Studiu privind respectarea drepturilor omului în instituţiile de sănătate

mintală din Republica Moldova

Introducere

Pe parcursul anilor 2011 şi 2012 Centrul pentru Drepturile Omului a monitorizat aplicarea

standardelor privind drepturile omului în spitalele de psihiatrie şi în internatele

psihoneurologice, prestatoare de servicii medico-sociale persoanelor cu dizabilităţi mintale.

Istoria ruşinoasă de neglijare a persoanelor cu dizabilităţi mintale este bine cunoscută:

stigmatizarea şi discriminarea rămîn probleme majore nesoluţionate; condiţiile de cazare adesea

sînt deplorabile; barierele psihologice şi sociale împiedică incluziunea şi participarea în viaţa

socială a comunităţii.

Prin Constituţia sa, Republica Moldova s-a angajat să asigure persoanelor cu dizabilităţi o

protecţie specială din partea întregii societăţi, condiţii normale de tratament, de readaptare, de

instruire şi de integrare socială. Republica Moldova a recunoscut standardele internaţionale, care

au devenit parte componentă a cadrului legal naţional, a întreprins o serie de reforme şi

programe naţionale privind sănătatea mintală. În iulie 2010 Moldova a ratificat Convenţia

Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CRPD). Totuşi, în

pofida acestui fapt statul îndeplineşte prea lent obligaţiile care îi revin în temeiul acestui tratat

internaţional: inconsecvenţa legislaţiei, iregularitatea implementării, lipsa coordonării între

organele guvernamintale responsabile lasă multe persoane cu dizabilităţi fără sprijinul extrem de

necesar. Aceşti oameni se confruntă în continuare cu stigmatizarea, izolarea şi discriminarea

bazată pe dizabilitate, care sînt adesea agravate de stereotipuri şi prejudecăţi.

În opinia noastră, Moldova nu a depus suficiente eforturi pentru a îmbunătăţi viaţa persoanelor

cu dizabilităţi mintale şi de a aduce legislaţia, politicile şi practicile în conformitate cu cerinţele

şi standardele internaţionale.

Centrul pentru Drepturile Omului, cu sprijinul membrilor Consiliului consultativ1 şi

reprezentanţilor asociaţiilor obşteşti de domeniu, a întreprins vizite de monitorizare pentru a

investiga situaţia actuală, pentru a identifica problemele existente şi probleme actuale relevante

pentru toate părţile implicate în protecţia persoanelor cu dizabilităţi - de la Guvernul şi

Parlamentul Republicii Moldova, Instituţia Ombudsmanului şi alte autorităţi cu atribuţii în

domeniul respectiv, pînă la toţi profesioniştii, inclusiv personalul care este în contact zilnic cu

pacienţii din spitalele de psihiatrie şi rezidenţii din internatele psihoneurologice.

Analiza informaţiilor şi a datelor colectate evidenţiază dificultăţile care rămîn în continuare:

lipsa progreselor semnificative în punerea în aplicare la nivel naţional a Convenţiei privind

drepturile persoanelor cu dizabilităţi, subdezvoltarea programelor de sprijin în comunitate pentru

persoanele cu dizabilităţi mintale şi, în consecinţă, practic nici o mişcare pentru a înceta negarea

continuă a drepturilor fundamentale ale omului pentru persoanele cu dizabilităţi mintale.

Acest studiu oferă o ilustrare detaliată a realităţii actuale pentru persoanele cu dizabilităţi mintale

din Republica Moldova şi conţine recomandări pentru îmbunătăţirea situaţiei lor. Totodată, ne-

1Consiliul consultativ a fost creat pe lîngă Centrul pentru Drepturile Omului în scopul acordării de consultanță și

de asistență în exercitarea atribuțiilor avocaților parlamentari în calitate de mecanism național de prevenire a torturii. În componența acestuia sînt incluși reprezentanți ai asociațiilor obștești care activează în domeniul protecției drepturilor omului.

am propus să oferim o generalizare cu privire la situaţia din instituţiile monitorizate şi o analiză

aprofundată a situaţiei în care se află persoanele cu dizabilităţi mintale, beneficiare ale

serviciilor medico-sociale, în special condiţiile materiale oferite în instituţii, procedura de

internare/instituţionalizare, tratamentul, activităţile de reabilitare şi alte aspecte.

Studiul evidenţiază punctele slabe şi carenţele legislative, recomandările formulate detaliat fiind

îndreptate Guvernului Republicii Moldova, precum şi tuturor actorilor implicaţi în protecţia şi

promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor cu dizabilităţi. Studiul va fi,

de asemenea, extrem de util pentru a informa întreaga societate, care, din păcate, de multe ori

tratează persoanele cu dizabilităţi ca cetăţeni de clasa a doua, acceptă izolarea, marginalizarea şi

segregarea lor, susţine ascunderea lor în instituţiile în care timpul s-a oprit, pentru a fi uitate de

comunitate.

În studiu sînt expuse opiniile avocaţilor parlamentari, care ar trebui să fie pe deplin luate în

considerare, urmate cu atenţie şi aplicate în practica de zi cu zi.

Este imperios necesar ca Republica Moldova, întru realizarea angajamentelor asumate, să

armonizeze legislaţia naţională cu reglementările internaţionale pentru asigurarea

dezinstituţionalizării, să construiască o societate mai inclusivă care creează premise pentru

reabilitarea, integrarea şi participarea persoanelor cu dizabilităţi la viaţa comunitară. Este timpul

pentru a schimba atitudinile şi abordările faţă de persoanele cu dizabilităţi de la ”obiecte” la

”persoane cu aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi”, cu dreptul de a fi trataţi cu demnitate, într-o

manieră sigură şi umană, şi cu respect în alegerile lor, în dorinţele lor de auto-determinare.

Anatolie Munteanu,

Avocat parlamentar, director al Centrului pentru Drepturile Omului

Sumar executiv

Republica Moldova are o populaţie de 3 mln. 560,4 mii fără populaţia localităţilor din partea

stîngă a Nistrului şi municipiul Bender. Se estimează că prevalenţa prin tulburări mintale şi de

comportament constituie circa 95.0002, însă nu se ştie exact numărul persoanelor cu dizabilităţi

mintale care îşi duc viaţa separat de societate şi izolat de ochii publicului, ducîndu-şi existenţa

”fiind invizibili”, în spitale de psihiatrie şi în internate psihoneurologice, adesea situate în locuri

îndepărtate. Prea puţin se ştie despre ceea ce se întîmpla în aceste instituţii.

Deocamdată nu există nici un sistem eficient de monitorizare a respectării drepturilor omului în

instituţiile de sănătate mintală. Ca rezultat, persoanele care se află în aceste instituţii sînt expuse

unui risc semnificativ de exploatare şi de violenţă, de încălcare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale. Mai mult decît atît, ele au puţine şanse să se plîngă sau să solicite despăgubiri.

În acest studiu sînt prezentate rezultatele vizitelor de monitorizare efectuate de Centrul pentru

Drepturile Omului în decursul anului 2011 şi în prima jumătate a anului 2012 în toate spitalele

de psihiatrie subordonate Ministerului Sănătăţii şi în internatele psihoneurologice subordonate

Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei. Sînt făcute evaluări în conformitate cu

standardele internaţionale privind drepturile omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului, sînt identificate problemele care împiedică punerea în aplicare a acestor

standarde şi sînt prezentate deficienţele legislative specifice care creează limitări sau oferă un

cadru insuficient pentru practică. Prin urmare, studiul evidenţiază doar constatările cele mai

importante şi identifică problemele de sistem şi de interes major.

Cu toate acestea, motivaţia care stă la baza acestui studiu este de a arunca o privire asupra vieţii

de zi cu zi şi a experienţelor trăite de persoanele care se află în aceste instituţii - fie temporar, fie

pentru o durată mai lungă - şi, astfel, pentru a sensibiliza comunitatea cu privire la încălcările de

rutină ale drepturilor lor ca fiinţe umane, nevoite să trăiască ”invizibil”.

Centrul pentru Drepturile Omului rămîne în speranţa că rezultatele acestui studiu şi

recomandările sale ulterioare vor ajuta Guvernul şi Parlamentul Republicii Moldova să

revizuiască actele normative, politicile şi practicile în scopul asigurării respectării depline a

drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale şi să realizeze integrarea acestora în societate.

În plus, dat fiind faptul că Republica Moldova a ratificat Protocolul opţional la Convenţia ONU

împotriva torturii şi a altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, studiul are menirea

de a promova importanţa unei monitorizări independente, riguroase şi regulate a spitalelor de

psihiatrie şi a internatelor psihoneurologice, atît de către instituţiile independente desemnate de

stat, cît şi de către organizaţiile societăţii civile. Încălcările drepturilor omului, în special ale

drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale au fost mult timp în afara interesului societăţii. În

consecinţă, factorii de decizie responsabili pentru elaborarea şi implementarea politicilor au

acordat prea puţină atenţie recunoaşterii dreptului acestor persoane de a decide şi prin aceasta au

perpetuat stigma şi discriminarea persoanelor cu dizabilităţi mintale, deja existente.

Avînd în vedere abuzurile îndurate de multe persoane cu dizabilităţi instituţionalizate, prin acest

studiul intenţionăm să revigorăm motivaţia Guvernului Republicii Moldova de a impulsiona

angajamentele sale publice pentru a promova dezinstituţionalizarea şi măsurile concrete în

vederea creării asistenţei de înaltă calitate în comunitate. La momentul actual nu există nicio

2http://ms.gov.md/_files/10855-Indicatori%2520preliminari%2520%2520anii%25202010-2011.pdf

justificare pentru ca persoanele cu dizabilităţi să fie obligate să trăiască ”invizibil” în instituţii

speciale: dreptul internaţional recunoaşte dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi să

trăiască în comunitate, avînd alegeri egale ca şi ceilalţi membri ai comunităţii, şi dreptul la

incluziune şi participare în viaţa comunităţii.

Rezumatul Raportului cu principalele concluzii se prezintă după cum urmează:

Capitolul I oferă detalii despre instituţiile care au fost monitorizate şi comentariile pe scurt

privind condiţiile de cazare. Supraaglomerarea şi condiţiile de viaţă degradante, în unele cazuri,

în încăperi neadaptate pentru un trai de lungă durată sau permanent în condiţii cît de cît similare

celor casnice continuă să fie o problemă în unele instituţii. Deşi este imperativ necesar ca să fie

îmbunătăţite condiţiile materiale în unele din instituţiile vizitate, astfel încît să fie creat un mediu

care nu constituie un tratament inuman sau degradant, aceste îmbunătăţiri nu pot fi efectuate ca

un substitut al traiului în comunitate, alegerea revenindu-i persoanei cu dizabilităţi.

Capitolul 2 concluzionează că există o lipsă de personal profesionist angajat în spitalele de

psihiatrie şi internatele psihoneurologice şi punctează asupra sub-investiţiei cronice în domeniul

sănătăţii mintale şi serviciilor de asistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi mintale. În

special, există un deficit de medici de diferit profil: psihoterapeuţi şi psihologi, specialişti

chemaţi să lucreze cu pacienţii, rezidenţii şi familiile lor. În plus, managerii (administraţia)

instituţiilor vizitate, în particular ai internatelor psihoneurologice, au abordat frecvent problema

formării profesionale a personalului medical mediu şi inferior (asistente medicale, infirmieri)

considerînd că anume această categorie de angajaţi trebuie să beneficieze de mai multă formare

profesională continuă organizată de ministerele de resort. Or, practicile arbitrare de gestionare a

comportamentului agresiv şi de utilizare a restrîngerilor în modul în care nu se asigură

respectarea drepturilor omului va continua să persiste în situaţia în care Ministerul Sănătăţii şi

Ministrul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei nu vor atrage o atenţie sporită nivelului de

pregătire profesională iniţială şi continuă a personalului.

În Capitolul 3 este descris modul în care se admite încălcarea drepturilor omului în timpul

internării în instituţiile de sănătate mintală. Raportul conţine critici privind dispoziţiile legale

imperfecte şi lipsa de înţelegere şi/sau diligenţă din partea profesioniştilor din domeniul sănătăţii

mintale şi din sistemului judecătoresc. Drept urmare, oamenii pot fi internaţi în instituţii de

sănătate mintală împotriva voinţei lor, fără respectarea garanţiilor legale. Persoanele, asupra

cărora a fost instituită tutela, pot fi internate şi tratate cu consimţămîntul tutorelui, care substituie

liberul consimţămînt al pacientului şi se consideră internare voluntară.

În cadrul procedurii de internare involuntară nu sînt întotdeauna respectate garanţiile juridice de

bază: informarea pacientului despre adresarea în instanţa de judecată privind spitalizarea fără

liberul consimţămînt, asigurarea asistenţei juridice calificate (prezenţa avocatului în şedinţa de

judecată este adesea formală), participarea pacientului la examinarea de către judecător a cererii

de spitalizare fără liberul consimţămînt, informarea pacientului despre dreptul de a contesta

hotărîrea instanţei judecătoreşti, înmînarea hotărîrii judecătoreşti.

Personalul medical nu posedă cunoştinţe cu privire la procedurile legale de urmat sau nu doreşte

să le aplice în contextul respectării drepturilor omului în situaţiile în care pacienţii internaţi cu

liberul consimţămînt refuză ulterior prelungirea tratamentului, ceea ce poate duce la cazuri de

detenţie ilegală.

În cadrul procedurii actuale de spitalizare fără liberul consimţămînt, persoanele spitalizate

trebuie să fie supuse unui examen obligatoriu în primele 48 de ore de la internare, de către

comisia de medici psihiatri a staţionarului. Dacă spitalizarea este considerată întemeiată, comisia

de medici psihiatri expediază, în 24 de ore, avizul corespunzător instanţei judecătoreşti. Cererea

de spitalizare în staţionarul de psihiatrie, înaintată de reprezentantul staţionarului, se examinează

de judecător în decursul a 3 zile de la primire. Astfel, pînă la pronunţarea unei hotărîri

judecătoreşti asupra cererii de spitalizare fără liberul consimţămînt şi legalizarea internării trec

cel puţin 6 zile. În plus, persoanelor internate nu li se aduce la cunoştinţă hotărîrea instanţei

judecătoreşti, ceea ce face imposibilă contestarea acesteia.

În Republica Moldova nu există un sistem de protecţie juridică împotriva abuzului faţă de

drepturile persoanelor cu dizabilităţi mintale, îndeosebi ale celor internate în instituţii medico-

sanitare şi rezidenţiale. Din discuţiile purtate cu mai mulţi pacienţi şi rezidenţi rezultă că ei nu

sînt informaţi despre drepturile lor, nu cunosc că au anumite drepturi şi cum ar putea să le

realizeze în practică. În lipsa acestor informaţii importante pacienţii şi rezidenţii nu se pot apăra

prin invocarea drepturilor lor, cum ar fi dreptul de petiţionare, dreptul de acces liber la justiţie,

dreptul de a beneficia de serviciile unui avocat.

Problemele identificate în procesul monitorizării, a căror existenţă ar putea afecta nivelul de

respectare a drepturilor omului, precum şi actualitatea temei au determinat extinderea

cercetărilor, actualmente lucrîndu-se asupra altor capitole.

CAPITOLUL 1

Introducere

1.1. Standarde internaţionale

Există numeroase instrumente internaţionale şi regionale în domeniul drepturilor omului care

conţin standarde cu care Republica Moldova trebuie să se conformeze. Republica Moldova a

ratificat principalele instrumente internaţionale şi regionale în domeniul drepturilor omului,

inclusiv Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul Internaţional cu

privire la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse

ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Protocolul opţional la Convenţia împotriva

torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante şi Convenţia

privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi.

La nivel regional, Republica Moldova a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale şi Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau

tratamentelor inumane sau degradante.

Constituţia Republicii Moldova specifică faptul că dacă există neconcordanţe între pactele şi

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi

legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale3.

