INTENŢIA ŞI MODALITĂŢILE EI Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul întrevede rezultatul faptei sale,urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte sau prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.În funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos intenţia se prezintă sub două modalităţi:intenţia directă,când subiectul urmăreşte producerea rezultatului;intenţia indirectă,când subiectul acceptă posibilitatea producerii lui.Intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia şi se mai caracterizează şi printr-o anumită atitudine faţă de rezultatul prevăzut.Intenţia indirectă se caracterizează prin faptul că autorul deşi prevede rezultatul faptei nu-l urmăreşte ci numai acceptă posibilitatea producerii lui şi se mai caracterizează şi prin aceea că este condiţionată şi de un anumit tip de acţiune sau inacţiune susceptibilă prin natura sau prin modul de săvârşire de a da naştere la cel puţin două rezultate:unul care poate să nu fie socialmente periculos,urmărit de făptuitor,iar altul care este socialmente periculos şi nu este urmărit dar este acceptat de făptuitorul care se hotăreşte să săvârşească fapta chiar cu riscul producerii şi a acestui rezultat posibil.Alte modalităţi ale intenţiei:intenţie simplă(când făptuitorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului)şi calificată(când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare;intenţie iniţială(când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început,de la efectuarea primului act de executare a acţiunii incriminate)şi intenţie supravenită(în cazul în care reprezentarea urmării socialmente periculoase a apărut ulterior unei hotărâri iniţiale şi determină hotărârea ulterioară de a-l produce)intenţia spontană(atunci când executarea acţiunii incriminate are loc imediat după luarea hotărârii de a o săvârşi)şi intenţia premeditată(atunci când există un interval de timp între luarea hotărârii infracţionale şi punerea ei sub executare,interval în care făptuitorul a chibzuit asupra momentului,modului,mijloacelor de realizare,efectuând şi unele acte de pregătire);intenţie unică(atunci când făptuitorul a hotărât să săvârşească o singură faptă)şi complexă(când făptuitorul a hotărât să săvârşească mai multe fapte sau a urmărit să producă mai multe rezultate socialmente periculoase).CULPA ŞI MODALITĂŢILE EI O faptă este considerată ca fiind comisă din culpă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale,dar nu-l acceptă,socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale,deşi trebuia şi putea să-l prevadă.Culpa cu prevedere sau uşurinţa este atunci când infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei sale,nu a acceptat acest rezultat ci a sperat în mod uşuratic,că el nu se va produce. Pentru a decide că o faptă a fost comisă din culpă cu prevedere,va trebuie să se constate că sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:făptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii desfăşurate,rezultat pe care nu l-a urmărit şi nici acceptat;făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.Culpa simplă(neglijenţa) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale,deşi trebuia şi putea să-l prevadă.Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple,trebuie să se constate existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul acţiunii sau inacţuinii sale;făptuitorul să fi avut obligaţia şi posibilitatea de prevedere. PRAETERINTENŢIA(INTENŢIA DEPĂŞITĂ) Praeterintenţia este o formă mixtă de vinovăţie care reuneşte în latura subiectivă a aceleiaşi infracţiuni intenţia şi culpa care se realizează atunci când făptuitorul prin săvârşirea faptei prevede,urmăreşte sau acceptă producerea unui anumit rezultat socialmente periculos,dar în realitate se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut,dar nu l-a acceptat,socotind fără temei că nu se va produce,ori nu l-a prevăzut deşi trebuia şi putea să-l prevadă.În Codul Penal infracţiunile praeterintenţionate apar de principiu ca forme agravante ale unei infracţiuni tip.De accea,totdeauna în conţinutul infracţiunii săvârşite cu intenţie depăşită se găseşte pe de o parte,forma tip a aceleiaşi infracţiuni care este incriminată numai dacă se săvârseşte cu intenţie,iar pe de altă parte un rezultat mai grav decât cerut de normă în cazul formei tip şi care caracterizează infracţiunea ca fiind mai gravă sau o variantă agravantă a aceleiaşi infracţiuni,însă atitudinea făptuitorului faţă de acest rezultat mai grav este specifică culpei.Identificarea infracţiunilor descrise de legea penală ce se comit cu intenţie depăşită se poate face cu uşurinţă pentru că legiuitorul foloseşte expresii pentru a evidenţia acest lucru.Pentru ca organele judiciare să poată stabili concret şi în mod corect dacă un anumit rezultat sau urmare prevăzută de legea penală s-a datorat activităţii unei persoane fizice care a acţionat cu intenţie depăşită,organul competent trebuie să probeze că infractorul a săvârşit cu intenţie primul delict(adică să rezulte din materialitatea actelor comise că autorul a prevăzut,urmărit sau acceptat un anumit rezultat şi nu altul mai grav care s-a produs în realitate).După stabilirea cu intenţie a faptului iniţial,organul judiciar va constata dacă faţă de rezultatul mai grav,făptuitorul a avut o anumită reprezentare a acestuia însă nu l-a acceptat ori nu l-a prevăzut,deşi putea şi trebuia să-l prevadă. OBIECTUL INFRACŢIUNII Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia. Forme ale obiectului infracţiunii:a)obiectul juridic generic sau de grup.Obiectul juridic al infracţiunii se diversifică pe grupe cu valoare socială pe care o vatămă ori o pun în pericol toate infracţiunile dintr-o grupă de infracţiuni.Valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală,vătămată sau periclitată de un grup infracţiuni constituie obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunii;b)obiectul juridic

1

special.Obiectul juridic special al infracţiunii este valoarea socială specifică,subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic şi aflată de acesta într-un raport de la parte la întreg,proprie uneia sau unora din infracţiunile componente ale unui grup de infracţiuni.Obiectul juridic special al infracţiunii poate fi simplu sau complex;c)obiectul material-constă în lucrul,bunul sau persoană fizică faţă de care ori împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată.SUBIECŢII INFRACŢIUNII Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin comiterea acesteia fie prin suportarea consecinţelor a răului cauzat prin săvârşirea ei.Subiecţii infracţiunii sunt de două feluri:activi şi pasivi.SUBIECTUL ACTIV este persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune.Noţiunea de subiect activ al infracţiunii se identifică cu aceea de infractor.Pentru ca o persoană să poată fi subiect activ al unei infracţiuni este necesar ca ea să îndeplinească unele condiţii generale cerute oricărei persoane care comite o infracţiune.Condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii sunt următoarele:a)să fie o persoană fizică(persoanele juridice nu pot fi subiect activ al infracţiunii);b)condiţia de vârstă.Codul Penal românesc prezumă că până la împlinirea vârstei de 14 ani nici o persoană nu răspunde penal deoarece nu are capacitatea să înţeleagă semnificaţia socială a faptelor şi să-şi manifeste în mod conştient voinţa.Până la împlinirea vârstei de 14 ani nici o persoană nu poate fi subiect de infracţiuni şi nu poate fi supusă unor sancţiuni de drept penal.Referindu-se la perioada adoscelenţei care se plasează între 14 şi 18 ani,Codul Penal face distincţia între două subperioade-adolescenţa primară.Între 14 şi 16 ani,minorul răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.Prin discernământ se înţelege capacitatea de a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la o anumită faptă concretă,făptuitorul având conştiinţa periculozităţii acesteia şi a urmărilor ei,deci conştiinţa semnificaţiei sale sociale.Între 16 şi 18 ani minorul se află în deplină desăvârşire psihofizică.Referitor la minorul între 16 şi 18 ani legea stabileşte o prezumţie absolută de capacitatea penală care nu poate fi combătută;c)responsabilitatea-este starea psiho-fizică a persoanei care este capabilă să-şi dea seama de valoarea firească a acţiunilor şi inacţiunilor sale şi de urmărire a acestora şi de a-şi dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte.Responsabilitatea presupune coexistenţa a doi factori:unul intelectiv,constând în capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile sale,de semnificaţia socială şi de urmările acestora;altul volitiv,constând în aptitudinea aceleaşi persoane de a fi stăpână pe faptele sale,în sensul de a le putea dirija în mod conştient;d)libertatea de voinţă şi acţiune-este posibilitatea persoanei de a lua în mod liber,conform hotărârii luate,ceea ce implică inexistenţa unei constrângerii asupra conştiinţei şi voinţei sale.SUBIECTUL PASIV-este acea persoană care fiind titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale,a suferit vătămarea produsă prin comiterea acesteia.Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană.Nu poate fi subiect pasiv decât omul în viaţă.Persoanele juridice nu sunt excluse din sfera subiecţilor pasivi.Subiectul pasiv al infracţiunii nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea infracţiunii care este subiect pasiv de D.C..Categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii:subiect pasiv general şi subiect pasiv special(subiectul pasiv general este statul,iar subiectul pasiv special este persoana fizică sau juridică);subiect pasiv principal şi subiect pasiv secundar(adiacent);subiect pasiv simplu(necircumstanţial)şi subiect pasiv calificat(circumstanţial).ACTELE PREGĂTITOARE(PREPARATORII) Sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.Modalităţile actelor pregătitoare:procurarea,producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii;culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă ori să uşureze săvârşirea infracţiunii;luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.Actele de pregătire pot fi materiale sau morale.Pentru ca o activitate oarecare să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni,ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:să fie efectuată în vederea săvârşirii unei infracţiuni;să aibă o existenţă obiectivă;activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia;să fie săvârşită cu intenţie directă;să fie săvârşită de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.Caracteristicele actelor pregătitoare:actele de pregătire pun în pericol aceleaşi valori sociale ca şi infracţiunea consumată;oricât de mare ar fi ponderea lor în procesul producerii rezultatului socialmente periculos,actele de pregătire nu pot genera ele însele prin propria lor acţiune acel rezultat;actele de pregătire au o existenţă distinctă,bine marcată,putând fi delimitate în timp şi spaţiu.Incriminarea actelor pregătitoare.În general s-au conturat două teze opuse,una în favoarea incriminării actelor pregătitoare şi cealaltă în favoarea neincriminării acestora.În teza incriminării actelor pregătitoare se susţine că ceea ce trebuie să determine intervenţia legii penale este nu atât actul material de conduită,cât atitutidinea psihică ce i-a stat la bază.În cadrul acestei teze s-au conturat două curente:unul care pledează pentru incriminarea nelimitată a actelor pregătitoare şi altul care este partizan al unei incriminări limitate măginită la infracţiuni grave.În teza incriminării actelor de pregătire se susţine că actele pregătitoare fiind situate în afara acţiunii tipice şi uneori la o mare depărtare în timp de momentul trecerii la executare au o valoare cauzală cu totul redusă,constituie simple condiţii ale realizării rezultatului socialmente periculos urmărit de subiect şi de aceea sunt caracterizate printr-un pericol social nerelevant din punct de vedere penal.Codul nostru penal a optat pentru teza neincriminării actelor pregătitoare.Legiuitorul nostru foloseşte două tehnici legislative deosebite.O primă metodă este

2

aceea a asimilării actelor pregătitoare cu tentativa şi a sancţionării lor ca atare.Cea de-a doau modalitate de incriminare a actelor pregătitoare folosită de legiuitorul român constă în integrarea acestora în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită ori în considerarea lor ca infracţiuni autonome. TENTATIVA Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare,pe de o parte,şi momentul producerii rezultatului,pe de altă parte.Condiţiile tentativei:prima condiţie este de ordin subiectiv şi presupune ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune;a doua condiţie,care este de ordin obiectiv,cere ca făptuitorul să fi depăşit faza actelor pregătitoare şi să fi efectuat acte de executare propriu-zisă;a treia condiţie cere ca activitatea de executare să fi fost întreruptă sau rezultatul să nu se fi produs.Condiţiile preexistente ale tentativei.Obiectul tenetativei:prin comiterea tentativei se crează un pericol direct pentru obiectul social juridic.În cazul tentativei,obiectul social juridic nu este atins în existenţa sa,integritatea acestuia nu este afectată.Această deosebire referitoare la consecinţele tentativei şi ale infracţiunii fapt consumat asupra obiectului infracţiunii duce şi la deosebirea pe planul gradului de pericol social între cele două forme de săvârşire a infracţiunii intenţionate,în sensul că pericolul social al tentativei este mai redus decât al faptei consumate,motiv ce a determinat pe legiuitor să adopte sistemul diversificării pedepsei tentativei în raport cu infracţiunea consumată.Subiectul tentativei.la tentativă subiectul activ eset persoana care a luat hotărârea de a comite o anumită infracţiune şi care a început executarea elementului material specific acesteia ori l-a efectuat în întregime,fără să se producă consecinţele prevăzute de norma de incriminare.Acesta trebuie să îndeplinească condiţiile generale care stau la baza răspunderii penale şi anume condiţia de vârstă,responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.Conţinutul constitutiv al tentativei.Tentativa trebuie să îndeplinească cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art.17 C.P. şi anume:pericolul social,vinovăţia şi prevederea sa în legeea penală.Tentiva are un conţinut constitutiv alcătuit dintr-o latură obiectivă şi o latură subiectivă.Latura obiectivă a tentativei cuprinde un element material,un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea produsă.Termenul material îl formează o acţiune care constă în ansamblul actelor de executare efectuate de făptuitor în realizarea faptei tipice.Elementul material al tentativei se poate prezenta în două modalităţi:o acţiune trunchiată,neterminată,pentru că executarea ei a fost întreruptă pe parcurs sau o acţiune desăvârşită,terminată,a cărei executare a fost dusă până la capăt,darcare n-a fost eficientă pentru că nu a generat rezultatul aşteptat.Rezultatul.Fiind o formă infracţională tentativa are o urmare socialmente periculoasă care constă într-o stare de pericol pentru una din valorile sociale apărate de legea penală.Tentativa nu are un rezultat material,un rezultat vătămător care să fie prevăzut de lege ca element constitutiv al faptei penale consumate.Raportul de cauzalitate.Relaţia de cauzalitate se stabileşte între actele de executare întreprinse de făptuitor şi starea de pericol pe care ele le creează pentru valorile sociale ocrotite de legea penală.Latura subiectivă a tentativei.Tentativa nu se poate comite decât cu intenţie,ca formă de vinovăţie. În latura subietivă a tentativei trebuie să regăsim ataşat intenţiei acel scop sau mobil.Infracţiunile la care tentativa nu este posibilă:în raport cu specificul elementului material nu pot avea tentativă infracţiunile omisive şi infracţiunile cu excuţie promptă;în raport cu specificul elementului subiectiv-infracţiunile săvârşite din culpă şi infracţiunile praeterintenţionate;alte infracţiuni care nu pot fi săvârşite în forma tentativei-infracţiunile ale căror acte de pregătire au fost incriminate ca fapte de sine stătătoare,infracţiunile al căror început de executare este asimilat formei consumate,infracţiunile de rezultat potenţial fiindcă acestea se consumă când apare posibilitatea producerii rezultatului.MODALITĂŢILE TENTATIVEI. Potrivit C.P.,după gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor producerii urmărilor,tentativa se poate prezenta sub următoarele modalităţi:tentativă întreruptă(neterminată)care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,executarea care a fost însă întreruptă.Cauzele de întrerupere:cauze umane,cauze ce provin de la animale,cauze ce provin de la forţele naturii,cauze ce ţin de făptuitor;tentativa perfectă sau fără efect constă în executarea în întregime a activităţii infracţionale şi neproducerea rezultatului socialmente periculos;tentativa improprie sau relativ improprie se produce în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.O primă cauză de neproducere a urmărilor socialmente periculoase în cazul tentativei relativ improprie o constituie insuficienţa mijloacelor folosite.O a doua cauză se referă la defectuozitatea mijlocelor folosite.O a treia cauză o formează lipsa obiectului;tentativa absolut improprie.CP prevede că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea.Imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit se datorează fie inaptitudinii totale a mijloacelor folosite de a produce urmarea,fie inexistenţei absolute a obiectului infracţiunii,fie datorită modului absurd în care este concepută executarea.O tentativă absolut improprie este încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmece sau dându-i să bea un pahar cu apă.Mai există tentativă absolut impoprie şi în cazul în care acţiunea este îndreptată împortiva unui obiect inexistent.De asemenea,se apreciază a fi tentativă absolut imporprie varianta în care producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care a fost concepută executarea faptei.

3

AUTORATUL(COAUTORATUL) Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.Condiţiile autoratului:activitatea autorilor cât şi a coautorilor trebuie să fie îndreptată împortiva aceluiaşi obiect juridic(adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune);participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,adică în cazul infracţiunilor comisive,coautorii se efectueze acte de săvârşire nemijlocită,acte de executare directă a faptei prevăzută de legea penală,iar în cazul infracţiunilor omisive,acolo unde el poate să apară,să nu îndeplinească unele acte obligatorii.Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se execută direct acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă incriminată de lege.Contribuţia coautorilor în comiterea faptei penale poate fi identică,egală sau aproape egală,în acelaşi timp şi loc ori nu. Dat fiind faptul că participanţii acţionează împreună sau în comun se desprinde ideea că pot fi consideraţi coautori nu numai persoanele care s-au aflat împreună în acelaşi loc,la comiterea infracţiunii,ci şi cei care au executat părţi ale acţiunii constitutive în locuri şi momente diferite.În raport cu formele infracţiunii,coautoratul poate exista numai la executare;legătura subiectivă între coautori.În lipsa acesteia nu se realizează coautoratul,deşi a avut loc cooperarea materială.Sub aspect subiectiv,în caz de coautorat se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie,adică să fie cu intenţie,fie din culpă.Coautoratul se realizează de cele mai multe ori cu intenţie,adică participanţii prevăd urmările socialmente periculoase ale faptelor şi le urmăresc sau doar admit posibilitatea apariţiei acestora.Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe persoane,împrejurarea că unele din acestea au avut iniţiativa comiterii faptei,propunând celorlalte să acţioneze împreună nu atrage sancţionarea lor separată pentru instigare,fiind vorba despre o activitate comună a coautorilor,unde întotdeauna iniţiativa aparţine unei persoane.Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi se realizează atunci când două sau mai multe persoane,acţionând din culpă,au săvârşit fiecare,simultan sau succesiv,acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.Există unele infracţiuni la care coautoratul nu poate să apară deşi sunt susceptibile de celelalte forme ale participaţiei penale,instigarea şi complicitatea.În primul rând nu sunt susceptibile de forma coautoratului infracţiunile ca autor unic,care dat fiind specificul conţiuntul acestora nu pot fi săvârşite nemijlocit de către o singură persoană(ex.-dezertarea,mărturia mincinoasă,dezertarea,prostituţia).În al doilea rând,nu poate exista forma coautoratului la infracţiunile omisive,al cărui element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face,impusă de un caracter personal(ex.-infracţiunea de nedenunţare).În cazul infracţiuniilor proprii,unde legea cere pentru subiectul activ o anumită calitate(funcţionar,administrator)pentru existenţa coautoratului este necesar ca toţi participanţii să aibă asemenea calităţi,în caz contrar,cei care nu o au vor fi consideraţi complici.INSTIGAREA Instigarea constă în fapta unei persoane care cu intenţie determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.Pentru existenţa instigării se cer îndeplinite anumite condiţii:între obiectul juridic al faptei săvârşită de autor şi obiectul juridic al instigării să existe identitate,întrucât autorul nu face decât să execute fapte a cărei săvârşire a fost hotărâtă de către instigator;pentru eficienţa instigării este necesară cel puţin prezenţa a doi subiecţi,a două persoane,una care desfăşoară o activitate de instigare-instigatorul,iar alta asupra căreia se efectuează această activitate-instigatul.Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii;activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală,pe care o şi execută ulterior(această condiţie va fi îndeplinită atunci când hotărârea de a săvârşi o infracţiune luată de instigare a fost însuşită de către instigat care apoi a trecut la executarea ei);activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie,adică instigatorul este conştient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi acest rezultat vătămător pentru societate îl urmăreşte sau doar acceptă posibilitatea apariţiei lui.FORMELE INSTIGARII În raport de reuşita sau nu a determinării,instigarea îmbracă mai multe aspecte,după care se stabileşte şi răspunderea penală a instigatorului şi instigatului astfel:instigarea urmată de executare ce se caracterizează printr-o concordanţă între activităţile desfăşurate de instigator şi instigat,în sensul că instigatorul determină iar instigatul execută infracţiunea la care a fost determinat;instigarea neurmată de executare(această formă de instigare există atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni,instigatul a acceptat,însă ulterior desistă ori împiedică voluntar producerea rezultatului său din alte motive,nu trece la executare);instigarea neizbutită(aparentă)sau îndemnul există atunci când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală însă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă,ceea ce înseamnă că instigatorulnu a reuşit să lămurească,să-i sădească în conştiinţă hotărârea infracţională.COMPLICITATEA Este o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau care înainte ori în timpul săvârşirii faptei promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.Pentru existenţa complicităţii trebuie îndeplinite anumite condiţii:între obiectul juridic al faptei prevăzute de legea penală săvârşită de autor şi obiectul juridic al actelor de complicitate,de regulă,trebuie să existe identitate;sub raportul subiecţilor trebuie să existe au autor şi un complice(complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile

