Penal General I

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Anul II, semestrul I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

ANGELICA CHIRILĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi2011

Drept constituţional şi instituţii politice2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţificedin Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-134-1

Tipografia ZigottoGalaţi

Tel.: 0236.477171

Drept penal – partea generală3

CUPRINS

1. Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive

Dreptul penal ca ramura de drept şi ştiinţa dreptului penal 8

Izvoarele dreptului penal 20

Raportul juridic penal 28

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 31

Teste de autoevaluare 32

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 33

Bibliografie minimală 33

2. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp

Aplicarea legii penale în spaţiu 35

Aplicarea legii penale în timp 60


Rezumat 67



Lucrare de verificare 70



3. Teoria infracţiunii

74Noţiunea de infracţiune 72

Pericolul social al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii 76

Vinovăţia penală - trăsătură esenţială a infracţiunii 84

Prevederea faptei în legea penală – trăsătură esenţială a infracţiunii

94


Rezumat 96




4. Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare

Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii

100

Fazele de desfăşurare a infracţiuniiintenţionate 113

Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite

115

Tentativa 118

Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat 127


Rezumat 130



Lucrare de verificare 133



Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCEREModulul intitulat Drept penal - partea generală se studiază în anul II sem. Işi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului penal.

După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe generale.

Competenţelepe care le vei dobândi sunt următoarele:

înţelegerea rolului disciplinei Drept penal - partea generală în cadrul sistemului ştiinţelor juridice;

cunoaşterea noţiunilor specifice părţii generale a dreptului penal; explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a

conţinuturilor teoretice şi practice ale acestei discipline; cunoaşterea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina drept

penal - partea generală; capacitatea de a interpreta normele de drept penal în raport cu situaţiile

concrete.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive;

- Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp;- Teoria infracţiunii;- Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiuniiintenţionate după fazele de

desfăşurare.În prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea capacitatea:

- să realizezi delimitezi conceptual noţiunea de drept penal; - să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;- să identifici formele raporturilor juridico-penale;- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor

studiate,toate acestea după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei dobândi capacitatea:

- să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale în spaţiu şi timp;

- să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în spaţiu;


- să delimitezi cazurile de aplicare a principiuluimitior lex în materia aplicării legii penale în spaţiu,

care îţi vor permite să înţelegi că aplicarea dreptului operează cu metode convergente situaţiei concrete. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

În a treia unitate de învăţare, intitulată Teoria infracţiunii, vei regăsi operaţionalizarea altor obiective specifice vei fi în consecinţă capabil:

- să descrii conceptele de infracţiune, pericol social al faptei, vinovăţie penală;

- să argumentezi în maximum două pagini necesitatea unei definiţii legale a infracţiunii;

- să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu problematica trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi alte teste.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiuniiintenţionate după fazele de desfăşurare, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe, întrucât vei avea capacitatea:

- să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;- să evidenţiezi formele infracţiuniiintenţionate după fazele de desfăşurare;- să enumeri argumentat modalităţile tentativei reglementate în legislaţia

penală română,care îţi vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării materiei studiate. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o a doua lucrare de verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii: Citeşti modulul cu maximă atenţie. Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat. Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse. Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să

apelezi la suportul scris. Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat

anumite secvenţe. În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate două lucrări de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate şi rezolvarea


sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.


1. DREPTUL PENAL – RAMURĂ A DREPTULUI ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Dreptul penal ca ramura de drept şi ştiinţa dreptului penal

8

1.2. Izvoarele dreptului penal 20

1.3. Raportul juridic penal 28


Rezumat 31




Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore


să realizezi delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;

să identifici formele raporturilor juridico-penale;

să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor studiate.

Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive



1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului

Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina” dreptului penal.

Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a dreptului.

Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.

Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două parţi componente: partea generală şi partea specială.

Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.

Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplica în cazul săvârşirii ei.

În cealaltă accepţiune, de ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei, teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.

Ca şi dreptul penal ca ramură de drept, ştiinţa dreptului penal este unică, chiar daca are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.

De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).