În plus, există o serie de declaraţii şi principii care au impact asupra Republicii Moldova şi care

se referă la garantarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale. Exemplele includ

Recomandarea Rec. (1999) 4 a Comitetului de Miniştri către statele membre despre principiile

privind apărarea juridică a adulţilor incapabili, Recomandarea Rec. (2004)10 a Comitetului de

Miniştri către statele membre cu privire la protecţia drepturilor omului şi a demnităţii

persoanelor cu tulburări psihice, Recomandarea Rec. (2005) 5 a Comitetului de Miniştri către

statele membre referitoare la drepturile copiilor care trăiesc în instituţii.

Potrivit acestor standarde, Statul trebuie să asigure protecţia demnităţii umane, a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, în special a persoanelor cu tulburări psihice, care suferă cel

mai mult din cauza discriminării. Mai mult decît atît, Statului îi revine obligaţiunea pozitivă de a

asigura respectarea drepturilor omului la nivel legislativ, inclusiv adoptarea şi aplicarea

corespunzătoare a politicilor şi a legislaţiei în vigoare, abrogarea politicilor şi actelor normative

neadecvate, luarea măsurilor pentru protejarea persoanelor cu dizabilităţi de încălcări ale

drepturilor omului cauzate de terţi.

Statul este, de asemenea, obligat să asigure faptul că persoanele cu dizabilităţi au acces la o

gamă de servicii la domiciliu, rezidenţiale şi alte servicii bazate pe comunitate, inclusiv asistenţă

personală necesară pentru a încuraja şi sprijini modul normal de viaţă şi integrarea în

comunitate, pentru a preveni izolarea sau segregarea.

1.2. Necesitatea de a monitoriza

În pofida angajamentelor asumate, în Republica Moldova predomină formele rezidenţiale de

îngrijire şi protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi mintale. Există puţine organizaţii ale

3 Constituția Republicii Moldova, art. 4 alin. (2)

societăţii civile care lucrează în vederea asigurării incluziunii sociale a acestei categorii de

cetăţeni. Bugetul public naţional dispune de surse financiare limitate pentru procesul de

reformare în domeniul incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi, susţinerii lor financiare

şi/sau politice. În anumite cercuri sociale persistă abordarea stereotipică a persoanelor cu

dizabilităţi, a problemelor cu care se confruntă, precum şi a manierelor de soluţionare a acestora.

Instituţiile închise, cum ar fi spitalele de psihiatrie şi internatele psihoneurologice, sînt de interes

special din perspectiva drepturilor omului, deoarece sînt locuri în care există un risc sporit de

încălcare a drepturilor omului. După plasarea în aceste instituţii, persoanele cu dizabilităţi

mintale devin vulnerabile la exploatare şi abuz, deoarece acestea au puţine contacte cu lumea din

exterior şi au acces limitat la servicii, cum ar fi consultanţa şi asistenţa juridică calificată,

campanile de advocasy.

Aceste instituţii trebuie să fie deschise controlului public prin monitorizări şi inspecţii

independente, astfel încît să poată fi prevenită tortura şi tratamentele inumane sau degradante.

Importanţa acestor mecanisme a fost recunoscută în mai multe tratate privind drepturile omului,

inclusiv Protocolul opţional la Convenţia ONU împotriva torturii (OPCAT), Convenţia

europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,

Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CRPD). În calitate de Stat parte la

aceste tratate, Republica Moldova este obligată să stabilească un mecanism naţional independent

de monitorizare a drepturilor omului în toate locurile de detenţie şi acest lucru a fost realizat prin

desemnarea avocaţilor parlamentari, în anul 2008, în calitate de Mecanism Naţional de Prevenire

a Torturii4. În scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în exercitarea atribuţiilor avocaţilor

parlamentari în calitate de Mecanism Naţional de Prevenire a Torturii, Centrul pentru Drepturile

Omului a creat un Consiliu consultativ, în componenţa căruia sînt incluşi reprezentanţi ai

asociaţiilor obşteşti care activează în domeniul protecţiei drepturilor omului. Astfel, avocatul

parlamentar dispune de resurse umane necesare pentru monitorizarea respectării drepturilor

omului în instituţiile de sănătate mintală şi are capacitatea de a îndeplini rolul său conform

cerinţelor OPCAT, această activitate devenind una prioritară în exercitarea mandatului. Cu toate

acestea, Guvernului îi revine obligaţiunea să asigure resursele necesare funcţionării

Mecanismului Naţional de Prevenire a Torturii, după cum o cer prevederile art. 18 alin. 35 din

Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante.

O evoluţie pozitivă în continuare a constituit-o lansarea şi implementarea, în perioada aprilie

2012 – septembrie 2012, a serviciului ”Ombudsmanul în instituţiile de psihiatrie”6, căruia i-a

revenit misiunea de a asigura un mecanism independent de examinare a plîngerilor pacienţilor,

identificarea problemelor sistemice de respectare a drepturilor omului în staţionarele de

psihiatrie, supravegherea şi controlul respectării drepturilor omului în aceste instituţii. Este

esenţial ca acest serviciu şi-a desfăşurate activitatea în cooperare cu avocaţii parlamentari întru

susţinerea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale şi a contribuit la monitorizarea

permanentă a respectării drepturilor omului în spitalele de psihiatrie.

Acest lucru este de o importanţă deosebită în situaţia în care pînă la moment în Republica

Moldova nu a fost desemnat sau stabilit mecanismul independent pentru promovarea, protecţia şi

4Legea cu privire la avocaț ii parlamentari, Regulamentul CpDOM

5”Statele-părți se angajează să pună la dispoziție resursele necesare funcționării mecanismelor naționale de

prevenire”. 6Proiect-pilot ”Ombudsman în instituțiile de psihiatrie” în cadrul memorandumului de înțelegere cu oficiul ONU din

Republica Moldova

monitorizarea implementării Convenţiei ONU privind drepturile personelor cu dizabilităţi,

conform cerinţelor art. 33 din acest tratat internaţional7.

Datorită naturii recente a acestor evoluţii, monitorizarea spitalelor de psihiatrie şi a internatelor

psihoneurologice încă nu este atît de frecventă. În consecinţă, deocamdată nu este creat un sistem

de supraveghere permanentă a respectării drepturilor omului în instituţiile de sănătate mintală.

În acest context este deosebit de important ca Guvernul Republicii Moldova să depună efort

pentru consolidarea capacităţilor Mecanismului National de Prevenire a Torturii astfel, încît să

fie asigurată pe deplin funcţionalitatea acestuia.

Totodată, este necesară desemnarea mecanismului independent pentru promovarea, protecţia şi

monitorizarea implementării Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, după cum

o cere articolul 33 alineatul (2).

1.3. Metodologia de monitorizare

Raportul se bazează pe vizitele de monitorizare la cele trei spitale de psihiatrie din Republica

Moldova şi la 5 internate psihoneurologice, efectuate în perioada aprilie 2011 – iulie 2012 de

către angajaţii Centrului pentru Drepturile Omului şi membrii Consiliului Consultativ, cu

atragerea specialiştilor şi experţilor. Echipele multi-disciplinare de monitorizare au inclus

specialişti în domeniul drepturilor omului, specialişti în sănătatea mintală, specialişti în

psihologie, specialişti în sănătate publică. Fiecare vizită de monitorizare a durat cel puţin o zi, cu

excepţia vizitei în Spitalul Clinic de Psihiatrie din municipiul Chişinău, care a durat două zile, şi

a fost efectuată de către cel puţin şase persoane.

Toate vizitele au fost inopinate, ziua şi ora nefiind coordinate sau aduse la cunoştinţa

administraţiei instituţiilor vizitate.

Fiecare vizită de monitorizare a fost structurată într-un mod similar. Echipele de monitorizare s-

au întîlnit, mai întîi de toate, cu administraţiile instituţiilor, la care au participat, de obicei,

directorii şi/sau adjuncţii lor. Acestea au fost urmate de vizitarea secţiilor, cantinelor, atelierelor

de ergoterapie şi a altor utilităţi. Membrii echipelor de monitorizare au putut să vorbească cu

personalul instituţiilor, cu pacienţii spitalelor de psihiatrie şi cu rezidenţii internatelor

psihoneurologice. Au fost studiate, selectiv, fişele medicale/dosarele şi registrele instituţiilor.

Discuţiile cu pacienţii/rezidenţii au avut loc în afara razei auditive a personalului atunci şi acolo

unde a fost posibil. Toate persoanele care au oferit informaţii pentru acest raport au fost

informate cu privire la scopul monitorizării şi modul în care va fi utilizată informaţia prezentată.

În unele cazuri, intervievaţii care au criticat politicile sau practicile existente au cerut să le fie

păstrat anonimatul pentru a evita posibilele represalii sau răzbunări. La sfârşitul fiecărei vizite

membrii echipelor de monitorizare au avut discuţii finale cu conducerea instituţiilor.

Prezentul studiu se bazează pe discuţiile şi notiţele făcute în timpul procesului de monitorizare,

pe informaţiile acumulate pînă la începutul vizitelor.

7”Statele Participante, în conformitate cu sistemele lor legislative și administrative, menține, consolidează,

desemnează sau stabilesc structuri care cuprind unul sau mai multe mecanisme independente pentru promovarea, protecția și monitorizarea implementării prezentei Convenții. În procesul de desemnare sau stabilire a acestui mecanism, Statele Participante vor lua în considerație principiile legate de statutul și funcționarea instituțiilor naționale pentru protecția și promovarea drepturilor omului”.

Centrul pentru Drepturile Omului mulţumeşte personalului spitalelor de psihiatrie şi internatelor

psihoneurologice pentru disponibilitatea lor de a acorda sprijinul necesar echipelor de

monitorizare.

Centrul pentru Drepturile Omului mulţumeşte membrilor Consiliului consultativ,

reprezentanţilor Asociaţiei „Somato”, Centrului de reabilitare a victimelor torturii ”Memoria”,

centrelor de medicină preventivă care au participat la efectuarea vizitelor şi au acordat consultant

profesională membrilor echipelor de monitorizare.

1.4. Spitalele de psihiatrie monitorizate

Spitalele de psihiatrie sînt instituţii medicale, care acordă asistenţă medicală specializată, în

condiţii de staţionar, privind examinarea, diagnosticarea, tratamentul şi recuperarea psiho-

socială. Spitalele de psihiatrie sînt subordonate nemijlocit fondatorilor, iar în plan organizator-

metodic Ministerului Sănătăţii.

În Republica Moldova funcţionează trei spitale de psihiatrie – Spitalul clinic de psihiatrie din

municipiul Chişinău, Spitalele de psihiatrie din Bălţi şi Orhei.

Instituţia Medico-sanitară Publică Spitalul Clinic de Psihiatrie este amplasată în municipiul

Chişinău, strada Costiujeni - 3 pe o suprafaţă de 44,8713 ha, într-o zonă de parc, pe fosta moşie

mănăstirească Costiujeni. Este cel mai important complex de edificii sanitar - curative de la

sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, construcţia căruia a început în anul 1892. Spitalul a fost

creat în conformitate cu ultimele recomandări ale psihiatriei europene din acei ani. Structura

ansamblului s-a format treptat, începînd cu ultimul deceniu al secolului XIX, comanditarii

asigurînd o continuitate de idei constructive şi funcţionale. Aspectul actual al spitalului este

datorat în mare parte arhitectului - şef al Chişinăului A.I.Bernardazzi, care, în calitate de

antreprenor, construind după propriile proiecte clădirile pensionului şi pavilioanelor spitalului, a

înnobilat faţadele prin soluţii proprii manierei sale.

Spitalul are o structură pavilionară dintr-un complex de 53 de edificii. Starea tehnică a

construcţiilor variază de la stare satisfăcătoare pînă la degradare avansată. Cîteva clădiri

constituie monumente de arhitectură.

Capacitatea oficială a IMPS Spitalul Clinic de Psihiatrie este de 1100 paturi.

Spitalul de psihiatrie Bălţi se află în municipiul Bălţi, str. Gagarin 114. O filială a acestui spital

se află în satul Pavlovca, raionul Briceni. Spitalul a fost fondat în anul 1976. Instituţia

deserveşte Zona de Nord a Republicii Moldova: 11 raioane şi municipiul Bălţi, cu o populaţie de

un milion de locuitori şi reprezintă un complex terapeutic cu o capacitate de paturi de 770 locuri,

dintre care 640 sînt amplasate în mun. Bălţi şi 130 de paturi amplasate în filiala din satul

Pavlovca, raionul Briceni. Spitalul are o structură bine aranjată, iar legătura dintre secţiile

amplasate în cele 4 blocuri curative este efectuată printr-un sistem de galerii, astfel încît orice

secţie poate fi vizitată fără a fi necesar de a ieşi din clădire. Blocul de tratament pentru copii este

separat de celelalte blocuri.

Spitalul de psihiatrie din Orhei este amplasat în imediata apropiere a oraşului Orhei, str.

Dubăsari nr. 2 şi este alcătuit dint-un bloc cu 4 etaje, precum şi clădirea unde este amplasată

cazangeria spitalului. Spitalul deserveşte 4 raioane din centrul ţării – Orhei, Teleneşti, Rezina şi

Şoldăneşti cu o populaţie în jur de 300 mii de locuitori. Spitalul de psihiatrie nr.2 din Orhei a fost

fondat în 1958 în incinta mănăstirii Curchi ca o colonie pentru bolnavii psihocronici cu

capacitatea de 940 de paturi. În septembrie 2002, spitalul de psihiatrie a fost transferat de pe

teritoriului mănăstirii Curchi în clădirea spitalului pentru tratamentul şi îngrijirea persoanelor cu

tuberculoză pulmonară, situată în imediata apropiere de oraşul Orhei. În această clădire Spitalul

de psihiatrie funcţionează şi în prezent.

La momentul actual spitalul dispune de o capacitate de 200 de paturi.

Capacitatea

oficială

Numărul

pacienţilor la

momentul vizitei

Numărul

personalului

Durata

medie de

spitalizare

IMSP Spitalul clinic de

psihiatrie

1100 907 1044 32 zile*

IMSP Spitalul de

psihiatrie Bălţi

770 Informaţia lipseşte 893 32-34 zile*

IPMS Spitalul de

psihiatrie Orhei

200 181 250 33 zile*

*cu excepţia persoanelor care se află la tratament prin constrîngere

1.4. Internatele psihoneurologice monitorizate

Conform Regulamentului-cadru de funcţionare a Internatului psihoneurologic, aprobat de

Ministrul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului (anul 2008), internatul este instituţie de

plasament temporar sau permanent, prestatoare de servicii socio-medicale, pentru persoane

adulte cu dizabilităţi mintale. Beneficiarii de servicii sociale sînt persoanele care la un moment

dat se pot afla într-o situaţie de dificultate generatoare de marginalizare sau excluziune socială în

lipsa suportului acordat de familie sau comunitate şi sînt dependente de ajutor terţiar. Scopul

Internatului este ”asigurarea protecţiei sociale a beneficiarilor, prin acordarea măsurilor de

recuperare, menţinere a capacităţilor şi (re)integrare socială. Obiectivele Internatului sînt:

acordarea asistenţei socio-medicale beneficiarilor în conformitate cu necesităţile speciale şi

particularităţile de dezvoltare individuală; facilitarea socializării şi (re)socializării beneficiarului

în familia biologică extinsă sau în comunitate.

În acelaşi timp, conform Instrucţiunii despre modul de cazare a tutelaţilor în instituţiile sociale

din subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei al Republicii Moldova,

aprobat de Ministrul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei (nr. 61/227 din 16.02.2000) şi

Ministrul Sănătăţii (nr.06-34/188 din 16.03.2000), în instituţiile sociale ale Ministerului Muncii,

Protecţiei Sociale şi Familiei pot fi cazate permanent sau temporar persoane psihocronice,

invalizi şi persoane de vîrsta a treia preponderent solitare, care necesită îngrijirea altei persoane.