4

generale pentru a fi subiect actvit al infracţiunii);sub aspectul laturii obiective se cere ca să existe o faptă a autorului care a săvârşit nemijlocit infracţiunea prevăzută de legea penală la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare(existenţa autorului faptei este condiţia de bază a complicităţii,complicele nu poate să apară decât pe lângă persoana autorului,deoarece nu există complicitate în general ci la o anumită faptă prevăzută de legea penală);din punct de vedere subiectiv se cere ca în caz de complicitate,complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului în comiterea faptei prevăzute de lega penală(intenţia complicelui ste concretizată în voinţa sa de a săvârşi acte materiale sau morale,ştiind că astfel ajută sau înlesneşte săvârşirea de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală)FORMELE COMPLICITĂŢII În funcţie de natura ajutorului dat,complicitatea poate fi de două feluri:a)complicitatea morală constă în activitatea desfăşurată de către complice prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau la executarea unei infracţiuni.Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte:un prim aspect al complicităţii penale se referă la activitatea de întărire a rezoluţiei infracţionale luată de autorul infracţiunii sau de întreţinere a acesteia;al doilea aspect este acela al faturilor date de complice,al instrucţiunilor de felul cum să comită infracţiunea sau chiar al procurării de informaţii şi date cu privire la împrejurările,modalitatea,locul,timpul săvârşirii infracţiunii,despre victimă;al treilea aspect este prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoei,întrucât el crează acestuia curaj,sânge rece,o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracţionale luate;pânda la locul faptei în momentul comiterii de către autor constituie de asemenea o formă a complicităţii morale,deoarece a întărit moralul infractorului determinându-l să acţioneze dezinvolt,ştiind că în caz de pericol va fi alarmat de un complice;promisiunea de ajutor făcută de complice înaintea sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va favoriza pe făptuitor este o altă formă a complicităţii morale,chiar dacă ulterior acesta nu-şi îndeplineşte promisiunea făcută.b)Complicitatea morală constă într-o activitate de ajutare,înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită de autor.Ajutorul material poate îmbrăca mai multe forme:procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta săvârşeşte fapta penală,cum ar fi obiecte,arme,substanţe(se va considera că o persoană a procurat mijloace numai atunci când le-a pus efectiv la dispoziţia autorului prin predarea lor,indiferent că o face personal sau prin intermediul altei persoane);confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu care să săvârşească fapta periculoasă;înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul faptei(ajutorul material poate consta şi în înlăturarea sau învingerea piedecilor ce s-ar ivi în calea executării acţiunii).În funcţie de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,complicitatea poate fi:anterioară sau concomitentă.Complicitatea anterioară constă în contribuţia dată înainte de săvârşirea faptei,iar complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu săvârşirea faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării,fie pentru a asigura reuşita materială a acestuia,fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională.În funcţie de relaţia activităţi-a complicelui şi cea a autorului-complicitatea poate fi mijlocită,atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui participant care poate fi instigatorul sau alt complice,sau nemijlocită,atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului.Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi distincte şi anume:complicitatea la instigare care constă în sprijinul acordat de complice insitigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei;complicitatea la complicitate care constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei;instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală prin acte de complicitate de orice fel.În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului,complicitatea este prin acţiune,care constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, sau prin inacţiune,care constă în neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească.PARTICIPAŢIA IMPROPRIE(IMPERFECTĂ) Este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au toate aceeaşi atitudine psihică,nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie,unii participanţi lucrând cu intenţie alţii din culpă sau vinovăţie.Din această cauză pe planul laturi subiective,fapta săvârşită în participare apare pentru unii participanţi ca o infracţiunii din culpă ori ca faptă comisă fără vinovăţie,care nu este infracţiune,iar pentru alţii ca o infracţiune intenţionată.Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie,inclusiv în cazul coautoratului şi când unul sau unii din coautori săvârşesc fapta cu intenţie,iar alţii din culpă sau fără vinovăţie;în forma complicităţii improprii,când o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.Astfel de forme ale participaţiei pot exista separat,dar şi laolaltă,când se săvârşeşte în participaţie proprie aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.Codul Penal prevede două modalităţi sub care poate să apară participţia improprie:modalitatea intenţie şi culpă şi modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie.prima constă în determinarea,înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.Această modalitatea a participaţiei improprii este caracterizată de faptul că autorul săvârşeşte fapta din culă,fiind însă determinat cu intenţie de către o altă persoană(instigator) sau sprijinit tot cu intenţie de un alt participant(complice)Datorită faptului că în acest caz autorul

5

nu-şi dă seama că este determinat sau ajutat în comiterea faptei,fiind indus sau lăsat în eroare de fapt,motiv pentru care el săvârşeşte din culpă fapta respectivă.Din punctul de vedere al contribuţiei particpanţilor în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii,determinarea cu intenţie constituie instigare iar înlesnirea ori ajutorul dat tot cu intenţue la comiterea faptei penale constituie complicitate la infracţiunea intenţionată.În cazul în care fapta săvârşită nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie,autorul ei nu este infractor şi el nu va răspunde penal,singurul responsabil fiind instagatorul şi eventual complicele.Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie constă în determinarea,ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie.În acest caz,autorul determinat sau ajutat cu intenţie săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie datorită iresponsibilităţii,erorii de fapt,constrângerii fizice ori morale,beţiei incomplete etc.Aceste stări sau împrejurări care înlătură vinovăţia trebuie să existe la autor în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.Din punct de vedere al contribuţiei participanţilor,determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei este considertă instigare iar înlesnirea sau ajutarea tot intenţionată complicitate,astfel că aceşti participanţi vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiune intenţionată.Autorul care acţionat fără vinovăţie,neavând calitatea de infractor nu va fi tras la răspundere penală. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ Infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune care se caracterizează prin aceea că elementul său material,constând într-o acţiune sau inacţiune,se prelungeşte în timp în mod natural după momentul consumării până la încetarea activităţii infracţionale care se poate datora intervenţiei făptuitorului altor persoane ori organelor competente.În doctrina penală s-a exprimat opinia potrivit căreia elementul material al infracţiunii continue are ca specific faptul că el realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului:una omisivă,prin care se lasă ca starea infracţională să dureze fără a o opri şi alta comisivă care declanşează starea infracţională.În concluzie,fapta ce constituie elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar celui iniţial stopează definitiv starea infracţională.Sunt considerate infracţiuni continue:abandonul de familie,furtul de curent electric,dezertarea,portul ilegal de decoraţii sau semne distinctive,evadarea,etc.Acţiunea sau inacţiunea ce constiuie elementul material al infracţiuni continue trebuie să-şi păstreze unitatea pe tot parcursul desfăşurării ei.În doctrina penală s-a făcut distincţia între infracţiunile continue permanente şi infracţiunile continue succesive.Infracţiunile continue permanente se caracterizează printr-o activitate continuă,care nu cunoaşte momente de discontinuitate,de întrurepere.Infracţiunile cotinue succesive au ca particularitate faptul că în desfăşurarea activităţii infracţionale intervin unele întreruperi de terminate de natura acesteia,dar fără să transforme unitatea de infracţiune.La aceste infracţiuni în activitatea infracţională apar întreruperi determinate de specificul şi natura actului de executare a infracţiunii.La infracţiunea continuă pe de o parte momentul consumării care se înfăptuişte o dată cu realizarea conţinutului infracţiunii,iar pe de altă parte,momentul epuizării care coincide cu încetarea activităţii infracţionale.Stabilirea celor două momente prezintă o deosebită relevanţă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului.Cu cât timpul scurs de la consumare până la epuizare este mai mulng,cu atât periolul social concret al faptei este mai mare.În funcţie de momentul activităţii infracţionale se determină legea penală aplicabilă în sancţionarea făptuitorului.dacă între momentul consumării şi cel al epuizării infracţiune continue intervine o nouă lege penală,legea penală în vigoare la data încetării activităţii infracţionale va fi aplicabilă în pedepsirea făptuitorului.În cazul în care în momentul consumării infracţiunii subiectul activ al acesteia era minor,însă la data încetării activităţi infracţionale el a devenit major,acest va fi sancţionat după regulile majorului.În funţie de momentul epuizării infracţiunii continue se soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie sau graţiere.Pentru ca făptuitorul să beneficieze de efectele acestor acte de clemenţă,se cere ca activitatea infracţională să fie încetat până la intrarea în vigoare a actelor de graţiere sau amnistie.Din momentul încetării acţiunii sau inacţiunii unei infracţiuni continue va curge termenul de prescripţie a răspunderii penale.INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ Infracţiunea este continuată atunci când persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp,dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii,acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.Condiţiile infracţiunii continuate:unitatea de rezoluţie infracţională(această cerinţă reprezintă legătura de ordin subiectiv care unete acţiunile sau inacţiunile săvârşite într-o unitate infracţională făcând ca ele să-şi piardă statutul de infracţiuni independente şi constiuie totodată criteriul de deosebire a infracţiunii continuate de concursul de infracţiuni.Pentru stabilirea unităţii de rezoluţie infracţională se va ţine seama de unitatea obiectului material asupra căruia s-a acţionat,de locul comiterii actelor,de partea vătămată prin activitatea infracţională,de indentificarea mijloacelor sau modul de săvârşire a acţiunilor,de unitatea de scop ori mobil,de timpul scurs între acţiunile componente ale activităţii infracţionale,etc.Totodată trebuie verificat dacă nu a intervenit vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe la rezoluţia iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională);unitatea de persoană(aceasta derivă din însăşi natura infracţiunii continuate,deaorece ideea de se continua o activitate infracţională compusă din acţiuni repetate,săvârşite succesiv,presupune identitatea făptuitorului,a subiectului întregi activităţi);pluritatea de acte să fie săvârşite la diferite intervale de timp(Intervalele de timp prea mari sunt de natură să ducă la concluzia inexistenţei infracţiunii continuate şi la adoptarea soluţiei concursului de infracţiuni.În cazul când intervalele de timp sunt foarte mici ori pluritatea de acte similare este săvârşită în aceeaşi împrejurare nu avem o infracţiune cotinuată,ci una

6

simplă);unitatea de conţinut a infracţiunii(pentru costatarea condiţiei este necesar să se examineze ceea făptuitorul a realizat efectiv şi nu ceea ce şi-a propus iniţial să înfăptuiască).Infracţiuni care nu pot fi săvârşite în forma continuată:infracţiunea de omor,de atentat care pune în pericol siguranţa statului;determinarea sau înlesnirea sinuciderii;nedenunţarea unor infracţiuni.Pedeapsa pentru infracţiunea continuată.Potrivit dispoziţiilor din CP în cazul infracţiunii continuate se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită la care se adaugă un spor potrivit prevederilor CP privitoare la stabilirea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni.INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ Infracţiunea este complexă atunci când în conţinutul să intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.Formele infracţiunii complexe:infracţiunea complexă forma tip sau de bază a faptei incriminate şi infracţiunea complexă forma calificată sau agravată a faptei incriminate.Infracţiunea complexă forma tip sau de bază se caracterizează prin aceea că în structura conţinutului său intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.Această formă de infracţiune este constituită fie dintr-o faptă prevăzută disctinct în legea penală dar care comisă în anumite condiţii creează conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare,cu caracter complex,fie prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute separat în legea penală.Elementul material specific primei modalităţi de constituire a infracţiunii complexe forma tip este alcătuit dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce constituie ea însăşi o infracţiune şi căruia legea îi adaugă unele condiţii suplimentare ce fac ca fapta să dobândească o alte calitate şi o altă încadrare juridică.În cadrul celei de-a doua modalităţi de constituire a infracţiunii complexe forma tip,elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni care deşi specific unor infracţiuni specifice se absorb pierzându-şi autonomia infracţională în conţinutul unei alte infracţiuni şi constituindu-se astfel elementul material unic al acesteia din urmă.Caracteristic infracţiunii complexe forma tip este faptul că eliminând ipotetic infracţiunea absorbită,pentru primul caz,sau una din acţiunile absorbite,pentru al doilea caz,dispare însăşi infracţiunea complexă.Infracţiunea complexă forma calificată sau agravată a faptei incriminate există atunci când în conţinutul unei infracţiuni complexe intră ca circumstanţă agravantă o acţiune sau o inacţiune incriminată ca infracţiune de sine stătătoare.În cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă,elementul material constă într-o acţiune ori inacţiune specifică formei tipice a unei infracţiuni simple,în al cărei conţinut se absoarbe o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune de sine stătătoare,făcând ca întreaga activitate infracţională să se caracterizeze ca o infracţiune complexă.Rezultatul infracţiunii complexe indiferent de forma acesteia constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei repsective.Infracţiunile complexe sunt de regulă infracţiuni intenţionate.Esită şi situaţii în care infracţiunea complexă se caracterizează prin rezoluţii distincte,luate succesiv,pentru fiecare din faptele componente.Infracţiunile complexe în variantele lor agravate au în marea lor maqjoritate ca formă de vinovăţie praeternitenţia.Obiectul juridic al infracţiuni complexe,în marea majoritate a cazurilor,este multiplu(complex) fiind format din două valori şi relaţii sociale de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură.Infracţiunea complexă este susceptibilă în principiu de a fi comisă de o persoană sau în participaţie penală în oricare din formele sale.Există coautorat la o infracţiune complexă dacă doi sau mai mulţi făptuitori execută nemijlocit toate acţiunile ce formează elementul material al acelei infracţiuni,dar şi în cazul în care unul execută numai o acţiune ori o parte din acţiune iar ceilalţi o altă acţiune dar care luate împreună constituie elementul material al infracţiunii respective în întregul său. INFRACŢIUNEA DE OBICEI Infracţiunea de obicei este acea infracţiune ce se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare pentru ca prin această repetare să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională repectivă de obicei din obişnuinţă sau ca îndeletnicire.Deşi caracteristica generală a infracţiunii de obicei este repetarea actelor materiale,legea nu face nici o precizare în ceea ce priveşte numărul de acte necesare.Cerinţa repetării actelor în condiţii de obişnuinţă rezultă totdeauna din conţinutul legal al infracţiunii.Oadtă ce actele materiale s-au repetat suficient şi în condiţii de natură să exprime obişnuinţa infracţiunea de obicei se consumă.Activităţii specifice infracţiunii de obicei i se poate pune capăt fie în mod voit de către autor fie în mod silit de către organele judiciare.Aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorului ce a comis o infracţiune de obicei se va face ţinându-se seama de momentul epuizării,dar cu anumite diferenţieri determinate de faptul că actele materiale ce compun infracţiunea de obiecei nu au un caracter penal propriu.Dacă făptuitorul a început săvârşirea infracţiunii de obicei mai înainte de a fi împlinit vârsta de 18 ani,dar a continuat-o după ce a devenit major,i se va aplica tratamentul penal prevăzut de lege pentru infractorii minori.ori de câte ori activitatea infracţională s-a prelungit şi după adoptarea unui cat de amnistie sau graţiere,făptuitorul va beneficia de dispoziţiile acestuia.În caz de succesiuni de legi,dacă activitatea infracţională s-a prelungit şi după intrarea în vigoare a legii noi,se vor aplica prevederile acesteia.Termenul de precripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimului act marterial al acţiunii incriminate.Dacă după ce a fost judecat pentru unele acte materiale componente ale unui infracţiuni de obicei,infractorul este trimis în judecată pentru o serie de alte asemenea acte ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,dar descoperite ulterior,instanţa va extinde acţiunea penală,va reuni cele două cauze şi va stabili o pedeapsă corespunzătoare.CONCURSUL DE INFRACŢIUNI Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni şi constă în existenţa a două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă

7

pentru vreuna dintre ele şi dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecăţii.Concursul de infracţiuni exprimă de regulă un grad mărit de pericol social al infractorului,acest grad fiind mai ridicat pe măsura creşterii numărului infracţiunilor concurente.Pentru existenţa concursului de infracţiuni se cer întrunite următoarele condiţii:săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni(când faptele au aceeaşi natură concursul este denumit omogen,iar când natura faptelor este diferită poartă denumirea de concurs eterogen);infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;infracţiunile să fie comise înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;infracţiunea săvârşită sau cel puţin două dintre ele să fie supuse judecării.Formele concursului de infracţiuni în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente:concursul real şi concursul ideal sau formal de infracţiuni.Concursul real de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele,chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.Concursul real(formal) de infracţiuni există prin acţiunea sau inacţiunea săvârşită de o persoană datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs se găsesc realizate elemente constitutive a două sau mai multe infracţiuni.RECIDIVA POST-CONDAMNATORIE(DUPĂ CONDAMNARE) Recidiva post-condamnatorie(după condamnare)există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni,cel condamnat săvârseşte din nou o infracţiune cu intenţie,înainte de începerea executării pedepsei,în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare,iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune eset detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de un an.Condiţii cu privire la primul termen.O primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a infractorului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mare de şase luni.O altă condiţie vizează forma de vinovăţie,în sensul că hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.Cea de-a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare care nu trebuie să fie dintre acelea care potrivit legii exclud starea de recidivă potrivit art.38 Cod Penal(în această categorie intră condamnările pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii,condamnările pentru infracţiuni ulterior amnistiate,condamnările pentru fapte ulterior dezincriminate).Condiţiile celui de-al doilea termen.Prima condiţie este ca infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie.A doua condiţie se referă la faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de un an.A treia condiţie constă în aceea că infracţiunea respectivă trebuie săvârşită înainte de executarea pedepsei anterioare,în timpul excutării acesteia sau în stare de evadare.În cazul recidivei postcondamnatorie pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzut de art.34 şi 35 din Cod Penal,cu deosebirea că în cazul recidivei după recidivei pentru condamnare sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele poate urca până la 7 ani.În varianta în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte,contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedepasa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior.Dacă săvârşirea din nou a infracţiunii are loc în stare de evadare,prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa ce se execută cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.Deci,instanţa atunci când stabileşte pedeapsa ce a mai rămas de executat are în vedere infracţiunea de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare. RECIDIVA POST-EXECUTORIE Recidiva post-executorie există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a închisorii mai mare de un an.Condiţiile primului termen:pedeapsa detenţiunii pe viaţă să fie considerată executată ca urmare a prescripţiei excutării acelei pedepse ori ca pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni la care a fost condamnat infractorul să fie executată sau considerată excutată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă sau ca urmare a prescripţiei excutării acelei pedepse;infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată;hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art.38,alin.1 Cod Penal ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare.Condiţiile celui de-al doilea termen:infracţiunea săvârşită din nou poate fi de orice natură însă trebuie să fie săvârşită cu intenţie ori praeterintenţie,iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de un an;săvârşirea infracţiunii să aibă loc după data terminării executării pedepsei,după data publicării actului normativ de graţiere totală sau a restului de pedeapsă,respectiv după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.Când infractorul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie,după ce a executat o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni,la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune,instanţa poate aplica făptuitorului redicivist o pedeapsă până la maximul special,iar dacă acest maxima fost considerat insuficient poate adăuga un spor de până la 10 ani,iar dacă pedeapsa prevăzută de lege,ca pedeapsa alternativă cu închisoarea mai mare de un an,este amenda,sporul ce se poate aplica este cel mult 2/3 din maximul special. MICA RECIDIVĂ Mica recidivă există atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni sau după executare,după graţiere totală sau a restului de pedeapsă,ori după prescrierea executării a cel puţin trei

8

asemenea pedepse,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an.Mica redicidivă se deosebeşte de marea recidivă prin structura primului termen care este multiplu,dar care poate să apară fie ca recidivă după condamnare,fie ca recidivă după executare.Condiţiile primului termen:existenţa a cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la 6 luni;toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective să fie săvârşite cu intenţie iar condamnările pentru acestea să nu facă parte din cele prevăzute în art.38 Cod Penal.Condiţiile celui de-al doilea termen:infracţiunea să fie săvârşită din nou,să fie intenţionată iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de un. Pedeapsa în cazul micii recidive.Dacă infracţiunea care formează al doilea termen al recidivei(postcondamnatorie sau postexecutorie)este una din cele 5 categorii de infracţiuni deosebit de grave,sporul se poate mări până la 7 ani.LEGITIMĂ APĂRARE O faptă se consideră legitimă apărare atunci când săvârşirea ei a fost necesară pentru înlăturarea unui atac material,direct,imediat şi injust îndreptat împotriva făptuitorului,a altei persoane sau împotriva unui interes public.Pentru ca cel care se apără să fie în legitimă apărare este necesar ca atacul să prezinte următoarele caracteristici:să fie material(atacul este material atunci când se realizează prin fapte de natură să pună în pericol în mod fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat);să fie indirect(atacul este indirect atunci când constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoana sau interesul public împotriva căruia se îndreaptă);să fie imediat(această însuşire a atacului se poate manifesta în două forme:prin iminenţa sau prin actualitatea sa.Atacul este iminent când există ceritudinea dezlănţuirii sale imediate şi este actual atunci când se află în curs de desfăşurare,adică din momentul în care s-a dezlănţuit până la consumare);să fie injust(atacul este injust în cazul în care este legitim sau întemeiat pe o dispoziţie a legii sau pe un drept);să fie îndreptat împotriva unei persoane,a drepturilor sale ori împotriva unui interse public;să pună în pericol grav persoana atacată,drepturile acesteia ori interesul public(pericolul se consideră grav atunci când atacul este de natură să producă o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat).Pentru a putea fi caracterizată ca o apărare legitimă,fapta prevăzută de legea penală săvârşită în combaterea agresiunii trebuie să îndeplinească două condiţii:să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului(apărarea se consideră necesară atunci când a fost impusă de natura şi condiţiile agresiunii.Necesitatea obiectivă a actelor de apărare se apreciază în funcţie de mai mulţi factori:de obiectul agresiunii şi de măsura concretă a periclitării sale prin acte de agresiune;de caracterul imediat al agresiunii;de intensitatea agresiunii;de anumite condiţii de timp,de loc sau privitoare la persoana atacată);să fie proporţională cu gravitatea actului(pentru ca apărarea să fie considerată legitimă apărare este necesar să existe un raport de proporţionalitate sub raportul gravităţii între fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare şi atacul care a determinat comiterea ei).STAREA DE NECESITATE Este acea stare în care se află o persoană care este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent,datorat întâmplării şi care nu putea fi înlăturat în alt mod viaţa,integritatea corporală sau sănătatea sa,a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.Pentru ca să dea naştere stării de necesitate,pericolul,indiferent de izvorul său,trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie iminent(adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea ocrotită);să ameninţe viaţa,integritatea corporală sau sănătatea unei persoane,un bun important al acesteia ori de interes public(vârsta,starea de sănătate sau de boală,normalitatea sau infirmitatea persoanei a cărei viaţă,integritate corporală sau sănătate este pusă în pericol nu interesează)să fie inevitabil(adică să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace).Pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile legale privitoare la starea de necesitate,fapta prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie indispensabilă pentru înlăturarea pericolului care ameninţă integritatea corporală sau sănătatea unei persoane,a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public;să nu fi cauzat urmări mai grave decât cele ce s-ar fi produs în cazul neînlăturării pericolului;să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI MORALĂ Constrângerea fizică este presiunea pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei persoane în aşa fel încât această energie fiind scoasă de sub puterea voinţei persoanei constrânse devine sub aspect material cauza unei fapte ilicite.Pentru existenţa constrângerii fizice trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,deoarece în absenţa unei asemenea fapte problema înlăturării caracterului penal nu se poate pune;să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea penală(forţa străină care exercită constrângerea trebuie să acţioneze direct în momentul săvârşirii faptei asupra fizicului persoanei care comite acea faptă);persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere.Constrângerea morală constă în presiunea pe care o persoană o exercită prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane,determinând-o prin teama gravă pe care i-o insuflă şi prin aducerea sa în situaţia de a nu-i mai putea determina în mod liber voinţa să comită o faptă prevăzută de legea penală.Pentru existenţa constrângerii morale se cer îndeplinite următoarele condiţii:să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,deoarece altfel problema înlăturării caracterului penal nu se poate pune fiind lipsită de obiect;să existe o acţiune de constrângere,exercitată prin ameninţarea asupra psihicului unei persoane;persoana ameninţată,făptuitorul sau altă

