Motivul hanului în literatura românã

M. Sadoveanu –Hanu Ancutei

Hanul, moara, crisma, iarmarocul sunt specifice literaturii sadoveniene. Aici, personajele lui Sadoveanu retraiesc intimplari de demult, vocatia lor adevarata fiind placerea vorbei, confesiunea.

In “capodopera de la rãscruce” a scrisului sadovenian, “Hanu Ancutei” (1928), hanul unificã cele 9 povestiri într-o “rama narativã”.

In Hanu Ancutei povestirea sadoveniana opreste timpul, creind un spatiu mitic.Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ci pentru a se sustrage vietii si mortii.Crearea spatiului atemporal se realizeaza prin identificarea trecutului cu prezentul.Hanul Ancutei are proprietatea de a conserva trecutul.Despre acest simbol al fanteziei s-a afirmat ca are un caracter deschis, deoarece este asezat la rascruce de drumuri, de intimplari, de destine. In acelasi timp e si un loc inchis, caracter dat de prezenta zidurilor greoaie si a portilor ferecate.”..nu era han, era cetate”. Lipsa reperului geografic si temporal nu supara cititorul; acesta se lasa vrajit de aura de legenda si basm a hanului.

Hanul însusi devine personaj în povestirea de cadru. Hanu Ancutei nu e un han ca toate celelalte.Asezat la rãscruce de drumuri, si de veacuri, Hanu Ancutei este o cetate care adãposteste pe povestitori si pe ascultãtori, cu totii iubitori de vin din Tara de Jos, bãut din oalã nouã de lut rosu. Portile hanului, care stau deschise ziua, pt. a primi drumetii, se închid noaptea, fãcând loc povestilor. Focul simbolizeazã timpul povestitorului, aflat printre drumetii adunati în han, iar cenusa rãmasã, amintirea a ceea ce fusese cândva.

Lirismul sadovenian, învãluitor, transpune adunarea de la han, ca si întâmplãrile povestite acolo, într-un timp nedeterminat.Hanul reprezintã, în mic, Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice, cu practici sãvârsite ritualic.Diferitele Ancute care se succed, ca stãpâne la han, sunt parcã parcã una si aceeasi, în ochiii generatiilor de bãutori si povestitori.Însãsi curgerea melodicã a propozitiilor, pe care scriitorul le pune în gura povestitorilor, dã impresia de continuitate în valuri fãrã sfârsit.

Hanul Ancutei este locul de popas si de petrecere, unde se si întâmplã majoritatea faptelor relatate în povestiri dând unitate volumului.Ritualul ce se desfãsoarã la hanul Ancutei este acelasi în cele nouã povestiri: lãutarii cântã între douã povestiri, iar înaintea fiecãreia creeazã un moment de liniste, o atmosferã de vrajã si emotie; se aduc pui fripti pe tiglã, se bea vin în cãni noi, dupã ce se spãrgeau cele vechi; plãcintele fierbinti erau aduse de Ancuta.

(Prefatã de Virgil Cutitaru si Pavel Florea, A, C3p327)

Hanul este un cadru spatial comun celor 9 povestiri. Asezat la rãscruce de drumuri si de destine, hanul cu “ziduri groase” si “porti ferecate” este sãlasul de nemurire în care timpul s-a oprit: comisul Ionitã stã mereu gata de plecare, dar rãmâne acolo, Ancuta cea de acum seamãnã aidoma cu cealaltã Ancutã, ca si când douã desene identice s-ar suprapune, iapa comisului, care se trage din “iapa lui Vodã”, are aceeasi înfãtisare si acelasi nechezat ca si mama ei, cãci aici, la han, timpul povestirii si timpul întâmplãrilor “se scurg necontenit unul într-altul ca nisipul în cestile clepsidrei” (N.Manolescu).

In interiorul acestui topos (spatiu, loc) fermecat, expresii ca: “vremea veche”, “depãrtatã vreme” sau “vreme adâncã” echivaleazã cu “A fost odatã…” al basmelor.

In crugul noptii, când demonul trece pe deasupra hanului, acesta se înfioarã, ca si când ar avea suflet; hanul devine astfel un adevãrat personaj.

Hanul, ca topos existential, se integreazã într-o geografie cu rãscruci si granite, locuri de popas si cetãti, crânguri si codri tainici. Vestit odinioarã în toatã Tara Moldovei, hanul pare o cetate, cu zidurile sale groase sub care se adãposteau carele drumetilor, spatiu ocrotitor si sigur, dar cu portile deschise, cãci vremea evocatã este una de întelegere.

