UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Cu titlu de manuscris C.Z.U. : 821.133.1.091”18”(043.3)+

821.135.1.091”18”(478)(0433)

BARNA ANDREI-PETRU

RECEPTAREA POEZIEI LAMARTINIENE

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN SECOLUL AL XIX-lea

10.01. 06 – Literatura universală şi comparată

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific: Prof. dr. hab. Sergiu PAVLICENCO

Autor:

Andrei-Petru Barna

CHIŞINĂU - 2004

2

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………….

Capitolul 1. Poezia lamartiniană în contextul receptării romantismului

european ……………………………………………………………………

1.1. De la influenţă la receptare în comparatismul modern …………...........

1.2. Inceputurile receptării literaturii franceze în Principatele Române, în

secolul al XIX-lea. ………………………………………………………..

1.2.1. Condiţiile sociale ……………………………………………………….

1.2.2. Călători francezi în Principate ………………………………………….

1.2.3. Studenţi români în Franţa ………………………………………...........

1.2.4. Primele traduceri din literatura franceză ……………………………….

1.3. Lamartine şi lamartinismul …………………………………………..…..

1.3.1. Romantismul francez în context european …………………………….

1.3.2. Lamartine, în contextul romantismului francez ………………….........

1.3.2.1. Dragostea neîmplinită .........................................................................

1.3.2.2. Neliniştea religioasă …………………………………………..………

1.3.2.3. Inspiraţia politică şi socială ……………………………………………

1.3.3. Specificul lamartinian ……………………………………………..…..

1.3.4. Lamartine şi lamartinismul în spaţiul literar românesc .........................

Capitolul 2. Alphonse de Lamartine în traduceri româneşti …………………

2.1. Traducerea literară: preliminarii teoretice …………………….…………..

2.2. Receptarea poeziei lui Lamartine la nivelul traducerilor. .………………..

2.3. Traducători şi traduceri din poezia lui Lamartine …………………..……

2.3.1. L’Isolement şi Le Lac ……………………………………………………

2.3.2. L’Homme şi Le Poète mourant …………………………………………

2.3.3. L’automne şi Ischia ………………………………………………...….

4

12

12

23

23

27

30

32

38

38

41

46

48

49

50

61

65

65

73

82

82

93

99

3

2.3.4. Sapho ………………………………………………………………….

2.4. Concluzii asupra traducerilor - primul nivel de receptare - şi primele

menţionări critice despre Lamartine ….………………………………….

Capitolul 3. Ecouri de factură lamartiniană în poezia românească din secolul

al XIX-lea ………………………………………………………………….

3.1. De la traducere, la adaptare şi la creaţie originală …………………………

3.1.1. Barbu Paris Mumuleanu (1794—1836) ………………………………….

3.2. Teme romantice în poezia românească de la începutul secolului

al XIX-lea ………………………………………………………………………

3.2.1. Vasile Cârlova (1809—1831) …………………………………………….

3.2.2. Alexandru Hrisoverghi (1811—1837) ………………………………….

3.2.3. Mihail Cuciuran (1819—1844) ………………………………………….

3.3. Reprezentanţi ai lamartinismului difuz …………………………………..

3.3.1. Gh. Asachi (1788—1869) ……………………………………………….

3.3.2. Constantin Stamati (1786—1869) ………………………………………

3.4. Lamartinismul programatic: Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872) ……….

3.5. Lamartinismul de circumstanţă: Cezar Bolliac (1813 – 1881) ………….

3.6. Apogeul lamartinismului: Grigore Alexandrescu (1814—1885) ………..

3.7. Lamartinismul ca atitudine: Dimitrie Bolintineanu (1819—1872) ………

3.8. Abandonarea lamartinismului: Vasile Alecsandri (1818 – 1890) …………

3.9. Reminiscenţe lamartiniene: Mihai Eminescu (1850 - 1889) ………………..

Concluzii …………………………………………………………………………

Note ……………………………………………………………………………..

Bibliografie selectivă …………………………………………………………

Adnotare (în limbile română, engleză şi rusă)…………………………………

105

112

117

117

121

123

123

133

134

137

137

141

143

161

163

171

178

180

183

188

190

217

4

Introducere

Constituit într-o expunere de principii operaţionale ale lucrării, „argumentul” cu

care începe lucrarea de faţă, vine să-i motiveze necesitatea, realizările şi importanţa. A

vorbi despre receptare literară înseamnă a te situa la confluenţa a mai multor tipologii de

studii, căci teoria şi practica literaturii comparate nu ajung să fixeze, să conştientizeze şi,

mai ales, să actualizeze numeroase particularităţi şi aspecte ale comunicării între cele

două literaturi – emiţătoare şi receptoare – ca fenomene avute în vedere, ele constituind

doar un punct de referinţă în studiul care urmează.

Obiectivul pe care ni l-am fixat este destul de modest: ne-am propus să

evidenţiem rolul pe care personalitatea primului mare poet romantic recunoscut ca atare,

Alphonse de Lamartine l-a avut, prin opera sa literară, şi nu numai, în devenirea socio-

culturală a Principatelor Române şi în orientarea scrisului românesc contemporan cu el.

De asemenea, în mod normal, am avut în vedere şi rezonanţele lamartiniene din poezia

română din aceeaşi perioadă de timp, adică din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Punctul de plecare al studiului dialogului românilor cu opera lui Lamartine şi cu tiparul

lamartinist este definitorie pentru complexitatea fenomenului literar al epocii:

conglomerat de stări preromantice şi romantice care coexistă cu forme ale culturii

clasice.

Studierea receptării lui Lamartine şi a lamartinismului trebuie făcută în ideea de a

da relevanţă ambilor factori, respectiv la receptor, capacitatea de a depista exemplul

convenabil şi necesitatea acestui model, în epoca de constituire a literaturii române

moderne, prelucrarea creatoare şi originală a exemplului şi a modelului, îmbogăţirea

acestuia din urmă prin descoperirea unor valenţe noi, evidenţierea originalităţii poeţilor

români, iar la emiţător, imaginea modelului, relevarea locului pe care acesta îl ocupă în

spaţiul său literar şi raportarea lui la alte literaturi.

5

Am avut ca punct de pornire consultarea prealabilă a unor cărţi document care să

ateste mişcarea de gândire a acelui secol, mentalităţile generatoare de energii, stadiul

culturii române în secolul al XIX-lea şi modificările antrenate de către acest târziu

contact dintre civilizaţii: cea din Principatele Române, cu urme în care se mai putea

recunoaşte ceea ce lăsase Bizanţul, şi cea occidentală, în cadrul căreia Franţa încă mai

deţinea un loc de prim rang. De o mare importanţă în economia lucrării a fost

determinarea necesităţilor socio-culturale ale românilor din perioada istorică respectivă

şi a orizontului de aşteptare al publicului cititor român.

Sistemul literar al lui Lamartine, convertit într-un model de romantism sui

generis, precum şi elementele semnificative ale receptării lui Lamartine în literatura

română, fac obiectul cercetării în sine. Rezultatele acestei cercetări au fost plasate la

sfârşitul tezei.

Necesitatea reconsiderării cercetării comparatiste, în spiritul unei abordări

pluridisciplinare, în care sociologia, semiotica şi teoriile receptării să ocupe un loc

corespunzător importanţei lor, şi mai ales realizarea unui tablou cuprinzător al

importanţei impactului direct al românilor cu arta lui Lamartine, în devenirea limbii

române literare şi a dezvoltării literaturii române, constituie argumente în favoarea

actualităţii lucrării noastre.

Printre multiplele direcţii ale comparatismului modern, cercetarea de faţă se

înscrie în reorientarea produsă în cadrul literaturii comparate, de la tradiţionala studiere

a influenţelor, spre investigarea procesului de receptare. Pe firul „esteticii receptării”,

aşa cum a fost ea teoretizată de „Şcoala de la Konstanz”, prin natura comunicării

literare, problematizată de conceptele de doxologie şi mezologie (cercetarea reputaţiei,

succesului sau ecoului unui autor într-o altă literatură precum şi a studierii

intermediarilor care înlesnesc pătrunderea şi difuzarea acestuia într-un anumit spaţiu

cultural), ne-am propus să studiem impactul literaţilor români cu opera lui Lamartine,

ca agent de concentrare şi expansiune în acelaşi timp, de la traduceri la tratarea

6

funcţională a textului, valorificând momentul productiv în relaţie cu cel pasiv. Toate

acestea vin să explice şi să justifice oportunitatea alegerii temei: Receptarea poeziei

lamartiniene în literatura română din secolul al XIX-lea.

Un asemenea demers implică recuperarea primelor semne de receptare la nivelul

traducerilor, sintetizarea experienţei lamartiniene şi a lamartinismului prin asimilarea ei

în opere originale şi, nu în ultimul rând, constituirea unui tablou general al întregului

proces de receptare.

Hermeneutica jaussiană s-a dovedit în concordanţă cu ceea ce aveam de

demonstrat, pentru Hans Robert Jauss orice text literar transformându-se, modulându-

se, adaptâdu-se după cititor, încercând să ofere cu fiecare nouă lectură o altă rezonanţă

şi un alt ecou. Am adaugat acestei teorii si pe cea elaborata de Umberto Eco, despre

cititorul implicit. Ne-am propus astfel să urmărim, în cadrul unei receptări sincronice şi

diacronice, clarificarea acestui proces şi a efectului produs şi, de asemenea, maniera de

concretizare a sensului operei pentru cititorul român, contemporan cu Lamartine şi cu

scrisul său.

În procesul asimilării marilor valori universale, receptarea sensurilor etice şi

estetice se realizează diferenţiat de la o epocă la alta, în funcţie de aspiraţiile şi

necesităţile morale, artistice, ideologice ale factorului receptor. În acest sens, pentru

Principatele Române, perioada de timp cea mai profund ilustrativă este aceea în centrul

căreia se află momentul 1848 şi ale cărei limite sunt 1830-1860. Scriitorii din această

perioadă, dornici să se integreze în contextul european, renunţă la anacreontism şi la

poezia neoclasică, căutând febril noi forme de expresie. Această căutare se face paralel

cu mişcarea de regenerare naţională. Lamartine convine de minune acestor scriitori, mai

întâi, prin miracolul oferit de noua gamă de sentimente puse în versuri, o altă

sensibilitate în perceperea acestora, scoase în evidenţă prin armonii muzicale

nemaiauzite până la el, toate acestea susţinute oportun prin clasicismul formei de

expresie. Adăugând la aceste trăsături, nobleţea funciară a inspiraţiei şi sensul înalt

7

atribuit poeziei, obţinem imaginea unui portret poetic robot, care se afla într-o

extraordinară convergenţă de afinităţi cu aspiraţiile păturii sociale cultivate din

Pricipatele Române din această perioadă, dintre care, mulţi scriitori, cu ceea ce numim

astăzi orizontul de aşteptare al cititorului.

Pe lângă tentativa de elaborare a unui model cât mai adecvat de cercetare a

procesului de receptare a unui scriitor străin într-o literatură naţională, printre obiective

am mai vizat: analiza concretă a activităţii de traducere, implicând identificarea

manipulărilor şi intervenţiilor traducătorului, rolul traducerilor în conturarea şi

dezvoltarea unei limbi expresive, scuturate de greutăţi de topică şi exprimare,

menţionând în treacăt şi implicaţiile inevitabile ale unor schimbări de mentalitate,

cercetarea receptării unor valori franceze de importanţă, care au permis accesul la

modernitate al spiritului românesc, investigarea valorificării şi asimilării, atât a

contactului cu opera lamartiniană, cât şi a experienţei scriitorilor români, rezultate din

contactul cu literele şi spiritul său.

Prin urmărirea acestor obiective am vizat realizarea unui studiu comparativ nu de

mare întindere, dar semnificativ, racordat la o bibliografie accesibilă oricărui cercetător

din ţară.

Analiza concretă a unor poezii lamartiniene în variantele mai multor traducători

români, aspecte ţinând de domeniul statisticii, şi mai mult, realizarea unor studii

aprofundate de caz, care să urmărească prin paralelisme atât lamartinismul unor scriitori

români (văzut ca stare de spirit, atitudine particulară, reprezentare artistică), cât şi

integrarea valorilor lamartiniene în opere originale româneşti, dau un caracter ştiinţific,

relativ novator, lucrării de faţă, modestă contribuţie la cuprinderea fenomenului de

receptare a lui Lamartine, în spaţiul literar românesc din secolul al XIX-lea.

Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei noastre s-au conturat prin

studierea lucrărilor mai multor teoreticieni ai receptării, istorici şi critici literari români,

ca şi ai unor scriitori români ai secolului al XIX-lea a căror activitate s-a legat de

8

lamartinism şi Lamartine, contribuţii la cercetarea fenomenului literar avut în vedere: W.

Iser, H.R. Jauss, J.P. Richard, U. Eco, N. Iorga, N.I. Apostolescu, Pompiliu Eliade, G.

Călinescu, D. Popovici, Ş. Cioculescu, P. Cornea, E. Simion, D. Grigorescu, I.

Mavrodin, A. Marino, E. Tacciu şi V. Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Gr.

Alexandrescu, D. Bolintineanu şi mulţi alţii, autori de mai mică sau mai mare

importanţă în literatura română.

Apelul la o metodologie modernă, respectiv semiotica, teoria textului, pragmatica şi

estetica receptării, a intenţionat să răspundă unei aspiraţii spre sinteză. Metodele

tradiţionale de cercetare au inclus elemente ale abordărilor analizei simultane şi concrete

a emiţătorului şi receptorilor, istorice, sociologice şi tipologice, reconsiderate din

perspectiva literaturii receptoare şi pe baza exigenţelor teoriei cunoaşterii ştiinţifice

contemporane.

Materialele tezei pot servi drept material informativ la redactarea unor capitole din

lucrări care au ca obiect de studiu, fie procesul receptării unui scriitor străin în literatura

română, fie chiar examinarea mai detaliată a unor aspecte privind lamartinismul

anumitor creatori români, căci studierea momentului Lamartine la noi face lumină într-o

epocă în care literatura română începea să-şi contureze personalitatea şi liniile de

dezvoltare .

Elementele civilizaţiei franceze se găseau în concordanţă cu evoluţia ideilor în

ţările române şi de aceea au acţionat ca stimuli, catalizatori ai mişcării noastre spirituale.

Romantismul francez a fost primul curent literar de anvergură europeană care, cu toate

că publicul larg din Principatele Române nu era pregătit, şi nivelul de dezvoltare a

literaturii române nu lăsa prin nimic să se întrevadă acest lucru, a avut un impact

hotărâtor asupra evoluţiei ulterioare a literaturii noastre. Civilizaţia română modernă şi

literatura noastră romantică suportă influenţa franceză în măsura selecţiei din punctul de

vedere al necesităţilor şi aspiraţiilor lor.

Obiectul acestei lucrări îl constituie, deci, poezia română de factură lamartiniană şi

9

transformările ei, de la primii traducători ai lui Lamartine, pînă la poeţii care, timp de

câteva decenii, au revenit parţial la ea, pentru că le-a convenit şi pentru că a acţionat ca

un catalizator al energiilor lor poetice. Rezervând receptării explicite un rol auxiliar, am

acordat întreaga atenţie receptării implicite, pe care am considerat-o mai interesantă,

datorită faptului că este rezultanta tensiunii dintre postulările pure şi înclinaţiile relativ

obscure, în orice caz, neexplicite, ale poeţilor.

Urmărirea receptării lui Lamartine — la nivel de traduceri, la început, mai apoi în

opere originale — are drept scop punerea în lumină a manifestărilor eminamente

europene ale culturii române în secolul al XIX-lea. Este epoca în care se face saltul

hotărâtor în evoluţia literaturii noastre, şi „lamartiniştii” contribuie din plin în această

direcţie.

Lucrarea, deschisă de prezenta Introducere, este structurată în trei capitole. Primul

dintre ele, Poezia lamartiniană în contextul receptării romantismului european, este

subîmpărţit, la rândul lui, trei părţi: 1. De la influenţă la receptare în comparatismul

modern; 2. Inceputurile receptării literaturii franceze în Principatele Române, în

secolul al XIX-lea; şi 3. Lamartine şi lamartinismul, care expune şi justifică jaloanele

teoretice ale cercetării de faţă, fixează cadrul politic şi social din Principatele Române,

relevând condiţiile particulare care au favorizat pătrunderea unei anumite ideologii

revoluţionare de provenienţă franceză în conştiinţa publică românească, contactul cu

mişcarea romantică şi cu primul dintre marii romantici din Franţa şi, după ce precizează

trăsăturile romantismului francez şi locul şi specificul poeziei lui Lamartine în cadrul

acestui curent literar, încearcă o definire a lamartinismului, după modelul călinescian. În

cadrul acestui capitol am specificat, de asemenea, modelul pe care l-am avut în faţă,

atunci când ne-am propus să relevăm dimensiunile lamartinismului în literatura româna

a secolului al XIX-lea.

Al doilea capitol, Lamartine în traduceri româneşti, expune la început principiile

teoretice pe care se bazează o traducere, în general, problemele pe care o traducere

10

literară le presupune şi specificul traducerilor operelor poetice, insistând asupra faptului

că traducerea este o etapă a receptării. Am menţionat şi implicaţiile celor două atitudini

fundamentale faţă de textul tradus: cea care acordă prioritate redării cât mai fidele a

textului original, şi cea care are în vedere mai ales publicul căruia i se adresează. De

fiecare dată, când acest lucru a fost posibil, am arătat în ce măsură şi cum se aplică

teoria la realităţile oferite de obiectul studiului. Apoi se analizează practic variantele

poeziilor lui Lamartine în limba română şi se urmăreşte cultul lamartinismului la poeţii

români de la începutul secolului al XIX-lea, arătând şi importanţa acestei orientări în

cultura română.

Ultimul capitol, al treilea, Ecouri de factură lamartiniană în poezia română din

secolul al XIX-lea, detectează valenţe ale poeziei şi spiritului lamartinian în opera

poetică a celor care, prin voinţa comună şi activitatea lor literară, pun bazele unei

literaturi naţionale: Barbu Paris Mumuleanu (1794—1836), Vasile Cârlova (1809—

1831), Alexandru Hrisoverghi (1811—1837), Mihai Cuciuran (1819—1844), Gheorghe

Asachi (1788—1869), Constantin Stamati (1786—1869), Ion Heliade Rădulescu (1802

– 1872), Cezar Bolliac (1813 – 1881), Grigore Alexandrescu (1814 -1885), Dimitrie

Bolintineanu (1819—1872). Atenţia noastră s-a îndreptat, fireşte, către lamartiniştii care

au interiorizat creator această structură literară, neglijând lamartiniştii minori, ca Al.

Sihleanu (1834 – 1857), de pildă, care pot fi consideraţi imitatori. Preponderenţa

primului fenomen ne-a condus la observaţia că influenţa lui Lamartine s-a manifestat

mai ales sub forma unei emulaţii, cataliză a expresiei ideilor şi sentimentelor care

gestaseră îndelung în sensibilitatea românească. Gr. Alexandrescu este cel mai potrivit

exemplu al acestui tip de influenţă. În explicarea acestui fenomen am încercat să

aprofundam explicaţiile criticii călinesciene şi post-călinesciene care pune în evidenţă

relaţia strânsă între emiţător şi receptor, pe baza contactelor separate ale celor doi

termeni cu literaturile respective din secolul al XVIII-lea. Am expus, la sfârşitul

capitolului, din ce cauză şi datorită căror considerente, Vasile Alecsandri şi mai ales

11

Mihai Eminescu nu fac parte dintre cei care au preluat şi continuat lirica lamartiniană, şi

în ce măsură, în operele celor doi, se mai regăsesc, totuşi, reminiscenţe lamartiniene.

Din toate cele prezentate aici rezultă mai ales interesul filologic al lucrării şi mai

puţin caracterul de interpretare critică creatoare.

Consideraţiilor finale, cuprinse în Concluzii, le urmează o bibliografie selectivă a

lucrărilor studiate şi consultate.

12

Capitolul 1.

Poezia lamartiniană în contextul receptării romantismului european

1.1. De la influenţă la receptare în comparatismul modern.

Schimbările de terminologie, care au apărut în a doua jumătate a secolului trecut

în studiile de literatură comparată, sunt semnele unei rigori ştiinţifice mai accentuate

într-o disciplină pe cale de afirmare. Prima lucrare de sinteză, cursul lui Paul van

Tieghem Literatura comparată1, stabileşte chiar de la început o legătură strînsă între

literatura comparată şi studiul influenţelor, întitulînd un subcapitol „Influenţele:

naţionale, antice, străine, moderne. Literatura comparată”2. Un alt capitol este

consacrat „Succese[lor] şi influenţe[lor] globale” şi autorul propune un termen generic,

cel de doxologie, pentru studiile care se referă la succesul sau destinul operei unui

scriitor în străinătate, spre deosebire de studierea influenţelor3.

De la această dată, majoritatea lucrărilor comparatiste, în Franţa ca şi în România,

au în centrul preocupărilor lor răspîndirea şi influenţa unor scriitori în afara ţării lor. In

1951, propunînd un prim bilanţ al cercetărilor de literatură comparată al autorilor

francezi Marius-François Guyard4, întitulează un capitol al cărţii sale Literatura

comparată, „Influenţă şi succes”, în care atrage atenţia asupra originii franceze al acestui

domeniu de cercetare şi nu ezită să denunţe, într-un alt capitol („Riscurile şi interesul

studiului influenţelor”) pericolul unei „vane erudiţii” şi mirajul înşelător al unor

„ambiţii pseudo-ştiinţifice”5, pentru ca spre sfîrşitul lucrării să apară ceea ce pare să fi

fost scopul întregii desfăşurări de forţe: tabloul unui „sector al comparatismului explorat

din plin. Marii scriitori francezi în Europa”6.

La Congresul consacrat literaturii comparate de la Chapel Hill, din 1958 René

Wellek minimaliza exagerat influenţele literare, ca studiu neinteresant al relaţiilor

13

faptice.7 În intenţia de a junge la o îmbinare a punctelor de vedere în studiul comparatist,

în 1961, Marcel Bataillon reaborda problema influenţelor, pe nedrept subapreciată,

subliniind însemnătatea tratării lor prin integrarea acestora într-o perspectivă istorică.8

La rândul său, Tudor Vianu, opunându-se simplificărilor, în înţelesul judecării

unor opere literare „ca simplă ţesătură de influenţe străine”, dezvolta ideea rolului activ

şi creator al acestora. „O influenţă nu devine activă – aprecia savantul român – şi nu

dă rezultate decât acolo şi atunci unde există nevoie de ea, unde natura terenului social

o cere şi o absoarbe.” Aşa încât, se continuă, „cercetarea izvoarelor externe ale unei

literaturi trebuie întreprinsă şi desăvârşită în cadrul mai larg al istoriei societăţii în

care influenţele au devenit fecunde.”

Relevând, în concluzie, orientarea problemei influenţelor către „unghiul receptării

lor”, Tudor Vianu socotea că se produce „o adevărată revoluţie coperniciană a studiilor

literare”9.

Doi ani mai târziu, în eseul sau de referinţă Comparaison n’est pas raison,

Etiemble, stimulând înnoirile din domeniul comparatist, încurajate la Congresul de la

Chapel Hill, îşi exprima rezerva faţă de denaturările unor specialişti americani, pentru

care tot ceea ce părea experienţă însemna „pozitivism”, după cum tot ceea ce înseamnă

studiul surselor şi influenţelor ar fi prilej de ridiculizare, fără însă a pune nimic în loc10.

Volumul Literatura comparată de Claude Pichois şi André-Marie Rousseau în

capitolul „Schimburi literare internaţionale” inserează un subcapitol „Răspândire,

succes, influenţă, surse”, în care importanţa studiilor de acest gen este diminuată în mod

rezonabil mai aproape de valoarea ei reală11.

In orice caz, până la data respectivă, termenul de „receptare” nu este folosit în

studiile de literatură comparată franceze. Termenul de bază rămâne cel de „influenţă”. In

1968, Simon Jeune ajunge la următoarea concluzie: „Studiile despre surse, succes,

răspândire, audienţă, mit, pot fi rezumate într-un cuvânt care trebuie înţeles în sensul

său cel mai larg: influenţă”12.

14

In centrele universitare germanofone, situaţia se prezintă oarecum diferit. In 1968,

Ulrich Weisstein publică o Introducere în literatura comparată13, în care al treilea

capitol este consacrat problemelor de influenţă şi imitare (Einfluss, Nachahmung), urmat

de un capitol care tratează problema receptării şi efectului (Rezeption, Wirkung) produs

de o operă literară. El propune ca termenul de influenţă să fie folosit atunci când este

vorba de o relaţie care se poate stabili între două opere literare, iar termenul de

receptare, în a cărui sferă semantică este inclusă şi influenţa, să presupună o realitate mai

complexă, în care să se ţină cont şi de circumstanţele sociale în care au avut loc

contactul dintre culturi.

Istoria comparatismului românesc se desfăşoară paralel cu închegarea disciplinei

în Occident, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima lui carte mai amplă rămâne cea a

lui Pompiliu Eliade, din 1898, tratând, după cum se ştie, despre influenţa franceză

asupra spiritului public în România. Cu puţini ani înainte, cele dintâi istorii ale literaturii

române – cele ale lui Aron Densuşianu, V.A. Urechia, I. Nădejde, Al. Philippide, –

atinseseră, în mod firesc, probleme de literatură comparată, cu prilejul tratării materiei

româneşti şi a relaţiilor cu străinătatea. La mai mult de un deceniu de la lucrarea lui P.

Eliade, teza de doctorat, din 1909, a lui N.I.Apostolescu, L’Influence des romantiques

français sur la poésie roumaine, se bucură de unanime aprecieri, arătând că romantismul

nu este un fenomen francez, german sau englez, ci unul european”14, cu toate că autorul

„generalizează influenţa poeţilor romantici francezi asupra ansamblului poeziei române

din secolul trecut”15.

Mai aproape de o viziune comparatistă modernă s-a aflat Charles Drouet, autor al

unui studiu foarte apreciat la vremea respectivă, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi,

(Cultura Naţională, 1924), dar şi al unora de dimensiuni mai mici, privind modelele

franceze ale lui Bolintineanu, Costache Stamati sau Macedonski16.

De altfel, şi lucrările de bază ale istoriografiei noastre literare, începând cu cele

ale lui N. Iorga, apoi cu cele ale lui Sextil Puşcariu, Ovid Densuşianu, G. Bogdan-Duică,

15

Eugen Lovinescu şi până la G. Călinescu, Mihai Ralea, Mihail Dragomirescu şi Dumitru

Popovici, s-au apropiat mai strâns de comparatism, subliniind raporturile literaturii

noastre cu celelalte literaturi.

Pretutindeni, accentul este pus pe „funcţia creatoare a influenţei”, respingându-se

opiniile care minimalizează influenţele interne, geniul creator al receptorului şi

ansamblul social general în care procesul are loc. Acest punct de vedere este, de altfel,

tradiţional, F. Baldensperger relevând, încă din 1913, în orice succes al unui autor

trebuie vazut „o prealabilă stare de receptivitate”, şi că „dacă un succes prelungit

creează cu adevărat o soartă unor împrumuturi care se aclimatizează şi dau roade,

putem fi siguri că un mod anterior de a simţi şi de a se exprima devenise inoperant şi că

obscura tendinţă către altceva făcuse deja mai mult de jumătate din cale.”17

În această tradiţie pe plan mondial, reprezentată la noi mai întâi de I. M. Raşcu şi

Garabet Ibrăileanu, continuată apoi de George Călinescu şi Tudor Vianu, în 1967 şi

1969, Alexandru Dima reia teoretic însemnătatea problemei influenţelor şi izvoarelor în

raport cu originalitatea operei literare, în cele două tratate ale sale, Conceptul de

literatură universală şi comparată şi, respectiv, Principii de literatură comparată.

Subliniind erorile unor cercetări care nu trec dincolo de compararea filologică a textelor,

sau care acordă o atenţie exagerată fie „emiţătorului”, fie „receptorului”, Al. Dima vede

şi el soluţionarea justă a problemei în dimensionarea reală a celor doi factori.

Capacitatea emiţătorului de a înrâuri „nu se poate exercita decât în momentul

maturizării condiţiilor de receptare, care se îndreaptă – parcă, ele – spre factorul

emiţător...Simpla lectură contaminatoare nu mai alcătuieşte un criteriu, climatul

spiritual social fiind factorul cu adevărat determinant. El îşi explică, în acelaşi timp,

aspectele specifice proprii ale răsfrângerii autohtone a influenţelor străine şi reliefează,

de asemenea, însemnătatea condiţiilor interne ale tradiţiilor naţionale cu prilejul

acţiunii de adaptare a elementelor străine”. Finalitatea cercetării va fi astfel, nu un

16

simplu exerciţiu, ci „determinarea originalităţii fenomenului literar, după ce s-a aplicat

fenomenul de reducere a înrâuririlor şi a gradului lor de eficienţă”18.

De atunci şi până astăzi, o serie de lucrări, studii şi comunicări teoretice şi

aplicative – între care contribuţia comparatiştilor români ca Al. Dima, Al. Duţu, Ion

Zamfirescu, Romul Munteanu, Dan Grigorescu ş.a. ocupă un loc distinct – au exprimat

în problema influenţelor, contrar oricăror denaturări, o optică înnoitoare, în acord cu

întreaga devenire a domeniului comparatist contemporan. Literatura comparată a obţinut

rezultate superioare prin abordări specific interdisciplinare, care implicau şi sociologia

literaturii, hermeneutica, poetica, sau lingvistica. Contribuţiile lui Paul Cornea, Adrian

Marino, Irinei Mavrodin, Mariei Carpov, Livius Ciocârlie sau Mihai Pop nu au în

centrul lor obiective care ţin de literatura comparată, dar conţin implicit elemente care au

ca rezultat dezvoltarea comparatismului românesc.

În acest context, la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70, se conturează în jurul

romanistului Hans Robert Jauss şi anglicistului Wolfgang Iser ceea ce se va numi

„Şcoala de la Konstanz”, care va dezvolta o teorie având în centrul ei estetica

receptării.

Pentru Hans Robert Jauss, „estetica receptării” sau Rezeptionsästhetic avea

menirea să marcheze o etapă cu totul nouă, chiar revolutionară, în studiile literare.

Anunţând, înca din 1969, o „schimbare de paradigmă”19 în ştiinţele literaturii, Jauss

explică, un an mai târziu, ce înseamnă, în concepţia lui, o asemenea răsturnare de

perspectivă: analiza nu se mai concentrează asupra binomului autor-text, ci pe relaţia

text-lector20. Se poate spune că, traduse şi în limba franceză de către însuşi autorul lor21,

textele programatice jaussiene au constituit o provocare pentru teoreticienii şi istoricii

literari. Împreună cu teoria lecturii „implicite”, elaborată de Wolfgang Iser, celălalt şef

al acestei mişcări de idei cunoscută sub numele de „Şcoala de la Konstanz”, această

„abordare germană” a creaţiei literare pare să se întâlnească, în unele aspecte ale sale, cu

semiotica lecturii, elaborată de Umberto Eco în două dintre volumele sale teoretice:

17

Structura absentă. Introducere în cercetarea semiotică22, şi Lector in fabula sau

Cooperarea in interpretarea textelor narative23.

Aceste puncte de vedere vor servi drept reper teoretic în explicarea majorităţii

aspectelor pe care prezenţa creaţiei lamartiniene a suscitat-o în Principatele Române.

Estetica receptării este, înainte de toate, o tentativă de „a da un suflu nou istoriei

literare” a cărei evoluţie, după Jauss, intrase într-un impas24. „Istoricitatea literaturii”

scrie el, „nu constă într-un raport de coerenţă stabilit a posteriori între fapte literare, ci

se bazează pe experienţa pe care cititorii o au în contact cu opera”. Ceea ce face să se

acorde o atenţie mărită „dimensiunii efectului pe care o operă o produce (Virkung), şi

sensului pe care un public i-o atribuie.” 25 A concepe astfel fenomenul literar se bazează

în primul rând pe ceea ce Jauss numeşte „orizontul de aşteptare” (Erwartungshorizont)

al publicului cititor, o noţiune care ocupă un loc important în lucrările lui Karl Popper26,

dar care a putut fi fost semnalată deja în lucrările lui Heidegger, Husserl şi mai ales

Gadamer, cei trei teoreticieni care „l-au format” pe Jauss.27 Astfel, sarcina primordială

pe care trebuie să şi-o asume estetica receptării constă în a reconstitui orizontul de

aşteptare al „primului public cititor” al operei literare, „sistemul de referinţă care se

poate formula în mod obiectiv” şi în care se înscrie apariţia noului text28. Jauss

precizează că acest prim Erwartungshorizont se compune din trei elemente principale:

(i) „experienţa prealabilă pe care publicul o are în ceea ce priveşte genul căruia îi

aparţine textul literar”, (ii) „forma şi tematica operelor anterioare” pe care noua creaţie

literară o presupune cunoscută, ceea ce s-ar putea numi, cu un termen din alt sistem de

referinţă, competenţă intertextuală, şi (iii) „opoziţia dintre limbajul poetic şi limbajul

practic, lumea imaginară şi realitatea cotidiană”29. Aceste trei elemente dau

posibilitatea cercetătorului de a măsura „diferenţa estetică” relevabilă în cazul unor

opere literare importante, între universul textului şi cel al citirii sale, cu alte cuvinte:

„distanţa dintre orizontul de aşteptare preexistent şi noua operă a cărei receptare

poate provoca o schimbare de orizont (Horizontwandel)”30. Criticii lui Jauss, de alfel, au

18

atras atenţia asupra faptului că acesta se interesează mai mult de Rezeption decât de

Wirkung, şi că are tentinţa de a acorda prioritate „macrocosmului” receptării decât

„microcosmului” efectului pe care îl provoacă produsul literar.31 Pe baza

fenomenologiei lui Ingarden, deci, Hans Robert Jauss caută să contextualizeze procesul

lecturii. Concretizarea textului prin lectură este istorică, după concepţia sa, pentru că

depinde de „orizonturile de aşteptare” conform cărora textele sunt citite şi evaluate la un

anumit moment dat. Aplicând aici hermeneutica lui Hans Georg Gadamer, conform

căreia sensul unui text depinde de un dialog continuu între trecut şi prezent, poziţia

relativă a cititorului-interpret influenţând atât receptarea cât şi înţelegerea trecutului32,

Jauss afirmă că trecutul nu poate fi niciodată cunoscut decât prin filtrul prezentului, prin

ceea ce el denumeşte „o fuziune de orizonturi”. În concluzie, semnificaţia şi valoarea

unui text sunt inseparabile de istoria receptării sale. În acest context, istoria literară este

o istorie a receptării textelor literare, greutatea fiind, din punctul de vedere al literaturii

comparate, trecerea de la o concretizare individuală la un proces general de receptare, un

fel de „orizont de aşteptare istoric”.

In cazul studiului de faţă, cele trei elemente relevante în sensul preconizat de

Jauss sunt: (i) experienţa păturii subţiri şi eterogene de oameni cu preocupari

intelectuale, care au venit în contact, în mod direct sau prin intermediari, cu poezia

franceză, în general, şi cu noua poezie romantică, de la începutul secolului al XIX-lea,

(ii) poezia populară, cea anacreontică, greacă şi autohtonă – creaţia primilor poeţi

români, şi (iii) opoziţia dintre limba împănată cu neologisme neolatine, folosită de

tineretul „bonjurist”, de tinerii „cărvunari” şi de doamnele din protipendada începutului

de secol XIX, capabil să exprime sentimente noi, în contexte care aminteau de

mentalităţile apusene şi limba bătrânilor boieri cu caftan şi potcap, slujbaşi ai principilor

fanarioţi sau urmaşi ai acestora.

In timp ce gândirea teoretică jaussiană s-a nuanţat în mod constant, odată cu

diversificarea sarcinilor pe care istoria literară şi le impunea pentru a răspunde noilor şi

19

multiplelor sale sarcini, introducând noi noţiuni teoretice, teoria lui Wolfgang Iser33 nu

este decât o lentă şi minuţioasă dezvoltare al unui număr restrâns de principii de bază,

dintre care două sunt semnificative pentru cercetarea de faţă. Acestea sunt: (i) conceptul

de „cititor implicit” şi (ii) noţiunile complementare de „repertoriu” şi de „strategie”.

Iser împrumută termenul de „cititor implicit” din cartea americanului Wayne C.

Booth34. Criticul american introduce în terminologia de specialitate un termen pe care îl

consideră foarte important: acela de „autor implicit”. Acesta se poate defini ca fiind

imaginea scriitorului, distinct de cel al naratorului, pe care cititorul şi-l reprezintă

pornind de la datele oferite de text. Iser, la rândul sau, creează o noţiune care se

constituie ca un complement logic al celui precedent: „cititorul implicit”. Considerând,

ca şi Jauss, că cel care citeşte opera literară este „sistemul de referinţă” al textului,35 Iser

îl plasează în interiorul operei, în ceea ce el numeşte o „structură textuală de imanenţă a

receptorului”36, care, în alt context, echivalează cu „condiţiile de receptare” pe care

textul literar îl oferă ansamblului de cititori posibili. Cu toate că acest lucru nu se

specifică explicit, o asemenea concepţie implică o reîntoarcere la noţiunea de autor

omniscient, considerat ca sursă a semnificaţiei operei sale şi plenar responsabil al

acesteia.

In acest context apar noţiunile de „strategie” şi „repertoriu”. Însuşi Iser indică

sursa provenienţei lor. In volumul care s-a tradus în limba franceză cu titlul Quand dire,

c’est faire Loyd J. Austin enumeră37 condiţiile pe care un act de limbă trebuie să le

îndeplinească pentru a-şi atinge scopul: (i) o serie de „convenţii” comune între locutor şi

destinatar, (ii) un ansamblu de „proceduri recunoscute” de către cei doi parteneri ai

comunicării verbale şi (iii) „disponibilitatea” participanţilor de a participa la actul

lingvistic, denumită şi „principiul de cooperare”. Iser şi-a propus să găsească câte un

echivalent literar fiecăreia dintre aceste condiţii. Dacă disponibilitatea cititorului faţă de

textul pe care îl citeşte nu prezintă nici o problemă în a fi preluată ca atare din

pragmatica lingvistică, conţinutul clauzei (i) este redefinit ca „repertoriul” operei, iar

20

cel al clauzei (ii) este denumit „strategii”. Iser identifică repertoriul cu ceea ce

terminologia tradiţională numeşte „conţinutul” operei, în care se integrează nu numai

diferite prezenţe intertextuale, ci şi anumite „norme sociale şi istorice”, cu alte cuvinte:

„contextul socio-cultural, în sensul cel mai larg, din care provine textul”38. Strategiile

vin apoi să „contureze condiţiile de percepţie a textului”, „orientări operaţionale”39

care se constituie sub forma unor serii de posibilităţi combinatorii concretizate de cititor

în timpul lecturii.

Fără a fi străin de cele de mai sus, dar apelând cu bună ştiinţă la un alt sistem de

referinţă, în 1979, Umberto Eco a reuşit să structureze un model de lectură bazat în

exlusivitate pe semiotică.40 Cu toate deosebirile dintre Rezeptionsästhetic şi semiotica

lecturii cooperante, pornind de la caracterul nefinalizat şi imperfect al textului narativ,

semioticianul ajunge la concluzii foarte apropiate de cele ale lui Jauss şi mai ales ale lui

Iser. Cititorul implicat sau implicit al acestuia din urmă este denumit „cititor model”,

acesta fiind „capabil să coopereze la actualizarea textuală la fel cum gândea el, autorul,

şi să se manifeste din punct de vedere interpretativ cum el însuşi s-a manifestat din

punct de vedere generativ”41.

Chiar dacă în corpusul ales pentru a analiza receptarea lui Lamartine şi a

lamartinismului în Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea nu

există texte narative, teoria cititorului model, ca şi al celui implicit sau implicat, se

aplică.

De când cei trei şi-au făcut cunoscute teoriile, la congresele organizate de

Asociaţia Internaţională de Literatură comparată, ca şi în volumele de literatură

comparată apărute de la sfârşitul secolului trecut şi până în prezent, termenul de

receptare deţine un loc de frunte în toate cercetările comparatiste, alături de cel de

influenţă, pe care îl înglobează în sfera sa semantică şi de care este completat.

Chiar dacă termenii emiţător, emisiune, emitere şi receptor, recepţie, receptare

provin din fizică, folosirea lor în domeniul socio-cultural nu înseamnă, totuşi, cercetare

21

interdisciplinară. In comparatism, este vorba doar de relaţia care se stabileşte/esc între

un/nişte fenomen/e literar/e sau un/nişte scriitor/i – X – determinat/e/ţi în timp şi spaţiu

şi altul/ele/ţii – Y – similar/e/i sau nu din alt timp şi spaţiu. În această formulă de bază,

X şi Y, în care literele desemnează una sau mai multe opere, scriitori, curente, ţări etc.,

conjuncţia copulativă reprezintă infinitatea de relaţii care se pot crea între cele două

entităţi. Avem în vedere următoarele categorii de posibilităţi:

a) o categorie „neutră”, X în Y : X în (ţara) Y, cunoaşterea lui X de către Y,

prezenţa lui X în (opera, etc.) lui Y, cum a fost „primit” X de către Y;

b) o categorie focalizată pe X: de la „existenţă”, aparţinând categoriei

anterioare, la răspândire, succes, reputaţie, impact etc., şi, bineînţeles, influenţă;

c) o categorie care se referă la modalităţile de reproducere ale lui X: imaginea

lui X în Y, urme, adaptare, reflectare, ecouri, asimilare, transformare, respingere,

mutaţie;

d) o categorie focalizată pe atitudinea lui Y: orientare, reacţie, păreri, atitudini,

asimilare, critică, exegeză.

Aceste categorii atestă posibilitatea infinită a punctelor de vedere şi, în acelaşi

timp, demonstrează lipsa unui metalimbaj specific, necesitatea privilegiind anumite

câmpuri semantice aparţinând acusticii sau mecanicii fluidelor. Un alt clasament,

posibil, fără îndoială, ar ajunge la alte categorii, dar oricare ar fi acestea, apare un clivaj

esenţial: acela care separă perspectiva de cercetare influenţă, de perspectiva de cercetare

receptare. Diferitele perspective de cercetare nu presupun în mod necesar obiecte

diferite ale cercetării.

Ceea ce trebuie reţinut ca foarte important este faptul că receptarea este o

activitate, şi că acest termen revine în aria lingvistică neo-latină, din peregrinările sale

prin ţările germanice, încărcat cu o valoare activă pe care o pierduse oarecum, în ciuda

etimologiei sale (radicalul *kap = = a apuca, a acapara, la origine, din aceeaşi familie de

cuvinte cu a percepe etc.). Cercetările care au ca obiect de studiu receptarea sunt

22

concentrate asupra activităţii celui care primeşte, şi nu asupra „activităţii” potenţiale ale

obiectului primit.

În volumul său Receptare şi confluenţe. Studii de literatură universală şi

comparată, profesorul universitar Sergiu Pavlicencu, după ce trece în revistă diferitele

categorii sau tipuri de studii având la bază relaţia dintre X şi Y, unde ambele

necunoscute pot fi opere, autori, literaturi, ţări etc., ajunge la concluzia că „studiile

despre receptare s-ar putea reduce la trei tipuri principale: 1) cele ce studiază

receptarea la nivelul traducerilor, fapt care ar corespunde instanţei cititorului comun,

ca receptor; 2) cele ce înglobează receptarea la nivelul interpretărilor critice şi care

includ lucrările criticilor şi ale cercetătorilor din literatura receptoare despre literatura

emitătoare; 3) cele ce studiază receptarea la nivelul creaţiei originale, când receptorul

este, la rândul său, producător de alte opere, inspirate din literatura emiţătoare sau pe

teme preluate, sugerate, asimilate din aceasta”42.

Acest model se poate aplica atât în cazul receptării unei literaturi naţionale de

către literatura unei alte naţionalităţi, după cum S. Pavlicencu a şi demonstrat-o prin

volumul Tentaţia Spaniei43, cât şi în cazul receptării unui singur autor, într-un areal

socio-cultural bine definit, ceea ce îşi propune lucrarea de faţă. Condiţiile cu totul

speciale, de natură politică, socială şi culturală, în care se găseau Principatele Române în

momentul în care se crease posibilitatea receptării romanticului francez Alphonse de

Lamartine – acesta reprezentând doar unul dintre numeroasele elemente care au avut ca

rezultat integrarea culturii şi civilizaţiei autohtone în civilizaţia şi cultura occidentală –

au făcut ca modelul să nu poată fi reprodus în totalitatea aspectelor sale, segmentul al

doilea, cel care se referă la receptarea concretizată la nivelul analizei specifice criticii

literare, neconstituindu-se decât fragmentar, datorită faptului că în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, când Lamartine a constituit un model pentru noua literatură

românească, studiile critice nu au existat, ceea ce se scria despre poetul francez

rezumându-se la judecăţi de valoare, fără argumentaţie, sau la evenimente, iar în a doua

23

jumătate a secolului, atât lamartinismul, ca metodă de creaţie, cât şi faima marelui poet

francez, intraseră în desuetudine.

In rest, studiul de faţă urmează, pe cât posibil, modelul oferit de Tentaţia Spaniei,

volum al cărui autor este profesorul universitar Sergiu Pavlicencu.

1.2. Inceputurile receptării literaturii franceze în Principatele Române, în secolul al

XIX-lea.

1.2.1. Condiţiile sociale. Raporturile literaturii române cu literatura franceză au fost

determinate de contactele timpurii ale celor două culturi, de faptul că cele două limbi

aparţin familiei limbilor romanice şi pentru că, datorită anumitor condiţii, multe

elemente de cultură franceză au putut pătrunde în cultura şi civilizaţia română. Acestea

se accentuaseră la sfârşitul secolului al XVIII-lea datorită unei coincidenţe bogată în

efecte: renaşterea ideii de unitate naţională, manifestată prin reluarea luptei pentru

întregirea fiinţei naţionale, pentru libertate naţională şi socială, are loc exact când Franţa

se impune atenţiei lumii întregi prin Secolul Revoluţiei Franceze, urmate de războaiele

napoleoniene, percepute în Europa de atunci ca o continuare a Revoluţiei. Impactul

acestor evenimente este universal, Principatele Române nefăcând nici ele excepţie. După

cum afirmă Nicolae Iorga în Istoria românilor, nici o iniţiativă locală, de după 1800, nu

poate ocoli „acea situaţie internaţională care evolua pe liniile trase de revoluţia

franceză”44. Epoca napoleoniană, urmată de Revoluţia de la 1848, au asigurat Franţei,

până în 1870, un prestigiu considerabil. În prima jumătate a secolului al XIX-lea,

francezii erau singurii care ofereau exemplul unui popor de origine latină, unit,

beneficiind de o legislaţie modernă, de o organizare socială bazată pe principiile

generale ale Revoluţiei, posedând o unitate economică şi un prestigiu intelectual

indiscutabil. Admirabilul model de limpezime, măsură şi echilibru, pe care literatura

franceză îl furnizează prin scrierile ei clasice, întărite şi îmbogăţite de enciclopedişti,

24

tonificate de vivacitatea pasionantă şi tumultuoasă a romanticilor, nu a rămas fără ecou

la gurile Dunării.

