PROFESORUL SI PREGATIREA PEDAGOGICA

Ce este pedagogia? Cu ce se ocupa ea? sunt întrebari care au raspuns unanim acceptat doar la un nivel ridicat de generalitate: pedagogia este stiinta educatiei, sau pedagogia se ocupa cu studiul fenomenului educational. Detalierea judecatilor–raspuns la aceste întrebari au ridicat însa numeroase controverse. Înca de la începutul anilor 1900, Emil Durkheim, adept al unei orientari sociologizante a educatiei face distinctie între pedagogie si stiinta educatiei.

Pedagogia se ocupa de felurile în care este conceputa educatia, de emiterea unor percepte de conduita; modalitatea în care se practica educatia este urmarita de stiinta educatiei, prin studiul sistemelor de educatie caracteristice unor tari sau epoci, explicarea tipurilor de educatie si prezentarea institutiilor pedagogice si a functionarii lor. Pedagogia este teoria generala a artei educatiei grupând într-un sistem solid legat prin principii universale experientele izolate, metodele personale, plecând de la realitate si separând cu rigurozitate ceea ce apartine realului de ceea ce apartine idealului. Pedagogia „are ca obiect elaborarea unei doctrine a educatiei, în acelasi timp teoretica si practica, precum doctrina moralitatii a carei prelungire este, si care nu este exclusiv nici stiinta, nici tehnica, nici filosofie, nici arta, dar toate acestea la un loc si ordonate dupa articulatii logice Pedagogia mai poate fi înteleasa si ca stiinta a modelelor de interpretare si realizare a educatiei deoarece: obiectul ei este un proiect; educatia este o totalitate; educatia este o actiune sociala, un sistem deschis; interventia educativa este supusa conditionarii moralei si ideologiei pe care le putem evita prin modele În acceptiunea lui C. Cucos (Pedagogie, 1996) pedagogia este stiinta educatiei care “studiaza esenta si trasaturile fenomenului educational, scopul si sarcinile educatiei, valoarea si limitele ei, continutul, principiile, metodele si formele de desfasurare a proceselor paideutice.” Termenii “paideutic”, “pedagogic”, “pedagogie” îsi au originea în cuvântul grecesc “paidagogia”, cuvânt compus din “pais”, “paidos” = copil si “agoge”= actiunea de a conduce, folosit cu semnificatia de “conducerea copilului”, influentarea devenirii copilului sub aspect practic, concret, adica cresterea si educarea acestuia. Alte cuvinte derivate din aceeasi radacina sunt “paidagogos” – servul care conducea copilul cetateanului grec, care-l însotea pe drumul catre scoala – devenit “gramaticul” de ieri sau pedagogul de astazi, desigur în sensuri mult mai sofisticate, sau “pedant” – atent, vigilent, meticulos – principalul atribut ce se asocia rolului respectiv.

Invatamintul romanesc a trecut si trece, alaturi de intreaga societate romaneasca, prin metamorfozele specifice tranzitiei. Daca in invatamintul traditional rolul profesorului este unul esential, el punind la dispozitia elevului cunostintele acumulate, in cel alternativ accentul cade pe cunostinte si pe modul subiectiv in care

1

copilul le dobindeste. Astfel, scoala devine o parte din viata elevului, iar profesorul, un confident. In prezent, profesorul, care inainte de '89 era o imagine “impunatoare, de temut”, a devenit  mai degraba un prieten intr-un joc numit “educatie”. Invatamintul este privit ca proces complex, in care accentul cade pe cunostinte, deprinderi. Daca elevul din invatamintul traditional nu se putea informa decit din carti, pentru ca regimul comunist interzicea orice contact cu “exteriorul demonizat pe linie de partid”, in prezent “copilul este bombardat efectiv de o informatie pe care trebuie sa invete sa o asimileze corect si coerent prin scoalaInainte, elevii erau enervati de “proful cu catalogul si culegerea de exercitii”; in pedagogia alternativa, activitatile didactice se bazeaza pe “manipularea materialelor didactice”. Acum, accentul cade pe obiectul studiat, nemaifiind nevoie de dictarea interminabila a profesorului care “dadea din gura la tabla, cu rigla si cu manualul in mina”. De aceea, in sistemul de invatamint alternativ, cadrele didactice creeaza situatii de invatare bazate pe experienta directa, contacte sociale si cercetare. Activitatea in clasa devine rezultatul unui set de reguli pe care profesorul si elevul le pun la punct inca de la inceput. Regulile sint stabilite de comun acord, iar profesorul se vede nevoit sa se adapteze cerintelor votate democratic. Scoala actuala s-a schimbat in ce priveste comunicarea si relationarea dintre elev si profesor. Elevii de azi sint mult mai libertini, iar comunicarea elev-profesor se face mult mai usor. Cu o conditie insa, ca ea sa nu fie prost inteleasa, mai ales cind profesorul e foarte tinar. Daca incerci sa te apropii prea mult de ei si daca-i dai un deget, elevul iti poate lua toata mina. Metoda pedagogica s-a schimbat datorita comunicarii, invatarea e interactiva, poti veni cu propriile tale idei si poti aduce permanent completari. Metodele de învatamânt (“odos” = cale, drum; “metha” = catre, spre) reprezinta caile folosite în scoala de catre profesor în a-i sprijini pe elevi sa descopere viata, natura, lumea, lucrurile, stiinta. Ele sunt totodata mijloace prin care se formeaza si se dezvolta priceperile, deprinderile si capacitatile elevilor de a actiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoasterii transformând exteriorul în facilitati interioare, formându-si caracterul si dezvoltându-si pesonalitatea. “Calitatea pedagogica a metodei didactice presupune transformarea acesteia dintr-o cale de cunoastere propusa de profesor într-o cale de învatare realizata efectiv de prescolar, elev, student, în cadrul instruirii formale si nonformale, cu deschideri spre educatia permanenta.” (Sorin Cristea, 1998, p. 303). Vorbind despre necesitatea inovarii în domeniul metodologiei didactice si a cautarii de noi variante pentru a spori eficienta activitatii instructiv-educative din scoala, prin directa implicarea a elevului si mobilizarea efortului sau cognitiv, profesorul Ioan Cerghit afirma: “Pedagogia moderna nu cauta sa impuna nici un fel de retetar rigid, dimpotriva, considera ca fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesiva, indiferenta etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învatamântului pe noi trepte; ea nu se opune în nici un fel initiativei si originalitatii individuale sau colective de regândire si reconsiderare în spirit creator a oricaror aspecte care privesc perfectionarea si modernizarea metodologiei învatamântului de toate gradele. În fond creatia, în materie de metodologie, înseamna o necontenita cautare, reînnoire si îmbunatatire a conditiilor de munca în institutiile scolare.”

2