Cadru normativ relevant

Legea privind sănătatea mintală nr. 1402 din 16.12.1997

Hotărîrea Guvernului nr. 1500 din 31.12.2004 pentru aprobarea Regulamentului-tip cu privire la

funcţionarea azilului pentru persoanele în vîrstă şi persoanele cu dizabilităţi

Hotărîrea Guvernului nr.506 din 11.05.2006 privind aprobarea normelor naturale pentru

întreţinerea persoanelor cazate în instituţiile sociale;

Hotărîrea Guvernului nr. 520 din 15.05.2006 privind aprobarea Normelor de cheltuieli în bani

pentru întreţinerea persoanelor cazate în instituţiile sociale;

Regulament-cadru de funcţionare a Internatului psihoneurologic

Instrucţiune despre modul de cazare a tutelaţilor în instituţiile sociale din subordinea

Ministerului muncii, protecţiei sociale şi familiei nr. 06-34/188 din 16.03.2000

În Republica Moldova funcţionează 4 internatele psihoneurologice şi 2 casele internat pentru

copii cu deficienţe mintale: internatul psihoneurologic din Bălţi, internatul psihoneurologic din

Bădiceni (Soroca), internatul psihoneurologic din Brînzeni (Edineţ), internatul psihoneurologic

din Cocieri (Dubăsari) casa internat pentru copii cu deficienţe mintale din Orhei, casa internat

pentru copii cu deficienţe mintale din Hînceşti.

Internatul psihoneurologic din municipiul Bălţi este situat în partea de sud-vest a municipiului

Bălţi, la o distanţă de 3-4 km de centrul oraşului, pe o suprafaţă totală de 45282,6 m2

, dintre care

8922,6 m2 constituie suprafaţa totală a imobilului şi 36360 m

2 - a terenului aferent. În direcţia

internatului psihoneurologic circulă ruta de maxi taxi municipală Nr. 15. Graficul de circulaţie a

rutei asigură transportarea pasagerilor de 7 ori pe zi din şi spre municipiul Bălţi.

Internatul Psihoneurologic din municipiul Bălţi şi-a început activitatea în august 1984. Anterior,

în locaţie era amplasată Casa de copii cu deficienţe mintale (1972-1980) şi Casa Veteranilor

(1980-1984). Instituţia dispune de 4 blocuri locative pentru beneficiarii cazaţi, policlinică în care

sînt amenajate cabinete de examinare medicală, cabinete de proceduri, ftizioproceduri, vaccinare,

masaj, laborator clinic, cabinet stomatologic, cabinet ginecologic. Instituţia dispune de bloc

alimentar cu ospătărie, depozit pentru produse alimentare, sală festivă, bibliotecă, spălătorie,

termocentrală autonomă, boxe pentru unităţile de transport şi alte încăperi auxiliare.

Capacitatea oficială a Internatului psihoneurologic din municipiul Bălţi este de 550 de paturi. La

momentul vizitei erau cazate 554 de persoane. Din numărul total de beneficiari cazaţi în

instituţie, 104 persoane sînt ţintuite la pat şi necesită îngrijire continuă de asistenţă medicală.

Circa 20% din rezidenţi sînt persoane în etate şi (80%) – persoane cu disabilităţi mintale.

Din numărul total de beneficiari, 97 de persoane sînt declarate incapabile prin hotărîrea instanţei

judecătoreşti. Persoanele plasate în instituţie pînă în anul 2009 nu sînt lipsite de capacitate de

exerciţiu.

Pe parcursul anului 2011 din instituţia psihoneurologică au fost externate 2 persoane, au fost

internate 27 persoane şi au decedat (moarte subită) 32 de persoane.

Durata medie de aflare a beneficiarilor în instituţie este de 10 ani.

Internatul psihoneurologic din Brînzeni este amplasat în satul Brîzeni, raionul Edineţ, la o

distanţă de 225 km de municipiul Chişinău. Accesul spre internat este asigurat prin intermediul

rutelor de maxi taxi ce fac legătura auto din mun. Chişinău şi centrului raional Edineţ spre

localitatea Brînzeni şi alte cîteva localităţi învecinate. Drumul este deteriorat şi îngreuiază

circulaţia.

Instituţia dispune de bloc alimentar cu ospătărie, depozite pentru produse alimentare, fermă

pentru animale, sere de producere precum şi teren pentru lucrări agricole, alte încăperi auxiliare

neutilizate.

O mare parte de beneficiari sînt foştii rezidenţi ai caselor pentru copii cu dizabilităţi mintale din

stînga Nistrului, care au fost transferaţi în această instituţie după declanşarea conflictului militar

din anul 1992. Din anul 2004 Internatul psihoneurologic din Brînzeni a început să găzduiască

pacienţii cronici din spitalele de psihiatrie şi din casele internat pentru copii cu deficienţe mintale

din Orhei şi din Hînceşti.

Capacitatea oficială a Internatului psihoneurologic din Brînzeni este de 300 de paturi. La

momentul vizitei erau cazate 309 persoane, dintre care 282 persoane cu tulburări psihice şi

deficienţe intelectuale, restul suferă de boli somatice.

Din cei 309 rezidenţi ai Internatului din Brînzeni 61 persoane sînt lipsite de capacitatea de

exerciţiu prin hotărîrea instanţelor judecătoreşti; 38 de rezidenţi nu au acte de identitate

perfectate.

În anul 2011 au decedat 3 rezidenţi din cauza afecţiunilor somatice.

Internatul psihoneurologic din Bădiceni este situat la 5 km. de satul Bădiceni raionul Soroca,

pe o suprafaţă de 12 hectare.

Instituţia dispune de 4 hectare de teren aferent, 5 hectare de pămînt arabil şi o livadă cu

suprafaţa de 3 hectare. Drumul spre instituţie este deteriorat şi pe timp de iarnă traficul este

limitat din cauza reliefului.

Internatul dispune de un bloc administrativ cu suprafaţa de 350 m.p., construit în anul 1957 şi

reparat în anul 2006; un blocul locativ cu două nivele, cu suprafaţa de 2100 m.p., construit în

anul 1986 şi parţial reparat în anul 2005 (cu schimbarea acoperişului) şi în anul 2010 (cu

schimbarea uşilor şi ferestrelor); spălătorie construită în anul 1986; depozit de legume construit

în anul 1985; cazangerie construită în anul 1986 şi reparată în anul 2011.

Energia electrică este furnizată în bază de contract încheiat cu S.A. Red-Nord-Vest. Internatul

dispune de o fîntînă arteziană care-l deserveşte cu apă potabilă şi o cazangerie cu cărbune.

Sistemul de canalizare funcţionează, însă este învechit şi necesită a fi reconstruit. Datorită

distanţei mari de la cazangerie pînă la blocul locativ trebuie întreprinse măsuri suplimentare

pentru reducerea pierderilor de căldură.

În internat sunt cazaţi beneficiari din toată republica.

La momentul vizitei erau cazate 461 persoane, persoane cu tulburări psihice şi deficienţe

intelectuale.

Din cei 460 rezidenţi ai Internatului din Brînzeni 395 de persoane sunt declarate incapabile prin

hotărîrea instanţelor de judecată; 120 de rezidenţi nu au acte de identitate perfectate.

În anul 2011 au decedat 12 persoane rezidente ale Internatului de la Brînzeni din cauza

afecţiunilor somatice.

Capacitatea

oficială

Numărul

rezidenţilor

la momentul

vizitei

Numărul

personalului

Numărul

rezidenţilor

lipsiţi de

capacitate

Durata medie

de aflare în

instituţie

Bălţi 550 554 97 10 ani

Brînzeni 300 309 61

Bădiceni 395

1.6. Condiţiile materiale

Spitalele de psihiatrie

Condiţiile materiale din spitalele de psihiatrie ar trebui să creeze un mediu terapeutic pozitiv care

presupune, înainte de toate, asigurarea unui spaţiu suficient pentru fiecare pacient, precum şi

iluminarea, încălzirea, aerisirea adecvate ale acestuia, întreţinerea satisfăcătoare a instituţiei şi

conformarea cu regulile sanitaro-igienice.8

Deşi calitatea condiţiilor de viaţă şi tratamentul pacienţilor depind în mod inevitabil, într-o

proporţie importantă, de resursele disponibile, necesităţile fundamentale ale vieţii trebuie să fie

asigurate de stat în orice împrejurări9. Inadvertenţele în aceste domenii pot duce rapid la situaţii

care se aseamănă cu cele ale “tratamentelor inumane sau degradante”10

.

Implementarea mecanismului de monitorizare a calităţii serviciilor acordate populaţiei de către

unităţile medico-sanitare, prin intermediul evaluării şi acreditării11

, a impulsionat îmbunătăţirea

condiţiilor hoteliere prin efectuarea reparaţiilor, instalarea cazanelor de încălzire a apei,

reutilarea sălilor de baie şi a WC-urilor, micşorarea numărului de paturi în saloane, renovarea

mobilierului. Elaborarea normelor sanitare privind condiţiile de igienă pentru instituţiile

medico-sanitare12

contribuie la crearea şi menţinerea unor cerinţe unice privind amplasarea,

amenajarea, utilarea, şi întreţinerea instituţiilor medico-sanitare. Cu toate acestea, nici una dintre

instituţiile medico-sanitare publice vizitate nu a reuşit deocamdată să implementeze totalmente

cerinţele pentru amplasarea, amenajarea, utilarea, întreţinerea instituţiilor medico-sanitare,

precum şi pentru controlul infecţiilor în cadrul acestora, specificate în regulamentul sanitar

privind condiţiile de igienă pentru instituţiile medico-sanitare.

Condiţiile de viaţă în spitalele de psihiatrie sînt în mare parte satisfăcătoare, cu excepţia unor

secţii din Spitalul clinic de psihiatrie din municipiul Chişinău.

În toate spitalele starea igienică generală este satisfăcătoare. Curăţenia pe holuri, în blocurile

sanitare, în ospătării şi în birourile medicilor este făcută de infirmiere, pe cînd în saloane - de

către pacienţi, cărora li se pun la dispoziţie soluţii dezinfectante şi utilajele necesare, (mai

detaliat la capitolul rele tratamente - fapt inadmisibil în cazul în care pacientul nu şi-a exprimat

acordul pentru prestarea acestei munci).

Saltelele, păturile şi lenjeria de pat sunt, de regulă, curate şi schimbate o dată pe săptămînă.

Schimbarea albiturilor la bolnavii slăbiţi şi neglijenţi se efectuează la necesitate. Lenjeria şi

îmbrăcămintea spitalicească, pe care o poartă pacienţii sînt spălate centralizat, în baza unor

contracte încheiate cu agenţii economici. La dorinţă, pacienţii poartă haine personale.

Pacienţii agitaţi sau în stare psihotică gravă sînt izolaţi în saloanele de observaţie. Condiţiile în

aceste saloane sînt caracteristice tuturor instituţiilor vizitate: număr mare de paturi (12-15), miros

neplăcut de urină, culoarea pereţilor prea excitantă.

8Normele CPT, paragraful 34, http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-standards.pdf

9Ibidem, paragraful 33.

10Ibidem, paragraful 32

11Legea privind evaluarea şi acreditarea în sănătate nr. 552 din 18 octombrie 2001; Hotărîrea Guvernului cu privire

la Consiliul național de Evaluare şi Acreditare în Sănătate nr. 526 din 29 aprilie 2002 12

Hotărîrea Guvernului nr. 663 din 23.07.2010 pentru aprobarea Regulamentului sanitar privind condițiile de igienă pentru instituțiile medico-sanitare

Hrana pentru pacienţi este pregătită centralizat, conform dietelor, în blocurile alimentare ale

instituţiilor şi se repartizează ulterior în secţiile spitalelor. Blocurile alimentare sînt amplasate în

clădiri separate şi dispun de toate încăperile necesare, corespunzătoare activităţii respective.

Fiecare secţie din staţionare este amenajată cu o cantină pentru repartizarea hranei şi cu o

ospătărie unde pacienţii se alimentează. În marea majoritate a cazurilor spaţiile pentru luarea

mesei sînt suficiente, amenajate şi îngrijite corespunzător.

Consumul zilnic pentru alimentarea unui bolnav constituie circa 22 lei. Hrana este servită de

patru ori pe zi, la orele 8.00; 11.00; 13.00; 18.00 sau 17.30. În opinia avocatului parlamentar

timpul între mese nu este rezonabil.

Alimentarea dietetică a bolnavilor este organizată în toate spitalele conform meselor dietetice

determinată de medicii curanţi în concordanţă cu starea de sănătate. Nici în unul din spitale nu

este asigurată alimentaţia conform convingerilor religioase.

Pacienţii afirmă că hrana este satisfăcătoare, dar puţină, cîteodată se plîng că mîncarea nu este

bună (Spitalul de psihiatrie Bălţi).

Pacienţii pot primi pachete cu produse alimentare de la vizitatori şi au posibilitatea să procure

alimente din magazinele şi cafenelele situate pe teritoriul spitalelor (mun. Chişinău, mun. Bălţi).

Pachetele cu produse alimentare se păstrează în odăi special amenajate, dotate cu frigidere, care

sînt permanent încuiate. Personalul afirmă că accesul pacienţilor la produsele alimentare aduse

de rude este asigurat ori de cîte ori o solicită pacienţii. Unii pacienţi s-au plîns că pachetele cu

produse alimentare le sînt furate, fie de alţi pacienţi fie de infirmiere. Pacienţii internaţi în secţia

nr. 37 (tratament prin constrîngere regim riguros) a Spitalului Clinic de Psihiatrie (mun.

Chişinău) au informat că accesul la produsele alimentare aduse de rude este condiţionat de

comportamentul lor şi personalul poate limita cantitatea produselor eliberate în calitate de

pedeapsă.

În spitalele din mun. Chişinău şi or. Orhei apa din robinete este accesibilă la orice oră. În spitalul

din mun. Bălţi, pentru economisirea resurselor financiare, apa este livrată conform unui grafic

stabilit de administraţie.

În toate spitalele saloanele sînt iluminate suficient cu lămpi. Geamurile din saloane permit

pătrunderea luminii naturale în încăperi. Dormitoarele sînt aerisite zilnic prin deschiderea

geamurilor, sub supravegherea personalului, cu excepţia spitalului de psihiatrie din Orhei, unde,

la momentul vizitei, geamurile erau încleiate cu bandă adezivă.

Numărul paturilor într-un salon variază, în dependenţă de spitalul şi secţia vizitată, de la 5 la 18.

Cele mai aglomerate sînt saloanele de observaţie, în care sînt plasate persoanele agitate sau în

stare psihotică gravă. Suprafaţa care revine unui pat este mai mică decît norma de 6m2,

cu

excepţia spitalului din mun. Bălţi, unde au fost efectuate reparaţii pentru reconstruirea saloanelor

şi adaptarea suprafeţei acestora normelor existente.

În toate instituţiile sînt prevăzute WC-uri separate pentru bolnavi şi personal. Numărul de

instalaţii sanitare pentru pacienţi nu corespunde cerinţelor în vigoare şi variază de la 1-3 WC-uri

pentru 50-60 de pacienţi în timp ce conform standardelor numărul de instalaţii sanitare, în cazul

în care nu sînt prevăzute pe lîngă saloane, se determină din calculul - un obiect pentru maxim

10 persoane în blocul sanitar pentru bărbaţi şi maxim pentru 8 persoane în blocul sanitar pentru

femei. Acestea sînt accesibile 24 din 24 ore. Starea sanitaro-igienică a WC-urilor pe alocuri este

nesatisfăcătoare – persistă miros neplăcut, ţevile de canalizare sînt înfundate cu mucuri de ţigări,

deoarece pacienţii utilizează blocurile sanitare în calitate de fumuare (municipiul Chişinău).

Cabinele WC-urilor nu sînt echipate cu uşi, fapt care face imposibilă asigurarea intimităţii

pacienţilor. Nici într-o instituţie nu a fost constatată existenţa hîrtiei igienice şi a săpunului.

În fiecare secţie sînt amenajate încăperi separate pentru duşuri, numărul acestora variind de la 1

la 3. În toate spitalele apa fierbinte este furnizată centralizat o dată sau de 2 ori pe săptămînă. O

dată pe săptămînă pacienţii fac baie igienică cu schimbarea lenjeriei de corp şi de pat.

Încăperile pentru duşuri sînt permanent încuiate sub pretextul asigurării securităţii pacienţilor.