Românii au putut să primească fără vreun risc influenţa franceză pentru că marile

valori ale civilizaţiei franceze nu numai că nu se opuneau idealurilor şi particularităţilor

poporului nostru, dar au acţionat ca un catalizator al vitalităţii latine ce se păstrase în

spaţiul nostru geografic printr-o luptă milenară. Dând dovada unei vitalităţi politice

deosebite, ei realizează uimitor de dinamic Unirea Principatelor în 1859, Independenţa

în 1877, urmând ca fapt firesc, la începutul secolului al XX-lea, întregirea definitivă a

fiinţei naţionale. La gurile Dunării s-a creat o civilizaţie modernă, originală, sinteză a

particularităţilor naţionale şi a cuceririlor spirituale înaintate, în special franceze.

Analiza profundă a societăţii române în evoluţia ei, pe la mijlocul secolului al

XIX-lea, ne arată că aspiraţiilor naţionale şi sociale ale poporului român le

corespundeau, într-o oarecare măsură, valorile franceze progresiste. Această analiză

poate lămuri de ce lecturile, călătoriile, trimiterile la studii se intensifică, în timp ce

valorile literare franceze se difuzează mai eficient între 1820—1840. Paul Cornea arăta

că relaţiile dintre cele două civilizaţii demonstrează că influenţa franceză nu a fost

imitaţie, nici contagiune mimetică, nici copiere, ci un mecanism prin care un fenomen

anterior a născut un altul45.

Cauzele contactului timpuriu al reprezentanţilor culturii româneşti cu limba şi

literatura franceză sunt variate, cea mai mare parte a istoricilor români, care s-au ocupat

de secolele XVIII şi XIX, sunt de părere că în epoca fanariotă acest contact este

determinat de nevoia imperioasă de a întreţine relaţii şi raporturi continue şi solide cu

Europa occidentală şi, în special, cu Franţa.

Este cunoscut faptul că domniile fanariote (1711-1822) au constituit un alt prilej

de apropiere a Principatelor de civilizaţia occidentală. Imaginea regimului fanariot a

evoluat, în istoriografia română, de la incriminarea excesivă la elogiul iluminist, această

epocă având, de fapt, ca toate fenomenele istorico-politice de durată, un debut, o

25

ascensiune cu elemente pozitive şi o decădere previzibilă, în acest caz, urâtă şi

sângeroasă. Cert este că, provenind din pătura socială care se ocupa de afacerile externe

de stat ale Imperiului Otoman (Coranul interzicea mahomedanilor să înveţe limbi

străine), din nici una dintre familiile de greci care s-au perindat pe tronul domnitorului

din Ţările Române, nu lipseau secretarul şi/sau preceptorul francez sau italian. Atât din

interes, cât şi din spirit de imitaţie, boierii din preajma curţii domneşti, şi nu numai,

procedau la fel, limba franceză fiind, şi în această parte a Europei, alături de greaca

modernă, lingua franca. Francezii erau ori nobili emigranţi care fugiseră de Revoluţie,

ori agenţi ai aceleiaşi Revoluţii, trimişi ai statului francez în Rusia şi în Principate. In

aceste condiţii, pe lângă învăţarea limbii franceze, pătrunderea ideilor revoluţionare,

considerate fie progresiste, fie, şi mai ales, subversive, era inevitabilă. În plus, de pe la

mijlocul secolului al XVIII-lea, instituţia secretarilor francezi ai domnitorilor fanarioţi

devine un important canal de penetraţie a influenţei franceze. Pentru că aveau nevoie de

un bun redactor în limba franceză, în cancelaria lor, domnii fanarioţi au început să aibă

pe lângă ei secretari propuşi chiar de ambasadorul Franţei la Constantinopol, care aveau

sarcini concrete de la guvernul lor, veghind asupra intereselor comerciale ale ţării lor,

fiind în acelaşi timp propagatori şi propagandişti ai politicii, dar şi ai culturii şi

civilizaţiei franceze. Iată câteva nume: Jean Louis Carra, profesorul fiilor domnitorului

Alexandru Ghica şi secretarul lui, care mai apoi a scris despre Principatele Române; un

oarecare Lorenes, trimis la Bucureşti de ambasadorul Franţei la Constantinopol; Jacques

Ledoulx şi Cado de Lille, doi revoluţionari care din Rusia au trecut în Moldova şi

dădeau lecţii de limba franceză la Iaşi, în casele boiereşti; Jean Baptiste Trécourt şi

fratele său, François, primul a fost profesor şi secretar în casa principelui Alexandru

Calimah, al doilea, în case boiereşti. Acelaşi Calimah îl aduce pe un anume Martinot,

care a dat lecţii şi fiului domnitorului Ipsilanti, şi copiilor logofătului Manu. Aceşti

emigranţi – fie că sunt regalişti, ca marchizul Beaupoil de Saint Aulaire, preceptor al

26

fiilor lui Al. Ipsilanti, sau revoluţionari, ca M. Fleury – contribuie la dezvoltarea gustului

pentru limba franceză, la cultivarea valorilor literare franceze46.

Este de la sine înţeles că interesul pentru limbă se transformă în interes pentru

cultura şi civilizaţia franceză, în aşa fel că în prima decadă a secolului al XIX-lea

înregistrăm primul student român la Paris: în 1804, George Bogdan, urmează cursuri de

drept47.

Revoluţia lansează şi cuvântul magic „libertate” la care aspirau şi popoarele din

Balcani. Constituirea ideologiei revoluţionare în spaţiul românesc este facilitată de

popularitatea limbajului liturgic, acela la care se referea Heliade-Rădulescu atunci când

propovăduia înnoirea şi unificarea limbii române. Acest fenomen este consemnat în

toată Europa, ajungând în Principate tot prin influenţă franceză. Câtă vreme nu se

abăteau de la frazeologia liturgică, revoluţionarii de la 1848 din spaţiul românesc erau

asiguraţi că masele îi înţeleg şi îi urmează. Ceea ce nu se întâmpla însă când

revoluţionarii nu mai foloseau limba bisericească, ci se exprimau într-o limbă împănată

de neologismele lexicului revoluţionar neliturgic, de o noutate deconcertantă pentru

majoritatea populaţiei.

Intr-adevăr, neologismele, majoritatea de origine neolatină, mai cu seamă

franceză, deşi se încadrau foarte uşor în sistemul limbii române, nu erau accesibile decât

unei pături sociale foarte subţiri, în care intrau tinerii bonjurişti, cu studii, de regulă, în

Franţa, o parte a clerului şi orăşenii, intelectuali şi negustori, care putuseră să cunoască,

direct sau mediat, evenimentele sociale care aveau loc de mai bine de jumătate de secol

în Europa. De aceea, când se scanda „Libertate! Egalitate! Fraternitate!” era nevoie de

o traducere intralingvistică: libertate se traducea prin slobozenie, iar egalitatea, într-o

societate în care forţele de producţie capitaliste erau aproape inexistente, era concepută

doar de la o anumită categorie socială în sus. Dintre cele trei cuvinte, doar ultimul a fost

păstrat, în traducere: fraternitate = frăţie, şi a fost alăturat termenului curent şi

tradiţional pentru justiţie socială: „Dreptate! Frăţie!”. E firesc ca românii să fi privit cu

27

atenţie ţara care plămădise revoluţia şi principiile ei. Chiar victoriile lui Napoleon şi

evenimentele ulterioare de la Paris au mărit interesul românilor pentru Franţa. Toate

cauzele enumerate mai sus coincideau şi cu dorinţa poporului român de a renunţa la

veşmintele orientale ce nu-i aparţineau şi care îi fuseseră impuse.

Printre cauzele care favorizează contactul culturii franceze cu reprezentanţii

culturii române, vom urmări cu precădere: călătorii francezi în ţările române, românii

plecaţi la studii în Franţa, includerea în învăţământul oficial din ţările române a predării

limbii franceze, traducerile din limba franceză, şi cele mai citite reviste franceze în

Principatele Române.

1.2.2. Călători francezi în Principate. Încă din secolul al XVII-lea ţările române au

fost vizitate de călători francezi. După ce face o călătorie prin Moldova, în 1620, Charles

de Jappecourt atrăgea atenţia contemporanilor săi asupra frumuseţilor acestei ţări în

lucrarea sa Histoire des choses les plus mémorables advenues aux derniers troubles de

la Moldavie48. Contactele se înteţesc în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Secretarii

domneşti, emigranţi francezi, nobili scăpătaţi sau revoluţionari, au avut şi ei rolul lor în

mişcarea intelectuală din ţările române. Dintre aceştia, unii au scris cărţi interesante

despre ţările române. Este cazul „faimosului iacobin Jean-Louis Carra mort pe eşafod în

1793” şi al contelui Alexandre d'Hauterive, ale căror cărţi au apărut după cum urmează:

Carra publică, la Iaşi în 1777, Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une

dissertation sur l'état actuel de ces deux provinces par M.J.L. Carra qui a séjourné dans

ces provinces49, carte care cunoaste ulterior ediţii la Paris şi Neufchâtel, iar manuscrisele

contelui d'Hauterive au fost publicate în 1821, 1877, 1880, 1902: Mémoire sur l'état

ancien et actuel de la Moldavie, Journal d'un voyage de Constantinople à Jassy, La

Moldavie en 178550.

Să adăugăm acestora câteva nume, care ne conduc până la mijlocul secolului al

XIX-lea şi pe care I. Ghica le aminteşte în ale sale Scrisori către V. Alecsandri. Dascălii

francezi, “Les Laurençon, les Recordon, les Colçon, les Mondoville etc... tous comtes ou

28

marquis émigrés, devenus précepteurs...”51, au servit ca intermediari, facilitând, o dată

cu deşteptarea spiritului naţional, trecerea de la limba greacă la limba română. Şi între

aceşti emigranţi descoperim scriitori care stârnesc interesul asupra ţărilor române şi le

fac cunoscute în Occident.

Astfel, Laurençon a scris: Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses

productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants, et sur son

gouvernement; suivies d'un précis historique sur les événements qui se sont passés dans

cette province en 1821, lors de la révolte de Théodore et de l'invasion du prince

Ypsilanti par un témoin oculaire52 (Paris, Egron et Ponthieu, 1822), iar Recordon, a

publicat Lettres sur la Valachie..., 53 (Paris, Leconte et Durey, 1821). În ţările române un

rol însemnat în evoluţia contactelor cu străinătatea, l-a avut consulatul francez. În 1792,

Franţa trimite la Bucureşti pe Emile Gaudin, consul francez al celor două principate, iar

în 1798 Poarta recunoaşte oficial pe consulul rezident la Bucureşti în persoana lui

Fleury. Aceşti consuli ca, de exemplu, Victor Place, care a fost colaboratorul generaţiei

de la 1848 şi un bun prieten şi sfătuitor al lui Alexandru Ioan Cuza, au servit cauza

Unirii Principatelor cu inteligenţă şi devotament. În jurul consulatelor ia naştere o

adevărată viaţă franceză. Limba franceză se impune în aceste cercuri şi devine aproape

obligatorie în lumea mare. Una dintre primele condiţii puse acelora care aspiră să fie

admişi în înalta societate este să ştie să se exprime în această limbă. Câţiva profesori

angajaţi de guvern şi de particulari dau lecţii şi deschid scoli pentru tineri sau pensioane

pentru tinere. În acest context trebuie să-1 amintim pe cel care şi-a închinat întreaga

viaţă pentru propăşirea culturală şi socială a Ţărilor Române, J. A. Vaillant.

Vaillant vine la 4 noiembrie 1829 la Bucureşti, fiind adus ca preceptor în familia

marelui ban Iordache Filipescu, de unde, a trecut apoi la fiii lui Mihalache Ghica. El

deschide la 5 mai 1830 o scoală de limbă „franţozească” cu două „clasuri”, şcoală care a

funcţionat în casele lui D. Popa, de lângă Hanul Grecilor. Pe băncile şcolii lui Vaillant s-

au întâlnit şi s-au împrietenit Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Scarlat

29

Filipescu, C. A. Rosetti, Golescu ş.a. Vaillant a făcut din Şcoala de la Sf. Sava, în foarte

scurt timp, nu numai un centru de cultură, ci mai ales un centru de propagandă a ideilor

marii Revoluţii franceze: demnitate naţională, libertate şi egalitate a claselor sociale. În

1834 el scrie Grammaire Vallaque à l'usage des Français iar după aceea Dicţionarul

universal al limbii române. După ce părăseşte Bucureştiul, redactează la Iaşi La

Românie (langue, littérature, ortographie, statistique des peuples de la langue d'or

Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de Romans), par J. A.

Vaillant54, (Paris, 1844). În cele trei volume, el arată că românii sunt urmaşii coloniştilor

aduşi de Traian în Dacia şi că limba lor — „langue d'or” — este o melodie antică. În

1851, Vaillant publică la Paris un volum intitulat: Poésies de la langue d'or care

cuprinde traduceri în limba franceză ale unor poezii ale lui Bolintineanu, Negruzzi,

Heliade, Alexandrescu. Cu ocazia aceasta, Vaillant susţine originea română a lui

Ronsard. Este deosebit de emoţionantă figura acestui francez, care se ataşase atât de

mult cauzei ţărilor române încât s-a socotit un exilat când a trebuit să le părăsească.

Pompiliu Eliade arată că, în 1831, în Moldova exista un pension condus de

francezul Victor Cunin şi, în 1832, un altul condus de trei profesori francezi, Lincourt,

Chefneu, Bogarre, apoi cel al lui Vassau, al lui E. De Grandpré şi încă multe altele. La

Bucureşti se cunosc în 1859 institutele: Dallen, Chun, Saligny, Javeloni. Alţi profesori

ca Frederic Dammé, Boniface Hétrat, capabili şi conştiincioşi, şi-au identificat aspiraţiile

lor cu cele ale românilor55. Între anii 1832-1838 este consemnată prezenţa unui alt

profesor francez, Eugène Languillon, iar în 1837, Eforia Şcoalelor este autorizată să

adauge o nouă catedră de limbă şi literatură franceză, al cărui titular să fie Théodore

Théot din Paris, „avec l’engagement, pour M. Théot, d’enseigner dans la cinquième et

sixième classe du dit Collège la langue et littérature française, en donnant dans chaque

classe cinq leçons par semaine, de la durée d’une heure et demie chaque leçon”56.

O altă personalitate de naţionalitate franceză, care a avut o deosebită simpatie

pentru români şi ţara lor este Antonin Roques. El îl îndrăgea în mod deosebit pe

30

Alecsandri între poeţii români şi publică la Paris în 1864, sub numele de Rocaresco,

Légendes et Doïnes chants roumains, imités des recueils de M. B. Alecsandri, iar mai

apoi dă publicului român o antologie ca Leçons et modèles de littérature française suivis

de modèles de littérature roumaine57.

Prin colaborarea emigraţiei franceze din Principate la jurnalele bilingve s-a ajuns

la fondarea unor ziare care apăreau direct în limba franceză: Le courrier de Bucarest, La

voix de la Roumanie, Le journal de Bucarest. Aceşti francezi, călători, emigranţi,

stabiliţi în ţările române, au contribuit la emanciparea culturală şi socială a poporului

nostru, pregătind teren favorabil climatului de avânt revoluţionar de după 184058.

Continuând seria francezilor care, simpatizând cu aspiraţiile poporului român, au

scris studii şi cărţi, trebuie să-i cităm pe cei mai însemnaţi: Edgar Quinet: Les Roumains,

Paris, Pagnerre, 1857, pe Saint Marc Girardin: Les Principautés Roumaines, Paris,

Bouchet, 1859, pe Jules Michelet: Principautés danubiennes, Paris, Walder, 1853.

1.2.3. Studenţi români în Franţa. Franţa şi Parisul au fost pentru românii din toate

timpurile puncte de mare atracţie. Primul student român la Paris este un moldovean,

George Bogdan, care face dreptul în 1804, urmat fiind de altul, Furnarachi, în 1806.

Puţin câte puţin, fiii marilor boieri, Bibescu, Filipescu, Vlădoianu, Golescu, studiază la

Paris. În 1818, înregistrăm primul român licenţiat în litere la Sorbona, Petre Maneja care

în 1820 va fi şi licenţiat în drept 59.

În 1820, guvernul din Valahia trimite la Paris primii bursieri: Eufrosin Poteca, Jean

Pandeli, Constantin Moroiu şi Petrache Poenaru. Mişcarea ia amploare şi în fiecare an

numărul de studenţi români creste. Generaţia de la 1830 se pasionează de istorie şi

politică. Sunt tineri serioşi care se înarmează cu bogate cunoştinţe şi se pregătesc pentru

a deveni ctitorii României moderne. Ei îşi formează relaţii utile în lumea politică şi

socială, printre scriitori, profesori sau jurnalişti, publică articole în ziare şi reviste în

favoarea ţării lor. La 20 august 1839, Ion Cîmpineanu, Ion Ghica, D. Brătianu, N.

Creţulescu şi alţii, întemeiază, la Paris, Societatea pentru învăţătura poporului român60.

31

În decembrie 1845, această societate se constituie în Societatea studenţilor Români din

Paris, având scopul declarat de a înlesni tinerilor capabili, dar lipsiţi de resurse

materiale, din Principatele române, posibilitatea de a-şi desăvârşi studiile în capitala

Franţei61. Societatea se afla „sub patronajul domnului de Lamartine”62, preşedinte activ

era Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti şi printre ai cărei membri îl găsim şi pe N.

Bălcescu63.

Romantismul cultural mai absoarbe din frenezia revoluţionară a tinerilor moldo-

vlahi, care întrezăreau deja şi posibilitatea declanşării revoluţiilor naţionale de la noi. In

acest sens se preciza fundalul francez înfăţişat de Ion Ghica în scrisorile sale către

Alecsandri: „ …la finele anului 1846, un vânt de libertate sufla peste toată Europa. …

Strigătul de libertate şi de naţionalitate se ridica din toate ungherele lumii civilizate. În

Franţa, agitaţiunea creştea ideile democratice şi chiar republicane câştigau din zi în zi

aderenţi şi partizani; la cursurile lui Michelet, Quinet şi Mickievicz se îmbulzeau

studenţii cu miile, unul peste altul; fiecare lecţie se termina cu un tunet de aplauze şi cu

strigătul de « Vive la République»”64. Expresia retoric-romantică a adeziunii de tip

francmason se regăseşte în scrisoarea adresată lui Edgar Quinet de către Dumitru

Brătianu, ca răspuns la declaraţia filoromână, făcută de profesorul francez, la unul dintre

cursurile sale: „Înaintea lui Dumnezeu şi înaintea voastră, şi noi jurăm pe altarul

patriei, să murim cu toţii pentru învăţăturile Maestrului. Doctrinele voastre luaseră o

prea mare extensiune ca să poată fi mult timp închise între zidurile unui templu, fie el

chiar Colegiul Franţei. Vă trebuie drept templu lumea, drept altar, inima fiecăruia din

noi. Le aveţi. Dumnezeu nu ne-a despărţit decât să ne unească mai bine”65.

Mulţi dintre tinerii plecaţi la Paris pentru studii ocupau la întoarcerea în ţară diferite

funcţii sau contribuiau la ridicarea calităţii instrucţiei publice, luptând pentru trezirea

conştiinţei latine a neamului românesc. În aceste condiţii civilizaţia franceză a fost

difuzată şi popularizată cu uşurinţă. Însă, trebuie să arătăm că, în condiţiile deosebite în

care noi am luat contact cu valori franceze, ne-am păstrat nealterate vitalitatea şi

32

particularităţile. Activitatea românilor formaţi în şcolile din Franţa este generalizată prin

învăţământul oficial. Se organizează primele noastre scoli secundare. În Moldova, în a

patra decadă a secolului al XIX-lea, la Academia Mihăileană, profesorii Maisonnabe şi

Malgouverné ţin cursuri în limba franceză. În 1859, Cuza decide crearea a două colegii

la Bucureşti, Matei Basarab şi Gh. Lazăr, unde învăţarea limbii franceze devine

obligatorie, ea fiind încredinţată unor profesori francezi ca Firmin sau Raoul de Pont-

Briand66. Deja din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se simte o creştere sensibilă

a gustului de citit şi a curiozităţii, mereu accentuată, pentru literatură, filosofie şi ştiinţă

a publicului românesc din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

1.2.4. Primele traduceri din literatura franceză. Primele traduceri din autori francezi

apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Pe la 1750, un anonim traduce în Moldova

Pensées sur divers sujets avec des reflexions morales de Gabriel Thureson, comte de

Oxenstiern. Către 1772, mitropolitul Leon Gheuca (c. 1735 - c.1789) traduce fragmente

din Masillon, iar Constantin Stănescu (1738 – 1793) dă o versiune din Les aventures de

Télémaque de Fénelon în 1778. Mai târziu, în 1783, paharnicul Iordache Darie

Dărmănescu (c. 1735 – c. 1800) traduce primul roman direct din limba franceză —

Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei de V. Voiture completat de Des Barres. La începutul

secolului al XIX-lea se traduce mai mult sub impulsul diverselor biblioteci literare,

volumele având uneori aspectul unor reviste, iar alteori caracterele unor colecţii de

autori din toate timpurile. 67

În 1830, Stanciu Căpăţineanu (c. 1800 – 1848) scoate la Craiova o Bibliotecă

desfătătoare şi plină de învăţătură. „Biblioteca” se reduce la un singur volum care

cuprindea patru povestiri din limba franceză. Dar Stanciu Căpăţineanu mărturiseşte că

avea traduse numeroase opere. Se număra printre ele Contractul social al lui Rousseau

şi Ruinele contelui de Volney 68.

Tot în 1830, ia naştere şi colecţia „Adaosul literal” pe lângă „Curierul românesc”.

În acesta din urmă au apărut trei traduceri din Lamartine sub semnătura lui Heliade

33

Rădulescu (1802 – 1872) (Războiul şi Suvenirul în 1829; Imnul nopţii în 1831), iar în

„Adaosul literal”, alte nouă meditaţii traduse din acelaşi autor. Deşi citea în public, încă

din 1826, traduceri din Lamartine, Heliade Rădulescu publică de-abia în 1830 volumul

Meditaţii poetice dintr'ale lui A. de la Martin. Traduse şi alăturate cu alte bucăţi

originale prin D. I. Eliad, 1830. Heliade Rădulescu va reveni asupra acestei ediţii, dând

noi variante acestor traduceri în 1868, în al său Curs întregu de Poesie Generale.

Interesant este faptul că găsim traduceri din toate volumele de poezie ale primului mare

romantic francez. Din culegerea Premières Meditations, 1820, Singurătatea, Suvenirul,

Seara, Deznădăjduirea, Providenţa la om, Lacul, Rugăciunea de seară, Toamna; din

Préludes, 1823, Resboiul; din Nouvelles Meditations, 1823, Poetul murind sau chiar din

Harmonies poétiques et religieuses, publicat în acelaşi an, 1830, Ruga pruncului69.

În Moldova, Constantin (Costache) Stamati (1786 – 1869) întreprinde în prima

jumătate a secolului al XIX-lea o serioasă activitate de traducere a romanticilor francezi.

„Cu Eliad, Stamati are multe asemănări. În acelaşi timp cu acesta, sau chiar înainte de

dânsul, el traduce din Lamartine trei meditaţii; nu par să fie din aceeaşi vreme însă

traducerile din V. Hugo, din Vigny, Béranger, Musset care nu răzbătură în Răsărit,

decât simţitor mai târziu”70. C. Stamati traduce şapte meditaţii din Lamartine pe care le

publică, ce e drept, prin 1868, în „Musa Românească”. Un alt poet moldovean,

Alexandru Hrisoverghi (1811 – 1837) traduce, pe la 1837, din Lamartine (Lacul), din

André Chénier (Neera şi Lampa) şi din Victor Hugo (Dimineaţa)71. În ceea ce priveşte

poeziile Lampa lui Chénier şi Lacul lui Lamartine, aflăm, de la N. I. Apostolescu, care îl

citează pe Iacob Negruzzi72, că ele au mai fost traduse: prima de Gr. H. Grandea (1843 –

1897) şi de Şt. G. Vârgolici (1843 – 1897), a doua de Grandea şi de N. Skelitti (1837 –

1872). Om de cultură, cititor asiduu al romanticilor francezi, A. Hrisoverghi a mai

tradus drama lui Alexandre Dumas-tatăl, Antony. Tot în Moldova, Iancu Nicola (1790-

1850) traduce, în 1827, Paul et Virginie de Bernardin de Saint Pierre, iar la numai câţiva

ani, în 1831, Iancu Buznea (? – 1839) traduce şi el şi publică Pavel şi Virginia: „Buznea

34

nu ştia că şi Iancu Nicola, când era la şcoala Sf. Sava, la Bucureşti, la 1827, tradusese

minunata povestire idilica” 73 Leon Asachi (1750 – 1825) publicase deja în 1821, la Iaşi,

Bordeiul indienesc (La Chaumiere indienne)74.

Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 1868) realizează, şi el, multe traduceri

din Victor Hugo. Traduce, în 1836, Maria Tudor şi, în 1837, Angelo. Calitatea

traducerilor este dată de claritatea stilului lui C. Negruzzi. Tot el traduce, mai apoi, cu o

răbdare desăvârşită, aproape toate Baladele lui Hugo, publicate, ce e drept, mai târziu,

după 185075. Un alt traducător al lui Victor Hugo este Cezar Bolliac (1813 – 1881) care

traduce, în 1836 şi, respectiv, 1837, Lucrèce Borgia şi Angelo76.

În Transilvania, în „Foaia literară”, supliment la „Foaie pentru minte, inimă şi

literatură” găsim traduceri din Lamartine: este cazul poeziei Credinţa tradusă de

Dimitrie Ralet (1816 - 1858)77.

Şi Grigore Alexandrescu (1810 – 1885) introduce, în volumul de versuri din 1832,

două poeme traduse din Lamartine: Tristesse (Întristare) şi Le papillon (Fluturele), iar

ediţia completă din 1863 se va chema Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule.78

Trebuie amintit că după dispariţia „Adaosului literal” activitatea de publicare a

traducerilor continuă într-o altă colecţie, înfiinţată tot de Heliade Rădulescu,

„Repertoriul Teatrului Naţional”. Colecţia se ocupă mai puţin de romantici, şi mai mult

de Molière şi Voltaire, simptomatic pentru cititorul român, care ia astfel contact, în

acelaşi timp scurt, cu trei epoci distincte ale literaturii franceze.

După dispariţia „Repertoriului”, Heliade Rădulescu înfiinţează „Colecţia de autori

clasici” unde se remarcă traduceri din operele lui V. Hugo, J.-J. Rousseau şi A. de

Lamartine. Mai tîrziu, Heliade Rădulescu va fi tentat de o întreprindere grandioasă, de

publicare a marilor opere literare pe care o va numi „Biblioteca universală”. Aceasta

urma să fie organizată după modelul „Pantheonului literar” al lui Louis Aimé Martin.

Toată această politică culturală a lui Heliade Rădulescu avea rolul educării gustului

public cu opere de mare valoare artistică. Este drept că activitatea aceasta a traducerii a

35

fost uneori condusă de capriciile lecturii, dar Heliade Rădulescu pusese la punct o teorie

despre importanţa traducerilor în vederea îmbogăţirii limbii române, în descoperirea

modelelor de perfecţiune artistică oferite, în deschiderea căilor spre opere originale79.

Atitudinea opusă, manifestată de M. Kogălniceanu (1817 – 1891) şi Alecu

Russo (1819 – 1859), în programul „Daciei literare”, nu a împiedicat ca între 1840-

1850 numărul de traduceri să crească, dovedind că gustul pentru lectură în epocă era în

creştere, mai ales pentru romanticii francezi.

Alături de romanticii francezi, sunt traduşi, în prima perioadă a secolului al XIX-

lea, o seama de mari scriitori francezi mai puţin cunoscuţi în ţările române. Fără a intra

în detalii, trebuie să amintim traducerile din Voltaire, din care Alexandru (Alecu)

Beldiman (1760 - 1826) traduce Tragedia lui Orest, iar Vasile Vîrnav, Istoria lui Carol

al XII-lea. Mai amintim traducerile din Molière ale lui Ion Voinescu (1812 – 1855):

Bădăranul boierit, Doctorul fără voie şi Dandin, ca şi pe cele din Condillac: Logica, în

traducerea lui V. Vîrnav, sau cele din Marmontel, făcute de C. Negruzzi şi S. Pleşoianu

din care amintim Pirostia Elenei şi Aneta şi Luben 80.

Trebuie amintită aici şi mulţimea de traduceri din romancieri, ca abatele Prévost,

M-me de Genlis sau M-me de Cottin, din care cităm: Istoria Manoni-Lesco şi a

cavalerului de Grio în traducerea lui St. Băjescu 1857, sau în traducerea anterioară a lui

A. Beldiman din 1815, Istoria cavalerului de Grié şi a iubitei sale Manon Lesco,

Palmira şi Flaminia sau secretul, tradus de Sofia Cocea (1839 – 1861) în 1852;

Mathilde tradus de Conachi (1778 – 1849) şi tipărit, mai târziu, în 1846 81.

Dacă analizăm poziţiile pe care le ocupă diferiţi romantici francezi în cadrul larg

al traducerilor făcute în prima perioadă a secolului al XIX-lea, folosind statistica

realizată de Paul Cornea, în studiul Traduceri şi traducători în prima jumătate a

secolului al XIX-lea,82 observăm că ei ocupă locuri importante, după cum urmează:

1. Alexandre Dumas-tatăl cu 22 titluri traduse;

2. George Sand cu 11 titluri traduse;

36

3. Lamartine cu 7 titluri;

4. Chateaubriand cu 6 titluri;

5. V. Hugo cu 5 titluri.

Dacă ne oprim apoi la unul din aceştia, şi nu întâmplător la Lamartine, putem

descoperi că alături de Heliade Rădulescu, sau chiar înaintea lui, Gheorghe Asachi s-a

ocupat şi el de romanticul francez83, iar pe lângă cei doi descoperim alţi 15 autori care

traduc în prima jumătate a secolului al XIX-lea din poemele acestuia: Heliade

Rădulescu, G. Asachi, Iancu Văcărescu, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, G.

Crupenski, D. Ralet, C. Bolliac, C.A. Rosetti, D. Guşti, G. Sion, Al. Pelimon, I. Cătina,

D. Bolintineanu, C. D. Aricescu, C. Stamati, C. Manu, Gr. H. Grandea, cărora li se

adaugă D. Scavinski (1795—1837), care, într-o scrisoare din 1831, vorbeşte între altele

şi de traducerea Moartea lui Socrat de Lamartine, ce se afla în manuscrisul pe care l-a

pierdut, şi D. M. Ciocîrdia (1798—1860), de la care se păstrează manuscrisul inedit al

traducerii Crucea 84.

Din alt unghi privite, aceste traduceri ne dezvăluie că Sapho, Elegie antique a fost

tradusă în limba română de 6 ori în mai puţin de 50 de ani, sau că Lacul cunoaşte cel

puţin 3 traduceri până în 1848.

În cazul lui Hugo, ne găsim de asemenea în faţa unui asalt al traducătorilor: C.

Negruzzi şi C. Bolliac traduc din teatru şi din opera poetică a acestuia. Din poeziile lui

Hugo mai traduc C. Stamati (1786 – 1869 ), A. Hrisoverghi (1811– 1857), Ştefan Stoica

(1812 – 1878) şi Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872).

Trei concluzii se impun: prima priveşte ponderea pe care o ocupă romantismul

francez ca orientare predominantă în traducerile epocii şi faptul că în interiorul

romantismului ipostaza de predilecţie este constituită de autori ca Lamartine,

Chateaubriand, Hugo, a căror lirică elegiacă, sentimentală şi patriotică corespunde şi cu

existenţa în literatura noastră a unor producţii originale cu trăsături apropiate. A doua

concluzie priveşte evoluţia gustului cititorilor şi traducătorilor pentru roman. Este drept

37

că romanele care se traduc aparţin generaţiei romantice, fie că sunt romane ale unor mari

romantici francezi sau ai unor romantici minori. A treia concluzie priveşte faptul că

poziţia foarte importantă ocupată de literatura romantică franceză, citită şi tradusă în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, conferă raporturilor literare franco-române o

amploare deosebită, permiţându-ne să afirmăm că marii romantici francezi,

Chateaubriand, Lamartine, şi Hugo, sunt foarte bine cunoscuţi în epocă şi se bucură de o

largă audienţă din partea publicului şi din partea traducătorilor (cei mai mulţi dintre

aceştia fiind şi autori de scrieri originale în care găsim urma „catalizatorilor”).

Mai ales între 1830—1848, Lamartine şi Hugo sunt priviţi, de generaţia care face

revoluţia, nu numai ca mari romantici, a căror operă originală se bucură de un mare

succes, dar şi ca model de oameni politici democraţi, care au coborât fără teamă în arena

luptelor pentru libertăţi şi drepturi.

Primul argument al succesului lui Lamartine în literatura noastră este legat de

condiţiile specifice în care s-a dezvoltat romantismul românesc. Acesta nu s-a manifestat

ca o reacţie violentă împotriva clasicismului. Dimpotrivă, cele două atitudini literare au

coexistat paşnic, chiar în cazul aceluiaşi scriitor. Or, Lamartine era romanticul francez

care păstra în retorica şi poetica sa cele mai multe trăsături clasice. Dacă invocăm şi

argumentul istoric al degradării succesului lui Lamartine în jurul anului 1870, în

momentul în care se imprimă prin junimişti o nouă orientare culturii române şi când

poezia lui Mihai Eminescu se face din ce în ce mai mult cunoscută, se realizează o

explicare a existenţei unor condiţii particulare, care au favorizat mai întâi pătrunderea

primului mare romantic francez în conştiinţa publică şi culturală a secolului al XIX-lea.

După cum arăta însă şi Paul Cornea, este dificil să se precizeze cu exactitate în ce

măsură anumite traduceri au fost folosite ca sursă de inspiraţie a unor opere originale

autohtone85. Prezenţa masivă a literaturii franceze în cabinetele de lectură din ţară, în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, este un indiciu al faptului că limba franceză era

cunoscută de mulţi dintre cei care ştiau să citească şi folosirea ei începea să se

38

generalizeze după 1800. De aceea, în cazul literaturii franceze, contactul cu operele de

seamă ale romanticilor s-a produs mai întâi nemijlocit, traducerile urmând să

familiarizeze şi publicul mai puţin avertizat cu aceste opere86.

Între 1830—1840, apar, deci, în traducere din limba franceză, opere

fundamentale, din aproape toate curentele literare majore de până atunci. Cel care dă un

imbold decisiv acţiunii de traducere ale acestor opere deosebit de importante este

Heliade Rădulescu. Alături de el traduc C. Negruzzi, A. Hrisoverghi, Iancu Buznea, Gh.

Asachi. În aceeaşi perioadă apar şi Cabinetele de lectură de la Bucureşti şi Iaşi. Făcând o

statistică a cărţilor cuprinse la aceste cabinete constatăm că ele au peste 2000 de opere

numai în limba franceză. Este vorba de cabinetele Frederic Walbaum, Bucureşti;

Adolphe Hening, Iaşi; F. Bell, Iaşi87. Marii romantici francezi, Lamartine, Hugo,

Chateaubriand, ocupă locuri de frunte la aceste cabinete, în privinţa numărului de

volume. Numeroasele traduceri şi cabinetele de lectură dovedesc că în ţările române

marii romantici francezi devin tot mai cunoscuţi în original sau în traducerea română.

Cât despre reviste, trebuie arătat că, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea,

dar mai ales cu începutul secolului al XIX-lea, se fac abonamente de către boieri la

diverse reviste. Interesant este cazul episcopului Chezarie al Rîmnicului care era abonat,

în 1778, la Journal encyclopédique de la libre propagande philosophique88. Mai târziu,

apar în ţările române şi alte publicaţii ca „Journal de l'Empire”, „Revue des Deux-

Mondes”, „Revue du Nord” şi „Revue d'Orient, de l'Algerie et des colonies”.

1.3. Lamartine şi lamartinismul.

1.3.1. Romantismul francez în context european. Apărută în Europa de nord – Anglia

şi Germania – în ultimii treizeci de ani ai secolului al XVIII-lea, un nou fel de a privi

realitatea, datorită unei sensibilităţi calitativ diferite de ceea ce existase până atunci,

39

asociată cu un puternic elan de imaginaţie, care avea nevoie, în artă, în general, dar mai

ales în literatură, de noi tehnici de exprimare, mişcarea de idei care urma să primească

numele generic de romantism, se face simţită în Franţa, după marea Revoluţie din 1789.

Identificând în mare parte romantismul cu poezia lirică, istoriile literare

tradiţionale89 plasează începuturile romantismului francez în prima jumătate a secolului

al XIX-lea, în plină Restauraţie, şi marchează evenimentul cu apariţia, în 1820, a

Meditaţiilor poetice ale lui Lamartine. Se consemnează, astfel, apariţia sa printre

ultimele din Europa, romantismului francez succedându-i doar cel rus, italian şi

românesc, şi aceasta nu numai datorită faptului că primul a fost sursă de inspiraţie şi

model, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la caz la caz, celorlalte. Pornind de la

faptul că fiecare romantism naţional se defineşte în mod specific faţă de celelalte, chiar

dacă poeţii lirici romantici englezi sunt consideraţi, în general, superiori celor francezi,

şi nici un poet sau gânditor al epocii nu-l egalează pe romanticul autor al lui Werther şi

Faust, iar muzica romantică germană le eclipsează în epocă pe celelalte, chiar şi pe cea a

foarte romanticului Berlioz, romantismul francez a fost, dintre toate, cel mai vast, în

sensul că s-a manifestat în cele mai multe domenii – poezie, proză, teatru, critică, istorie,

gândire politică şi socială, revigorând pictura şi sculptura – şi cel mai profund, în sensul

că a schimbat gândirea şi gustul estetic al Europei.

În toată Europa, dar cel mai mult în Franţa, romantismul a fost nevoit să se afirme

prin luptă. În această ţară, mai mult decât oriunde în Europa, încă din vremea

absolutismului regal, care a impus clasicismul, literatura este o instituţie socială. Şi de

această dată, tradiţionaliştii s-au străduit să amâne victoria novatorilor, căci aceştia din

urmă, prima generaţie romantică, cea care s-a afirmat între 1820-1840, cea a lui

Lamartine, Dumas, Vigny, Hugo, Sainte-Beuve şi alţii, s-a opus burgheziei dominante

ca reprezentantă a unor non-valori, care sunt banul şi arivismul, ca exponente ale

succesului, într-un univers pervertit şi degradat. Aceeaşi generaţie, pentru a se putea

exprima, şi-a inventat cuvintele – acel binecunscut „mal du siècle”, asociaţie de

40

deziluzie şi dezgust, - şi formele artistice de exprimare: elegia şi poemul, poezia lirică şi

personală.

Lirism şi romantism apar în multe dintre (con)textele epocii ca doi termeni

sinonimi, caracterizând un al treilea: individualismul. Lucian Blaga, în studiul său

Despre romantism din Feţele unui veac (1926)90 afirmă despre omul romantic că se

plasează pe sine însuşi în centrul universului, fiind „o fiinţă care se descoperă centru”.

Prin introspecţie, această fiinţă se retrage în sine, căutându-se, se reculege, descinde în

abisurile interioare ale subiectivităţii, şi reuşeşte, într-o primă fază, să se sustragă lumii,

pe care o consideră redusă ca inteligenţă, primară şi antipatică. Astfel recules, adunat în

sine şi solidar cu sine însuşi prin singurătate, el creşte apoi din interior, generându-se pe

sine, şi, în acelaşi timp, lumea pe care şi-a creat-o. Lirismul romanticului înseamnă

tocmai această dimensiune dilatată a lumii intime, şi forma pe care această dimensiune

interioară o ia în limbaj poetic. Însingurarea sufletului romantic reprezintă numai un

moment de reculegere indispensabilă reflecţiei şi creaţiei, solitudinea fiind pusă în

serviciul unei comunicări esenţializate cu semenii. Dezvoltările ample, caracteristice

multor opere romantice, traduc această expansiune a subiectului-autor prin cuvânt.

Romantismul leagă lirismul de misterele interiorităţii umane. Hugo defineşte poezia

ca „ceea ce este intim în toate”91*, închipuind-o ca pe „un drum misterios care duce spre

spaţii lăuntrice”92**. Romantismul se constituie ca o promovare fără precedent a

personalităţii umane şi a libertăţii sale de exprimare. Poezia lirică îşi trage vitalitatea din

exaltarea geniului individual şi poetul romantic, afirmându-şi propria subiectivitate,

tinde spre un ideal suprem, pentru a sucomba apoi în melancolie, deoarece infinitul pe

care doreşte să-l atingă rămâne dincolo de posibilităţile sale. După Lamartine, omul este

un „zeu prăbuşit care-şi aminteşte de ceruri”***93. Acest zeu, decăzut din atribuţiile sale,

nu mai poate avea acces la cunoaşterea părţii sale divine decât prin meditaţie lirică. Prin * „ce qu’il y a d’intime en tout ” ** „un chemin mystérieux qui mène vers des espaces intérieurs”

41

aceasta, el domină natura, recucerindu-şi, prin poem, regatul. Punct minuscul în univers,

el este, prin limbaj poetic, o entitate în expansiune:

„Qui n’occupe qu’un point, qui n’a que deux instants, Mais qui de l’Infini par la pensée est maître, Et reculant sans fin les bornes de son être, S’étend dans tout l’espace et vit dans tous les temps. ”94

Asfel, romanticul trăieşte nu atât prin sentiment, cât prin spirit, prin gândire, căci

doar la capătul unei ample meditaţii devine posibilă expansiunea cosmică a subiectului.

Desigur, pretextul, primum movens, sau materia primă a acestei mişcări de expansiune îl

constituie sentimentul, tristeţea, deznădejdea sau mânia trecătoare, dar subiectul

romantic, pentru a putea face trecerea de la singular la universal, face apel la imaginar,

la ideea filosofică, uneori la cea morală. Important este ca toată lumea să poată vedea

traiectoria pe care el o parcurge spre divinitate şi ca el să poată să-şi declare credibil

condiţia de fiinţă umană ambivalentă, sfâşiată între condiţia sa pamânteană şi o

irezistibilă dorinţă de infinit. A se identifica cu divinul sau cu sine-însuşi are, pentru

poetul romantic, aceeaşi semnificaţie. Aceasta este cauza pentru care poezia romantică

este creştină prin excelenţă. Din lupta care se dă între trup şi suflet, între întuneric şi

lumină, disperare şi speranţă, înger şi demon, rezidă valoarea ei dramatică. În această

luptă, care pune faţă în faţă creatura umană cu propriile ei posibilităţi, poezia devine

conştientă de rolul ei major, de valoarea sa, şi, în ultimă instanţă, de deplina ei

autonomie.

1.3.2. Lamartine, în contextul romantismului francez. Raportat la cele de mai sus, cât

şi la nuanţata tipologie întocmită de George Călinescu romanticului, Lamartine

corespunde majorităţii trăsăturilor caracteristice acesteia dar, nedezminţind ideea

inexistenţei tipului ideal în stare pură, poetul întreţine legături cu Epoca Luminilor.

Descins în linie dreaptă din senzualismul iluminiştilorlor, idealul poetic al artistului era

constituit de vibraţia creatoare a corzilor unui instrument muzical — de preferinţă lira, *** „un dieu tombé qui se rappelle des cieux”

42

harpa, alăuta — din care se năşteau sunete şi armonii. Marius-François Guyard merge

chiar mai departe, plasându-1 pe poet între cele două fenomene artistice care se

înfruntau în perioada debutului său: „Si l'on replace en effet, Lamartine dans le

mouvement romantique français, ...on conviendra que l'auteur des Méditations et des

Harmonies demeure très largement un classique par sa pudeur, son goût du general,

son amour de la construction, sa rhétorique et son vocabulaire”*95.

Considerat de H. Guillemin „un poet al secolului al XVIII-lea”96, printr-o dilatare

a rolului tradiţiei, Lamartine nu e mai puţin poet al secolului al XIX-lea prin acţiunea de

localizare şi fixare a mai multor teme romantice,

De altfel, Pierre Moreau arăta că romantismul francez păstrează în structura lui

unele forme de raţionalism enciclopedist şi de clasicism.97 Totodată, armonia muzicală

ce se degaja din versurile sale, altfel emoţionante decât până atunci, reprezenta o noutate

pentru timpul său. Creator al unei poezii intime şi armonioase, Lamartine relua

întrucâtva tentativa lui Chateaubriand de a fermeca. Jules Lemaître l-a opus lui Hugo,

luând în considerare chiar aceste calităţi ale lirismului său: „l'un vous enchante

d'harmonies, l'autre nous éblouit d'antithèses”**98, în timp ce Fernand Letessier opunea

intimitatea şi armonia poeziei lui Lamartine exuberanţei şi sonorităţii poeziei aceluiaşi

Hugo.99

Aspectul „clasic” al poeziei lui Lamartine este dat de regularitatea versificaţiei, de

echilibrul construcţiei. Poetul a acordat alexandrinul şi ritmul regulat cu cele mai diverse

sentimente. Marcel Schaettel observa în legătură cu ritmul regulat al poeziei

lamartiniene faptul că „el contribuie la impresia de seninătate clasică (în defavoarea

melancoliei romantice, mai mult elegiacă decât pasionată) şi de euritmie cam moale

care a fost recunoscută la Lamartine”100.

* Dacă îl vom reaşeza într-adevăr pe Lamartine în mişcarea romantică franceză, ...vom coveni că autorul Meditaţiilor şi Armoniilor rămâne în general un clasic prin pudoare, gust pentru general, dragoste pentru constructiv, retorică şi vocabular. ** primul vă încântă cu armonii, celălalt ne uimeşte cu antiteze.

43

Melancolia romantică i-a permis în schimb la treizeci de ani succesul imediat

după publicarea, în 1820, a volumului Méditations poétiques. Numai englezul Hervey

(1770) mai practicase această specie a genului liric, ceea ce crease poetului francez

premiza originalităţii. Lamartine reuşea în 1820 să alăture în volumul său creaţii diverse,

oscilând de la meditaţia filosofică şi religioasă, la elegia erotică, confirmând ideea unui

refuz sistematic al unităţii artificiale, ideologice sau sentimentale, întărind impresia de

varietate de la specii la ritmuri, sau chiar până la structura intimă a poemelor. În acelaşi

timp, poetul conferea celor două teme mai importante ale liricii sale, dragostea şi religia,

o gamă mai variată de sentimente, mergând de la lamentare la speranţă şi de la nelinişte

la încredere.