9

persoană să fie expusă unui pericol grav;pericolul cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.CAZUL FORTUIT O faptă prevăzută de legea penală se consideră ca fiind săvârşită datorită cazului fortuit atunci când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat vătămător pe care aceasta nu l-a prevăzut şi nu l-a dorit,ca urmare a unei forţe străine ce nu a putut fi în mod obiectiv prevăzută.Pentru ca cazul fortuit să existe trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător datorită intrării în concurs cu o energie fizică străină de conştiinţa şi voinţa aceelei persoane;împrejurarea care a dus la producerea rezultatului să fi fost imprevizibilă;acţiunea sau inacţiunea care,datorită intervenţiei neaşteptate a împrejurărilor fortuite,a determinat producerea rezultatului neprevăzut să fie o faptă incriminată de legea penală.IRESPONSABILITATEA Este starea de incapacitate psihică a unei persoane care intelectiv nu-ţi poate da seama de sensul,de valoarea sau de urmările acţiunilor sau inacţiunilor pecare le comite,iar volitiv,nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu propriile sale fapte.Pentru ca iresponsabilitatea să înlăture caracterul penal al faptei se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:să existe o stare de incapacitate psihică,fie sub aspect intelectiv,fie sub aspect volitiv,fie sub ambele aceste aspecte;starea de incapacitate psihică să exite în momentul săvârşirii faptei;starea de incapacitate psihică să fie datorată “alienaţiei mintale” sau “altor cauze”;fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.BEŢIA Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale,anumite substanţe existente sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.Feluri beţiei:în raport cu gradul de intensitate,beţia poate fi completă(atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau substanţe este atât de avansat încât a cvasiparalizarea.În raport cu poziţia persoanei faţă de provocarea stării de beţie poate fi accidentală(fortuită) sau voluntară.Beţia este accidentală atunci când s-a produs datorită unei întâmplări,fără voia persoanei care a ajuns în această stare.Beţia este voluntară atunci când cel care a consumat băuturi sau substanţe erbitante a cunoscut efectul acestora şi a voit să consume cantitatea respectivă indiferent dacă a dorit sau nu să se îmbete.Beţia voluntară poate fi simplă,atunci când persoana n-a avut intenţia de a se îmbăta,urmărind prin aceasta un anumit scop,ori predominantă,când făptuitorul a luat mai dinainte hotărârea de a comite o infracţiune şi s-a îmbătat într-adins,fie pentru a căpăta curaj,fie pentru a putea invoca starea de beţie în favoarea sa.De asemenea,beţia voluntară mai poate fi ocazională,atunci când o persoană,care nu consuma în mod obişnuit băuturi alcoolice,s-a îmbătat în mod întâmplător la o petrecere,într.o reuniune defamilie,sau cronică,atunci când reprezintă o stare cvasipermanentă a persoanelor care au patima beţiei. DEPĂŞIREA LIMITEI LEGITIMEI APĂRĂRI ÎN STARE DE NECESITATE Depăşirea limitelor stări de necesitate există atunci când făptuitorul,deşi acţionează sub imperiul stării de necesitate,realizează în plan subiectiv,că prin modul în care acţionează produce urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă el nu ar fi intervenit.Pentru a constata existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări trebuie să se constate nu numai îndeplinirea unor condiţii ce conturează într-o fază iniţială starea de necesitate şi disproporţia între răul produs şi răul care s-ar fi putut produce,dar şi mărimea acestei disproporţii pentru că,aşa cum prevede legea,disproporţia trebuie să fie vădită.Totodată,trebuie constat că în împrejurările date această disproporţie putea fi conştientizată.Pentru existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări(excesul scuzabil) se cere ca făptuitorul să se afle în momentul iniţial în stare de legitimă apărare cu toate condiţiile pe care aceasta le presupune.De asemenea,trebuie să se constate excesul în apărare,în sensul că apărarea depăşeşte în intensitate sau durată atacul peste limitele necesare stopării acestuia.Totodată mai trebuie constatat că această disproporţie între apărare şi atac nu este determinată de stare de tulburare sau temere a celui atacat,stare ce va fi analizată în contextul concret dat.PROVOCAREA DIN PARTEA VICTIMEI Provocarea din partea victimei există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,determinată de o provocare din partea persoanei vătămate,produsă prin violenţă,printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.Actul de provocare poate îmbrăca forma violenţei fizice sau psihice(ameninţare),forma unei atingeri grave a demnităţii persoanei(insultă,calomnie) sau forma unei alte acţiuni de o gravitate cel puţin asemănătoare sub aspectul efectului ei.Nu are relevanţă atitudinea psihică ce caracterizează actul provocator,mobilul sau scopul urmărit.Actul în sine poate fi îndreptat direct împotriva persoanei care ripostează dar poate viza şi alte persoane.provocarea există şi în ipoteza în care din eroare infracţiunea s-a repercutat asupra altei persoane. În principiu pentru reţinerea provocării este necesar ca infracţiunea comisă sub imperiul ei să fie îndreptată împotriva provocatorului,deşi provocarea subzistă şi în ipoteza în care din eroare infracţiunea s-a repercutat asupra altei persoane.CIRCUMSTANŢELE ATENUNATE JUDICIARE. Circumstanţele atenuante se împart în două categorii:circumstanţe atenuante legale şi circumstanţe atenuante judiciare.Circumstanţele legale atenunate speciale sunt prevăzute în cuprinsul normelor de incriminare şi ele operează numai în cazul infracţiunilor respective.Deşi nu sunt stabilite precis în lege,în Codul Penal sunt enumerate cu titlul de exemple următoarele împrejurări care constituie circumstanţe judiciare:conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii(circumsatnţa ca atare evidenţiază caracterul accidental al actului

10

infracţional şi rezidă în principal în lipsa antecedentelor penale,precum şi în conduita corectă pe care infractorul a avut-o în societate înainte de săvârşirea infracţiunii);atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii(această atitudine presupune o conduită corectă a infractorului după săvârşirea faptei care concură la realizarea justiţiei penale);stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită((această circumstanţă evidenţiază caracterul accidental al infracţiunii săvârşite şi conduita manifestată de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracţiunii atât a celor directe cât şi celor indirecte şi de a repara prejudiciul material produs);beţia voluntară incompletă;alte împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante judiciare(facultăţile mintale slăbite ale infractorului în momentul comiterii faptei,nivelul de eduaţie scăzut şi o experienţă redusă de viaţă,vârsat înaintată a infractorului).Efectele circumstanţelor atenuante:asupra pedepselor principale-când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare,pedeapsa se coboară sub minimul special,dar nu mai jos de 3 ani;idem 5 ani-1 an;idem 3 ani-3 luni;idem 1 an-până la minimul general;idem 3 luni-sau se poate aplica amenda care nu poate fi mai mică de 25.000 de lei,iar când minimul special este de 3 luni,se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 20.000 lei;când pedeapsa prevăzută de lege este amenda,aceasta se coboară sub minimul ei special,putând fi redusă până la 15.000 lei în cazul când minimum special este de 40.000 lei sau mai mare,ori până la minimul general,când minimul special este sub 40.000 lei.În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului sau al infracţiunilor de omor ori a infracţiunilor cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane,al infracţiunilor contra păcii şi omenirii sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave,dacă există circumstanţe atenuante,pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la 1/3 din minimul special.Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă,dacă există circumstanţe atenuante,se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani;asupra pedepselor complementare(când există circumstanţe atenuante,pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege poate fi înlăturată). CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE LEGALE GENERALE Circumstanţele agravante se împart în circumstanţe legale şi judiciare.Circumstanţele legale pot fi generale sau speciale.Codul Penal enumeră următoarele circumstanţe agravante generale:săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună sau săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;săvârşirea infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor;săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată;săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public.În conţinutul circumstanţei sunt incluse două împrejurări relativ autonome,care atunci când se regăsesc în modul de săvârşire a infracţiunii,sporesc gardul ei de pericol social şi evidenţiază o periculozitate deosebită a infractorului.Cruzimile evidenţiază intenţia făptuitorului certă sau eventuală de a supune victima infracţiuni unor suferinţe fizice sau morale deosebite,intenţie care trebuie şi realizată în fapt prinm modul de concepere şi executare a infracţiunii.Cruzimile ca circumstanţă de agravare a răspunderii penale trebuie reţinute chiar şi în cazul în care ele succed actul infracţional propriu-zis dar sunt strâns legate de acestea şi învederează ferocitatea,sadismul infractorului.A doua împrejurare ce agravează răspunderea penală este reprezentată de metodele şi mijloacele folosite în săvârşirea infracţiunii,metode şi mijloace care prezintă pericol public.Elementul de agravare rezidă în starea de pericol suplimentar pe care natura metodelor şi a mijloacelor sau modul lor de folosire în comiterea infracţiunii o evidenţiază.În acest caz metodele şi mijloacele folosite au nu numai aptitudinea de a servi la săvârşirea infracţiunii,dar în oplus prezintă o sursă suplimentară de pericol excede infracţiunii concrete săvârşite şi planează asupra publicului.Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.Pentru ca această circumstanţă să existe este necesar să existe cel puţin trei persoane care să fi participat la săvârşirea faptei.Participarea persoanelor poate îmbrăca forma autoratului,instigării sau complicităţii.De asemenea legea cere ca participarea să fie împreună,ceea ce presupune o cooperare a făptuitorilor în plan subiectiv şi obiectiv.Nu este necesar ca toţi participanţii să acţioneze cu vinovăţie,deci să fie infractori,ci este necesar ca cel puţin unul din făptuitori să fi săvârşit fapta cu vinovăţie sub forma intenţiei.Existenţa circumstanţei este exclusă în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă.Cooperarea făptuitorilor poate fi consecinţa unui consens realizat înainte sau chiar în timpul săvârşirii faptei.Fiind reală,circumstanţa produce efecte în raport cu toţi participanţii.Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată.Persoanele aflate în stare de beţie anume provocată dovedesc mai multă îndrăznealăse eliberează de complexe şi având astfel mai multe şanse de reuşită în săvârşirea infracţiunii.Provocarea beţiei dovedeşte în acest caz şi elemente ce caracterizează premeditarea în raport cu infracţiunea se se săvârşeşte,lucru care demonstrează că în acest caz actul infracţional nu este spontan,accidental.Pe de altă parte,starea de beţie anume provocată poate afecta şi responsabilitatea,cu riscul de a se crea premise ca în colaborarea cu alte împrejurări starea de beţie să reprezinte o stare de pericol ce pot împinge consecinţele actului infracţional peste limitele pe care infractorul şi le-a fixat iniţial.În alte situaţii,starea de beţie poate fi provocată pentru ca făptuitorul să o poată invoca drept cauză de înlăturare sau atenuare a răpunderii penale.Săvârşirea infracţiunii din motive josnice.Elementul pe care se întemeiază agravarea este în acest caz în esenţă de natură subiectivă şi îmbracă forma motivului sau a mobilului care stă la baza luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea.Motivul care determină săvârşirea infracţiunii se situează la marginea moralei pentru că în general infracţiunea este un act imoral.Pot fi motive

11

josnice răzbunarea,invidia,răutatea,cupiditatea,etc.Exis-tenţa motivului josnic şi implicit al circumstanţei de agravare nu trebuie constată în raport cu nişte precepte abstracte ale moralei.Caracterul motivului se apreciază în strânsă legătură cu persoana făptuitorului,cu condiţia lui concretă şi reală.Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.Calamităţile indiferent dacă sunt naturale sau provocate de om creează în plan social o amplă stare de tulburare.Controlul social în sine slăbeşte,atenţia şi eforturile oamenilor fiind îndreptate spre evitarea,limitarea şi înlăturarea consecinţelor calimităţii.În plan obiectiv,situaţia care precede,însoţeşte sau urmează imediat producerii evenimentului,favorizează săvârşirea de infracţiuni.În plan subiectiv,persoanele care profită de o asemenea împrejurare pentru a săvârşi infracţiuni evidenţiază o lipsă evidentă de solidaritate umană care denotă şi o periculozitate deosebită care justifică agravarea răspundeii lor în plan penal.SUSPENDAREA CONDIŢIONALĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei constutuie un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei,datorită faptului că dă posibilitatea judecătorilor să stabilească o concordanţă între gradul de pericol social concret al faptei şi făptuitorului şi sancţiunea penală ce se aplică în cazul supus judecăţii.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei permite organului judiciar să se pronunţr asupra modului de executare a pedepsei stabilite.După aplicarea pedepsei principale pentru infracţiunea săvârşită,instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării acesteia numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:în ce priveşte natura şi durata pedepsei aplicate,Codul Penal prevede condiţia ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cele mult 3 ani sau amendă.În situaţia concursului de infracţiuni se poate dispune suspendarea condiţionată a executării dacă pedeapsa concret aplicată este închisoarea de cel mult doi ani şi celelalte condiţii.În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă,instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă paguba a fost integral raparată până la pronunţarea hotărârii;cu privire la persoana infractorului,Codul Penal prevede condiţia ca infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni;suspendarea condiţionată a executării se mai poate dipune numai dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acestuia.În Codul Penal există două situaţii de excepţie de la regulile de mai sus şi anume cea referitoare la suspendarea condiţionată a executării acordată celui care a fost condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă,iar în timpul executării şi-a pierdut în totalitatea capacitatea de muncă,şi cea în care se reglementează situaţia când celui condamnat pentru infracţiunea de abandon de familie.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se face pe o anumită perioadă sau pe un anumit termen denumit termen de încercare.Durata suspendării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat şi se compune de cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de 2 ani.În cazul în care pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda,termenul de încercare este un an.Termenul de încercare în cazul infractorilor minori este un termen variabil format din durata pedepsei închisorii şi o perioadă fixată de instanţă între 6 luni şi 2 ani.Termenul de încercare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a pedepsei.Acest termen ia sfârşit în ultima zi a duratei sale,atunci când n-a intervenit revocarea sau anularea suspendării sau în ziua în care hotărârea de revocare sau de anulare a rămas definitivă.Aplicarera suspendării condiţionate a executării pedepsei are ca efect neexcutarea pedepsei principale,a pedepselor complimentare şi a oricăror incapacităţi,decăderi sau interdicţii care decurg din condamnare.Dacă inculpatul era arestat la data judecării şi pronunţării pedepsei,el va fi pus în libertate,iar dacă pedeapsa aplicată va fi amenda,plata acesteia nu se mai efectuează.În condiţiile în care timpul de încercare condamnatul respectă condiţiile impuse la sfârşitul acestui termen pedeapsa se consideră executată,iar el este reabilitat de drept.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constă în suspendarea pe o anumită perioadă denumită termen de încercare a executării pedepsei,timp în care condamnatul este supus unor măsuri speciale de supraveghere şi i se cere respectarea unor anumite obligaţii stabilite de către instanţă în baza legii.Potrivit Codului Penal,instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii:infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an;pedeapsa aplicată să fie de cel mult patru ani;instanţa trebuie să ţină seama de persoana condamnatului,de comportamentul său după comiterea faptei şi numai după aceea să aprecieze că prounţarea condamnării cu suspendare sub supraveghere constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei,condamnatul nu va săvârşi infracţiuni.Termenul de încercare în cazul pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani.Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.Pe durata termenului de încercare pentru ca măsura dispusă de instanţă să-şi atingă scopul,comdamnatului i se poate impune respectarea uneia sau mai multor obligaţii:să nu frecventeze anumite locuri stabilite;să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori calificare;să nu conducă nici un vehicul;să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială decât în condiţii stabilite de instanţă;să se supună măsurilor de control,tratament sau îngrijire,în special în scopul dezintoxicării;să nu intre în legătură cu anumite

12

persoane.Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se realizează de către judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau de către alte organe stabilite de instanţă.În caz de neîndeplinire a obligaţiei sau obligaţiilor,aceste organe vor sesiza instanţa stabilită care are îndatorirea de a revoca măsura.Pentru a se atinge scopul urmărit de legiuitor prin statornicirea măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor condamnatului,instanţa are obligaţia să menţioneze în dispozitivul hotărârii de condamnare la care dintre acestea comandantul trebuie să se supună.Instanţa este obligată să aducă la cunoştinţa unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea precum şi organului de poliţie din localitatea unde domiciliază condamnatul conţinutul hotărârii prounţate.De asemenea,instanţa va solicita de la aceste instituţii date şi informaţii despre comportamentul condamnatului şi despre modul în care sunt respectate măsurile şi obligaţiile dispuse prin hotărârea pronunţat.dacă în cusrul termenului de încercare,condamnatul căruia i s-a aplicat suspendarea executării sub supraveghere a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a prounţat o hotărâre definitivă chiar după expirarea acestui termen,instanţa va revoca această măsură şi va dispune executarea integrală a pedepsei suspendate care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.Revocarea nu va avea loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.Dacă această infracţiune ulterioară este săvârşită din culpă,instanţa poate dispune şi pentru aceasta suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi ca urmare nu va mai avea loc revocarea primei suspendări.Revocarea se poate dispune de instanţă şi dacă cel condamnat nu îndeplineşte obligaţiile şi nu se supune măsurilor de supraveghere impuse de instanţă prin hotărârea de condamnare sau în cazul în care condamnatul nu şi-a îndeplinit până la expirarea termenului de încercare obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.Dacă în termenul de încercare se descoperă că cel condamnat prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere mai săvârşise o infracţiunea înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dspus această măsură,infracţiune pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii,suspendarea condiţionată de supraveghere se anulează.În aceste situaţii se vor aplica după caz dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.dacă în cursul termenului de încercare,cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a prounţat revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere,el va fi reabilitat de drept.EXECUTAREA PEDEPSEI CU ÎNCHISOAREA LA LOCUL DE MUNCĂ Instanţa de judecată care aplică infractorului o pedeapsă cu închisoarea ce nu depăşeşte o anumită durată are dreptul să dispună ca executarea pedepsei să se facă prin muncă,fără privare de libertate,atunci când apreciază că scopul pedepsei poate fi atins fără trimiterea condamnatului în penitenciar.Instanţa poate dispune ca pedepasa închisorii să fie executată fără privare de libertate a condamnatului numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:celui care i se aplică o asemenea pedeapsă să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mari de un an,exceptând cazurile prevăzute de Codul Penal;pedeapsa aplicată de instanţă pentru infracţiunea săvârşită să nu depăşească 5 ani închisoare(în cazul concursului de infracţiuni pedeapsa aplicată trebuie să fie de cel mult trei ani),condamnatul să aibă capacitatea de a munci;infracţiunea săvârşită să nu facă parte din categoria infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani(în cazurile în care infractorul a săvârşit o vătămare corporală gravă,loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,viol,tâlhărie sau tortură,oricare ar fi pedeapsa aplicată,chiar dacă aceasta nu ar depăşi 5 ani,nu se va putea aplica pedeapsa la locul de muncă)În cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite pentru a dispune de executarea pedepsei la locul de muncă,instanţa trebuie să ţină seama şi de gravitatea faptei,împrejurările în care a fost comisă,precum şi conduita generală a infractorului.După aplicarea pedepsei la locul de muncă,instanţa va stabili locul de muncă unde condamnatul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în perioada stabilită prin hotărârea de condamnare.Codul Penal nu face vreo referire la natura sau felul unităţii în care condamnatul trebuie să-şi execute pedeapsa.Dacă cel condamnat execută pedeapsa în unitatea în care a fost încadrat anteriror condamnării,contractul lui de muncă se suspendă.Potrivit Codul Penal cel condamnat are unele limitări ale drepturilor ce-i revin:durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;din totalul veniturilor curente se reţine o cotă de 15-40% care se varsă la bugetul statului;comandantul nu va fi promovat;pe durata executării pedepsei,condamnatului i se va interzice dreptul de a fi ales;nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului,decât prin hotărâre judecătorească.Pedeapsa cu executarea la locul de muncă poate fi revocată numai de către instanţă.Revocarea pedepsei este obligatorie dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus această pedeapsă,înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia,cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată.Revocarea pedepsei este obligatorie şi în cazul în care condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă în timpul executării pedepsei.Executarea pedepsei prin muncă se anulează în momentul în care cel condamnat mai săvârşeşte o altă infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii pentru prima infracţiune şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată.Anularea se mai dispune şi în cazul când hotărârea de condamnare pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată.Încetarea executării pedepsei la locul de muncă intervine în mod normal la expirarea termenului stabilit de instanţă.LIBERAREA CONDIŢIONATĂ Liberarea condiţionată reprezintă o modalitatea de executare a unei părţi din pedeapsa privată de libertate şi de reîncadrarea socială,înlesnind celui condamnat trecerea de la regimul de executare efectivă a