În toate spitalele duşurile nu sînt separate în cabine individuale, în spitalul din municipiul

Chişinău ferestrele nu sînt acoperite. Pacienţii se băiesc sub supravegherea personalului (din

explicaţiile personalului - pentru securitatea pacienţilor). Pacienţii se spală dezbrăcaţi, în

grupuri. Pacienţii care nu se pot îngriji singuri sînt ajutaţi de alţi pacienţi sau de infirmiere. Din

lipsa personalului auxiliar, pacienţii bărbaţi sînt spălaţi de infirmiere femei. În aceste

circumstanţe nu se asigură intimitatea pacienţilor.

Gradul de dotare cu mobilier şi gradul de confort în saloane variază de la spital la spital, de la

secţie la secţie, Însă majoritatea saloanelor nu sînt amenajate cu dulapuri şi noptiere. Chiar dacă

pacienţilor nu li se interzice să dispună de obiecte personale, nu există locuri pentru păstrarea

acestora.

Cele mai degradante condiţii de viaţă s-au înregistrat în IMSP Spitalul clinic de psihiatrie din

mun. Chişinău, în secţiile nr. 4 (psihiatrie bărbaţi), nr. 7 (..) şi nr. 37 (tratament obligatoriu cu

supraveghere riguroasă).

În secţia nr. 4 sînt internaţi bolnavii cronici. Majoritatea pacienţilor sînt în etate şi fără loc

permanent de tai, fără rude apropiate, fără pensie. Deşi condiţiile de sejur sînt foarte modeste,

saloanele supraaglomerate şi paturi instalate pe holuri, este curat şi condiţiile sanitaro-igienice

sunt satisfăcătoare.

IMSP Spitalul de psihiatrie Bălţi a depus eforturi considerabile pentru a realiza reparaţia capitală

şi curentă în toate secţiile. Secţia pentru copii nr. 9 are condiţii foarte bune pentru tratarea

pacienţilor minori. Cu regret, reparaţia nu a fost finisată pentru că spitalul nu dispune de

resursele financiare necesare şi formează datorii la cele mai importante capitole bugetare de

cheltuieli: servicii comunale, hrană, medicamente13

.

IMSP Spitalul de psihiatrie Orhei are condiţii satisfăcătoare în toate cele trei secţii, însă cele mai

modeste condiţii rămîn a fi în secţia nr. 3, unde sînt trataţi pacienţi în etate, atît femei cît şi

bărbaţi.

Nici în unul din spitalele de psihiatrie infrastructura nu este adaptată necesităţilor persoanelor cu

dizabilităţi locomotorii.

În general, condiţiile de sejur nu sînt maximal favorabile pentru recuperare psiho-socială, nu

este asigurată intimitatea pacienţilor. În unele cazuri condiţiile de cazare şi atitudinea

personalului medical faţă de pacienţi chiar lezează demnitatea persoanei.

Pacienţii sînt liberi să circule în perimetrul secţiilor în care sînt internaţi. Din afirmaţiile

medicilor, în cazul în care starea sănătăţii este satisfăcătoare, pacienţii pot părăsi secţiile pentru a

se plimba la aer liber, pentru a se deplasa la magazinele de pe teritoriul spitalelor. Însă, din

conversaţiile cu pacienţii rezultă că plimbările zilnice sînt restricţionate.

13

Raport pivind respectarea drepturilor pacienților în spitalele de psihiatrie ale Republicii Moldova, elaborat de Ombudsmanul Instituțional al Spitalelor de Psihiatrie Doina Ioana Străisteanu, iunie 2012

Întrevederile cu vizitatorii au loc în încăperi special amenajate în acest scop, la orele stabilite de

administraţia instituţiei. În dependenţă de starea sănătăţii pacientului, la întrevederi pot asista

lucrători medicali. În spitalul de psihiatrie din municipiul Bălţi toate întrevederile pacienţilor cu

rudele au loc sub supravegherea personalului medical.

În Spitalul clinic de psihiatrie din municipiul Chişinău secţiile tratament prin constrîngere cu

supraveghere obişnuită şi supraveghere riguroasă au fost dotate cu camere video de

supraveghere, care au fost instalate în saloane, pe holuri, în WC-uri şi în duşuri. Acest lucru a

fost explicat de şefii secţiilor prin numărul insuficient de asistenţi medicali şi infirmieri. În

timpul unei vizite recente, avute loc la 2 octombrie 2012, s-a constatat că camerele video din

wc-uri au fost demontate.

La intrarea în saloane, personalul nu bate la uşă şi nu solicită permisiunea pacienţilor de a intra.

În concluzie, pentru toate spitalele de psihiatrie sînt caracteristice cîteva probleme, care urmează

a fi soluţionate: neadaptarea infrastructurii pentru necesităţile persoanelor cu dezabilităţi

locomotorii; supraaglomerarea saloanelor/nerespectarea standardelor existente; dotarea

insuficientă a saloanelor cu mobilier; starea igienică nesatisfăcătoare în saloanele de observaţie;

împărţirea nerezonabilă a timpului între mese; neasigurarea alimentaţiei conform convingerilor

religioase; numărul insuficient al instalaţiilor sanitare; starea nesatisfăcătoare sanitaro-igienică a

WC-urilor; lipsa obiectelor de toaletă; neasigurarea intimităţii pacienţilor în WC-uri şi în sălile

pentru duş.

CAPITOLUL II

Personalul

În acest capitol sînt prezentate informaţii privind calificarea şi formarea personalului. Aspectele

legate de comportamentul şi atitudinea angajaţilor faţă de pacienţi şi rezidenţi vor fi abordate în

capitolul 5 "Viaţa în condiţii de instituţionalizare". Personalul profesionist, instruit în mod

corespunzător, este esenţial pentru asigurarea respectării drepturilor omului în spitalele de

psihiatrie şi internatele psihoneurologice.

2.1. Necesitatea de instruire

Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CRPD) conţine dispoziţii privind

obligaţiile generale ale statului, una dinte care este "promovarea instruirii profesioniştilor care

lucrează cu persoane cu dizabilităţi, cu privire la drepturile recunoscute în această convenţie, cu

scopul de a oferi o asistenţă şi deservire mai eficientă garantată de aceste drepturi"14

. În ceea ce

priveşte punerea în aplicare a dreptului persoanelor cu dizabilităţi la servicii medicale, Convenţia

asigură că statele "vor cere medicilor şi instituţiilor medicale să ofere aceeaşi calitate a serviciilor

pentru persoanele cu dizabilităţi ca şi pentru alte persoane, inclusiv în baza acordului voluntar şi

informat, inclusiv prin ridicarea nivelului de conştientizare al acestora cu privire la drepturile

omului, demnitatea, autonomia şi necesităţile persoanelor cu dizabilităţi, prin instruire şi prin

adoptarea standardelor etice de asistenţă medicală publică şi privată"15

şi că statele ar trebui să

14

CRPD, art. 4 alin. 1 lit. (I) 15

CRPD, art. 25 lit. (d)

"promoveze dezvoltarea iniţială şi continuă a instruirii specialiştilor şi personalului care

activează în serviciile de calificare şi reabilitare"16

.

Comitetul European pentru prevenirea torturii (CPT) recomandă ca personalul în spitalele de

psihiatrie "să fie adecvat ca număr, categorii profesionale (psihiatri, medici generalişti,

infirmieri, psihologi, ergoterapeuţi, asistenţi sociali etc.), experienţă şi pregătire", şi avertizează

că deficienţele de resurse umane subminează adesea grav tentativele de oferire a tratamentului

necesar şi pot duce la mare risc pentru pacienţi, în ciuda bunăvoinţei şi eforturilor adevărate ale

personalului prezent.

2.2. Constatări în urma monitorizării

Centrul pentru Drepturile Omului a sesizat trei probleme principale cu privire la personalul care

activează în sistemul de sănătate mintală şi are grijă de persoanele cu dizabilităţi mintale:

deficitul de personal, formarea inadecvată şi condiţiile de muncă precare – din toate pot rezulta

încălcări ale drepturilor omului.

a) Deficitul de personal profesional

Spitalele de psihiatrie

Personalul spitalelor de psihiatrie este constituit din medici de diferit profil, personal medical

mediu, personal medical inferior, personal administrativ gospodăresc. Toate instituţiile se

confruntă cu o fluctuaţie sporită a cadrelor şi cu lipsa de personal, în special medici psihiatri şi

psihoterapeuţi, specialişti psihologi, asistenţi sociali şi instructori de ergoterapie, infirmieri. În

aceste condiţii apare un risc serios în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale şi a

potenţialului abuz din partea personalului mai puţin calificat.

La momentul vizitei în IMSP Spitalul clinic de psihiatrie (mun. Chişinău) erau vacante 41 de

funcţii, după cum urmează: medic psihiatru – 8, medic internist – 1, medic epidemiolog – 1,

kinetoterapeut – 2, psiholog clinician – 1, psihoterapeut – 2, farmacist – 2, asistente medicale –

20, laborant farmacist – 2, instructor kinetoterapie – 2, asistentă medicală fizioterapie – 1. În

mediu pe instituţie, unui medic psihiatru îi revin 20 de pacienţi, iar unei surori medicale 5-7

pacienţi. Pe parcursul unui an au fost angajate 165 persoane, dintre care 15 medici, 38 asistente

medicale, 58 infirmieri, 54 persoane – personal administrativ-gospodăresc. În aceeaşi perioadă

de timp au demisionat 135 persoane, dintre care 8 medici, 29 asistente medicale, 57 infirmieri,

41 persoane – personal administrativ gospodăresc.

La momentul vizitei ÎN IMSP Spitalul de psihiatrie Bălţi, din cele 893 de funcţii, conform

statelor de personal, erau ocupate doar 720. Se resimte deficitul de medici şi infirmieri.

Administraţia instituţiei recunoaşte că fluctuaţia sporită a cadrelor, care se datorează condiţiilor

nocive de lucru şi nivelului scăzut de salarizare, este punctul vulnerabil în politica de cadre a

spitalului.

În IMSP Spitalul de psihiatrie Orhei, la momentul vizitei erau ocupate circa 190 de funcţii, din

cele 250 aprobate conform statelor de personal. Pe parcursul unui an au fost angajate 6 asistente

medicale, tot atîtea eliberîndu-se din serviciu. Aceeaşi tendinţă se atestă şi la infirmieri, fiind

angajaţi 12 infirmieri şi eliberîndu-se 13 persoane. Se constată o tendinţă de menţinere stabilă a

colectivului de muncă, fluctuaţia de cadre fiind redusă, comparativ cu instituţiile similare. În

mediu unui medic psihiatru îi revin 28 pacienţi, iau unei asistente medicale - 2 pacienţi.

16

CRPD, art. 26 alin. 2

Fluctuaţia cadrelor şi lipsa de personal, îndeosebi medici psihiatri, medici psihoterapeuţi şi

asistenţi medicali, creează un risc serios în ceea ce priveşte calitatea îngrijirilor medicale şi

potenţialul abuz faţă de pacienţi din partea personalului mai puţin calificat.

Majoritatea funcţiilor de infirmieri sînt ocupate de femei în etate, cu vîrstă de pensionare, care

activează în instituţii cîte 10-20 de ani, sau chiar mai mult. Salarizarea insuficientă, inclusiv

diminuarea sporilor pentru activitate în condiţii nocive şi de risc sporit face imposibilă angajarea

tineretului, inclusiv a bărbaţilor. În timpul discuţiilor cu infirmierele, ne-a apărut întrebarea cum

se descurcă cu pacienţii care manifestă agresivitate. Majoritatea au menţionat, că în cazul

manifestării agresiunii din partea pacienţilor se recurge imediat la măsuri de constrîngere –

injectarea preparatelor medicamentoase şi conterţionarea pacienţilor.

În lipsa catastrofală a asistenţilor sociali, medicii sînt nevoiţi să se ocupe de unele activităţi

improprii – să contribuie, inclusiv financiar, la documentarea pacienţilor (perfectarea buletinelor

de identitate), la întocmirea dosarelor de pensii, la identificarea unul loc de trai pentru pacienţii

care nu au domiciliu, să perfecteze actele necesare şi să întreprindă demersuri către Ministerul

Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei pentru plasarea pacienţilor în internate psihoneurologice.

În lipsa instructorilor ergoterapeuţi, sălile special amenajate în spitalele de psihiatrie Bălţi şi

Orhei sînt pustii sau sînt utilizate pentru alte scopuri/activităţi.

b) Formarea profesională

Spitalele de psihiatrie

Personalul din domeniul serviciilor de sănătate mintală ar trebui să aibă calificările necesare şi

formare specială, astfel încît să-şi îndeplinească atribuţiile în conformitate cu obligaţiile de

serviciu şi standardele profesionale. În special, personalul trebuie să fie instruit corespunzător în

următoarele domenii: protecţia demnităţii, drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

înţelegea, prevenirea şi combaterea violenţei; evitarea utilizării măsurilor de imobilizare şi

izolare; circumstanţele limitate în care pot fi justificate măsuri de imobilizare sau izolare, avînd

în vedere potenţialele beneficii şi riscuri, precum şi aplicarea corectă a acestor măsuri.

De regulă, medicii şi asistenţii medicali beneficiază de instruiri şi perfecţionare a cunoştinţelor

profesionale. Anual se planifică participarea unui anumit număr de medici şi asistenţi medicali la

instruirile şi cursurile de perfecţionare. Existenţa unor programe de perfecţionare oferă

medicilor posibilitatea de a vizita instituţii similare din alte ţări pentru schimb de experienţă.

Nici în unul din spitalele de psihiatrie angajaţii (inclusiv medicii şi asistenţii medicali) nu sînt

instruiţi în mod special pentru lucrul cu persoanele cu dizabilităţi mintale, fapt confirmat de

mulţi angajaţi cu care au discutat monitorii. Infirmierii nu beneficiază de nici o formare legată de

lucrul cu persoanele cu dizabilităţi intelectuale sau psiho-sociale. În plus, aceştia nu sînt

instruiţi privind modul de a rezolva problemele specifice care ar fi de aşteptat să apară în

practică, cum ar fi comportamentele agresive, inclusiv folosirea corectă a măsurilor de

conterţionare şi alte aspecte specifice.

Pe parcursul anilor personalul spitalelor de psihiatrie şi internatelor psihoneurologice a beneficiat

de instruiri sporadice, organizate de asociaţii obşteşti în cadrul implementării anumitor proiecte.

Aceste instruiri nu şi-au găsit continuitate, sînt insuficiente şi ineficiente în situaţia în care

nivelul fluctuaţiei cadrelor este sporit.

În opinia unor angajaţi, ar fi binevenit şi util dacă ministerele de resort (Ministerul Sănătăţii în

cazul spitalelor de psihiatrie şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei în cazul

internatelor psihoneurologice) ar elabora ghiduri de orientare cu privire la aspectele specifice din

activitatea lor: modul de acţionare în cazurile în care pacienţii manifestă agresiune; utilizarea

imobilizării şi izolării ş.a. Totodată, ei au subliniat necesitatea informării şi unor instruiri

speciale cu privire la drepturile pacientului şi drepturile omului, în general; cu privire la modul

în care ar trebui să abordeze cu pacienţii subiecte ce ţin de relaţiile sexuale şi educaţia sexuală.

Efectele lipsei de orientare şi instruire a personalului vor fi expuse în alte capitole.

c) Condiţii de muncă

Spitalele de psihiatrie

În spitalele de psihiatrie personalul este asigurat cu echipament individual de lucru şi de protecţie

(halate, măşti, ochelari, bahile, bonete, mănuşi etc), cu materiale igienico-sanitare, cu truse

medicale pentru acordarea primului ajutor; este vaccinat conta gripei şi hepatitei de tip B.

Pesoanele care activează în condiţii nocive sînt asigurate cu alimentaţie de protecţie. În toate

instituţiile sînt elaborate instrucţiuni şi se oganizează instruiri iniţiale şi periodice în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă.