Existenta magicã a hanului începe “dupã ce se cufundã soarele înspre tãrâmul celãlalt si toate ale depãrtãrii se sterg si lunecã în tainice neguri”. O datã cu deschiderea spatiului nocturn, timpul este abolit si reperele sale se estompeazã treptat. Intâmplãrile încep a tine de o “depãrtatã vreme”, sau de “o toamnã aurie”, de “vremea veche”, “a petrecerilor si a povestilor”. Aici se sfârsesc marile cãlãtorii (drumul de dragoste al lui Todiritã Cãtanã sau al cãpitanului Neculai Isac), de aici încep drumurile eroilor (drumul la domnie, al comisului Ionitã, în cãutarea dreptãtii), aici se intersecteazã destinele eroilor, deveniti pe rând povestitori si ascultãtori, într-o trecere si petrecere fãrã sfârsit.“Hanul nu este în întregime spatiul formãrii imaginarului, ci al apãrãrii si recuperãrii unei existente umilite. Hanul ca focar al povestii este mai înainte de toate spatiul unde personajele sadoveniene se vindecã de umilintã.” (Zaharia Sângeorzan)

In “Hanu Ancutei” Sadoveanu aduce în prim-plan motivul hanului ca modalitate a narãrii. Prin intermediul hanului se creazã un spatiu deosebit, un loc al confesiunii, unde existã confort si sigurantã.Hanul reprezintã un nucleu, un model de viatã româneascã. El are ziduri groase si înalte ca de cetate si este situat la o rãscruce de drumuri, dar si de veacuri. Din vremuri de demult, se pãstreazã obiceiul de divan popular, unde eroii vin sã-si depunã comoara de întelepciune. Hanul este locul prin care se perindã necunoscuti ce stabilesc o relatie de apropiere, de intimitate, care-i îndeamnã la confesiuni sincere. Hanul este spatiul cronotop, iar oamenii care vin acolo sunt

niste initiati. Ei au meserii diferite, arhetipale (comis, cãlugãr, negustor, zodier, cioban), fiind niste personaje simbolice.

Cele douã Ancute, mama si fiica, reprezintã sufletul hanului, în jurul lor creându-se atmosfera specificã locului cu aurã de legendã. Ancuta cea tânãrã împodobeste hanul cu prezenta ei, rãspândeste farmec si voiosie si încântã prin simplitatea vorbelor, participând din când în când la fiecare povestire.

Existã un anume ritual al povestirii: ei închinã o ulcicã de vin, se adunã în jurul focului, element purificator, fiecare este poftit pe un ton solemn sã spunã o poveste, hanul devenind un loc de dobândire a experientei de viatã.

I.L.Caragiale – In vreme de rãzboi

In nuvela psihologicã “In vreme de rãzboi”, Caragiale sondeazã profunzimile sufletesti ale personajului principal, Stavrache, hangiu din preajma pãdurii Dobrenilor, conjugându-le cu un cadru exterior favorizant, amplificat si de cãtre personaj: interiorul închis, apãsãtor, reprezentat de han.

Hanul, situat “la capãtul pãdurii Dobrenilor”, este locul unde se desfãsoarã actiunea nuvelei si reprezintã un cadru propice pentru manifestãrile personajului principal, cadru în care autorul îi urmãreste toate reactiile fiziologice.

De fiecare datã, când obsesia fixatã în subconstientul personajului dã nastere stãrilor sale halucinatorii, el se aflã în camera de la han, cu obloanele trase. Mediul este claustrant si-i accentueazã labilitatea psihicã.

I.Slavici – Moara cu noroc

Motivul literar este o idee cu caracter general care se desprinde dintr-un text literar sau dintr-un fragment al acestuia; el poate sã aibã si semnificatii simbolice.

Motivul hanului este un motiv narativ, care predominã în al doilea capitol al nuvelei. Motiv cunoscut al literaturii universale, hanul reprezintã un spatiu simbolic, o rãscruce de drumuri si destine.

In nuvela lui Slavici, acest loc de popas este benefic pentru drumeti si binecuvântat, la început, pentru cârciumarul cel nou: “Iarã pentru Ghitã cârciuma era cu noroc”. De altfel hanul se afla într-un loc numit “Moara cu noroc”, asezat într-o vale situatã la rãscruce de drumuri, în apropiere de Ineu.

Trãind la început într-un spatiu în care “linistea colibei” nu-i era suficientã, pentru cã era tulburatã de sãrãcie si neîmplinire, Ghitã îsi cautã un alt spatiu, care, cel putin prin nume, era emblematic.

Ghitã ia hotãrârea de a pãrãsi spatiul protector al “colibei” sale si de a se muta la han. Noul spatiu existential al familiei, hanul, este o fostã moarã, asezatã

la rãscrucea drumurilor care duceau spre Ineu, într-o pustietate. Aici va veni Ghitã, împreunã cu Ana, bãtrâna si cei doi copii si va începe sã munceascã, fãcând ca locul sã parã “binecuvântat”. Intreaga sãptãmânã, hanul era plin de drumeti, iar sâmbãta, cârciumarul îsi numãra banii si era multumit de norocul care i se dãduse. Lucrurile merg bine, iar hanul îsi pãstreazã ipostaza beneficã, pânã la sosirea lui Licã Sãmãdãul, personaj demonic, hot si ucigas, care va schmba în rãu viata hangiului. Hanul devine acum un loc al pactului cu personajul demonic, înconjurat de spatii goale si de drumuri “rele”, un spatiu malefic, ce va fi distrus în final prin incendiere.