13

pedepsei închisorii în locul de deţinere,la regimul de libertate.În principiu,liberarea condiţionată poate fi acordată fiecărui condamnat,dar pentru realizarea eficienţei acestei măsuri şi pentru evitarea riscurilor unei nejustificate liberări din penitenciar legea prevede următoarele condiţii: Ecă liberarea condiţionată poate fi acordată după ce condamnatul a executat cel puţin jumătatea din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani,cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani.În calculul acestor fracţiuni executarea unei părţi sau fracţiuni de pedeaspă.CodulPenal precizează că din pedeapsă se va ţine seama şi de partea din durata pedepsei care poate fi considerată,potrivit legii,ca executată pe baza muncii prestate.În aceste cazuri însă liberarea condiţionată nu va putea fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin 1/3 din durata pedepsei-când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin jumătate,când pedeapsa este mai mare de 10 ani. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNTR-O ÎNCHISOARE MILITARĂ Potrivit Codului Penal sunt necesare a fi îndeplinite următoarele trei condiţii pentru ca instanţa judecătorească să poată aplica această modalitate de executare a pedepsei închisorii:a)condamnatul să fie militar în termen.Această sancţiune poate fi dispusă atât în cazul în care infracţiunile săvârşite în timpul când făptuitorul este militar în termen,cât şi în cazul unor infracţiuni săvârşite anterior,dar judecate după ce infractorul a devenit militar în termen.Vor putea executa în acest mod pedeapsa şi cei care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.b)pedeapsa cu închisoarea palicată să nu fie mai mare de doi ani.Legea penală prevede numai limita maximă a pedepsei,care nu poate depăşi doi ani,dar nu fixează limita minimă,aceasta putând fi practic egală cu minimul general al pedepsei închisorii.Nu are relevanţă juridică dacă pedeapsa a fost aplicată pentru o singură infracţiune sau a rezultat din contopirea mai multor pedepse.De asemenea legea nu face nici o precizare în legătură cu natura infracţiunii.c)executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie prevăzută de lege ori instanţa de judecare să fi dispus în mod expres executarea pedepsei în acest mod.Această condiţie este obligatorie în cazul infracţiunilor militare pentru care este prevăzută în mod expres executarea pedepsei într-o închisoare militară.Executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară se poate dispune numai de către o instanţă militară.Condamnaţii care execută pedeapsa închisorii într-o închisoare militară nu încetează a fi militari.De eliberare condiţionată poate beneficia condamnatul militar care devine inapt pentru serviciul militar sau cei apţi pentru serviciul militar dar care prezintă dovezi temeinice de îndreptare şi să fie executat cel puţin jumătate din pedeapsă.Dispoziţia privind executarea pedepsei într-o închisoare militară va fi revocată de instanţă dacă în timpul executării militarul săvârşeşte din nou o infracţiune.Pe tot timpul executării pedepsei într-o închisoare militară,cei condamnaţi nu sunt scoşi din evidenţa unităţilor din care fac parte,iar după executarea pedepsei ei sunt trimişi pentru continuarea serviciului militar,fiind reintraţi în drepturile şi gradele avute.

48.MĂSURI EDUCATIVEMăsurile educative se aplică numai minorilor care au săvârşit infracţiuni şi care răspund penal.Este vorba de

infractorii minori care au împlinit 14 ani(cu condiţia să aibă discernământ în momentul săvârşirii faptei penale) şi cei după 16 ani(care răspund totdeauna din punct de vedere penal).Codul Penal prevede faptul că minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.Minorul între 16 şi 18 ani este prezumat în toate cazurile că are posibilitatea de a înţelege valoarea socială a faptelor sale şi de a-şi dirigui în mod conştient voinţa şi ca urmare această a doua etapă a minorităţii se caracterizează prin existenţa răspunderii penale a minorului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.Pentru infractorii minori Codul Penal a instituit un regim de sancţionare mixt format din măsuri educative dar şi din pedepse. La pedeapsă se poate apela numai în cazul în care se precizează de către instanţă că luarea unei măsuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului.Codul Penal mai prevede că unui infractor minor i se poate aplica doar pedeasa închisorii sau amenda prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită iar limitele pedepsei se reduc la jumătate.Codul Penal prevede următoarele măsuri educative:mustrarea,care constă în dojenirea minorului în cursul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea de către instanţa de judecată în arătarea pericolul social al faptei săvârşite,în sfătuirea acestuia să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,specificându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se aplica o pedepasă;libertatea supravegheată,care se realizează printr-o supraveghere deosebită pe timp de un an asupra infractorului minor lăsat în libertate;internarea într-un centru de reeducare,care constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare în scopul reeducării acestuia prin posibilitatea asigurată acestuia de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale;internarea într-un institut medico-legal,măsura de care dispune instanţa atunci când,din cauza stării sale fizice sau psihice,acesta are nevoie de tratament medical şi un regim special de educaţie.INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢI Măsura se aplică infractorului şi constă în interdicţia ca acesta să se afle în anumite localităţi după executarea pedepsei cu închisoarea,pronunţată de către instanţă rin hotărâre de condamnare.Potrivit Codului Penal interzicerea de a se afla în anumite localităţi se aplică de către instanţă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:persoana să fi săvârşit o infracţiune(nu este suficient ca fapta comisă de făptuitor să fie prevăzută de legea penală ca în cazul altor măsuri de siguranţă,ci trebuie să se constate că acesta are caracter penal,constituind infracţiune);infractorul să fi fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an;infractorul să mai

14

fi fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni şi condiţia nu mai este cerută în ipoteza în care pentru infracţiunea care face obiectul judecăţii,infractorul este condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când a săvârşit o infracţiune de furt,tâlhărie,speculă,ultraj contra bunurilor şi tulburarea liniştii publice,cerşetorie,prostituţie şi viol,indiferent de pedeapsa aplicată,durata sau cuantumul acesteia);prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi să constituie un periol grav pentru societate(în cuprinsul hotărârii judecătoreşti,prin care se dispune măsura,trebuie să se precizeze localitatea sau localtăţile în care şederea infractorului este interzisă).Codul Penal prevede posibilitatea ca măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi să fie amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea măsurii,în caz de boală sau pentru orie alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea.Cel care respectă interdicţia impusă de instanţă poate cere revocarea măsurii după trecerea unui termen de cel puţin un an de la aplicarea acesteia.Dacă cererea de revocare a fost respinsă o nouă cerere va putea fi formulată după cel puţin un an de la data respingerii anterioare.Revocarea măsurii se poate realiza şi din oficiu de către instanţa în a cărei raza teritorială locuieşte persoana respectivă.INTERZICEREA UNOR FUNCŢII ŞI PROFESII Este o măsură de siguranţă restrictivă de drepturi prevăzută în Codul Penal care poate fi aplicată de către instanţa de judecată atunci când se constată că făptuitorul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală datorită icapacităţii,nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii sau pentru exercitarea unei profesii,meserii sau ocupaţii.Pentru a dispune de această măsură de siguranţă,trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii de către instanţa de judecată:fapta să fi fost comisă cu prilejul împlinirii unei funcţii,meserii,profesii sau a unei ocupaţii;fapta săvârşită să fie consecinţa incapacităţii,nepregătirii sau altor motive care îl fac impropriu pe făptuitor pentru funcţia,profesia,meseria sau ocupaţia în exercitarea căreia a comis fapta;să se fi comis fapta prevăzută de legea penală indiferent dacă în concret aceasta constituie sau nu o infracţiune.Măsura se dispune de instanţă pe o perioadă nedeterminată.În cazul în care cel asupra căruia s-a luat măsura se sustrage de la obligaţiile ce-i revin,organul competent are obligaţia să se sesizeze organul de urmărire penală,atitudinea făptuitorului putând atrage judecarea şi pedepsirea lui pentru una din infracţiunile prevăzute în Codul Penal în funcţie de faptele concrete comise prin nerespectarea obligaţiilor ce decurg din măsura de siguranţă respectivă.Măsura de siguranţă cu privire la interzicerea unei funcţii sau profesii poate fi revocată atunci când au încetat temeiurile care impuseseră luarea măsurii.Revocarea poate avea loc la cerere după trecerea unui an de la data când respingerea cererii anterioare a rămas definitivă.Prin revocarea măsurii de siguranţă,persoana reintră în drepturile sale anterioare.EXPULZAREA Potrivit Codului Penal unui cetăţena străin sau persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară,în cazul săvrâşirii unei infracţiuni i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării dacă se constată că prezenţa lui pe acest teritoriu prezintă pericol.Pentru ca intanţa de judecată să poată aplica măsura de siguranţă a expulzării trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii:instanţa trebuie să constate că s-a săvârşit o infracţiune şi nu o faptă prevăzută de legea penală;trebuie stabilit că infractorul are calitatea de cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate(această calitate trebuie îndeplinită şi în momentul săvârşirii infracţiunii,dar este absolut necesar să existe în momentul în care se dispune măsura);constatarea perioclului în fiecare caz dat,în sensul că rămânerea infractorului străin pe teritoriul ţării este o premisă obiectivă a săvârşirii de noi infracţiuni;înainte de a aplica această măsură,intanţa trebuie să constate că în ţară în care urmează a fi expulzat străinul nu există pericolul ca acesta să fie supus la tortură.În mod normal,expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căruia are domiciliul străinul fără cetăţenie.Măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte de regulă pedeapsa închisorii,luarea acestei măsuri implicând săvârşirea unei infracţiuni cuun grad de pericol mărit.procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranţă însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat şi măsura de siguranţă a expulzării,în mandatul de executare a pedepsei închisorii se va face menţiunea ca la data liberării,condamnatul să fie predat organelor de poliţie care va proceda la executarea expulzării.Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii,comunicarea către organele de poliţie se face imediat ce hotărârea a rămas definitivă.Deşi revocarea măsurii de siguranţă a expulzării nu este prevăzută în Codul Penal ea este totuşi posibilă. CONFISCAREA SPECIALĂ Este singura măsură de siguranţă cu caracter patrimonial.Confiscarea specială se dipune în raport cu starea de pericol pe care unele lucruri,în anumite condiţii şi situaţii,o evidenţiază.Uneori stare de pericol izvorăşte din însăşi natura lucrului,coroborată cu anumite împrejurări,iar în alte situaţii din împrejurarea că anumite lucruri au fost produse sau obţinute prin săvârşirea infracţiunii.Codul Penal face o enumerare generică şi limitativă a lucrurilor care pot fi supuse confiscării speciale ca măsură de siguranţă.Confiscarea specială priveşte bunuri care de regulă aparţin făptuitorului.Măsura confiscării speciale poate fi dispusă de procuror sau de instanţa de judecată.Potrivit Codului Penal sunt supuse confiscării speciale următoarele categorii de bunuri:lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală(un lucru se consideră a fi produs prin fapta prevăzută de legea penală atunci când el este rezultatul acţiunii ce formează elementul material al acelei fapte);lucruri care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni,dacă sunt ale infractorului(este vorba de lucrurile care au servit sau au fost destinate a servi la săvârşirea unei infracţiuni şi nu doar a unei simple fapte prevăzute de legea penală);lucrurile care au fost date pentru a

15

determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor(Bunurile care au fost destinate a determina săvârşirea infracţiunii,acestea vor fi confiscate chiar dacă cel care le-a primit nu a trecut la săvârşirea faptei sau dacă a denunţat oferta care i s-a făcut.Bunurile date pentru săvârşirea unei infracţiuni vor fi confiscate şi în ipoteza în care cel care le-a primit a săvârşit o altă infracţiune decât cea la care a fost determinat.Pentru a fi confiscate,bunurile trebuie efectiv date nu doar promise făptuitorului înainte sau după ce infracţiunea a fost comisă);lucruri dobândite în mod vădit şi prin săvârşirea infracţiunii,dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acestuia(Din această categorie fac parte lucrurile furate sau sustrase prin diferite infracţiuni,bunuri dobândite prin acte de corupţie sau speculă,etc.Sunt asimilate acestor lucruri şi sumele dobândite prin schimbările de valute sau obţinute prin vânzarea lucrurilor obţinute din infracţiune.Nu pot fi supuse confiscării bunurile care sunt rezultatul muncii făptuitorului fie total,fie în parte.Codul Penal precizează că bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii vor putea fi confiscate daor în măsura în care ele nu sunt restituite persoanei vătămate şi dacă nu servesc la despăgubirea acesteia.În cazul în care lucrurile sau banii dobândiţi de infractor prin săvârşirea infracţiunii au fost înstrăinate şi nu se găsesc la el,acesta va fi obligat la plata unor sume echivalente);lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale(Lucrurile supuse în acest caz confiscării sunt periculoase prin natura lor şi de aceea deţinerea precum şi alte operaţii cu asemenea lucruri sunt supuse unei regim de autorizare.Deţinerea unor astfel de lucruri de către persoane neautorizate creează o stare de pericol care justifică necesitatea confiscării lor ca sancţiune penală.Totodată lucrurile din această categorie sunt supuse confiscării şi în cazul când aparţin altei persoane).Confiscarea specială are un caracter irevocabil,instanţa neputând reveni asupra acestei sancţiuni şi nici a înlocui cu altă măsură de siguranţă.Confiscarea specială poate fi aplicată concomitent cu o altă măsură de siguranţă,executându-se concomitent cu aceasta..GRAŢIEREA Este un act de clemenţă al puteri de stat prin care în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală,cei condamnaţi sunt iertaţi de obligaţia de a executa pedeapsa sau prin care se dispune scurtarea duratei de executare a pedepsei ori prin care o pedeapsă mai grea ca natură este înlocuită cu una mai uşoară.În raport cu anumite criterii ce se au în vedere,actele prin care se acordă graţierea pot fi clasificate astfel:a)în raport de sfera celor care beneficiază de prevederile actului de graţiere distingem:actele de graţiere individuală(prin ele se acordă graţierea anumitor persoane,de regulă,la cererea acesteia)actele de graţiere colectivă(sfera persoanelor care beenficiază de pe urma acestora este mult mai largă,persoanele în sine nefiind individualizate în cuprinsul actului;actele de graţiere colectivă se adoptă de organul puterii de stat competent,din oficiu sau la propunerea organelor judiciare);b)în funcţie de cum în cuprinsul actului sunt sau nu prevăzute anumite condiţii,sub rezerva cărora graţierea este acordată se disting:actele de graţiere necondiţionată şi actele de graţiere condiţionată;c)după întinderea efectelor pe care le produc se disting:actele de graţiere totală(prin care cel condamnat sau cei condamnaţi sunt scutiţi în întregime de obligaţia de a executa pedeapsa);actele de graţiere parţială(poate scuti de obligaţia de a executa o parte din pedeapsă)actele de comutare a pedepsei(caz în care pedapsa pronunţată de instanţa de judecată este înlocuită cu o pedeapsa de altă natură).Se mai face distincţia între actele de graţiere adoptate după condamnare şi acte de graţiere intervenite înainte de condamnare,precum şi între actele de graţiere unice şi actele de graţiere succesive.Condiţiile de aplicare a actului prin care se acordă graţierea diferă de la caz la caz.Ele pot fi speciale şi trebuiesc îndeplinite de fiecare dintre condamnaţi pentru a beneficia de graţiere.De asemenea mai trebuie îndeplinită o condiţie generală care presupune ca întotdeauna infracţiunea de care se leagă condamnarea ce urmează a intra sub incidenţa graţierii să fie săvârşită înaintea adoptării actului de graţiere.Efectele graţierii:asupra pedepselor principale(Dacă graţierea se referă numai la unele din pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente sau pedepsele sunt graţiate parţial,instanţa poate să reconsidere sporul ori să adauge la pedeapsa rezultantă sproul iniţial,dacă este justificat de numărul şi cuantumul pedepselor neafectate de graţiere.Dacă rămâne o singură pedeapsă execptată de la graţiere,instanţa este obligată să înlăture sporul nu să-l reducă.Dacă graţierea este totală şi pedeapsa nu a început să se execute,obligaie de executare nu mai există.Dacă executarea a început ,ea va înceta.În cazul graţierii parţiale se reduce din pedeapsa iniţială stabilită de instanţă,coeficientul de reducere fiind exprimat printr-un procent de 1/2,1/3.Efectele graţierii asupra pedepsei principale nu sunt determinate sau influenţate de modul de executare a pedepsei.Graţierea îşi produce efectele şi în raport cu cei care sunt liberaţi condiţionat precum şi asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionatEfectele graţierii se produc din momentul adoptării actului de graţiere în raport cu condamnările prounţate prin hotărâri de condamnare rămase definitive până la adoptarea respectivului act.În cazul în care în cuprinsul actului de graţiere este cuprinsă o condiţie viitoare,efectele graţierii vor fi subordonate îndeplinirii acestei condiţii.Revocarea graţierii are loc în temeiul aceluaşi act normativ în baza căruia s-a făcut iniţial graţierea);asupra pedepselor complementare şi accesorii(Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare.Dacă s-a pronunţat pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,executarea acestei pedepse începe la data graţierii totale sau a restului de pedeapsă.Interzicerea unbor drepturi ca pedeapsă accesorie încetează a se executa odată cu încetarea executării pedepsei principale,ca efect al graţierii);asupra măsurilor de siguranţă şi educative(Graţierea nu are efecet asupra obligaţiei de executare a măsurilor de siguranţă şi a măsuriloe educative);alte aspecte privind efectele graţierii(Există situaţii în care actele de graţiere vin în concurs cu actele de amnistie).