Nu toate subdiviziunile structurale ale instituţiilor dispun de încăperi amenajate pentru odihna şi

recuperarea personalului. Cele existente sînt dotate cu frigidere, instalaţii de încălzire a apei,

utilaje de încălzire a bucatelor şi lavoare. În unele instituţii (Spitalul de psihiatrie Bălţi) pentru

personal au fost amenajate încăperi de igienă personală, dotate cu cabine duş.

Este alarmant, că nici în unul din spitalele de psihiatrie secţiile nu sînt dotate cu sisteme de

securizare şi butoane de alarmă. Angajaţii subdiviziunilor structurale nu au posibilitatea de a

contacta între ei prin intermediul unor dispozitive tehnice în caz de situaţii alarmante.

Personalul spitalelor de psihiatrie nu beneficiază de consiliere psihologică sau consiliere pentru

prevenirea sindromului arderii profesionale.

În concluzie, în urma discuţiilor cu cu medicii, asistenţii medicali şi personalul inferior au fost

identificate cîteva probleme, caracteristice tuturor spitalelor de psihiatrie: fluctuaţia sporită a

cadrelor; lipsa specialiştilor – psihologi, asistenţi sociali şi instructori de ergoterapie; volumul

sporit de bolnavi la curaţie la un medic psihiatru; salarizarea insuficientă şi diminuarea

sporurilor pentru munca în condiţii nocive şi de risc major; efortul emoţional excesiv şi

surmenajul sporit în urma contactului permanent cu pacienţii; lipsa personalului medical inferior

de gen masculin; neasigurarea securităţii fizice a personalului; lipsa instruirii şi formării speciale.

CAPITOLUL III

Legea privind sănătatea mintală

Prezentului capitol analizează Legea privind sănătatea mintală prin prisma standardelor

internaţional şi conţine observaţiile Centrului pentru Drepturile Omului despre modul de

funcţionare în practică a acesteia.

Spre deosebire de alte domenii ale medicinii, tratamentul psihiatric poate fi impus unei persoane

ca urmare a refuzului de a da liberul consimţămînt pentru acordarea asistenţei psihiatrice.

În Republica Moldova, la fel ca şi în multe alte state, oamenii pot alege să primească asistenţă

psihiatrică la solicitarea benevolă sau cu consimţămîntul lor (internare voluntară), ori ei pot fi

obligaţi să facă acest lucru. Legea permite spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul

consimţămînt (internarea nevoluntară) în cazurile în care există anumite circumstanţe. Totodată,

în cazul spitalizării fără liberul consimţămînt al persoanei suferinde, legea permite efectuarea

tratamentului fără liberal consimţămînt.

3.1.Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO)

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este cel mai vast

instrument internaţional, ratificat de Republica Moldova, care asigură, în articolul 5, garanţii

persoanelor private de libertate în instituţiile de sănătate mintală. Aici, un loc important îi revine

şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Articolul 5 din Convenţie reprezintă o parte componentă esenţială a sistemului de protecţie a

drepturilor omului. Libertatea personală este o condiţie fundamentală de care trebuie să profite

fiecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct şi negativ asupra beneficierii

de multe alte drepturi. În plus, fiecare privare de libertate plasează persoana afectată într-o

poziţie extrem de vulnerabilă şi o expune riscului torturii şi tratamentelor inumane sau

degradante.

Paragraful 1 din articolul 5 al Convenţiei defineşte prezumţia de libertate, drept de care nimeni

nu poate fi privat decît în circumstanţe excepţionale, apoi stabileşte excepţii de la această regulă.

Una dintre aceste excepţii permite lipsirea de libertate a unei "persoane alienate", dar numai

atunci cînd sînt îndeplinite condiţiile specifice:

1. Detenţia trebuie să fie "legală"

2. Persoana reţinută trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe

care o înţelege, asupra motivelor care justifică reţinerea

3. Persoana reţinută trebuie să aibă dreptul de a contesta detenţia în faţa unui tribunal

Fiecare dintre aceste cerinţe ale Convenţiei a fost obiectul unor examinări de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului cu elaborarea unei jurisprudenţe vaste în domeniu:

Internare şi detenţie

În cauza Winterwerp versus Olanda, primul caz de sănătate mintală care a fost examinat de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 1979, au fost stabilite trei cerinţe care trebuie

îndeplinite pentru ca detenţia unei persoane "alienate mintal"să fie legală. Aceste condiţii sînt

cuprinse în pasajul următor al deciziei:

"În opinia Curţii, cu excepţia cazurilor de urgenţă, individul în cauză nu poate fi privat

de libertatea lui decît dacă s-a dovedit clar că persoana respective este un "alienat

mintal". Natura în sine a tulburării – a cărei existent trebuie dovedită în faţa unei

autorităţi naţionale competente - necesită expertiză medicală obiectivă. Mai mult,

tulburarea respectivă trebuie să fie de un grad de severitate care să justifice restricţia

obligatorie. Continuarea detenţiei este legală doar în cazul în care o asemenea tulburare

persistă".17

În cauza David versus Moldova (2008) Curtea a hotărît că a avut loc violarea articolului 5

paragraf 1 şi a calificat drept nejustificată detenţia unei persoane alienate mintal, reiterînd:

17

Cauza Winterwerp versul Olanda, paragraful 39

″… o persoană nu poate fi considerată ″alienată″ în sensul articolului 5 paragraf 1 al

Convenţiei, şi private de libertatea sa, decît dacă sînt întrunite cel puţin următoarele trei

condiţii: trebuie demonstrat în mod credibil că persoana este alienată; tulburarea

mintală trebuie să fie de o aşa natură sau grad încît să justifice detenţia obligatorie; şi

valabilitatea detenţiei continue depinde de persistenţa unei asemenea tulburări.

(paragraful 39)

Curtea Europeană nu a comentat dacă această expertiză trebuie să fie neapărat efectuată de un

psihiatru, dar această persoana trebuie să aibă calificările medicale adecvate pentru a asigura

veridicitatea diagnosticului psihiatric. Este justificat în mod rezonabil să se presupună că aceste

calificări vor include studii universitare în psihiatrie.

În cauza Varbanov versus Bulgaria decizia legată de detenţia reclamantului a fost luată de un

procuror fără pregătire medicală. Curtea a subliniat că este nevoie de o opinie medicală şi

examinarea individului trebuie să se bazeze pe starea lui psihică actuală şi în nici un caz doar pe

evenimentele din trecutul persoanei respective18

.

Legalitatea detenţiei

Paragraful 1 al articolului 5 din Convenţie obligă ca orice privare de libertate să fie efectuată „în

conformitate cu căile legale”.

Curtea consideră că „potrivit căilor legale„ se referă, în esenţă, la legile naţionale,

subliniind cerinţa complianţei cu procedura relevantă, prescrisă de acestea.

Totuşi, legislaţia naţională trebuie să fie şi ea în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu

principiile generale enunţate sau sugerate de aceasta. Termenul denotă o procedură

echitabilă şi potrivită, şi anume, că orice măsură menită să priveze o persoană de

libertate trebuie să fie impusă şi executată de către o autoritate adecvată, şi nu poate fi

arbitrară. (cauza Winterwerp versus Olanda, paragraful 45)

În plus, fiecare din prevederile sale presupune ca măsura să fie „legală”, adică să fie descrisă

exact în lege.

„În caz de privare de libertate este de o importanţă majoră ca principiul general al

certitudinii legale să fie satisfăcut. Prin urmare, este esenţial ca condiţiile privării de

libertate, stabilite de legile naţionale să fie clar definite, şi legea în sine să fie de o

aplicaţie previzibilă pentru a fi în conformitate cu standardul de „legalitate„ , stabilit de

Convenţie, un standard care cere ca toate legile să fie formulate suficient de precis

pentru a permite persoanei respective să obţină indicaţiile potrivite în caz necesar şi să

prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele existente, consecinţele unei anumite

fapte″. (cauza Kawka versus Polonia)

Respectiv, orice detenţie trebuie să fie în concordanţă cu dreptul intern şi cu Convenţia şi nu

poate fi arbitrară.

Locul de detenţie trebuie să fie adecvat

Articolul 5 din Convenţie nu înfiinţează vreun drept la tratament19

, nici nu stabileşte care este

spitalul adecvat pentru un anumit pacient20

. Totuşi, deţinerea unei persoane pentru ″alienare

18

Cauza Varbanov versus Bulgaria, decizia din 5 octombrie 2000 19

Cauza Winerwerp versus Olanda, paragraful 51. 20

Cauza Ashingdane versus Marea Britanie, 1985

mintală″ va fi legală în sensul articolului 5 (1) (e) doar dacă persoana respectivă este deţinută

într-un spital, o clinică sau o altă instituţie terapeutică potrivită sub supravegherea unui personal

calificat corespunzător. O închisoare nu este un loc acceptabil pentru detenţii psihiatrice civile21

.

Informarea

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care

o înţelege, asupra motivelor arestării22

. Informaţiile trebuie să fie suficiente, în limbaj simplu

non-tehnic, pe care îl poate înţelege persoana, încît să-i dea posibilitatea, dacă găseşte de

cuviinţă, să depună o cerere la un tribunal care să conteste legalitatea arestării23

. În mod logic,

acest lucru implică faptul că informaţia trebuie să conţină mai mult decît pur şi simplu temeiul

juridic pertinent pentru detenţie, ci, de asemenea, circumstanţele de fapt şi dovezile care au dat

naştere deciziei de detenţie24

. În mod similar, cerinţa ca informaţiile să fie furnizate într-o limbă

înţeleasă de individ se referă nu numai la necesitatea de a oferi un traducător atunci cînd este

cazul, dar, de asemenea, la necesitatea de a repeta informaţiile. Totodată, informaţia ar trebui

adusă la cunoştinţa persoanei atunci cînd ea este într-o stare mintală adecvată şi este capabilă s-o

înţeleagă. Informaţia ar trebui să fie disponibilă în scris, astfel încît persoana să o poată re-citi

fără grabă.

Accesul la un tribunal

Dreptul unui pacient, conform articolului 5 (4) din Convenţie, de a înainta un recurs în faţa unui

tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei lui, este cel

mai important drept enunţat în articolul 5 şi poate fi realizat pe două căi: ori prin a conferi

pacientului dreptul de a înainta un recurs în faţa unui tribunal atunci cînd acesta decide să

recurgă la o asemenea măsură; ori printr-o ″examinare judiciară cu caracter automat şi periodic″.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a abordat, printre altele, problemele următoare: (a)

competenţa de care trebuie să dispună tribunalul care examinează cauza; (b) frecvenţa revizuirii

periodice a internării; (c) rapiditatea necesară; (d) reprezentarea legală.

(a) Competenţa tribunalului care examinează cauza

În cauza Winterwerp versus Olanda Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cerinţele

esenţiale ale unei audieri, conform Articolului 5(4):

“Este adevărat că procedurile judiciare la care se referă Articolul 5(4) nu trebuie să fie

întotdeauna însoţite de aceleaşi garanţii ca cele cerute în Articolul 6(1), în caz de

procedură civilă sau penală. Totuşi, este esenţial ca persoana în cauză să aibă acces la

tribunal şi să aibă posibilitatea de a fi audiată fie în persoană, fie prin intermediul unei

anumite forme de reprezentare. În caz contrar persoanei respective nu i s-ar asigura

“garanţiile procedurale fundamentale aplicate în cazurile de privare de libertate”.

Tulburarea mintală poate să rezulte în restricţia sau modificarea modului în care un

asemenea drept poate fi exercitat, dar nu poate justifica modificarea esenţei dreptului

respectiv. Într-adevăr, se poate dovedi necesitatea unor garanţii procedurale specifice

menite să protejeze interesele persoanelor care, din cauza tulburării, nu sînt capabili să-

şi asume responsabilitate întreagă pentru faptele lor.” (Paragraful 60)

În cauza X versus Marea Britanie Curtea, extinzîndu-şi jurisprudenţa de dinainte, a explicat

noţiunea de “tribunal” în contextul următor:

21

Cauza Aerts versus Belgia, 1998 22

Art. 5 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 23

Campbell and Hartley versus Marea Britanie, paragraful 40 24

Cauza Gajcsi versus Ungaria, 2006

“Nu este de domeniul Curţii să se intereseze care ar fi cel mai bun sau mai adecvat

sistem de examinare judiciară în această sferă, deoarece Statele Contractante ale

Convenţiei pot alege liber dintre căile diferite de îndeplinire a datoriilor lor. Prin

urmare, în articolul 5(4) termenul de “tribunal” nu trebuie înţeles în mod necesar ca

însemnînd o curte de natură clasică, integrată în maşinăria judiciară standard a ţării

respective. Acest termen, aşa cum este el folosit în articolele diferite ale Convenţiei

(inclusiv în articolul 5(4)) denotă instituţii care nu numai că dispun de trăsături comune,

între care cea mai importantă este independenţa de executiv şi de părţile în cauză, ci ele

asigură (“în mod adecvat naturii privării de libertate”) şi o procedură judiciară de o

formă care poate diferi de la un domeniu la altul.” (Paragraful 53)

Examinarea făcută de “tribunal”:

“trebuie … să fie destul de extinsă pentru a asigura condiţiile care, conform Convenţiei,

sînt esenţiale pentru ca detenţia unei persoane pe bază de alienare mintală să fie legală,

în special dacă motivele care au justificat iniţial detenţia au încetat să mai existe. Acesta

înseamnă că, în cazul de faţă, articolul 5(4) cere o procedură adecvată, care permite

Curţii să examineze dacă tulburarea de care suferă pacientul respectiv mai persistă şi

dacă Secretarul de Stat are motive să considere că detenţia obligatorie trebuie

continuată în interesul siguranţei publice.” (Paragraful 58)

Curtea a pronunţat de asemenea că procedura trebuie să permită avocatului accesul la

informaţiile legate de client. În cauza Nikolova versus Bulgaria Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a pronunţat următoarele:

“Un tribunal care examinează recursul împotriva detenţiei trebuie să asigure garanţiile

unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să asigure în fiecare caz “egalitatea” între

părţile în cauză, procuror şi persoana deţinută…Egalitatea nu este garantată dacă

apărătorul nu are acces la documentele din dosarele de cercetare, care sînt esenţiale

pentru intentarea unui recurs eficace pentru determinarea legalităţii detenţiei

clientului…25

(Paragraful 58)

În cauza Rakevich versus Rusia Curtea a declarat admisibil un caz care atacă o practică folosită

în timpul audierilor în cazurile de tulburări mintale, şi anume, refuzul accesului consultantului

care reprezintă pacientul la informaţiile legate de acesta, inclusiv informaţii pe baza cărora s-a

luat decizia iniţială de a deţine pacientul respectiv.

Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului, examinînd cauza DN versus Elveţia a

confirmat importanţa independenţei judecătorilor în timpul audierilor, pronunţînd că: “o

asemenea imparţialitate este esenţială”.

(b) Frecvenţa revizuirii periodice a internării

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat încă definitiv asupra frecvenţei cu care

un pacient poate să-şi exercite dreptul său “periodic”, conform Articolului 5(4). Totuşi, în cauza

Herczegfalvy versus Austria, Curtea a luat în considerare trei intervale, primul de 15 luni, al

doilea de 2 ani şi al treilea de 9 luni. Curtea a decis că primele două intervale nu pot fi

considerate rezonabile, dar nu a criticat cel de al treilea interval de nouă luni. Se pare deci că

intervalele anuale ar putea fi acceptate, dar nu şi cele mai lungi.

25

Acesta nu este un caz de sănătate psihică, ci un caz penal în care articolele 5(1) şi 5(4) fuseseră discutate

În cauza E. versus Norvegia Curtea a declarat că termenul de 55 zile (7 săptămâni şi 6 zile)

între înaintarea unui recurs pentru determinarea legalităţii detenţiei şi decizia luată de un

“tribunal” nu a fost suficient de scurt pentru a fi în conformitate cu cerinţele articolului 5(4). Nu

s-a stabilit încă termenul maxim permis, dar s-ar putea ca acesta să nu fie mai lung decît patru

sau şase săptămîni.