După ce consemnează faptul că între Lamartine şi publicul său a existat „un

proces de comuniune aproape unic” pentru că acesta „le-a dat contemporanilor săi

acea poezie nouă pe care noua sensibilitate a epocii …o cerea”101, Irina Mavrodin

precizează: „Acest consens a fost însă posibil tocmai pentru că se manifestă şi pe alt

plan decât pe cel al sensibilităţii. Poezia atât de nouă pe care Lamartine le-o dăruieşte

contemporanilor săi, şi aici e paradoxul, uzează de o expresie veche de două secole, cu

care aceştia sunt familiarizaţi.”102

Judecat aspru, violent chiar, printre alţii, de Musset, Flaubert şi Sainte-Beuve,

poetul abuzase de unele licenţe poetice, justificând uneori judecăţile severe. Dacă

Alexandre Vinet103 deplângea, într-un mod mai elegant, nonşalanţa superbă în care i se

părea că scriitorul se complăcea, Sainte-Beuve în schimb, mai sever, demonstra că

geniul nu e suficient şi arăta că „il faut tout de même qu'un soin quelconque aide à

l'exécution”*104.

Între-adevăr, Lamartine, poetul, îşi permite o serie de „licenţe poetice”,

vocabularul lui este destul de sărac, limbajul său poetic este unul de rutină,

convenţionalul nu îl deranjează şi face uneori greşeli de gramatică în mod voluntar, ca

44

să-i iasă numărul corect de silabe. Dar Rimbaud, care-l plasa pe Lamartine printre

puţinii poeţi „voyants”, remarca judicios că acesta îşi făcuse ucenicia literară pe lângă

poeţii minori ai secolului al XVIII-lea şi că poezia sa, hrănindu-se din retorica şi

vocabularul lor, era „strangulată de forma veche” *105. Cei doisprezece ani pe care îi are

în plus, faţă de Victor Hugo, fac ca trecutul, mai ales cel literar, să-i fie mult mai

aproape. Şi cu toate acestea, Lamartine se putea flata pentru motivul de „a fi fost întâiul

care a coborât poezia din Parnas”**106, iar atunci când îşi prefaţa volumul Méditations

putea afirma, nonşalant ca un tânăr fără experienţă: „Ce n'etait pas un art, c'était le

soulagement de mon propre coeur qui se berçait de ses propres sanglots"***107.

Personalitatea complexă a lui Lamartine, în care se reuneau poetul, prozatorul, istoricul,

criticul şi omul politic, a suscitat şi mai suscită încă opiniile cele mai diverse. Lamartine

nu era în poezie nici „plângăreţ” („pleurard”: Musset) nici „efeminat” („famelin” :

Proudhon), era, mai degrabă, un mare melancolic învăluit de meditaţia elegiacă a unui

eu poetic care îşi descoperă propriile adâncimi. Poezia sa, în mod explicit mai

subiectivă, a avut un succes răsunător şi imediat în 1820, când poetul a lansat, în mai

puţin de nouă luni, şapte ediţii ale volumului Méditations poétiques.

Detaşându-se de Hugo, pe care îl admira şi îl considera un profesionist al scrisului,

Lamartine lasă impresia nobilului care se amuza scriind: „J'étais et je suis resté toute ma

vie amateur de poésie, plutôt que poete de métier”****108 Poezia reprezenta pentru primul

mare poet romantic al generaţiei sale, după cele două definiţii succesive pe are i le-a dat,

o „respiraţie a sufletului”*****109 şi „raţiune cântată”.******110 Încercând să explice prima

definiţie, poetul sugera că ritmurile se formau în interiorul său ca la comandă, fără să le

fi solicitat, în timp ce în sufletul său îmbătat de elan şi mişcare, un cântec începea să * Oricum, trebuie ca o grijă cât de mică să ajute realizării. * „étranglé par la forme vieille” ** „je suis le premier qui ait fait descendre la poésie du Parnasse.” *** „Nu era o artă, era uşurarea propriei mele inimi care se legăna în propriile ei lacrimi.” **** „Eram şi am rămas toată viaţa amator de poezie, mai degrabă decât un poet de meserie.” ***** „un souffle de l’ame” ****** „raison chantée”

45

răsune. După cum nota René Doumic, Lamartine inaugura poezia romantică, fără să vrea

şi fără să ştie. În Avertissement, Genoude, prietenul autorului, definea astfel cele 24 de

piese ale volumului: „Ce sont les épanchements tendres et mélancoliques des sentiments

et des pensées d'une âme qui s'abandonne à ses vagues inspirations”*111. Acest gen de

lirism, ale cărui trăsături principale erau melancolia, visarea şi nevoia de efuziune,

răspundea unei aşteptări generale.

Charles de Pomairols atrăgea atenţia, în 1889, asupra unora dintre caracteristicile

definitorii ale creaţiei lamartiniene. „C'est l'élément liquide qui fournit à Lamartine le

plus grand nombre de ses images [.. ] Tous les phénoménes qu'offre la fluidité, aisance,

transparence, reflets du ciel, murmure harmonieux, défaut de saveur peut-être, manque

de limites et de formes arrêtées, tous ces caractères de la fluidité se confondent avec les

attributs de l'imagination lamartinienne”**112.

Prin 1913 Brunetière şi Jean des Cognets, primul în Evolutions de la Poésie

Lyrique113, iar cel de al doilea în La Vie intérieure de Lamartine114, îl interpretează pe

Lamartine, înainte de toate, ca mistic a cărui religie se deplasa către panteism. Mai

târziu, prin 1941, Marcel Bouchard115, intuind o oarecare influenţă a platonismului,

desluşea în cazul unor poeme o inspiraţie dublă: dragostea şi religia. Totodată criticul

preciza câteva motive secundare ca moartea, copilăria, uitarea, liniştea, apele,

subordonate toate unei teme dominante — natura consolatoare: „Son platonisme n'est

pas un système, ce n'est même pas primitivement un efort pour expliquer las choses,

c'est la vérité nécessaire qu'affirme et que ne cesse de clamer l'amour, c'est le sentiment

profond que l'homme ne serait pas soulevé et emporté par ses désirs vers le lieu du

Bonheur et du repos s'il n'y avait pas un foyer qui l'attire irrésistiblement et dont parfois

* „Sunt înfloriri blânde şi melancolice ale sentimentelor şi gândurilor unui suflet care se abandonează vagilor sale inspiraţii.” ** „Elementul lichid îi furnizează lui Lamartine cel mai mare număr de imagini [...]. Toate fenomenele care îi oferă fluiditate, eleganţă, transparenţă, reflexe ale cerului, murmur armonios, defect de gust poate, absenţă a limitelor şi a formelor aşezate, toate caracterele fluidităţii se confundă ou atributele imaginaţiei lamartiniene.”

46

le reflet s’illumine”*116.

Într-o viziune mai modernă, Georges Poulet prezintă poezia lamartiniana sub

forma unei circumferinţe reprezentând obiectul pur al contemplării şi cunoaşterii, în

centrul căreia se situează gândirea: „De même, la poésie de Lamartine se présente

essentiellement comme une expansion sans limite de la pensée et de la parole dans

l'espace”**117. În sprijinul acestei afirmaţii, Poulet citează următoarele versuri din

poemul L'Humanité (care face parte din ciclul Harmonies poétiques et religieuses):

„L'Homme de l'Infini par la penseé est maître Et, reculant sans fin les bornes de son être, S'étend dans tout l'espace et vit dans tous les temps.”118 Opera lui Lamartine, privită din orice unghi, pare subordonată unei triple

determinări tematice: dragostea neîmplinită, neliniştea religioasă şi inspiraţia socială.

Toate cele trei determinări sunt romantice, ilustrând preferinţa pentru imaginaţie şi

sensibilitate, exaltarea eului poetic şi o anume comuniune cu natura şi cu omenirea.

1.3.2.1. Dragostea neîmplinită. Sub semnul acestei determinări se grupează poemele

de dragoste din volumul Méditations poétiques, dintre care desprindem mai întâi trei,

care par să contureze fizionomia ideală a iubitei: Le Lac, L'Automne, Le Golfe de Baia.

E foarte probabil că la imaginea ideală a Elvirei au contribuit nu numai Julie Charles, de

care poetul se îndrăgostise prin 1816, ci şi Marie-Anne-Elise Birch, soţia poetului, ca şi

tânăra napolitană Antonia Jacomino, cunoscută de poet prin 1811, cu ocazia unei

călătorii în Italia.

Alte poeme, nu mai puţin celebre, L'Isolement, L'Immortalité, Le Désespoir, Le Soir,

Le Vallon, se caracterizează, de asemenea, prin sensibilitate şi prin exaltarea

sentimentului dragostei sfâşiate, transpunând artistic suspinele unui suflet melancolic.

* „Platonismul său nu e un sistem, nu este nici măcar un efort de a explica lucrurile, este adevărul necesar pe care îl afirmă şi pe care nu încetează să-l strige dragostea, este sentimentul profund că omul nu ar fi ridicat şi purtat de dorinţele sale către locul fericirii sale de n-ar exista un centru de atracţie irezistibil al cărui reflex se aprinde câteodată.” ** „Tot aşa, poezia lui Lamartine se prezintă în esenţă ca o expansiune fără limite a gândului şi a cuvântului în spaţiu.”

47

Sentimentul dragostei pierdute furnizează poetului şi principiul grupării tematice,

Lamartine dispunând poemele primului său volum într-o ordine independentă de

cronologie. Acest sentiment generează apariţia unor teme precum singurătatea, moartea,

evadarea, natura consolatoare, binele şi mai binele ca aspiraţie, care, împletite cu motive

ca apusul, clopotul, toamna, copilăria, apele, favorizează dezvoltarea melancoliei

romantice.

Stările sufleteşti determină formarea unui peisaj interior totdeauna acordat cu

evocarea unor peisaje pitoreşti, bogate în sugestii. Poezia de dragoste lamartiniană este

profund personală; ritmul şi armonia versului ei îmbogăţesc emoţiile sensibilităţii

poetului şi subliniază amintirile şi regretele, speranţele şi deznădejdea. Aceste elegii

răspundeau, prin accentul lor personal, aşteptării întregii generaţii romantice şi justificau

aprecierea lui Lamartine: „Je suis le premier, qui ait fait descendre la poésie du

Parnasse et qui ai donné à ce qu'on nommait la Muse, au lieu d'une lyre à sept cordes

de convention, les fibres même du coeur de l'homme, touchées et émues par les

innombrables frissons de l'âme et de la nature”*119.

Şi în volumul Harmonies poétiques et religieuses (1830) regăsim poeme care se

subordonează inspiraţiei intime şi personale, atât de fecunde în primul său volum. Este

vorba, întâi, de poemul Le Premier Regret, în care sentimentul de regret se înlănţuie cu

amintirea legată de o primă dragoste, provocată de tânăra napolitană. Aluziile şi micile

indiscreţii creează în acest poem atmosfera de intimitate caldă, în care sufletul poetului

poate evolua în voie. În schimb, în poemul Milly ou la Terre natale, poetul, profund

emoţionat de amintirea familiei sale şi a apartenenţei sale la acest spaţiu natal, doreşte

să-şi sfârşească viaţa acolo, preferind, într-o frumoasă comparaţie, satul natal Italiei.

Considerat de critici o capodoperă, acest volum se remarcă prin spontaneitatea şi bogăţia

* „Sunt primul care am coborât poezia din Parnas şi care am dăruit Muzei, în loc de o liră ou şapte corzi

convenţionale, chiar fibrele inimii omului, sensibilizate şi emoţionate de nenumăratele tulburări ale sufletului şi naturii.”

48

imaginilor, prin varietatea ritmurilor cât şi prin importanţa deosebită acordată

sentimentului naturii. După ce citise Harmonies poétiques et religieuses, Sainte-Beuve

recunoştea superioritatea inspiraţiei lui Lamartine, comparându-l pe poet cu Homer şi

Dante120.

1.3.2.2. Neliniştea religioasă. Frământarea metafizică însoţeşte cel mai adesea

determinarea dragostei neîmplinite, traducând o experienţă spirituală singulară, care a

oscilat mereu. De la poemele L'Adieu, Le Golfe de Baïa, Les Chants lyriques de Saül

scrise în perioada cuprinsă între 1816—1818, fiind mărturia unor tulbărătoare întrebări,

şi până la poemele Dieu, Souvenir, Le Soir, La Providence compuse în 1819, şi care se

întorc la linişte, încredere şi seninătate, întreaga creaţie a poetului atestă frământările

unei conştiinţe ce se descoperă pe măsură ce se întreabă sau se îndoieşte. În poemul

Isolement, intuim o oarecare influenţă a platonismului, în timp ce în Le Lac observăm

lipsa lui Dumnezeu şi a religiei, autorul deplasând creştinismul către hedonism.

Poemul Le Crucifix reia întrucâtva împletirea dragostei profane cu dragostea

religioasă, oferind parcă cititorului două planuri paralele: adevăr şi ficţiune. Sedus de

mitologie, autorul Meditaţiilor şi Armoniilor evolua incert între deism şi panteism, deşi

în poemul La Mort de Socrate, apărut în septembrie 1823, ne sugerează discret unitatea

care există între credinţele monoteiste. Poemul, care reprezintă o parafrază liberă a

dialogurilor lui Platon Phedon şi Apologia lui Socrate, încearcă să demonstreze în ce fel

doctrina socratică prevestea dogmele creştinismului, nemurirea sufletului, Dumnezeul

unic şi morala sacrificiului.

Volumul Harmonies poétiques et religieuses, apărut în 1830, conţine mai multe

piese ce pot fi considerate imnuri adresate creatorului. După cum Lamartine recunoaşte

în prefaţa volumului, aceste poeme sunt creaţia unui spirit care căuta, în sine şi în tot

ceea ce îl înconjura, dovezi şi trepte care să-1 conducă la credinţa în Dumnezeu. Contrar

unor poeme din primul volum, de exemplu Le Désespoir, în care anumite pasaje trec de

la îndoială la blestem, cea mai mare parte a poemelor din acest volum sunt subordonate

49

unei inspiraţii creştine, catolice chiar, deşi nu putem neglija degajarea de dogmă şi

apropierea de panteism. Îndoiala şi neliniştea lui Lamartine rezultă din conflictul între

aspiraţia poetului către Dumnezeu şi imposibilitatea de a-l concepe. Neliniştea pare să-şi

găsească o rezolvare în Jocêlyn (1836), poem care, alături de La Chute d'un Ange, urma

să facă parte din epopeea Les Visions. Poemul se constituie, în acelaşi timp, ca mesaj

asupra destinului şi confidenţă personală a poetului. Jocêlyn, eroul care conferă titlul

poemului, meditează în legătură cu progresul social, cu revoluţiile, iar în calitate de

apostol al creştinismului social, ilustrează practica moralei, a sacrificiului şi a carităţii,

îndemnând, în acest fel, pe cei săraci să-şi caute fericirea într-o viaţă simplă, a

resemnării. Deşi folosise întotdeauna formule de conciliere, evitând ruperea brutală de

catolicismul fervent, prin revenirea permanentă la credinţa într-un raţionalism creştin,

încercarea poetului avea să eşueze, catolicii fervenţi punându-i opera la index.

1.3.2.3. Inspiraţia politică şi socială. Mai toţi artiştii şi poeţii romantici s-au înflăcărat

pentru cauza Greciei care lupta împotriva turcilor pentru a-şi câştiga independenţa

naţională. Moartea lui Byron, la Missolonghi, în 1824, îl determină pe Lamartine să-1

omagieze postum pe marele poet englez, oferindu-i, totodată, ocazia de a-şi afirma şi el

încrederea în lupta Greciei pentru independenţa, în special, şi în lupta pentru libertate

naţională a popoarelor, în general. Evocând poetic ţările şi popoarele mediteraneene,

Lamartine ne oferă o frumoasă pagină de inspiraţie politică şi socială. Poetul francez îl

mai amintise pe Byron în poemul L'Homme, unde îl numise „enfant déchu d'une race

divine”121. Dar de această dată, e vorba de Le Dernier Chant du Pélerinage d'Harold,

portretul lui Byron este în mod forţat falsificat de Lamartine în aşa fel încât pare foarte

apropiat de atitudinea sa personală. Poetul englez este prezentat ca fiind mistuit de o

mare nelinişte religioasă. Totuşi, eroul fictiv Childe Harold devine astfel un fel de

purtător de cuvânt al lui Lamartine. Aşa numita „coardă de aramă” a inspiraţiei politice

şi sociale răsunase deja în Le Désespoir (Méditations), apoi, în cea de-a doua culegere,

în Bonaparte, pentru a deveni perfect audibilă în Réponse à Némésis (1831) şi în Les

50

Révolutions (1832).

De altfel, eşecul volumului Recueillements (1839) cât şi angajarea tot mai serioasă

în activitatea parlamentară, activitate care din 1843 se manifestă ca o opoziţie deschisă

contra regimului, îl determină pe Lamartine să renunţe pentru moment la inspiraţia

lirică. Înainte de 1848, poetul reuşeşte să scrie o mare operă politică, Histoire des

Girondins (1847), care se pare că a contribuit în mare măsură atât la declanşarea

revoluţiei, cât şi la constituirea legendei lamartiniene. Poetul, care se dovedea prin

această lucrare istoric, moralist şi prozator, autor al unor reuşite portrete, participă la

preluarea puterii politice de stat, la 24 februarie 1848. Fără a minimaliza documentarea

pe care poetul o pusese la baza obiectivităţii actului istoric, trebuie să evidenţiem stilul

în proză al acestuia, numit de critică „stil de bronz”, din cauza tendinţelor evidente de

conciziune şi nobleţe.

După ce avea să piardă puterea, Lamartine se va strădui să-şi scrie singur legenda,

publicând, în 1849, Confidences şi Raphael, iar în 1851, Nouvelles Confidences. Toate

trei lucrările pot fi considerate documente, în sensul atitudinii poetului de a se descrie

prin perspectiva vârstei înaintate şi de a-şi recompune viaţa. Este greu să desprindem

adevărul de ficţiune literară, lucrările dând astăzi impresia unei mari verbozităţi, deşi la

vremea lor, cel puţin Raphael, pe care autorul îl prezentase drept roman, avusese un

mare succes.

1.3.3. Specificul lamartinian. Lamartine oferea o anumită poză posterităţii, care, credea

el, venea în contradicţie cu imaginea poetului care a scris Meditaţiile şi Armoniile. De

aceea, el îşi desconsidera public, şi nu numai, cele mai realizate poeme. „Surprins” de

succesul acestora, el era mai ataşat sufleteşte de măreţul proiect epic nerealizat. Intuim

în această atitudine două nuanţe: dorinţa de a supralicita o atenţie mărită din partea

publicului, în eventualitatea publicării altor opere şi, totodată, nemulţumirea pe care i-o

provoca contradicţia dintre aspiraţie şi realizare.

Lamartine îşi datorează supravieţuirea în istoria literară ca poet romantic.

51

Meditaţiile şi Armoniile ni-l descriu mereu ca pe un poet autentic, a cărui „respiraţie”

impresionează şi azi pe cititor sau pe auditor, prin tot ceea ce era esenţial în ea:

melancolia sinceră, dragostea şi durerea.

Deşi Lamartine a păstrat tot timpul o oarecare distanţă de noua şcoală romantică,

deşi prin limbă, poetică şi retorică el rămâne un clasic, critica l-a considerat şi îl mai

consideră încă un romantic. Spirit romantic prin excelenţă, Lamartine credea în

inspiraţie, confundând adesea inspiraţia cu facilitatea dezinvoltă de a versifica. Cu toate

acestea, originalitatea sa nu vine din aceste trăsături romantice, ci dintr-un lirism

profund, pe care-1 vom numi „lamartinian”, ale cărui calităţi sunt muzicalitatea şi

nedefinitul, ritmul şi melancolia, armonia şi fuziunea dintre spiritual şi material şi

practicarea sistematică, voluntară sau nu, a acestei poezii, o vom numi lamartinism.

Muzica ce se degajă din poezia lui Lamartine creează şi azi stările sufleteşti pe care

poetul dorea să le determine. Sugestia unui peisaj, în ale cărui contururi se disting vag

omul şi natura, este foarte puternică. Putem afirma că poetul realiza perfect acest acord

între vizibil şi invizibil, acord în care aparenţele pot fi dizolvate de cititor, acord legănat

de ritmurile cele mai diverse, grupate în gama ce cuprinde melancolia, înălţarea

spirituală, puritatea.

Încercând o caracterizare sintetică, Georges Poulet îl prezintă pe Lamartine

recurgând la imaginea inerţiei iniţiale a unui suflet pe care nimic nu-l poate cuprinde şi

unde nimic nu rămâne, părând că totul se retrage în favoarea vacuităţii, ca un văl ce

îndepărtându-se, ar descoperi întinderea122 :

„Mon coeur est en repos, mon âme est en silence Le bruit lointain du monde expire en arrivant,

Comme un son eloigné qu'affaiblit la distance, A l'oreille incertaine apporté par le vent. ”

Dar, aşa cum tot G. Poulet arăta, vacuitatea sufletului nu este totală, un murmur, un

suflu venit din afară, răsună în el. Rumoarea aceasta ajunge atenuată, ca şi cum ar fi pe

jumătate golită de substanţă, şi se manifestă numai pentru a-şi trăda imaterialitatea şi

52

pentru a dispărea123 :

„Moi, je meurs; et mon âme, au moment qu'elle expire, S'exhale comme un son triste et mélodieux.”

Echilibrul, regularitatea şi armonia versurilor lui Lamartine conferă acestora

aspectul clasic. De asemenea ritmul specific al versului lamartinian contribuie la crearea

impresiei clasice în detrimentul melancoliei romantice elegiace, acesta având capacitatea

de a putea fi pus de acord cu cele mai diverse sentimente şi situaţii. Tot în ceea ce

priveşte aspectul „clasic” al poeziei lamartiniene, putem preciza că acesteia îi lipseşte,

cu toate acestea, rigoarea şi disciplina simbolică. Generozitatea, facilitatea şi abundenţa

îl împiedică să realizeze virtuozităţile verbale ale unui Victor Hugo, dar în acelaşi timp îl

împiedică să fie un clasic veritabil.

După cum ni se revelă din poezia elementelor - aer, apă, pământ, foc - dar şi după

cântecul profund ce se degajă, avem aparent de-a face cu un poet primitiv. Numai că

elementele se şterg, dispar, după cum arăta Georges Poulet, Lamartine fiind şi un poet al

ştergerii, al dispariţiei treptate. Fiecare minut al existenţei păleşte, tace sau scade odată

cu lumina zilei, Lamartine asociind adesea sentimentul duratei cu un val care se scurge

pe ţărm:

„Le temps m'échappe et fuit.” (Le Lac)

Pentru Lamartine, a gândi şi a cânta înseamnă să gândeşti şi să cânţi o realitate

care, de îndată ce a fost dată, începe să se retragă. Scurgerea aceasta nu declanşează

ştergerea, cele două fenomene sunt, amândouă, efecte ale unei mişcări care anulează

diferenţele de substanţă existente între realitatea vizibilă şi întinderea nesfârşită, până la

zona nehotărâtă, unde pământul devine cer, şi cerul, la rândul său, abur. Consecinţa

imediată este acest ritm regulat şi lent, mai mult accentuat decât întretăiat care,

indiferent de punctuaţie, evocă în cel mai reuşit mod procesul de ştergere progresivă ce

caracterizează viziunea şi meditaţia lamartiniană:

53

„L'ombre croît, le jour meurt, tout s'efface et tout fuit…” (L'Immortalité)

Matricea ritmică a lui Lamartine pare să fie formula bine cadenţată a aforismului:

„Borné dans sa nature, infini dans ses voeux, L'homme est un dieu tombé qui se souvient des cieux.”

(L'Homme)

Adesea formulele aforistice se bazează pe efecte de simetrie şi paralelism sintactic: „Lumière des esprits, tu pâlis, ils pâlissent!

Fondement des Etats, tu fléchis, ils fléchissent!” (Novissima Verba)

Formulele de acest fel pot fi considerate ca generatoare ale muzicalităţii şi

armoniei lamartiniene, efectele lor fiind foarte variate: sugestia unei mişcări de balans,

de legănare sau de unduire, care parcă prevestesc duplicitatea baudelairiană.

„Mon amour est en repos, mon âme est en silence!” Sau:

„Et notre amour était beau comme l'ésperance, Long comme l'avenir, pur comme l'innocence!”

(Le Vallon)

Ecouri maiestuoase şi solemne cărora nu le lipseşte o anume sinceritate confirmă

complexitatea acestor viziuni:

„Ainsi dans son silence et dans sa solitude, Le désert me parlait mieux que la multitude...”

(Novissima Verba)

„Mourir seul au desert dans la joi du Grand Seul…” (Le Desert)

Alteori, varietatea modelelor şi euritmia jocului sonorităţilor temperează retorica,

diversificând-o, aşa cum se întâmplă în Le Lac.

„Qu'il soit dans ton repos, qu'il soit dans tes orages (...)

54

Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages (...) Qu'il soit dans le zephyr qui frémit et qui passe,

Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés…” (Le Lac)

Maurice Grammont distingea versurile armonioase de cele curgătoare şi facile

„care nu cântă ”, clasificându-l pe Lamartine, după acest criteriu, al muzicalităţii

versurilor, ultimul, dintr-o serie de şase poeţi, după Racine, Hugo, Musset, Leconte de

Lisle şi Boileau124. Autorul afirmă că versurile lui Lamartine sunt mai ales curgătoare şi

mai puţin armonioase. Criteriile lui Maurice Grammont sunt exacte, numai că, aşa cam

arăta Charles Lalo în L'Analyse esthétique d'une oeuvre d'art125,Grammont analizează

exact pe bucăţi, pierzând din vedere varietatea extremă a sonorităţilor şi deci polifonia.

Armonia versului lamartinian este indiscutabilă, constituindu-se de altfel într-un

important factor al farmecului său. Poetul era un maestru al modulării vocalice, al

aliteraţiei şi al echilibrului vocalic determinat de alternarea simetrică a sunetelor

deschise cu cele închise.

„La lune est dans le ciel, et le ciel est sans voiles; Comme un phare avancé sur un rivage obscur,

Elle éclaire de loin la route des étoiles Et leur sillage blanc dans l'océan d'azur.”

(Poésie ou Paysage dans le golfe de Gênes)

Toate aceste elemente fonetice şi ritmice se desfăşoară în armonie cu impresia de

seninătate, imensitate, transparenţă pe care poetul o resimţise probabil. Lamartine îşi

descoperise plăcerea contemplării unei lumi purificate în care sufletul eliberat de simţuri

şi de forme aspiră la conştiinţa spaţiului purificat. Există în poezia lui Lamartine, după

cum arăta şi Georges Poulet, o corespondenţă aproape perfectă între intenţiile poetului şi

realizarea lor în limbajul poetic: „Ce qui est flou à présent, ce n'est plus simplement

l'univers imaginé par Lamartine, c'est l'univers de la parole de Lamartine”*126

Fără a fi vorba de o armonie imitativă, ritmul şi efectele sonore se găsesc într-

55

un acord total cu scena, peisajul sau cu stările sufleteşti ilustrate de poet:

„La mer n'a plus de flots, les bois plus de murmure, Et la brise incertaine y flotte à l'aventure,

Ivre des parfums de ces lieux. Sur ce site enchanté, mon âme qu'il attire S'abat comme le cygne et s'apaise et soupire A cette image du repos. Que ne peut-elle, ô mer, sur tes bords, qu'elle envie, Trouver comme ta vague un golfe dans la vie, Pour s'endormir avec tes flots!”

(Poésie ou Paysage dans le golfe de Gênes)

Versurile citate sunt armonioase şi expresive, iar varietatea lor provine din

schimbările metrice, de ritm sau de tempo, din aliteraţii, alternări sau modulaţii. Dorinţa

de reculegere şi de calm spiritual e pusă în evidenţă, ca şi comparaţia cu lebăda, prin

ritmul particular adoptat de poet.

În poemul Premier Regret putem vorbi chiar de armonie imitativă întrucât

corespondenţele sunt riguros marcate la sfârşitul emistihului şi în rimă, din alternanţa

silabelor accentuate şi neaccentuate, din versuri rezultând un fel de legănare specifică

universului lichid, al cărui suflu este valul:

„Sur la plage sonore où la mer de Sorrente Déroule ses flots bleus au pied de l'oranger, Il est, près du sentier, sous la haie odorante, Une pierre petite, étroite, indifférente

Aux pieds distraits de l'étranger…”

Tot armonia imitativă îl ajută pe poet să reprezinte mersul Graziellei, ritmul şi

efectele sonore creând impresii mai autentice decât ar fi putut-o face valorile semantice

şi poetice ale vocabularului. Evoluţia personajului feminin este plină de graţie şi

nonşalanţă:

„Son pas insouciant, indécis, balancé, Flottait comme un flot libre où le jour est bercé,

* „Ceea ce este imprecis în prezent, nu e numai universul imaginat de Lamartine, este universul cuvântului lui Lamartine.”

56

On courait pour courir…”

Amestecul de inocenţă şi erotism pare să definitiveze portretul Graziellei, în care

copilăria se întâlneşte cu maturitatea. Structura variabilă a versului, cât şi diversificarea

ritmului şi a efectelor sonore întărind impresia aceasta de amestec nedesluşit:

„Quand tu vas balayant de ta jupe, Tu fais l'effet d'un beau vaisseau qui prend le large.”

Metafora maritimă întăreşte impresia în legătură cu alianţa pe care a încheiat-o

poetul cu universul lichid, cu oceanele, mările, lacurile şi fluviile planetei. Apa ocupă,

deci, un loc de cinste în cosmologia imaginară descrisă de poezia lamartiniană. De altfel,

putem considera poemul Les Voiles ca o profesiune de credinţă a poetului îndrăgostit de

ape, ca pe un rezumat al acestei predilecţii, pe care a simţit-o mereu:

„Quand j'étais jeune et fier et que j'ouvrais mes ailes, Les ailes de mon âme à tous les vents des mers, Les voiles emportaient ma pensée avec elles, Et mes rêves flottaient sur tous les flots amers. [...] J'enviais chaque nef qui blanchissait l'écume,

Heureuse d'aspirer au rivage inconnu, Et maintenant, assis au bord du camp qui fume, J'ai traversé ces flots et j'en suis revenu.”

(Les Voiles)

Jean Pierre Richard arăta, în Etudes sur le romantisme, că matricea stilistică a poeziei lui Lamartine este „vâlceaua”, cu formele ei călduţe, care pot oferi adăpost poetului127:

„Mon coeur est en repos, mon âme est en silence Le bruit lointain du monde expire en arrivant,

Comme un son éloigné qu'affaiblit la distance, A l'oreille incertaine apporté par le vent.”

(Le Vallon)

„Vâlceaua” (le vallon) putea fi solidă sau lichida, după cum inspiraţia poetului se

plimba pe uscat sau pe ape. J. P. Richard preciza că „vâlceaua” lichidă este practic mai

des întâlnită, întrucât universul lichid posedă calităţi proteguitoare suplimentare,

57

asociate de critic cu cele materne, placentare128. Lamartine ne oferă el însuşi o

informaţie despre pasiunea lui constantă pentru ape: în tinereţe poetul se refugiase, în

timpul sângeroaselor „O sută de zile”, într-o căsuţă de pescar, construită, după spusele

poetului, chiar pe malul lacului Léman. Cu această ocazie poetul face o experienţă

unică: „Je n'ai jamais tant étudié les murmures, les plaintes, les colères, les tortures, les

gémissements et les ondulations des eaux que pendant ces nuits et ces jours passés ainsi

tout seul dans la société monotone du lac. J'aurais fait le poeme des eaux sans en

omettre la moindre note.”*129

Poemul L'Hymne du matin, din volumul Harmonies poétiques et religieuses, are

efect de neutralizare a barierelor şi distanţelor ce s-ar fi putut ivi între poet şi ape. Ritmul

natural al valurilor reduce distanţele pe care poetul le contempla solitar într-un golf.

Privirea complice a poetului surprinde trăsătura esenţială a mişcării valurilor a căror

cadenţă oferă matricea ritmică a poemului:

„Un flot naît d'une ride; il murmure, il sillonne L'azur muet encor de l'abîme assoupi; Il roule sur lui-même, il s'allonge, il s'abîme [...] Il entraine en passant les vagues qu'il écrase, S'enfle de leurs détris et bondit sur sa base; Puis enfin, chancelant comme une vaste tour, Ou comme un char fumant brisé dans la carrière, Il croule, et sa poussière En flocons de lumière Roule et disperse au loin tous ces fragments du jour.”

(Hymne du Matin)

Toate elementele concură la realizarea armoniei imitative, sugestia mişcării

valului e foarte puternică. Dacă nu este descris direct, universul lichid rămâne principala

sursă de referinţe, asociaţii, metafore şi comparaţii:

* „Niciodată nu am studiat atât de mult murmurul, plânsul, mânia, tortura, geamătul şi unduirea apei ca în timpul acestor nopţi şi zile petrecute astfel singur în societatea monotonă a lacului. Aş fi compus poemul apelor fără să omit cea mai măruntă notă.”

58

„L'harmonieux éther, dans ses vagues d'azur, Enveloppe les monts d'un fluide plus pur;

Leur contour qu'il éteint, leur cimes qu'il efface, Semblent nager dans l'air et trembler dans l'espace,

Comme on voit Jusqu'au fond d'une mer en repos L'ombre de son rivage onduler sous les flots...”

(L'Infini dans les Cieux)

„Vagues”, „fluide”, „nager”, „fond”, „mer”, „rivage”, „onduler”, „flots” fac parte

din sistemul de referinţă marin la care poetul apelează atât de des. Nu întâmplător poetul

împrumută ritmul poeziei de la ritmul ştergerii, dizolvării. Mişcarea în care sunt

antrenaţi cititorii este domoală, armonioasă, ea are loc în condiţiile unei atmosfere de

reculegere ce scaldă un univers aproape imobil. Uniformitatea şi regularitatea acestei

mişcări pare să fie un soi de respiraţie cosmică al cărei ritm este împrumutat de la flux şi

reflux. Deplasarea are loc, atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, în acelaşi ritm şi

cu aceeaşi regularitate:

„C'est un flux et reflux d'ineffable puissance, Ou tout emprunte et rend l'inépuisable essence, Ou tout rayon remonte à ce foyer commun...”

(La Chute d'un Ange, Fragment du Livre primitif) „L'Etre au flux éternel, à l'éternel reflux”

(Le Désert) „Flux et reflux divin de vie universelle,

Vaste ocean de l'Etre où tout va s'engloutir!...” (L'Occident)

Se observă, totodată, un anumit gust pentru construcţiile şi viziunile antitetice, de

la mişcarea dublă de ascensiune şi coborâre, la respiraţie şi inspiraţie sau concentrare şi

diluţie. Lamartine simplifică rareori această mişcare dublă, intuind cu precizie unitatea

în lupta contrariilor. De altfel, sufletul său îndrăgostit de ascensiune resimte poate

nevoia unui repaos care i-ar uşura urcuşul şi, în acelaşi timp, îi va încetini căderea:

59

„... et mes yeux plongés dans ces merveilles Remontaient dans le ciel de l'azur à l'azur, Puis venaient, éblouis, se reposer encore Dans un regard plus doux que la mer et l'aurore”

(Novissima Verba)

Fără să renunţe la procedeul gradării mişcării, care are în poezia lui Lamartine

scopul de a sădi în noi ideea de imensitate sau de infinit, poetul este mai ales atras de

reprezentarea ideii de complementaritate:

„J'ai vu ces fiers sommets, pyramides des aires [...] Jusqu'au sein des vallons descendant par étages [...] Remonter, redescendre, et remonter encore...”

(Milly ou la Terre natale)

Complementaritatea este deplasată şi în spaţiul contemplării, unde poetul caută să

reprezinte imaginea şi reflexul imaginii, reprezentarea realizată cu ajutorul universului

lichid. Marea reprezintă în acest caz un cer care se oglindeşte, un cer reflectat:

„Le Dieu qui decora le monde De ton élément gracieux Afin qu'ici tout se réponde

Fit les cieux pour briller sur l'onde L'onde pour réfléchir les cieux.”

(Adieux à la mer)

În poemul Novissima Verba, Lamartine realizează imagini concentrate cu ajutorul

unor oglinzi. În aceste versuri, poezia sa nu mai este un simplu suspin al inimii, sufletul

poetului constituindu-se într-o oglindă cu focar de concentrare:

„Et les traits concentrés dans ce brilliant milieu Y formaient une image, et l'image était... Dieu! Et nos coeurs embrasés en soupirs s'exhalaient,

Et nous voulions lui dire... et nos coeurs seuls parlaient.”

Fără îndoială că Lamartine şi-a lăsat uneori sensibilitatea să suspine în versuri

melodioase de factură clasică, dar alteori versurile sale sunt mult mai variate şi mai

60

subtile decât s-a văzut. Formele bine cadenţate ale aforismului şi sentinţei oferă versului

său variate modele retorice. Ferit de excese retorice, prin armonia versului său, poetul a

ştiut să scoată în evidenţă imagini sau idei. Neglijenţele de expresie şi slăbiciunile

stilului au fost cel mai adesea răscumpărate de supleţea ritmului, realizat prin efecte de

sunet.

Excelent pictor al mişcării, poetul sugerează cititorilor o dinamică complementară

universală, ca element de bază al viziunii timpului şi spaţiului. Expresia directă a acestor

viziuni şi a sentimentelor poetului, puţin sau deloc influenţat de gustul pentru mister al

supranaturalismului, se constituie, aşadar, în calitate şi în lipsă, în acelaşi timp. Însă, nu

trebuie să înţelegem prin aceste afirmaţii că negăm aptitudinea acestui poet de a înţelege

ideile noi, moderne despre poezie. Lamartine definea cu multă abilitate poezia în

Entretien IV: „L'art des arts, la poésie seule, chante pour tous les sens à la fois pour

l'âme, centre divin et immortel de tous les sens.”130* Poezia se constituie, în acest caz,

într-un „langage plus pénétrant, plus harmonieux, plus sensible, plus crié, plus chante

que la langue habituelle”**131.

Una dintre cele mai complete caracterizări ale poeziei lui Lamartine o oferă Irina

Mavrodin în studiul deja citat: „Este o poezie de pură confesiune, de mare vibraţie lirică

(chiar şi în poemele epice), o poezie a “eului” dezvăluit (şi sub acest raport e diametral

opusă poeziei impersonale clasice), dar care, asemenea poeziei clasice, opereză cu un

vocabular foarte abstract. Termenul concret este evitat în mod sistematic...Epitetul vag,

care dă putinţă imaginaţiei să se desfăşoare liber, termenul neutru, sunt căutaţi cu mare

insistenţă...Cu excepţia unor versuri din fragmentele de poeme epice, poezia sa este

total străină de frenezia pitorescului şi a termenului particular, singular, pe care o vom

întâlni la ceilalţi romantici şi parnasieni. Căci departe de a fi picturală, poezia

lamartiniană se apropie mai curând de idealul verlainian al formelor flou, al nuanţelor

*„Artă a artelor, numai poezia cântă pentru toate simţurile odată cu sufletul, centru divin şi nemuritor al tuturor simţurilor.”

61

indecise, susţinută fiind în această caracteristică şi de mişcarea ei esenţialmente

muzicală.”132

1.3.4. Lamartine şi lamartinismul în spaţiul literar românesc. Punctul de plecare în

examinarea relaţiilor pe care românii l-au avut cu opera lui Lamartine şi cu tiparul

lamartinist este complexitatea fenomenului literar al epocii: conglomerat de stări

preromantice şi romantice care coexistă cu forme ale culturii clasice.

Prezenţa lui Lamartine în numeroase traduceri româneşti, în secolul al XIX-lea,

dovedeşte a anumită evoluţie a gustului public la noi care a favorizat această mediere.

Traducerea este o activitate de mediere filtrantă. În aceasta situaţie traducatorul poate fi

considerat un receptor, numai că este ceva mai mult decât un simplu cititor, el foloseşte

lectura pentru o operaţie ulterioară şi în acest sens el se înrudeşte cu criticul: amândoi

sunt metacititori.

Lamartine a fost pentru cititorul român al secolului trecut, nu numai artistul

romantic cel mai gustat şi mai cunoscut ci şi un mit romantic cu profunde implicaţii în

formarea lirismului românesc. Dacă suntem de acord cu opinia lui N. A. Ursu, după care

primul traducător al lui Lamartine la noi ar fi Gh. Asachi în 1821133, constatăm că

această dată ne situează pe poziţia primilor traducători ai Meditaţiilor, înaintea a unor

ţări de mare tradiţie culturală.

O serie de traduceri realizate de-a lungul timpului de Gh. Asachi, I. Heliade

Rădulescu, Gr. H. Grandea, C. Stamati, Al. Pelimon, C. Bolliac, A. Naum, Al.

Macedonski, E. Speranţia şi I. Ciorănescu sunt de-a dreptul remarcabile, chiar daca

ţinem cont de subtila şi îndreptăţita, până la un anumit punct, a observaţiei pe care Irina

Mavrodin o face, vorbind de raportul dintre „perenitatea capodoperei originale”, faţă de

„perenitatea traducerii capodoperei originale, cel puţin în cazul traducerii într-o limbă

în plină evoluţie, ca limba română”134 . Este adevărat că „Traducerea devine la un

moment dat caducă, marcată de desuetudinea limbii, survenită după scurgerea unui **„limbaj mai penetrant, mai armonios, mai sensibil, mai strigat, mai cântat ca limba obişnuită.”

62

interval de timp, acut şi supărător percepută.”, şi că „Nu aceasta este regimul operei

originale, a cărei desuetudine lingvistică este privilegiată.” 135. Dar faptul că

„Traducerile făcute în secolul trecut în limba română din autori francezi (Lamartine,

Balzac, Rousseau, etc.) oricît de bune, sunt inutilizabile astăzi, nu pentru că ar fi

ininteligibile, ci pentru că limbajul lor este resimţit de către cititorul modern ca avînd

valori conotative derizorii.”136, nu acoperă decât parţial realitatea, nu numai din punctul

de vedere al cercetătorului de istorie a limbii literare, ci şi din acela al comparatistului,

care studiază receptarea unui fapt literar în diacronie, ba chiar şi din acela al criticului

literar, care, nu de puţine ori, poate afirma calităţile poetice ale traducătorului, ţinând sau

neţinând cont de „împlinirea” actuală al limbii literare.

Examinarea critică a traducerilor serveşte totodată acreditării marelui merit al lui

Heliade Rădulescu de a fi fost factorul cel mai activ al difuzării operei lamartiniene.

Poetul a desfăşurat o activitate de traducător fertilă, cu o predilecţie deosebită pentru

opera lui Lamartine, asigurând astfel succesul acestei opere în câmpul literaturii române.

Valoarea deosebită a traducerilor realizate de Ion Heliade Rădulescu, Constantin Stamati

şi Alexandru Macedonski a contribuit la convertirea unor teme şi idei romantice în limba

română, la circulaţia operei lui Lamartine la noi şi, la dialogul permanent cu această

operă poetică137.

În legătură cu succesul lui Lamartine în câmpul literelor româneşti s-a adus

argumentul condiţiilor specifice în care s-a dezvoltat romantismul românesc: aşa cum

romantismul românesc a coexistat paşnic, chiar în cazul aceluiaşi scriitor, cu forme ale

clasicismului românesc, tot aşa în cazul lui Lamartine inspiraţia romantică a coexistat cu

trăsături poetice şi retorice clasice, corespunzând întru totul orizontului nostru de

aşteptare. Cu peste 35 de traducători ai operei sale, înşiruiţi pe o perioadă de 100 de ani

de la apariţia primului volum de Meditaţii, Lamartine este artistul romantic cu cea mai

largă audienţă la noi.

Primele jaloane ale unui dialog cu lamartinismul sunt fixate de opera lui Iancu

63

Văcărescu şi Barbu Paris Mumuleanu. În schimb, primii poeţi lamartinieni, în sensul

fixării unor delimitări între literatura iluministă din epoca de tranziţie şi literatura

romantică de mai târziu, sunt „cântăreţii ruinelor”: Vasile Cîrlova, Alexandru

Hrisoverghi şi Mihail Cuciuran. Continuat cu Constantin Stamati, dialogul lui Lamartine

în România izbucneşte în forma sa cea mai fertilă în opera lui I. Heliade Rădulescu.

Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu şi Dimitrie Bolintineanu reprezintă ultimele

reflexe reperabile ale lamartinismului în spaţiul românesc. Dimitrie Bolintineanu este

ultimul, în timp, dintre poeţii români care se dovedesc a fi lamartinieni. Comentariile

noastre privind lamartinismul poeziei româneşti nu se opresc, însă, aici, deoarece, cu

toate că nici în cazul lui Alecsandri şi nici în cel al lui Eminescu, nu se poate vorbi de o

receptare în adevăratul sens al cuvântului, rezultatele contactului cu Lamartine pot fi

remarcate, chiar dacă ele se opresc la nivelul unor influenţe relativ superficiale.

Deşi în versurile sale scrise în limba franceză, ca şi ciclul Lăcrămioare, Charles

Drouhet şi alţi cercetători recunosc, uneori pe bună dreptate, influenţe lamartiniene la

Vasile Alecsandri138, structura clasică a acestuia nu l-a orientat către lamartinism, ci, aşa

cum arăta Al. Piru, către lirica parnasiană139.

În cazul lui Eminescu putem cel mult descoperi aprofundarea unor lecturi care au

contribuit, toate la un loc, la formarea unui mod original de gândire şi imaginaţie, care

participă, în mod egal, la schimbul de idei dintre sisteme filosofice şi estetice, care au

dominat secolul al XIX-lea.

În procesul asimilării marilor valori universale receptarea sensurilor etice şi

estetice se realizează diferenţiat de la o epocă la alta, în funcţie de aspiraţiile şi nevoile

morale, artistice, ideologice ale factorului receptor. În acest sens etapa cea mai profund

ilustrativă este perioada în centrul căreia se află momentul 1848 şi ale cărei limite sunt

1830-1860. Este vorba de perioada în care se continuă literatura iluministă clasică din

epoca de tranziţie care, sub impulsul nou al ideologiei burgheze democrat-revoluţionare,

îşi sporeşte spiritul militant şi devine literatura romantică progresistă.