16

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei după trecerea unui interval de timp,în anumite condiţii cerute de lege,de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.Durata termenelor prescripţiei executării pedepsei este stabilită pe cale legală, iar durata lor este în relaţie direct proporţională cu natura şi durata pedepselor pronunţate de instanţele judecătoreşti sau alte organe judiciare.Durata termenelor de prescripţie poate avea un conţinut unitar dar şi un conţinut compus.În general,durata termenului de prescripţie a executării este mai mare decât durata pedepsei a cărei executare este înlăturată.Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt stabilite de lege astfel:20 de ani când pedeapsa care urmează să fie executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;5 ani,plus durata pedepsei ce urmează a fi executată,dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;3 ani în cazul în care pedeapsa este amenda.Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ este de un an.Termenele de prescripţie a executării pedepsei se socotesc din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnar.Termenul prescripţiei de un an stabilit pentru sancţiunile cu caracter administrativ curge de la data rămânerii definitve a hotărârii judecătoreşti decondamnare sau de la data la care decizia prin care procurorul sau instanţa de judecată a dispus sancţiunea devine executabilă.În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau după caz de la data când hotărârea de revocare rămâne definitivă.Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei şi a sanţiunii cu caracter administrativ se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni.Sustragerea de la executare este o cauză de întrerupere dacă executarea pedepsei începuse.În cazul în care intervine o cauză de întrerupere din cele precizate se produc efecte diferite în raport de cauza care a determinat întreruperea.În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni,noul termen de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii,iar în cazul sustragerii de la executare,noul termen curge de la data sustragerii.Prescripţia executării pedepsei cursul acesteia poate fi suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul Penal.Principalul efect al prescripţiei constă în înlăturarea executării pedepselor principale în conformitate cu prevederile Codului Penal.Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor complementare care poate fi realizată şi în lipsa celui condamnat.Alte cauze care înlătură sau modifică executarea sancţiunilor penale:în cazul aplicării obligatorii retroactiv a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive,pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă va fi înlocuită cu pedepasa închisorii şi închisoarea se înlocuieşte amenda;dacă pedeapsele complementare,măsurile de siguranţă sau educative,dispuse în baza legii vechi nu mai sunt prevăzutede legea nouă,acestea nu pot fi executate;reducerea pedepsei poate şi efectul aplicării facultative a legii penale mai favorabile;liberarea condiţionată ca şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea excutării pedepsei sub supraveghere care au ca efect şi încetarea executării în fapt a pedepsei sau reînceperea acestei executări dacă anumite condiţii cerute de lege sunt îndeplinite;executarea pedepsei închisorii la locul de muncă.REABILITATAREA DE DREPT Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an,dacă în curs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.Caracteristic reabilitării de drept este dobândirea ei în mod automat în temeiul legii fără a fi nevoie de o constatare formală.Acest lucru nu înlătură dreptul fostului condamnat de a cere instanţei de judecată constatarea formală a reabilitării de drept.Condiţiile reabilitării de drept sunt:prima condiţie priveşte împlinirea termenului de reabilitare.În cazul reabilitării de drept termenul este fix şi cuprinde un interval de 3 ani.Calculul se face de la data când a fost executată sau considerată executată,ca urmare a incidenţei uneia din cauzele care înlătură sau reduc executarea pedepsei;a doua condiţie pentru ca reabilitarea de drept să opereze vizează comportarea fostului condamnat pe durata termenului.Se cere ca pe durata celor trei ani fostul condamnat să nu săvârşească o altă infracţiune.Prin dispoziţiile legale care exced cadrului propriu-zis al reabilitării de drept se fac unele derogări de la acest cadru.Potrivit dispoziţiilor Codului Penal,dacă cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a săvârşit din nou o infracţiune înlăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei,el este reabilitat de drept la expirarea termenului de încercare.În cazul pedepselor ce se execută într-o închisoare militară reabilitarea de drept intervine la data terminării executării acestei pedepse.Practica judiciară a decis că reabilitarea de drept operează şi în cazul mai multor condamnări succesive dar numai dacă fiecare dintre infracţiunile care au determinat aceste condamnări a fost comisă după termenul de trei ani calculat de la data excutării pedepsei anterioare.REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ Reabilitatea judecătorească este principala modalitate a rebilitării ca instituţie penală.Reabilitatea judecătorească poate fi cerută şi respectiv acordată indiferent de natura sau mărimea pedepsei stabilite prin condamnare şi indiferent de natura sau gravitatea infracţiunii pentru care s-a prounţat condamnarea.Termenele reabilităţii judecătoreşti sunt diferenţiate şi proporţionale cu gravitatea infracţiunilor săvârşite,periculozităţii făpturitorului exprimate în natură şi mărimea pedepselor pronunţate prin condamnare.În cadrul Codului Penal au fost instituite următoarele termene în împlinirea cărora se poate solicita reabilitarea:4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani;5 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani;7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei în cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii,termenul este de

17

asemenea 7 ani la care se mai adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea.Termenele în acest caz curg de la data când a încetat exexutarea pedepsei.În cazul condamnărilor succesive,termenul de reabilitare curge de la data executării ultimei pedepse,iar durata lui va fi stabilită în raport cu condamnarea cea mai grea executată.Dacă durata condamnării ste egală sau mai mică decât durata deţinerii preventive care a luat sfârşit anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,termenul de rebilitare curge de la data de la care hotărârea a rămas definitivă.Dacă ultima condamnare pronunţată,în cazul de condamnări succesive,a fost cu suspendare condiţionată a executării,termenul se calculează de la data la care s-a împlinit termenul de încercare,iar în cazul liberării condiţionate,termenul reabilitării curge de la data împlinirii duratei pedepsei şi nu de ladata eliberării ca atare.În mod excepţional,procurorul general poate dispune reducerea termenelor reabilitării.Împlinirea termenului nu este suficientă pentru acordarea reabilitării,fostul condamnat trebuind să îndeplinească următoarele condiţii:să nu fi săvârşit o nouă infracţiune în cursul termenului;să fi avut o conduită bună în cursul termenului de reabilitare;să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste,să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat.Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.În cazul îndeplinirii tuturor condiţiilor cerute de lege,instanţa admite cererea de reabilitare şi solicitantul este reabilitat.În ipoteza respingerii cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond,o nouă cerere nu poate fi făcută decât după trecerea a 3 ani(pentru pedepsele mai mari de 10 ani);2 ani(pentru pedepsele între 5 şi 10 ani);1 an în celelalte cazuri.Condiţiile reabilitării trebuie îndeplinite şi pentru aceste intervale de timp,în ipoteza că se reînnoieşte cererea de reabilitare.Dacă cererea a fost respinsă pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă,reintroducerea cererii se face conform normelor prevăzute de Codul Penal.

27.PEDEAPSA ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI.Pentru rezolvarea acestei probleme în doctrina dreptului penal s-au consacrat trei sisteme:sistemul cumulativ

aritmetic,sistemul absorţiei,sistemului cumului juridic.Sistemul cumului aritmetic presupune ca instanţa să stabilească o pedeapsă determinată pentru fiecare infracţiune concurentă în parte apoi totalizarea pedepselor stabilite şi obligarea condamnatului la executarea acestora astfel cumulate.Sistemul absorţiei constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi obligarea condamnatului la executarea pedepsei cea mai grea care astfel absoarbe în ea toate celelalte pedepse.Sistemul cumului juridic constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente şi aplicarea celei mai grele dintre acestea,care poate fi sporită în anumite limite,sigurându-se în acest fel o pedeapsă corespunzătoare întregii pluralităţi de infracţiune săvârşite de condamnat.Sistemul cumului juridic este cel mai convenabil şi de aceea este adoptat de majoritatea legislaţiilor, deoarece el permite aplicarea unei pedepse care să corespundă pe de o parte periculiozităţii infractorului care săvârşeşete mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte pericolului social pe care-l reprezintă pluralitatea de infracţiuni.În caz de concurs de infracţiuni Codul Penal român stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte,iar dintre acestea se aplică pedeapsa după cum urmează:când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau cu amendă se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare se aplică pedepasa cea mai grea,care poate fi sporită până la maximul ei special,iar când acest maxim nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor de cinci ani;când s-au stabilit numai amenzi,se aplică amenda cea mai mare care poate fi sporită până la maximul ei special,iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor până la pătrime prin acel maxim;când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amenda,în total sau în parte;când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii cea mai grea care poate fi sporită până la maximul ei special,iar dacă acest maxim nu este îndestulător se mai poate aplica un spor de până la 10 ani,la care se mai poate adăuga amenda cea mai mare care poate fi ridicată până la maximul ei special putând fi sporită până la jumătate din acel maxim.În cazul în dcare pentru infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea sporul se poate mări până la cinci ani,dacă una din infracţiunile aflate în concurs este o infracţiune contra siguranţei statului,contra patrimoniului public sau infracţiune de omor sau o infracţiune contra păcii şi omenirii sau o infracţiune prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naţionale.Potrivit Codului Penal prin agravarea pedepsei aplicate şi prin sporul adăugat peste maximul special al acesteia nu trebuie să depăşeasă totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile comune.

18

10.INCRIMINAREA TENTATIVEI.S-au creat două opinii:opinia incriminării nelimitate şi opinia incriminării limitate.În prima se susţine că actele

de executare a oricărei infracţiuni se înscriu în antecedenţa cauzală a acesteia şi ca urmare ele sunt prin însele socialmente periculoase,astfel că în consecinţă tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile fără excepţie.Cea de-a doua opinie consideră că deşi tentativa prezintă în general un pericol social,acesta nu este însă întotdeauna destul de ridicat încât să facă necesară incriminarea tentativei la toate infracţiunile.Codul Penal românesc a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei prevăzând că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta.Pedepsirea tentativei.Potrivit CP tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată,fără ca minimul pedepsei stabilite pentru tentativă să fie mai mic decât mininul general al pedepsei.Pedeapsa pentru tentativă este aceeaşi ca natură cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată însă limitele sunt reduse la jumătate.Pentru a şti dacă tentativa unei anumite infracţăiuni se pedepseşte trebuie verificat atât textul incriminator al acesteia cât şi tetxtele ce cuprind dispoziţii comune tuturor infracţiunilor.legea penală românească nu face nici o deosebire sub aspectul incriminării între tentativa terminată şi cea neterminată sau între tentativa proprie şi cea improprie.dacă legea prevede pentru infracţiunea consumată pedepse alternative,instanţa de judecată se va fixa mai întâi asupra uneia dintre pedepse şi apoi se va stabili pedeapsa pentru tentativă.Limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele principale.În cazul pedepsei cu detenţiunea pe viaţă,tentativa se va sancţiona cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

11.PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ŞI FORMELE EIPluralitatea de infracţiuni se poate defini ca fiind situaţia în care o persoană a săvârşit două sau mai multe

infracţiuni înainte de a fi fost condamnată definitivă pentru vreuna din ele sau a săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitv pentru o alta comisă anterior.Formele pluralităţii de infracţiuni sunt:concursul de infracţiuni,recidiva şi pluritatea intermediară.Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni şi constă în existenţa a două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecăţii.Concursul de infracţiuni exprimă de regulă un grad mărit de pericol social al infractorului,acest grad fiind mai ridicat pe măsura creşterii numărului infracţiunilor concurente.Pentru existenţa concursului de infracţiuni se cer întrunite următoarele condiţii:săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni(când faptele au aceeaşi natură concursul este denumit omogen,iar când natura faptelor este diferită poartă denumirea de concurs eterogen);infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;infracţiunile să fie comise înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;infracţiunea săvârşită sau cel puţin două dintre ele să fie supuse judecării.Formele concursului de infracţiuni în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente:concursul real şi concursul ideal sau formal de infracţiuni.Concursul real de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele,chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.Concursul real(formal) de infracţiuni există prin acţiunea sau inacţiunea săvârşită de o persoană datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs se găsesc realizate elemente constitutive a două sau mai multe infracţiuni.

12.PARTICIPAREA PENALĂExistă participaţie penală ori de câte ori o infracţiune este săvârşită de un număr mai marede persoane decât

cel indispensabil în raport cu natura ei.Particpaţia nu este determinată de de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată,ci are un caracter întâmplător,ocazional,fiind determinată de anumite condiţii concrete.În funcţie de atitudinea psihică a particpanţilor participaţia poate fi proprie,când totţi particpanţii acţionează cu o poziţia subiectivă identică şi anume cu intenţie ori din culpă,şi improprie,când unul dintre particpanţi săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală din culpă sau vinovăţie,iar ceilalţi-instigatorul,complicele,determină,înlesnesc sau ajută în orice mod cu intenţie la săvârşirea ei.După felul contribuţiei participanţilor,se distinge particpaţie omogenă,atunci când toţi participanţii contribuie la săvârşirea infracţiunii în aceeaşi calitate(coautori)şi participaţie eterogenă,în cazul în care participanţii prestând o contribuţie diferenţială,cooperează la comiterea faptei prevăzută de legea penală în calităţi diferite(autor,instigator,complice).După momentul în care este dată contribuţia la săvârşirea infracţiunii,se disting particpaţia anterioară,la care contribuţia este dată înainte de a se trece la executarea faptei, şi participaţia concomitentă,când contribuţia este dată în timpul executării faptei.După felul participării se remarcă participaţia

19

spontană,la care contribuţia e dată de participanţi în mod spontan,în timpul executării faptei fără o înţelegere prealabilă şi participaţie preodinantă,la care contribuţia este dată în urma unei înţelegeri prealabile.În ştiinţa dreptului penal s-au exprimat două puncte principale de vedere în legătură cu natura juridică a participaţiei:acela al complicităţii,delict distinct şi unităţii de infracţiune.Potrivit primului punct de vedere,complicitatea ca delict distinct,în caz de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi există.Al doilea punct de vedere,unitatea de infracţiune,consideră că toţi participanţii răspund pentru aceeaşi infracţiune deoarece participaţia nu este o infracţiune,ci un mod de săvârşire a acesteia.Acest al doilea caz este susţinut de majoritatea penaliştilor şi adoptat de aproape toate codurile penale.Din adoptarea punctului de vedere ce susţine unitatea infracţiunii în caz de particpaţie decurg anumite consecinţe:infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei sau a rămânerii în formă de tentativă,indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia;prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării infracţiunii săvârşită de autor sau al rămânerii acesteia în formă de tentativă indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia;prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării infracţiunii ca urmare a acţiunii săvârşită de autor sau al rămânerii acesteia în formă de tentativă(întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte pentru toţi);când aplicarea amnistiei sau graţierii este condiţionată de mărimea prejudiciului produs prin infracţiune,instanţa nu-l va putea împărţi între participanţi pentru ca să poată benificia de clemenţă;dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub imperiul unei legi,iar executarea acţiunii sub acela al altei legi se va aplica tuturor legea care sancţionează actele de execurtare;există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor pentru faptele prejudiciabile comise;locul săvârşirii faptei este acela unde s-a comis actul de executare;între participanţi există o solidaritate pasivă,dar şi una activă,deoarece o hotărâre definitivă prin care se constată o împrejurare legală de faptă este în favoarea tuturor participanţilor;o probă care ţine de faptă dacă este invocată de un participant poate fi invocată şi de ceilalţi,iar dacă este în defavoarea unuia poate fi opusă şi celorlalţi;unitatea de infracţiunea care reiese din faptul că nu este posibilă participarea la vreuna din formele participaţiei;tuturor participanţilor li se aplică aceeaşi pedeapsă şi între aceleaşi limite legale prevăzute prin fapta comisă de cătrei ei,mai puţin cazurile când au participat persoane majore cu minori responsabili din punct de vedere penal.

Pentru existenţa participaţiei penale este necesară existenţa mai multor condiţii şi anume:unitatea de fapte prevăzute ca infracţiune de către legislaţia noastră penală;pluritatea de făptuitori,adică să existe concursul activităţii a cel puţin două persoane care cooperează la săvârşirea uneia şi aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;între participanţi să exite o înţelegere cu privire la cooperarea acestora pentru comiterea faptei prevăzute de legea penală.Formele participaţiei penale:autoratul(coautoratul);instigarea;complicitatea.

18.INSTIGAREA NEURMATĂ DE PARTICIPAREAceasta formă există atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni,instigatul a

acceptat,însă ulterior desistă sau împiedică voluntar producerea rezultatului său din alte motive nu trece la executare. Actele de instigare neurmate de executare sunt acele activităţi de instigare a căror caracteristică constă în aceea că au avut efectul de a determina pe cel instigat să săvârşească fapta prevăzută de legea penală,ulterior acesta s-a răzgândit şi nu a comis nici un act de executare sau executarea începută a rămas în stadiul unei tentative nepedepsibile.Actele de instigare neurmate de executare angajează datorită pericolului social terminat de aptitudinea lor potenţială de a duce la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.Actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului sunt activităţile de instigare a căror caracteristică constă în faptul că deşi au determinat pe cel instigat să ia hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală şi să efectueze acte de executare pedepsibile,ulterior acesta fie a desistat,fie a împiedicat producerea rezultatului faptei comise.Deoarece atât în cazul desistării cât şi al împiedicării rezultatului fapta săvârşită este o faptă prevăzută de legea penală,autorul fiind apărat de răspundere penală,condiţiile participaţiei sunt îndeplinite şi ca atare în aceste cazuri actele de instigare au valoarea unor acte de participaţie,neconstituind infracţiuni autonome.În caz de instigare neurmată de executare sau în caz de instigare urmată de desistarea autorului sau de împiedicarea de către acesta a procedurii rezultatului,instigatorul va fi pedepsit numai în ipoteza în care fapta la care a instigat este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mari de 2 ani.pedeapsa care se aplică instigatorului în acest caz este cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimul special al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea la care a instigat.În cazul când actele de executare îndeplinite de autor până la momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele o infracţiune şi autorul urmează să suporte pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.În acest caz instigatorul trebuie să răspundă ca şi autorul.Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este detenţiunea pe viaţă,instigatorului i se aplică pedeapsa închisorii între 2 şi 10 ani.

19.INFRACŢIUNEA SIMPLĂInfracţiunea simplă este o formă a unităţii naturale de infracţiune care constă într-o acţiune care nu trebuie să

dureze în timp pentru realizarea conţinutului infracţiunii respective.Din punct de vedere al elementului material infracţiunea simplă se caracterizează prin faptul că este format dintr-o singură acţiune sau inacţiune.Se consideră a fi infracţiuni simple:lovirea,omorul,furtul,insulta,falsul,bigamia,etc.Unicitatea acţiunii specifice infracţiunii simple nu

20

presupune în mod necesar şi unicitatea actului material.Actele materiale ce alcătuiesc acţiunea unică pot fi eterogene,dar şi omogene,care se succed de îndată.Este posibil ca uneori acţiunea ce constituie elementul material al unei infracţiuni simple să fie prevăzută în textul de incriminare sub forma unor modalităţi alternative.Datorită specificului său,rezultatul socialmente periculos la infracţiunea simplă este de regulă unic.Există şi unele infracţiuni simple la care potrivit normelor de incriminare rezultatul se poate înfăţişa în modalităţi alternative.Deci,la infracţiunea simplă momentul consumării coincide cu cel al epuizării.

28.CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI CONCURENTE. De obicei infracţiunile concurente sunt judecate deodată şi de aceeaşi instanţă însă este posibil ca instanţa să nu

cunoască în momentul judecăţii că inculpatul mai săvârşise una sau chiar mai multe infracţiuni concurente sau să cunoască această situaţie,dar să fie nevoită să le judece separat fie datorită complexităţii deosebite a uneia din cauze, fie datorită unor împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecării celorlalte cauze.De asemenea este posibil ca judecata infractorului pentru infracţiunile concurente să se facă de instanţe diferite.În cazul în care un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă se vor aplica dispoziţiile CP referitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni.În cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se constată că infractorul mai fusese condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni concurente de către aceeaşi instanţă sau instanţe diferite,pedepsele urmează să fie contopite prin aplicarea dispoziţiilor din CP.Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente se aplică şi în cazul în care pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă aplicată infractorului pentru una sau mai multe infracţiuni concurente a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.Aplicarea dipoziţiilor privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente este obligatorie chiar dacă condamnatul a executat în total ori în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară.În acest caz,ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente în ansamblul lor.

29.MODALITĂŢILE RECIDIVEI Modalităţile recidivei:recidiva după condamnare şi recidiva după executare;recidiva generală şi recidiva

specială;recidiva mare şi recidiva mică;recidiva temporară şi recidiva perpetuă;recidiva absolută şi recidiva relativă;recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresiva;recidiva teritorială şi recidiva internaţională.Recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie există în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fie executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior condamnat.Recidiva după executare sau post-executorie este atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară.Recidiva generală înseamnă săvârşirea,mai înainte a unei infracţiuni de o anumită natură şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei cu închisoarea a unei infracţiuni de altă natură.Prin rediciva specială se înţelege situaţia când cele două sau mai multe infracţiuni ce formează termenii ei sunt de aceeaşi natură.Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară trebuie să fie o anumită gravitate pentru a dovedi persevernţa infracţională a făptuitorului.Prin recidiva mare se înţelege săvârşirea de infracţiuni grave,atât infracţiunea care formează primul termen cât şi cea care constituie al doilea termen al recidivei.Prin mica recidivă se înţelege săvârşirea de infracţiuni uşoare mai înainte(primul termen) şi de infracţiuni mai grave după condamnare sau după executarea pedepsei(al doilea termen).Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă.Recidiva cu efecte progresiste este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă.Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională,spre deosebire de recidiva zisă internaţională,la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate.Modalităţile recidivei în legislaţia penală română:recidiva post-condamnatorie(după condamnare);recidiva post-executorie(după executare);mica recidivă care poate fi post-condamnatorie sau post-executorie.

35.DESCOPERIREA ULTERIOARĂ A STĂRII DE RECIDIVĂDatorită faptului că este posibil ca infractorul să fie condamnat definitiv pentru o infracţiune,fără ca instanţa să

fi cunoscut că este redecivist,şi deoarece la stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru ultima infracţiune nu s-a ţinut seama de starea de recidivă în care se afla,CP prevede posibilitatea recalculării pedepsei când se descoperă ulterior starea de redicidivă.Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată ori considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă,instanţa recalculează pedeapsa.Dacă după executarea pedepsei pentru o infracţiune anterioară se constată existenţa stării de recidivă la recalcularea pedepsei se aplică dispoziţiile CP.

36.PLURITATEA INTERMEDIARĂ A INFRACŢIUNIIExistă pluritatea intermediară de infracţiuni în cazul în care după condamnarea definitivă a infractorului pentru

o infracţiune săvârşită anterior,acesta săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei,în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de

21

recidivă.În cazul plurităţii intermediare de infracţiune se aplică în sancţionarea făptuitorului regulile de la concursul de infracţiuni.

37.CONCURSUL DINTRE CAUZA DE AGRAVARE ŞI ATENUAREPentru a se realiza o cât mai justă individualizare a răspunderii penale în caz de concurs între cauzele de

agravare şi cauzele de atenuare a răspunderii penale trebuie stabilită o ordine de prioritate în aplicarea dispoziţiilor legale ce le reglementează.În cazul în care există circumstanţe de agravare legale speciale,acestea vor avea prioritate deoarece ele operează prin însăşi voinţa legiuitorului exprimată în limitele speciale de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare.Practic,aceste circumstanţe nu mai intră în concurs cu circumstanţe generale.În cazul celorlalte cauze de atenuare sau agravare,dacă ele sunt în concurs,pedeapsa se stabileşte ţinându-se cont de circumstanţele agravante,cele atenuante şi de starea de recidivă.În caz de concurs între circumstanţele atenuante şi cele cele agravente coborârea pedepsei sub minimul ei special nu este obligatorie.