În cazul în care un pacient îşi exercită dreptul la un al doilea recurs sau la un recurs ulterior,

articolul 5(4) cere mai puţină urgenţă din partea autorităţilor. În cauza Koendjbiharie versus

Olanda Curtea a decis însă că o întîrziere de 4 luni este excesivă.

În cauza Musial versus Polonia Curtea a declarat că: “Atunci cînd garantează persoanelor

arestate sau deţinute dreptul de a intenta recursuri pentru determinarea legalităţii detenţiei lor,

articolul 5(4) proclamă în acelaşi timp dreptul lor la o decizie judiciară rapidă, referitoare la

legalitatea detenţiei şi la eliberare în caz de detenţie ilegală”.26

În această cauză timpul petrecut

între intentarea recursului pentru determinarea legalităţii detenţiei şi decizia tribunalului a fost de

un an, opt luni şi opt zile. Curtea a declarat că o perioadă de timp atît de lungă ar constitui în

mod clar o încălcare a articolului 5(4) dacă guvernul nu are motive excepţionale cu care poate

justifica întîrzierea. Curtea a pronunţat că guvernul nu a avut motive excepţionale şi că articolul

5(4) a fost încălcat.

(c) Rapiditatea necesară (motive excepţionale pentru întîrziere)

Pacientul nu poate să renunţe la drepturile sale procedurale care rezultă din articolul 5(4), chiar

dacă insistă să fie examinat de către medici din afara spitalului în care se află sub tratament şi

Curtea este de acord cu o asemenea examinare. Guvernului nu i se permite să susţină că

pacientul a fost cel care a cauzat întârzierea: tribunalul se află în continuare sub obligaţia de a

decide rapid asupra legalităţii detenţiei.27

Complexitatea unui caz nu constituie o scuză pentru întârziere. Curtea a pronunţat clar că

“complexitatea unui dosar medical, fie el oricît de excepţional, nu poate scuti autorităţile

naţionale de obligaţiile lor esenţiale” care rezultă din articolul 5(4).28

Guvernul ar putea susţine că ar fi existat şi o altă cale pe care aplicantul ar fi putut-o folosi atunci

cînd căuta remediu pentru întîrziere (de exemplu, să depună o plîngere în faţa unui procuror).

Curtea acceptă un asemenea argument doar în cazul în care guvernul poate dovedi că autoritatea

la care aplicantul ar fi putut depune plîngerea este “de caracter judiciar”.29

(d) Reprezentare legală

În cauza Megyeri versus Germania Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat

încălcarea articolului 5(4) deoarece aplicantului ar fi trebuit să i se asigure reprezentare legală. În

urma revizuirii jurisprudenţei sale anterioare, legate de această problemă, Curtea a enunţat

următoarele:

26

Cauza Musial versus Polonia, paragraful 43 27

Cauza Musial versus Polonia, paragraful 46 28

Cauza Musial versus Polonia, paragraful 47 29

Cauza Vodenicarov versus Slovacia, paragraful 37

“…atunci cînd o persoană este deţinută într-o instituţie de psihiatrie pe baza comiterii

unor fapte care constituiau delicte penale dar pentru care persoana respectivă nu putea

fi considerată responsabilă din cauza tulburării mintale, persoanei respective trebuie să i

se asigure asistenţă legală în procedurile ulterioare legate de continuarea, suspendarea

sau terminarea detenţiei - în cazul în care nu există anumite circumstanţe speciale.

Importanţa a ceea ce este pus în pericol – adică, libertatea persoanei respective – luată

împreună cu natura în sine a suferinţei – şi anume, capacitate psihică diminuată – ne

obligă să ajungem la această concluzie.” (Paragraful 23)

Nu putem presupune că reprezentarea legală este un drept pe care-şi pot exercita toţi pacienţii

deţinuţi. Tulburarea de care a suferit domnul Megyeri părea relativ gravă în acea perioadă. Un

tribunal penal a decis că el nu putea fi considerat responsabil pentru faptele lui deoarece suferea

de schizofrenie paranoică, şi s-a spus că ar fi fost într-o stare deteriorată în timpul audierii. Nici

măcar dreptul la reprezentare finanţată de stat nu este un drept general, deoarece un tribunal care

examinează detenţia trebuie să ia în considerare de fiecare dată dacă un anumit pacient este

capabil să-şi reprezinte interesele - de exemplu, dacă este în stare să prezinte argumente în

favoare proprie şi să înţeleagă problemele de natură legală care ar putea să apară. În caz contrar

trebuie să i se asigure reprezentare legală.

În cauza Vaes versus Olanda Curtea a considerat că “Acelaşi principiu (care a apărut în Megyeri)

trebuie să fie aplicat în proceduri care… se referă la detenţia iniţială a unei persoane într-o

instituţie de psihiatrie.”

În cauza Pereira versus Portugalia, Curtea a observat că aplicantul suferise de o afecţiune care

l-a împiedicat să participe la procedurile judiciare în mod satisfăcător, în ciuda pregătirii juridice.

Circumstanţele cazului au motivat deci numirea unui avocat pentru a-l ajuta în procedurile legate

de examinarea periodică a legalităţii detenţiei lui. Judecătorul responsabil de executarea pedepsei

a numit un apărător la începutul procesului, dar acesta nu a avut nici un rol în desfăşurarea

procedurii. Curtea a ajuns la concluzia că articolul 5(4) fusese încălcat, şi a subliniat că numirea

în sine a unui apărător nu asigură că clientul beneficiază efectiv de asistenţă juridică.

3.2. Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CDPD)

Deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este cel mai

vast instrument internaţional aplicabil în cazul detenţiei unei persoane cu dizabilităţi mintale, ea

nu este unicul document internaţional relevant pentru Republica Moldova. Este semnificativ că

Republica Moldova a semnat şi ratificat Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu

dizabilităţi, care a devenit parte componentă a cadrului legal al Republicii Moldova şi norme

ale dreptului ei intern30

.

În timp ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost

adoptată în anul 1950, Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost adoptată în

2006, astfel încît ea reprezintă o vizualizare mai contemporană a lumii. Conform analizei

efectuate mai sus, CEDO conţine clauze specifice privind suspendarea dreptului la libertate

pentru persoanele cu dizabilităţi mintale. CDPD are o abordare diferită şi se referă în mod

specific la promovarea, protejarea şi asigurarea exercitării depline şi egale de către toate

persoanele cu dizabilităţi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, promovarea

respectării demnităţii inerente a acestora adică egalitatea, autonomia şi auto-determinarea

persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv a persoanelor cu handicap mintal. În jurisprudenţa Curţii

30

Art. 4 din Constituția Republicii Moldova; Hotărîrea Curții Constituționale nr.55 din 14.10.1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova”.

Europene a Drepturilor Omului s-a înrădăcinat solid faptul că Convenţia este un instrument

viabil să facă interpretări în lumina condiţiilor actuale de viaţă31

. Va fi interesant de a vedea în ce

mod standardele specifice ale CRPD vor fi incorporate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Beneficiind de standardele conţinute de CDPD, Curtea a plasat, în ultimii ani, subiectul

discriminării şi intoleranţei faţă de persoanele cu dizabilităţi în centrul atenţiei. Astfel, în anul

2009, în cauza Glor versus Elveţia, CEDO a remarcat "un consens European şi universal privind

necesitatea de a proteja persoanele cu dizabilităţi de tratamente discriminatorii". Această

remarcă a fost făcută în pofida faptului că Elveţia nu semnase CDPD.

Articolul 14 din CDPD inserează dreptul la libertate şi securitate a persoanelor cu dizabilităţi,

inclusive a celor cu dizabilităţi mintale sau intelectuale. Ca şi CEDO, articolul 14 din CDPD se

referă la necesitatea de a asigura protecţia juridică adecvată pentru orice privare de libertate, dar

merge chiar mai departe –atestă că "existenţa dizabilităţilor nu poate justifica în nici un caz

privaţiunea de libertate".

Este calr, că CDPD este fondată pe un set de valori care reflectă profund drepturile omului şi

egalitatea persoanelor cu dizabilităţi. Convenţia stabileşte un set de principii care ghidează

interpretarea ei: autodeterminare, "respectul inerent al demnităţii, autonomiei individuale,

inclusiv libertatea de a alege şi independenţa persoanelor"32

, "participarea deplină şi eficientă la

viaţa socială şi includerea în societate"33

şi "respectul pentru diferenţe şi acceptarea persoanelor

cu dizabilităţi ca parte integrantă a diverităţii umane şi umanităţii"34

. CDPD stabileşte clar că

"toate formele de discriminare din cauza dizabilităţii" sînt interzise 35

şi defineşte discriminarea

din cauza dizabilităţii ca "orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de dizabilitate,

care are ca scop sau efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului sau exercitării

în condiţii de egalitate cu ceilalţi a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în

domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include

toate formele de discriminare, inclusive refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă"36

. Respectiv,

orice interpretare a articolului 14 din CDPD trebuie să aibă în vedere aceste interdicţii.

CDPD a fost calificată drept "o schimbare de paradigmă" în legătură cu modul în care

drepturile omului trebuie înţelese în secolul XXI. Acest fapt va avea consecinţe pentru orice

document de drept internaţional şi, cu atît mai mult, pentru legile menite să protejeze drepturile

persoanelor care au fost atît de mult timp neglijate în societate. În scurtă perioadă de la intrarea

sa în vigoare, impactul CDPD este foarte promiţător. Îndeplinirea misiunii CDPD depinde acum

de modul în care autorităţile naţionale vor aborda în procesul de implementare chestiuni

complexe, precum capacitatea juridică.

3.3. Internarea nevoluntară (internarea împotriva voinţei sau fără consimţămîntul

pacientului): cadru legislativ

În această secţiune sînt analizate dispoziţiile legale privind modul în care o persoană este

internată într-un spital de psihiatrie în afara voinţei sale.

În Republica Moldova asistenţa psihiatrică se acordă la solicitarea benevolă a persoanei sau cu

consimţămîntul ei, cu excepţia cazurilor prevăzute de Legea privind sănătatea mintală.

Persoanelor în vîrstă de pînă la 18 ani, adică minorilor, precum şi persoanelor declarate, în

modul stabilit de lege, incapabile li se acordă asistenţă psihiatrică la cererea sau cu

consimţămîntul reprezentanţilor lor legali.

31

Cauza Tyrer versus Marea Britanie; cauza Vo versus Franța. 32

CDPD, art. 3(a). 33

CDPD, art. 3(c). 34

CDPD, art. 3(d). 35

CDPD, art. 5. 36

CDPD, art. 2

Procedura spitalizării fără liberul consimţămînt este reglementată de art.art. 28-35 din Legea

privind sănătatea mintală şi de art.art. 312-318 din Codul de procedură civilă.

Temeiuri pentru spitalizare în staţionarul de psihiatrie pot servi tulburările psihice, decizia

medicului psihiatru de efectuare a examenului sau tratamentului în condiţii de staţionar sau

hotărîrea judecătorească37

. Persoana suferindă de tulburări psihice poate fi spitalizată în

staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţămînt sau al reprezentantului ei legal, pînă la

emiterea hotărîrii judecătoreşti, dacă examinarea sau tratarea ei este posibilă numai în condiţii de

staţionar, iar tulburarea psihică este gravă şi condiţionează pericolul social direct sau prejudiciul

grav sănătăţii sale dacă nu i se va acorda asistenţă psihiatrică38

.

Persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt trebuie să fie supusă

unui examen obligatoriu, în primele 48 de ore, de către comisia de medici psihiatri a

staţionarului. Comisia urmează să decidă asupra temeiniciei spitalizării. În cazul în care

spitalizarea este considerată neîntemeiată, persoanei spitalizate trebuie să i se facă imediat

formele de ieşire. Dacă spitalizarea este considerată întemeiată, comisia de medici psihiatri

trebuie să expedieze avizul, în 24 de ore, instanţei judecătoreşti în a cărei rază se află staţionarul

de psihiatrie pentru a hotărî asupra aflării ulterioare în staţionar a persoanei39

. Cererea de

spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt este depusă în instanţă

judecătorească de reprezentantul staţionarului în care se află persoana. În cerere trebuie să fie

indicate temeiurile prevăzute de lege pentru spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul

consimţămînt, cu anexarea avizului argumentat al comisiei de medici psihiatri privind

necesitatea aflării de mai departe a persoanei în staţionar. La primirea cererii de spitalizare în

staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt, judecătorul decide din oficiu asupra aflării

persoanei în staţionarul de psihiatrie pentru termenul necesar examinării cererii în instanţă

judecătorească40

. Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt

trebuie să fie examinată de judecător în decursul a 3 zile de la primire, în instanţa judecătorească

sau în staţionar. Astfel, legea permite un maxim de 144 de ore sau 6 zile pentru încuviinţarea

spitalizării în staţionarul de psihiatrie în cazurile în care se stabileşte că tulburarea psihică este

gravă şi condiţionează pericolul social direct sau prejudiciu grav sănătăţii persoanei, dacă nu i se

va acorda asistenţă psihiatrică

Persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţămînt este în drept să

participe la examinarea problemei legate de spitalizarea sa. Conform Legii privind sănătatea

mintală, dacă starea psihică nu-i permite să se prezinte în instanţă judecătorească, cererea de

spitalizare fără liberul consimţămînt trebuie să fie examinată de judecător în staţionarul de

psihiatrie. În acelaşi timp, conform prevederilor Codului de procedură civilă, dacă sănătatea nu-i

permite persoanei să se prezinte în şedinţa de judecată, examinarea pricinii privind spitalizarea

forţată şi tratamentul forţat are loc în absenţa ei.41

La examinarea cererii de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt, este

obligatorie participarea procurorului, a reprezentantului staţionarului de psihiatrie care solicită

spitalizarea şi a reprezentantului legal al persoanei a cărei problemă de spitalizare se examinează

sau, după caz, a altor persoane interesate - reprezentantul asociaţiei obşteşti care apără interesele

persoanelor suferinde de tulburări psihice, avocatul42

. Conform Codului de procedură civilă,

37

Legea privind sănătatea mintală, art. 27 (1). 38

Legea privind sănătatea mintală, art. 28. 39

Legea privind sănătatea mintală, art. 31. 40

Legea privind sănătatea mintală, art. 32. 41

Codul de procedură civilă, art. 310 (4). 42

Legea privind sănătatea mintală, art. 33.

dacă persoana a cărei spitalizare în staţionarul de psihiatrie se cere nu este reprezentată în

judecată de avocat, judecătorul trebuie să solicite coordonatorului oficiului teritorial al

Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru

a-i apăra interesele. În conformitate cu legislaţia privind asistenţa juridică garantată de stat,

asistenţa juridică în acest caz se acordă gratuit.

Examinînd în fond cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt,

judecătorul poate hotărî satisfacerea sau respingerea ei. Hotărîrea privind satisfacerea cererii de

spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt constituie temei pentru

spitalizarea şi ţinerea persoanei în staţionar. În decursul a 15 zile de la pronunţare, hotărîrea

judecătorului poate fi atacată de persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie, de reprezentantul

ei legal, de şeful staţionarului de psihiatrie, de procuror sau de alţi participanţi la proces în modul

prevăzut de Codul de procedură civilă43

.

Spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt trebuie să dureze numai în

perioada de menţinere a temeiurilor în care a fost efectuată. Persoana spitalizată în staţionarul de

psihiatrie fără liberul ei consimţămînt trebuie să fie examinată cel puţin o dată în lună de comisia

de medici psihiatri a staţionarului pentru a se decide asupra prelungirii spitalizării. La expirarea a

6 luni de la data spitalizării persoanei în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţămînt,

administraţia acestuia trebuie să trimită avizul făcut de comisia de medici psihiatri privind

necesitatea prelungirii spitalizării către instanţa judecătorească în a cărei rază se află staţionarul.

Judecătorul poate să hotărască asupra prelungirii spitalizării. Această hotărîre se adoptă de către

judecător în fiecare an44

.

În cazul spitalizării fără liberul consimţămînt, tratamentul se efectuează fără liberul

consimţămînt al persoanei suferinde. În astfel de cazuri, cu excepţia celor de urgenţă, tratamentul

se aplică în temeiul hotărîrii comisiei de medici psihiatri45

pînă la pronunţarea hotărîrii

judecătoreşti.

