Prof. Maria-Monalisa Pleşea

Nuvela psihologică „Moara cu noroc” de Ioan Slavici

Context teoretic Nuvela (cuvânt provenit din italianul novella) este una dintre speciile epice în proză, în care sunt narate întâmplări desfăşurate pe un singur fir epic, generate de un conflict puternic, în centrul căruia se situează un personaj complex. Se cunoaşte o diversificare a speciei, în funcţie de tematică, aşa că se vorbeşte despre nuvela istorică, romantică, realistă, psihologică, fantastică. Dar nici o creaţie nu se poate încadra strict într-un tipar; de aceea, o nuvelă istorică sau fantastică poate fi şi romantică, o nuvelă realistă poate fi şi istorică sau psihologică. Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată în volumul „Novele din popor” în anul 1881, este o proză realistă de analiză psihologică deoarece are o construcţie riguroasă, cu un singur fir narativ. Se observă tendinţa de obiectivare a perspectivei narative cu naraţiune la persoana a treia şi cu un narator omniscient şi omniprezent.Personajele sunt puţine şi contribuie la evidenţierea personajului principal, complex, puternic individualizat.Referinţe critice „ Nuvelă solidă cu subiect de roman” ( George Călinescu) Moara cu noroc este cea mai cunoscută scriere a lui Ioan Slavici. Acest scriitor „introduce o realitate populară înaintea lui Creangă”(Tudor Vianu).O trăsătură esenţială a operei lui Slavici este surprinderea individului în şi prin colectivitate, personajele create având o viaţă interioară tensionată.Ioan Slavici este primul autor român care mută accentul de pe realitatea faptelor pe cea a gândurilor, de pe social pe individual, „cu fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”. ( Mihai Eminescu) fundamentând realismul psihologic în literatura română.Obiectivitatea / impersonalitatea naratorului Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persona a III-a de către un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.

Tehnica punctului de vedere Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului întervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici – teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului :”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” şi „[. . .] aşa le-a fost dată”. Prin intenţia moralizatoare, nuvela este realist-clasică.

Tema nuvelei Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea . Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.

Construcţia discursului narativ şi a subiectului Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima).Substantivul moara din titlu exprimă şi măcinarea sufletească a personajelor aflate în vârtejul patimilor.

Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final apa şi focul purifică locul.

Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.Prezentarea acţiunii, cu relevarea secvenţelor narative semnificative Nuvela prezintă în

incipit un percept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de mama soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică: „ – Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea, bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru un câştig rapid de bani. Iniţial, cârciumarul nu este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului celorlalţi.

Cârciuma Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge la Moara cu noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj – cadru obiectiv al acţiunii: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste

Prof. Maria-Monalisa Pleşeaţarini, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele”. Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei: vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul”, cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de acestea a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie”. Simetria incipitului cu epilogul se realizează prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”.

Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă şi antagonist, Lică.Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale armoniei în care

trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se pune cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu bine”

Intriga Intriga începe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care Ghiţă aflase că, deşi „tot porcar şi el”, este „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi”. De frica lui Lică „tremura toată lunca” deoarece era „om aspru şi neîndurat”, care ştia toate înfundăturile, cunoştea pe toţi oamenii buni, dar „mai ales pe cei răi”. Porcar priceput, el recunoştea „urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză”, dar discret şi tăcut în privinţa treburilor care nu-l priveau în mod direct.

Lică a cerut autoritar, să afle cine e cârciumarul, căruia i se prezintă cu agresivitate: „- Eu sunt Lică, Sămădăul!. . . Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite”. El accentuează faptul că este periculos – „nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela, pe care aş crede că-l pot bănui” – şi îi pretinde lui Ghiţă să-l informeze despre tot ce se întâmplă, „cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”. Ghiţă este copleşit de gânduri negre, pentru că simte pericolul care-l pândeşte dacă se supune lui Lică, dar şi riscul şi mai mare dacă-l refuză.

Desfăşurarea acţiunii. Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad” şi doi căţei, pe care îi pune în lanţ ca să se înrăiască. Ana vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse „mai de tot ursuz”, se enerva din nimic, „nu mai zâmbea ca mai ’nainte” iar ea se temea să-l întrebe ce are, deoarece el se mânia cu uşurinţă.

Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu nororc „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică”, iar el îşi dorea să stea aici numai „trei ani, să mă pun pe picioare” şi, pentru prima oară, el se gândeşte că ar fi fost bine „să n-aibă nevastă şi copii” şi să poată spune”Prea puţin îmi pasă!”. Lacom de bani, Ghiţă era gata „să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”, enervându-se că se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Sămădău.

Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte lui Ghiţă să-i spună ce turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu „îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”.Anei îi părea „om rău şi primejdios”, mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma.