64

Scriitorii din această perioadă, dornici să se integreze în circuitul european,

renunţă la anacreontism şi la poezia neoclasică, căutând febril noi forme de expresie.

Această căutare se face paralel cu mişcarea de regenerare naţională. Lamartine convine

de minune acestor scriitori, mai întâi, prin miracolul oferit de poezia nouă a sensibilităţii

puse în evidenţă de armonii muzicale nemaiauzite până la el, apoi prin clasicismul

formei de expresie. Adăugind la aceste trăsături nobleţea funciară a inspiraţiei şi sensul

înalt atribuit poeziei obţinem tabloul unui portret poetic robot care se afla într-o

extraordinară convergenţă de afinităţi cu aspiraţiile scriitorilor din această perioadă, cu

ceea ce numim astăzi orizontul nostru de aşteptare.

Când George Călinescu folosea termenul de „lamartinism”, îi dădea înţelesul şi

nuanţele pe care le au termenii asemănători: balzacian, hugolian, gogolian. Deci,

lamartinism înseamnă un anumit tipar romantic, „romantism într-o anume formulă”140.

Sub acest unghi putem stabili o asemănare de structură între lirica lui Lamartine şi

întreaga poezie romantică română de la începutul secolului al XIX-lea, întrucât şi una şi

cealaltă s-au clădit pe poezia secolului al XVIII-lea, cu care au continuat să păstreze

relaţii.

65

Capitolul 2

Alphonse de Lamartine în traduceri româneşti

2.1. Traducerea literară: preliminarii teoretice

Pentru a prezenta traducerea, chiar parţială, a operei unui scriitor într-o altă

limbă, se impune trecerea în revistă ale unor aspecte ale activităţii de traducere, în

general, apoi problemele pe care le ridică traducerea literară, şi în cadrul acesteia,

traducerea poeziei, pentru a ajunge, înaintea analizării concrete a poeziilor traduse, în

acest caz fiind vorba de poezia lamartiniană în limba română, la relevarea problemelor

pe care această întreprindere le-a presupus.

Problemele traducerii nu sunt atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele

presupun cunoştinţe din mai multe domenii: istorie, lingvistică, critică şi teorie

literară, traducătorul, prin activitatea sa, evoluând între două limbi, două culturi şi,

adesea, între două epoci istorice.

În limba română, cuvintele a traduce, traducere, traducător, intrate în

vocabularul limbii române nu cu mult timp după traducerile propriu-zise, care

constituie obiectul capitolului de faţă, provin din limba franceză, traduire, traduction,

traducteur1, înlocuind vechiul a tălmăci, tălmăcire, tălmaci.

Dacă examinăm definiţia pe care o dă traducerii Jean-René Ladmiral, aceasta

se înfăţişează ca o „activitate umană universală, necesară în toate epocile şi în toate

părţile globului” a cărei finalitate „constă în a ne scuti de citirea textului original”2.

Potrivit acestei definiţii, activitatea de a traduce răspunde, în primul rând, unei

66

necesităţi: aceea de a avea acces la o informaţie într-o limbă străină. Corolarul

definiţiei este însă ceea ce presupune această acţiune, şi anume: o activitate inter-

lingvistică, între cele două limbi şi, mai puţin evident, dar tot atât de pregnant, o

activitate intra-lingvistică, pentru ca, de fapt, atunci când se explică ceva, când se

„interpretează”, se „descifrează”, este vorba tot de o „traducere”. Împins până în

ultimele sale consecinţe, acest raţionament ajunge la ceea ce spunea Baudelaire3,

reluat cu alte cuvinte de Proust4, că însuşi actul de creaţie al fiecărui scriitor este o

„traducere”, şi anume, cea a realităţii pe care scriiorul o exprimă în cuvinte, asa cum

crede el de cuviinţă. Teoreticienii traducerii sunt astăzi numeroşi, ei subliniind

necesitatea de a lega teoria traducerii de o teorie a limbajului, într-o bună măsură ca o

reacţie împotriva lingviştilor care au demonstrat că teoretic, nu există echivalenţe între

două limbi. Georges Mounin, în cartea sa Les problèmes théoriques de la traduction5,

trece în revistă teoriile care afirmă imposibilitatea realizării unei traduceri (= translaţii)

absolut echivalente. Humboldt, înainte de Saussure şi Bloomfield, proclamase că orice

sistem lingvistic presupune o analiză asupra lumii exterioare care îi este proprie şi care

diferă de cele ale altor limbi. Cassirer, pe urmele lui, preciza că viziunea asupra lumii

e determinată de limbaj. Diferenţele dintre culturile materiale accentuează rupturile,

iar cele dintre indivizi le determină definitiv. Nici introducerea noţiunii de unitate

semnificativă minimă, monem (Sörensen, Martinet) sau cea de figură (Hjemslev) nu

scot cercetarea din impas, noţiunea de conotaţie complicând-o şi mai mult. Alţii

propun teoria mai optimistă a universaliilor (trăsături fundamentale, intrinseci

limbajului, ocurente în toate limbile), ale formelor de cunoaştere umană,

(cosmogonice, ecologice, biologice, anatomice), ale gramaticilor „naturale”, ale

procedeelor mentale comune, ale echivalenţelor, etc.. Opoziţiile: substanţă / formă,

semnificat / semnificant, paradigmatic / sintagmatic, invocate mereu, blochează mai

mult decât deblochează problema teoretică a traducerilor6.

Numeroşi filologi, lingvişti, folosofi şi chiar sociologi au abordat problemele

67

teoretice ale traducerii. Cu toţii au simţit nevoia de a pune problemele traducerii în

strânsă relaţie cu o teorie a limbii. Este cazul lui George Steiner7, Peter Newmark8,

Henri Meschonnic9, Louis Kelly10, ş.a., care au subliniat dimensiunea culturală şi

discurivă a limbajului în cadrul traducerilor dintr-o limbă în alta.

Este evident că traducerea are întotdeauna ca punct de plecare un text scris, şi

dificultatea provine din faptul că traducătorul nu se poate limita să traducă pur şi

simplu, dintr-o limbă în alta, cuvânt de cuvânt, mai ales dacă este vorba de o

traducere literară, pentru că, în final, rezultatul trebuie să fie tot un text scris. Nu este

vorba, în acest context, doar de celebra recomandare a lui Cicero, valabilă, după cum

se vede, încă din antichitate, de a traduce sensul frazei, şi nu cuvânt de cuvânt11, cu

toate că şi în ceea ce priveşte „reproducerea sensului”, este greu să se aprecieze

astăzi, ce putea să însemne această recomandare, pe atunci. În acest sens se poate

spune doar că centrul de interes, care se concentra asupra cuvintelor, s-a deplasat cu

timpul spre traducerea unităţilor mai largi. Este vorba, aici, de faptul că pentru a

traduce un text tehnic, sau ştiinţific, pentru ca traducerea să fie satisfăcătoare, ajunge

o bună cunoaştere a celor două limbi, şi un dicţionar tehnic de calitate. Alta este

situaţia, când se traduce dintr-un domeniu ştiinţific care nu există în limba ţintă.

Intervin factori care ţin de creativitatea lingvistică, şi principiul de a prelua, o data cu

noul obiect, şi cuvântul care-l desemnează, nu se poate aplica decât foarte rar, în

cazul noţiunilor abstracte şi al conceptelor.

Şi mai complexă este situaţia în cazul traducerilor literare. De-a lungul istoriei,

problematica traducerii a fost centrată pe opoziţii binare: limbă sursă / limbă ţintă, text

original / text tradus, literalitate / traducere liberă, traducerea literei / traducerea

spiritului. Aceste polarităţi nu sunt de acelaşi ordin. Oricare ar fi obiectul divergenţei,

un fenomen rămâne central: orientarea spre textul sursă sau spre textul tradus.

Fidelitatea în „spirit” sau în „literă” este o altă falsă obsesie, dacă acceptăm că opera

literară este un sistem. Fiecare din aceste elemente poate fi analizat de discipline

68

diferite, ele fiind deci irevocabil despărţite, chiar dacă se intâmplă să fie câte un aspect

al aceleiaşi realităţi.

Practica traducerii impune o seamă de probleme teoretice. În interiorul

traducerii literare se impune a se face deosebirea între traducerea prozei şi traducerea

poeziei. Semnificativ în cadrul acestei distincţii este faptul că cei care traduc poezie

sunt, în marea lor majoritate, poeţi, după cum se va vedea chiar şi în acest capitol, pe

când traducătorii de proză sunt, în general, profesionişti, nefiind decât în mod

excepţionali prozatori. Traducerea poetică face parte, indiscutabil, dintre procesele

estetice de creaţie, aserţiune confirmată şi de următoarea definiţie a lui Roman

Jakobson: „Textul poetic este cel în care funcţia poetică predomină faţă de celelalte

funcţii ale limbajului, funcţia poetică fiind cea care se caracterizează prin proiectarea

axei paradigmatice (asociaţii sonore şi/sau semantice, ritmice, aliteraţii, accente) pe

axa contiguităţii sau a sintagmei”12. Altfel spus, poezia este o formă de expresie

pentru care trebuie găsită o formă echivalentă, în cadrul procesului de traducere.

În acest context, ca şi în cel al discuţiei anterioare despre „imposibilitatea”

traducerii perfecte, este momentul să reconsiderăm binomul „tradutore-tradittore”.

Termenul francez traduction are o etimologie ezitantă, neputându-se stabili cu

certitudine dacă acesta provine din latinul traducere (din trans-ducere = a trece) sau

din italienescul tradurre, obiceiul italienilor de a-i traduce pe clasicii latini fiind

preluat şi de francezi, probabil împreună cu cuvântul. În majoritatea limbilor neolatine

acesta este sensul: de a trece un text dintr-o limbă în alta şi traducătorul-tradutore este

deci cel care face efectuează această acţiune. Trădătorul-tradittore, în virtutea

etimonului care este acelaşi, tradere, de la care avem cuvântul tradiţie (din francezul

tradition, sau italianul tradizione), nu face decât să aducă trecutul, tradiţia, în prezent.

În consecinţă, chiar dacă uneori este infidel (a se vedea sensul a traduce pe cineva),

traducătorul nu este niciodată trădător.

În jurul anilor 1980, ca reacţie la impactul provocat de lucrările Şcolii de la

69

Konstanz despre literatură, apar o serie de lucrări teoretice care au în centrul

preocupărilor lor traducerile literare. Astfel, studiile lui R. de Beaugrande asupra

traducerilor poetice inspirate din teoriile lui Hans Robert Jauss despre receptarea

estetică, sunt publicate într-un volum, sub titlul Factors in a Theory of Poetic

Translating13; Henry Meschonic, publică între 1973 şi 1978 cinci volume despre

traducerile literare, dintre care cele mai cunoscute sunt Poetique de la traduction

(1973) şi Pour la Poetique (1975)14, din cauza polemicilor suscitate; culegerea de

articole de Antoine Berman, Henry Meschonic, Gérard Granel, Georges Mailhos,

Annik Jaulin, reunite în volumul Les tours Babel, din 198515; Umberto Eco, tradus în

limba franceză de-abia în 1994, sub titlul A la recherche de la langue parfaite16; ş.a.

Din lucrările de mai sus, se deduce existenţa unor teorii ale traducerii care sunt

numite teorii prescriptive, care au în centrul preocupărilor lor receptarea textului

original în limba şi cultura căreia îi este destinată traducerea, şi a unora care sunt

numite descriptive, şi care acordă mai multă atenţie reproducerii cât mai exacte a

textului scris în limba sursă. Astfel, pentru Antoine Berman17, traducerea trebuie să

respecte câteva norme etice care pretind redarea textului intgral, literal (într-un sens

mai larg), cu respectul cuvenit originalului, iar pentru George Mounin18, ceea ce

contează este ca limba folosită şi conţinutul semantic, rezultat al traducerii, să se

integreze în cultura căreia i-a fost destinată. Într-un cuvânt, receptarea traducerii în

limba ţintă. Pentru mai multă claritate, acelaşi G. Mounin explică cele două categorii

de traduceri. Din prima categorie fac parte traducerile care nu prezintă nici un fel de

stridenţă sau forţare a limbii, textul având aparenţa de a fi fost gândit şi scris în limba

ţintă. Din a doua categorie fac parte textele care lasă să transpară în textul tradus

formele semantice şi stilistice originale ale limbii din care se face traducerea, cititorul

neputând face deloc abstracţie de faptul că ceea ce citeşte a fost conceput şi scris într-o

limbă străină19.

Prima clasă de traduceri corespunde traducerii ideale pe care Gogol o defineşte

70

în felul următor: „A deveni o sticlă atât de transparentă, încât să se creadă că nu

există nici un fel de sticlă”.

Pentru Umberto Eco, problema fundamentală cu care un traducător trebuie să se

confrunte este de a şti dacă, traducând, trebuie să-l facă pe cititor să înţeleagă

universul cultural al autorului, sau dacă trebuie să transforme textul original,

adaptându-l la universul cultural al cititorului, ca şi cum autorul şi-ar mai fi scris o

dată cartea în limba cititorului, scriind-o în spiritul culturii şi limbii acestuia şi nu în

spiritul propriei sale culturi şi limbi. După filosoful italian, traducerea este o problemă

internă a limbii de destinaţie. Problemele semantice şi silistice, pe care versiunea

originală le pune, trebuie să fie rezolvate, ca de la sine, de limba B. Este normal ca

expresiile limbii de origine, conţinute de producţia literară, să fie bine înţelese, dar

criteriul reuşitei îl oferă în exclusivitate calitatea textului produs în limba de destinaţie.

Această poziţie coincide în bună măsură cu cea a lui Mounin, dar Umberto Eco este

singurul teoretician şi autor de beletristică, în acelaşi timp, care şi-a exprimat o

preferinţă personală pentru receptare, în dauna literei stricte a textului original20.

Plecând de la o vastă experienţă de traducător, care ii dă posibilitatea să se

exprime în cunoştinţă de cauză, profesorul universitar Irina Mavrodin reduce oarecum

datele problemei: „O buna traducere nu poate fi niciodată rezultatul aplicării

mecanice a unei teorii, oricât de adecvată, căci adecvarea aceasta nu funcţionează

dacît ca generalitate, în timp ce o traducere, ca şi creaţia artistică, nu există decît ca

sumă de rezolvări particulare. Traducerea este în primul rînd o practică, valoric

determinată de orizontul cultural al traducătorului, de competenţa şi performanţa

lingvistică a cestuia, dar şi totodată, şi nu în ultimul rînd, de acea intuire corectă a

soluţiilor concrete pe care în mod obişnuit o numim vocaţie, inspiraţie sau, pur şi

simplu, bun gust.”21

Gelu Ionescu în Orizontul traducerii ne propune „să observăm că istoriile

literaturii române pe care le avem nu s-au ocupat prea mult de traduceri, ele fiind

71

patronate de concepţia pe care mijlocul secolului al XIX-lea a născut-o şi i-a

întemeiat gloria prin lucrările monumentale ale lui Gervinus, Lanson, De Sanctis:

scopul acestor opere era acela de a identifica esenţa unei entităţi naţionale ce se

căuta şi descoperea în producţia literară creată de geniul naţional. La noi, G.

Călinescu a ilustrat-o ca nimeni altul.”22 Acelaşi autor continuă considerând că

„dacă traducerile nu pot (şi nici nu au cum) fi considerate ca făcând parte din

fenomenul creativităţii strict originale altfel decât prin faptul că sunt integrabile într-

o unică limbă literară ce reprezintă capacitatea de exprimare artistică a unui popor

la un moment dat, ele nici nu pot fi excluse dintr-o istorie a receptării literare (sau o

altă formă de considerare critică a literaturii)”23.

Conceptul de receptare se referă, după cum am arătat, la relaţia dintre mesaj şi

destinatar, dar, conform unui capitol precedent, o asemenea relaţie trebuie studiată

din două unghiuri diferite: se poate studia comunicarea ca influenţă a mesajului

asupra destinatarului, sau se poate studia reacţia destinatarului la mesaj. Există deci

două direcţii sau situaţii: mesaj → destinatar şi destinatar → mesaj. Pozitiviştii au

practicat, sau mai bine zis au fost acuzaţi că practică, un studiu al raportului mesaj →

destinatar care viza mai ales influenţa, în timp ce studiile mai moderne pun accentul

pe receptare.

De problema traducerilor în limba română s-au preocupat, pentru prima dată în

ţară, istoricii literaturii române – A. Densuşianu, V. A. Urechia, N. Iorga, N. Cartojan,

şi alţii – care, odata cu relevarea „influenţelor”, au arătat şi felul în care au pătruns şi

primele texte literare, scoţând în evidenţă şi faptul că iniţiativa de a traduce o operă

literară sau alta, – din slavonă în română, din greacă şi mai târziu din franceză – este

condiţionată de numeroşi factori extraliterari, printre care condiţiile sociale primează.

Epoca paşoptistă, care este, într-un fel, şi în centrul atenţiei noastre, a excelat în

traduceri din limba franceză şi studii mai recente au completat cercetările

fundamentale ale lui D. Popovici, arătând că semnificaţiile fenomenului, atât de

72

important în epocă, nu au fost epuizate, că mai sunt necesare multe investigaţii, chiar

de strictă factologie. Dintre acestea, exercitarea funcţiei de mediere, esenţială în

literatură, mai ales pentru efectul de cataliză pe care-l produce în câmpul unei culturi, a

fost scoasă în evidenţă de cercetători ca Paul Cornea şi P.A. Georgescu, mai mult

dintr-o optică sociologică decît epistemologică. Fiind tranzitivă, această funcţie a

stârnit mai puţin interes decât emiţătorul pe de o parte şi receptorul pe de altă parte.

Traducerea a fost considerată, pe bună dreptate, o formă de mediere, filtrantă am putea

zice, care este caracteristică literaturii. Traducătorul este un receptor ce se înrudeşte cu

criticul: amîndoi sunt meta-cititori. Tranformând termenul iserian de „cititor implicit”

în „cititor ideal” şi extinzând, legitim, experienţa receptării la cea a traducerii, Irina

Mavrodin afirmă: „…cititorul, prin lectura sa, re-crează opera. Este o afirmaţie care

poate fi extinsă şi asupra activităţii traducătorului, cititor ideal, al cărui efort,

materializat în transpunerea operei dintr-un limbaj într-altul, este cel mai apropiat de

ideea pe care ne-o facem despre lectură ca act creator.”24

Stadiul dezvoltării limbii române literare, la începutul secolului al XIX- lea, îi

punea pe cei care se încumetau să traducă literatură occidentală, în situaţia

traducătorului care este nevoit să caute cuvinte şi combinaţii de cuvinte noi, pentru a

exprima stări sufleteşti şi sentimente necunoscute cititorilor români. Acest fenomen

este ceea ce a simţit o generaţie întreagă de cărturari şi scriitori, „paşoptiştii”, în al

cărui program de redresare naţională, un loc important era şi „cultura limbei”, după

cum se exprima Ion Heliade Rădulescu, cerând contemporanilor săi, scriitori şi

traducători, să cultive limba în aşa fel încât „ să o facem în stare, a exprima ideile

veacului al XIX-lea şi a le exprima într-un chip vrednic de luminile acestui veac, ca

să putem a o da urmaşilor noştri în stare cum să poată păşi şi ei cu dînsa în

paralel cu înaintarea duhului omenesc şi cu ideile veacurilor următoare”25.

Merite mari în ceea ce priveşte sporirea fluenţei versului românesc revin

„tălmăcitorilor” de poezie, extrem de numeroşi, într-o epocă în care traducerile erau

73

susţinute programatic de societăţile culturale şi încurajate de primele ziare româneşti.

Toţi poeţii epocii sunt şi tălmăcitori de poezie străină, aceasta fiind şi un reflex al

nevoii de modele, acut resimţită în epocă.

Peste toate acestea, însă, se cer relevate alte două aspecte ale traducerii: pe de o

parte, aspectul sincronic, care se analizează prin mijloacele criticii literare, procedând

la o analiză comparativă a textelor în cauză; pe de altă parte, aspectul diacronic, care

se analizează prin mijoacele criticii traducerii ca receptare, într-un anumit moment dat,

sau în timp. Trebuie menţionat şi faptul că traducerile nu se fac oriunde şi oricum.

Fiecare operă literară (şi nu numai), fiecare text are un timp al său pentru a fi tradus,

şi, aşa cum există un orizont de aşteptare în receptarea operelor literare, tot aşa există

şi un „orizont traductiv”, care îşi impune legile.

2.2. Receptarea poeziei lui Lamartine la nivelul traducerilor. Privire diacronică.

După ce N. A. Ursu a semnalat în 1973, în primul volum al Operei lui Asachi, ca

primă versiune a unei poezii de Lamartine, Singurătatea (1821),26 în 1974, Paul

Cornea arăta cel puţin reţineri în faţa acestei ipoteze care ne-ar situa pe poziţia

primilor traducători europeni ai lui Lamartine, înaintea celor din Anglia (M. J. Grattan

— 1822), din Polonia (D. Lisiecki — 1822) şi din Germania (J. B. Schaul — 1823; Fr.

Götz — 1825; G. Schwab — 1826)27. Oricum, prin traducerea lui Heliade Rădulescu

din 1826 a poeziei Singurătatea, românii îl descoperă pe Lamartine, îl traduc aproape

simultan şi adesea chiar înaintea unor naţiuni cu vechi tradiţii de cultură.

Până în 1973, toţi cercetătorii erau de acord că primele traduceri româneşti din

Lamartine erau cele făcute de Heliade Rădulescu, în 1826, şi citite la întrunirile

„Societăţii literare”, ţinute în casele lui Dinicu Golescu. Cercetători, ca M.

Anghelescu, însă, întăresc descoperirea lui N. A. Ursu, considerându-1 pe Asachi unul

din primii traducători europeni ai lui Lamartine28. Aceste traduceri sunt posibile, după

cum am arătat untr-un capitol precedent, pentru că în ţările române apetitul pentru

literatură străină crescuse simţitor şi, deşi lectura se face cu foarte puţin discernământ

74

critic, marii clasici şi romantici sunt citiţi şi gustaţi în acelaşi timp cu povestirile

ieftine, de senzaţie.

Cataloagele de lectură existente în deceniile trei, patru şi cinci ale secolului al

XIX-lea, menţionează operele lui Lamartine, Byron, ale unor clasici, dar şi ale unor

autori de romanţe sentimentale, iar îndrumătorii culturali se declară ferm în favoarea

clasicismului deşi sunt practicanţi ai romantismului. Se traduce astfel simultan Florian

şi Lamartine. „Romantismul constituie orientarea predominantă a epocii, sub două

ipostaze: una majoră, de tip Lamartine, Chateaubriand, Victor Hugo; cealaltă

minoritară, ilustrată prin Byron…E de notat că preferinţele oglindite de statistică în

domeniul traducerilor corespund cu modul de a fi al literaturii originale. Aceasta a

fost mai mult elegiacă, sentimentală, pitorească, decât sumbră, insurgentă, atee, mai

aproape de Lamartine şi Hugo, decât de Byron”29.

Studiind traducerile din Lamartine, care înregistrează un record în prima

jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a scădea vertiginos în ultimul pătrar de veac.

Paul Cornea stabileşte etapele receptării marelui romantic francez: “Vom distinge din

capul locului trei etape ale receptării: în cea dintâi triumfă mirajul lirismului (1830—

1848); în cea de-a doua se impune mai degrabă puterea de seducţie a personalităţii

(1848—1860); în cea de a treia asistăm la degradarea mitului (1860 până la sfârşitul

secolului al XIX-lea)”30.

Această sistematizare a receptării lui Lamartine se susţine pe datele istoriei

literare dar şi pe elementele analizei implicaţiilor psihologice şi sociologice ale

traducerilor. Pentru prima etapă, Paul Cornea stabileşte 17 traducători diferiţi între

care figurează cele mai celebre nume ale timpului, realizându-se 45 de traduceri:

Heliade Rădulescu: 11 traduceri;

C. Stamati: 7;

Al. Pelimon: 3;

Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, D. Ralet, C. A. Rosetti, G. Sion, C. D. Aricescu,

75

câte 2;

C. Manu, Iancu Văcărescu, Al. Hrisoverghi, G. Crupenski, C. Bolliac, D. Gusti, I.

Cătina, D. Bolintineanu şi Gr. H. Grandea, câte o traducere şi mai există, potrivit

studiului aparţinând lui P. Cornea şi o traducere fără semnărtura autorului31.

Numărând atent, constatăm că sunt 43 de traduceri efectuate de 19 traducători.

Putem să adăugăm la cifra 19 pe Scavinschi Daniil (1795 — 1837), care într-o

scrisoare din 1831 vorbeşte şi de traducerea poemului Moartea lui Socrat (tălmăcire în

proză) care se afla în manuscrisele pe care le-a pierdut. Situaţie în care avem 20

traducători şi 44 de traduceri. Socoteala încă nu este exactă dacă ţinem cont de faptul

că Heliade Rădulescu a scris şi publicat câte trei variante diferite pentru Singurătatea

şi Suvenirul, câte două variante diferite pentru Seara, Providenţa la om, Rugăciunea

de seară, şi câte o variantă numai pentru Desnădăjduirea, Războiul, Toamna,

Rugăciunea pruncului, Poetul murind şi Lacul.

Pentru a da măsura „audienţei” lui Lamartine în epocă, la toate acestea se pot

adăuga şi o serie de imitaţii şi adaptări datorate, de exemplu, lui Mihail Cuciuran

(1819 - 1844), care lamartinizează vizibil în Toamna şi Seara la Ceahlău, cât şi alte

versuri care imită maniera lamartiniană, fără a putea fi raportate la un prototip definit,

aşa cum sunt unele poezii ale lui Alexandrescu, Bolintineanu şi Cîrlova.

Deşi Gh. Asachi este atestat acum ca primul traducător al lui Lamartine, lui

Heliade Rădulescu îi rămâne marele merit de a fi fost iniţiatorul hotărât al cultului

pentru marele romantic francez în literatura noastră. Cele 11 poeme traduse din opera

poetică a lui Lamartine, până la 1848, sunt parte integrantă dintr-o vastă campanie

de prezentare şi de popularizare ale romanticului francez, în presa românească,

începută ăncă din anul 1830.

În acel an, 1830, în „Curierul românesc” I, (1829—1830), alături de poemul

Suvenirul şi de versurile Din preludul lui A. de La Martin — Războiul, Heliade

Rădulescu introduce o notiţă prin care arăta că are gata de tipar un curs de poezie în

76

proză şi că în cuprins vor figura Poetica lui Boileau şi bucăţi din Meditaţii.

Mai târziu, Heliade Rădulescu anunţa că, în „Adaosul literal” la „Curierul

românesc”, va publica piese „din Meditaţiile Poetice ale lui A. de La Martin” şi dădea

tot felul de ştiri privitoare fie la activitatea poetică a lui Lamartine, fie la călătoriile pe

care acesta urma să le facă32. În 1831, Heliade publică versuri din poemul Hymne de la

nuit în cadrul unei note critice ocazionate de apariţia în Franţa a volumului Harmonies

poétiques et religieuses [Armonii poetice şi religioase] iar în 1833 anunţă că

Lamartine a sosit la Viena, întorcându-se din călătoria lui în Răsărit33. Cam de prin

1835, o seamă de publicaţii inserează ştiri despre Lamartine, note de călătorie,

cuvântări ţinute cu diverse prilejuri şi diverse traduceri34.

Chiar şi „Dacia literară”, care luase atitudinea împotriva multitudinii de

traduceri care se fac în epocă, găseşte, prin reprezentantul său de seamă Mihail

Kogălniceanu, justificarea unor traduceri din opera lui Lamartine. Mihail

Kogălniceanu arată în articolul său Literatura străină că atunci când a luat atitudine

împotriva traducerilor, nu s-a gîndit să ostracizeze şi scrierile străine despre români, şi

aminteşte chiar unele teme româneşti în scrierile lui Puşkin, Lamartine şi

Lewitchnigg35. Doar Heliade Rădulescu, conştient continuator al întreprinderii lui

Zaharia Carcalechi şi Stanciu Căpăţineanu de a iniţia biblioteci literare, putea aduce

serioase argumente pentru necesitatea traducerilor în această epocă: aportul întreit în

domeniile moral, estetic şi lingvistic fiind cel mai citat argument al lui. De altfel,

Mihail Kogălniceanu nu respingea în bloc traducerile, ci mai ales pe acelea care

cultivau gustul pentru aventură, anecdotă şi senzaţie.

Prin 1839, asistăm la un schimb de scrisori foarte interesant pentru lumina ce o

aruncă asupra măsurii în care este receptat poetul francez la noi. Comentat pe larg de

către N. A. Ursu şi Paul Cornea, schimbul de scrisori demonstrează, pe de o parte,

marele prestigiu de care se bucura în Principatele Române romanticul francez, iar pe

de altă parte, deschiderea literaturii noastre către dialogul cu marile culturi, apetenţa

77

pentru comunicare şi raportare. Este vorba de scrisoarea Hermionei Asachi, cea care

avea să devină doamna Edgar Quinet, adresată poetului romantic.36 Sensibilitatea şi

autenticitatea trăirilor ce se degajau din această scrisoare oferă lui Lamartine ocazia

şi prilejul de a-şi pune din nou în valoare elanul liric în Ode à une jeune moldave, pe

care „Albina românească”, din 24 decembrie 1839 o publică în versiune originală,

apoi, în 14 ianuarie 1840, în traducerea lui Ghe. Asachi. Se mai semnalează încă o

traducere a unui anonim, însoţită de o invitaţie a acestuia, „Poftire către poeţii români:

« Dacă la adoraţia (închinare) unei inimi simţitoare, trimisă din patria noastră,

poetul francez nu au pregetat a hărăzi cele mai dulci acorduri a lirei sale (nesmintit

zavisluite de multe franceze), apoi nu mai puţină curtenire aşteptăm de la tinerii noştri

literaţi ca să traducă pe românie acea odă, scrisă de un străin, ca prin aceasta să

împământeneze în Moldova productul literal al celui întâi poet al veacului nostru”37.

Presa literară de după 1840 continuă să informeze publicul cititor român cu ştiri

despre activitatea poetică şi politică a marelui romantic francez paralel cu publicarea

traducerii unor poeme. În timp ce „Gazeta de Transilvania” reproduce discursuri

politice ale lui Lamartine38, „Curierul românesc” publică elegia Poetul murind în

traducerea lui Cezar Bolliac39. În „Icoana Lumei” apare un articol despre viaţa şi

activitatea romanticului francez alături de portretul lui Lamartine gravat de Partheny:

„Lamartine, strălucitul poet al Franţei”40, iar în „Organul Luminării” se publică un

articol despre Histoire des Girondins a poetului, care începuse să apară în Franţa, cât

şi fragmente în traducere41. Totuşi, cele mai multe ştiri despre Lamartine sunt

publicate la „Curierul românesc”, din paginile căruia aflăm că marele poet francez a

vorbit la moartea scriitorului Aimé-Martin, sau că a semnat un contract pentru

publicarea a încă 6 volume din Histoire des Girondins42.

Această mare cantitate de traduceri, prelucrări, imitaţii, opinii critice, referinţe

filologice, ştiri politice demonstrează că între 1830 şi 1848, Lamartine nu este numai

poetul romantic cel mai gustat şi cel mai cunoscut, ci un element de relaţie la care se

78

raportau aproape toţi marii scriitori români din acea perioadă. Deşi analiza cantitativă,

statistică nu este cea mai relevantă, ea ne creează premize necesare pentru precizarea

configuraţiei specifice a romantismului românesc, prin conturarea relaţiilor spirituale

dintre literatura noastră şi literatura franceză.

Cea de-a doua etapă a receptării lui Lamartine (1848-1860), definită de Paul

Cornea ca etapa „puterii de seducţie a personalităţii”, este marcată de mai puţine

traduceri literare, prelucrări şi imitaţii, în schimb întâlnim o mare cantitate de ştiri

politice sau ştiri despre activitatea poetului francez pe tărâm politic şi social. De altfel,

aproape toţi istoricii şi criticii literari, care s-au ocupat îndeaproape de această

perioadă, trag concluzia că însăşi poezia română, prin reprezentanţii ei, se simte foarte

atrasă de sfera socialului. Să nu uităm că şi în Franţa romantismul capătă, după 1840,

acea coloratură socială şi politică pe care i-o ofereau operele lui Lamartine, Hugo,

Michelet, Quinet şi Lamennais. Această orientare convine pe deplin şi reprezentanţilor

literaturii române care se îndreptau, înainte de 1848, către un romantism social şi

politic. Toate temele romantice franceze, învăluite adesea de meditaţie elegiacă şi

melancolie, aplicate stărilor de la noi, devin expresia, fie ale unor apeluri la luptă

socială, ca în lirica lui Bolliac şi Alexandrescu, fie al unui elan de exaltare patriotică,

ca în operele lui Cîrlova, Heliade Rădulescu şi Alexandrescu, căpătând astfel sensuri

adecvate realităţilor noastre sociale.

În acest context, nu e de mirare faptul că gazetele noastre acordă o tot mai mare

atenţie activităţii politice a lui Lamartine, a cărui evoluţie este urmărită asiduu şi

descrisă pe larg.

În această perioadă apare, în traducere, în diverse gazete, circulara lui

Lamartine, ministru de externe, adresată agenţilor diplomatici ai Republicii franceze43.

Tot acum, în foiletoane ce se ocupă de situaţia Franţei, se aduc elogii atitudinii

moderate pe care o urma marele romantic, ca membru al guvernului francez. Se

reproduc, de asemenea, opinii critice cu privire la opere ale lui Lamartine, ca de

79

exemplu traducerea seriei de articole scrise de Eugène Forcade L'historien et le héros

de la Revolution, în care acesta făcea o aspră critică lucrării Histoire de la Revolution

de 1848 şi combătea, rând pe rând, toate afirmaţiile autorului acestei istorii44.

Atenţia receptorului deplasează centrul de greutate de la traducerea şi receptarea

mesajului liric, către mesajul politic şi social. Devenit din 1846 preşedinte de onoare al

Societăţii Studenţilor români de la Paris, Lamartine ia contact cu revoluţionarii români

care aveau să lupte, în 1848, pentru emancipare naţională şi socială, află proiectele

acestora. Astfel, atunci când după evenimentele din februarie 1848, Lamartine va

deveni ministru de externe în guvernul revoluţionar de la Paris, entuziasmul românilor

va fi lesne de înţeles. Proiectele lor, visele lor, ar fi putut căpăta, cu sprijinul pe care-l

aşteptau de la Franţa, un aspect verosimil. Marin Bucur, comentând pe larg

evenimentele din Principate, arată că ajutorul, aşteptat de revoluţionarii români cu

înfrigurare, s-a redus la trimiterea unui agent secret, doctorul Louis Mandl, cu

misiunea de a face în cel mai scurt timp o descriere exactă a situaţiei din Ţara

Românească45. Trimiterea acestui agent secret fusese ordonată de Lamartine mai ales

ca urmare a acţiunii revoluţionare care avusese loc la 27 martie la Iaşi. Misiunea

doctorului Mandl se disimula sub inofensive funcţii ştiinţifice şi avea un dublu scop,

pe de o parte să ia legătura cu capii mişcării (C. A. Rosetti, D. Brătianu, I. Ghica),

pentru a le împărtăşi vederile guvernului francez şi a discuta tactica revoluţionară, iar

pe de altă parte, să informeze exact guvernul de la Paris despre situaţia existentă în

România. De altfel, după discuţia cu Louis Mandl, I. Ghica pleacă la Constantinopol

cu misiunea dublă de a da ascultare instrucţiunilor lui Lamartine şi de a răspunde

acordurilor încheiate în legătură cu teatrul de operaţii al revoluţiei din Ţara

Românească.

La izbucnirea revoluţiei în Ţara Românească, doctorul Louis Mandl, care se afla

la Viena, se grăbeşte să ajungă în patrie, pentru a înfăţişa guvernului său de la Paris

situaţia din Ţara Românească. Cu excepţia lui Lamartine, doctorul Mandl nu reuşeşte

80

să contacteze nici un alt membru al acestui guvern, fapt ce demonstrează că nu

întâmplător guvernul provizoriu de la Bucureşti îşi pusese toate speranţele în

Lamartine, după cum acesta din urmă părea să fie singurul membru al guvernului

provizoriu, care arăta cât de cât interes destinului revoluţiei române. Guvernul de la

Bucureşti îi adresează poetului francez, în semn de omagiu şi înaltă preţuire, o

scrisoare în care sunt exaltate virtuţile poetice şi cetăţeneşti ale lui Lamartine: „Elle [la

France] nous apprend à sentir, à connaître à aimer nos devoirs, elle soutient notre

courage et elle nous dit d'espérer. C'est surtout par la bouche de son grand poete

qu'elle nous tient ce langage... Quand vous aurez régénéré la politique, vous aurez

renouvelé la poésie...”.* Răspunsul la scrisoarea adresată unui membru al guvernului

francez este trimis, într-un târziu, de un simplu deputat, după cuvintele lui Lamartine:

„simple citoyen, sans autre pouvoir aujourd'hui que sa voix, que sa parole”**46.

Lamartine afirmă că nu mai putea da un răspuns oficial cu privire la politica Franţei

faţă de Ţara Românească şi guvernul provizoriu.

Decepţionaţi, revoluţionarii români vor începe să-şi exprime serioase rezerve în

ceea ce privea atitudinea adoptată de Lamartine în legătură cu marile puteri orientale şi

cu Principatele Române. Totuşi` în acelaşi an, apare, în traducere, biografia Carlotta

Corday, scoasă probabil din Histoire des Girondins, în timp ce în aceeaşi gazetă se

reproduce un articol din „La Réforme”, al cărui autor îl învinuia pe Lamartine de a fi

ţinut un discurs care dovedea că nu era în cunoştinţa evenimentelor de la Bucureşti47.

Mai târziu însă, chiar şi după înăbuşirea revoluţiei, Lamartine se mai bucură de

prestigiu în Principate, aşa cum apare din două corespondenţe, una din Bucureşti şi

alta din Paris, publicate de acelaşi ziar. În prima, cititorilor li se înfăţişează starea din

Ţara Românească după înăbuşirea revoluţiei, iar în cea de a doua, se afirmă că, prin

D.D. (probabil Lamartine) cauza românească va intra în discuţia Camerei Deputaţilor * „Ea (Franţa) ne învaţă să simţim, să cunoaştem şi să ne iubim îndatoririle, ne susţine curajul şi ne spune să sperăm. Mai ales prin vocea marelui ei poet ne ţine acest cuvânt... Când veţi regenera politica veţi reînnoi şi poezia…”

81

din Franţa.

Prin 1850, mai apar în presa românească tot felul de ştiri privitoare la activitatea

lui Lamartine: „Gazeta de Moldavia” inserează o ştire despre vizita poetului la

Colegiul călugărilor lazarişti din Smirna, după care se publică şi cuvântarea ţinută de

acesta, cu ocazia festivităţii de decernare a premiilor, în timp ce „Vestitorul român” dă

alte ştiri cu privire la călătoria poetului la Constantinopol şi reproduce o scrisoare a

acestuia în care îşi descrie domeniile dăruite de sultan şi declară că va veni la Paris şi

Londra ca să caute capitalurile ce-i sunt necesare spre a le cultiva. Insă, după cum

arată Paul Cornea, mitul marelui romantic începuse să fie distrus de omul politic.

Degradarea maximă a mitului poate fi considerată luarea de atitudine a lui Heliade

Rădulescu faţă de nehotărârea manifestată de omul politic: “Après avoir incité les

peuples à s'insurger, Lamartine ceda devant les Pharaons et fit que la France

abandonna les peuples à une servitude encore plus dure que celle dont ils voulurent se

délivrer. Non, à bas les idoles, dans les circonstances pareilles”*48. După cum remarcă

şi Angela Ion, între 1830 şi 1870, puţini scriitori au fost atât de cunoscuţi în ţările

române: „La renommée de l'auteur des Méditations poétiques avait rapidement passé

les frontières de la France et trouve un écho dans le mouvement littéraire roumain, en

favorisant l'éclosion de la poésie romantique de nuance élégiaque et en éveillant la

sensibilité poétique de toute une lignée de poètes roumains, à la sentimentalité, à la

méditation ethérée, à la mélancolie musicale et incantatoire ”**49.

Ocupându-se în continuare de valoarea traducerilor lui I. Heliade Rădulescu,

autoarea studiului Lamartine et la Roumanie citează două opinii contradictorii,

exprimate succesiv de Pompiliu Eliade şi de Nicolae Iorga. Dacă traducerile lui ** „simplu cetăţean, fără altă putere decât glasul său, cuvântul său”

* După ce a incitat popoarele să se răscoale, Lamartine a cedat în faţa Faraonilor, determinând Franţa să abandoneze popoarele la o servitute şi mai mare decât aceea de care voiau să se elibereze. Nu, jos cu idolii în astfel de circumstanţe. ** Renumele autorului Meditaţiilor poetice trecuse repede graniţele Franţei şi avusese un ecou în mişcarea literară română, favorizând înflorirea poeziei romantice de nuanţă elegiacă şi trezind sensibilitatea, poetică a 'unui întreg şir de poeţi români la sentimentalitate, la meditaţia eterată, la melancolia muzicală şi fermecătoare.

82

Heliade Rădulescu îi par lui Pompiliu Eliade exacte, autorul situându-le la originea

armoniei şi eleganţei, ignorate până atunci de poezia română, Nicolae Iorga afirma că

în aceste traduceri Heliade Rădulescu foloseşte forme alambicate şi artificiale pentru a

cânta gloria lui Lamartine. Citându-l pe Al. Piru, autoarea acestui studiu arăta că

traducerea poemului Le poète mourant de Heliade Rădulescu întruneşte cele mai bune

aprecieri din partea comentatorilor actuali50.

2.3. Traducători şi traduceri din poezia lui Lamartine. Pentru a ne forma o opinie

justă în legătură cu valoarea traducerilor realizate de-a lungul timpului, din opera

marelui romantic francez am ales un set de patru variante pentru Le Lac, trei variante

pentru L'Isolement, două variante pentru L'Homme şi Le poète mourant, câte o

variantă pentru Toamna, Ischia şi Sapho care ni s-au părut interesante prin expresia

poetică pe care autorii lor au ales-o, prin păstrarea sensurilor poeziei lamartiniene, cât

şi prin vechimea lor. Întrucât azi se acceptă ideea că prima traducere românească este

poemul Meditaţie (L'Isolement) a lui Gh. Asachi, plasăm acest poem înaintea

celebrului Lacul, care s-a bucurat de cea mai largă audienţă din partea traducătorilor.

2.3.1. L’Isolement şi Le Lac. Poemul L'Isolement s-a bucurat la noi, din 1821 până la

cel de al doilea război mondial chiar, de o largă audienţă. Cunoaştem cele şapte

versiuni realizate de Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, N. Skelitti, S. G. Vârgolici, Th.

M. Stoenescu, Maria Ciobanu şi Eugeniu Speranţia51.

Iată primele trei strofe din poezia lui Lamartine:52

L’Isolement

Souvent sur la montagne, à l’ombre du vieux chêne, Au coucher du soleil, tristement je m’assieds; Je promène au hasard mes regards sur la plaine, Dont le tableau changeant se déroule à mes pieds.

Ici gronde le fleuve aux vagues écumantes, Il serpente, et s’enfonce en u lointaine obscur: Là, le lac immobile étend ses eaux dormentes Où l’étoile du soir se lève dans l’azur.

83

Au sommet de ces monts couronnés de bois sombres, Le crépuscule encore jette un dernier rayon; Et le char vaporeux de la reine des ombres Monte, et blanchit déjà les bords de l’horizon. (p. 3)

Să analizăm următoarele trei variante în limba română:

Meditaţie traducere de Gh. Asachi

Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie, Pe munte m-aşez, la umbra învechitului stejar, Şi duioasa a me privală o preumbl'pe-astă cîmpie Din a carii felurime mii de zugrăveli răsar. Rîul dincoace răsună cu spumoase unde înălbite Ce-ntre maluri înfloriţi şărpind fuge împregiur, Lacul dincolo întinde a sale ape adormite Sau a sării ste răsare din a cerului azur

Pe păduri posomorite acea culm-încununată S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron Ş-amu carul cel de abur din umbră întunecată Să rădică s-înalbează geana a lui horizon Singurătatea

traducere de Ion Heliade Rădulescu

Adeseori pe munte, cînd soarele apune Eu obosit pe gînduri, la umbră rezemat, În jos preste cîmpie vederea-mi se repune. Privind cum să destinde cu-ncetul şi treptat.

Aici spumegă rîul în undele-i muginde Şi şărpuind se pierde în depărtat ascuns; Lacul colo-şi revarsă apele lui dorminde, Pe care steaua vervei ivită le-a pătruns.

Seara-şi aruncă încă o rază rubinoasă P-al munţilor nalt vîrf de brazi încorunat; Ş-a umbrelor stăpînă în caru-i roorat Păşeşte, şi albeşte o pînză fumegioasă

Singurătate,

84

traducere de Eugeniu Speranţia, (1939)

Adeseori pe munte, sub un bătrîn stejar, Cînd soarele apune, mă-aşez cuprins de jale Şi ochiu-mi urmăreşte, cu gîndul meu fugar Priveliştile care se desfăşoară-n vale. Colo şopteşte rîul ce nesfîrşit se-agită Şi şerpuind se-afundă în negre depărtări Iar dincolo e lacul, cu faţa-i adormită În care se-oglindeşte luceafărul din zări.

Pe-a piscurilor frunte cu codri-n umbră deasă Amurgul mai aruncă o rază de plecare Careta cea de abur cu-a umbrelor crăiasă A început să urce pe alba ei cărare...

Toate cele trei traduceri reproduse mai sus încearcă să reţină aproape în

întregime sensurile, pe de-o parte, cât şi realizările originalului în domeniul expresiei

poetice, pe de altă parte. Mai greoaie, dar nu mai puţin interesantă, ni se pare

versiunea Asachi. Formele „acufundă”, „şărpind”, „s-aurează”, „ş-înalbează” nu

strică farmecul poeziei. Fără a găsi întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, Asachi are

mare grijă în păstrarea ritmului curgător, aproape uniform al originalului, deşi primele

două versuri ale versiunii sale schimbă verbul principal „je m'assieds” din original cu

„acufundă”. Interesantă ni se pare şi folosirea vocabulelor „dincoace” şi „dincolo” pe

care Asachi le opune primei imagini asociată de el cu un posibil „aici”. Poetul este

mai preocupat de construirea atmosferei şi de semnificaţiile ei, decât de detaliul

expresiei lamartiniene. Versiunea lui Asachi este corectă din punct de vedere al

versificaţiei. Ea corespunde ca ritm şi ca număr de silabe cu originalul. Traducând

chiar titlul L'Isolement prin Meditaţie, Asachi îşi îndreaptă cititorul către acea

melancolie meditativă atât de caracteristică versului lamartinian. Putem afirma că

sensurile majore sunt reţinute integral, însă în acelaşi timp remarcăm o anumită

dificultate a modelului sintactic, urmare a unor întortocheli nefireşti. Astfel

85

caracterizarea „duioasă”, din versul 3 al primei strofe, încearcă să reţină sensul pierdut

din versiunea franceză, prin omiterea în traducerea română a adverbului „tristement”.