42.REVOCAREA ŞI ANULAREA EXECUTĂRII PEDEPSEIDacă în cursul termenului de încercare condamnatul nu respectă condiţiile la care este obligat prin acordarea

suspendării condiţionate a pedepsei,mai precis dacă el săvârşeşte o nouă infracţiune şi nu-şi achită obligaţiile civile se pronunţă revocarea pedepsei.Revocarea suspendării se va dispune numai dacă infracţiunea comisă ulterior a fost săvârşită şi descoperită în timpul termenului de încercare.În cazul în care infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare nu a fost descoeprită până la expirarea acesteui termen ci ulterior,revocarea suspendării pedepsei nu mai este posibilă.O situaţie de excepţie este cazul în care infracţiunea ulterioară este săvârşită de către condamnat din culpă,caz în care se poate aplica din nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei,chiar dacă el se află în termenul de încercare pentru prima infracţiune.O altă situaţie de revocare a suspendării executării pedepsei este aceea în care condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.Dacă se dovedeşte că neîndeplinirea obligaţiilor civile se produce fără voinţa condamnatului nu se poate dispune revocarea suspedării.În cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei,condamnatul va trebui să execute pedeapsa care a fost suspendată.În cazul unei noi infracţiuni pedeapsa nu se contopeşte cu pedeapsa care a fost suspendată,ci va trebui să o execute şi pe aceasta.Mai mult,pedeapsa pentru o nouă infracţiune nu se contopeşte cu pedeapsa care a fost suspendată,ci va trebui să o execute şi pe aceasta.Anularea suspendării executării pedepsei se va face pentru cauze ivite înainte de acordarea suspendării deci pentru infracţiunea săvârşită anterior.Potrivit Codului Penal dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării sau până la rămânerea definitvă a acesteia,o infracţiune pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii,chiar după expirarea termenului de încercare,aceasta are ca efect anularea suspendării executării pedepsei acordate.După caz,în aceste situaţii se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.Potrivit legii dacă pedeapsa rezultată în urma contipirii nu depăşeşte un an,instanţa acordă din nou suspendarea condiţionată a executării,în cazul în care sunt întrunite toate condiţiile.

49.PEDEPSE APLICATE MINORILORMustrarea constă în: dojenirea minorului în cursul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea de către instanţa de

judecată;arătarea pericolul social al faptei săvârşite; sfătuirea acestuia să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare şi să aibă în viitor o conduită bună;atragerea atenţiei că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se aplica o pedepasă penală.Măsura educativă a mustrării nu trebuie să fie palicată decât la prima faptă penală săvârşită de minor.Potrivit Codului Penal instanţa de judecată execută măsura mustrării de îndata ce hotărârea a rămas definitivă.Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe un timp de încercare de un an,sub supraveghere deosebită.Pentru aplicarea acestei măsuri trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: minorul să fi săvârşit o infracţiune;minorul infractor să poată fi supravegheat îndeaproape de o persoană de încredere;în termenul de încercare de un an,minorul să aibă o conduită bună.Timp de un an minorul infractor va fi supus la o disciplină controlată după caz de către părinte,tutore,curator sau persoane de încredere sau de reprezentanţii unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea acestuia.Termenul de un an stabilit de către instanţă pentru libertatea supravegheată curge de la data punerii în executare a măsurii şi dacă minorul are o bună conduită,la împlinirea termenului în cauza sa judiciară este considerată ca fiind închisă,iar măsura educativă încetează de drept.În cazul în care în cursul termenului de un an,minorul se sustrage de la supraveghere,are purtări rele sau săvârşeşte din nou o infracţiune,instanţa care a luat măsura educativă va dispune din oficiu sau la sesizarea persoanei care exercită supravegherea,revocarea măsurii de libertăţii supravegheate şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare sau îi aplică o pedeapsă.Revocare şi înlocuirea măsurii libertăţii supravegheate pot fi dispuse şi după expirarea termenului de încercare pentru fapte săvârşite de minor înlăuntrul acestui termen.Măsura educativă a internării minorului într-un centru de reeducare constă în în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare în scopul reeducării acestuia prin posibilitatea asigurată acestuia de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale.Pentru a fi aplicată această măsură se cer îndeplinite următoarele condiţii:în cauză să fie un minor infractor;acesta să fi săvrâşit o faptă prevăzută de legea penală;măsura mustrării sau lăsării în

22

libertate supravegheată să fie apreciate ca insuficiente pentru îndreptarea minorului;internarea în centrul de reeducare să fie eficientă având în vedere reeducarea minorului şi completarea pregătirii sale profesionale şi de cultură generală.Măsura internării într-un centru de reeducare se aplică pe timp nedeterminat,însă de regulă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.Instanţa poate totuşi când minorul devine major să dispună prelungirea acestei internări pe o durată de cel mult doi ani,dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.Există însă şi posibilitatea legală ca măsura internării să înceteze provizoriu şi înainte ca minorul să devină major şi se acordă de instanţă atunci când a trecut cel puţin un an de la data internării sale în centrul de reeducare,timp în care minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare,sârguinţă la învăţătură şi pregătire profesională.Internarea într-un institut medical-educativ se aplică de către instanţă asupra minorului care răspunde penal pentru fapta săvârşită de el,dar care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de tratament medical şi un regim special de educaţie şi instruire adecvat stării sale.Instanţa de judecată va face o delimitare precisă între cazurile de minori care au acţionat fără discernământ(14-16 ani) sau care sunt iresponsabili(16-18 ani) şi cei care au săvârşit fapta penală fiind într-o stare normală de responsabilitate.Internarea într-un institut medical-educativ se aplică pentru o perioadă nedeterminată,însă de regulă nu durează decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.Dacă dispare cauza referitoare la starea fizică sau psihică a minorului infractor,instanţa va înlocui această măsură cu cea a internării minorului într-un centru de reeducare.Dacă în timpul internării în institut,minorul săvârşeşte din nou o infracţiune,instanţa poate revoca măsura şi i se va plica pedeapsa închisorii.

50.MĂSURI DE SIGURANŢĂMăsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte

prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală.Măsurile de siguranţă se dispun faţă de cei care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală,dar luarea lor nu este determinată de pericolul social al acelei fapte ca infracţiune,ci starea de pericol obiectivă relevată de persoana făptuitorului sau de anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acesta.Pentru ca faţă de o persoană să fie luată una din măsurile de siguranţă prevăzute de legea ca snacţiune unică sau alături de o altă sancţiune penală trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:să evideţieze o stare de pericol prin săvârşirea faptei,stare de pericol care nu poate fi înlăturată prin aplicarea unei pedepse;să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală în forma actelor pregătitioare sau a tentativei pedepsibile sau în formă consumată;starea de pericol să determine temerea justificată că în viitor persoana în cauză va săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală;să existe o contribuţie la săvârşirea faptei prin participarea persoanei în calitate de autor,instigator sau complice.Potrivit Codului Penal măsurile de siguranţă sunt:internarea medicală;obligarea la tratament medical;interzicerea de a se afla în anumite localităţi;confiscarea specială;interzicerea de a ocupa o funcţie sau a exercita o profesie,o meserie sau o altă ocupaţie;expulzarea străinilor.În funcţie de durata lor se deosebesc măsuri de siguranţă cu durata nedeterminată(internarea medicală) şi cu durata determinată(interzicerea de a se afla pe raza unei localităţi).În funcţie de natura stării de pericol ce stă la baza lor se disting măsuri de siguranţă personale(obligarea la tratament medical) şi măsuri de siguranţă reale(confiscarea specială).După conţinutul lor se disting:măsuri de siguranţă private de libertate(internare medicală);private de unele drepturi(interzicerea de a ocupa o anumită funcţie);patrimoniale(confiscarea specială) şi restrictive de libertate(interzicerea de a se afla pe raza unei anumite localităţi).În raport cu statutul persoanelor în raport cu care se dispun se disting măsuri de siguranţă destinate unor persoane iresponsabile,caz în care ele se dispun singure(internarea medicală)şi măsuri de siguranţă destinate infractorilor responsabili,caz în care ele însoţesc o pedeapsă.Măsurile de siguranţă mai pot fi clasificate în măsuri de siguranţă irevocabile(confiscarea specială) şi măsuri revocabile(marea majoritate).

51.MĂSURI DE SIGURANŢĂ CU CARACTER MEDICAL

12. PRINCIPIILE FUNDAMENTALETotalitatea ideilor,concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal,întreaga activitate de

luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal formează principiile fundamentale ale dreptului penal.Principiile fundamentale au semnificaţie aparte deoarece ele indică modul şi limitele în care trebuie dusă lupta împotriva fenomenului infracţional.Normele şi instituţiile dreptului penal în totalitatea lor îşi subordonează acţiunea faţă lor faţă de conţinutul şi semnificaţia principiilor fundamentale.Principiile fundamentale ale dreptului penal românesc sunt:principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor;principiul legalităţii;principiul umanitar;incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social;egalitatea în faţa legii penale;prevenirea faptelor rezultate din legea penală.

13.PRINCIPIUL LEGALITĂŢIIPrincipiul legalităţii îmbracă în domeniul dreptului penal două forme:legalitatea incriminării,exprimată prin

regula “nu există infracţiune fără lege”,ceea ce presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care în momentul săvârşirii ei nu era prevăzută de lege ca infracţiune;legalitatea pedepsei şi a măsurilor

23

ce se pot lua în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care este exprimată prin regula “nu există pedeapsă fără lege”.Principiul legalităţii mai este caracterizat şi prin faptul că pedepsele aplicate infracţiunilor sunt stabilite dinainte de lege,instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi durată.În ceea ce priveşte celelalte măsuri ce se pot lua celelalte măsuri ce se pot lua în cazul săvârşirii infracţiunilor,legea penală are în vedere pe de o parte măsurile de siguranţă care se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală iar pe de altă parte măsurile educative care se aplică infractorilor minori în vederea reeducării.

14.PRINCIPIUL PREVENIRII FAPTELOR PREVĂZUTE DE LEGEA PENALĂLegea penală,prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie generală,iar în măsura

în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale concrete,se realizează prevenţia specială vizavi de de cel condamnat.Prevenirea infracţiunilor se realizează atât prin încunoştinţarea tuturor persoanelor asupra severităţii legii,ceea ce presupune măsuri speciale de publicitate la data promulgării acesteia şi o susţinută propagandă juridică ulterioară,cât şi prin pedepsirea corespunzătoare a celor ce-au nesocotit obligaţia de a respecta prevederile legii penale.Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală se mai realizează şi prin luarea unor măsuri de siguranţă,ca sancţiuni de drept penal,datorită faptului că aceste măsuri,înlăturând anumite stări de pericol ce-au fost remarcate cu prilejul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,previn executarea unor noi infracţiuni de către cei în cauză.Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală mai poate fi realizată şi prin măsuri compexe ce se adoptă pe plan social,economic şi juridic.

15.PRINCIPIUL UMANISMULUI ÎN DREPTUL PENALÎn materia dreptului penal,principiul umanitar acţionează într-un dublu sens:protecţia pe care dreptul penal

trebuie să o asigure persoanei fizice,incriminând faptele ce sunt îndreptate împotriva vieţii,integrităţii corporale,sănătăţii,libertăţii şi demnităţi persoanei,dar şi alte categorii de fapte care pot afecta interesele omului,precum:infracţiuni contra familiei,infracţiuni contra avutului particular,infracţiuni privitoare la asistenţa celor aflaţi în primejdie,infracţiuni contra sănătăţii publice;caracterul uman al constrângerii penale,respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,asistenţă medicală,demnitatea acestuia.

16.RAPORTUL JURIDIC PENALRaportul juridic penal este raportul care se realizează în conformitate cu prevederile legii penale între stat şi

toţi ceilalţi membri ai societăţii,raport în care statul,prin organele specializate,are dreptul de a se impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi a trage la răspunderea penală pe cei care au săvârşit infracţiuni,iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile penale în măsura în care au violat prescripţiunile normei penale.Elementele raportului juridic penal:subiectul,conţinutul şi obiectul.

17.RAPORTURI JURIDICE DE CONFORMITATE SAU DE CONFLICT Raportul juridic poate fi de conformare sau de conflict.Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt

persoanele care participă la acest raport în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale. Subiectele raportului juridic penal sunt:statul(care este instrumentul unic îndrituit să pretindă respectarea prevederilor legii şi să acţioneze,prin organele sale specializate pentru a preveni şi combate orice faptă infracţională)şi persoana fizică.Conţinutul raportului juridic penal de conformare se stabileşte în funcţie de prevederile normei penale de incriminare din care rezultă în mod explicit sau implict care sunt drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport juridic penal.Raportul juridic penal de conformare este un raport de putere care este impus prin forţa legii tuturor membrilor societăţii care trebuie să se supună necondiţionat şi să adopte conduita impusă de norma penală.Statul are dreptul de a pretinde tuturor persoanelor fizice să coopereze pentru ocrotirea tuturor valorilor sociale ce cad sub incidenţa legii penale.Totodată statul are obligaţia să întreprindă toate măsurile necesare pentru a propaga conţinutul normelor penale care trebuie cunoscute de întreaga populaţie şi de asemenea obligaţia ca prin organele specializate ale legislativului şi executivului să stabilească măsurile de prevenire şi combatere a infracţiunilor.Statul are obligaţia de a-şi exercita drepturile în limite stricte ce decurg din conţinutul legii penale.Persoanele fizice au obligaţia de se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma penală prevede sub ameninţarea constrângerii penale.Persoanele fizice au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea o stabileşte.În cadrul raportului juridic de conflict statul are dreptul de a trage la răspundere.Obiectul raportului juridic de conformare este tocmai atitudinea de conformare,de cooperare care decurge din dispoziţiile normei penale.Obiectul raportului juridic penal de conflict constă în sancţiunea ce urmează a fi aplicată în mod legal sub forma unei pedepse sau a altor măsuri penale.

18.IZVOARELE DREPTULUI PENALIzvoarele formale ale dreptului penal sunt actele juridice(normative) care în cuprinsul lor,stabilesc faptele care

constituie infracţiuni,sancţiunile ce se pot aplica,condiţiile răspunderii penale precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal:Constituţia;Tratatele şi convenţiile internaţionale(În doctrina penală se face disctincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele care constituie izvoare

24

indirecte,mediate.În prima categorie intră tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională(ex.convenţiile bilaterale cu privire la extrădare încheiate între ţara noastră şi alte ţări)În a doua categorie intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase);legile penale.Izvoare ale dreptului penal sunt şi legile speciale nepenale ce cuprind dispoziţii de drept penal.

19.NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ PENTRU CATEGORIILE DE LEGI PENALEPrin lege penală se înţelege un anumit act normativ care cuprinde în conţinutul său norme,dispoziţii

penale.Legile penale pot fi clasificate în mai multe categorii în raport de anumite criterii.În funcţie de întinderea domeniului de reglementare legile pot fi generale sau speciale.Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale.Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune cuprinzând norme ce reglementează instituţiile speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.După caracterul lor,legile penale pot fi ordinare sau excepţionale.Legile excepţionale apar în condiţiile deosebite de evoluţia a fenomenului infracţionalităţii provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială.Normele penale excepţionale derogă de la dreptul comun stabilind fie un regim sancţionator mai aspru pentru anumite infracţiuni sau o înăsprire a condiţiilor de aplicare şi executare a sancţiunilor penale fie incriminând în premieră anumite fapte ce dobândesc un pericol social deosebit în astfel de situaţii.În raport cu durata lor de aplicare legile penale pot fi:cu durată nedeterminată(permanente)-sunt acelea în al căror cuprins nu se stipulează perioada aplicării lor;cu durată determinată(temporare)sunt cele ce au o aplicare limitată în timp prevăzându-se din momentul adoptării lor până când vor rămâne în vigoare.

20.NORMELE DE DREPT PENAL ŞI STRUCTURA ACESTORANormele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura

lor specifică,precriind reguli de drept penal,precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora.Structura normei penale cuprinde elemente indispensabile din care să rezulte,direct sau indirect,conduita impusă participanţilor în cazul realizării situaţiei de fapt indicate în ipoteză şi sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz de nerespectare a dispoziţiei din normă de natură să asigure o eficientă acţiune a legii penale în lupta împotriva criminalităţii.Normele penale generale stabilind reguli cu valoare de principii,au structură asemănătoare tuturor celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi anume:ipoteză,dispoziţie şi sancţiune.Normele penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii.

23.NOŢIUNEA DE TERITORIU ÎN APLICAREA LEGII PENALEPrin noţiunea de teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere,cu subsolul şi spaţiul

aerian,precum şi marea teritorială cu solul,subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.Prin suprafaţă terestră se înţelege întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale României.Apele interioare sunt apele curgătoare şi stătătoare cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului român.Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului şi apele maritime interioare.Marea teritorială a României de delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state,în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional.Limitele exterioare şi laterale ale mării teritoriale constituie frontierea de stat maritimă a României.Subsolul este format din zona subterană având o întindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat cu o adâncime practic limitată de posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnice actuale.Spaţiul aerian este spaţiul care se întinde deasupra teritoriului curpins între frontierele statului şi deasupra apelor interioare şi mării teritoriale.Potrivit Constituţiei României,frontierele României sunt consfiinţite prin legea organică,cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional.

24.NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ PE TERITORIUL ŢĂRIIPrin acţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe întinderea de pământ şi ape

curpinse între frontiere şi ape cuprinse între frontiere,cu subsolul şi spaţiul aerian,precum şi marea teritorială cu solul,subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia sau pe o navă sau o aeronavă română.Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.Este considerată infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării noastre când:infracţiunea,indiferent de forma de săvârşire sau participaţie,a fost comisă pe teritoriul României;infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă română,atunci când aceasta se afla în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian al României;când pe teritoriul României sau pe o navă ori aeronavă română a fost efectuat fie numai un act de executare sau s-a produs numai rezultattul infracţiunii;infracţiuniele sunt săvârşite pe insulele artificiale din zona economică exclusivă a României din Marea Neagră,în cadrul instalaţiilor şi lucrărilor româneşti aflate în acaestă zonă precum şi cele comise în zona de securitate a acestora pe o rază de 500 de metri din fiecare punct al limitelor exterioare.

25.EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL TERITORIALITĂŢIIAplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii cunoaşte anumite restrângeri.Astfel,acest principiu nu

acţionează cu privire la anumite categorii de infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării noastre şi anume:faptele prevăzute de

25

legea penală săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală;infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea teritorială sau pe timpul cât se află în porturi,în apele maritime interioare şi în marea teritorială a României;infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor străine aflate în limitele teritoriale româneşti;infracţiunile săvârşite în sediile misiunilor diplomatice străine aflate în România de către membrii şi personalul acestora;infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în timpul staţionării pe teritoriul altui stat;imunitatea prezidenţială,parlamentară şi guvernamentală.

26.REGIMUL JURIDIC AL INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE LA BORDUL NAVELOR COMERCIALE STRĂINE AFLATE ÎN APELE TERITORIALE ROMÂNE.

Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosită în scopuri comerciale care trece prin marea teritorială cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia cu excepţia cazurilor când:infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul în România;infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială;asistenţa autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de un agent diplomatic sau un funcţionar consular sub al cărui pavilion navighează nava;infracţiunea se îndreaptă împortiva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român sau a unei persoane rezidente pe teritoriul României;exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefinate.Navele militare străine şi alte nave străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie penală pe timpul cât se află în porturi,în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României.

27.PRINCIPIUL PERSONALITĂŢII ÎN APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIUPotrivit principiului personalităţii,legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului

ţării de către un cetăţean român sau de către o persoană fără cetăţenie care are domiciliul în România.Pentru aplicarea principiului personalităţii se cer a fi întrunite următoarele condiţii:fapta să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului României indiferent de locul,de ţara în care infractorul comite această infracţiune(potrivit criteriului ubicuităţii,nici un act de executare şi nici rezultatul nu se pot produce în România deoarece în caz contrar,legea română ar trebui să intervină potrivit teritorialităţii);fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală română;infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care domiciliază în România,calităţi pe care infractorul trebuie să le fi dobândit anterior comiterii infracţiunii în străinătate.

28.PRINCIPIUL REALITĂŢIIPotrivit principiului realităţii legii penale,legea penală se aplică infracţiunilor săvârşit în afara teritoriului ţării

de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul României,dacă fapta a fost îndreptată contra siguranţei naţionale a statului nostru sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.Pentru aplicarea principiului realităţii se cer a fi realizate următoarele condiţii:infracţiunea să fie săvârşită în străinătate;infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale a statului român,împotriva unui cetăţean român sau prin care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii acestuia;fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor legii penale române;infractorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România pentru a fi urmărit sau judecat;punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al României.

29.PRINCIPIUL UNIVERSALITĂŢIIÎn conformitatea cu principiul universalităţii,legea penală română devine incidentă pentru orice infracţiune

comisă în străinătate,dacă făptuitorul este cetăţean străin şi se află pe teritoriul României.Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii:săvârşirea unei infracţiuni,alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală română conform principiului realităţi(de regulă infracţiuni care afectează comunitatea europeană precum trafic de stupefiante,deturnări de aeronave,piraterie,falsul de mondedă,furtul unor opere de artă);infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în întregime(excluzându-se posibilitatea aplicării principiului teritorialităţii potrivit criteriul ubicuităţii);să existe dubla incriminare(fapta prevăzută ca infracţiune atât de legea penală română,cât şi cea a ţării unde a fost săvârşită);fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România;infractorul se află în România,venit de bunăvoie pe teritoriul României.Principiul universalităţii nu se aplică în cazul când potrivit legii statului unde s-a săvârşit infracţiunea,există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal sau executarea pedepsei ori când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată.