Obiectul dreptului penal

Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare, adică o anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în exclusivitate, relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror necondiţionata respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia.

Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.

De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.

Scopul

Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.

Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română este prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului penal, 1 menţionându-se care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin normele juridico-penale, în fapt ce se urmăreşte, în general, prin politica pe care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.

Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1 C. pen.:

”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.”

Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte valorile sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale principale (suveranitate, independenta, unitate şi indivizibilitate), omul cu drepturile şilibertăţile fundamentale ale acestuia, proprietatea publică şi privată

1 Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B.Of.nr.79-79 bis/21 iunie 1968 ; a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări şi completări, dintre acestea menţionăm Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr.60/2006 , Legea nr.337/2007,Legea nr.58/2008


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveşi, în general, ordinea de drept în România.2

Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin Constituţia României3 din 1991, valori ale statului de drept.

Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului penal în apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.

Caracterele dreptului penal

In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal.Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.

Autonomia dreptului penal

Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare sociala.

Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţa, măsuri educative).

Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit acestei teze susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea, deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl Binding).

In aceasta concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma intrapenală încălcata nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de drept încălcate.Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridica de specialitate susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai sancţionator, ci şi normativ.

2 In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art.1 C.pen. (a se vedea, în acest sens, G.Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T.Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critica pornea de la faptul că o asemenea dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C. pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică (francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale si, implicit, opoziţia principială faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale, considerând că aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesaţi deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă socială sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente, renunţarea, pe viitor, la o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu are o funcţionalitate bine determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere majoritară, în sensul că legea penală, chiar dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştilor, dar şi a destinatarilor legii penale, nemaiapărând necesar a fi subliniată în cuprinsul legii penale.3 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22.10.2003.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveCaracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare, relaţiile de apărare sociala şi care nu fac obiectul altei reglementari.

Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre exemplu, ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteşte sentimentul de milă prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 C. pen.).

S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaşte un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.

Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar, complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.

Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).

Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;

Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.

1.1.1. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului

Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii.Normele dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveSpre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.

Obiectul ştiinţei dreptului penal

Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi reglementarilor care alcătuiesc dreptul penal.

Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.

Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la experienţele altor tari.

Ştiinţele penale (criminale)

Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia.

Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca fenomen juridic.Cea mai importanta dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia4 - situata la graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului şi a viitorului, este o ştiinţa despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a criminalităţii şi ulterior de reinserţie sociala a foştilor infractori.

S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară, ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie criminală, statistică penală.

Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei alte grupe de ştiinţe penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciara.

Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte

4 crimen – crima, infracţiune; logos - ştiinţa


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivesancţiuni de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.

Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente etc.), pentru identificarea acestuia.

Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penala, înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea contemporană.

1.1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

In literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.

In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal.Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.

Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiverestrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C. pen.) iar în materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii penale etc.)

Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi umanismul)5.

Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.

Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile fundamentale)

Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă

Principiul răspunderii penale subiective Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,

obiectivă

5 V.Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In concepţia profesorului N.Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V.Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G.Antoniu (coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh.Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V.Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii

penale Principiul răspunderii penale personale Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de

reeducare Principiul individualizării judiciare a sancţiunii Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă

In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.

Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai multe ori, sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea.

Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei laturi:

legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege); legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă

(nulla poena sine lege); legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii faptei.

Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea expresă atât în Constituţia din 19916, cât şi în art. 2 din Codul Penal român în vigoare. Astfel, în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin.12 că:

6 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22.10.2003.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive“Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii,

iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2 din Codul Penal recurge la o formulare mai amplă şi anume:

"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".

1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea, adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege).

2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârşită decât pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.

Potrivit art.2, teza a II-a, Codul Penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii unor infracţiuni.

Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite a cauzelor legale generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze sancţiunea de drept penal.

Principiul răspunderii penale subiective

Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea penală cu vinovăţie.

Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii; aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.

Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.

Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin. 1 C. pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivePrincipiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă

Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.

O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).

Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.7 Dacă fapta comisă deşi este prevăzută de legea penală nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea. 8

Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.

Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată răspunderea penală pentru fapta altuia.

Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor9, iar art. 72 C. pen. se referă la persoana infractorului.10

Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006 presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).

Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare

Acest principiu este reflectat în dispoziţiile din art. 52 alin. 1 C. pen.11

Pedeapsa nu poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului, timpului liber, prestigiului social s.a.m.d., însă ea trebui aplicată în raport cu fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine

7 Art. 17 alin. 2 C. pen.: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.8 Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C.proc.pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref.la art. 10 lit. b C. proc. pen.9 Art. 2 C. pen. “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.10 Art. 72 alin. 1 C. pen.”La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.”.11 Art. 52 alin. 1 C. pen. “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. “


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveconvingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, periculozitatea infractorului şi de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.

Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de incriminare a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei, a măsurilor penale etc., în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise.

Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în vedere pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.12 De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a pedepsei (suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară, în regim de detenţie, amenda penală).

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori

In Titlul V denumit „Minoritatea” (art. 99-1101C. pen.) legiuitorul penal a instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Această reglementare mixtă a ţinut seama de personalitatea minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.

In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică numai măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că:

„Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât sancţiunile aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

Principiul umanitar

Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o

12 Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen.“Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72“.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveprotecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei etc.,iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.

Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de drepturi şi garanţii procesuale.Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.

Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

Principiul incriminării numai a faptelor, care prezintă un anumit grad de pericol social este consacrat de art 17 alin. 1 teza I din Codul Penal, potrivit căruia infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, şi de art. 18 Cod penal şi art. 181 Cod Penal care precizează ce se înţelege prin pericol social în sensul legii penale şi, respectiv, descrie noţiunea faptei, care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Regula pe care o impune acest principiu este de a fi sancţionate numai acele acţiuni sau inacţiuni, care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să impună o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

Egalitatea în faţa legii penale

Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel. La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai protecţiei penale cât şi de destinatari ai exigentelor acesteia.

Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală

Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale concrete, se realizează prevenţia specială.

Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale cât şi prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii penale.De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce e mult mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.



Sarcina de lucru 1

Evidenţiază, în câteva fraze, aspecte privind consacrarea legislativă a principiului legalității în dreptul penal român.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

1.2. Izvoarele dreptului penal

Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal.

În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicareal dreptului penal.

În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.

Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale.

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.141 C.pen.13

În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi şi decretele încă în vigoare.

În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul penal, întrucât conţine dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile

13Art. 141. Legea penală. Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivefundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.

Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).

În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea nr.302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală . Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi complinitoare.

În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale proprii.

Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile internaţionale.

În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase.

Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20 alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.14

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.

În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de

14Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveneconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.15Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor mai confrunta cu situaţii similare.16

În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.

Legea penală

Notiunea de lege penală

Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale17 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”18.

Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).

15Articolul 147 Constituţia României(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale. (3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat. (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. 16Art.4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.(2)Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei.(3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”17 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.18 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveInfracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin.3).19

Categorii de legi penale

În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.

Astfel,

A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:

legi generale; legi speciale.Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii ,precum şi majoritatea normelor incriminatorii.(ex: Codul penal român)

Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.

În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.

B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:

legi penale ordinare; legi penale excepţionale.Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.

Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.

C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:

legi cu durată nedeterminată;

19Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. (2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. (3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivec 74

Norma penală

Conceptul de normă penală

Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".

Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.

Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

Structura normei penale

În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.

Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".

Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia şi sancţiunea.

Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare .

Categorii de norme penale

Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între ele, permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de norme:

a) Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de incidenţă.

Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveNormele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale.

b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive.

Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului respectiv.

Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să producă urmări socialmente periculoase.

c) Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale.

Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme (ipoteza, dispoziţie, sancţiune).

Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.

d) Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau referire.

Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.

Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac trimitere (exemplu: art.212 alin. 2 Cod Penal; art.264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi independente faţă de acestea.

Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.255 Cod Penal cu referire la art.254 Cod penal; art.290 Cod penal cu referire la art.288 Cod penal etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.

Interpretarea legii penale

Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale

În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii respective constituind una dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a normelor de drept penal.

Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi penale,pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivelegii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.

În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale, interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.

Felurile interpretării

Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal.

Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau expresii din legea penală.

Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă.Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigură o interpretare unitară a legilor penale.

Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea judiciară.

Metode de interpretare

Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională, sistematică, prin analogie.

Interpretarea literală sau textuală

Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).

Interpretarea logica sau raţională

Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea unor procedee logice, a raţionamentelor.

Printre raţionamentele folosite se numără:

Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;

Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;

Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde,


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveinadmisibile, contrare spiritului legii;

Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.

Interpretarea istorico-juridică

Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.

În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:

lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;

dispoziţiile din legile penale anterioare; dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie; materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra

operei legislative.Interpretarea sistematică

Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care guvernează materia cercetată.

Interpretarea prin analogie

Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o mai mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.

În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii penale la fapte care nu sunt incriminate.

Rezultatele şi limitele interpretării

În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte:

A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;

B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;

C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;

Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar nu crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare.

Sarcina de lucru 2



Evidenţiază modul în care ordonanțele de urgență ale Guvernului consconstituie izvoare ale dreptului penal (maximum o pagină).


1.3. Raportul juridic penal

Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături

Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.

În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată pentru prima dată de către prof. V.Dongoroz, care, în cursul său din 1939 afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un nou raport juridic - de contradicţie ( de conflict), în care găsim, pe de o parte societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de alta parte infractorul care nu a voit să-şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul procesual, în care găsim, iarăşi faţă în faţă societatea care reclamă aplicarea sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa. În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.

Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă , ci prin exprimarea imperativă a voinţei sociale.Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.

Elementele raportului juridic penal

Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiecţii raportului juridic penal

Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductiveprevederilor legii penale.În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.

Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în principal,şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.(infractorul- persoană fizică sau juridică).

Conţinutul raportului juridic penal

Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.

În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.

În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei.Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.

Obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.

În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complimentare, a măsurilor educative.Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.”

Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductivedin conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu privire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare

Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal.Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi din vigoare.

Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.

Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict

Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni, încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de conflict.

Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.

Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care intervine reabilitarea.

Sarcina de lucru 3

Delimitează cazurile prevăzute de lege care modifică raporturile juridico-penale de conflict.





Rezumat

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramura a dreptului.Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.In cealaltă accepţiune, de ştiinţă a dreptul penal, cuprinde ansamblul de idei, teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina” dreptului penal. Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori. Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal.Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele: - principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă; - principiul răspunderii penale subiective; - principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă; - principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale; principiul răspunderii penale personale; - principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare; - principiul individualizării judiciare a sancţiunii; - principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.Izvoarele dreptului penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce constituie infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele – legi şi decretele încă în vigoare.Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale, şi în sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”.Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin.3).Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra criminalităţii, instituie prin regulile de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale, includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte care devin incidente din momentul nerespectării lor. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului


Teste de autoevaluare

1.Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:a) statuează faptele ce constituie infracţiuni;b) pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi

juridice care au comis infracţiuni;c) se refera la regulile sau principiile dreptului penal.

2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;c) instituţiile care reglementeazărelaţiile de apărare sociala.

3.Obiectul dreptului penal îl formează :a) relaţiile de apărare socială;b) relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;c) relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea

penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

4. Scopul dreptului penal este consacrat:a) în dispoziţiile din art. 1 C. pen.;b) în literatura de specialitate;c) în dispoziţiile din art. 2 C. pen.


Angelica Chirilă Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:

a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă

(nulla poena sine lege);c) legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine

lege).

Bibliografie minimalăDongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M., Roşca, V. (2003). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Ed. Academiei, pp. 2-27.

Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan (2007). Manual de drept penal. Partea generală.

Bucureşti: Universul Juridic, pp. 7-84.

Boroi, Al. (2008). Drept penal. Partea generală. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 1-41.

Mitrache, C-tin, Mitrache, C. (2009). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 19-67.

Truichici, Adrian (2011). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 19-67.


Penal General I

Documents

Transcript of Penal General I