţiei muncii – (republicată în M. Of.

nr. 47 din 29 ianuarie 2001 modificată ulterior);

19. Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei

muncii (republicată în M. Of. nr. 740 din 10 octombrie 2002);

20. Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a unor persoane

încadrate în muncă (republicată în M. Of. nr. 335 din 27 iulie 1999)

modificată ulterior inclusiv prin Legea nr. 403/2005 (M. Of. nr. 16 din

9 ianuarie 2006);

21. Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă (republicată în M. Of.

nr. 544 din 17 ianuarie 2004, modificată ulterior);

22. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi

stimularea ocupării forţei de muncă (M. Of. nr. 103 din 6 februarie

2003, modificată ulterior);

23. Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi

(republicată în M. Of. nr. 135 din 14 februarie 2005);

24. Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente şi boli

profesionale (M. Of. nr. 454 din 27 iulie 2002 modificată ulterior);

285

25. Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă (M. Of. nr. 454

din 27 iulie 2002 modificată ulterior);

26. Legea nr. 247 /2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi

justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie

2005);

27. Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154

din 7 decembrie 2004);

28. Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor (B.

Of. nr. 148 din 14 noiembrie 1968);

29. Legea nr. 22/1968 privind angajarea gestionarilor, constituirea de

garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor

organizaţiilor socialiste (B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969)

modificată prin Legea nr. 54/1994 (M. Of. nr. 181 din 15 iulie 1994);

30. Legea nr. 18871999 privind statutul funcţionarilor publici (M. Of. nr.

251 din 22 martie 2004);

31. Ordonanţa Guvernului nr. 29/1979 privind Codul aerian (republicată

în M. Of. nr. 45 din 26 ianuarie 2005), modificată şi completată prin

Lege nr. 399/2005 (M. Of. nr. 22 din 10 ianuarie 2006);

286

32. Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, modificată ulterior

(M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2002);

33. Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice;

34. Culegere de practică judiciară, 2002, Ministerul Justiţiei, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2002;

35. Ciutacu, Florin, Codul român de procedură civilă, adnotat, Ed.

Themis Cart, Bucureşti, 2006;

36. Codul de procedură penală, ed. oficială, Ed. All Beck, Bucureşti,

2004;

37. Boroi, Gabriel, Spineanu-Matei, Octavia, Codul de procedură civilă,

adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;

38. Dreptul românesc şi Integrarea Europeană, Institutul de Cercetări

Juridice al Academiei Române, din comunicările prezentate la

sesiunea ştiinţifică a institutului, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002, 2003,

2004, 2005;

39. Drept civil Român, culegere de speţe. Dreptul de autor şi dreptul de

proprietate industrială. Legislaţie, Ed. LVS Crepuscul, Bucureşti,

2001;

287

40. Bârsan, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Comentariu pe articole. Procedura în faţa curţii. Executarea

hotărârilor, Ed. All Beck, Bucureşti, vol. II, 2006;

288