3.4. Internarea nevoluntară (internarea împotriva voinţei sau fără consimţămîntul

pacientului): practici

Această secţiune a raportului trece în revistă rezultatele monitorizării punerii în aplicare a

prevederilor legislaţiei, care reglementează procedurile ce ţin de internarea fără liberul

consimţămînt.

Cercetările ulterioare în acest domeniu ale Centrului pentru Drepturile Omului se vor axa pe

următoarele aspecte: cît de multe persoane suferinde sînt internate fără liberul consimţămînt, în

urma unei hotărîri judecătoreşti; prezenţa şi participarea pacienţilor la audieri; calitatea

hotărîrilor judecătoreşti şi a prestaţiei judecătorilor; numărul avocaţilor aleşi şi a celor numiţi

din oficiu care participă la examinarea cererilor privind internarea fără liberul consimţămînt;

statisticile privind utilizarea căilor de atac şi rezultatele lor.

Conform Regulamentului de activitate a Spitalului de psihiatrie (Anexa nr. 3 la Ordinul

Ministerului Sănătăţii nr. 591 din 20.08.2010), elaborat în baza Legii privind sănătatea mintală,

bolnavul incapabil de satisfacere independentă a necesităţilor vitale sau cu tulburări psihice

grave, care condiţionează pericol pentru sine şi cei din jur, sau care pot provoca prejudiciu grav

sănătăţii sale dacă nu i se va acorda asistenţa psihiatrică în condiţii de staţionar, poate fi spitalizat

43

Legea privind sănătatea mintală, art. 34. 44

Legea privind sănătatea mintală, art. 35. 45

Legea privind sănătatea mintală, art.11.

în staţionarul de psihiatrie fără liberul lui consimţămînt sau al reprezentantului legal, pînă la

emiterea hotărîrii judecătoreşti.

În partea ce ţine de datele statistice referitoare la numărul total al pacienţilor spitalizaţi fără

liberul consimţămînt la momentul vizitei, Spitalul clinic de psihiatrie (mun. Chişinău) nu le-a

putut oferi. Aceste informaţii pot fi selectate nemijlocit în fiecare secţie. În acelaşi timp

administraţia Spitalului de psihiatrie Bălţi deţine date centralizate referitoare la numărul total al

pacienţilor internaţi fără liberul consimţămînt46

.

Conform materialelor examinate în toate cele trei spitale, în majoritatea cazurilor instituţiile

respectă termenul de 48 de ore, perioadă în care persoana spitalizată trebuie să fie supusă

examenului medical. În mare parte este respectat şi termenul de 24 de ore pentru expedierea

avizului medical instanţei de judecată pentru a hotărî asupra aflării ulterioare în staţionar a

persoanei. Face excepţie spitalul de psihiatrie Bălţi, unde a fost înregistrată depăşirea acestui

termen.

Pacienţii internaţi fără liberul consimţămînt s-au plîns pe faptul că nu sînt aduşi la judecată, că

nu-şi văd avocatul care le apără drepturile în proces, că nu primesc copia hotărîrii judecătoreşti şi

că se simt excluşi din procesul judiciar unde li se decide soarta în absenţa lor.

Carenţe legislative privind locul desfăşurării şedinţei

În partea ce ţin de locul examinării cererilor şi respectarea termenului de examinare a cererii de

spitalizare de către judecător, sînt de menţionat următoarele. Conform prevederilor art. 315 din

Codul de procedură civilă, cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul

consimţămînt se examinează de instanţă în termen de 5 zile de la pornirea procesului. Şedinţa

de judecată are loc în localul instanţei judecătoreşti. Persoana spitalizată în staţionarul de

psihiatrie fără liberul ei consimţămînt este în drept să participe la soluţionarea pricinii dacă

reprezentantul instituţiei de psihiatrie constată că sănătatea îi permite. Examinarea cererii de

spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt are loc în şedinţă de judecată cu

participarea obligatorie a reprezentantului staţionarului de psihiatrie care solicită spitalizarea şi a

reprezentantului legal al persoanei a cărei spitalizare se cere. În acelaşi timp, art. 33 din Legea

privind sănătatea mintală prevede „că cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără

liberul consimţămînt este examinată de judecător în decursul a 3 zile de la primire în instanţă

judecătorească sau în staţionar. Persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei

consimţămînt este în drept să participe la examinarea problemei legate de spitalizarea sa. Dacă

starea psihică nu permite persoanei să se prezinte în instanţă judecătorească, cererea de

spitalizare fără liberul consimţămînt este examinată de judecător în staţionarul de psihiatrie.

În legătură cu faptul că normele legale nu asigură în deplină măsură principiile de bază ale

legiferării – concordanţa cu cadrul juridic existent, coerenţa, consecvenţa şi echilibrul între

reglementările concurente în partea ce ţine de locul examinării cererii, administraţiile spitalelor

de psihiatrie şi judecătoriile aplică neuniform legislaţia care reglementează procedura internării

fără liberul consimţămînt în staţionarul de psihiatrie.

Spre exemplu, Judecătoria sectorului Centru, municipiul Chişinău, examinau, de regulă, cererile

de spitalizare fără liberul consimţămînt în staţionarul de psihiatrie cu deplasarea la Spitalul clinic

de psihiatrie. Conform preşedintelui judecătoriei Centru "deplasarea judecătorilor în staţionarul

46

Conform informației prezentate de administrația Spitalului de psihiatrie Bălți, la momentul vizitei reprezentanților Centrului pentru Drepturile Omului, la 12 august 2011, erau internate fără liberul consimțămînt 5 persoane. În același timp, conform informației prezentate de Judecătoria Bălți, în perioada 2010-iunie 2011 nu a fost depusă nici o cerere privind spitalizarea fără liberul consimțămînt.

de psihiatrie este efectuată în scopul asigurării garanţiilor unui proces echitabil, conform

prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, în vederea asigurării prezenţei pacientului la examinarea pricinii legate de

spitalizarea sa. Totodată, deplasarea judecătorilor în staţionarul de psihiatrie este condiţionată

de faptul că IMSP "Spitalul Clinic de Psihiatrie" nu are posibilitate de a aduce în localul

instanţei de judecată persoana spitalizată din cauza lipsei de transport, a personalului de pază şi

a mijloacelor financiare din care motiv judecătorii instanţei sînt nevoiţi să se deplaseze la spital

din surse financiare proprii, fără ca aceste cheltuieli să le fie restituite". Datorită ultimei

circumstanţe în anul 2011 a existat o perioadă de timp în care judecătorii Judecătoriei sect.

Centru mun. Chişinău refuzau să se deplaseze în instituţia medico-sanitară pentru a examina

cererile de spitalizare, însă această situaţie de conflict fusese depăşită, inclusiv după intervenirea

avocatului parlamentar. Însă în timpul vizitelor recente la Spitalul Clinic de Psihiatrie s-a

constatat că cererile de spitalizare fără liberul consimţămînt se examinează iarăşi în instanţa

judecătorească, fără participarea pacienţilor.

Conform practicii stabilite, judecătoria Bălţi examimează cererile privind spitalizarea fătă liberul

consimţămînt exclusiv în localul instanţei judecătoreşti. În majoritatea cazurilor şedinţele de

judecată se desfăşoară în lipsa pacienţilor, administraţia instituţiei invocînd starea psihică a

pacienţilor, care nu le permite să se prezinte în faţa instanţei. Examinarea cererii de spitalizare în

staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt are loc în şedinţă de judecată cu participarea

reprezentantului staţionarului de psihiatrie care solicită spitalizarea şi a reprezentantului legal al

persoanei a cărei spitalizare se cere.

În timpul monitorizărilor nu a putut fi stabilit numărul cererilor de spitalizare fără liberul

consimţămînt respinse de către judecători, dar personalul medical din instituţiile vizitate a

afirmat că toate cererile sînt acceptate. La fel, nu a fost posibilă stabilirea numărului hotărîrilor

judecătoreşti contestate de pacienţi sau de reprezentanţii lor legali.

Neargumentarea necesităţii internării

În fiecare spital de psihiatrie este îndeplinit Registrul de evidenţă a internărilor bolnavilor şi

renunţărilor la spitalizare. În registre deseori de indică doar "art.28" fără indicarea alineatului

respectiv din lege, fie "art. 28 a" fără vreo motivare suplimentară, pentru că deja se prezumă că

comisia de medici psihiatri va întemeia necesitatea spitalizării fără liberul consimţămînt dacă

pacientul nu-şi dă acordul pentru internare47

. După consultarea avizelor medicale s-a constatat

că în ele nu se argumentează exhaustiv temeiul invocat, şi anume art. 28 lit a) "pericol social

direct". Se indică diagnoza, acţiunile şi comportamentul pacientului, dar nu se arată cum acesta

prezintă pericol social direct şi de ce aceste riscuri nu pot fi înlăturate prin metode alternative

tratamentului involuntar în staţionar. Această observaţie rezidă din prevederile art. 313 alin.(2)

din Codul de procedură civilă, conform căruia "în cererea de spitalizare în staţionarul de

psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal trebuie să se

indice legitimitatea spitalizării şi circumstanţele care demonstrează conduita neadecvată a

acesteia. La cerere se anexează avizul argumentat al comisiei de medici psihiatri, încheiat în

modul stabilit, asupra necesităţii persoanei de a se afla mai departe în staţionarul de psihiatrie.

Respectiv, în situaţia în care concluziile medicale nu sînt suficient argumentate, există prea

puţine informaţii pentru pacient sau pentru avocatul acestuia, care ar servi temei pentru

contestarea hotărîrii judecătoreşti privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie.

Din discuţiile cu grupurile profesionale şi din informaţiile solicitate de la diferite instituţii la

etapa pre-moitorizare am ajuns la concluzia că magistraţii nu au o pregătire specială şi nu

47

Raportul inițial privind respectarea drepturilor pacienților în spitalele de psihiatrie ale Republicii Moldova, elaborat de Doina Ioana Străisteanu, Ombudsman pentru spitalele de psihiatrie.

beneficiază de formare continuă în domeniul vizat. De cele mai dese ori hotărîrile lor privind

încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie se bazează pe documentele prezentate de

reprezentanţii spitalului şi pe discuţiile cu medicul care solicită internarea forţată, pacienţii

rămînînd în afara oricăror interacţiuni cu judecătorii. Acesta este un motiv serios de îngrijorare,

în special avînd în vedere faptul că discuţia persoanei suferinde cu un judecător poate fi singura

oportunitate de acces la justiţie şi unica şansă de a vorbi despre nedorinţa internării sau

continuării tratamentului.

În planurile de formare continuă a judecătorilor, inclusiv pentru anul 2013, elaborate de Institutul

Naţional al Justiţiei, nu sînt introduse subiecte ce ţin de studierea particularităţilor soluţionării

cauzelor privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt,

declararea incapacităţii persoanei din cauza unei tulburări psihice şi alte aspecte din domeniul

vizat. În primul semestru al anului 2012 (26 martie) Institutul Naţional al Justiţiei a organizat un

seminar cu genericul "Aplicare Legii privind sănătatea mintală", la care urmau să participe 23 de

judecători şi 10 procurori.48

Reprezentarea legală inadecvată

În cazul acordării de asistenţă psihiatrică, persoana suferindă de tulburări psihice are dreptul la

asistenţa avocatului, inclusiv a unui avocat din oficiu. Legea obligă administraţia instituţiei care

acordă asistenţă psihiatrică să asigure posibilitatea invitării avocatului, cu excepţia cazului în

care persoana suferindă prezintă pericol social sporit49

. Administraţia staţionarului de psihiatrie

şi personalul medical sînt obligaţi să creeze condiţii pacienţilor pentru corespondenţă, pentru

înaintarea de reclamaţii şi cereri către avocat, autorităţile publice, procuratură, instanţe

judecătoreşti50

.

De regulă, pacienţii nu beneficiază de serviciile unui avocat ales fie datorită constrîngerilor

materiale, fie din necunoaştere a dreptului de a beneficia de serviciile unui avocat. În majoritatea

cazurilor persoanele, ale căror spitalizare în staţionarul de psihiatrie se cere, nu sînt reprezentate

în judecată de un avocat ales, ci de un avocat desemnat de oficiul teritorial al Consiliului

Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, care oferă asistenţă juridică gratuită.

Majoritatea pacienţilor internaţi fără liberul consimţămînt sau aflaţi la tratament prin

constrîngere51

s-au plîns că nu au oportunitatea de a se întîlni cu avocatul desemnat înaintea

şedinţei de judecată, avocatul în majoritatea cazurilor susţine cererea spitalului de internare fără

liberul consimţămînt sau propunerea spitalului de psihiatrie privind verificarea, încetarea sau

schimbarea măsurii de constrîngere cu caracter medical, nu li se oferă asistenţă juridică pentru a

depune apel/recurs.

Neinformarea suficientă a pacienţilor cu privire la drepturile lor

Conform Regulamentelor de activitate a secţiilor de psihiatrie, aprobate prin ordinul Ministrului

Sănătăţii nr. 591 din 20.08.2010, fiecare secţie asigură informarea amplă a pacienţilor (rude,

reprezentanţi legali) privitor la modul şi volumul asistenţei medicale acordate, asupra drepturilor

şi responsabilităţilor pacienţilor prin expunerea informaţiei relevante în formă vizibilă şi

accesibilă şi garantarea accesului la exercitarea drepturilor sale, în condiţiile legii. De regulă,

drepturile şi responsabilităţile pacientului sînt afişate doar pe panourile informative din secţiile

de internare.

48

Plan de formare continuă pentru semestrul I al anului 2012, http://www.inj.md/files/u1/PDFOnline.pdf 49

Legea privind sănătatea mintală, art. 7 (3) 50

Legea privind sănătatea mintală, art. 38 lit. c) 51

În instituţii este utilizate formularul Consimţămîntului informat asupra investigaţiilor şi

procedurilor terapeutice, care este anexat la cartela medicală a bolnavului. Conform cerinţelor

acestui formular, pacienţilor trebuie să li se aducă la cunoştinţă prin explicaţii suficiente şi într-

un limbaj clar, accesibil următoarele informaţii: diagnosticul prezumtiv şi modul de stabilire al

acestuia, scopul, metodele şi durata tratamentului propus, eventualele incomodităţi, riscuri sau

efecte secundare ale tratamentului, riscurile şi posibilele consecinţe ale refuzului sau întreruperii

tratamentului. Totodată pacienţii trebuie să fie informaţi despre drepturile şi responsabilităţile pe

care le au, despre dreptul la confidenţialitate, dreptul de a refuza o anumită procedură de

diagnostic sau de tratament cu care ei nu sînt de acord. Formularul trebuie să fie semnat de

pacient sau reprezentantul lui legal. Grupul de monitorizare a depistat cazuri, cînd pe

formularele Consimţămîntului informat asupra investigaţiilor şi procedurilor terapeutice lipsea

semnătura pacientului. Discuţiile cu pacienţii la acest subiect au lăsat impresia că ei semnează

acest formular inconştient, iar personalul nu prea depune efort pentru a da explicaţii

suplimentare.

Atît panourile, cît şi formularele Consimţămîntului informat conţin informaţii despre drepturile

pacientului52

sau drepturile şi obligaţiile pacienţilor din staţionarele de psihiatrie53

, specificate în

Legea privind sănătatea mintală. Cu toate acestea, în toate cele trei spitale vizitate, echipele de

monitorizare s-au întîlnit cu pacienţi care conştientizau că au drepturi, însă nu ştiau că au dreptul

la informaţii privind drepturile lor, inclusiv drepturile procesuale54

. Acest lucru ar însemna că ei

nu ştiu că au dreptul să se întîlnească cu un avocat şi să fie reprezentaţi de acesta, să facă

cunoştinţă cu hotărîrea judecătorească şi să o atace. De exemplu, atît în Chişinău, cît şi în Bălţi,

personalul a afirmat că pacienţii ştiu, de fapt, că au dreptul să atace hotărîrea instanţei

judecătoreşti, dar sînt "prea bolnavi să înţeleagă acest lucru sau nu vor să o facă". Totodată,

dosarele medicale studiate nu conţin nici o dovadă că personalul informează pacienţii despre

temeiurile detenţiei, după cum o cere art. 5 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale.

