Verde

Sub aspect simbolic are, ca majoritatea culorilor, două valențe, cuprinse între „verde ca

mușchiul”, cu valoare pozitivă și „verde ca veninul”. În simbolistica populară verdele înseamnă

speranță, iar visele în care verdele joacă un rol sunt interpretate pozitiv în China, și nu numai:”

Acolo unde verdele răsare, acolo este pur și simplu natură, acolo este dezvoltarea

naturală...trăirea primăverii”. Când, de pildă, diavolul apare ca «Cel verde», atunci el a rămas în

veșmintele unui zeu antic al vegetației. În schimb, există și un aspect negativ: ”Apariția excesivă

a verdelui în vise semnifică o revărsare a forțelor negative ale naturii (Aeppli). Simbolistica

creștină percepe această culoare ca fiind „la distanță egală de albastrul cerului și de roșul

iadului... o culoare de mijloc și intermediară, liniștitoare, înviorătoare, umană, culoarea

contemplației, a reculegerii și a așteptării Învierii” (Heinz-Mohr). Crucea lui Iisus Hristos, ca

simbol al speranței de mântuire, a fost adesea reprezentată ca fiind de culoare verde, Sfântul

Graal era verde ca smaraldul, iar tronul judecătoriei de Apoi era din jasp verde (Apocalipsa Sf.

Ioan, 4:3).

Culoarea verde a avut parte de o apreciere deosebită în cărțile Sfintei Hildegard von Bingen

(1098-1179) care a scris mereu despre „viriditas” (crudități, forța germinativă). Despre smarald,

datorită culorii sale, ea a făcut următoarea apreciere: „el apare în zori de zi, la răsăritul soarelui.

Verdele pământului și al ierbii este cel mai proaspăt, căci aerul este încă răcoros, iar soarele este

deja cald și plantele absorb cu lăcomie verdele, așa cum mielul suge laptele. Arșița zilei abia

ajunge pentru a coace și a hrăni acest verde... De aceea smaraldul este un leac puternic

împotriva tuturor durerilor și bolilor omului, căci soarele îl zămislește, iar materia sa descinde din

verdele aerului”. - În limbaj popular, verdele poate însemna și „necopt”, de pildă atunci când este

vorba de un „puști mucos” sau de un 2tânăr adolescent”. „Partea verde” a corpului este partea

inimii, deci cea a vieții care pulsează. ”Lumina verde” înseamnă „cale liberă”.

Ca simbol cromatic politic verdele desemnează curentele alternative în doctrina cărora viața trăită

natural și renunțarea la supratehnicizare joacă un rol central. În islam verdele este culoarea

profeților.

În simbolistica chineză a culorilor verdele și albul formează o pereche antagonică, în sensul unui

sistem dual care corespunde antitezei polare roșu și alb din simbolistica alchimică apuseană.

Dragonul verde din alchimia chineză simbolizează principiul primordial Yin, mercurul și apa, în

timp ce tigrul alb simbolizează principiul Yang, plumbul și focul. În alchimia europeană, dragonul

verde sau leul simbolizează un solvent acid, de pildă apa regală (Aqua regia), iar semnul său

este un triunghi „feminin” îndreptat cu vârful în jos legat de un R. Ca urmare a lipsei de unitate

care se manifestă în simbolistica imaginilor, în anumite surse dragonul verde poate reprezenta,

ca și în China, elementul mercur.

Albastru

Este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre

deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație.

Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mode de viață liniștit,

ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon. G

Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența

vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții

cerești. Zeus și Yahweh își așază picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de

a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria,

care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică Vișnu reîncarnat în Krișna era

vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul

adevărului și al veșniciei lui dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne

întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P Portal).

China antică avea față de albastru o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul

albastru erau demonii și strigoii sau zeul literaturii KE uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a

fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch Eing” desemnând

toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se

dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră

înseamnă, de fapt indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile

de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa

”floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China elementul lemn

era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa

erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a

lucrurilor misterioase (basmul Lumina albastră), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica

politică albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul

tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică,

precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau

greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Violet

Culoarea violetelor, obținută prin combinarea albastrului cu roșul; ea simbolizează tradițional

spiritualitatea asociată cu sângele jertfei. În limbajul liturgic uzual ea este asociată cu penitența,

cu pocăința și cu reculegerea. Cele două culori de bază din care este alcătuită , în proporții

egale, simbolizează uniunea dintre înțelepciune și iubire; în vechile imagini ce redau patimile

Mântuitorului, acesta poartă o mantie violetă. Violetul este totodată culoarea folosită în biserică în

perioada de reculegere din postul Crăciunului.

O altă nuanță, dar cu tentă mai spre roșu, este purpuriul mantiilor împăraților antici și veșmintele

de gală a celor bogați, obținut din secreția corpului a două specii de melci marini și extrem de

costisitor, de aceea stofele purpurii erau un prețios simbol al stării sociale. În antichitate și în evul

mediu seva lichenului colorat (Roccela tinctoria sau Orcina turnesol) era extrasă pentru a obține

un „înlocuitor de purpură”, el fiind cules în primul rând de pe țărmurile Insulelor Canare (Insulele

Fericiților).

Alb

Poate fi înțeles, fie ca „nici o culoare”, fie ca uniunea deplină a tuturor culorilor spectrului luminii,

ca simbol al inocenței neinfluențate și netulburate a Paradisului primordial sau ca scop final al

omului purificat în care este restabilită această stare. Veșmintele albe sau necolorate în general

sunt, în numeroase culturi, veșmintele preoților. Ele simbolizând puritatea și adevărul. Creștinii

nou-botezați purtau veșminte albe și tot așa sunt reprezentate sufletele celor dezvinovățiți după

Judecata de Apoi. Transfigurare, măreție și cale cerească, acestea sunt valorile simbolistice ale

veșmintelor albe ale Papei; Pythagoras însuși le-a recomandat celor ce căutau imnuri sacre, să

poarte veșminte albe.

Animalele sacrificate de coloare albă erau destinate locuitorilor cerului, așa cum cele negre erau

destinate lumii subpământene. Sfântul Duh este reprezentat ca un porumbel alb. Culoarea albă

însă, din punct de vedere simbolistic, are și conotații negative, în primul rând din cauza

”îngălbenirii prin moarte”. În vise „calul alb este deseori asociat cu sentimentul de presimțire a

morții. «Călărețul pe calul bălan» apare acolo unde se poate produce fatalul” (Aeppli).

Fantomele sunt considerate în multe culturi niște siluete albe, oarecum ca niște umbre. –În

simbolistica tradițională a Chinei, albul este culoarea bătrâneții, a toamnei, a vestului și a

nenorocirii, însă și a virginității și a purității („lotusul alb” este numele unei societăți secrete care

era adepta moravurilor pure). În general în China albul este considerat culoarea de doliu, cu toate

că este vorba de fapt de „nonculoarea” veșmintelor de doliu necolorate.- În alchimie decolorarea

sau albirea (albedo) aste semnul că după înnegrire (nigredo) materia primară se află pe drumul

spre piatra filosofală.