Permiţându-şi o fluctuaţie cantitativă şi calitativă a versificaţiei şi a ritmulului, Asachi

alternează alexandrinul cu variante de 13, 14 şi chiar 15 silabe, încercând astfel să

reproducă muzicalitatea excepţională şi armonia versurilor poetului francez.

Apărută după un foarte mic interval de timp de la data traducerii lui Asachi,

versiunea lui Heliade Rădulescu se apropie mai mult de original, ca fidelitate. Nici

Asachi nu „trădase” originalul, dar Heliade este mai profund marcat de tendinţa redării

fidele, fapt care i-a atras, de altfel, unele critici, dar şi laude. Nicolae Iorga, subiectiv,

condamnă: „Heliade n'avait pas l'harmonie poétique instinctivement, dans l'oreille, de

sorte que la forme qu'il a choisie pour sa traduction n'est pas sans doute, la meilleure

[...]. Heliade avait cherché tout ce que le roumain de 1830 pouvait donner de plus

alambiqué, de plus artificiel et de plus faux pour chanter la gloire de Lamartine”*53

Pompiliu Eliade este mai la obiect: „Les vers de Heliade ont une harmonie, une

ampleur, une élégance ignorées jusqu'alors par la langue roumaine”**54

Versiunea Heliade Rădulescu este corectă. Ea respectă integral atmosfera,

sensurile şi semnificaţiile originalului. Şi versificaţia versiunii originale este

respectată, mai puţin în strofa a treia unde poetul muntean modifică rima încrucişată a

originalului cu o rimă împerecheată, situaţie în care ajunge prin schimbarea poziţiei

versurilor 1-2 în strofă. În dorinţa de a se apropia cât mai mult de versiunea originală,

Heliade Rădulescu traduce perechea de epitete „écumantes - dormantes” printr-o

pereche asemănătoare „muginde-dorminde”, cu grija deosebită de a respecta viziunea

antitetică, realizată de poetul francez, opunând astfel freamătul râului, nemişcării

lacului. El acordă, pe bună dreptate, mai multă atenţie acestei opoziţii decât sensului * „Heliade nu avea armonia poetică instinctiv în ureche, astfel încât forma pe care a ales-o pentru traducerea sa nu este, fără îndoială, cea mai bună [...]. Heliade căutase tot ceea ce românul de la 1830 putea da mai alambicat, mai artificial şi mai fals pentru a cânta gloria lui Lamartine”. ** „Versurile lui Heliade au o armonie, o amploare, o eleganţă ignorate până atunci de limba română.”

86

epitetului „écumantes”, ce putea să fie tradus prin epitetul „spumegânde”, preferând

„muginde” care asociază mişcării apelor zgomotul printr-o dublă imagine, vizuală şi

acustică. Versiunea pe care a reuşit să o realizeze Heliade Rădulescu nu ni se pare cu

nimic mai prejos decât cea realizată de Eugeniu Speranţia, cu peste o sută de ani mai

târziu, când limba română avea alte posibilităţi de expresie datorită excepţionalelor

contribuţii aduse de Eminescu, Coşbuc şi Goga, pentru a nu cita decât vârfurile poeziei

de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Traducerea pe care o oferă Eugeniu Speranţia caută să fie cât mai corectă,

autorul ei situându-se hotărât pe poziţia fidelităţii maxime faţă de original. Ultimul

vers al celei de a treia strofe ni se pare cel mai realizat. Traducătorul introduce doi

termeni noi: „a început” şi „cărare”, după ce renunţase la „horizon”, şi echivalând

verbul „blanchit” prin epitetul „alba”. Ritmul şi versificaţia, cu excepţia versului mai

sus discutat, respectă originalul, într-o notă de hiper corectitudine. Caracteristica

esenţială a primelor două versiuni ale poemului este faptul că, renunţând uneori la

echivalarea completă a tuturor termenilor originalului, s-au constituit în creaţii mai

personale, din care cu uşurinţă îi putem recunoaşte pe autorii lor. Vom cita spre

exemplificare şi ultima strofă a poemului L'Isolement, în versiunile propuse de Asachi,

Heliade şi Eugeniu Speranţia, în aceeaşi ordine:

Gh. Asachi: Dacă a codrilor frunzime pre pămînt cade doborîtă, Vîntul sării să stîrneşte ş-o înalţă de pe văi; Şi pre mine care samen cu o frunză văstejită Mă răit ca şi pre dînsa, o, înduraţi dumnezări.

Heliade Rădulescu: Jos pre livezi cînd cade frunza ce e-ngălbenită, Vîntul de seară suflă, o zboară, s-a pierit... Şi eu sunt ca această frunză prea veştejită; Criveţe viforoase, ce m-aţi deosebit?”

87

Eugeniu Speranţia: Cînd frunza ruginită din ramuri se desprinde, O poartă vîntul nopţii pe culme de colină. Mă simt şi eu ca frunza şi-o sete mă cuprinde: O, vino, vifor asupra şi du-mă spre lumină!

Strofa scrisă de Lamartine este următoarea:

Quand la feuille des bois tombe dans la prairie, Levent du soir s’élčve et lţarrache au vallon; Et moi, je suis semblable à la feuille flétrie: Emportez-moi comme elle, orageux éguillons! (p. 4)

Cei trei traducători au, cu toţii, intuiţia tulburătoarelor întrebări care răsunau în

conştiinţa romanticului francez. Dar Heliade Rădulescu este cel care echivalează cel

mai bine, în versuri de o mare frumuseţe, frământarea metafizică ce însoţea

determinarea dragostei neîmplinite, traducând în acest fel o experienţă spirituală:

Pe carul Aurorei să zbor pînă la tine, De ce nu pot, o, scumpe lăcuitor ceresc?

Fin cunoscător al neliniştii religioase şi al frământârilor unei conştiinţe ce se

descoperă pe măsură ce se îndoieşte, Heliade Rădulescu redă cel mai bine influenţa

panteismului şi desprinderea de dogmă. De altfel, Heliade ne-a lăsat trei variante ale

traducerii acestui poem şi, pentru a susţine afirmaţiile de mai sus, vom cita şi versurile

ultimei strofe din varianta pe care poetul o data 1857:

A arborilor frunză cînd cade'ngălbenită, Al serei vînt se'nalţă, o suflă s-a svoltat... Şi eu sunt ca o frunză palidă veştezită; O vînturi tempestoase, de ce nu m-aţi luat?

Această variantă este foarte apropiată de original. Deşi Dumitru Popovici îi

reproşează versul final “aşa de depărtat şi de puţin fericit”55, credem că mai degrabă i

s-ar fi putut reproşa cuvintele “svoltat” şi “tempestoase” create sub influenţa prea

mare a textului francez şi ca urmare a atitudinii lingvistice italienizante către care

88

evoluase Heliade Rădulescu. Cu toate acestea se poate considera că interogaţia

retorică finală realizează sensul originalului.

După cum arătam mai sus, pînă în anul 1848, poemul Le Lac este tradus în trei

versiuni, de către trei autori (Heliade Rădulescu, Al. Hrisoverghi, C. Stamati, ultimul

cu titlul Timpul trecutu), dată după care celor trei li se mai adaugă şi alţii: Gr.

Grandea, G. Crisianu, N. Skelitti, Al. Macedonski, H. Leca, V. Lascăr, Nadejda

Cezianu, I. Ciorănescu, E. Speranţia. Cu doisprezece traducători, Le Lac este poemul

lamartinian care înregistează cele mai multe traduceri în limba română. Din mulţimea

lor am ales, aşa cum precizam mai înainte, 4 versiuni care ni s-au părut mai

interesante:

I. Heliade Rădulescu: Lacul (fragment) Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea neîncetată, Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni, În oceanul de vîrste noi nu vom putea vreodată O zi ancora-a-ntări? Gr. Grandea: Lacul (fragment) Aşa spre noă ţermuri împinşi fără'ncetare, În noaptea eternelă duşi făr'a ne-nturna, O zi nu-i cu putinţă p-a secolilor mare Ancorul arunca? Al. Macedonski: Lacul (fragment) Astfel întotdeauna împinşi către noi maluri, În noaptea veciniciei tîrîţi făr-a voi, Nu vom putea noi oare pe ale vîrstei valuri Să ancorăm o zi? I. Ciorănescu: Lacul (fragment) Împinşi spre noi limanuri din pragul tinereţii, În noaptea nesfîrşită duşi fără a reveni, Cîndva ancora nu vom putea pe-oceanul vieţii S-o mai azvîrlim o zi?

Strofa originală este următoarea:

89

Ainsi, toujours poussés vers de nouveau rivages,

Dans la nuit éternelle emportés sans retour, Ne pourrons-nous jamais sur l’océan des ages Jetter l’ancre un seul jour? (p. 38) Dacă adăugăm la cele douăsprezece versiuni citate, alte trei imitaţii56, avem o

imagine aproape completă a audienţei de care s-a bucurat poemul Le Lac în România.

Comentând pe marginea acestor traduceri, Adrian Marino conchidea, în nota de la

traducerea poemului Lacul din ediţia Operelor lui Al. Macedonski57, că, fără a fi

excepţională, traducerea acestuia din urmă este superioară celorlalte, cu excepţia celor

datorate lui L. Ciorănescu şi E. Speranţia. Traducerea lui Heliade Rădulescu este de

această dată mai puţin reuşită, îngreuiată de expresii de tipul „ea era-a veni” sau

„unda-ţi plesnind se vărsa” care îndepărtează versiunea de original. De altfel, Heliade

Rădulescu preferase, în 1830, altă aşezare a versurilor în strofă, transformând

catrenele lui Lamartine în strofe de şapte versuri. Probabil, observând că în fiecare

strofă, primele trei versuri, alexandrini de 12, 13 silabe, alternează cu un hexametru,

Heliade Rădulescu a împărţit alexandrinii în hexametri, obţinând o strofă de şapte

versuri, majoritatea versurilor având în această variantă 6-8 silabe:

Astfel tot la ţărmuri nouă Împinşi, calea neîncetată,

Duşi către vecinica noapte Înapoi făr'a veni, În oceanul de vîrste, Noi nu vom putea vr'odată, O zi ancor-a-ntări?

În acest fel ritmul poemului este schimbat în întregime şi întreaga versificaţie

suferă transformări în sensul că efectul discontinuităţii ritmice pe care miza Lamartine

este anulat de continuitatea ritmică angajată de repetiţia structurii de 6-8 versuri, în

timp ce rima, devenită întâmplătoare la Heliade Rădulescu, nu mai subliniază armonia

imitativă realizată de poemul original. Versiunea lui Heliade Rădulescu este

90

interesantă prin originalitatea tratării, prin distanţa la care traducătorul se situează în

mod voit faţă de original. Este foarte posibil ca Heliade Rădulescu, având o structură

sufletească deosebită de cea a primilor romantici francezi, să nu fi receptat tocmai

atitudinea romantică afişată de Lamartine, care-şi deschidea inima îndoliată de

pierderea iubirii, de scurgerea nemiloasă a timpului şi de ameninţarea de a-şi pierde

viaţa din pricina tristeţii.

Versiunea Grandea, mai apropiată de original, atât din punct de vedere al

versificaţiei cât şi din punct de vedere al semnificaţiilor, este o traducere corecta,

fidelă originalului. Deşi unele forme lexicale sunt astăzi arhaice, ele nu-şi pierd

farmecul: „ţermuri”, „privesce”, „dupe” etc. O singură formulare ne pare azi desuetă:

„noaptea eternelă”. E sigur că această formulare nu avea, în 1862, acestă nuanţă

cosmopolit-arhaizantă ci, dimpotrivă, prezenta avantajul de a se situa foarte aproape

de original. În ultima strofă, Grandea creează prin repetiţia sonorităţilor: „aşa mugéi”,

„aşa spărgéi”, „aşa... svîrléi”, efecte prelungite de muzicalitate, prezente şi în poemul

lui Lamartine.

Credem că traducerea cea mai apropiată de versiunea originală, şi prin aceasta,

cea mai valoroasă, aparţine lui Alexandru Macedonski, chiar dacă ţinem seama de

dezvoltarea limbii române literare în anii care au trecut din prima jumătate a secolului

al XIX-lea până în a doua jumătate a ei. Deci, în afară de calitatea limbii folosite, care

e un dat, Macedonski nu se împiedică de orice vocabulă folosită de Lamartine.

Intenţiile sale, ca şi realizările sale sunt mai ambiţioase. Respectând, cu mici excepţii,

ritmul şi versificaţia originalului, el obţine o versiune care este foarte valoroasă, pentru

că rezistă, ca operă poetică, şi judecată singură, fără să se ţină cont că este vorba de o

traducere. Astfel, renunţând, în cea de a treia strofă, la repetiţia sonorităţii cuvântului

„ainsi”, Macedonski introduce formula „Ş-atuncea ca şi astăzi”, formulă care

compensează numărul total de silabe şi ajută să realizeze cadenţa şi ritmul versiunii

sale. Rima acestei versiuni este încrucişată, la fel ca a poemului lamartinian, bogată şi

91

nuanţată58.

Versiunea lui I. Ciorănescu este corectă, fără să se distingă printr-o realizare

deosebită. În cea de a doua strofă, versurile 2 şi 3 au lungimi neaşteptate, îngreunând

ritmul şi cadenţa: „Trecu, şi lângă unda cea liniştită-a ta / M-aşez ca şi-altădată pe-

aceeaşi piatră, iată /...”. În cea de a treia strofă, I Ciorănescu creează viziuni

contradictorii, introducând vocabula „tăcut” alături de „vîjîit”. Oricum, traducerile

alese sunt, după opinia noastră, cele mai valoroase şi pentru a susţine această afirmaţie

vom mai cita câteva versuri din varianta C. Stamati, intitulată Timpul trecutu:

Împinşi făr încetare spre liniştit liman, În etern întuneric perim delaolaltă

Şi nu poate oare pe-acest etern noian, S-aruncăm ancora vre-odată?

Să urmărim acum finalul poemului lamartinian în variantele comentate:

I. Heliade Rădulescu: Şi vîntul ce tare geme, Şi trestia ce suspină,

Miroasele răsfirate Din aeru'mbălsămit, Tot ce se vede, s'aude, Toate ele ce n-au vină, Tot zică: ei s-au iubit. C. Stamati:

În zefirul ce geme pe-al teu luciu zburendú, În lunca de pe ţermuri ce noaptea lin foşneşte, În aurita lună ce te priveşte blăndú, Şi a ta faţa polieşte, În fine: în mirosul florilor de pe ţermú, În ventul ce îndoae vînjoasa trestioară, Şi totu ce-aici se mişcă şi totu ce auzimú, Spue de noi o-dinioară. Gr. Grandea:

Şi vîntul care geme, şi trestea ce suspină,

92

Şi dulcile profume din aeru'nflorit, Şi tot ce se aude, se vede, se respiră. Tot zică: «S-au iubit!» Al. Macedonski:

Iar vîntul ce suspină clătinînd trestia verde, Uşoarele arome din ţărmu-ţi înflorit Şi tot ce se respiră, s-audi, ori se vede Toţi zică: Am iubit! I. Ciorănescu:

Şi vîntul care geme şi trestia subţire, Miresmele uşoare din aeru-ţi sfinţit Şi tot ceea ce poate să vadă, să respire, Să zică: S-au iubit!. Originalul:

„Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire, Que les parfums légers de ton air embaumé, Que tout ce quţon entend, l’on voit ou l’on respire Tout dise: ils ont aimé!” (p. 40) Toţi traducătorii acestui atât de celebru poem al literaturii franceze şi universale,

reţin în variantele lor partea finală, care este şi cea mai originală, aceea în care poetul

conjură natura să păstreze amintirile oamenilor care vor participa astfel la durata sa:

temă majoră a romantismului, care va fi reluată de Victor Hugo în Tristesse

d'Olympio, de A. de Musset în Souvenir, de A. de Vigny în La Maison du berger. Toţi,

fără nici o excepţie, intuiesc sensul poeziei lirice, a cărei misiune este, între altele,

aceea de a formula şi de a aprofunda marile mistere ce preocupă conştiinţa omenească

şi, dintre acestea, mai ales raporturile ce se pot stabili între om şi natură, între om şi

elementele universului în care evoluează.

Talentul poetic al lui Macedonski îşi spune şi de această dată cuvântul,

înclinând balanţa cu care s-ar măsura frumuseţea şi reuşita traducerilor din Lamartine,

în favoarea sa. Nu este mai puţin adevărat că, pentru epoca în care se făceau aceste

93

traduceri, variantele Stamati şi Grandea pot fi considerate foarte valoroase şi, oricum,

foarte importante pentru determinarea evoluţiei gustului literar în Principatele Române

în secolul al XIX-lea. Putem afirma că, spre deosebire de evoluţia literaturilor vecine

din punct de vedere al perimetrului geografic, literatura română manifestă prin

evoluţia gustului şi a opţiunilor estetice o largă deschidere către marii romantici, ca de

exemplu Lamartine şi Byron, încercând de timpuriu ceea ce George Călinescu avea să

denumească „deschiderea spre universalitate”.

Este cazul lui Heliade Rădulescu care, pentru îmbogăţirea limbii şi integrarea

culturii române în circuitul valorilor universale, îi împinge şi pe alţii să traducă şi

traduce el singur enorm. „Prevalenta acordată, la un moment dat, traducerilor, faţă de

creaţia originală, ca şi încurajarea fără spirit critic a încercărilor literare ale

tinerilor („Scrieţi băieţi, numai scrieţi... ”) i-au fost reproşate ulterior, deşi ambele

directive reflectau necesităţile tactice ale fazei de pionierat dintre 1830 şi 1840, şi nu

o strategie de politică culturală”59.

Heliade Rădulescu are, deci, marele merit de a fi înţeles exact necesităţile

tactice ale literaturii române în acea epocă şi de a fi întreprins cu mare curaj şi pasiune

acţiunea aceasta de traduceri, prin care încerca integrarea spiritualităţii româneşti în

marele circuit al valorilor universale.

2.3.2. L’Homme şi Le Poète mourant. Tot dintre traducerile mai vechi, până în anul

1900, am desprins două, care ne farmecă şi azi prin izul arhaic şi prin reuşita realizării

lor stilistice, prima aparţinând lui Alexandru Pelimon iar cea de a doua lui A. Naum,

amândouă reprezentând versiuni româneşti ale poemului L'Homme dedicat de

Lamartine marelui romantic englez Byron60:

Omului. 61 la Lord Byron,

traducere de Al. Pelimon O! tu, ce încă lumea nu ştie al tău nume, Unu muritoru sau demonu, ce spiritu fuşi în lume

94

Sau bunu sau fatalu geniu, Biroane! ori cum fie, Iubesc d'a tale cînturi selbatec'armonie, Precum iubesc şi vîntul şi trăsnetul cînd cade Ş'amestec al său urlet cu vifore turbate! Te'ntoarce, îţi ia rangul la prima-ţi stea divină, În rîndul celor apţi de glorii de lumină, Ce Domnul c'o suflare le-a dat însufleţire, Spre amoru şi spre a crede, să cînte a lui mărire!

Omul. 62 adresat Lordului Byron,

traducere de A. Naum Tu de-al cărui drept nume lumea-i în neştiinţă, Spirit plin de mister, om, înger sau demon, Oricine-ai fi, Biron, bună sau rea fiinţă, Îmi plac a tale versuri ş'a lor sălbatec ton, Cum îmi place-a furtunei voace spăimîntătoare, A tunetului vuet, a vîntului suflare, Ce'n uragan teribil odată s-a unit Cu furiosul vuet torentului cumplit! La vechia ta splendoare din nou acuma vină, Printre-acei copii mîndri de glorie şi lumină, De Dumnezeu cu-aleasă suflare înzestraţi Cîntărei şi credinţei şi dragostei lăsaţi!

Cele două versiuni reţin întocmai din original frumuseţea metaforei simbolice

prin care Lamartine preamărea destinul Omului. Se cunosc acţiunea politică a lui

Lamartine şi ideile sale umanitare, generoase, prin care poetul a cântat cu respect şi

credinţă omul, măreţia lui şi problemele sale, nevoia de infinit şi apartenenţa la

spiritualitate, preocupările şi chinurile ce l-au împins fie la sacrificii eroice, fie la

excesele din timpul Revoluţiei. Cei doi traducători transfigurează poetic această

tematică în versuri.

Ambele versiuni păstrează avântul poetului francez şi sugerează momentele

esenţiale ale poemului: 1) versurile de la 1 la 30: Apostrofa adresată lui Byron,

considerat de poet ca un mare orgolios şi un preot al Diavolului, revoltat contra lui

95

Dumnezeu; 2) versurile de la 31 la 42: exprimă inutilitatea acestei revolte; 3) versurile

de la 43 la 102: destinul omului „zeu decăzut cu amintirea rasei sale”; infinita sa

slăbiciune şi mizerie sunt inimaginabile; 4) versurile de la 103 la 148: ca şi Byron,

Lamartine a suferit de boala secolului, întâi a simţit că este capabil de rebeliune, mai

apoi a devenit supus cu amintirea proaspătă a revoltei; 5) versurile de la 149 la 252:

imn dedicat gloriei lui Dumnezeu, creatorul atotputernic, pentru că, oricât ar fi suferit,

datoria poetului dictată de raţiune este glorificarea şi adoraţia „înţelepciunii supreme”;

6) versurile de la 253 la 286: invitaţia solemnă adresată lui Byron în scopul de a i se

alătura pentru a cînta providenţa divină.

Foarte interesant este comentariul pe care Lamartine îl făcea, el însuşi, acestui

poem, în Commentaires des Premières Méditations: „Je n'ai jamais connu lord Byron.

J'avais écrit la plupart de mes méditations avânt d'avoir lu ce grand poete... La

puissance sauvage, pittoresque et souvent perverse de ce génie aurait nécessairement

entraîné ma jeune imagination hors de sa voie naturelle: j'aurais cessé d'être original

en voulant marcher sur ses traces. Lord Byron est incontestablement à mes yeux la

plus grande nature poétique des siècles blasés de son pays et de son temps qui l'a jeté

dans le paradoxe. Il a voulu être le Lucifer revolté d'un pandaemonium humain. Il

s'est donné un role de fantaisie dans je ne sais quel drame sinistre dont il est à la fois

l'auteur et l'acteur. Il s'est fait enigme pour être deviné. On voit qu'il procédait de

Goethe, le Byron allemand…”*61.

Gustul lui Heliade Rădulescu şi admiraţia pentru cei doi mari romantici sunt

* Nu l-am cunoscut niciodată pe lord Byron. Scrisesem majoritatea meditaţiilor înainte de a-l fi citit pe acest mare poet... Puterea sălbatecă, pitorească şi adesea perversă a acestui geniu mi-ar fi deturnat imaginaţia tânără în afara făgaşului ei natural: aş fi încetat să fiu original dorind să-i calc pe urme. Lord Byron este incontestabil în ochii mei cea mai mare natură poetică a secolelor blazate din ţara sa şi din epoca sa, care l-au azvârlit în paradox. A vrut să fie Lucifer revoltat de un «pandaemonium» uman. Şi-a dat un rol de fantezie în nu ştiu ce dramă sinistră al cărei autor şi actor este totodată. S-a transformat în enigmă pentru a fi ghicit. Se vede că era urmaşul lui Goethe, Byron-ul german...

96

aşadar explicabile, cele două figuri conveneau imaginii pe care poetul şi-o făcuse

despre menirea Poetului.

Cea de a doua versiune, realizată de Anton Naum, este superioară celei dintâi,

deşi, dacă avem în vedere distanţa de 50 de ani care separă cele două traduceri, nu mai

puţin realizată ne va apărea şi versiunea prolificului traducător gorjan, Alexandru

Pelimon. De altfel, în cea de a doua versiune, se poate remarca o mai mare grijă pentru

cadenţă şi ritm. Anton Naum introduce, de exemplu, cuvintele „de pre pămînt sau cer”

şi „în lume”, absente în versiunea originală. Libertatea ce şi-o asumă traducătorul nu

ne va părea prea mare dacă ne gândim că în secolul al XIX-lea se conturau deja

începuturile modeste ale unei retorici a traducerilor care, dincolo de disputa ce se

crease în jurul principiilor de abordare, prevedea cu seriozitate metoda de poetică

aplicată. Avem în vedere încercările realizate de Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi,

Scarlat Tîmpeanul, Vinterhalder şi D. Stăncescu.

Tipic romantică şi cu mare priză la public, a fost imaginea Poetului romantic pe

care Lamartine a impus-o la mijlocul veacului al XIX-lea:

„Le poete est semblable aux oiseaux de passage, Qui ne batissent point leurs nids sur le rivage, Qui ne posent point sur les rameaux des bois; Nonchalamment bercés sur le courant de l'onde Ils passent en chantant loin des bords, et le monde Ne connaît rien d'eux que leurs voix.” (p. 145)

Heliade Rădulescu şi Cezar Bolliac traduc pe rând Le Poète mourant. Primul

realizează o splendidă versiune română a acestui portret, apropiată de original dar, în

acelaşi timp, purtând marca personalităţii sale de artist al cuvântului:

Poetul e c'acele străine svolătoare Ce nu-şi caută cuibul pe ţărmuri stătătoare, Nici ramură, nici undă drept loc legănător, Ce nu se pun pe arburi, nici stînce, nici cîmpie, Ce trec într-o cîntare pe sus în melodie, Şi lumea nu cunoaşte decît din vocea lor.

97

Traducerea lui Cezar Bolliac este anterioară64 traducerii lui Heliade Rădulescu.

Ambele versiuni sunt foarte apropiate de modelul original. Traducătorii români

reuşesc să reţină pe lângă semnificaţiile poemului şi cea mai mare parte a mijloacelor

artistice, realizând astfel două traduceri fidele, care nu „trădează” originalul.

Din cele douăzeci şi şapte de strofe de câte şase versuri, Heliade Rădulescu nu

reţine decât douăzeci şi două, sărind peste cea de a unsprezecea strofă, după care, cea

de a douăsprezecea şi cea de a treisprezecea nu reuşesc, după cum arata Dumitru

Popovici în monumentala sa ediţie a operelor lui Heliade Rădulescu, “să prindă firul

celei corespondente în textul francez”65.

Alăturând strofa a treisprezecea din original şi varianta Heliade Rădulescu vom

avea o imagine mai clară a eforturilor depuse de traducător pentru această strofă

parţial nereuşită:

Nu vă jucaţi cu omul, cînd îi vorbiţi de moarte, Cu-asemenea speranţe de viitor, de soarte, Ce-i mai vorbiţi de glorii, d-un sunet svolător? Ce! darea unui suflet! Aceasta este gloria? O voi care promiteţi toţi timpii la memorie, Aveţi d'unde promite? aveţi vr'un viitor?

„Ah! donnez à la mort un espoir moins frivole Eh quoi! le souvenir de ce son qui s'envole Autour d'un vain tombeau retentirait toujours? Ce souffle d'un mourant, quoi! c'est là de la gloire? Mais vous qui promettez les temps à sa mémoire, Mortels, possédez-vous deux jours?” (p. 146)

Deşi rima „svolător” şi „viitor” este mai ingenioasă decît rima lui Lamartine

„toujours” şi „jours”, rimă facilă şi săracă, destul de frecventă în poezia romanticului

francez, care adesea rimează cuvinte cu aceeaşi rădăcină (Dieu, adieu; aspect, respect;

aspire, expire etc.), Heliade Rădulescu nu reuşeşte primele două versuri ale strofei

citate, a treisprezecea. Apoi, începînd cu strofa a nouăsprezecea a poemului original,

98

sare patru strofe în care Lamartine ilustra în excelente imagini, spontaneitatea şi

uşurinţa, uneori excesivă, a geniului său. Comentând acest pasaj din poemul Le Poète

mourant, Emile Deschanel scria cu mare fineţe: Jamais depuis Racine on n'avait

entendu des accents şi mélodieux. Abondance, suavité, harmonie; on ne sent nul

effort; les stances tombent avec grâce, la période se déroule avec souplesse [...]. Les

plus beaux mots, les plus sonores et les plus doux, viennent se placer d'eux mêmes

dans ses vers *66.

Aceste versuri conţineau o definiţie pe care Lamartine o dăduse în prima parte a

vieţii sale, exprimată în strofa a optsprezecea a aceluiaşi poem în care, pe parcurs,

idealul egocentric şi contemplativ este, până la urmă, abandonat. Heliade Rădulescu a

tradus în versuri frumoase această primă definiţie:

Amor, rugă, cîntare, atît fu a mea viaţă; Din toate cîte omul doreşte şi învaţă. Amici! La ora morţii nimic nu regret eu; Nimic decît suspinul spre bolta înstelată, Extasea lirei mele, tăcerea'namorată A unei inimi pure bătînd la pieptul meu.

Adică:

„Aimer, prier, chanter, voilà toute ma vie Mortel, de tous ses biens qu'ici-bas l'homme envie, A l'heure des adieux je ne regrette rien; Rien, que l'ardent soupir qui vers le ciel s'élance, L'extase de la lyre, ou l'amoureux silence D'un coeur pressé contre le mien.” (p. 147)

Se pare că mirajul acţiunii sociale şi politice l-a urmărit pe poet cu obstinaţie şi

nu avea să-l părăsească decât în ultima parte a vieţii, căci tot Lamartine afirma:

”J'avais besoin de me mêler à l'action, comme un cheval a besoin de sortir de son pré

et de courir sur les routes. Je me disais que la méditation au bord des lacs ne fait pas

* Niciodată de la Racine nu se auziseră accente atât de melodioase. Abundenţă, suavitate, armonie; nu se simte nici un efort; stanţele vin cu graţie, perioada se desfăşoară cu supleţe [...]. Cele mai frumoase cuvinte, cele mai sonore şi cele mai

99

tout l'homme. J'en voulais à ma prétendue gloire littéraire qui m'empêchait d'être pris

au sérieux comme combattant...” **67 .

Această propensiune pentru social, pentru acţiunea politică, nu este

caracteristică numai lui Lamartine. Hugo, Michelet, Quinet sau Lamennais. Ea se

regăseşte cu strălucire şi la romanticii români, care îşi vor dedica poate cea mai mare

parte a activităţii lor literare poeziei sociale: “De aici şi interpretarea dată de poeţii

noştri temelor romantice franceze, învăluite adesea în meditaţie elegiacă şi

melancolie”68.

Poeţii noştri adaptează cu uşurinţă tematica poeziei lor la problematica socială

datorită stărilor de fapt din Principate, cât şi datorită fenomenului crescut de trezire a

conştiinţei naţionale şi sociale.

2.3.3. L’automne şi Ischia. Traducerile ce urmează a fi analizate demonstrează că

sensibilitatea românească ilustrează, în frumoase imagini, poezia naturii şi zbuciumul

sufletesc exprimate de romanticul francez în poemele L'Automne, Ischia şi Sapho.

Toamna traducere de Ion Heliade Rădulescu

Sărutare, lemne triste, ce verzi, galbine'nnegriţi! Frunzi, ce căzînd răsipite pă livezi vă veştejiţi! Sărutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas! În voi tînguirea firii urmează c'un slab, trist pas.69

Heliade Rădulescu a fost probabil sensibilizat, în alegerea acestui poem, de

interferenţa temelor naturii cu aceea, minoră aici, a Poetului murind, dintr-o altă

poezie a lui Lamartine, pe care, după cum am văzut, el a şi tradus-o. Acest gen de

meditaţie a fost destul de des tratat de către elegiaci, începând cu poetul latin Tibul (50

blânde îşi găsesc locul de la sine în versurile sale. ** Simţeam nevoia să mă amestec în acţiune, aşa cum un cal are nevoie să iasă din pajişte şi să alerge pe drumuri. Îmi spuneam că meditaţia la malul lacurilor nu îl întregeşte suficient pe om. Mi-era ciudă pe pretinsa mea glorie literară care mă împiedică să fiu luat în serios ca luptător…

100

– 19 î.I.C.) (Elégii, III, 5) şi continuând mai ales cu predecesorii imediaţi ai lui

Lamartine, Gilbert (1750 – 1780), Millevoye (1728 – 1816) sau Charles Loyson (1730

– 1795). În ceea ce priveşte motivul toamnei, o tradiţie deschisă de poezia antică prin

Teocrit şi Ovidiu a ilustrat abundenţa anotimpului şi bucuriile aduse de acesta, fiind

continuată de Ronsard (1524 – 1582) (Hymne à l'Automne), A. Pope (1688 – 1744)

(Autumn) Brockes (1712 – 1787) (Der Herbst). După clasicismul secolului al XVII-

lea, prea puţin preocupat de natură, în secolul al XVIII-lea poeţii au început să-şi

întoarcă privirea către perioada mai tristă a toamnei, către ultimele luni de toamnă, în

care căderea frunzelor şi aspectul sărac al arborilor desfrunziţi creeau o sensibilitate

melancolică, tristă. E cazul poeţilor Macpherson-Ossian (1736 – 1796), Saint Lambert

(1716 – 1803) (Les Saisons), Léonard (1744 – 1793) (Idylles), Roucher (1745 – 1794)

(Les Mois), Fontanes (1757 – 1821), Delille (1738 – 1813), preromantici sensibili care

alături de Chateaubriand (René) au evocat mai ales luna noiembrie, caracterizată de

iminenţa intrării în hibernarea îngheţată de iarnă. Astfel, versuri care evocă „frunzişul

îngălbenit” descoperim la toţi poeţii toamnei, mai puţin, în schimb, interferenţa celor

două mari motive, toamna şi moartea poetului.

Aşa cum arăta Dumitru Popovici70, Heliade Rădulescu ne-a lăsat două variante,

prima din 1830 şi cea de a doua din 1849. În cea de a doua variantă, poetul a preferat

întrebuinţarea formei „Salutare!” pentru „Salut!”, în loc de „sărutare!” pe care, cu

timpul, l-a simţit inadecvat în acest context. Varianta a doua, latinizantă, se apropie

mai mult de original, prin aceea că o serie de vocabule poetice care n-au mai convenit

traducătorului au fost înlocuite cu cuvinte de origine latină.

Versul 4 din varianta Heliade Rădulescu traduce de fapt versul 5 din original:

„În voi tînguirea firii urmează c'un slab, trist pas,” corespunde deci versului „Je mis

d'un pas réveur le sentier solitare”, iar versul 5 din varianta Heliade Rădulescu

corespunde versului 4 lamartinian: „Convient à la douleur et plaît à mes regards”,

după care traducătorul, neputând evita redarea sensului, introduce versul „Singuratica

101

cărare uitat păşind o citesc”.

De aici, versurile din varianta tradusă nu mai corespund ca ordine cu varianta

originală. Poate de aceea traducătorul a şi renunţat la aşezarea în catrene, după

modelul originalului. În sfârşit, versurile 9, 10, 14 şi 20 din varianta Heliade

Rădulescu nu au un corespondent sintactic pe măsură în original, sunt versuri de

asemenea introduse de poet încât, cu patru versuri în plus, varianta Heliade Rădulescu

are 36 versuri, în total, faţă de cele 32 ale originalului. Versurile introduse de Heliade

Rădulescu nu aduc sensuri noi, supărătoare pentru original. Ele i-au fost sugerate

traducătorului de câte un cuvînt netradus, din motive de eufonie şi de rimă. Dumitru

Popovici nu a observat această libertate pe care şi-a asumat-o Heliade Rădulescu şi a

emis următoarea aserţiune în legătură cu versul 20: „Un exemplu mai mult de diluare

prin traducere: versul repetă ideea din versul precedent”71.

Această observaţie nu este justă, întrucât versului 20 din poemul lui Lamartine

“Aux regards d'un mourant le soleil est si beau” îi corespunde versul 24 din varianta

Heliade Rădulescu “L'a murindului privire soarele cît de frumos!” şi nu versul

“Bunuri de la care tristea pîn'acum m-a ocolit”, care continuă ideea din versul

precedent “Mă uit l-a sale bunuri ce încă n-am întîlnit”.

Traducerea lui Heliade Rădulescu nu e lipsită de valoare, deşi poetul român a

preferat, de această dată, să se îndepărteze de original, în măsura în care necesităţi

prozodice, de eufonie şi rimă, l-au silit să introducă versuri noi, care explicau cuvinte

care ar fi rămas netraduse, într-o variantă simplificată. Versiunea aceasta prezintă, de

altfel, un interes major, mai ales pentru modalităţile de rezolvare a problemelor

traducerii poetice.

O altă traducere interesantă, de această dată pentru încercarea de fidelitate faţă

de original, este cea a poemului Ischia, realizată de Alexandru Pelimon (1822 – 1881)

în 1857.

Având intuiţia semnificaţiei exacte a cuvântului „horizon” din versiunea

102

originală, care în acest context era golit de sensul său geografic obişnuit, Alexandru

Pelimon îl traduce prin expresia „în alte lumi” dovedind o foarte bună cunoaştere a

sensului folosirii lamartiniene. Lamartine îl folosea cu predilecţie pentru a desemna

„un vast spaţiu pe care privirea îl poate cuprinde” şi cu această semnificaţie apare şi

în poemul Le Vallon (“Ah! c'est là qu'entouré d'un rempart de verdure, D'un horizon

borné qui suffit à mes yeux...”).

Tot atât de interesant este şi felul exact în care traducătorul gorjan reţine

întocmai metafora devenită comună în creaţia lamartiniană: „Un voile sur le front de

la nuit” (cf. La Prière: „Et le voile des nuits sur les monts se déplie” şi cf. Le

Souvenir: „L'ombre de ce voile incertain / Adoucit encor ton image / Comme l'aube

qui se dégage / Des derniers voiles du matin”).

Remarcabile prin preluarea tuturor semnificaţiilor şi întregii încărcături stilistice

şi denotative sunt primele două versuri ale celui de al doilea catren.

Priviţi din cea'nălţime lumine unduioase, Precum un rîu de flăcări pămîntu ar inonda Somează peste rîpe, pe văi întunecoase, Cu a apelor murmură ca şi cum s-ar depărta.

(Ischia, trad. Al. Pelimon) Adică:

„Voyez du haut des monts, dans ses clartés ondoyantes Comm un fleuve de flamme inonder les coteaux, Dormir dans les vallons, ou glisser sur les pentes, Ou rejaillir au loin du sein brillant des eaux.” (p. 138)

Traducătorul este destul de aproape de original, deşi, în cel de al doilea vers,

ordinea cuvintelor este schimbată. Versurile catrenului 5 sunt, de asemenea, foarte

bine traduse, Pelimon reuşind să reţină şi armonia imitativă a versurilor lamartiniene.

Numai ultimul vers nu reţine alternativele succesive: „qui résiste et qui cède”,

admirabilă metaforă erotică lamartiniană, care justifică judecata emisă de Charles de

Pomairols: „De toutes les oeuvres poétiques de Lamartine, les « Nouvelles

103

Méditations » peuvent être appelées, par excellence, le livre de l'amour”*72 .

Am lăsat mai la urmă modalitatea prin care Al. Pelimon evită „Phébé” (luna)

din original, înlocuindu-l cu Febus (soarele), într-o imagine autentică, unde Febus se

ascunde când Phèbe îşi începe evoluţia nocturnă.

Interesantă rezolvare aduce traducătorul român rimei „sommeille/oreille”, din

ultimul catren, folosind „aromiază/electrizează”. Pelimon inversează şi ordinea

cuvintelor „charme”, „oreille”, traducându-le „electrizează” şi „auzu”. Traducerea nu

se îndepărtează de original, „charme” având şi sensul „ensorcelle”, ca în franceza

clasică, unde semnifică o stare de incantaţie (cf. incantation care a păstrat valoarea

cuvântului latin „carmen”). În legătură cu metafora lamartiniană a muzicii degajate de

valuri, E. Zyromski nota: “Lamartine a souvent parle de l'atmosphère sonore et

vibrante des côtes méridionales; il a saisi ces voix qui flottent sur les eaux et forment

une musique qui vole” *73.

Iată cum traduce Alexandru Pelimon strofa din finalul poemului:

Subt astu ceru unde viaţa e totul fericire, P'asti ţărmi ce’i place ochiul atîta a privi Al altei lumi astu aeru sorbind cu mulţumire, Se zice, ah! Eliza!... că trebue a muri!

care este aceasta:

„Sous le ciel où la vie, où le bonheur abonde, Sur ces rives que l'oeil se plaît à parcourir, Nous avons respiré air d'un autre monde, Elyse! et cependant, on dit qu'il faut mourir!”(p. 141)

Aceste versuri din finalul poemului îl determinau pe Georges-Emmanuel

Clancier să-şi exprime admiraţia pentru mijloacele poetice folosite de Lamartine: „Je

parlais des noces magiques du ciel et de la terre: c'est dans ses paysages marins que

* Dintre toate operele poetice ale lui Lamartine, «Nouvelles Méditations» pot fi numite prin excelenţă, cartea dragostei.

* Lamartine a vorbit adesea de atmosfera sonoră şi vibrantă a coastelor meridionale; el a sesizat aceste voci care plutesc pe ape şi formează o muzică ce zboară.

104

Lamartine trouve les images les plus rayonnantes, les accords les plus harmonieux et

les plus subtils”**74. Impresiile marine ale lui Lamartine trezesc dorinţa de a visa la

infinit, atât de bine pot sugera, în puţine cuvinte, orizontul terestru şi marin, starea

sufletească. Pelimon reuşeşte să păstreze în traducere toate aceste sugestii, ilustrând în

frumoase versuri însoţirea constantă a temelor naturii şi dragostei.

Dintre cele mai realizate catrene semnalăm pe cel de al şaisprezecelea şi pe cel

de al douăzeci şi treilea care materializează sugestia naturii ca stare de spirit:

Vezi cum printre noi muşchiul smălţează astă vale,

Vers care-l redă fericit pe cel francez:

„Vois: la mousse a pour nous tapissé la vallée”.

Traducătorul păstrează în penultima strofă toate conotaţiile sugerate în original

de Lamartine prin asocierea „ţinuturilor fericirii” în mitologia latinilor şi cea biblică.

De altfel, Virgiliu (Eneida, VI) amplasase Câmpiile Elizee chiar la intrarea în ţinutul

napolitan. O neconcordanţă a versiunii lui Pelimon cu originalul este traducerea „la

razele adormite a stelii spre apusu” sugerând apusul soarelui, în original fiind „l'astre

elyséen”, echivalentul lunii ce lumina peisajul insulei şi care ar fi putut, după Virgiliu,

lumina mirtul, adăpostul umbrelor celor morţi din dragoste. Oricum inadvertenţa nu

este mare deoarece crepusculul poate sugera înălţimea lunii.

În ultima strofă, Pelimon păstrează exclamaţia „Elizo!” care pare să realizeze

un joc de cuvinte cu „Elysées” şi „Elyséen” în original, dar care era unul din

prenumele pe care le purta doamna Lamartine, născută Marie-Anne-Elise Birch. În

acest fel, descoperim în versiunea română aceeaşi asociere a fericirii, cu scurta dar

dureroasa evocare a morţii, care dă farmecul şi valoarea pasajului final. Comentariul

lui Lamartine făcut acestei meditaţii din volumul Nouvelles Méditations, aduce câteva

lămuriri suplimentare în legătură cu importanţa pe care o acorda el însuşi poemului:

** Vorbeam despre nuntirea magică a cerului şi pământului: în aceste peisaje marine, Lamartine a găsit imaginile cele mai strălucitoare, acordurile cele mai armonioase şi cele mai subtile.

105

„C'est l'île de mon coeur, c'est l'oasis de ma jeunesse, c'est le repos de ma maturité. Je

voudrais que cela fût le recueillement de mon soir, s'il vient un soir... J'ai décrit les

îles du golfe de Naples dans l'épisode de Graziella... J'étais heureux; j'avais besoin de

chanter, comme tout ce qui déborde d'émotions calmes. J'écrivis beaucoup de vers

sous les falaises de cette côte, en face de la mer antique et du cap Misène, qu'Horace,

Virgile, Tibulle, avaient contemplés de cette même rive avant moi... Je suis retourné

bien des fois depuis à Ischia; j'y ai déposé les plus chères reliques, larmes ou félicités

de ma jeunesse. Le briliant soleil de ce climat rassérène tout, même la mort” *75.

2.3.4. Sapho. O altă meditaţie a volumului Nouvelles Méditations, receptată la noi,

este Sapho, cu subtitlul Elégie antique, tradusă de Constantin (Costache) Stamati, în

1868, cu titlul Safo. Elegie veche.

Cavalerul Const. Stamati, cum îşi semnează acesta volumul Musa Românească,

compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei, dă şi o explicaţie la subsol,

privitoare la Sapho: “Safo, faimoasă în Grecia de talentul poetic ce avea, din care

cauză s-au prenumit de vechii Greci a zecea musă, ea s-au născut în Mitilini, oraş din

insula Lesbos, şi vergură fiind s-au oferat de maica sa, servitoare în templul Afroditei,

dar ea a prihănit serviţia sa înamorându-se de tânărul formosul Faon, carele nici

odată nu au iubit-o. Deci era un eres la Greci că cu nimica nu se putea lecui o tânără

de un amor nefericit, de cât aruncându-să de pe un munte a Lesbosului în marea, şi

prin cufundare, dacă nu se îneca, scăpa de amor; această ceremonie se serba de

popul, şi multe luntre de păscari sta gata ca se scape pe acel ce se arunca în mare”76.

Aceste precizări biografice, făcute de C. Stamati, sunt în general exacte şi

* Este insula inimii mele, este oaza tinereţii mele, este repaosul maturităţii mele. Aş fi vrut să fie reculegerea bătrâneţii mele, dacă vine bătrâneţea... Am descris insulele golfului Neapole în episodul cu Graziella... Eram fericit; aveam nevoie să cânt, ca tot ceea Ce depăşeşte emoţiile calme. Am scris multe versuri sub falezele acestor coaste, în faţa mării antice şi a capului Misene, pe care Horaţiu, Virgil şi Tibul le contemplaseră de pe acelaşi mal înaintea mea... M-am întors de atunci de multe ori la Ischia; acolo mi-am depus cele mai scumpe relicve, lacrimi sau fericire din tinereţe. Strălucitorul soare al acestui climat înseninează totul, chiar şi moartea.

106

confirmate de cercetătorii elenişti moderni care arată că Sapho se născuse într-o

familie din Lesbos, unde timp de secole împărţise cu alte câteva familii privilegiul de a

furniza preotese templului Afroditei din oraşul natal Eresos. Ea însăşi a intrat, la

doisprezece ani, în slujba zeiţei77.