30.PRIORITATEA CONVENŢIILOR INTERNAŢIONALE În condiţiile în care România a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate

sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională,convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale,acâionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale.

31.EXTRĂDAREA

26

Extrădarea este un act bilateral,politic şi juridic prin care statul al cărui teritoriu se află un infractor străin predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea sau statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.Sub raportul finalităţii sale,extrădarea este un act de reciprocă asistenţă internaţională şi poate fi acordată numai în baza unei convenţii internaţionale sau condiţii de reciprocitate.Extrădare este un act bilateral pentru că implică cererea de extrădare din partea unui stat(solicitant) şi predarea infractorului de către statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază(solicitat).Fiind o instituţie juridică,extrădarea are şi un pronunţat conţinut politic,deoarece ea se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor,respectându-se suveranitatea şi indepedenţa lor.Extrădarea este o instituţie ce este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie.România a încheiat convenţii de asistenţă juridică internaţională cuprinzând reglementări în domeniul extrădării cu 21 de state.În raport de prevederile curpinse în convenţiile internaţionale pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la infracţiune,infractor şi ordin procedural.Condiţiile ce privesc infracţiunea sunt:fapta săvârşită să fie considerată infracţiune atât de legislaţia statului solicitant cât şi de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea;să se fi comis o infracţiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat;infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o anumită gravitate.Condiţiile care privesc infractorul:infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat;persoana a cărei extrădare se cere să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie ce domiciliază în străinătate.Condiţiile de ordin procedural:să existe o cerere de extrădare;statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l aresteze pe făptuitor pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară;statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi locul predării făptuitorului care este extrădat;statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat,iar după pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive se va transmite o copie a sentinţei.Situaţiile de excepţie când nu se poate opera extrădarea:nu pot fi extrădate persoanele care au obţinut drept de azil în România;cetăţenii străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate dacă au săvârşit o infracţiune în România sau împotriva intereselor statului nostru.Extrădarea va fi refuzată în următoarele cazuri:infracţiunea pentru care se cere este din acelea pentru care acţiunea penală pentru care se pune în mişcare numai plângerea prealabilă a părţii vătămate ori lipseşte autoritatea sau sesizarea organului competent sau o altă condiţie prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;a trecut termenul de prescripţie a răspunderii penale sau a executării pedepsei;a intervenit amnistia faptei printr-un act de clemenţă dat de organul puterii legislative a statului solicitant;există autoritatea de lucru judecat,adică persoana pentru care se cere extrădarea a mai fost judecată pentru aceeaşi infracţiune.În cazul în care un infractor este cerut a fi extrădat în acelaşi timp de către mai multe state în convenţiile încheiate de România cu alte state se prevede că statul solicitat va da prioritate statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea,în lipsa acestuia,statului împotriva intereselor căruia a fost îndreptată infracţiunea şi în ultimul rând,statului al cărui cetăţean este infractorul.Cererea de extrădare se primeşte pe cale diplomatică prin Ministerul Afacerilor Externe.Actele procedurale sunt efectuate de organele Ministerului Public şi cele ale Ministerului de Justiţie.Activităţile de arestare şi predare către solicitant sunt efectuate de organele de poliţie,în cazul României prin Biroul naţional INTERPOL.

33.ACTIVITATEA LEGII PENALEPotrivit principiului activităţii legii penale,o lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de

timp curpinsă între data intrării în vigoare şi data scoaterii ei din uz.Durata de aplicare a unei legii penale este intervalul de timp marcat de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii respective.Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două modalităţi:la data prevăzută de lege(cel mai frecvent data intrării în vigoare a unei legi este ulterioară momentului când ea a fost adoptată de puterea legislativă);la data publicării legii în Monitorul Oficial(dând astfel posibilitatea ca această să fie cunoscută de către toate persoanele care au obligaţia să se supună prevederilor ei).Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează în mod obişnuit prin abrogare.Abrogarea este o măsură luată de puterea legislativă în componenţa sa dublă,Senat şi Camera Deputaţilor,prin care se decide încetarea aplicării unei legi penale.Din punct de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o lege penală abrogarea poate fi:expresă,tacită şi autoabrogare.Abrogarea expresă poate fi întâlnită atunci când încetarea aplicării unei legi penale este dispusă printr-un text legal care precizează în mod indubitabil că legea veche sau doar anumite articole din aceasta se abrogă.Abrogarea tacită sau subînţeleasă operează atunci când deşi a apărut o lege nouă ce reglementează aceleaşi relaţii sociale,în curprinsul ei nu se precizează expres că legea veche va fi scoasă din uz.Autoabrogarea se caracterizează prin faptul că însuşi corpul legii noi care intră în vigoare se prevede că ea se aplică doar până la o anumită dată sau până la un anumit moment,dinainte determinat,după care legea iese din uz.Din punct de vedere al volumului de dispoziţii abrogate,abrogarea poate fi parţială sau totală.Abrogarea parţială acţionează atunci când se scot din vigoare numai anumite părţi,respectiv titluri,capitole,secţiuni sau articole din legea ce este supusă schimbării.Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare a unei întregi legi penale.

34.RETROACTIVITATEA LEGII PENALE

27

Legile retroactivitează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost săvârşite înaintea intrării lor în vigoare.Au caracter retroactiv următoarele categorii de legi:legea penală în conţinutul căreia se prevede expres ce urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare(atât timp cât retroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituţional,în anumite cazuri excepţionale legiuitorul poate conferi caracter retroactiv unei legi penale);legea interpretativă care explică înţelesul unor dispoziţii ale legii anterioare aflate în vigoare la data apariţiei normei de interpretare;legile dezincriminatoare care scot din sfera ilicitului penal anumite fapte care în raport de evoluţia stării infracţionale şi realităţii socio-economice nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative şi care au caracter retroactiv(dacă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi până la judecarea definitvă a acesteia a intervenit o lege penală şi până la judecarea definitivă a acesteia a intervenit o lege nouă care prevede,cu privire la aceeaşi faptă,măsuri de siguranţă sau măsuri educative pe care vechea lege nu le prevedea,aceste măsuri urmează să fie luate faţă de făptuitor deşi ele nu erau prevăzute de lege în momentul săvârşirii faptei);legea penală mai favorabilă(dacă legea nouă este mai favorabilă ea va retroactiva în mod abligatoriu)

35.NERECTROACTIVITATEA Principiul nerectroactivităţii legii penale este consacrat în dispoziţiile articolului 11 din Codul Penal.Principiul

nerectroactivităţii legii penale conţine regula conform căreia legea penală care incriminează fapte ca anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare.Legea penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când este vorba de incrimnarea faptelor.

36.ULTRAACTIVITATEAUltraactivitatea acţionează în mod excepţional,ea presupunând aplicarea legii penal în viitor,chiar şi după ce

ieşit din vigoare,asupra faptelor ce s-au săvârşit.Au caracter ultraactiv legile temporare sau excepţionale care pot fi aplicate şi după scoaterea lor din uz.Deoarece legea temporară rămâne în vigoare o perioadă de timp relativ scăzută,nu este posibil să fie descoperite şi judecate toate faptele incrminate de ea mai ales că unii infractori,ale căror fapte cad sub incidenţa acestei legi,încearcă să se sustragă răspunderii penale.Din aceste considerente,se admite ca legea să fie aplicată chiar şi după ieşirea ei din vigoare prin ajungerea la termen,în virtutea ultraactivităţii legii penale temporare.De asemenea caracter ultraactiv are şi legea mai favorabilă în cazul în care infracţiunea s-a comis când această lege era în vigoare iar urmărirea penală şi judecata au loc când în vigoare este o lege penală mai aspră.

37.APLICAREA LEGII PENALE TRANZITORIISituaţiile tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale se referă la ipotezele în care de la săvârşirea unei

infracţiuni şi până la judecarea ei intervin una sau mai multe legi penale succesive care prevăd fapta ca infracţiune.În astfel de situaţii s-a pus problema determinării legii penale aplicabile,deoarece legea penală din momentul săvârşirii faptei nu mai este în vigoare la data judecării acesteia.Se pune deci problema extraactivităţii unei din legile penale succesive.Dintre opiniile(ultraactivităţii şi retroactivitaţii) care s-au conturat în doctrina penală,una singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea legii penale mai favorabile infractorului.

38. CRITERII DE DETERMINARE A LEGII MAI FAVORABILEProcesul de stabilire a legii mai favorabile trebuie să se realizeze avându-se în vedere următoarele

criterii:condiţiile de incriminare a faptei(este posibil ca legile ce urmează să fie comparate să incrimineze fapta comisă,dar condiţiile de incriminare să difere în sensul ca una din legi să prevadă condiţii mai numeroase de incriminare);condiţiile de tragere la răspundere penală(în situaţia în care se constată o identitate între legi sub aspectul condiţiilor de incriminare se va proceda la analiza legilor sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală);natura şi durata sancţiunii(dacă după examinarea condiţiilor de tragere la răspundere penală nu s-a ajuns la determinarea legii mai favorabile se va trece la compararea legilor succesive sub aspectul naturii şi duratei sancţiunilor prevăzute pentru fapta săvârşită);termenul de prescripţie a răspunderii penale(dacă determinarea legii mai favorabile nu s-a putut efectua potrivit criteriilor anterioare,se poate recurge şi la observarea termenului de prescripţie a răspunderii penale,fiind mai blândă legea penală care are un termen de prescripţie mai redus).

39. APLICAREA OBLIGATIVITĂŢII LEGII PENALE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVEAplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive are loc atunci când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară.Aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor definitve care nu au fost încă executate,sunt în curs de executare ori au fost deja executate în întregime.Dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă,ea se va reduce la acest maxim.Dacă hotărârea condamnatorie prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă iar legea nouă prevede pentru acea faptă închisoarea,detenţia pe viaţă se va înlocui cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.În cazul în care legea nouă prevde în locul închisorii amenda,pedeapsa aplicată se va înlocui cu amenda,fără a se putea depăşi maximul special al acesteia prevăzut în legea nouă.Codul penal mai prevede că pedepsele complimentare,măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate dacă nu au fost încă executate şi dacă nu sunt prevăzute în legea nouă,ele nu se mai

28

execută,iar dacă sunt prevăzute în legea nouă,însă cu un conţinut sau limite diferite se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.Efectele aplicării obligatorii legii penale mai favorabile se extind şi asupra pedepselor care nu au fost executate.

40.APLICAREA FACULTATIVĂ A LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni atunci când după rămânerea definitvă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară,iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzută de legea nouă.Având în vedere pericolul social al faptei,al făptuitorului,conduita lui după condamnare sau în timpul executării pedepsei,precum şi timpul cât a executat din pedeapsă,instanţa nu poate dispune fie menţinerea,fie reducerea pedepsei.În cazul în care se va hotărî să se procedeze la reducere,pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.Aplicarea facultativă a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive operează şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la data intrării în vigoare a legii noi care este mai blândă,pedeapsa reducându-se în acest caz cu o treime indepedent de durata pedepsei efectiv executate.

42.PERICOLUL SOCIAL Prin pericol social al unor acte de conduită înţelegem particularitatea acestora de a aduce atingere sau periclita

unele valori sociale de un anumit interes pentru societate.Periculozitatea socială a infracţiunii rezidă atât din răul pe care fiecare infracţiune concretă îl produce într-un caz determinat, cât şi în perspectiva ca în condiţii materiale şi subiective similare,faptele de acelaşi tip să se repete,să devină un fenomen.Caraterul social al pericolului rezultă din împrejurarea că el vizează valori şi rânduieli sociale,că faptele care îl creează tulbură desfăşurarea normală a relaţiilor statornicite între membri societăţii,că provoacă nemulţumire,teamă,îngrijorare pentru ceea ce s-a săvârşit şi s-ar mai putea comite prin încălcarea legii penale în cadrul colectivităţii.Valorile sociale a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanţă penală faptelor prin care li s-a adus atingere sunt:statul român,suveranitatea,independeţa,unitatea şi indivizibilitatea statului,persoana,drepturile şi libertăţile acesteia,proprietatea,precum şi întreaga ordine de drept.Pericolului social i se cere să îndeplinească două cerinţe:pericolul social trebuie să fie generat de săvârşirea unei fapte;pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei pedepse.Felurile pericolului social:pericolul social generic sau abstract;pericolul social specific sau concret.FAPTA CARE NU REPREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI.Nu constituie infracţiune fapta prevăzută în legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul său concret,fiind în mod vădit lipsită de importanţă,nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.Pentru ca o faptă care deşi prevăzută de legea penală să nu prezinte totuşi gradul de pericol social al unei infracţiuni este necesar ca ea să fie lipsită în mod vădit de importanţă datorită atingerii minime adusă uneia din valorile sociale ocrotite de lege şi conţinutul ei concret.Lipsa de importanţă trebuie să fie vădită.Criteriile de apreciere a gradului de pericol social sunt:modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;scopul urmărit de făptuitor;împrejurările în care fapta a fost comisă;urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce;persoana şi conduita făptuitorului

46.CONŢINUTUL INFRACŢIUNIIPrin conţinut de infracţiune se înţelege ansamblu condiţiilor impuse de o normă de drept penal pentru existenţa

unei anumite infracţiuni.Prin conţinutul său alcătuit din condiţiile specifice fiecare infracţiune se diferenţiază de celelalte tipuri particulare de infracţiune.Noţiunile de infracţiune şi de conţinut de infracţiune nu se identifică.Ca o faptă să constituie infracţiune şi mai ales o anumită infracţiune se impune ca ea să prezinte pericol social,să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală,dar şi ca toate condiţiile ce alcătuiesc potrivit legii conţinutul legal,abstract al infracţiunii respective să se regăsească materializate în trăsăturile concrete ale acelei fapte.Condiţiile conţinutului infracţiunii pot fi clasificate potrivit diferitelor criterii,astfel:după factorii la care se referă se disting condiţii privitoare la actul de conduită,la obiectul infracţiunii,la subiecţii acesteia,la locul şi tipul săvârşirii ei;după cum condiţiile conţinutului infracţiunii vizează substanţa activităţii incriminate ca manifestare fizică şi psihică ori se raportează la stări,situaţiuni,împrejurări existente anterior săvârşirii infracţiunii,acestea se clasifică în condiţii intrinseci şi condiţii extrinseci.Condiţiile extrinseci pot fi la rândul lor în raport cu momentul săvârşirii faptei fie preexistente,fie concomitente,fie subsecvente.După importanţa şi rolul pe care îl au pentru existenţa infracţiunii condiţiile se împart în esenţiale şi circumstanţiale.Sunt condiţii esenţiale acelea care alcătuiesc conţinutul incriminării faptei în forma de care nu poate să existe infracţiunea.Condiţiile circumstanţiale sunt cele ce se adaugă la condiţiile esenţiale creând o varaţiune mai mare sau mai mică de gravitate infracţiunii.După structura condiţiilor,conţinutul de infracţiune se clasifică în conţinut juridic şi conţinut constitutiv.Potrivit variantelor de incriminare a faptei se face disctincţia între conţinuturi de bază şi conţinuturi agravate sau atenuate.După criteriul structurii juridice conţinuturile pot fi simple şi complexe.După formele infracţiunii se face deosebirea între conţinuturi tipice şi conţinuturi atipice.Structura conţinutului infracţiunii

29

vizează următoarele elemente:obiectul infracţiunii,subiectul infracţiunii,locul,timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită cu cele două laturi obiectivă şi subiectivă.

47. ELEMENTUL MATERIAL ÎN CONŢINUT Prin elementul material al unei infracţiuni se înţelege activitatea fizică-manifestarea sub formă de acţiune sau

inacţiune interzisă şi descrisă prin textul incriminator al acelei infracţiuni.Activitatea materială este desemnată sintetic fie printr-un cuvânt,fie printr-o expresie.Cuvântul sau expresia care indică activitatea fizică ce constituie elementul material al infracţiunii poartă numele de VERBUM REGENS.Prin acţiune se înţelege o comportare umană activă,conştientă şi voluntară prin care subiectul activ,încălcând îndatorirea de a se abţine de la o anumită comportare,declanşează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă.Noţiunea de acţiune nu trebuie confundată cu aceea de act şi nici cu noţiunea de faptă.Prin inacţiune(omisiune) se înţelege rămânerea în pasivitate,făptuitorul se abţine sau omite să acţioneze în sensul împlinirii unei obligaţii care îi incumbă.Pentru ca o atitudine să poată constitui elementul material al unei infracţiuni este necesar să existe o îndatorire legală de a face ceva,de a interveni luând anumite măsuri sau precauţiuni pentru a preîntâmpina ori opri sau înlătura anumite consecinţe negative pentru societate.În cazul unora din infracţiunile denumite complexe,elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni,fiecare incriminată separat,dar reunite prin voinţa legii într-o singură acţiune cu caracter complex.În literatura juridică infracţiunile ce se săvârşesc prin efectuarea a ceea ce legea opreşte sunt denumite infracţiuni de acţiune,iar cele ce se comit prin neefectuarea a ceea ce legea ordonă se numesc infracţiuni de inacţiune.

49.LEGĂTURA DE CAUZALITATERaportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitoului şi rezultatul acesteia este o componentă a

laturii obiective a infracţiunii.Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă,prin aceea că el există în mod obiectiv indiferent cum se oglindeşte în conştiinţa noastră.Raportul de cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni:fenomenul cauză,ca factor generator şi fenomentul efect,ca rezultat generat.Pentru determinarea raportului de cauzalitate s-au elaborat mai multe teorii:teoria cauzei preponderente,care consideră cauză a rezultatului acea condiţie care a fost determinată în producerea rezultatului socialmente periculos şi a avut cea mai mare contribuţie în survenirea acelui rezultat;teoria cauzei adecvate(tipice) conform căreia este cauză acea condiţie care conform experienţei de toate zilele este proprie,adecvată să producă rezultatul;teoria cauzei indispensabile,după care este cauză acea condiţie ce trebuie să ducă la rezultat în mod necesar;teoria însumării condiţiilor de bază căreia toate condiţiile laolaltă alcătuiesc cauza(prin urmare,cauza rezultatului este una singură,dar această cauză unică este alcătuită din toate condiţiile);teoria echivalenţei condiţiilor în care se susţine că,din moment ce o condiţie poate fi legată de un rezultat,implicit trebuie să considerăm că acea condiţie constituie una din cauzele rezultatului

55.CONDIŢIA PRIVIND LOCUL ŞI TIMPUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNIILocul săvârşirii infracţiunii nu influenţează asupra existenţei infracţiunii.Locul săvârşirii infracţiunii ajută la

stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare în soluţionarea oricărei cauze concrete şi a aplicării dispoziţilor legale în sancţionarea făptuitorului.Locul săvârşirii infracţiunii este un factor de influenţare a pericolului social concret al infracţiunii săvârşite.Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite:limita minimă,care coincide cu începerea executării rezoluţiunii infracţionale şi limita maximă ce se identifică cu momentul în care activitatea licită a luat sfârşit.Stabilirea timpului în care s-a săvârşit infracţiunea are relevanţă juridică din mai multe puncte de vedere:ajută la determinarea legii care trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor penale în timp;contribuie la stabilirea capacităţii psiho-fizice a infractorului,respectiv dacă el era capabil când a comis infracţiunea;determină punctul de plecare al prescripţiei acţiunii penale,cât şi al termenului pentru introducerea plângerii prealabile;prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă şi pentru stabilirea stării de recidivă;de timpul svârşirii infracţiunii se ţine seama la stabilirea pericolului social al faptei.

58.EXCESUL DE APĂRARECa să existe exces justificat de apărare trebuie să se fi produs un atac material,direct,imediat şi injust îndreptat

împotriva unei persoane sau a unui interes public.Trebuie,totodată,ca acel atac să fi pus în pericol grav persoana ori drepturile celui atacat ori interesul public şi mai trebuie ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită fie de către cel atacat fie de altă persoană să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului.Când cineva acţionează sub stăpânirea unei tulburări sau temeri generate de pericolul agresiunii se poate vorbi de exces din punct de vedere obiectiv şi nu subiectiv.Cât timp actele acetele săvârşite de cel atacat sunt necesare din punct de vedere subiectiv,apărarea nu poate fi decât legitimă,chiar dacă există o disproporţie obiectivă între agresiune şi actele de apărare.Excesul de apărare justificat nu trebuie confundat cu aşa-numitul exces de apărare scuzabil.Ca şi excesul justificat,excesul scuzabil de apărare presupune o ripostă exagerată faţă de actele de agresiune,dar în cazul acestuia din urmă,spre deosebire de cel dintâi,depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este determinată de starea de tulburare sau de temere provocată de atac ci de alte resorturi psihice,precum indignarea,mânia sau revolta cauzată de comportarea agresorului.Constând într-o depăşire a limitelor legitimei apărări,excesul de apărare scuzabil implică în mod necesar la fel ca şi excesul justificat îndeplinirea tuturor condiţiilor specifice apărării legitime cu excepţia celei privitoare la proporţionalitatea

30

atacului şi apărării,dar de această dată sursa depăşirii unei proporţii fireşti se află în afara vreunei stări de tulburare sau temere produsă de agresiune.De aceea excesul de apărare nu este asimilat legitimei apărări,constituind o circumstanţă atenuantă legală.