Hanul se aflã la o întretãiere de drumuri, moravuri si legi nescrise: Moara cu noroc – nume simbolic, cãci initial ea lasã impresia cã aduce noroc, însã acest noroc este determinat de practici necinstite, mergând pânã la jaf si crimã. Situat la o oarecare depãrtare de satele din jur, hanul pare un loc “straniu si pustios”.

Hanul reprezintã o zonã de rãscruce, unde se petrec fapte deosebite si se confruntã moralul cu imoralul si binele cu rãul.

I.L.Caragiale – La hanul lui Mânjoalã

HANUL CA MOTIV LITERARprof. master IULIANA CLIMA. Moara cu noroc de Ioan Slavici, La hanul lui Manjoala de Ion Luca Caragiale, Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu Hanuri presadoveniene sunt hanurile lui Slavici si Caragiale, unde se intampla ceva, chiar daca in inchipuirea personajelor principale, dar prin recurenta, hanul devine o tema literara o data cu Sadoveanu. La Caragiale si mai ales la Slavici asistam la un joc intre real si ireal in care obsesiile subconstiente, predispozitia spre superstitie si confuzia intretinuta de o vreme potrivnica creeaza si intretin impresia supranaturalului: un subconstient apasat de „banii agonisiti pe nedrept”, la Slavici, si un personaj atras de farmecul feminin real al hangitei, la Caragiale.

Hanul de la Moara cu noroc este un loc al violentei, al crimei si al pierzaniei. Personajele principale ajung la concluzia ca trebuie sa paraseasca spatiul inchis al orasului. Ghita nu-si mai doreste sa fie cizmar, ci vrea sa devina hangiu, in ciuda sfaturilor soacrei care si-ar dori ca „omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Hanul, spatiu inchis (al linistii si al iubirii familiale), se deschide pentru a patrunde in el diversi calatori, printre care si Lica Samadaul. Prin cinismul si hotararea cu care isi impune deciziile, el exercita asupra celorlalte personaje o influenta sacaitoare la inceput si apoi o dominatie fascinanta si inrobitoare. Intuieste punctul slab al lui Ghita si il determina treptat sa cedeze dislocandu-l sufleteste de familie si transformandu-l intr-un strain dominat doar de putere, de castig.

Lica Samadaul exercita asupra lui Ghita o vraja ametitoare. Mai intai, Ghita incearca ascunderea legaturii cu Samadaul, incalcand astfel codul familial la care de buna seama consimtise. Obisnuindu-se apoi cu complicitatea, Ghita devine ursuz, sufera de mania persecutiei si traieste o stare de anxietate cu repercusiuni dramatice asupra armoniei familiale de pana acum. Cumpara pistoale, caini si angajeaza o sluga. Isi pierde sensibilitatea si dragostea fata de Ana, rasul lui candid devine un zgomot nefiresc. Vazand motivul alunecarii sale, el ii propune Anei sa plece, dar in acelasi timp realizeaza ca e neputiincios.

Din slabiciune, Ghita ajunge la duplicitate, pozand in om cinstit, dar consimtind la furturile lui Lica. Aceasta echilibristica nu poate dura prea mult si declinul lui Ghita atrage dupa sine si decaderea morala a Anei si convertirea batranei. Ghita, desi sufera cand Ana simte placerea jocului alaturi de Lica, nu intervine pentru ca nu se poate opune omului gratie cui isi inmultise considerabil averea. Dupa ce-l face dependent, Lica refuza sa-l ia pe Ghita partener, aratandu-i si reprosandu-i slabiciunea pentru Ana. Intaratat, Ghita se decide sa-l piarda chiar cu pretul propriei vieti. Are dorinta de a fugi din calea lui Lica, iar alteori se gandeste sa plece, chiar cu banii lui Licva, in noaptea de Pasti. Ghita il demasca pe Lica lui Pintea, fiind laudat de acesta pentru taria de caracter de care da dovada, folosindu-si nevasta drept cursa pentru intentia de a-l prinde pe Lica. Ghita isi ucide apoi nevasta adultera, linistind-o mai inainte prin declaratia ca-i e draga si o va omori fara s-o doara. Lica Samadaul isi zdrobeste singur capul de un stejar uscat si astfel furtuna izbucnita in noaptea de Pasti coincide cu eruptia infernala a patimilor si cu deznodamantul acestora.