Pe la han se abăteau din ce în ce mai des jandarmii de la Ineu şi dintre toţi, lui Ghiţă îi plăcea de căprarul Pintea, singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească „mai pe faţă”.

Aproape de Sf. Dumitru, Lică soseşte la han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-l întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul evreu după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: „Joacă muiere; parcă are să-ţi ia din frumuseţe”. Dar când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea jocului, iar pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, Ghiţă „fierbea în el” ros de gelozie şi rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese la Moara cu noroc pentru că „are o vorbă cu arendaşul”, dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea le spune că noaptea trecută arendaşul fusese prădat, bătut de abia se mai ţinea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite, unul din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu plecase nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul. În drum spre Ineu, Pintea îi destăinuie că fusese tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se certaseră rău, încât el îl urăşte de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică.

La han soseşte o doamnă îmbrăcată în doliu cu un copil, într-o trăsură boierească trasă de trei cai şi cu un fecior pe capră, lângă vizitiu. Achitând consumaţia, femeia îi dă Anei o bancnotă ruptă la un colţ şi, la rugămintea hangiţei de a-i da alta, tânăra „scosese zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii noi nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare”.

La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură „pe pâne şi pe sare” că nu ştia de ce Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că „Lică a stat toată noaptea la cârciumă”. Întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum o trăsură boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort, iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul

Prof. Maria-Monalisa Pleşea„unei femei tinere, îmbrăcate în negru” şi un bici, cu care îi fuseseră legate mâinile. Biciul era al lui Lică, Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte din argintăria furată de la arendaş.

Procesul are loc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi Săilă-Boarul care au şi fost condamnaţi pe viaţă. După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat pentru că jurase strâmb şi spune, cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă ,Ano![. . .] Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului”. Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi compătimeşte copiii: „Sărmanilor mei copii[. . .] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit [. . .] Tatăl vostru e un ticălos”. Slavici realizează o analiză psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare.

Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar. Sămădăul îi vorbeşte despre „dulceaţa păcatului” şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor din cauză că nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a ucis „ca să mă mângâi de mustrările celui dintâi”, iar acum simte o adevărată plăcere. Îi destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru Ana şi, simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte să-l ducă pe Sămădău la spânzurătoare.

Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se piardă urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bancnotele însemnate şi se duce cu ele la Pintea, care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-l stăpâneşte: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori s-o aibă”.

În săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte rude la Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului. Lică se enervează că nu-l găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: „Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere”. De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui, ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea pentru o femeie: „- Are să-ţi vie greu acu odată, [. . .] de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: aşa sunt muierile”.

Punctul culminant. Consolându-se ca un laş, „aşa mi-a fost rânduit”, Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se va întoarce pe înserat cu Pintea şi-l vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui, reuşind astfel să-l ducă la spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi crezând că n-o mai iubeşte se aruncă în braţele lui Lică după care îl roagă s-o ia cu el, întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o sfătuieşte să se împace cu Ghiţă.

Deznodământul. Pintea este puternic impresionat de faptul că Ghiţă îşi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lică: „Tare om eşti tu, Ghiţă [. . .]. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. Ajunşi în apropierea satului, Pintea, împreună cu Marţi şi cu încă doi jandarmi, îl văd pe Lică plecând de la han în goana calului şi pornesc în urmărirea lui.

Ghiţă se îndreaptă spre Moara cu noroc cu gândul să-şi încheie socotelile cu nevastă-sa. Când în han au năvălit Lică şi Răuţ, „Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc în inima ei”. Răuţ îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care „căzu fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”. Sămădăul dă ordine tovarăşilor săi să găsească banii cârciumarului, apoi să dea foc hanului.

Lică încearcă să fugă, dar calul era obosit de atâta alergătură şi atunci se hotărăşte să treacă râul înot, dar acesta se umflase de la ploaie. Simţindu-se sleit de puteri, Lică ar vrea să se târască până la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit să se afle calul lui Ghiţă, să-l ia şi să-şi piardă urma. Pintea îl zăreşte însă la lumina focului pus la han şi strigă atât de tare „încât răsună toată valea”. Auzindu-i glasul, Lică „îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte”. Pintea îl găsi „cu capul sfărâmat de tulpina stejarului” şi, ca să nu afle nimeni că-i scăpase din nou, de data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului.

Finalul nuvelei este reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: „ – Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [. . .] Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”.

Personaje În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.

Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod convingător” fac din Ghiţă un personaj „rotund”. Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cărciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei,

Prof. Maria-Monalisa Pleşeaiubirea, liniştea colibei) şi Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.

Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. În schimb, Ana suferă transformări interioare care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine..

Mijloace / Procedee de caracterizare Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă) ; detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social( de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică sunt : scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are,

pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie simbolică de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare / semnificare. Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare psihologică a personajului principal.

Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.

Concluzie Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.