65.MINORITATEA FĂPTUITORULUIConform Codului Penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la

data comiterii acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. De asemenea,Codul Penal prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.Faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minorii care nu răspund penal nu constituie infracţiuni pentru că lipsind capacitatea de înţelegere şi voinţă nu sunt săvârşite cu vinovăţie,iar vinovăţia constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii.Pentru ca starea de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să fie îndeplinite următoarelor condiţii:să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal(nu răspund penal minorii care au împlinit 14 ani şi minorii care au depăşit vârsta de 14 ani,dar nu au împlinit încă 16 ani,dacă au săvârşit fapta fără discernământ);minorul să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal în momentul săvârşirii faptei.

66.EROAREA DE FAPTÎn dreptul penal prin eroare se înţelege nerecunoaşterea sa cunoaşterea greşită de către cel care săvârşeşte o

faptă prevăzută de legea penală în momentul comiterii acesteia,fie a unei stări sau împrejurări esenţială pentru corecta caracterizare a acelei fapte,fie a unei dispoziţii legale.Eroarea are o influenţă directă asupra factorului intelectiv al vinovăţiei şi indirectă asupra celui volitiv.Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala şi cu aşa-numita faptă putativă.Felurile erorii:în raport cu obiectul său,eroarea poate fi de drept(atunci când poartă asupra unei norme juridice,în sensul că făptuitorul fie nu cunoaşte deloc existenţa acelei norme,fie o cunoaşte greşit,indiferent dacă greşeala poartă asupra sensului sau conţinutului ori asupra întinderii şi aplicării normei) sau de fapt(atunci când sunt necunoscute sau cunoscute greşit unele stări,situaţii sau împrejurări,în care s-a efectuat o anumită acţiune sau inacţiune şi care potrivit legii reprezintă fie un element constitutiv al infracţiunii,fie o circumstanţă agravantă);în raport cu efectele sale juridice,eroarea de fapt poate fi principală(atunci când poartă asupra unui element de care depinde însăşi caracterizarea faptei ca infracţiune)şi secundară(atunci când poartă nu asupra unui element constitutiv al infracţiunii,ci asupra unei stări,situaţii sau împrejurări care constituie o circumstanţă agravantă).Condiţiile erorii de fapt.Pentru ca eroarea de fapt să producă efecte este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală;făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unei stări,situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau cu alte cuvinte care reprezintă un element constitutiv al infracţiunii;eroarea asupra existenţei unei stări,situaţii sau împrejurări ce reprezintă un element constitutiv al infracţiunii să fi existat în momentul săvârşirii faptei.Condiţiile erorii secundare sunt identice cu cele ale erorii principale cu deosebirea că starea,situaţia sau împrejurarea necunoscută sau cunoscută greşit de făptuitor trebuie să nu fie element constitutiv al infracţiunii,ci o circumstanţă agravantă.

68.PEDEAPSA Pedeapsa este definită ca fiind o sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de constrângere şi

reeducare prevăzută de lege ce se aplică infractorului de către instanţa de judecată în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni,în primul rând de către cel condamnat(prevenţia specială) şi pe de altă parte de către alte persoane(prevenţia generală)Prevenţia specială constituie scopul direct al pedepsei,iar prevenţia generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele care au săvârşit infracţiunea.Funcţiile pedepsei sunt:funcţia de represiune sau constrângere şi funcţia de reeducare sau convingere.Funcţia de constrângere se realizează prin aplicarea unor măsuri represive împotriva celui condamnat,acesta fiind forţat să suporte anumite privaţiuni sau restricţii,precum şi suferinţele corespunzătoare acestora.Funcţia de reeducare a pedepsei constă în aceea că pedeapsa are un efect pozitiv,educativ asupra infractorului.Pedeapsa trebuie să-l convingă pe infractor că respectarea legii penale este o necesitate şi că respectarea legii penale este o necesitate şi că numai prin respectarea legii el va putea evita aplicarea şi executarea altor pedepse.

70.CADRUL PEDEPSELORPedeapsa este sancţiunea specifică dreptului penal,sancţiune pe care judecătorul o aplică celui care nesocoteşte

o normă de drept penal.Trăsăturile pedepsei:pedeapsa ca sancţiune juridică este o măsură de constrângere şi reeducare,adică o măsură cu un dublu caracter-unul coercitiv şi altul corectiv;pedeapsa ca sancţiune cu caracter penal este instituită şi folosită de către stat;pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege;pedeapsa se aplică numai de către instanţa de judecată;pedeapsa este o măsură care se aplică numai persoanei care a săvârşito infracţiune,adică infractorul. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni,în primul rând de cel condamnat şi în al doilea rând, de către alte persoane.Prevenţia specială se realizează chiar în momentul în care instanţa stabileşte pedeapsa pentru infractor făcându-l să înţeleagă că legea penală este o realitate şi cine săvârşeşte fapte penale este în mod inevitabil pedepsit.Prevenţia generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele care au săvârşit

31

infracţiunea.Funcţiile pedepsei:funcţia de represiune sau constrângere(care se realizează prin aplicarea unor măsuri represive împotriva celui condamnat)şi funcţia de reeducare sau convingere(care constă în aceea că pedeapsa are un efect pozitiv,educativ asupra infractorului).Stabilirea în legea penală a unui anumit sistem de pedepse se face în funcţie de mai mulţi factori:necesităţile şi cerinţele societăţii într-o anumită etapă pe care o parcurge;nivelul fenomenului infracţional şi tendiţele acestuia;principiile care guvernează un stat de drept şi exigenţele pe care le implică respectarea drepturilor şi libertăţile cetăţeneşti universal recunoscute.După felul cum se aplică şi pe baza importanţei care se atribuie pedepsei sunb raport funcţional:pedepse principale;pedepse complimentare şi pedepse accesorii.Pedepsele principale sunt:detenţiunea pe viaţă;închisoarea de la 15 zile la 25 de ani;amendă de la 10.000 la 300.000 lei.Pedepsele complimentare sunt:interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;degradarea militară.Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege pe durata executării pedepselor cu închisoarea şi a detenţiunii pe viaţă.

71.DETENŢIA PE VIAŢĂLegislaţia în vigoare consideră pedeapsa detenţiunii pe viaţă ca pe o pedeapsă principală.Pedeapsa detenţiunii

pe viaţă poate fi aplicată în cazurile cele mai grave:infracţiunii contra omenirii şi păcii;infracţiuni contra statului;infracţiuni contra capacităţii de apărare a României;perecum şi în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.În toate cazurile detenţiunea pe viaţă este prevăzută de regulă alternativ cu pedeapsa închisorii,ceea ce face ca instanţele să recurgă numai în mod cu totul excepţional la această pedeapsă.Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată minorilor infractori indiferent de gravitatea infracţiunilor săvârşite.Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru acestea sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare,iar regimul executării acesteia este reglementat în legea pentru executarea pedepselor.

72.ÎNCHISOAREAPedeapsa închisorii este sancţiunea penală prin care se realizează atât funcţia de constrângere cât şi cea de

reeducare a celor condamnaţi.Pedeapsa închisorii este adaptabilă,remisibilă şi în partea reparabilă.Pedeapsa închisorii definitive pronunţată nu poate fi transformată într-o altă pedeapsă decât ca rezultat al folosirii unei căi de atac extraordinare sau pe cale de graţiere.pedeapsa cu închisoarea poate însă să înlocuiască pedeapsa amenzii când cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea acestei pedepse.La aplicarea pedepsei cu închisoarea,mai ales când este în alternanţă cu celelalte pedepse principale,se ţine seama de pericolul social concret al faptei şi periculozitatea făptuitorului.Această pedeapsă se aplică de către instanţă numai în limitele speciale prevăzute de Codul Penal pentru fiecare infracţiune în parte.Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 25 de ani,iar limitele speciale ale acesteia nu depăşesc 20 de ani.Pedeapsa închisorii se execută numai în termenul stabilit prin sentinţa defintivă de condamnare în baza căreia instanţa de judecată emite mandatul de executare.Pedeapsa cu închisoarea se execută în următoarele modalităţi:în regim de detenţie;într-o închisoare militară;la locul de muncă;prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei;prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

73.AMENDA Amenda este o pedeapsă pecuniară ce se aplică de către instanţa de judecată în cazurile şi limitele prevăzute de

lege.Amenda constă în plata,în contul statului,a unei sume de bani determinată prin hotărâre judecătorească.Ca sancţiune juridică,amenda poate fi aplicată şi ca sancţiune administrativă,civilă,fiscală,procedurală.Amenda penală se deosebeşte de cea civilă prin faptul că este consecinţa răspunderii penale a făptuitorului şi se aplică numai de către instanţe de judecată fiind pronunţată în cadrul procesului penal.În caz de neplată cu rea-credinţă de către cel condamnat,această pedeapsă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii.La stabilirea şi aplicarea pedepsei cu amenda,instanţa de judecată trebuie să ţină seama atât de pericolul social al faptei,de împrejurările în care a fost săvârşită,de situaţia personală a făptuitorului,precum şi de posbilităţile materiale ale acestuia.Prin plata amenzii ca pedeapsă,infractorul nu trebuie pus în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea persoanelor faţă de care are o asemenea obligaţie.Pedeapsa cu amenda este frecevent aplicată de către instanţe mai ales în cazul infracţiunilor cu grad scăzut de periculozitate.În dispoziţiile din partea specială a Codului Penal amenda este prevăzută totdeauna ca pedeapsă principală alternativă alături de închisoare.Deoarece Codul Penal nu prevede nicăieri vreo regulă prin care să stabilească în ce cazuri urmează să se aplice pedeapsa amenzii şi în ce cazuri pedeapsa închisorii,instanţa de judecată va aplica amenda numai în situaţiile în care va considera că scopul pedepsei este suficient realizat prin aplicarea acesteia.Pedeapsa amenzii se execută prin plata acesteia de către cel condamnat în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.În situaţia când cel condamnat se află în imposibilitatea de achita integral amenda în termen de 3 luni,la cererea acestui instanţa poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare pe cel mult doi ani.În caz de neplată a amenzii penale în termenul legal de 3 luni sau în varianta de neplată a unei rate lunare,executarea acesteia se face de către:unitatea economică sau comercială care face plata salariului sau a oricărui alt venit din muncă cuvenit condamnatului;organul care dispune efectuarea plăţii pensiei,când condamnatul este pensionar.Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei cu amendă,instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ţinând seama de

32

partea din amendă care a fost achitată.Amenda penală va fi suportată numai de infractor,iar în cazul decesului acestuia,pedeapsa nu se mai execută.Dacă mai multe persoane sunt condamnate în aceeaşi cauză penală cu amendă,condamnarea va fi pronunţată individual pentru fiecare infractor,întrucât nu există solidaritate în privinţa amenzii penale.

74.INTERZICEREA UNOR DREPTURIPedeapsa interzicerii unor drepturi se execută după ce a fost executată pedeapsa principală pe lângă care a fost

aplicată.Momentul începerii executării pedepsei de interzicere a unor drepturi coincide cu momentul în care pedeapsa principală privată de libertate a fost în întregime executată sau considerată ca executată.Executarea acestei pedepse se face prin încunoştiinţarea sau comunicarea hotărârii de condamnare a infractorului de către autorităţile în drept(primăriilor din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia domiciliază acesta)După ce primăria primeşte comunicarea din partea instanţei,va transmite prevederile acesteia organelor administrativ-teritoriale care sunt în măsură să asigure în fapt interzicerea unuia din drepturile prevăzute în art.64 Cod Penal.Autorităţile competente au obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru ca drepturile interzise să nu fie exercitate pe durata prevăzută în hotărârea instanţei de judecată.Pedeapsa interzicerii unor drepturi implică obligaţia de a se abţine de la exercitarea drepturilor interzise,orice abatere din partea acestuia putând constitui infracţiune.

75.DEGRADAREA MILITARĂPentru această pedeapsă,legea nu prevede o durată determinată,infractorul fiind scos din armată

definitiv,pierzând gradul avut şi dreptul de purta uniformă.Instanţa militară care aplică alături de pedeapsa principală şi pedeapsa complimentară a degradării militare va trimite o copie după hotărârea de condamnare către comandantul unităţii militare din care face parte cel condamnat sau centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.Comandantul unităţii militare va ordona scoaterea din evidenţele militare a celui condamnat.Efectele acestei pedepse sunt definitive,ele continuând să se producă şi după reabilitarea condamnatului, deoarece conform legii,reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale armatei sau de redare a gradului militar pierdut.

76.PEDEPSELE ACCESORIIPedeapsa accesorie nu trebuie să fie anume aplicată şi pronunţată de instanţă,ea decurgând de drept din

pedeapsa principală,indiferent care este durata acesteia ori dacă instanţa a pronunţat sau nu pedeapsa complimentară de interzicere a unor drepturi.Dacă pedeapsa accesorie decurge din pedeapsa principală şi nu este anume pronunţată de instanţă,totuşi este nevoie să se facă menţiunea despre ea în hotărârea judecătorească,precizarea fiind necesară pentru punerea în executare a hotărârii sub aspectul interzicerii drepturilor electorale şi al altor drepturi interzise condamnatului ca pedeapsă accesorie.Momentul începerii executării pedepsei accesorii coincinde cu cel în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.În practică aceste momente pot să nu coincidă.Există şi situaţii când pedeapsa accesorie produce efecte fără a însoţi efectiv pedeapsa privată de libertate.În timpul executării pedepsei accesorii,cel condamnat este obligat să se abţină de a efectua vreun act care implică exercitarea drepturilor interzise.Momentul încetării executării pedepsei accesorii coincide cu momentul terminării executării pedepsei principale,cu cel al graţierii totale sau a restului de pedeapsă sau al împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei privat de libertate.

77.RĂSPUNDEREA PENALĂRăspunderea penală ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal

care se realizează în principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor în condiţiile şi formele prevăzute de lege în scopul restabilirii ordinei de drept şi a resocializării infractorului.Principiile răspunderii penale sunt următoarele:infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;fără vinovăţie nu există răspundere penală;personalitatea răspunderii penale;unicitatea răspunderii penale;individualizarea răspunderii penale;inevitabilitatea răspunderii penale;promtitudinea răspunderii penale.

78.AMNISTIA Amnistia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare prin care în temeiul unor considernte social-politice şi de

politică penală şi în condiţii prevăzute se înlătură răspunderea penală sau consecinţele acesteia pentru infracţiuni săvârşite până la data adoptării lui.Trăsăturile amnistiei sunt următoarele:amnistia este un act de clemenţă,adică un fel de iertare pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un anumit interval de timp;actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare,al Parlamentului;efectele amnistiei privesc anumite infracţiuni,de regulă,specificate în actul prin care se acordă şi sunt săvârşite într-o anume perioadă de timp,respectiv înainte de adoptarea actului.În funcţie de momentul în care se adoptă actul de clemenţă se disting: amnistia înainte de condamnare,amnistia după condamnare(care poate interveni înainte sau în timpul executării pedepsei sau al altei sancţiuni penale)şi amnistia post-executorie(care intervine după executarea pedepselor sau a altor sancţiuni penale).În raport cu sfera de cuprindere,amnistia poate fi generală(atunci când se acordă pentru toate infracţiunile săvârşite la data acordării ei) şi specială(atunci când este acordată numai pentru anumite infracţiuni)În sfârşit,amnistia poate fi necondiţionată(pură şi simplă),caz în care

33

beneficiul ei nu este supus vreunei condiţii,şi amnistia condiţionată,caz în care amnistia este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe care pot privi infracţiunile sub anumite aspecte obiective sau subiective.Amnistia are întotdeauna un caracter real(în măsura în care o infracţiune săvârşită intră sub incidenţa actului de amnistie,efectele se produc în raport cu toţi participanţii)şi un caracter obligatoriu(se evindeţiază în raport cu organele de stat care exercită constrângerea ca element predominant în cadrul răspunderii penale şi în raport cu persoana care a săvârşit fapta prevăzut de legea penală care cade sub incidenţa actului de amnistie).Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru ca amnistia să fie incidenţă privesc momentul săvârşirii infracţiunilor(acţiunile infracţionale pentru a intra sub incidenţa actului de amnistie trebuie să se situeze în timp,înainte de data la care a fost adoptat acest act,faptele care sunt săvârşite în ziua adoptării actului sau ulterior acesteia nu cad sub incidenţa amnistiei).În cazul activităţilor infracţionale ce se prezintă sub forma specifice a unităţii naturale sau legale de infracţiune se opinează că acestea trebuie epuizate înaintea datei de adoptare a actului de amnistie(în cazul acetor infracţiuni activitatea infracţională este continuată peste momentul adoptării actului de clemenţă,cei care le-au săvârşit vor răspunde penal pentru ansamblul de activităţii infracţionale).Efectele amnistiei:imposibilitatea începerii procesului penal sau încetarea lui în ipoteza în care a început,indiferent de faza în care se află;imposibilitatea plicării unei pedepse indiferent de natura şi felul ei;nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative;nu produce efecte în raport cu consecinţele civile ce izvorăsc din fapta infracţională săvârşită.

79.PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALEPrescripţia răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune datorită

trecerii în anumite condiţii a unui anumit interval de timp de la data săvârşirii ei.Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:15 ani,când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu detenţiune pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,dar nu depăşeşte 15 ani;8 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar nu depăşeşte 10 ani;5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an dar nu depăşeşte 5 ani;3 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda.În cazul infracţiunilor săvârşitede minori,termenele prescripţiei răspunderii penale se reduc la jumătate.Calcul termenelor de prescripţie este stabilit prin lege,iar calculul împlinirii lor este atribuit organelor judiciare.Termenele prescripţiei răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii,adică de la ziua în care a luat sfârşit activitatea infracţională indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o.În cazul prevederii în lege pentru infracţiunea săvârşită a unor pedepse alternative se are în vedere pedeapsa cea mai grea ca natură,respectiv maximul special al acesteia.În cazul infracţiunii progresive,calcul termenelui de prescripţie se face în raport cu momentul în care s-a produs ultimul rezultat şi nu în raport cu momentul de realizare a actului care l-a determinat.Cursul termenelor de prescripţie se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitorului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.Nu orice act realizat în cursul procesului penal întrerupe cursul prescripţiei ci numai acela care,potrivit legii,trebuie în mod obligatoriu aduse la cunoştinţă,communicate învinuitului sau inculpatului.Întreruperea produce efecte în raport cu toţi participanţii,chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.Prescripţia înlătură răspunderea penală,oricâte întreruperi ar fi intervenit,dacă termenul prevăzut de lege în raport cu situaţia este depăşit cu încă jumătate.Suspendarea cursului prescripţiei se poate face pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.Categoriile de cauze care pot determina suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt următoarele:prima categorie cuprinde acele situaţii în care tragerea la răspundere este împiedicată de nerealizarea unei condiţii expres prevăzută de o dispoziţie legală;a doua categorie priveşte împrejurările de neprevăzut sau de neînlăturat care împiedică pentru o anumită perioadă desfăşurarea activităţii judiciare.Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru orice infracţiuni săvârşite cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii care sunt imprescriptibile.Efectele prescripţiei se produc din momentul în care durata termenului de prescripţie s-a împlinit şi nu de la data în care împrejurarea ca atare a fost constatată de organul judiciar.Efectele prescripţiei răspunderii penale se produc în raport cu toţi participanţii.

80.LIPSA PLÂNGERII PREALABILEPlângerea prealabilă este o instituţie cu dublă natră juridică,fiind reglementată atât de normele de drept penal

cât şi de normele dreptului procesual penal.Pentru ca plângerea prealabilă să fie o condiţie a răspunderii penale,trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe:să fie prevăzută în mod expres în conţinutul textului de lege care incriminează fapta ca infracţiune;plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată;plângerea prealabilă,pentru a declanşa procesul de tragere la răspundere penală a făptuitorului,trebuie să îndeplinească anumite cerinţe cu privire la forma,locul şi termenul de introducere.În cazul infracţiunilor pentru care tragerea la răspundere penală se face la plângerea prealabilă,lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.Plângerea penală lipseşte în situaţia în care persoana vătămată nu a formulat-o ca atare şi în cazul în care ea s-a făcut fără respectarea condiţiilor legale.În cazul retragerii plângerii prealabile este vorba de o reevaluare a unei manifestări de voinţă iniţiale.Retragerea

34

plângerii penală trebuie să intervină îaninte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă.Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată,adică să privească atât aspectul penal cât şi pe cel civil şi să nu fie întemeiată pe anumite condiţii.Indivizibilitatea răspunderii penală poate fi activă(atunci când fapta care a produs vătămare mai multor persoane atrage răspundere penală,chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele)şi pasivă(atunci când fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei,chiar dacă fapta prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei).Plângerea prealabilă nu este necesară în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

81.ÎMPĂCAREA PĂRŢILORÎmpăcarea părţilor este definită ca fiind înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune

capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii,înţelegere care în anumite cazuri prevăzute de lege înlătură răspunderea penală a infractorului.Condiţiile de împăcare a părţilor:împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni la care legea prevede,în mod expres,că ea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală;împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul penal(adică între partea vătămată şi infractor);împăcarea să fie personală(adică să precizeze persoanele care s-au înţeles să pună capăt conflictului);împăcarea trebuie să fie explicită,de regulă expresă,neputând fiind dedusă din anumite situaţii sau împrejurări;împăcarea trebuie să fie totală,necondiţionată şi definitivă(numai în acest caz împăcarea rezolvă complet şi durabil conflictul dintre părţi);împăcarea poate să intervină în orice etapă de realizare a răspunderii penale,dar înainte ca hotărârea instanţei cu privire la inracţiunea săvârşită să rămână definitivă.Împăcarea părţilor are ca efecte înlăturarea consecinţelor civile care nasc din săvârşirea infracţiunii.

35