Safo. Elegie veche. traducere de C. Stamati

Zorile poliea munţii sub cari clocotea marea, Iar Safo tocmai pe piscul ţărmului sta în picioare; A Lesbosului fecioare lîngă dînsa încimpite,

Privea sub ţărmuri noianul de groază încremenite! Atunci Safo luînd lira sună în ea cu putere, Şi cîntă aceste viersuri cu un glas plin de durere...

“L'aurore se levait, la mer battait la plage; Ainsi parla Sapho debout sur le rivage, Et près d'elle, à genoux, les filles de Lesbos Se penchaient sur l'abîme et contemplaient les flots.” (p. 113) Pasajul introductiv al elegiei lamartiniene, care are patru versuri, ajunge la C.

Stamati să aibă şase. Traducătorul român nereuşind să reţină în versul al doilea „Ainsi

parla”, introduce două versuri suplimentare unde apare, de această dată, traducerea „şi

cîntă”. Trebuie să arătăm că autorul nu o face din dorinţa de a explica. De altfel

versurile: „Atunci Safo luînd lira sună în ea cu putere / Şi cîntă aceste viersuri cu un

glas plin de durere” nu schimbă semnificaţiile pasajului introductiv, decât în sensul

introducerii unor termeni expliciţi care nu existau în original: „de groază încremenite”

şi „plin de durere”. Traducătorul a resimţit nevoia de a şoca cititorul încă din primele

versuri. C. Stamati va mai recidiva în acest sens, în aşa fel încât elegia lamartiniană,

care număra 193 versuri, ajunge să numere, în versiunea română, 203.

Dar ce gîndesc oare la cele trecute! La faimosul templu, templu Afroditei,

107

Unde servind însumi priveam plîngînd multe. Şi radiind de ele formos cîntam suntei

Pînă cînd lîngă oltaruri vezui pe Faon odată, Şi ce am simţit atunci, Doamne! eu nu pot să vă rostesc, Acel foc, acea priinţă, ce mă cuprinse îndată În cît mi-au amorţit glasul, simţeam că încremenesc! Şi mîna tremurătoare scăpă lira la pămînt!

„Importuns souvenirs, me suivrez-vous sans cesse?

C'était sous les bosquets du temple de Vénus: Moi-même, de Vénus insensible prêtresse,

Je chantais sur la lyre un hymne à la déesse: Au pied de ses autels, soudain je t'aperçus. Dieux! quels transports nouveaux! o dieux! comment Tous les feux dont mon sein se remplit à la fois! Ma langue se glaça, je demeurai sans voix, Et ma tremblante main laissa tomber ma lyre” (p. 114) Dacă Ovidiu, în Heroide, nu aminteşte nimic despre circumstanţele întâlnirii lui

Phaon cu Sapho, Lamartine ne-o prezintă ca “de Vénus insensible prêtresse”, tocmai

pentru că s-ar fi abţinut de la legături heterosexuale, înainte de a-l întâlni pe tânăr. La

C. Stamati situaţia este oarecum schimbată, Sapho îşi deplânge întrucâtva soarta deşi

trebuie să-şi servească zeiţa cu zâmbetul pe buze:

“Unde servind însumi priveam plîngînd multe, Şi radiind de ele formos cîntam sîntei...”.

Versurile care urmează par să-i fi fost inspirate lui Lamartine direct de Sapho.

Ele seamănă foarte bine cu celebra „strofă de foc” aparţinând uneia din cele două ode

care ne-au mai rămas de la poetesa antică. Această odă celebră, care este adresată unei

alte femei, a fost tradusă de Aimé Peuch78, culeasă din tratatul lui Longin (213 – 273)

tradus de Boileau (1636 – 1711) (Traité du sublime). Probabil că Lamartine a cunoscut

aceste versuri în traducerea lui Boileau, aşa cum le cunoscuseră Racine (1639 – 1699)

André Chénier (1762 – 1794), Delille (1738 – 1813) , Lazare Carnot (1753 – 1823),

108

Marguerite de Surville (1713 - 1785), Maurice Donnay (1746 – 1829), Pierre

Louys(1870 – 1925)79. Pentru a exemplifica vom reproduce varianta Aimé Puech:

„Celui-là me paraît l'égal des dieux, l'homme qui assis en face de toi, de tout près

écoute ta voix si douce / Et ce rire enchanteur qui, je le jure, a fait fondre mon coeur

dans ma poitrine; / car, dès que je t'aperçois un instant, il ne m'est plus possible

d'articuler une parole; / Mais, ma langue se brise et, sous ma peau, soudain se glisse

un feu subtil; mes yeux sont sans regard, mes oreilles bourdonnent. / La sueur

ruisselle de mon corps, un frisson me saisit toute; je deviens plus verte que l'herbe et,

peu s'en faut, je me sens mourir; / Mais on doit tout oser puisque ...”*80.

Foarte interesantă este situaţia creată de faptul că şi Heliade Rădulescu traduce

celebra odă saphică, cu titlul La amantă: Ca zeii de ferice acela mi se pare/Şi dulcele-

ţi accente, divina ta cîntare/ D'aproape v'auzi/Iar faţa ta ridentă asupra lui cînd

cată!.../Ca un columb se bate în piept inima mea/Şi vocea mi se stinge, rămîi

estasiată/Pe loc-cît te-oi vedea./Se leagă a mea limbă, şi răpede, subţire/Un foc prin

vine-mi curge, se varsă cu fiori;/Mi-e negură vederea, auzul vîjîie/Şi reci mă trec

sudori/Ca varga toată tremur, îmi simt a mea pieire,/Sunt palidă ca spicul cînd cade

la pământ,/Rămîi fără suflare, rămîi fără simţire/Şi moartă toată sunt. Ci totul să

cuteze se iartă la sărac.

Aşa cum arată Dumitru Popovici, poezia s-a publicat în „Curier de ambe sexe”,

V, în paginile 163—164 şi s-a reprodus în ediţia a doua a acestei reviste (1862),

precedată, în ambele versiuni, de articolul Sapho de René Dannebaron, tradus tot de

Heliade Rădulescu. În prima ediţie, scriitorul muntean introduce o notă în care

abordează problema metrului saphic, în timp ce în cea de a doua ediţie, tot el, adaugă o

* Acesta îmi pare egalul zeilor, omul care, aşezat în faţa ta, îţi ascultă de aproape vocea atât de dulce / Şi acest râs încîntător care, o jur, mi-a topit inima în piept; / Căci imediat ce te zăresc o clipă, mi-e imposibil să articulez un cuvînt;/ Dar limba mi se sparge şi, pe sub piele, deodată se strecoară o flacără subtilă; ochii mei sunt fără privire, urechile îmi vîjîie. / Sudoarea mi se scurge de pe corp, un frison mă cuprinde toată; devin mai verde decît iarba şi, orice ar fi, simt că mor: / Dar trebuie să îndrăznesc totul pentru că …

109

altă notă, unde caută să explice simbolul pecetluit în numele poetei antice. Întrucât

„sophia” şi “sapientia” sunt foarte apropiate de Sapho, Heliade Rădulescu explică de

ce „contemporanii ei o număr Sapho adică sapientă sau înţeleaptă, şi pentru marea ei

sapientă, care o făcu în concurs să poarte victoria asupra lui Pindar”, arătând deci că

Sapho nu era numele poetei, ci supranumele ei, datorat unor calităţi excepţionale81.

Deoarece Heliade Rădulescu mărturisise că a avut intenţia să traducă poezia în

vers saphic, Dumitru Popovici este de părere că, probabil, a făcut-o sub influenţa lui

Delille82, şi a procedat la fel ca acesta din urmă, adică alternând endecasilabul.

Popovici mai arată că: „Poeta din Lesbos era actualizată de Lamartine, din ale cărui

note de călătorie Heliade reproduce, în «Curier de ambe sexe», v. pag. 161,

fragmentul despre Lesbos şi Sapho. Trimiterile pe care le face scriitorul român cu

acest prilej ne autorizează să afirmăm că el a pus Ia contribuţie, de data aceasta,

Souvenirs, impressions, pensées, paysages, pendant un voyage en Orient, Paris, 1835,

în care pasajul vizat de Lamartine se găsea în t. III, p. 183, Acelaşi poet francez

îndruma atenţia lui Heliade către Sapho şi prin poezia Sapho, Elégie antique din

Nouvelles Méditations”83.

În afară de această odă şi de o a doua, formată din şapte strofe, păstrată şi

transmisă de Denis din Halicarnas (De compositione verborum, XXIII), despre Sapho

mai cunoaştem legenda pasiunii sale nefericite pentru Phaon. Se spune că acesta

obţinuse chiar de la Afrodita o unsoare fermecată care îi asigura dragostea tuturor

femeilor şi că, făcând experienţa cu Sapho, care până atunci fusese insensibilă la

farmecele masculine, efectul a depăşit toate aşteptările. Însă, după ce Phaon s-a

plictisit de cucerirea făcută, Sapho, îndurerată, s-a aruncat în valurile mării Egee, de pe

înălţimile falezei Leucade:

Deci multe ori umilinţei am repus a mea mîndrie. Sărutîndu-i pragul casei neîncetat îl rugam, Zicîndu-i Faon amate, dacă a ta sumeţie,

110

De nedemnă mă cunoaşte soţ pe tine să te am. Primeşte cu îndurare că Safo de lîngă tine, Să trăiască ca o sclavă, poronca să-ţi împlinească. Căci ce-mi pasă de-al meu nume, dacă mi-ar fi fost mai bine. Sub păreţii casei tale păn voi muri să trăiesc, Sperînd că atuncea poate cînd mă vei vedea murind, Îţi va fi milă de mine, vei crede cît te-am iubit.

(traducere de C. Stamati) [cf. „Souvent à la prière abaissant mon orgueil,

De ta porte, ô Phaon! j’allais baiser le seuil. Au moins, disais-je, au moins, si ta rigueur jalouse Me refuse à jamais ce doux titre d’épouse, Souffre, ô trop chère enfant, que Sapho, près de toi, Esclave si tu veux, vive au moins sous ta loi! Que m’importe ce nom et cette ignonimie! Pourvu que je te voie, et qu’à mon dernier jour D’un regard de pitié tu plaignes tant d’amour!” (p. 116)] Poeţii antici, greci şi latini, au prezentat deseori îndrăgostiţi care veghează la

pragul iubitei lor (la elini tânguiala în faţa unei uşi care nu se deschide se numea

„paraklausithuron” şi era una din temele des întîlnite în poezia erotică) aşa cum apar

la Theocrit, XXIII; Callimach, Epigrammes 63; Ovidiu, Amours, I, 6; Horatiu, Odes,

III, 10; Tibul I, 5, V, 71.

Constantin Stamati realizează o frumoasă traducere a acestui pasaj în care forme

ca „amate” şi „sumeţie” par a fi într-o relaţie etimologică antitetică, amândouă formele

fiind astăzi ieşite din uz, dar având o încărcătură poetică maximă în contextul citat.

În versul „Să trăiască ca o sclavă, poronca să-ţi împlinească”, „poronca”

întăreşte semantic pe „sclavă”, opunându-se astfel unei viziuni clasice în care eroinele

cele mai pasionate – ca Hermione sau Phedre – nu consimt, nici în cele mai violente

elanuri de dragoste, la servituţi amoroase domestice.

Deci de veţi vedea fecioare, scumpelor mele amice, Tiranul inimei mele, pe Faon ce am amatu, Spuneţi că eu pîn la moarte nu am încetat a plînge,

111

Şi aruncîndu-mă în mare, numele i-am repetat... Aceste zicînd, În mare s-aruncă De sus de pe stîncă; Iar fecioarele se-ntoarce, la Lesbos amar plîngînd.

[cf. „Et vous qui reverrez le cruel que j’adore Quand l’ombre du trépas aura couvert mes yeux, Compagnes de Sapho, portez-lui ces adieux! Dites-lui…qu’en mourant je le nommais encore!... Elle dit. Et le soir, quittant le bord des flots, Vous revîntes sans elle, ô vierges de Lesbos! ” (p. 118)] Varianta lui C. Stamati se încheie, ca şi poemul original, prin suprema dovadă a

dragostei, aici sinuciderea, şi asemeni lui Orfeu, al cărui cap tăiat, dus de undele

Hebrului la vale, repeta încă numele Euridicei, Sapho se aruncă în mare, repetând

numele lui Phaon.

Ultimele două versuri ale elegiei lamartiniene devin patru, în varianta lui C.

Stamati, traducătorul folosind procedeul mai sus discutat. El preia din penultimul vers

„Elle dit” şi introduce apoi două versuri inexistente în original, care au misiunea să

expliciteze sinuciderea: „În marea s-aruncă/De sus de pe stîncă”. Forma derivată din

verbul latin „amare” revine în contextul „Faon ce am amatu” şi provoacă o alternanţă

cu „amice” din primul vers citat al acestui pasaj final.

În Comentarii, Lamartine îşi mărturisea admiraţia de care a fost cuprins în

momentul în care a citit versurile poetesei elene:„...Un soir, en rentrant d'une de ces

excursions pendant laquelle nous avions relu la strophe unique, mais brûlante, de

Sapho, sorte de Vénus de Millo pareille à ce débris découvert par M. de Marcellus,

qui contient plus de beauté dans un fragment qu'il n'y en a dans tout un musée de

statues intactes, je m'enfermai et j'écrivis le commencement grec de cette élégie ou de

cette héroïde. Je me couchai, je me relevai avec la même fièvre et la même obstination

112

de volonté d'achever enfin un morceau quelconque ayant un commencement, un

milieu, une fin, et digne d'être lu à mes amis d'une haleine. Je passai ainsi trois jours

sans sortir de ma chambre...”*84.

2.4. Concluzii asupra traducerilor – primului nivel de receptare – şi primele

menţionări critice despre Lamartine. Opera lui Lamartine se bucură, după cum am

văzut mai sus, de o mare audienţă la noi, mai ales în secolul al XIX-lea. Dacă din

punct de vedere cronologic primul traducător din Lamartine este Gh. Asachi, din punct

de vedere al contribuţiei la cunoaşterea marelui romantic francez Heliade Rădulescu

reprezintă factorul cel mai activ al difuzării operei lamartiniene. El a desfăşurat o

activitate fertilă, având o predilecţie deosebită pentru opera lui Lamartine, asigurând,

în acest fel, succesul acestei opere în câmpul literelor româneşti. Nu-i mai puţin

adevărat că această predilecţie era împărtăşită de mulţi contemporani ai săi care au

devenit imediat fie traducători, fie imitatori ai lui Lamartine. Paul Cornea arăta că:

“Oricum ar sta lucrurile, Heliade rămâne marele iniţiator al cultului lui Lamartine în

literatura noastră”85.

De altfel, cu unele excepţii, Heliade Rădulescu a încercat să traducă poezii din

aproape toate volumele lui Lamartine. Încă din 1827, traducerile sale erau citite cu

mult succes la întrunirile Societăţii literare, ţinute în casele lui Dinicu Golescu, iar în

1830, cînd publică volumul Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de La Martin. Traduse şi

alăturate cu alte bucăţi originale, poetul reunea traduceri din primele două volume ale

lui Lamartine: Singurătatea, Suvenirul, Seara, Desnădăjduirea, Providenţa la omu,

Lacul, Rugăciunea de seară, Toamna — din Méditations Poétiques (1820) —, iar

Resboiul din cel de al doilea volum — Nouvelles Méditations poétiques (1823). Toate

* Într-o seară întorcându-mă din una din acele excursii în timpul căreia recitisem strofa unică, dar arzătoare, din Safo, asemănătoare statuii Venus din Millo şi acelei rămăşiţe descoperite de Marcellus, care conţine mai multă frumuseţe într-un fragment, decât un muzeu plin de statui intacte, m-am închis şi am scris începutul grec al acestei elegii sau acestui cânt. M-am culcat şi m-am trezit cu aceeaşi febră şi aceeaşi încrâncenare de voinţă de a termina o bucată oarecare care are un început, un cuprins, un sfârşit, şi este demnă de a fi citită prietenilor dintr-o suflare. Mi-am petrecut astfel trei zile fără a ieşi din odaie.

113

aceste traduceri sunt reluate de Heliade Rădulescu în 1868, în Curs întregu de Poesie

generale. Aici găsim, în schimb, câte două versiuni datate diferit şi cu diferenţe de

text, a doua fiind redată într-o formă latinizantă: Singurătatea (1826) — Isolementul

(1847); Suvenirul (1826) — Suvenirea (1847); Seara (1828) — Sara (1847);

Desnădăjduirea (1830) — Disperaţia (1848); Providenţa la omu (1827) —

Providenţa la omu (1847); Rugăciunea de seară (1828) — Ruga de seară (1848);

Toamna (1830-1849); Resboiul (1829) — Resbelul (1860). El adăuga în acest volum

Poetul murind tradusă din volumul Nouvelles Méditations poétiques. (1823) şi Ruga

Pruncului tradusă din Harmonies (1828) cât şi Imnu la durere tradusă din Harmonies

poétiques et religieuses (1831).

Tot Heliade Rădulescu este cel care, paralel cu aceste traduceri, introduce în

„Curierul românesc”, note şi comentarii despre Lamartine sau traduceri ale unor

articole din publicaţiile franceze ale vremii. Lui şi lui Asachi li se adaugă un mare

număr de traducători: Iancu Văcărescu, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, G.

Crupenski, D. Ralet, C. Bolliac, C. A. Rosetti, D. Gusti, G. Sion, Al. Pelimon, I.

Catina, D. Bolintineanu, C. D. Aricescu, C. Stamati, Gr. Grandea, C. Crişan, N.

Skelitti, Al. Macedonski, Iuliu I. Roşca, H. Leca, V. Lascăr, Bonifaciu V. Gheorghian,

C. A. Chrysoscholeu, Maria Ciobanu, Ion Dafin, S. G. Vârgolici, I. M. Pompiliu,

Veronica Micle, Petru V. Grigoriu, Gil. Nadejda Cezianu şi anonimi.

Alături de traducătorii operei poetice se află, de drept şi de fapt, şi cei care au

tradus din scrierile în proză – jurnale de călătorie, sinteze de popularizare a ştiinţei şi

scrieri istorice – ale lui Lamartine. E vorba de P. Teulescu (1826 - 1885) care traduce

la Bucureşti, în 1856, Istoria lui Cesaru după originalul Histoire de César. De

asemenea, în acelaşi an, Maria Joranu (1800 - 1876) traduce Raphaël, care va

cunoaşte în România mai multe versiuni. Tot Maria Joranu traduce şi Graziella în

1858. În 1860, colonelul T. Casimir (1799 - 1863) traduce Istoria lui Cicerone din

114

Histoire de l'Humanité par les Grands Hommes (1852-1855), iar, în 1869, I. M.

Rîureanu (1831 – 1904) traduce, la Bucureşti, Cristophor Columb. La Craiova, în

1892, apare traducerea poemului Jocelyn, de Elena Raitler (1851 - 1901), iar după

1900, apar alte versiuni ale romanelor Raphaël şi Graziella.

În general, pe lângă traduceri, apar şi unele consemnări cu încercări de judecată

critică, unele referindu-se la valoarea traducerilor sau la succesul lui Lamartine în

România. Simeon Marcovici (1802 - 1877) scrie, în 1834, despre Suvenirul tradus de

Heliade Rădulescu „că este poezia cea mai patetică cu care limba română se poate

făli”, iar despre traducerea Lacul, în traducerea aceluiaşi Heliade Rădulescu, că este

făcută „cu toată iscusinţa geniului” 86. Paul Cornea menţiona că Ion Ghica, deşi era un

adversar înverşunat al lui Heliade Rădulescu, declara într-o scrisoare adresată lui

Alecsandri că în copilărie învăţase pe dinafară aproape toate traducerile făcute de

redactorul „Curierului românesc”87, iar Dimitrie Bolintineanu punea în evidenţă faptul

că volumul de Meditaţii al lui Heliade Rădulescu, din 1830, anunţă cotitura pe care

avea s-o facă poezia română de la anacreontism la lirismul romantic: “Spiritul

restauraţiunii din Franţa care insuflase pe marele poet francez, crea la români

imitatori. Poezia clasică greacă fuse uitată şi se adoptă poezia plângândă de pe

malurile Senei” 88.

Mihail Strajanu (1841 – 1918), proaspăt licenţiat al Facultăţii de litere şi

filosofie a Universităţii din Bucureşti, scrie în 1869 o cronică despre Lamartine în

„Familia”89. Cum în concepţia lui Strajanu frumosul însemna armonie, cel care va

deveni un critic influent al vremii sale dădea în acest articol, ocazionat de moartea

poetului, o înaltă apreciere operei lui Lamartine, iar mai târziu va aprecia şi traducerile

realizate de Heliade Rădulescu.

Vasile Alecsandri publica, de asemenea, în 1869, la moartea lui Lamartine, un

necrolog în „Convorbiri literare”90, în timp ce Anton Naum, unul din traducătorii lui

Lamartine, îi dedica romanticului francez o poezie: Scrisoare către Lamartine91. Mai

115

târziu, tot V. Alecsandri avea să publice un Extract din Istoria misiilor mele politice

(1859) în care apare, între altele, şi portretul lui Lamartine92. Un articol al lui St. C.

Ioan (1853 - 1909) din „Convorbiri literare”, intitulat Optimism şi pesimism,

prilejuieşte autorului — atunci când trece în revistă marii pesimişti, începând cu

literatura antică şi trecând apoi la Leopardi, Schelling, Lamartine, Eminescu,

Schopenhauer — o serie de referinţe critice la opera romanticului francez93. Mai

târziu, prin 1890, Elena Tucca (1839 - 1914) publică în „Familia” articolul Surorile lui

Lamartine. Descrise de dânsul94, în care autoarea vorbeşte despre mărturisirile

poetului din ultima parte a vieţii când a trebuit să se supună unui foarte mare efort,

pentru a putea plăti surorilor despăgubirile ce le reveneau în urma faptului că

Lamartine rămăsese unicul proprietar al domeniului familial. Un loc aparte îl ocupă

Traian Demetrescu (1866 - 1896), în afirmarea unei opinii critice originale în legătură

cu Lamartine, care îi prilejuieşte refugiul într-un romantism al iluziilor pierdute. Paul

Cornea citează un articol al lui T. Demetrescu apărut în „Economistul”, 20/27 martie

1892: „Lamartine e cel mai ideal poet al inimii şi al naturii”, „cel mai fermecător om

pe care l-a avut umanitatea după Christ... Îl cunosc cu un fel de religiozitate feminină.

Versurile lui îmi cântă în inimă. E o muzică vagă, alinătoare, ideală. Te înalţă, te face

bun, te mângâie”95.

La începutul secolului, centenarul Meditaţiilor dar şi alte evenimente editoriale

franceze privitoare la Lamartine sunt menţionate în „Viaţa Românească”, „Convorbiri

literare” şi în „Adevărul literar şi artistic”. De exemplu, în 1936, I. G. Dimitriu publică

în „Convorbiri literare”, LXIX (1936), nr. 11-2, pp. 481-89, un articol ocazionat de

centenarul poemului Jocelyn. Articolul realizează, pe lângă portretul poetului, o

încercare de radiografie a operei cu o analiză a poemului Jocelyn.

Fără a încerca să facem clasificări, care de altfel sunt inoperante în istoria

literară, trebuie să acordăm cel mai mare merit, în receptarea directă cât şi în

mijlocirea receptării operelor lamartiniene, lui Heliade Rădulescu. Al. Piru

116

comentează cu pertinenţă efortul acestuia: „Traducerea meditaţiilor lamartiniene este

importantă la începuturile romantismului românesc, cu toate dificultăţile întâmpinate

de Eliade mai cu seamă în interpretarea unor sentimente şi imagini proprii poetului

francez. În categoria acestora intră «tuciul câmpenesc» (la cloche rustique); «lutoasa

despuere» (la dépouille); «Criveţe viforoase, ce m-aţi deosebit?» (Emportez-moi

comme elle orageux aguillons) în Singurătatea: unde ce «flufuieşte» şi lumina

“purpurătoare” în Providenţa la om, «Fruntoasa, bălaia lună» (comme une lampe

d'or dans l'azur suspendue, la Lune...) în Rugăciunea de seară: «Moartea după-

întîmplări zboară în drumul cel grozăvos» (La mort vole au hasard dans l'horrible

carrière); «În valuri de fum silistru...» (Le salpêtre, au milieu des torrents de fumée)

în Războiul... Cu toate curiozităţile ei lexicale (grid, zvolătoare, novitia, străpasă,

devantă, tomba, alma), Poetul murind din 1866 este, fără îndoială, traducerea cea

mai izbutită a lui Eliade din Lamartine, poate pentru că găsise în ea corespondenţe

sufleteşti...”96.

De asemenea, foarte importantă este contribuţia lui Gh. Asachi, ca cel dintâi

traducător al lui Lamartine. Tot atât de interesante sunt traducerile lui Constantin

Stamati, poet remarcabil pentru timpul său — George Călinescu îl găsea, superior lui

Bolintineanu —, şi cele realizate de Al. Macedonski — considerate de A. Marino

superioare tuturor celor efectuate anterior de alţi traducători. Dacă până în 1877

Macedonski traduce din Lamartine Lacul, Vîlceaua şi Fericirea cîmpenească,

manifestându-şi astfel opţiunea pentru lirica melancolică a romantismului francez,

după 1880, demonstrând o schimbare a gustului către lirica modernă, va declara în

prefaţa la Poezii, Bucureşti, 1882:

„S-ar părea că Poezia duioşiei a ajuns la momentul când trebuie să expire.

Fata tânără pe patul morţii insuflă compătimire, dar oricât ar înduioşa, nu smulge

lacrimi. Lamartinismul are, în adevăr, defectul capital de a fi plângeros, dar de a nu

plânge niciodată”97 .

117

Capitolul 3

Ecouri de factură lamartiniană în poezia românească din secolul

al XIX-lea

3.1. De la traducere, la adaptare şi la creaţie originală. Literatura română romantică

şi preromantică din secolul al XIX-lea, intră în consonanţă efectivă de creaţie cu trei

mari romantici europeni: Lamartine, Hugo şi Byron1. În toate cele trei cazuri nu este

vorba doar de o predilecţie împărtăşită la un moment dat de anumiţi scriitori. Utilizând

terminologia literaturii comparate, în accepţiunea lui Paul Cornea, putem afirma că

„succesul” celor trei mari romantici europeni a fost la noi dublat de o „influenţă”, în

sensul că alături de un număr impresionant de traducători şi imitatori pe care i-a

consacrat, atât succesul cât şi influenţa au creat o modă de scriitură lirică, un anumit fel

de receptare, care a avut ca rezultat concret naşterea unei sensibilităţi noi, a cărei

expresie era capabilă să descătuşeze forţele creatoare ale sufletului românesc2.

Cercetătorii români ai fenomenului literar francez au descoperit şi ei aceste similitudini,

pe care le-au pus în evidenţă, într-un fel sau altul: „Entre 1830 et 1870, peu d'écrivains

français ont été aussi connus dans les Pays Roumains qu'Alphonse Marie-Louis de

Lamartine” *3.

După ce arăta în Cursul de literatură franceză din 1967, că Lamartine îşi

datorează gloria numai operei sale literare, Ion Brăescu trăgea concluzia că ne aflăm în

faţa unei opere poetice care face din acest poet romantic pe unul din cei mai mari ai

118

secolului:„...Lamartine a produit quelques chefs-d'oeuvre qui le situent parmi les grands

poètes du siècle. Lamartine à exercé une influence incontestable sur les poètes roumains

des années 1830—1840...” *4.

Inventarul statistic al traducerilor şi traducătorilor, precum şi analiza opiniilor

critice româneşti cu privire la cei trei mari romantici europeni, pot demonstra infailibil

succesul lor în câmpul literelor româneşti. De asemenea, detectarea contribuţiei originale

a elementului receptor, stimulat de surse externe, cât şi influenţa propriu-zisă, stau în

atenţia cercetătorului de literatură comparată.

Lamartine şi lamartinismul reprezintă o sursă esenţială, pentru întreg veacul

trecut, de stimulare şi fecundare a literaturii romantice, căci a fost receptat, mai ales la

noi, într-o epocă care descoperea în el propriile aspiraţii, într-o deplină convergenţă de

afinităţi a unor generaţii care au avut astfel propria lor revelaţie: “L'audience dont

Lamartine a joui en Roumanie au XIX-e siècle est extraordinaire, elle dépasse tout ce

qu'on pourrait présumer et semble tenir du prodige, tant il est inhabituel que l'étendue

et le progrès rapide d'une renommée poétique s'unissent à la profondeur et à la

durée”**5.

Faptele luate în discuţie dau relevanţă ambilor factori, respectiv la receptor,

capacitatea de a depista exemplul convenabil şi în epoca de constituire a literaturii

române romantice, necesitatea acestui model, prelucrarea creator-originală a exemplului

şi modelului, îmbogăţirea acestuia prin descoperirea unor valenţe nebănuite şi

exprimarea lor, evidenţierea originalităţii scriitorilor români, iar la emiţător, imaginea

modelului în afara literaturii căreia îi aparţine cât şi capacitatea sa de a influenţa.

* Între 1830 şi 1870, puţini scriitori francezi au fost atît de cunoscuţi în ţările române ca Alphonse Marie-Louis de Lamartine. * Lamartine a produs cîteva capodopere care îl situează printre marii poeţi ai secolului. Lamartine a exercitat o influenţă incontestabilă asupra poeţilor români dintre anii 1830—1840. **Audienţa de care s-a bucurat Lamartine în România în secolul al XIX-lea este extraordinară; ea depăşeşte tot ceea ce s-ar putea concepe şi pare să ţină de o minune, atît este de neobişnuit ca întinderea şi progresul rapid al unui renume poetic să se unească şi cu profunzimea şi cu durata.

119

Descoperită şi recunoscută de contribuţiile iniţiatorilor studiilor comparatiste —

Pompiliu Eliade, N. I. Apostolescu şi Charles Drouhet — sau de istoricii literari de

perspectivă — N. Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi Alexandru Piru — premiza

influenţei lui Lamartine, recunoscute fiind şi compatibilităţile între factorii acestei

relaţii, este dată de caracterul activ al cititorilor. Opera a fecundat imaginaţia lor

creatoare, refăcându-se în forme noi, detectabile uneori în similitudini, alteori în

opoziţie.

Dacă avem în vedere complexitatea fenomenului literar al epocii, reprezentată

astăzi ca un conglomerat de stări preromantice şi romantice, în care se regăsesc

melancolia nedefinită a lui Blair (1689 – 1740), prima treaptă a unui „mal du siècle”

contaminat de spleen, meditaţia nocturnă şi sepulcrală a unor Young (1683 – 1765) şi

Gray (1716 – 1771), sentimentul pentru natură, al lui Thomson (1700 – 1748) şi J.-J.

Rousseau (1712 – 1778), sentimentul deşertăciunii omenescului inspirat de ruine, la

Volney (1757 – 1820) şi Lamartine, fascinaţia unui trecut legendar, înnegurat de

mistere, debuturile egocentrismului ridicat la rang de măsură a universului, la Byron şi

Lamartine, dar şi energia robustă a elanului liberator, a avântului umanitarist, la Hugo,

vom adopta o atitudine moderată în a pune în evidenţă contribuţia covârşitoare a lui

Lamartine la configuraţia fenomenului în epocă. De altfel, George Călinescu prezenta

lamartinismul ca pe o formulă romantică repetabilă prin tiparul ei generalizator, o

categorie, un mod de a privi universul, adaptabil la modul personal al literaturii

receptoare.6 Considerată din acest unghi de vedere, întreaga poezie românească din

prima jumătate a secolului al XIX-lea este impregnată de spiritul lamartinian.

Lamartinismul acestei generaţii de poeţi îi situează, cel puţin sub aspectul creaţiei

literare, în orbita autorului Meditaţiilor poetice.

Ceea ce este deosebit de interesant, în ceea ce priveşte tentaţia de a traduce

versurile lui Lamartine, este că această opţiune reuneşte, măcar sub acest unghi, autori

diferiţi, aparţinând unor generaţii şi unor orientări foarte diverse. Descoperim printre

120

traducători un Iancu Văcărescu (1792 – 1863), care aparţine epocii de tranziţie

premoderne şi care tradusese şapte strofe din La retraite, réponse à M. Victor Hugo, din

Harmonies poétiques et religieuses, sub titlul Casa de ţară a lui de La Martin:

“Je sais sur la colline Une blanche maison; Un rocher la domine Un buisson d'aubépine Est tout son horizon.”

Pe muntişor albeşte Casa ce preţuiesc, Stînca pe ea domneşte, Juru-i împrejmuieşte. Un crîng de lemn cîinesc.”7

Fără să manifeste o înrâurire sensibilă asupra urmaşilor, datorită dificultăţilor de

ordin stilistic, cu inversiuni silite şi elemente învechite, traducerea aceasta este, măcar

din punct de vedere al opţiunii neaşteptate, interesantă şi, aplicând o judecată de valoare

dată de Al. Piru pentru întreaga operă, putem spune că: „sforţarea sa de a mlădia limba

română celor mai diverse forme de versificaţie merită a fi reţinută” 8.

Sub acest unghi găsim alături de Iancu Văcărescu pe un Alexandru Hrisoverghi,

care aparţine perioadei moderne, fiind alături de Vasile Cîrlova şi Mihail Cuciuran, unul

din „cântăreţii ruinelor”.

Lor li se adaugă Gh. Asachi şi C. Stamati, care, după cum am văzut, au lăsat

traduceri memorabile pentru evitarea dificultăţilor stilistice prin fluenţă şi imagini

neaşteptate. Alăturăm acestora pe I. Heliade Rădulescu, ale cărui merite deosebite au

mai fost semnalate în lucrarea de faţă, şi de asemenea şi pe Grigore Alexandrescu.

G. Crupenski, D. Ralet, C. A. Rosetti, D. Guşti şi G. Sion ne-au lăsat şi ei

traduceri din Lamartine. Tot aşa Al. Pelimon, traducătorul gorjan, I. Cătina şi Cezar

Bolliac au adaptat, cu unele reuşite stilistice în limba română şi prozodia cu diversele

forme de versificaţie folosite de romanticul francez. De asemenea, D. Bolintineanu şi C.

D. Aricescu, au optat, şi ei, pentru traducerea meditaţiilor lamartiniene. Mai târziu,

traduc şi Gr. H. Grandea, G. Crişan, N. Skelitti, H. Lecca, V. Lascăr. Chiar şi Al.

Macedonski, care aparţine perioadei simboliste, li se adaugă celor numiţi mai sus.

121

Cu mici excepţii, aproape toţi traducătorii lui Lamartine sunt poeţi consacraţi. Aşa

stau lucrurile în cazul lui Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Al. Macedonski,

sau poeţi notabili cum este cazul lui Gh. Asachi, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, Gr. H.

Grandea ş.a. O serie de poeţi, care nu şi-au exercitat talentul liric în domeniul

traducerilor din opera lui Lamartine, sunt şi ei, mai mult sau mai puţin, în sfera

influenţei lirice a marelui romantic francez. Este cazul poeţilor Vasile Cîrlova, Mihail

Cuciuran şi Vasile Alecsandri. Până şi la marele nostru Mihai Eminescu, cu toate că s-a

format intelectual şi artistic într-o perioadă în care influenţa culturii şi civilizaţiei

franceze înregistra un regres în România, se pot distige reminiscenţe din opera poetică

lamartiniană.

3.1.1. Barbu Paris Mumuleanu (1794—1836). Printre primii reprezentanţi ai noii

orientări în poezia românească, trebuie semnalat Barbu Paris Mumuleanu care, „dascăl

ca şi Prale”, face în primul său Rost de poezii (1820) o profesiune de credinţă erotică şi

hedonistă9.

Nu voi să mor jindios, De amor să n-am folos.

Voi să trăiesc răsfăţat Şi să moriu amurezat. 10

Caracterizarea pe care o încearcă în Rost de poezii ar conveni de minune

modelului lamartinian. Deşi George Călinescu arăta că: „mai mult decît din Lamartine,

cîntarea anotimpurilor (Primăvara, Toamna) conduce la violenta modă iscată de James

Thomson (1700—1748) cu ale sale The Seasons (Winter, Spring, Summer, Autumn)

imitate de Saint Lambert”,11 putem descoperi şi aici note lamartiniene. De abia către

1760 scriitorii au început să fie inspiraţi de aspectul trist al toamnei. Până atunci poeţii

se preocupaseră mai ales de fecunditatea şi generozitatea planturoasă a anotimpului

(„pomifer automnus”).

Versurile lui Mumuleanu notează cu uşurinţă, în adaptarea sa, după cum arăta

122

George Călinescu mai departe, “hîrjîitul frunzelor” şi “repedea desfoliere”12 :

Păduri frunze’ngălbenite, Crînguri, lunci, munţi, desvăliţi, Ţarini vii fără verdeaţă Cînd iar să v-acoperiţi? Subt a voastră rămăşiţă, Privesc trist şi plin de gînd:

Cînd d-a vîntului suflare, Frunza voastră văz căzînd Pă voi frunze jos căzute, Calc cu tristul meu picior; De puţinul vînt ce-adie Fîlfîind vă scuturaţi…

(Toamna)

Cromatica şi luminile sunt asemănătoare cu tehnica lamartiniană, lipsesc, în

schimb, plăcerea pe care Lamartine o descoperea în rarefierea spaţiului şi amestecul de

melancolie şi visare. Deşi maeştrii lor sunt aceiaşi, în ceea ce priveşte poezia

anotimpurilor, în lirica lui Lamartine începe să-şi facă loc plăcerea durerii şi a suferinţei,

sentimentul nobil, amestecat cu melancolie, care va revoluţiona lirica modernă

europeană:

“La fleur tombe, en livrant ses parfums au zéphyre; A la vie, au soleil, ce sont là ses adieux; Moi, je meurs; et mon âme, au moment qu'elle expire, S’exhale comme un son triste et mélodieux”

(L'Automne) p. 76

„Mumulean începe să ia poza meditativă a romanticului contemplînd melancolic

şi solemn natura (Noaptea)”13, adaugă George Călinescu, descoperind în versurile

poetului român deschiderea către temele liricii europene:

Atunci poetul doparte Tras, priveşte, stă uimit.

123

Deşi mai naivă la nivelul expresiei, formula lui Mumuleanu este cu totul deosebită

de tiparele liricii secolului al XVIII-lea. În poemul Le Soir al lui Lamartine imaginea

solitudinii meditative este legată indisolubil de tipare precum „le silence du Soir”, deja

notat ca atare de Ossian în Les Chants de Selma, sau de Gray în Elegie scrisă într-un

cimitir de ţară, sau „le vague de l'air” şi imaginea mitologică a „carului” care vin direct

din limba poetică a secolului al XVIII-lea, de la Millevoye şi Delille:

„Le soir ramène le silence. Assis sur ces rochers déserts, Je suis dans le vague des airs Le char de la nuit qui s'avance”

(Le Soir) p. 13

3.2. Teme romantice în poezia românească de la începutul secolului al XIX-lea.

Printre primii poeţi influenţaţi de Lamartine, în sensul fixării unor „frontiere” între

literatura iluministă clasică din epoca de tranziţie şi literatura romantică de mai târziu, îi

aflăm pe Vasile Cîrlova, Alexandru Hrisoverghi şi Mihail Cuciuran.

3.2.1. Vasile Cîrlova (1809—1831). Odată cu Vasile Cîrlova putem vorbi de poezie,

fără a face precizări asupra înţelesului special pe care poezia, şi în general literatura, îl

primea în epocă. Pentru contemporani săi, din cauza biografiei sale meteorice, Cîrlova

reprezintă mai mult decât o prezenţă poetică oarecare, el devenind un destin exemplar

pentru o anumită mentalitate artistică. Epoca avea nevoie de destine de artişti înzestraţi

cu talent, recunoscuţi de timpuriu şi morţi prematur – ceea ce sugerează ideea damnării

– care să justifice regretele patetice. Contemporanii deplâng, de altfel sincer, trecerea din

viaţă a poetului: Heliade Rădulescu, în elegia La moartea lui Cîrlova, vede în poet o

„stea care răsare chiar într-al său apus”, Iancu Văcărescu compunea şi el Cununa lui

Cîrlova, şi cuvinte de preţuire rostesc şi publică Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri,

Bolintineanu ş.a.. Rapida impunere a poetului este dovedită şi de circulaţia manuscrisă a

versurilor lui.

124

Vasile Cîrlova, de altfel, ilustrează foarte bine situaţia coexistenţei unei moşteniri

literare cu reflexe clasicizante, împreună cu teme şi idei romantice: după ce tradusese

Hero şi Leandru de Musaeus şi actul I din Zaïre de Voltaire, poetul se dedica temei

ruinelor şi lamartinizează vizibil în Înserarea. Frecventă în literatura preromantică, tema

ruinelor, inaugurată de cartea lui Constantin de Volney, Les Ruines ou Méditations sur

les révolutions des empires (1791), va fi frecventată şi de români care au cunoscut-o fie

direct, fie din traducerile lui Ionică Tăutu (1795 – 1830), care le-a publicat chiar şi în

volum, sub titlul: Sfărîmările sau procetire asupra revoluţiilor împăraţilor14, şi Stanciu

Căpăţineanu (1800 – 1848). Lamartinismul şi tema ruinelor anunţă deci în lirica lui

Cîrlova schimbarea lentă care avea să modifice configuraţia literaturii române în epoca

cuprinsă între 1830 şi 1862. În Inserarea, care reprezintă prima elegie romantică din

literatura română, poetul insistă asupra melancoliei provocate de absenţa fiinţei

iubite:„Înserarea porneşte din L'Isolement a lui Lamartine notînd solitudinea şi

despopularea provocată de absenţa iubitei”15.

Poezia a fost publicată de I. Heliade Rădulescu în „Curierul românesc” din 29

iunie 1830:

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte Fiinţa care poate să-l facă fericit, Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte, În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit; Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare, Nu poate de furtune a mai găsi pămînt; Ce n-are nici nădejdea, că poate d-întîmplare Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.

Comentând apropierea de lirica lui Lamartine, printr-o influenţă petrarchiană,

George Călinescu scria: „«Înserarea» e fundamental romantică şi lamartiniană. Cu

note din «Le Soir» şi «Le Vallon», ea se dezvoltă comentând mai ales «L'Isolement».

Apare acum privirea melancolică de tragere la munte, privirea de sus a lumii,

împădurirea solemnă de stil petrarchian (Lamartine cultivă în chip deosebit pe

125

Petrarca). Nu găsim, se înţelege, la Cîrlova, marele sentiment cosmic, sublimul

alpestru, muzica de orgă a cataractelor. Priveliştile lamartiniene sunt transcrise sărac

şi diminutiv” 16.

În cazul lui Cîrlova, influenţele din poezia epocii de tranziţie şi din cea a secolului

al XVIII-lea sunt mai puternice decât opera lui Lamartine. Cu toate acestea există

apropieri de necontestat.

George Călinescu demonstra, de asemenea, că tema „înserării” poate fi

considerată şi un loc comun al poeziei aparţinând perioadei de tranziţie. „La drept

vorbind, în afară de marea jale, tehnica poeziei rămîne aceea a secolului precedent.

Aproape în toţi poeţii contemporani lui Delille întîlnim o «înserare» condusă după

aceeaşi gradaţie, cu deosebiri doar de amănunt. Salcia despletită moale peste ape,

reveria pe marginea izvorului împlinesc tabloul”17.

Dacă revenim asupra lui Lamartine cu observaţia că lirica sa împrumută foarte

multe procedee şi imagini din poezia minoră franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-

lea, constatăm că lamartinismul lui Cîrlova se datorează unei duble influenţe: una

generală, a difuzării unei teme devenită un loc comun al poeziei europene, şi pe care

Lamartine a ilustrat-o cel mai bine, şi cea de a doua, directă, a poeziei lui Lamartine. De

altfel, în monografia sa despre Cîrlova, Virginia Muşat citează câte o strofă din

Inserarea lui Cîrlova şi din L'Isolement de Lamartine, care i se par mai apropiate18.

“De colline en colline en vain portant ma vue Du sud à l'aquillon, de l'aurore au couchant Je parcours tous les points de l'immense étendue, Et je dis: Nulle part le bonheur ne m'attend” (p. 3) Întorc a mea vedere în urmă, înainte, În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos, Ş-oriunde priviri mult a desfăta fierbinte Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos”

În comentariul pe care Heliade Rădulescu îl făcea poeziei, la câteva zile după

126

publicarea ei, se spunea: “Rodnicia geniului acestui poet creşte la vederea tuturor

lucrurilor celor frumoase. Cetirea Singurătăţii lui Lamartine i-a dat pricină a face

această poemă ce este o variaţie din cele mai norocite şi zugrăvită cu cele mai vii

feţe”19.

Gustul vederilor panoramice este prezent la Cîrlova întocmai ca la marele

romantic francez. Melancolia contemplaţiei la momentul apusului este caracteristică

ambelor meditaţii:

“Souvent sur la montagne, au coucher du soleil, A l'ombre du vieux chêne, tristement je m'assieds…”(p.3) Pe muchea cea mai înaltă de mă aşez cu jale, Singurătăţii încă petrecere de ţin…

George Călinescu comenta apropierea de Lamartine, dar şi îndepărtarea de model,

explicabilă prin coexistenţa tumultului romantic cu idilismul clasicizant de factură

gessneriană: “Sonoritatea corală, tunetul naturii, arhitectura grandioasă a solului,

stejarii seculari, lacurile nemişcate cu apele somnoroase, carul de aburi al reginei

umbrelor, clopotul rustic, sfintele concerte, furtunosul acvilin, toate acestea lipsesc de

la Cîrlova, care nu putea pricepe amestecul de gotic şi serafic din poezia lui Lamartine,

exactitatea instrumentului muzical. La el e zefirul care suspină «pîn frunze», «ceva şi

mai tărişor», cîntul «mai răcoros» revărsat din dumbravă, cerul «cu răcori», al nopţii.

Melancolia de stil mare se face «jale» şi «dor» şi cadrul se idilizează... Cîrlova are, ca

unul ce aparţine unei naţii de oieri, un simţ acut al liniştii cîmpeneşti, măsurate de

zvonuri monotone...”20.

Dacă Jean Pierre Richard argumenta savant, în Etudes sur le romantisme, pornind

de la Le Vallon, că matricea stilistică a meditaţiei lamartiniene este „vâlceaua” cu

calităţile ei securizante de mediu propice, călduţ, adăpostit21, profesorul universitar,

criticul literar şi scriitorul Eugen Simion o regăseşte şi la Cîrlova. “Ea ne conduce spre

al doilea spaţiu securizant al poetului, acela din Păstorul întristat şi Înserare: «trista

127

vale», pierdută la un capăt, într-o cîmpie plină de iarbă, străjuită, la celălalt, de vîrful

unui munte. Cîmpia este încoronată de o «dumbravă deasă», iar valea este străbătută

de o gîrlă şerpuitoare”22.