Ignoranţa şi stigmatizarea persoanelor cu dizabilităţi mintale ar putea fi doar unele dintre

motivele neinformării pacienţilor despre drepturile lor. Prezintă motive de îngrijorare deosebită

necunoaşterea drepturilor omului de către personalul spitalelor de psihiatrie – în toate cele trei

spitale de psihiatrie persoane din rîndul angajaţilor au vociferat dorinţa de a primi informaţii şi

îndrumări în domeniul drepturilor omului.

3. 5. Liberul consimţămînt: cadru legislativ

În secţiunile anterioare au fost abordate probleme ce ţin de internarea nevoluntară în staţionarul

de psihiatrie. Cu toate acestea, asistenţa psihiatrică poate fi acordată la solicitarea benevolă a

persoanei sau cu consimţămîntul ei. Avînd în vedere că în Republica Moldova serviciile

comunitare de sănătate mintală sînt subdezvoltate şi acestea continua să fie acordate de instituţii

medico-sanitare şi rezidenţiale mari, este de aşteptat că majoritatea persoanelor cu dizabilităţi

mintale primesc asistenţă psihiatrică, exprimîndu-şi liberul consimţămînt. Legea defineşte

decizia de a consimţi în mod voluntar tratamentul ca "acord al persoanei suferinde de tulburări

psihice de a fi supusă unor proceduri de internare, diagnostic şi tratament, ce trebuie sa fie liber

de orice constrîngere şi precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să

rezulte avantajele, dezavantajele şi alternativele procedurilor respective, precum şi să fie

reconfirmat, ulterior, ori de cîte ori va fi nevoie sau la iniţiativa persoanei în cauză"55

.

52

Legea privind drepturile și responsabilitățile pacientului, art. 7 53

Legea privind sănătatea mintală, art. 36. 54

Legea privind sănătatea mintală, art. 5 (2) lit.b) 55

Legea privind sănătatea mintală, art. 1

Asistenţa psihiatrică se acordă la solicitarea benevolă a persoanei sau cu consimţămîntul ei, cu

excepţia cazurilor prevăzute de lege56

.

Spitalizarea în staţionarul de psihiatrie se face la cererea sau cu liberul consimţămînt al persoanei

în baza deciziei medicului psihiatru de efectuare a tratamentului în condiţii de staţionar.

Persoana declarată, în modul stabilit de lege, incapabilă este spitalizată la cererea sau cu liberul

consimţămînt al reprezentantului ei legal57

. Consimţămîntul pentru spitalizare se consemnează în

documentaţia medicală şi se semnează de persoana respectivă sau de reprezentantul ei legal,

precum şi de medicul psihiatru.

Legea privind sănătatea mintală impune obligativitatea consimţămîntului scris al persoanei

pentru acceptarea efectuării tratamentului. Consimţămîntul pentru tratarea minorilor şi a

persoanelor declarate, în modul stabilit de lege, incapabile, îl dau reprezentanţii lor legali după ce

li se comunică informaţiile despre caracterul tulburării psihice, despre scopul, metodele,

inclusiv cele alternative, despre durata tratamentului, senzaţiile dureroase, riscul posibil, efectele

secundare şi rezultatele scontate. Informaţiile furnizate trebuie să fie consemnate în

documentaţia medicală. Persoana suferindă de o tulburare psihică sau reprezentantul ei legal are

dreptul să refuze tratamentul propus sau să-l întrerupă, cu excepţia cazurilor spitalizării fără

liberul consimţămînt. Persoana care refuză sau întrerupe tratamentul ori reprezentantul ei legal

trebuie să primească lămuriri asupra posibilelor consecinţe. Refuzul tratamentului sau

întreruperea lui, informaţiile oferite asupra eventualelor consecinţe se consemnează în

documentaţia medicală şi se semnează de către pacient sau de reprezentantul lui legal şi de

medicul psihiatru.58

Formele de ieşire din staţionarul de psihiatrie ale pacientului spitalizat cu liberul lui

consimţămînt se fac pe baza cererii lui personale, a cererii reprezentantului lui legal sau a

deciziei medicului curant. Însă pacientului spitalizat cu liberul lui consimţămînt i se poate refuza

ieşirea din spital în cazul în care comisia de medici psihiatri va stabili că tratarea este posibilă

numai în condiţii de staţionar, iar tulburarea psihică este gravă şi poate condiţiona un pericol

social direct sau un prejudiciu grav sănătăţii pacientului, dacă nu i se va acorda asistenţă

psihiatrică. În astfel de cazuri, asupra aflării pacientului în staţionarul de psihiatrie, prelungirii

spitalizării şi ieşirii lui se decide conform regulii stabilite pentru procedura internării fără liberul

consimţămînt.

3. 6. Liberul consimţămînt: practici

Internarea în Spitalul de psihiatrie

Secţia de internare este o unitate organizaţională, structurală şi funcţională în cadrul instituţiei

medicale spitaliceşti de psihiatrie, care acordă servicii de diagnostic preliminar şi fundamentarea

oportunităţii tratamentului în condiţii de staţionar. Secţia deserveşte pacienţii cu tulburări mintale

şi de comportament la trimiterea medicilor psihiatri, în cazurile de urgenţă prin Serviciul

asistenţă medicală de urgenţă, aduşi de rude şi sosiţi de sine stătător cu dereglări psihotice acute,

sosiţi la expertiza medico-legală psihiatrică (Chişinău, Bălţi), militară (Chişinău), a vitalităţii. În

această secţie se stabileşte diagnosticul clinic preliminar în baza examenului clinic medical şi se

asigură întreprinderea măsurilor sanitaro-igienice pînă la trimiterea în secţia respectivă din spital.

Pacientul sau reprezentantul legal este informat în linii generale asupra stării de sănătate şi

asupra necesităţii acordării tratamentului specializat în condiţii de staţionar.

56

Legea privind sănătatea mintală, art. 4 57

Legea privind sănătatea mintală, art. 27 (4) 58

Legea privind sănătatea mintală, art. 12

Deseori, în cazuri de urgenţe, persoanele aduse la instituţie de către colaboratorii poliţiei, au

aplicate cătuşe pe mîini, fapt care poate fi calificat drept tratament inuman. Echipele Serviciului

asistenţă medicală urgentă 903, care aduc pacienţii agitaţi în secţia de triaj a Spitalului clinic de

psihiatrie (Chişinău), recurg la abuzul fizic şi verbal, justificîndu-se cu faptul că pacienţii

manifestă agresivitate. Pacienţii au comunicat că au fost acoperiţi cu pături peste cap şi umeri de

echipajul 903, provocîndu-li-se sufocare şi disconfort. Ombudsmanul pentru spitalele de

psihiatrie a fost martor ocular al unui astfel de comportament59

.

Persoanele agitate sînt imobilizate cu cearşafuri, apoi li se administrează haloperidol, cardiomin,

dimedrol. Imobilizările sînt fixate în Registrul imobilizărilor persoanelor fizice. În timpul vizitei

de monitorizare în Spitalul clinic de psihiatrie (Chişinău) s-a constatat că pentru imobilizarea

persoanelor agitate lucrătorii medicali apelează la ajutorul agenţilor de pază ai firmei private care

asigură paza teritoriului instituţiei. Acest fapt este inadmisibil, deoarece agenţii de pază nu sînt

instruiţi în tehnicile de imobilizare manuală a pacienţilor agitaţi sau violenţi, sporind riscul de

leziuni pentru pacienţi şi ei înşişi. Recent, Ombudsmanul pentru spitalele de psihiatrie a informat

avocatul parlamentar precum că administraţia spitalului a renunţat definitiv la această practică.

Acum doar infirmierii secţiei de triaj se implică în imobilizarea pacienţilor, dacă aceştia nu sînt

deja imobilizaţi de echipa Serviciului de asistenţă medicală urgentă 903, pînă la repartizarea lor

prin secţii. În secţii infirmierii primesc pacienţii şi îi imobilizează la pat.

La internare pacientul este dezbrăcat, se face analiza vizuală a corpului şi se efectuează

examenul de ansamblu al stării generale a pacientului; acuzele pacientului; examenul somatic pe

sisteme de organe; examenul neurologic; examenul psihiatric; anamneza şi acuzele;

comportamentul; poziţia; contactul verbal cu pacientul; felul cum este îmbrăcat pacientul

(ţinuta); privirea; mimica şi pantomimica; limbajul, vorbirea; aprecierea stării psihice, în special

a tulburărilor mintale patologice (conştiinţa, gîndirea, percepţia, afectivitatea, memoria, atenţia,

activitatea motorie etc.).

În cazul depistării vătămărilor cu semne de violenţă, acestea sînt descrise minuţios, cu

informarea ulterioară a sectorului de poliţie teritorial (Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi

al Ministerului Afacerilor Interne nr.372/388 din 03.11.09 „Cu privire la măsurile de

îmbunătăţire a conlucrării dintre organele ocrotirii sănătăţii şi afacerilor interne”). În cazul în

care persoanele cu leziuni corporale au fost aduse la secţia de internare de către colaboratorii

poliţiei şi dacă există bănuieli rezonabile că vătămările au fost provocate de poliţişti, această

informaţie trebuie să fie adusă la cunoştinţa procuraturii din raza de activitate a spitalului.

Panourile informative, afişate în secţiile de internare conţin informaţii privind drepturile şi

responsabilităţile pacientului, modelul consimţămîntului pentru internarea în Spitalul de

psihiatrie, modelul consimţămîntului informat asupra investigaţiilor şi procedurilor terapeutice.

Constrîngerea în a da "liberul" consimţămînt

De regulă, la internare în staţionarul de psihiatrie pacienţilor li se solicită semnarea

consimţămîntului pentru spitalizare şi li se dau explicaţii privind diagnosticul şi

tratamentul/medicaţia. Acest consimţămînt este anexat la fişa de boală a pacientului. Pacienţilor

care nu cunosc limba moldovenească li se furnizează, de regulă, informaţia respectivă în limba

rusă. Însă în Spitalul de psihiatrie Bălţi au fost identificaţi un şir de pacienţi vorbitori de limba

rusă care au semnat consimţămîntul pentru internare şi altul pentru tratament medical în limba

moldovenească deşi nu o citesc şi slab o înţeleg. În urma studierii documentaţiei medicale

59

Raportul inițial privind respectarea drepturilor pacienților în spitalele de psihiatrie ale Republicii Moldova, elaborat de Doina Ioana Străisteanu, Ombudsman pentru spitalele de psihiatrie.

monitorii au constatat că pacienţii nu întotdeauna semnează formularul consimţămîntului pentru

spitalizare, sau că semnătura nu corespunde cu semnătura de pe alte acte.

Există multiple cazuri de semnare a consimţămîntului pentru internarea în situaţiile în care în

descrierea stării psihice este formulat „discernămîntul critic lipseşte”. Aceasta ar însemna că

pacientul nu este în stare să decidă singur asupra internării şi tratamentului şi, respectiv,

consimţămîntul lui este unul formal.

În cazul în care persoana refuză să-şi dea liberul consimţămînt pentru spitalizare, semnătura se

obţine prin convingere şi insistenţă, făcîndu-se trimitere la spitalizarea fără liberul consimţămînt

şi la procedura judiciară. Asistînd la internarea pacienţilor în toate cele trei instituţii medico-

sanitare, monitorii au ajuns la concluzia că constrîngerea de a da "liberul" consimţămînt pentru

internarea în spitalul de psihiatrie este o practică larg răspândită în spitalele de psihiatrie.

Din discuţiile cu personalul medical a devenit evident că se depune prea puţin efort pentru a

informa pacienţii despre drepturile lor atunci cînd acestia îşi dau consimţămîntul pentru

spitalizare. Mai mult decît atît, unii pacienţi internaţi cu liberul consimţămînt au spus că au fost

forţaţi, prin presiuni verbale, să semneze actele necesare pentru internare. Mai mulţi pacienţi au

spus că au semnat formularul consimţămîntului în rezultatul presiunii din partea rudelor sau

pentru că "nu-şi doresc probleme" şi că în cazul în care refuzau să semneze, oricum ar fi fost

internaţi. Prezintă motive de îngrijorare comentariile unor angajaţi, care au spus că pacienţii

"încăpăţînaţi", care iniţial au opus rezistenţă internării, după "calmare" au acceptat să-şi dea

consimţămîntul pentru spitalizare.

În urma discuţiilor cu mai mulţi pacienţi monitorii şi-au creat impresia că aceştia nu au înţeles

statutul lor de "internaţi voluntar". Un pacient credea că a semnat un contract prin care

împuterniceşte spitalul să ia decizii privind tratamentul lui, alt pacient a crezut că semnează o

obligaţie de a nu divulga tratamentul administrat. Pentru unii pacienţi, semnarea formularului

consimţămîntului pentru internare înseamnă acordul de a respecta regimul din instituţie.

Aceste declaraţii ale pacienţilor şi ale personalului pun la îndoială valabilitatea consimţămîntului

pacienţilor pentru internarea voluntară şi sugerează că ei sînt, în realitate, lipsiţi de libertate.

Cazurile respective ar trebui considerate ca "internare nevoluntară.

În plus, eforturile depuse de personalul medical pentru a asigura liberul consimţămînt pentru

spitalizarea în staţionarul de psihiatrie, înseamnă că aceşti pacienţi sînt lipsiţi de drepturile şi

garanţiile de protecţie valabile în cazul internării nevoluntare, cum ar fi controlul judiciar al

detenţiei. Avînd în vedere că aproape toţi pacienţii sînt internaţi cu liberul consimţămînt, prezintă

îngrijorare o utilizare atît de redusă a procedurii legale de internare fără liberul consimţămînt.

Statistica alarmantă ascunde un număr considerabil de oameni care sînt deţinuţi de facto, însă

detenţia lor nu este recunoscută în contradicţie cu dreptul internaţional.

În concluzie, se pare că personalul spitalelor de psihiatrie recurge la convingere şi exercitare de

presiuni pentru a obţine liberul consimţămînt pentru internarea în staţionarul de psihiatrie pentru

a evita iniţierea procedurii administrative de internare nevoluntară, care este mai complicată şi de

durată. Această abordare cultivă lipsa respectului pentru drepturile omului în instituţiile de

sănătate mintală şi favorizează mediile în care încălcările drepturilor omului pot avea loc mai

uşor.

Pentru persoanele din spitalele de psihiatrie, aflate sub tutelă (lipsite de capacitate de

exerciţiu),(a se vedea capitolul 4), noţiunea de "internare voluntară" este o absurditate.

Persoanele lipsite de capacitate pot fi internate în mod "voluntar" într-un spital de psihiatrie de

tutorii lor, indiferent de capacitatea lor de a lua această decizie singuri. Mai mult decît atît,

tutorele poate trece peste orice refuz explicit sau obiecţie a persoanei respective. Cererea sau

liberul consimţămînt al tutorelui este tot ceea ce este necesar pentru internarea persoanei.Decizia

medicului psihiatru(necesitatea clinică) de efectuare a tratamentului în staţionar nu este (din

textul legii) o condiţie prealabilă obligatorie pentru internare, respectiv nu există nici un temei

pentru contestarea spitalizării(şi chiar dacă at fi fost, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu

nu au capacitate de exerciţiu a drepturilor procedural şi, prin urmare, nu au dreptul să se adreseze

într-o instanţă judecătorească). În procesul monitorizării nu a putut fi stabilit numărul exact al

pacienţilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, deoarece în spitale nu se face o evidenţă centralizată

a acestora.

Deţinerea pacientului într-un spital de psihiatrie la cererea tutorelui a fost abordată n hotărârea

CEDO Shtukaturov împotriva Rusiei în anul 2008, în care Curtea a constatat că este contrar

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca un tutore să fie

împuternicit să decidă deţinereaîntr-un staţionar de psihiatrie.