In spatiul deschis de La hanul lui Manjoala poposesc calatori cu care de cherestea, de porumb si aici poposeste conul Fanica in drum spre pocovnicul Iordache. Naratorul-personaj, conul Fanica, patrunde in spatiul inchis al hanului pentru „trei sferturi de ceas” ca sa-si odihneasca buiestrasul. In ciuda insistentelor hangitei, o vaduva „frumoasa, voinica si ochioasa”, pe care unii o banuiesc ca o fi gasit o comoara”, personajul pleaca totusi spre Popestii-de-Sus. Paraseste spatiul inchis al hanului Manjoloaii, dar e insotit de o iada ce provine din spatiul inchis al hangitei. Vremea rea si o multime de intamplari ciudate, care-l fac pe presonaj sa o suspecteze pe hangita de vrajitorie, il fac sa rataceasca in noapte si sa revina de unde a plecat. Revine in spatiul inchis unde descopera prezenta cotoiului, a iezii si e cuprins de „vraja” camerei: „Ce pat!.. ce perdelute!... ce pereti!... ce tavan!... tote albe ca laptele. Si abajurul si toate cele lucrate cu iglita in fel de fel de fete... si cald ca subt o aripa de closca... si un miros de mere si de gutui...”, incat, marturiseste personajul, „as fi stat mult la hanul Manjoloaii, daca nu venea socru-meu, poicovnicu Iordache, Dumnezeu sa-l ierte, sa ma scoata cu taraboi de acolo”. Iese din han scos de socru, dar mai revine de trei ori.

Un alt spatiu inchis si deschis in acelasi timp este este hanul Ancutei. Locul evocarilor ramane unul si acelasi: hanul care ne este descris in cateva randuri de catre naratorul-evocator, de unele personaje, de insasi Ancuta. De fiecare data se insista asupra sigurantei pe care le-o ofera calatorilor: „hanul acela al Ancutei nu era han, - era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana

colo, si niste porti ferecate cum n-am mai vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor...”. Hanul este deci de securitate si, in acelasi timp, un spatiu unic. Unicitatea este data de soliditatea zidurilor si a portilor, de dulceata vinului, de voia buna si de ochii negri ai hangitei, de „lumea buna care cearca vinul nou”. Insistenta asupra comparatiei hanului cu cetatea nu trebuie sa ne sugereze insa un spatiu inchis. Pe de o parte pentru ca la vremea despre care se vorbeste era „pace in tara si intre oameni buna-voire.” Pe de alta parte, sfaturile intemeiate „inca de pe vremea Ancutei celei de demult” sunt deschise si ele oricui: afland ca negustorul este „un om caruia ii plac tovarasiile”, cei de la han il invita imediat la focul lor.

Nu este vorba insa de o deschidere doar in aceste doua sensuri: unul concret si altul spiritual, ci si de o deschidere mult mai larga, spre zarile intregii Moldove: prin portile ei se putea vedea valea Moldovei pana la Ceahlau si Halauca. Hanul este un spatiu al povestilor si al petrecerii, precum si unul al amintirilor. Multe din lucrurile care s-au intamplat in vremea veche isi au obarsia, sfarsitul ori chiar s-au petrecut aici la han, pe vremea Ancutei celeilalte sau pe vremea „batranei aceleia a noastre”, o strabuna a Ancutei de acum. „Tot in acest loc” se afla comisul Ionita cand s-a oprit la han, Voda Mihalache Sturza „ca sa vada ochii Ancutei”. In apropierea hanului se afla mos Leonte cand a vazut prima oara balaurul. Pe aceste meleaguri a avut capitanul Neculai Isac „o intamplare naprasnica”. La han au pus la cale Todirita Catana si Ancuta cea de demult rapirea duducai Varvara. Aici o stramoasa a Ancutei l-a blestemat in fata pe Duca-Voda, fara sa-l recunoasca, si tot aici alaiul de nunta al duducai Aglaita, in drum spre scaunul Domniei, „ a jucat intai o toana”.

Razesi din Tara-de-Jos si carausi din Tara-de-Sus, negustori, ciobani si fete bisericesti din toata Moldova se intalnesc la hanul Ancutei si deapana intamplari trecute reinviind o intreaga lume apusa. Timpul si spatiul unei intregi tari sunt adunate si incap intre zidurile groase ca de cetate ale hanului Ancutei, care se afla aici dintotdeauna, constituind, astfel, un simbol al permanentei.

In Hanu Ancutei, cand printr-un semnal - nechezatul iepei comisului Ionita - ritualul somnului este adus in atentie, drumetii parasesc spatiul incaperii. La Slavici si la Caragiale, sustragerea din spatiul inchis nu poate fi decat agresiva: prin arderea hanului (la Slavici si Caragiale), dar la Slavici solutia extrema e precedata de post si rugaciune.