Intr-adevăr, sentimentul spaţiului securizant al vîlcelei revine destul de des în cele

câteva poezii rămase de la Cîrlova:

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale De zgomot mai de laturi eu totdeauna viu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată, Pe care osteneşte vederea alergînd, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cînd e dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos Şi neîncetat din sînu-i revarsă cu dulceaţă Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte

Acest poet descoperise în poezia lui Lamartine ceea ce Georges Poulet numea

„plăcerea contemplării unei lumi purificate”23, în care sufletul, eliberat de simţuri şi de

foame erotică primară, aspiră la conştiinţa spaţiului curat, neprihănit. Această lume

purificată corespunde atât simţului liniştii câmpeneşti invocat de George Călinescu cât şi

„idilismului” românesc 24 :

Cu ce plăcere încă s-aude de departe Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor, Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor. Reminiscenţele idilei pastorale îndepărtează, oarecum, Inserarea de modelul

lamartinian, asigurându-i originalitatea. Inaugurând expresia sentimentului romantic al

naturii în lirica românească, Vasile Cîrlova îşi descoperea şi o cale originală “păstrînd

încă ceva din maniera vechii literaturi în înţelesul estetic al acestui cuvînt”, cum spunea

Garabet Ibrăileanu 25 :

Ruinurile Tîrgoviştei, publicată în „Curierul românesc” la 20 martie 1830,

128

inaugurează şi ea, în literatura noastră, o temă nouă, pe cea a ruinelor. Pusă, pe bună

dreptate, în legătură cu volumul lui Constantin de Volney Les Ruines ou Méditations sur

les révolutions des empires, meditaţia lui Cîrlova nu respinge nici ipoteza unei apropieri

tematice, de mai mică anvergură, cu meditaţia lui Lamartine La liberté ou une nuit à

Rome. Descoperind o concepţie proprie despre istorie, condiţionată de istoria poporului

nostru şi de aspiraţiile sale pentru libertate naţională, Cîrlova se detaşează de ideile lui

Volney şi de maniera lamartiniană. Exaltarea şi glorificarea trecutului este prezentă la

toţi trei autorii invocaţi. Dar, dacă în cazul lui Volney şi al lui Lamartine descoperim

plăcerea retragerii printre ruine, la Cîrlova nu mai poate fi vorba de o plăcere, ci de

invocarea puterii de expresie a ruinelor.

„Rome, te voilà donc! O, mère de Césars! J'aime à fouler aux pieds tes monuments épars; J'aime à sentir le temps, plus fort que ta mémoire, Effacer pas à pas les traces de ta gloire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0 J'aime, j'aime à venir rêver sur ce tombeau. ” (p. 169)

Textul lui Lamartine se apropie foarte mult de cântul IV, strofa 78, din Childe

Harold al lui Byron. Contemplarea ruinelor îi duce pe cei doi romantici, cu rapiditate,

prin epocile istorice apuse. Ei urmăresc, mai ales, mersul istoriei văzut numai prin

dispăruţii iluştri. Şi astfel, meditaţiile lor reiau mai ales tema labilităţii destinului —

fortuna labilis — tratată încă din antichitate de Ovidiu în Metamorfoze şi de Virgiliu în

Eneida. Sentimentul nostalgiei este prezent şi la Cîrlova,

Cum cele mai vestite şi cu temei de fer A omenirii fapte din faţa lumei per...

dar mai puternic decât acesta se distinge exprimarea sentimentului patriotic. Ruinele nu

sunt numai martore ale decăderii prezentului deplâns de poet, ci singurele garanţii şi

forţe ale credinţei, în visul de libertate naţională:

La voi, la voi nădejde eu am de ajutor; Voi sunteti de cuvinte şi de idei izvor!

129

Eugen Simion încearcă să descrie „scenariul liric” al lui Cîrlova, stabilind că

poezia este, în acest caz, o uşurare, o eliberare din încordarea interioară: „În Ruinurile

Tîrgoviştei poetul lasă să se înţeleagă printr-o imagine mai virilă («viscol de dureri»)

că la izvoarele confesiunii (plîngerii) stă o sensibilitate în stare de criză, manifestată

printr-un fel de paroxism unde întrevede că tensiunea interioară a atins, prin

amplitudine, un anumit grad de violenţă. Izolată, imaginea nu este insă esenţială. Pare,

mai degrabă, un fir subţire din pînza literară a unei epoci care are gustul lamentaţiei,

chiar gustul pentru o frenezie a lamentaţiei” 26.

De mare răsunet şi popularitate în epocă, Ruinurile Tîrgoviştei au determinat pe

mulţi poeţi să se inspire din această temă romantică de circulaţie. Ca şi în cazul lui

Cîrlova, toţi „cîntăreţii ruinelor”, din literatura română, s-au diferenţiat de romanticii

occidentali prin sentimentul patriotic.

Tot lui George Călinescu îi revine meritul intuiţiei exacte a situaţiei create în

Europa de „tema ruinelor”. Întreaga poezie mică a sfîrşitului secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea anticipează, prin poezia descriptivă a lui Delille, prin

elegiile lui Millevoye sau prin senzualitatea neliniştită a lui Parny, chiar dacă timid,

sentimentul naturii, melancolia romanticilor, exaltarea trecutului istoric:

“Delille urmat şi de alţii, dă, ca şi Cîrlova, temei ruinelor o direcţie optimistă, patriotică. Vederea monumentelor franceze îl umple de smerenie:

«J'aime à voir ces glacis, ces angles, ces fossés Ces vestiges épars des siècles, des batailles, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Là, nos fiers paladins, a la gloire fidèles, Combattaient pour leur Dieu, leur monarque et leurs belles»“27

Cel care deschide drumul, în literatura română, temei rugăciunii, este din nou

Vasile Cîrlova şi în cazul său, motivul este de inspiraţie lamartiniană. Cîrlova cunoştea

probabil meditaţiile sub formă de rugăciune publicate de Lamartine: La Prière, Dieu, La

130

Foi şi Le Chrétien Mourant. Tema rugăciunii fusese deja tratată de deiştii din secolul al

XVIII-lea, care se inspirau cu toţii din Universal Prayer de Pope, publicată în 1738 şi

tradusă un an după aceea, în 1739, de Lefrance de Pompignon. Philippe van Tieghem

arăta că poetul englez avusese numeroşi imitatori, probabil cunoscuţi toţi de către

Lamartine, care, cel puţin în La Prière, pare să se fi inspirat din aceştia şi din traducerea

originalului lui Pope28. Edmond Estève apropia „rugăciunea” lui Lamartine de versurile

lui Byron Hours of Idleness29. Lamartine îşi numea singur rugăciunea „hymne de

l'adoration rationnelle”, lucru care reuşeşte să ne convingă că meditaţia din 1819 nu

încerca să aibă numai accente creştine. Ea se înscria pe linia evoluţiei lui Lamartine,

între creştinism şi raţionalism.

Poezia lui Cîrlova Rugăciune a fost publicată postum, de către I. Heliade

Rădulescu în „Curierul românesc” din 4 septembrie 1839. În viziunea lui Cîrlova

rugăciunea capătă o altă orientare. Lamartine asigurase acestei meditaţii filosofice o

rigoare aproape clasică în compoziţie. Spectacolul oferit de magnificul apus de soare era

conceput ca un sacrificiu oferit de Natură, creatorului ei. Dar cum natura este mută,

poetul devine interpretul ei pe lângă Dumnezeu, într-o serie de invocaţii care nu sunt

altceva decât comentariul celor trei virtuţi teologale: credinţa, mila şi speranţa.

Sensibilitatea lui Lamartine era în mod spontan orientată către oraţie, în care putea să-şi

regăsească calmul şi elanul originar.

Spre deosebire de modelul său, Vasile Cîrlova face din rugăciune expresia

răzvrătirii unui spirit de frondă, care trage la răspundere Providenţa, încercând astfel să o

mobilizeze mai mult în interesul României. Nuanţând exact situaţia, George

Călinescu sugera apropierea de suflul patriotic al lui Iancu Văcărescu:

“Obiceiul de a face Rugăciune e al lui Lamartine. Sensul patriotic şi ritmica sunt ale lui

Iancu Văcărescu” 30.

Poetul român adresează astfel un aspru rechizitoriu Providenţei, pe care o numeşte

„înalta fiinţă”:

131

Nu cer prisoase sau nălucire; Voiesc dreptate, cer mîntuire Patrii mele, jalnic pămînt, Vai! ale carii necazuri multe Ce suflet poate să le asculte Şi să nu plîngă dînd crezamînt.

Virginia Muşat face, judicios, următoarea observaţie: “Nefiind ocrotită de nimeni,

patria nevinovată îndură pe nedrept un destin tragic, destinul privării de libertate. În

numele dreptăţii naţionale, Vasile Cîrlova invocă străbunele drepturi ale oricărui

popor, fie el mare sau mic” 31.

Tristeţea fundamentală care însoţeşte în general demersul liric al lui Cîrlova, după

cum arată Eugen Simion, insistând asupra milei, tristeţii şi blândeţii, atinge în situaţia

aceasta proporţiile disperării32. Depăşind astfel faza de tânguire plăcută, versurile lui

Cîrlova se metamorfozează în răzvrătire. Dirijându-se, contrar aşteptărilor, în sens invers

modelului lamartinian, Cîrlova se apropie de revolta romantică, fiind de această dată mai

puţin supus influenţei secolului al XVIII-lea european.

În schimb, Rugăciune se apropie de La Prière prin atitudinea celor doi poeţi,

atitudine comună, reprezentată de un amestec de cucernicie cu raţionalism. Cu toate

acestea, reproşurile pe care le adresează Cîrlova „fiinţei înalte” sau „înaltei Puteri” aduc

meditaţiei sale accente de profundă originalitate. E un exemplu în care versuri de

exaltare a sentimentului naţional contribuie la afirmarea particularizată a liricii noastre:

Cum poţi să suferi cu mulţumire, Nevinovată în asuprire Să ridice glas în zadar, Cînd împotriva voinţii tale Nimic nu poate ca să-te-nşale, Nici să urmeze un pas măcar?

Iubirea de Patrie îl determină pe poet să ceară cu tărie o schimbare a acestei

situaţii, pe care o consideră intolerabilă: „El cere cu vehemenţă afirmarea spiritului

naţional, cinstire în lume, drepturi legitime pentru poporul român, nu ca o favoare, ci

132

ca o recompensă binemeritată”33.

Precizând că traducerea meditaţiei lamartiniene, Le Désespoir, o altă rugăciune pe

care a cunoscut-o, fie în original, fie în traducere, era destul de liberă în versiunea I.

Heliade Rădulescu, Virginia Muşat apropie Rugăciunea lui Cîrlova de modelul

lamartinian sub raportul felului în care a fost scrisă strofa 34. Aceasta are următoarea

formă:

A ta putere nemărginită În veci urmează a fi pornită

Spre uşurinţă şi spre folos; Nici să nu lase c-a ta zidire

Tristă să zacă în apropiere, Să nu te simtă de reazem jos!

„Créateur, Tout-Puissant, principe de tout être! Toi pour qui le possible existe avant de naître! Roi de l'immensité, Tu pouvais cependant, au gré de ton envie, Puiser pour tes enfants le bonheur et la vie Dans toute éternité?” N. I. Apostolescu socotea că versurile lui Cîrlova, mai ales cele din Rugăciune şi

Înserarea, sunt scrise sub o evidentă influenţă a lui Lamartine şi adăuga că trăsături din

L'Isolement şi Le Vallon se fac vizibile în Înserarea, fără a fi absente din Ruinurile

Tîrgoviştei.35 Cu multă subtilitate, criticul reţinea caracterul general de elegie, întrerupt

la mijlocul poemului de o meditaţie, numai că subordona prea mult poezia poetului

român, meditaţiei lamartiniene şi inspiraţiei preromantice a lui C. de Volney. Cultul

trecutului, de reîntoarcere la epoci glorioase de altădată, provocat de vederea ruinelor

palatului voievodal din oraşul natal, îl ajutaseră mult pe poet să se detaşeze, totuşi, de

modelul lamartinian. Dacă Înserarea şi Rugăciune sunt considerate de Ion Rotaru „tipic

lamartiniene” cu rezervele precizate de critic în legătură cu vârsta poetului şi mijloacele

limbii române din acea epocă, chiar şi pastorala „aproape tipică”, Păstorul întristat are

133

un aer lamartinian şi o undă melancolică în care plutesc versurile, ceea ce le diferenţiază

astfel esenţial de versurile lui Iancu Văcărescu36.

Cîrlova inaugurează, deci, tema rugăciunii în spaţiul literar românesc. Poezia sa

este scrisă prin 1828 şi publicată postum de I. Heliade Rădulescu, creându-se astfel un

filon poetic care avea să lase mărturii literare din cele mai interesante: Grigore

Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Eminescu şi Goga. Filonul rugăciunii fusese explorat

şi de Iancu Văcărescu în Adevărul, Naum Râmniceanu în Plîngerea şi tînguirea

Valahiei, Andrei Mureşanu în O mustrare şi Glasul unui roman. Îndepărtarea lui Cîrlova

de modelul lamartinian, prin evitarea admiraţiei nemărginite care provoacă devoţiunea

faţă de Creator, îi asigură poetului român configurarea unui lirism personal de factură

romantică răzvrătită, apropiat de modelul general european difuzat la începutul secolului

al XIX-lea. Absenţa „providenţei binevoitoare” şi a „teismului sentimental” prezente la

Lamartine, şi invocate de Garabet Ibrăileanu37, fără argumente, defineşte tocmai tratarea

originală a unei teme romantice de largă circulaţie.

3.2.2. Alexandru Hrisoverghi (1811—1837). Şi în lirica lui Alexandru Hrisoverghi se

simte, pe lângă contribuţia modelelor romantice furnizate de André Chénier, Hugo şi

Lamartine, legătura cu modalităţile şi formele greoaie de expresie ale poeziei secolului

al XVIII-lea38. Cu toate acestea, poetul se apropie de suflul romantic al vremii. El

traduce din autorii mai sus citaţi poezii dominate de sentimentul iubirii şi al morţii. Sub

raport tematic, descoperim o înrudire spirituală cu Lamartine. Cu toate acestea, în creaţia

originală, poeziile de dragoste sunt lipsite de căldură, majoritatea fiind prozaice

versificări în maniera Conachi. Unele dintre ele au drept temă nestatornicia feminină,

altele sunt de fapt nişte jurăminte prilejuite de momente romanţioase, precum Ei, şi

Unei viţe de păr. Meditaţiile îşi pierd gravitatea, devenind simple cugetări, dublate

uneori de un umor involuntar. Traducerea poemului Le Lac este inferioară sub raport

stilistic traducerilor lui Heliade, Stamati sau Grandea. Cunoscuta sa odă, Ruinelor

Cetăţii Neamţu, singura apărută în timpul scurtei sale vieţi, dar care l-a făcut îndeajuns

134

de cunoscut, îşi pierde, la un moment dat, accentul grav, meditativ, specific liricii

romantice pe tema ruinelor. Poetul deplânge, fără exaltarea lui Cîrlova, decăderea

morală a celor ce risipesc cu mare indiferenţă vestigiile unui trecut eroic, ca acela al

Moldovei:

Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn măririi strămoşeşti, Zid vechi ce p-al tău munte încă patria-mi slăveşti.

Despre traducerile lui Hrisoverghi, deci şi despre Lacul lui Lamartine, George

Călinescu spunea că sunt inutilizabile datorită limbii învechite şi a formelor greoaie 39 :

În veci deci împinşi de vînturi spre maluri necunoscute, Şi-n întunericul nopţii duşi vrute şi nevrute, N-o să putem vreodată, p-a anilor lată mare S-aruncăm o zi macara ancora de răsuflare? O lacule prea iubite! Anul abia se duse, Ş-acolo unde să şază jurămînt ea îmi făcuse; Veze-mă singur numai plîngînd vin, mă pun pe peatră, Pe peatră unde pe dînsa şezînd ai văzut odată.

(Lacul) Se pare că poetul nu avea înclinaţie pentru acest fel de meditaţii. În schimb,

asemeni lui Lamartine, care a facut să se nască multe legende romantice în jurul iubirilor

sale, Hrisoverghi ne-a lăsat imaginea unui poet frumos ca un Adonis, consumat de

dragostea romantică pentru o prea frumoasă Catincă, pe care a plâns-o, sub o salcie, la

Iaşi.

3.2.3. Mihail Cuciuran (1819—1844). Lamartinismul se manifestă şi în poezia lui

Mihail Cuciuran, mort de timpuriu ca şi cei doi antecesori ai săi. Primul volum al

poetului Poetice cercări (1839),40 conţinea piese publicate în „Albina românească”,

„Alăuta românească” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Cel de al doilea volum

al său, Poezii (1840), reproducea poeziile primului volum şi le adăuga numai câteva

inedite41:

Toate temele epocii sunt prezente în lirica lui Mihail Cuciuran: melancolia

135

despărţirii de fiinţa iubită şi comuniunea cu natura (Toamna şi Seara la Ceahlău), tema

ruinelor (O noapte pe ruinele cetăţii Neamţ), izolarea romantică în singurătate

(Pavilionul romantic), tema morţii (Către moarte), tema rugăciunii (Rugăciunea de

seară a unui păstor).

Toamna şi Seara La Ceahlău nu reuşesc să se îndepărteze prea mult de modelele

lor lamartiniene L'Automne şi Le Soir. Poezia crepusculului şi mirajul desfrunzirii sunt

lamartiniene: “Lipsit de inventivitate verbală, într-un stil incolor, Cuciuran ataca temele

epocii, lamartinizînd vizibil în Toamna şi Seara la Ceahlău, cultivînd — după poetul

francez — contrastul romantic între armonia naturii şi zbuciumul sufletesc al celui

despărţit de iubită”42.

Rugăciunea de seară a unui păstor are, alături de imagini lamartiniene,

numeroase elemente preromantice, de mare circulaţie în epocă. Se pare că la Mihail

Cuciuran lamartinismul a servit ca model mai ales la alegerea tiparului prozodic, la ritm

şi la o anumită fluiditate a versului. O poezie ca O noapte pe ruinele cetăţii Neamţu, al

cărei titlu este imitat după Heliade Rădulescu, este fluentă şi poate fi considerată, sub

raportul evoluţiei mijloacelor artistice de versificaţie, interesantă, cel puţin din punctul

de vedere al tiparului sintactic:

Voi să plîng aice pe ţărîna strămoşească Ş-apoi să cînt în lume cinstea ce meritaţi, Să ştie toţi românii oricînd să vă slăvească Şi de a voastre fapte să fie îngîmfaţi.

Asocierea cu Grigore Alexandrescu, prilejuită de poezia cu titlul Iubitelor umbre

de la Războieni, se face prin intermediul unor versuri de factură lamartiniană:

Salutări umbri scumpe ce pentru noi aţi căzut, Ce pentru al nostru bine în pămînt v-aţi prefăcut.

George Călinescu a stabilit cu precizie că în Toamna, Mihail Cuciuran nu făcea

decât să parafrazeze versuri din L'Automne de Lamartine. Astfel versurile lui Cuciuran,

136

Lemne triste îngălbenite Ziua bună vă doresc Pe voi iarăşi înverzite În scurt oi să vă privesc

Sau de nu voi fi în vieaţă Măcar alţii veţi zîmbi Pe care iar cu dulceaţă Ca pe mine veţi umbri.

fără a fi o traducere, corespund versurilor lui Lamartine:

“Salut bois couronnés d'un reste de verdure! Feuillages jaunissants sur les gazons épars! Salut, derniers beaux jours! le deuil de la nature Convient à la douleur et plaît à mes regards.”(p. 75) 43

Sigur că toamna a inspirat dintotdeauna poeţii lirici. Există în acest sens o tradiţie

care descinde din Ovidiu, dar versurile lui Cuciuran pot fi socotite ca o localizare a

acestei teme, bogat ilustrată de poezia vest-europeană, localizare al cărei model este

Lamartine. Poezia tristă a căderii frunzelor îngălbenite din copaci, stârnind contemplarea

melancolică şi chiar dorinţa de atragere către sine sau de a fi aspirat de natura care-şi

pierde culorile, pare să vină direct din Lamartine. Nimeni n-a reuşit atât de bine ca

Lamartine să redea sentimentul duratei ca un fluid ce se scurge: „Le temps m'échappe et

fuit!”

Poet prin excelenţă al unei realităţi care se dizolvă, aşa cum arăta Georges Poulet

în Les Métamorphoses du cercle,44 Lamartine pare să condamne fiinţele ce-i populează

opera la o separare, în două chipuri distincte, de realitatea ambiantă: pe de o parte

realitatea este lăsată să fugă către orizontul în care se dizolvă, pe de altă parte poetul

observă cum se destramă la picioarele lui formele părăsite de realitate în fuga sa către

orizont. „Poezia toamnei” poate fi asociată în cazul lui Lamartine cu estomparea

sunetelor, retragerea din viaţa sonoră, diminuarea corespunzătoare a luminozităţii, în

concordanţă cu un sentiment de pace interioară. Desfrunzirea şi moartea podoabelor

137

naturii nu-i smulg lui Lamartine strigăte de spaimă, poetul francez preferând abordarea

naturii prin formula salutului, al dialogului liniştitor. Lamartine mai folosise această

formulă în La Priere:

„Salut, principe et fin de toi-même et du monde”,(p. 46)

şi în Le Temple:

„Salut, bois consacre! Salut, champ funéraire.” (p. 62)

În ceea ce priveşte plăcerea contemplării formelor care fug, dispar sau se dizolvă,

Lamartine s-ar putea să se fi inspirat, conştient sau nu, din Delille, cu care se aseamănă

adesea. Versurile

„Salut, derniers beaux jours! le deuil de la nature Convient à la douleur et plaît à mes regards” (p. 75)

seamănă foarte bine declaraţiei lui Delille din Cântul II din Jardins:

„J'aime à mêler mon deuil, au deuil de la nature.”45

Chiar dacă nu au reuşit să redea atât de nuanţat sentimentele exprimate de marele

romantic francez, Alexandru Hrisoverghi, Mihai Cuciuran şi, mai ales, Vasile Cîrlova,

pe lânga faptul că au introdus aceste teme romantice în literatura română, au reuşit să se

apropie semnificativ de modelul lor, Alphose de Lamartine, contribuind esenţial la

răspâmdirea mitului lamartinian şi a lamartinsmului în Principatele Române.

3.3. Reprezentanţi ai lamartinismului difuz.

3.3.1. Gh. Asachi (1788—1869). În cazul lui Gh. Asachi, inginer, profesor, editor,

jurnalist, pictor şi publicist, detectarea lamartinismului presupune un demers mai subtil.

În general, G. Călinescu, Al. Piru, I. Rotaru şi alţii consideră opera poetică a lui Gh.

Asachi ca pe un conglomerat de influenţe, între care se citează şi influenţa lui Lamartine,

ceea ce a făcut ca Asachi să depăşească în repetate rînduri condiţia sa de poet iluminist,

clasicizant. „O mare parte din poezia lui Gh. Asachi... este ocazională, semănînd cu

aceea a lui Iancu Văcărescu, de imitaţie sau chiar de simplă traducere din Vergiliu,

138

Horaţiu, Ovidiu, Anacreon, Bion, Gessner, Goethe, Schiller, Petrarca, Tasso,

Metastasio, Onofrio, Minzoni, Lodovico Davioli, Fontana, Boileau, Lamartine, V. Hugo,

Gray, Jukovsky, Krasicki, Mickiewicz într-o limbă învechită greu de citit astăzi” 46.

Putem totuşi stabili unele apropieri datorită unor schimbări care se produc la un

moment dat în opera poetică a lui Asachi, caracterizate prin accentuarea notei filosofice

din ciclul Meditaţii (1854)47. Reveria melancolică, dialogul cu Dumnezeu, reflecţiile

asupra vieţii şi morţii erau cultivate şi de preromantici, dar ele circulaseră mai ales după

traducerea din 1830 a meditaţiilor lamartiniene de către Heliade Rădulescu. După 1830,

aceste producţii lirice de tip romantic proliferează şi la noi: în 1835, Cezar Bolliac, iar în

1833, Gr. Alexandrescu publică fiecare câte un volum de meditaţii.

Mai îndepărtat de modelul lamartinian, Asachi se apropie mai mult de Gr.

Alexandrescu prin spontaneitatea reflecţiei filosofice:

Ca un vis sau ca un sunet Doamne! anii fug şi pier... (Meditaţie pentru ziua Anului nou).

Dialogul cu divinitatea are adesea aspect de psalm, în care se amestecă tonul

sacerdotal al poetului, cu rugăciunea folositoare patriei. Ca mai toţi poeţii noştri din

această perioadă, Asachi nu poate rămâne străin de idealurile naţionale de eliberare şi

propăşire a României:

Ca să nu treacă Doamne-a mele zile Rog dă uitării cele ce-am pierdut,

Îndreaptă-mi cele care voi trăi-le Ca să fiu ţie şi la fraţi plăcut! (Anul nou 1842)

Acelaşi zbucium este prezent şi în sonetul Convorbire nopturnă, (1844), în care

rugăciunea este un moment privilegiat de exteriorizare a sentimentelor de nelinişte şi

teamă:

Amar! mult mai grea furtună împrejurul meu domnează, Ce ameninţă a Patriei viitorul s-acufunde,

139

Dacă Tu, o îndurate, neputinţei nu-i fi pază! Aspiraţia lui Asachi este aceea a unui clasic, îndrăgostit de constructivism, spre

deosebire de Lamartine, care este îndrăgostit de natură şi de pitoresc. Caracterologic

vorbind, primul traducător român al lui Lamartine este un clasic. Relaţia care se poate

stabili între Asachi şi Lamartine se datorează mai ales puterii de seducţie exercitată de

modelul lor comun: Petrarca. Încă din culegerea de versuri din 1836 găsim două sonete

Laura şi Pentru Laura, pe care Asachi le recunoaşte drept imitaţii după Petrarca.

Atât George Călinescu48 cât şi Eugen Lovinescu49 văd în Asachi „un poet

petrarchist”. Lamartine îşi comenta poemul L'Isolement, în Editions des Souscripteurs,

mărturisindu-şi admiraţia pentru geniul şi sentimentalismul lui Petrarca: “J'avais

emporté ce jour-la sur la montagne un volume de Pétrarque, dont je lisais de temps en

temps quelques sonnets.. Cependant j'adorais et j'adore encore Pétrarque. L'image de

Laure, le paysage de Vaucluse, sa retraite dans les collines enganéennes, dans son petit

village que je me figurais semblable à Milly, cette vie d'une seule pensée, ce soupir qui

se convertit naturellement en vers, ces vers qui ne portent qu'un nom aux siècles, cet

amour mêlé à cette prière, qui font ensemble comme un duo dont une voix se plaint sur

la terre, dont l'autre voix répond du ciel; enfin cette mort idéale de Pétrarque la tête sur

les pages de son livre, les lèvres collées sur le nom de Laure, comme si sa vie se fut

exhalée dans un baiser donné à un rêve! tout cela m'attachait alors et m'attache encore

aujourd'hui a Pétrarque. C'est incontestablement pour moi le premier poète de l'Italie

moderne, par ce qu'il lest à la fois le plus élevé et le plus sensibile, le plus piteux et le

plus amoureux, il est certainement aussi le plus harmonieux” *.50

*Luasem cu mine în ziua aceea pe munte un volum de Petrarca, din care citeam uneori cîteva sonete... Totuşi, îl adoram şi îl ador încă pe Petrarca. Imaginea Laurei, peisajul din Vaucluse, retragerea sa între colinele enganeene, în micul sătuc pe care mi-l închipuiam asemănător cu Milly, această viaţă într-un singur gînd, acest suspin care se converteşte firesc în Versuri, aceste versuri care nu poartă decît un nume peste secole, această dragoste amestecată cu rugăciunea, ce fac împreună un duo din care o voce se plînge pe pămînt, cealaltă răspunzîndu-i din cer; în fine această moarte ideală a lui Petrarca cu capul pe paginile cărţii sale, cu buzele lipite pe numele Laurei, ca şi cum viaţa sa ar fi expirat într-un sărut dat unui vis! Toate acestea mă ataşau atunci şi mă mai ataşează şi azi de Petrarca. Este incontestabil pentru mine întîiul poet al Italiei moderne, pentru că este în acelaşi timp cel mai înălţător şi mai sensibil, cel mai pios şi mai

140

Ca o confirmare în plus, în A Elvire (Méditation troisième) Lamartine o evocă pe

Laura lui Petrarca:

„Qui, l'Anio murmure encore Le doux nom de Cynthie aux rochers de Tibur, Vaucluse a retenu le nom chéri de Laure, Et Ferrare au siècle futur Murmurera toujours celui d'Eléonore! Heureuse la beauté que le poète adore! Heureux le nom qu'il a chanté!” (p.12) În ceea ce priveşte aluziile făcute de Lamartine, versurile nu prezintă dificultăţi în

a fi explicate, primele două fiind inspirate de Elegiile lui Propertius, care reproduc

epitaful imaginar pentru femeia iubită:

„Hic Tiburtina jacet aurea Cyntia terra, Accesit ripae laus, Anieno, tuae...”,

Traduse de Lamartine însuşi, care dă aceste lămuriri comentându-şi versurile, ar suna

astfel: „Ci-gît en terre tiburtine la belle Cynthie / Anieno, c'est une gloire de plus pour

tes bords”51. În ceea ce priveşte renumele Laurei în opera lamartiniană, mărturia din

comentariul poemului L'Isolement sau scrisoarea din 12 decembrie 1810 ne sunt

suficiente52.

Ajungem astfel la o situaţie oarecum neaşteptată: doi scriitori resimt aproape

simultan o atracţie deosebită pentru un al treilea, socotit de noi model comun. Nici unul

dintre cei doi poeţi ai secolului al XIX-lea nu se mulţumeşte să producă nişte simple

imitaţii. Ei îşi însuşesc de la modelul ceea ce am putea numi „o ideologie generală” sau

„o modalitate de a privi universul”. Atât Lamartine, cât şi Asachi au stat sub semnul

unei ideologii petrarchiste, dar au creat amândoi nişte structuri poetice originale. Relaţia

emiţător → receptor devine foarte complexă, mai ales, din punctul nostru de vedere, în

ceea ce-l priveşte pe Asachi, acesta venind în contact direct cu „poetica” lui Petrarca, şi

îndrăgostit, este desigur şi cel mai armonios.

141

asimilând în felul său specific petrarchismul lamartinian.

Lirismul debordant al Meditaţiilor lui Lamartine este, desigur, caracteristic

romantismului, atât de preocupat de tulburările sufleteşti personale şi de suferinţele

interioare. Totuşi, ca şi la Petrarca, dragostea poetului pentru Elvira nu este un sentiment

egoist, ci o dăruire într-un elan altruist, care-i proiectează sensibilitatea artistică în

personalitatea idealizată a iubitei. Sensibilitatea celor două fiinţe imateriale care se

caută, fără să se regăsească, plîngându-şi fericirea răpită, este idealizată de Lamartine în

celebrul Le Lac. Lamartine aducea în plus sentimentul naturii, eminamente romantic,

atât de bine ilustrat în descrierea înălţimilor agreste, în crepuscul, şi a peisajului acvatic

nocturn. Tot el mai aducea şi plăcerea de a-şi descoperi şi cânta durerea şi nefericirea.

Alexandru Piru specifică:“O aluzie la lira românească a lui Petrarca vedem în «Către

Tibru». Îndată, poetul dedică un sonet planetei sale ce i-a aprins în piept «făclia»,

adăpîndu-l la «fîntînile ascree», închinate muzelor, apoi gîndului său ce-l îndreaptă

către imaginea donnei virtuoase, o dătătoare de «blîndă lucuoare», în stare să

nemurească pe om. [...] Urmează momentul tipic petrarchist, apariţia, «răsăritul»

gingaşului soare, a zînei ce înseninează cerul, linişteşte aerul, înviorează unda, trezeşte

ceata amoraşilor, corul păsărelelor şi dansul zveltelor nimfe” 53.

3.3.2. Constantin Stamati (1786—1869). Mai puţin probabil, cu toate că real, este

lamartinismul lui Constantin Stamati, cu atât mai mult cu cât poetul român era unul din

inspiraţii traducători ai lui Lamartine. În volumul Muza românească, Stamati introduce,

fără indicaţia că sunt traduceri, de exemplu, poezia Timpul trecut, traducere liberă după

Le Lac, ca şi Cruceliţa soţiei mele, traducere liberă după Le Crucifix54. Faptul de a nu

declara autorii din care se făceau traduceri nu poate fi considerat furt literar în această

epocă, când multe traduceri nu erau consemnate ca atare, aşa cum arăta Valeriu

Ciobanu: „Într-o epocă în care adaptările abundă şi cînd un C. Stamati îşi considera cu

ingenuă emfază versurile drept originale deşi imitate după poeţii Europei, punctul de

142

plecare aflat la alţi scriitori nu constituie un furt literar” 55.

Eufrosina Dvoicenco notează în Viaţa şi opera lui C. Stamati că începuturile

literare ale lui acestuia sunt legate de preocuparea de a traduce din Florian, Voltaire şi

Racine, dar că poetul român a fost interesat mai ales de romanticii Lamartine şi Hugo56.

Eclectismul poeziei lui Stamati este subliniat şi de George Călinescu care reuşea

să desprindă din lirica sa imagini de o reală frumuseţe: „El aduce multe accente

byroniene, prin poeţii ruşi, note romantice în general, de la Hugo, Lamartine, nu mai

puţin totuşi, ca şi ceilalţi scriitori ai vremii, aspecte de clasicism francez şi de mai

vechia Renaştere italiană, avînd deci puncte comune cu Asachi, Eliad, Negruzzi,

Bolintineanu” 57.

Predilecţia lui C. Stamati pentru romantici este dovedită de prelucrările sale după

Jukovsky, Lermontov şi Puşkin. În favoarea lui se mai poate spune că rămâne şi ca

întâiul traducător al lui Vigny, cu Scăldătoarea unei cucoane romane, după Le bain

d'une dame romaine, într-o versiune reuşită. Analizând aceast poem, Călinescu afirmă că

„Din orientalismul romantic rezultă un adevărat parnasianism precoce (1834)...care

deschide seria poeziei indolenţei pămîntene”58 şi care fixează tema într-un cadru

românesc, fără a pierde nota graţioasă a originalului.

Procesul de intenţie care i s-a făcut nu e justificat, pentru că Stamati scria dintr-

un imbold patriotic, năzuind la ridicarea şi luminarea neamului prin literatura naţională

şi prin popularizarea „autorilor Europei”, în traduceri şi prelucrări pe care le dorea cât

mai apropiate de sensibilitatea românească. Meditaţiile traduse din Lamartine sunt foarte

fluente, traducătorul-poet reuşind pe alocuri să redea muzicalitatea versului lamartinian.

În poeziile originale ale lui Stamati găsim multiple ecouri ale lecturilor sale, dar

eclectismul formelor nu permite o declarare exactă a inspiraţiei lamartiniene.

Dimpotrivă, dacă traducerile şi adaptările creează o atmosferă românească şi un mediu

ambiental propriu lui Stamati, creaţiile originale l-au determinat pe George Călinescu să

se entuziasmeze de-a dreptul în faţa unor imagini, reuşite59. Fantezia şi imaginaţia lui

143

Stamati fac din el un predecesor talentat al lui D. Bolintineanu şi Eminescu, şi un

precursor al fantasticului romantic în poezia română. Fabulosul, grotescul şi infernalul

îşi dau întâlnire în poemul Dragoş, într-un tablou care înfăţişează cortegii de stafii şi

schelete:

Se deschid cu buhnet uşile la sală, Se arată umbre în giulgiuri albe, Cu făclii aprinse, aducînd schelete, Cu-a lor mîni uscate, o raclă de spijă. În mijlocul sălii au pus ele racla, Capacul în pripă sări de pe dînsa Şi Tricolici negru, fiorosul Vronţa, Astrucat într-însa, privea slut cu ochii... Apoi cele stafii de mîni s-apucară, Hîrcăind cu urlet, chiuind cu hohot Şi cu bucurie turbată drăcească Conjurînd secriul, ca în iad jucară.

Mihai Cimpoi remarcă judicios că Stamati „nu este un învechit, ci un vechi”, şi

adaugă:„...vechimea fiind blazonul de nobleţe al universului organic în care trăieşte cu

sentimentul acut al risipirii lui sau pe care îl modelează imaginar...Decebal, Bogdan,

Dragoş şi Ştefan nu sunt doar himere romantice...”60.

3.4. Lamartinismul programatic: Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872). Cu Ion

Heliade Rădulescu situaţia este alta. În opera acestuia se regăsesc uşor urmele

romantismului european şi ale lamartinismului61. În cadrul vastului program de

culturalizare a cititorului român, pe care l-a conceput Heliade Rădulescu, modelul

romantic, reprezentat de Hugo, Byron şi mai ales Lamartine, deţinea un loc de frunte.

Poetul îşi începe activitatea poetică prin traduceri din acesta din urmă: Meditaţii poetice

dintr-ale lui A. de la Martin (1830), cărora le adaugă, în acelaşi volum, şi câteva creaţii

originale. Critica este aproape unanimă în a-l numi pe Heliade Rădulescu „părintele

literaturii române”: „A tradus, a prelucrat şi a imitat, antrenînd în activitatea sa şi pe

alţii, dar păstrînd peste tot întâietatea ca un veritabil şef de şcoală literară. Sub raport

144

cultural, şcoala, presa, teatrul îi datorează mult (e autorul primului manual rezonabil

de Gramatica românească, tipărit la Sibiu în 1828), iar în literatură a fost nu numai un

îndrumător, dar şi un creator, cel dintîi poet mare, un prozator remarcabil şi cel mai

mare ziarist român înainte de Eminescu”62.

Imnul de redeşteptare naţională, Cîntarea dimineţii, meditaţia pe tema curgerii

impasibile a timpului, Trecutul, cât şi elegia la regretul pierderii fiinţei iubite, Epitaf la o

tînără mamă sunt de esenţă lamartiniană, romantică. De altfel, aceste, creaţii originale

formează, împreună cu traducerile din Lamartine din 1830, un adevărat ciclu, care va

începe să se contureze mai bine în 1868, când Heliade Rădulescu îşi împarte opera

poetică în şase cicluri, al treilea fiind numit Lamartiniene (III). Acestui ciclu li se pot

adăuga şi cele patru sonete grupate sub titlul Destăinuirea: La moartea lui Cîrlova, O

noapte pe ruinele Tîrgoviştei, Serafimul şi heruvimul sau mîngîierea conştiinţei şi

mustrarea cugetului şi Visul.

Comparându-l cu un Atlas, îndoit sub greutatea operei şi a gândurilor sale, apăsat

de soarta care se îndărătniceşte asupra naturilor puternice, George Oprescu arăta că în

formarea acestei personalităţi rolul influenţei franceze este foarte mare: „Nimeni şi nimic

mai bine ca Eliade şi opera lui nu ne arată rolul însemnat pe care Franţa îl ocupă în

formarea culturii române şi a Ideilor conducătoare la noi în secolul XIX” 63.

Pentru G. Oprescu, a evoca felul în care Heliade Rădulescu a venit în contact, nu

numai cu literatura franceză, ci şi cu întreaga cultură şi civilizaţie a acestei ţări,

înseamnă a consemna istoria receptării acesteia de către Heliade Rădulescu şi de a

scoate în evidenţă trecerea importantă de la starea literaturii române la începutul

secolului al XIX-lea, la locul însemnat, deţinut în secolul al XX-lea. Cercetătorul clujean

leagă deşteptarea demnităţii noastre naţionale şi a energiilor ancestrale amorţite, de

această influenţă catalizatoare. Sigur că Lamartine are, în această situaţie, o dublă

influenţă. Întâi ca poet, până în 1848, apoi ca poet şi om politic, care plămădise

imaginea unui viitor frumos societăţii franceze. „Lamartine e zeul lui incontestabil în

145

acea vreme” adaugă G. Oprescu, arătând că Heliade Rădulescu a fost capabil să-şi

aleagă ceea ce convenea personalităţii sale de la toţi idealiştii şi revoluţionarii care,

alături de Lamartine, au exercitat vreo influenţă asupra lui: Esquiros, Sébastian Rhéal,

Eugène Sue, Hugo, Pierre Leroux, Jean Reynaud, Le Couturier, Proudhon64.

Dumitru Popovici plasează începuturile activităţii literare ale lui Heliade

Rădulescu sub multipla influenţă a unor Boileau, Blair, Marmontel şi Voltaire, dar şi a

Meditaţiilor poetice ale lui Lamartine: „Înclinarea meditativă şi căldura sentimentului

ce se desprind din opera marelui liric francez erau de natură să atragă sufletul poetului

român, ducîndu-l în ţinuturi în care prindea ritmul literar al epocii. Un proces de

eroziune a vechilor poziţii teoretice începe astfel cu influenţa lui Lamartine”65.

Procesul de înlocuire a vechilor obişnuinţe de creaţie anacreontice sau

clasicizante, început prin influenţa lui Lamartine, fusese precedat de poezia

preromantică europeană, care introdusese în lirică sentimentalismul generator al

meditaţiilor. În acest fel trebuie înţeleasă situaţia în care Heliade Rădulescu ajunge să

ilustreze teoriile lui Boileau cu operele lui Lamartine. Acest romantic corespundea cel

mai bine aspiraţiilor lui Heliade Rădulescu, prin multiplele legături pe care tematica lui

nouă le întreţinea cu poezia clasică şi cu poezia minoră a secolului al XVIII-lea.

Anatolida sau Imnul creaţiunii, poem biblic cu numeroase interferenţe cu Dante şi

Milton, are contacte şi cu meditaţia XVIII, La Foi a lui Lamartine. De altfel, amândoi,

probabil, şi Lamartine, şi Heliade, au cunoscut Paradisul pierdut al lui Milton. Poezia

elementelor îmbracă adesea în poezia lui Lamartine forma unei laude, a unui elogiu:

“Salut, nouveau séjour où le temps m'a jeté! Globe, témoin futur de ma félicité! Salut, sacré flambeau qui nourris la nature! Soleil, premier amour de toute créature! Vastes cieux, qui cachez le Dieu qui vous a faits!”(p. 49)

George Călinescu remarcase că Heliade Rădulescu a intuit, în Anatolida,

„jubilaţia sacră, hora elementelor pure şi e întîiul autor de laude”66 :

146

Cîntaţi flori bucuria şi lăudaţi pe Domnul Pe idioma voastră, vă exaltaţi parfumul Spre ceruri ca tămîie. Formaţi sublime-acorduri, Armonie d-arome. Natura este-n nuntă, serbare-universală...

Ultima strofă din La Foi seamănă foarte bine cu apelul lui Lamennais adresat

credinţei: “C'est vous, c'est vous seules que je veux, ó justice, ó innocence, qu'environne

une pure et briliante lumière”*67 Lamennais mai constatase, în Essai sur l'Indifference,

că: “toute vérité émane de Dieu, qui est la vérité infinie et, où Dieu n'est pas, dit

Tertulien, il n'existe aucune vérité. La vie c'est la vérité, c'est Dieu”**68. Tot Lamennais

vorbise de iluminarea nouă, mai puternică decât raţiunea noastră oscilantă. Astfel de

glorificări descoperim şi la Heliade Rădulescu în Imnul creaţiunii din Anatolida:

Se umplu tot abisul, cuprinsele marine De lucitorul sacru, de candidele perle, De rumenul coraliu Înoată peşti în ape, în aer paseri svoală... Glorificaţi pe Domnul, Puteri, Eloimi, Angeli În harpele serafici cîntaţi, prea-înălţaţi-l: În cer şi pretutindeni răsune: osana! Lumină întunerec, puteri şi elemente, Sori, astre şi luceferi, răsune firmamentul De laudele voastre. Pămînte trage danţul în cercul horei tale; Şi tot ce este-asupra-ţi ardice a sa voce Şi rugă către ceruri. Ai munţilor nalţi cedri, Plecaţi al vostru creştet, vă înclinaţi, o, arbori, Şi plante cîte sunteţi, verdeaţă, pom şi floare, Nălţaţi profumul vostru.

George Călinescu vorbeşte, analizând poemul, despre rafinamentul liricii lui

Heliade Rădulescu, care, înlăturând descrierea, a evocat esenţele imateriale, parfumurile,

* Pe voi, doar pe voi singure va vreau, o, dreptate, o, neprihănire, într-o pură şi strălucitoare lumină. ** adevărul e dat de Dumnezeu, care este adevărul infinit, şi unde Dumnezeu nu este, afirmă Tertulian, nu există nici un adevăr. Viaţa este adevărul, este Dumnezeu.

147

lucirile, efluviile şi sonurile, într-o poezie de laudă a elementelor pure69. Lirica lui

Lamartine este încărcată de astfel de poeme de laudă: La Prière, Le Génie, La Gloire, Le

Désespoir şi L'Immortalité, Dieu.

Strofele citate din Imnul creaţiunii seamănă foarte bine cu imagini pe care

Lamartine le folosea într-o meditaţie compusă prin 1818, perioadă în care se afla,

datorită unor împrejurări legate de moartea Juliei, sub influenţa unor texte şi imagini

deprimante: Werther, Ultimele Scrisori ale lui Jacopo Ortis, Réné, sau scrierile lui

Ossian şi Young. Subiectul şi tema din poemul Le Désespoir, pentru că de această

meditaţie este vorba, aparţin deci tuturor literaţilor. Despuiată de retorica particulară,

tema disperării în faţa unui destin necunoscut devine comună. Deşi orchestraţia laudelor

lui Heliade Rădulescu se opune pesimismului lui Lamartine, imaginile celor două poeme

sunt foarte apropiate, prin profesiunea de credinţă în onoarea providenţei, prin ritm şi

versificaţie:

„Montez donc vers le ciel, montez, encens qu'il aime, Soupirs, gémissements, larmes, sanglots, blasphèmes, Plaisirs, concerts divins! Cris du sang, voix des morts, plaintes inestinguibles, Montez, allez frapper les voûtes insensibles Du palais des destins! Terre, élève ta voix; cieux, répondez; abîmes, Noirs séjours ou la mort entasse ses victimes Ne formez qu'un soupir.” (p. 23)

După George Călinescu, în poezia Empireul şi tohubohu (Căderea dracilor),

remarcabilă prin orchestraţia serafică a teribilelor şi cereştilor sonorităţi, “se strecoară...

şi melancoliile religioase, groaza de surpare a lumilor, care e din Lamartine

(L'Immortalité)” 70.

Cînd aste întunereci de lumi nenumărate, Nestrămutate stele şi sateliţi, planeţi, Ce-şi ţin a lor ocoluri prin căi preînsemnate, Sori, centre parţiale, îngrozitori comeţi;

148

Cînd toate s-ar esmulge din marea încentrare Eşind din a lor axe şi nu s-ar mai ţinea, S-ar prăvăli în spaţiu spre vecinică pierzare Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea; Ast zgomot ce ar face, fatala grozăvie, Amestecul, izbirea şi uetul trupesc, Vrăjbite elemente, cutremur în tărie, N-ar face-atîta sgomot c-ast svon duhovnicesc.

Călinescu adăuga: „Eliade are cu toată detestabila lui filologie mijloacele verbale

pentru marele vers romantic”71.

Evocarea universului distrus, în L'Immortalité, oferă o dezvoltare analogă cu

imaginile lui Young (Nopţile, IX) şi este completată ulterior, în meditaţiile Dieu şi Le

Crucifix. Imaginea universului distrus şi a seninătăţii înţeleptului este inspirată din

Horaţiu: “Si fractus illabitur orbis,/ Impavidum ferient ruinae” (Ode, III, 3,). Sufletul

iese triumfător din ruinele universului, oferind imaginea indestructibilităţii sale în

teribilul spectacol al distrugerii generale a materiei:

„Pour moi, quand je verrais dans les célestes plaines Les astres s'écartant de leur routes certaines, Dans les champs de l'éther l'un par l'autre heurtés, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Seul je serais debout: seul, malgré mon effroi, Être infaillible et bon, j'espérais en toi, Et, certain du retour de l'éternelle aurore, Sur les moindres détruits je t'attendrais encore!” (p. 74)

În Comentariile autorului, apărute pentru întâia oară în aşa-numita Edition des

Souscripteurs, în 1849, Lamartine îşi comentează versurile din L'Immortalité ca pe un

fragment dintr-o lungă contemplaţie asupra destinului omenesc. Înţelegem că şi autorul

o lega de Dieu, Le Crucifix, La Foi, şi La Prière. Lamartine mărturiseşte că versurile

erau adresate unei femei bolnave, în plină tinereţe, descurajată de viaţă şi ale cărei

149

speranţe în imortalitate erau voalate de întristare. Totodată poetul declară că în

solitudinea acestei contemplaţii dialogul cu providenţa divină era facilitat de privilegiul

pe care-l oferea unui suflet oropsit, uşurinţa de a trece de la durerea extremă, la

resemnarea completă72. Analizând Anatolida (Viaţa şi Androginul) George Călinescu

scria: „Un motiv de poezie putea găsi Eliade în iubirea întăiei perechi. Idila

antideluviană în spaţiu edenic cu stînci uriaşe şi vegetaţie virgină e a romanticilor în

frunte cu Lamartine. Lui Eliade îi lipseşte, sau mai degrabă i-a dispărut repede printr-o

pervertire estetică, percepţia geologică. Totuşi într-un scurt episod, e surprinsă cu

oarecare măreţie nunta inocentă şi trudnic religioasă a perechii progenitoare a

omenirii”73.

Criticul se referea la următoarele versuri:

Conduşi d'al nunţii angel mireasa cu al său mire Ţinindu-se de mînă în sfînta nuditate De care n-avea teamă nici d'angeli, nici de Domnul, Nici unul despre altul, intrară-n sanctuarul Misterelor divine... Cine-ar putea descrie nespusele transporturi, Candoarea virginală şi graţiile Evei, A lui Adam fervoare, întreaga fericire Şi extrema pietate la a ritului plinire? Împinşi d'angelul nunţii, pe aşternutul moale Sunt unul lîngă altul în toată inocenţa; Adam începe ritul; c-o dulce rezistenţă I se supune Eva şi'n holocaust cede A se'mplini misterul.

Heliade Rădulescu conserva din vechiul creştinism marile valori morale: simpatia

pentru dezmoşteniţii soartei şi cultul săracului.

Dumitru Popovici precizează: “Libertatea, dreptatea şi adevărul, cu al căror cult

scriitorul român identifică credinţa lui, sunt lucruri pe care el le desprinde din alte

150

scripturi decît cele tradiţionale”74.

In poeme, lamartinismul, cu toate implicaţiile sale, se simte mai pregnant. Să

examinăm elegia La moartea lui Cîrlova:

O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale În umbră să răsune, să geamă la mormînt: Cârlova nu mai este!! suspină p-a lui cale Şi fă să se audă pe aripe de vînt: Cârlova nu mai este! şi lira-i a-ncetat!

După ce comentează varianta din 1866 a elegiei Poetul murind, ca fiind, fără

îndoială, cea mai reuşită şi mai izbutită prelucrare a lui Heliade Rădulescu, inspirată din

Lamartine, Al. Piru face legătura între această meditaţie lamartiniană şi elegia La

moartea lui Cîrlova: „De altfel, Heliade Rădulescu a folosit, după propria sa

mărturisire, lecţia lui Lamartine în elegia «La moartea lui Cîrlova», după cum în

«Trecutul» a pus la contribuţie mai multe meditaţii lamartiniene şi în special un «carpe

diem» din «Les préludes. A M. Victor Hugo»”75.

Heliade Rădulescu notează, în 1831, la sfârşitul primei variante a elegiei:

„Imitaţie din De Lamartine, Poetul murind”. Această notă este comentată, într-una din

ediţiile operelor lui Heliade Rădulescu astfel: „Afirmaţia nu este adevărată decît în mod

cu totul general. Apropiate de textul lamartinian sunt, în special, emistihul al doilea din

versul al şaselea (poetul înţeles ca o «pasăre trecătoare»), versurile 16 şi 17 (care

traduc un vers din Lamartine) şi versul 22 (idem, cu aproximaţie). În plus, s-ar mai

putea arăta doar unele comparaţii sau epitete asemănătoare cu acelea din

Lamartine”76.

Respingem aserţiunea de mai sus, pentru că nu ţine seama de indicaţia autorului

elegiei, pe de o parte, şi pentru că alăturarea celor două creaţii le pune în relaţie datorită

folosirii unor imagini consacrate din repertoriul lui Lamartine. Iată, de exemplu, putem

stabili apropieri între ultima strofă a meditaţiei lamartiniene şi prima strofă a elegiei

dedicate lui Cîrlova:

151

“...Mais de la mort là main lourde et muette Vient de toucher la corde; elle se brise, et jette, Un son plaintif et sourd le vague des airs. Mon luth glacé se tait... Amis, prenez le vôtre; Et que mon âme encor passe d'un monde à l'autre Au bruit de vos sacrés concerts!” (p. 149)

Întrucât Lamartine citise cu siguranţă Elegiile lui Millevoye (Charles-Hubert,

1782—1816), apărute în 1812 şi reeditate în 1814, şi deci şi elegia Le Poète mourant a

acestuia, putem considera, având în vedere circulaţia operei lui Millevoye în Principate,

că şi Heliade Rădulescu o cunoştea. Numai că, deşi elegia lui Millevoye trece, pentru o

bună parte a criticii franceze a timpului, drept superioară meditaţiei lamartiniene,

considerată de aceştia capodoperă a genului pentru concizie, simplitate şi sinceritate,

Heliade Rădulescu a indicat ca punct de plecare a elegiei lui meditaţia lamartiniană.

Exploatând o tematică mai veche, reluată de Lamartine, Heliade Rădulescu o

reînnoieşte, introducând opoziţia ocazională: poet dispărut – poet rămas în viaţă, pentru

a comemora imaginea celui dispărut. In rest, el respectă tematica lamartiniană: poetul îşi

consacră ultimele momente unui cântec final, simplă pasăre călătoare, el nu s-a legat

prea mult de viaţă... Poezia sa a celebrat mai ales bucuriile şi durerile, ferindu-se de

gloria ce-i fusese oferită sau refuzată, pentru că firea sa era construită pentru ruga

fierbinte sau dragostea profundă, iar regretele dispariţiei sale se şterg repede datorită

zborului în ceruri, iar moartea devine în această situaţie o eliberare.

Millevoye scria în elegia sa:

„...brise-toi, lyre tant aimée, Tu ne survivras point à mon dernier sommeil, Et tes hymnes sans renommée Sur la tombe avec moi dormiront sans réveil”.77

Versurile lui Lamartine şi ale lui Heliade Rădulescu sunt mai armonioase, mai

ample, mai capabile deci, să sugereze multiplicitatea sentimentelor şi bogăţia de imagini

de referinţă, care să le corespundă:

152

„Brisez, livrez aux vents, aux ondes, à la flamme, Ce luth qui n'a qu'un son pour répondre à mon âme: Celui des Séraphins va frémir sous mes doigts. Bientôt, vivant comme eux d'un immortel délire, Je vais guider, peut-être, aux accords de ma lyre, Des cieux suspendus à ma voix.” (p. 147)

Subt tînăra ta mînă, degetele-arzătoare, Acum se-nfiorează liră de serafimi; Asculţi tu alte imnuri, începi altă cîntare Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit.

Heliade Rădulescu preferă, spre deosebire de Lamartine, strofa de cinci versuri,

mai mobilă şi mai potrivită, datorită rimei încrucişate, să sugereze o mişcare continuă,

regulată. Lamartine folosise strofa de şase versuri, cu o versificaţie bazată pe rima

întărită. Versificaţia lui Heliade este mai riguroasă.

Alte două strofe ce pot fi puse în relaţie de contact tematic şi stilistic sunt următoarele două:

„L'airain retentissant dans sa haute demeure, Sous le marteau sacré tour à tour chante et pleure Pour célébrer l'hymen, la naissance ou la mort; J'étais comme ce bronze épuré par la flamme, Et chaque passion, en frappant sur mon âme, En tirait un sublime accord.” (p. 146) Şi eu sunt ca metalul ce plînge după tine, Prin focuri de durere trecut şi lămurit, Şi patimile repezi izbind inima-n mine Fieştecare scoate un sunet osebit, Care-astupat mugeşte, se-neacă iar în ea.

Heliade Rădulescu păstrează în această imitaţie „metalul”, sugerând ideea

sunetului pe care îl are metalul clopotului la diversele ocazii, în situaţia de faţă fâlfâirea

aripilor morţii („et l'aile de la mort, sur l'airain qui me pleure”). Cuvântul francez

„airain” sugerează mai pregnant decât cuvântul românesc „metalul”, folosit de Heliade,

153

clopotul care plângea dispariţia prematură a poetului. Cu atât mai mare este talentul lui

Heliade: el a preferat folosirea unei sintagme mai integratoare, care permite o

multitudine de conotaţii, la care expresia lamartiană nu se pretează, datorită intenţiei

clare de a face referire la imaginea tradiţională a morţii, care atinge cu aripa clopotul,

atunci când vine să ridice sufletul muribundului.

Heliade Rădulescu construieşte diferenţiat imaginea lirei care suspină sub

degetele înfiorate ale poetului rămas în viaţă, cântând durerea dispariţiei premature a

celuilalt poet. Lamartine păstrase imaginea tradiţională, pe care o găsise probabil la

Charles Loyson (1791—1820), într-o elegie a acestuia intitulată La Maladie de

langueur, unde lira se mai însufleţeşte o ultimă oară înaintea morţii poetului:

„Sous ses doigts défaillants, à l'instant qu'il expire, Un son mélodieux anime encore sa lyre...”78

În ceea ce priveşte metafora păsării călătoare – surprinsă atât de bine în versul

din traducerea meditaţiei Poetul murind: „Poetul e c-acele străine svolătoare” –

acum Heliade Rădulescu o redă astfel: „O, tînăr cîntăreţe! pasăre trecătoare!”.

Lamartine introdusese, după prima strofă, metafora lebedei, căreia moartea îi

inspiră un ultim cântec melodios. Este probabil reminiscenţa faimosului pasaj Fedon de

Platon, care povesteşte că, după spusele lui Socrate, lebedele, păsările lui Apollo,

cântă înaintea morţii, celebrându-şi soarta din lumea de dincolo. Pasajul lui Platon a mai

fost reluat în epocă de Chénier în Bucolice (VIII), (Neera) şi de Lamartine însuşi, în

Moartea lui Socrate. Heliade Rădulescu nu reţine, în elegia La moartea lui Cîrlova,

imaginea lebedei, ci numai pe aceea a păsării călătoare. Sainte-Beuve constatase că

Lamartine revenise asupra acestei metafore, „le poète est semblable aux oiseaux de

passage”, în Adieu à l'Académie de Marseille, versurile 41- 4479.

„Mais l'âme a des instincts qu'ignore la nature, Semblable à l'instinct de ces hardis oiseaux Qui leur fait, pour chercher une autre nourriture,

154

Traverser d'un seul vol l'abîme aux grandes eaux.” (p.341)

Tot Sainte-Beuve apropie aceste metafore de un pasaj din Génie du Christianisme

(I, livre V, chapitre 6), intitulat Nid des oiseaux, trăgând în final concluzia că fără a fi

vorba de imitaţie suntem martorii unui proces de emulaţie80. Revenind la metafora lirei

însufleţite de poet, constatăm că Heliade Rădulescu o reia într-un poem din 1836,

Destăinuirea, care traduce, după Eugen Simion, adamismul poetului dispus şi capabil să

înfiinţeze oriunde raiul. „Mitul orfic, vizibil în poemul citat, se pierde la Heliade

Rădulescu într-o savantă mitologie creştină în care viziunea căderii este sistematic

urmată de aceea a ascensiunii zborului”81.

Stabilind că verbele esenţiale ale liricii lui Heliade Rădulescu sunt „a vrea”, „a

plasma”, „a edifica”, Eugen Simion asemuieşte temperamentul poetului muntean cu

voinţa colosală, grefată pe psihologia celui ce dorea să întemeieze o cultură, o politică, o

epopee naţională şi o limbă literară. Modelul creatorului se identifică atunci uşor cu

Creatorul însuşi. Heliade Rădulescu vrea să concureze deci cu Dumnezeu.

În Trecutul, Heliade Rădulescu a pus la contribuţie, aşa cum arăta şi Al. Piru82,

mai multe meditaţii lamartiniene şi în special un carpe diem din Les Préludes. A M.

Victor Hugo: „Jouissons de l'heure rapide:

Le temps fuit, mais son flot limpide Du ciel réfléchit les couleurs. Tout naît, tout passe, tout arrive Au terme ignoré de son sort: A l'Océan l'onde plaintive, Aux vents la feuille fugitive, L'aurore au soir, l'homme à la mort.”

Folosul este să ne iubim, Vremea să treacă, să stea amorul. Ah, o şi trec toate, n-aştept şi zbor: La vînturi frunza cea fugătoare, În mare unda cea plîngătoare,

155

Omul la moarte mai grăbitor.

Şi Dumitru Popovici observase aceste asemănări cu poezia lui Lamartine: “Fără

să căutăm a stabili alte puncte de corespondenţă cu poezia lui Lamartine (însuşi titlul

ne duce cu mintea către meditaţia Le Passé din Nouvelles Méditations), ne mărginim să

observăm că versurile traduse de Heliade nu numai că nu depărtează pe poetul român

de modelul său francez, dar îl traduc — şi-l traduc cu fidelitate”83.

Am încercat să mai descoperim pasaje traduse în această elegie dar nu am mai

descoperit nici unul.

Deşi unele din afirmaţiile făcute de genialul Nichita Stănescu ni se par prea

categorice, următoarea este foarte pertinentă în ceea ce-l priveşte pe Heliade Rădulescu:

“Heliade n-a fost niciodată ca poet nici traducător, nici imitator deşi poezia sa este

plină de traduceri şi de imitaţii [...). Prea talentat poetul topeşte în căldura mîinii sale

filigranul de argint ca să-l retoarne în făptura unei cupe” 84.

Sunt versuri care redau imagini pe care ne-am obişnuit să le numim lamartiniene,

pentru că romanticul francez este cel mai cunoscut dintre cei care au recurs la ele.

Strofele pe care elegia lui Heliade Rădulescu le dezvoltă, deşi meditaţia romanticului

francez numără 220 de versuri ordonate în strofe de zece versuri, cu versificaţie

pretenţioasă, numără numai 128 de versuri, aranjate în catrene, şi nu sunt, din anumite

puncte de vedere, mai prejos de model.

Heliade Rădulescu se simte bine, ca şi Lamartine de altfel, după cum afirma, între

altele, Eugen Simion85, într-un cămin-originar:

Soţie bună, îngerul meu, Tovarăş vecinic, ce-o sfîntă lege Prin vecinici noduri vru să ne lege, Din doi să facă un singur eu; Chip, ce ca fulger ce-n nor trăieşte Ş-alt nor d-atinge, atunci pe loc Repede şarpe luceşte-un foc,

156

Aprinde, arde tot ce-ntîlneşte;

Fără să fie vorba de o capodoperă, elegia lui Heliade Rădulescu este originală

tocmai prin topirea nediferenţiată a imaginilor lamartiniene, de mare circulaţie în epocă.

În acest sens, opinia lui Pompiliu Eliade este eronată, cel puţin parţial, atunci când,

încercând să pună în evidenţă slăbiciunile părţilor originale ale elegiei lui Heliade

Rădulescu, nu observă că versurile, traduse de el laconic şi prozaic în franceză,

reprezentau de fapt traducerea versurilor din Les Préludes...

„Le poète tâche, tout au moins, de créer autour de nous cette belle atmosphère

poétique des Méditations. En général, ses essais originaux sont beaucoup trop longs,

assez gauches au point de vue de la composition, parfois même obscurs, l'auteur ne

gardant de ses qualités de traducteur que l'ampleur et la correction de la langue et du

vers. On voit qu'il a fait des progrès dans la forme, mais que, une fois loin de son

modèle, il n'est pas assez maître de sa pensée. [...] Voici tout ce qu'il peut nous donner,

comme poète original en cette année 1830: Voilà ma soeur, ce que nous désirons, nous

autres mortels et le sort hostile qui nous attend......Il ne nous reste qu'à aimer. Que le

temps passe, donc, si l'amour nous reste...”*86.

Nu tot aşa stau lucrurile cu poezia Cîntarea dimineţii (1822) considerată, rând pe

rând, când reuşită (C. Bogdan-Duică)87, când “cea mai frumoasă poezie a lui Heliade”

(N. Iorga)88, când o excentricitate (O. Densusianu)89. Al. Piru o socoteşte lamartiniană,

şi aceasta pe bună dreptate, întrucât se pot stabili apropieri cu La Prière, din care

Heliade Rădulescu pare, în două strofe, să se fi inspirat substanţial90. Apropierile pot fi

realizate cu uşurinţă datorită „coincidenţelor” din imnul adresat providenţei. Totuşi, şi

în acest caz, Heliade Rădulescu îşi păstrează meritul general de a se distanţa în unele

* Poetul încearcă, totuşi, să creeze în jurul nostru această frumoasă atmosferă poetică a «Meditaţiilor». În general, încercările sale originale sunt mult mai lungi, destul de stîngace din punct de vedere al compoziţiei, cîteodată chiar obscure, autorul păstrînd dintre calităţile traducătorului numai amploarea şi corectitudinea limbii şi versului. Se vede că a făcut progrese în formă, dar că, odată îndepărtat de modelul său, nu este destul de stăpîn pe gîndirea sa [...]. Iată tot ceea ce ne poate da ca poet original în acest an 1830: Iat-o pe sora mea, ceea ce noi dorim, noi ceilalţi muritori şi soarta ostilă ce ne aşteaptă... Nu ne rămîne decît să iubim... Timpul să treacă, deci, dacă dragostea ne rămîne...

157

secvenţe atât de mult, încât impresia generală este a unei poezii originale.

Versurile din La Prière demonstrează eclectismul religios al lui Lamartine.

„Sufletul universului” este o formulă panteistă şi stoică, „tată” are accente creştine, iar

„creator” aparţine limbajului deiştilor. Imaginea poetică lamartiniană este foarte

apropiată de concepţia enunţată de Pope în Universal Prayer:

“Father of all! in ev'ry age, In ev'ry clime ador'd, By Saint, by Sovage, and by Sage, Jehovah, Jove or Lord, Thou, great first cause, least understood!”91

Chiar şi Byron adopta, în Hours of Idleness, o atitudine asemănătoare, în care se

amestecau panteismul şi deismul, contemplarea şi admiraţia92. La Heliade Rădulescu,

versurile ce pot fi apropiate de strofa citată din Pope sunt:

Cîntarea dimineţii Din buzi nevinovate Cui altul se cuvine, Puternice Părinte, Decît ţie a da?

Tu eşti stăpîn a toate, Tu eşti prea bunul tată: A ta putere sfîntă Făptura ţine'ntreagă, Ne ţine şi pre noi.

Lamartine este mai puţin canonic decât Heliade Rădulescu, el încearcă să

legitimeze teoria conform căreia “[Poetul] nu are nevoie să asculte cuvîntul lui

Dumnezeu, pentru că îi descifrează simbolul în ceruri”. Lamartine îşi demonstrează

astfel raţionalismul şi dovedeşte că de fapt nu este, în materie de credinţă, decît

discipolul lui Jean Jacques Rousseau: „J'aperçois Dieu partout dans ses oeuvres; je le

sens en moi, je le vois autour de moi... Les plus grandes idées de la divinité nous

viennent par la raison seule. Voyez le spectacle de la Nature, écoutez la voix intérieure.

Dieu n'a-it-il pas tout dit à nos yeux, à notre conscience, à notre jugement…”*93. Heliade

* Îl zăresc pe Dumnezeu peste tot în operele sale; îl simt în mine, îl văd în jurul meu... Cele mai înalte idei despre divinitate ne vin prin raţiune. Priviţi spectacolul Naturii, ascultaţi vocea interioară. Dumnezeu nu a spus totul ochilor noştri, conştiinţei noastre, judecăţii noastre...

158

Rădulescu este mai exaltat. El redă cu mai multă candoare această aspiraţie platoniciană

sau petrarchistă, cum o numea George Călinescu94, a sufletului către o lume mai bună şi

către Dumnezeu. Romanticul francez era şi el un optimist, mai mult sau mai puţin

resemnat, dar veşnic dispus elogiilor şi laudelor. Acesta ar fi privilegiul poetului, după

Lamartine şi Heliade Rădulescu: de a surprinde sensul profund al tuturor semnelor care

se manifestă în univers şi a se strădui să le traducă în limbajul oamenilor:

Ş'aceste legi prea drepte Orice norod le calcă Sau care nu le ştie, Cade, ruin'rămîne, Se face neştiut,

Din slava strămoşească De am căzut ne'nalţă, De am uitat unirea Ce-i întărea 'ntru toate Acum ne fă uniţi: Să ştim c-avem dreptate, Să ştim ce, cine suntem.

Ş-asa să nu se uite O naţie slăvită Ce-am fost, şi ce-am fi noi. Cu toţi dară ţie Cîntăm cîntare nouă În flacăra unirii Întindem mîini la tine, Rugăm să ne 'nsoţeşti.

Ne luminează mintea Să te cunoaştem, Bune, Să ştim că ne eşti tată, Să te cîntăm mai bine Ş-aşa să ne-mpăcăm...

Poezia lui Heliade Rădulescu îşi alimenta inspiraţia, în a doua parte a poemului,

din temele naţionale. Aluziile la Unire şi la împăcarea în revoltă sunt mobilizatoare.

Farmecul poeziei este dublat de fiorul conştiinţei naţionale, fior care n-a încetat să

străbată întreaga operă a unuia dintre întemeietorii culturii române.

Acelaşi fior străbate poemul O noapte pe ruinele Tîrgoviştei, unde imaginaţia lui

Heliade Rădulescu este, după cum arăta Eugen Simion, „mai pozitiv terestră”95, într-o

compoziţie care se bucură de limpezimea succesiunii clasice a unor momente şi teme

romantice prin excelenţă. Peisajul meditaţiei, dominat de ruinele invocate, evocarea

trecutului măreţ al ruinelor, înserarea, elementele romantice nocturne, păsările de noapte

şi spiritul ruinelor, evocarea istoriei şi a „martirilor vitejiei” neamului românesc,

159

aspiraţiile şi invocaţia poetului, sfârşitul nopţii şi ivirea zorilor se înlănţuiesc într-o

succesiune ordonată de un ideal clasic.

N. I. Apostolescu atribuia poemului o dublă influenţă poetică: „Heliade scrie «O

noapte pe ruinele Tîrgoviştei», instigat de amintirea gloriei trecute renăscînd din

ruinele cetăţii natale, şi legănat de ritmul şi armonia versurilor lui Lamartine”96.

Continuând analiza acestei meditaţii, acelaşi autor conchide că este fără îndoială

inspirată de Ischia (Nouvelles Méditations). După o cercetare atentă a textelor celor două

meditaţii considerăm că aserţiunea lui N. I. Apostolescu este exagerată, temele în

discuţie circulând frecvent în literatura romantică europeană, iar apropierea de Heliade

Rădulescu nu este destul de susţinută nici de text. Putem vorbi de imagini oarecum

asemănătoare în primele strofe:

Soarele după dealuri mai străluceşte încă; Razele-i rubinoase vestesc al lui apus Şi seara pînditoare sub fiecare stîncă, Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus. Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit, Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte, Ce mîndră ţine faţa cu cerul cel ruşit.

„ Le soleil va porter le jour à d'autres mondes; Dans l'horizon désert Phébé monte sans bruit, Et jette, en pénétrant les ténèbres profondes, Un voile transparent sur le front de la nuit. Voyez du haut des monts ses clartés ondoyantes Comme un fleuve de flamme inonder les coteaux, Dormir dans les vallons, ou glisser sur les pentes, Ou rejaillir au loin du sein brillant des eaux.”

Apropierea pe care o realizează N. I. Apostolescu este forţată. Ea nu se potriveşte

decât unei anumite atmosfere, care este asemănătoare, create de descrierea

crepusculului, şi, de asemenea, a ordonării momentelor din cele două meditaţii. Este,

160

cum observa Eugen Simion, o notă comună în această regie: „Meditaţia începe la ceasul

înserării (ora romantică a contemplaţiei) şi se termină odată cu ivirea luminii matinale,

în zvonul dobitoacelor ce coboară la apă”97.

Comunitatea temporală a celor două meditaţii se datorează, deci, circulaţiei intense

a acestei teme a înserării, ca moment privilegiat al contemplării în lirica romantică

europeană. Pe lângă acest loc comun al liricii romantice europene, mai putem descoperi

similitudini în ritm şi gândire. După cele cinci, şase strofe de început, cele două

meditaţii se îndepărtează însă mult una de cealaltă, prin tematică şi suflu. În timp ce

meditaţia lamartiniană continuă să-şi legene descrierile şi aspiraţiile în dragoste,

meditaţia lui Heliade Rădulescu devine îndreptar de conştiinţă naţională, prin evocarea

paginilor glorioase din istoria noastră zbuciumată. Heliade Rădulescu, în calitatea sa de

luminător al poporului, atribuia poemelor sale o funcţie pedagogică. Să luăm la

întâmplare câte o strofă din fiecare a doua parte a acestor meditaţii şi vom descoperi, cu

precădere, deosebiri:

Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia; Steagurile destinse slobode fîlfîiesc. Subt dînsele el cheamă pe toată Rumânia, Şi trîmbiţa răsună, vitejii se'nmulţesc...

„Celui qui, le coeur plein de délire et de flamme, A cette heure d'amour, sous cet astre enchanté Sentirait tout à coup le rêve de son âme S'animer sous les traits d'une chaste beauté.”

Deşi respingem apropierea forţată pe care o făcea N. I. Apostolescu, trebuie să

recunoaştem că acelaşi autor face, în lucrarea citată, o observaţie de mare fineţe în

legătură cu Heliade Rădulescu, traducătorul. Observaţia este valabilă în ceea ce priveşte

rolul de catalizator pe care Lamartine l-a jucat în procesul receptării poeziei romantice

franceze de către poetul român. Rezultatul acestui proces este faptul că acesta se

exprimă în structuri sintactice mult mai ample decât cunoscuse până atunci lirica

161

noastră: „Traducînd «Le Poète mourant», Heliade foloseşte o frază amplă, necunoscută

pînă atunci poeţilor români, şi de aceea ajunge să exprime armonii ritmice nebănuite98.

În acest caz, meditaţia lui Heliade Rădulescu, O noapte pe ruinele Tîrgoviştei,

rămâne o producţie originală, de valoare, cu toată alura ei lamartiniană. În această

meditaţie descoperim câteva realizări poetice deosebite, dintre care am semnala în mod

special poezia elementelor şi introducerea notei de mister romantic, succesiunea

temporală a unor momente ale zilei şi nopţii, cu descrieri caracteristice, patriarhale.

Dacă adăugăm acestor reuşite din creaţia originală şi capodopera Sburătorul

(1845) avem imaginea aproape completă a uneia cele mai mari personalităţi poetice a

românilor. Această capodoperă este, aşa cum arăta G. Călinescu, remarcabilă prin

fixarea unor teme şi motive de circulaţie din literatura populară99. Cadrul patriarhal ce

permite atmosferei de vrajă şi supranatural să însoţească apariţia sentimentului de

dragoste, cât şi autenticitatea trăirilor, sunt realizate prin confesiunea spontană şi bogăţia

de imagini şi senzaţii.

Originalitatea lui Heliade Rădulescu este indiscutabilă mai ales că asupra lui s-au

manifestat, sub formă de catalizator al energiilor sale descătuşate, mai multe „influenţe”:

Boileau şi La Harpe, Marmontel, Lamartine şi Victor Hugo. Heliade Rădulescu l-a

îndrăgit pe Lamartine, de la care a şi luat poza socială: să nu uităm că el a jucat timp de

cîteva luni în Ţara Românească acelaşi rol pe care l-a avut şi Lamartine în Franţa, în

aceeaşi epocă. Şi în acest sens, Heliade Rădulescu a fost un lamartinian.

3.5. Lamartinismul de circumstanţă: Cezar Bolliac (1813 – 1881). Mai greu este de

stabilit cu precizie lamartinismul lui Cezar Bolliac, care debutează cu un ambiţios volum

de meditaţii în proză Operile lui Cezar Bolliac, Meditaţii, în 1835, create sub semnul

preromantismului şi mai ales al lui Young100, din ale cărui Nopţi Simion Marcovici

(1802-1877) oferise o primă traducere incompletă, prin intermediul versiunii franceze a

lui Letourneur101. Într-un cadru nocturn, învăluit de melancolie neguroasă, eroul, victimă

a unui închipuit „mal du siècle”, meditează pe marginea unor mari teme cum sunt

162

iubirea, prietenia, dumnezeirea, labilitatea soartei etc. „În «Meditaţii» (1835), [...]

debutul şi-l făcea sub semnul «Nopţilor» lui Young, dar şi sub al altor influenţe, cum s-a

arătat, între care Byron, Lamennais, Lamartine, Victor Hugo”102.

În 1845, Cezar Bolliac tradusese, cu talent, Le Poète mourant şi publicase

traducerea în „Curierul românesc” XVII, 1845, p. 9. Resursele lirice de care Bolliac dă

dovadă în poezia naturii pot părea surprinzătoare. Există în această poezie, care ar putea

avea model elegia lamartiniană, o plasticitate a viziunii, o prospeţime a inspiraţiei şi un

fior de emoţie adevărată.

Ermitul, de exemplu, se remarcă prin abordarea unei viziunii grandioase:

Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . S-ascult la păsări triste ce noaptea se deştept; S-ascult tempeste negre departe-ntărîtate, Şi prăvălind copacii, torente-nfuriate, Şi văile să urle de un potop ce-aştept Şi trăsnete în oameni izbind neîncetat Să umple tot eterul de aburi de pucioasă, Să surpe în prăpăstii o stîncă scorburoasă Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.

Versurile pot fi apropiate de viziunea grandioasă a lui Lamartine din Chants

Lyriques de Saül, dar există şi deosebiri, dintre care cea mai importantă este aceea că

Bolliac nu avea religiozitatea romanticului francez:

„Seigneur, tendez votre arc; levez-vous, jugez-moi! Remplissez mon carquois de vos flèches brûlantes! Que des hauteurs du ciel vos foudres dévorantes Portent sur eux la mort qu'ils appelaient sur moi! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Le feu de son courroux fait monter la fumée Son éclat a fendu les nuages des cieux La terre est consumée D'un regard de ses yeux.”

163

O dimineaţă pe malul lacului, poezie scrisă în tonul celebrei elegii lamartiniene şi

O dimineaţă pe Caraiman, se evidenţiază prin amploarea versului, prin încercarea de a

găsi mişcarea necesară reprezentării armoniei şi măreţiei naturii montane:

Pe o căruntă stîncă ş-adesea porfirie, Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători, Şi raza dimineţii, d-un soare ce-a să vie, Aduce salutarea la vîrfuri peste nori.

Şi Lamartine avea sensibilitatea înălţimilor eterate, vîrfurile semeţe îl atrăgeau

prin inaccesibilitatea şi semnificaţia lor de înălţare către universuri mitologice:

“Salut, brillants sommets, champs de neige et de glace; Vous qui d'aucun mortel n'avez gardé la trace; Vous que le regard même aborde avec effroi, Et qui n'avez souffert que les sigles et moi: Oeuvres du premier jour, augustes pyramides.”

3.6. Apogeul lamartinismului: Grigore Alexandrescu (1814—1885). Lamartinismul

îşi atinge apogeul în literatura română cu Grigore Alexandrescu, care s-a afirmat mai

întâi ca discipol şi apoi rival al lui Heliade Rădulescu103. „Într-o parte a ei poezia lui

Grigore Alexandrescu este cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi” scrie

George Călinescu. Nuanţând afirmaţia, marele istoric literar şi critic, adăuga: Meditaţia,

reveria, armonia în natură, religiozitatea, rugăciunea, oceanele; imensităţile sunt ele

marelui poet francez. Cîteodată viziunea capătă un aer ceţos ossianesc şi reflecţia o

hohotire byroniană. Toate acestea se găsesc însă, muzicalizate, şi la Lamartine”104.

Poezia lui Alexandrescu nu este deci considerată doar un ecou al liricii

romanticului francez. Criticul şi istoricul literar întărea originalitatea poeziei lui

Alexandrescu, demonstrând un anumit fond comun al lamartiniştilor, care s-au hrănit din

poezia minoră a secolului al XVIII-lea, tributari la rândul lor idiliştilor, elegiacilor,

epigramiştilor greco-latini, lui Horaţiu şi mai apoi lui Petrarca.

George Călinescu aminteşte cu această ocazie că, urcându-se în septembrie 1819

164

pe muntele ce domina casa părintească din Milly, Lamartine luase cu el o ediţie din

Petrarca şi, sub imperiul amintirii poetului italian, care făcuse la rîndul său o astfel de

ascensiune cu Confesiunile Sfîntului Augustin în mână, scrisese L'Isolement. Se stabilesc

cu această ocazie punctele de contact ale lui Alexandrescu cu Lamartine şi cu

lamartinismul. Unul din aceste puncte este poezia laudelor, în care creaţia şi actele sale

eterne – dimineaţa, seara, noaptea – ca şi aştrii, în splendoarea şi pluralitatea lor, sunt

tot atâtea elemente de referinţă. Poezia laudelor are în vedere mai ales armonia creaţiei,

armonia universului capabilă să-l vindece pe Lamartine de sentimentul groazei de

prăbuşire şi surpare, pe care-1 intuiseră, aşa cum arăta G. Călinescu, şi Voltaire şi

Leibniz105.

Totuşi, dacă investigăm cu atenţie universul poetic lamartinian şi universul poetic

al lui Alexandrescu, observăm că poetul român este mai impresionat de registrul nocturn

decât Lamartine, ale cărui descrieri oscilează între dimineaţă, seară şi noapte: „În fond

această poezie a aştrilor e o laudă a universului, dar Grigore Alexandrescu nu posedă

exultanţa franciscană a unui Lamartine. Ochiul lui vede mai bine sub regimul stelelor şi

al candelii”106.

Luna este astrul de predilecţie al lui Alexandrescu. Ea îi oferă metafora cerului

plin de făclii, inspirându-i religiozitatea necesară unei înălţări pe aripi de foc. Se pot

stabili apropieri cu Les Etoiles, poezie de laudă a aştrilor, tot aşa cum s-ar putea stabili

astfel de relaţii cu toate spiritele care au meditat asupra armoniei universului, oferindu-

ne, în operele lor, poezie astrală: Platon, Lucreţiu, Ronsard cu Hymne des Astres, de

l'Eternité, du Ciel, Pascal, La Fontaine, Fontenelle şi Voltaire din a cărui La Henriade

vom cita spre ilustrare un pasaj din Cântul VII:

“Ces astres, asservis à la loi qui les presse, S'attirent dans leur course et s'évitent sans cesse, Et, servant l'un à l'autre et de règle et d'appui, Se prêtent les clartés qu'ils reçoivent de lui.”107

165

În meditaţia Les Etoiles, Lamartine realiza o armonioasă descriere a înserării, în

care se amestecă lauda aştrilor, creaţii care ne oferă extraordinarul spectacol al nopţii

înstelate, şi religiozitatea gândului de înălţare.

Tot aşa cum putem stabili apropieri de atmosferă, oferite de descrierea nopţii ca

moment privilegiat al contemplării şi meditaţiei, putem formula şi deosebiri de nuanţe

datorate unor înclinaţii diferite. Lamartine este în această meditaţie mai descriptiv,

înclinat mai ales laudei creaţiei, în timp ce Alexandrescu este pregătit să-şi urmărească

cu mare atenţie reacţiile în faţa măreţului spectacol, înclinat deci să se autoanalizeze.

George Călinescu remarcase în Suferinţa comparaţia introspectivă care-l asemuia pe

poet cu tigrul pândind în junglă, la lumina fulgerelor. Fantezia şi fabulaţia sunt stimulate

tot în regimul nocturn:

Îmi place a naturei sălbatecă mînie Şi negură, şi viscol, şi cer întărîtat, Şi tot ce e de groază, ce e în armonie Cu focul care arde în pieptu-mi sfîşiat.

În umbră-n întuneric, gîndirea-mi se arată Ca tigrul în pustiuri o jertfă aşteptînd Şi prada îi e gata...De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd.

Lamartine, considerat în general un poet al înserării, este şi el influenţat de

regimul nocturn, însă pentru el noaptea nu mai e momentul privilegiat al contemplării, ci

un refugiu:

„Ah! si c'est vous, ombres chéries! Loin de la foule et loin du bruit. Revenez ainsi chaque nuit Vous mêler à mes rêveries.”

Poetul Paul Viallaneix (Les eaux lamartiniennes)108 şi Jean Pierre Richard (Etudes

sur le romantisme)109 stabilesc, în urma unor analize textuale aprofundate, că universul

privilegiat cu efect securizant pentru Lamartine este universul lichid, mai precis

vâlceaua lichidă, adică valea în care există un lac sau prin care curge o apă.

Alexandrescu avea şi el sensibilităţi pentru universul lichid în mişcare, care, amestecat

cu alte ritmuri naturale, putea oferi armonii nebănuite:

166

Prin aluniş sufla vîntul, Frunza uşor clătina Nucii bătrîni ca pămîntul D-a lungul se desina; Unda cea armonioasă A unui ascuns izvor Ca o şoaptă amoroasă S-auzea în preajma lor Curmînd adînca tăcere A cîmpului liniştit, Un glas cînta cu plăcere Un cîntec obicinuit.

Lamartine realiza în Adieux à la poésie o splendidă repunere în discuţie a mitului

orfic, era poate unicul sfârşit pe care îl imagina pentru sine, după ce aproape epuizase, în

limbajul său poetic, metaforele marine şi oceanice, care fac să strălucească universul

lichid, unde încercase să se închidă:

“J'aurai péri dans un naufrage, Loin des eaux que je vais quitter, Depuis longtemps ma voix plaintive Sera couverte par les flots, Et, comme l'algue fugitive, Sur quelque sable de la rive, La vague aura roulé mes os.

Mais toi, lyre mélodieuse, Surnageant sur les flots amers, Des cygnes la troupe envieuse Suivra ta trace harmonieuse Sur l'abîme roulant des mers.”

Deşi legăm în general poezia ruinelor de Constantin de Volney, aşa cum am văzut

în cazul lui Vasile Cîrlova, care a introdus în poezia românească jalea ruinelor,

Lamartine o cunoscuse şi el. În meditaţia La Libérté ou Une nuit à Rome din Nouvelles

Méditations poétiques romanticul francez realizează o imagine pe care G. Călinescu o

considera superbă110. Ruinele Coliseumului sunt inundate de lumina lunii aşa cum în

Eneida, VI, Vergiliu face câteva aluzii la lumina ce se împrăştie în regatul morţilor şi

care este strălucirea clarului de lună.

Coliseumul sub lumina lunii îi apare lui Lamartine ca mormântul unui întreg

167

popor. În această imagine, Edmond Estève111 vedea un fragment byronian, reflex al unei

descrieri din Childe Harold, Cântul IV:

„Arcades sur arcades! On dirait que Rome, rassemblant tous les trophées de son

histoire, a voulu réunir dans un seul monument tous ses arcs triomphaux: C'est le

Colisée; la lune semble un flambeau placé là pour l'éclairer; il n'y a qu'une lumière

divine qui soit digne de briller sur cette mine de méditations...” *112

Versurile lui Lamartine evocă amintirea poporului înmormântat în noaptea

trecutului:

“Comme l'astre adouci de l'antique Elysée Sur les murs dentelés du sacré Colysée L'astre des nuits, perçant des nuages épars,... On dirait le tombeau d'un peuple tout entier, Où la mémoire, errant après des jours sans nombre, Dans la nuit du passé viendrait chercher une ombre.” Grigore Alexandrescu se adresează adesea, în meditaţiile sale trecutului, ruinelor,

în special, după o regie ce pare lamartiniană. Georges Poulet găsea la romanticul francez

o strategie ce consta în ştergerea contururilor reliefului şi obiectelor, înserarea cobora

producând înceţoşarea şi estomparea, apoi ştergerea treptată113.Aceeaşi regie pare să

acţioneze în meditaţiile lui Alexandrescu, de exemplu în Umbra lui Mircea. La Cozia:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc... Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvăleşte, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc.

Motivul turnurilor în ruină apare şi în alte meditaţii: Răsăritul lunei. La Tismana,

168

Trecutul. La mănăstirea Dealului. Turnurile iau dimensiuni gigantice după dimensiunea

oferită eroilor naţionali în numele cărora Alexandrescu încearcă exaltarea sentimentului

patriotic. Pe fundalul nopţii, iluminată de clarul de lună, umbrele mănăstirii au acelaşi

rol de deschidere către universul mitologic al ascensiunilor spirituale medievale,

sculptate în piatra zidurilor înălţate. Sub lumina „globului rubinos”, cetăţuia feudală din

Răsăritul lunii. La Tismana apare ca un palat ossianic, stejarii capătă dimensiunile

piramidelor, geniul locului trezeşte marile umbre ale trecutului, împrejurimile se animă

deşteptând două nobile instincte: „Unu -, a cerului credinţă, altu -, a patriei iubire.”

Piramida şi palatul devin termenii de referinţă pentru turnuri şi mănăstire, într-un

univers care câştigă în dimensiuni.

Ion Ghica aminteşte în Scrisorile către Vasile Alecsandri că meditaţiile lui

Alexandrescu au un avânt care le aşază alături de cele ale lui Lamartine. Acelaşi autor

arăta că Alexandrescu a locuit cu Heliade, traducătorul lui Lamartine, şi că mai târziu a

stat la maiorul Cîmpineanu, unde reuniunile literare erau frecvente şi, între altele, se

recitau meditaţiile romanticului francez114.

În acelaşi sens Pompiliu Eliade notează, în studiul său Grigore Alexandrescu et

ses maîtres français, că influenţa generală a lui Lamartine este neîndoielnică115. De

altfel, Gr. Alexandrescu introdusese în volumul de versuri din 1832 două traduceri din

Lamartine: Tristesse (Întristare) şi Le Papillon (Fluturele).

N. I. Apostolescu considera că, între Hymne de l'enfant à son réveil şi

Rugăciunea, după cum şi între La Lampe du Temple, L'Isolement şi Candela există

raporturi strânse. Autorul pune aceste raporturi pe seama optimismului temperat al lui

Lamartine, care, împreună cu melancolia, se potriveau cu temperamentul romanticului

român116. Credem că astăzi, când suntem mai pe deplin conştienţi de raporturile lui

Lamartine cu poezia secolului al XVIII-lea, pe de o parte, şi raporturile lamartinismului

* Arcade peste arcade! S-ar spune că Roma, adunîndu-şi toate trofeele din istorie, a dorit să reunească într-un singur monument toate arcurile ei triumfale: este Coliseul; luna pare o flacără aşezată în cer ca să-l lumineze; nu e decît o lumină

169

cu poezia noastră la începutul secolului al XIX-lea, pe de alta parte, putem înţelege că

temele şi motivele liricii europene aveau o circulaţie foarte mare şi că ele nu puteau lipsi

din lirica noastră.

George Călinescu apropia câteva versuri din Suferinţa de un catren din Souvenir a

lui Lamartine, pe baza temei parfumurilor, prezentă la amândoi poeţii în lirica erotică117 :

Ades cînd sunt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinţei demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele, Din sfere luminoase, din aer bălsămit.

“Et si le souffle du zéphyre M'enivre du parjura des fleurs, Dans ses plus suaves odeurs C'est ton souffle que je respire.”

Tot George Călinescu observase care erau punctele de contact al celor doi poeţi:

„tehnica marilor solemne instrumente muzicale, înaltul hieratism al melancoliei”118 :

Armonia imitativă a lui Lamartine este folosită şi de Alexandrescu în Răsăritul

lunii. La Tismana.

Un clopot ce seara s-aude la turme Ce stă reîncepe, abia răsunînd, Ca glas care moartea-i aproape să-l curme Cînd viaţa-ncetează treptat îngheţînd. Un greer ce cîntă, o iarbă, răsura, Stufoasa pădure, perdute cărări, Adînca murmură ce-nvie natura Ca geniuri tainici ascunse prin flori Tot mişcă, încîntă a noastră gîndire; Tot are un farmec, tot este mister.

Gr. Alexandrescu a reuşit să concureze cu modelele pe care şi le găsise în

literatura franceză, după ce deplânsese sărăcia limbii noastre poetice şi absenţa

modelelor autohtone:

“Nu este zic de mirare dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-

operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decît în literaturile formate

divină care este demnă să strălucească pe această mină de meditaţii...

170

şi în limbile statornicite, după cum o ştim mai cu osebire toţi aceia care scriu şi prin

urmare cunosc influenţa ce are limba asupra stilului” (Cîteva cuvinte în loc de prefaţă,

1847)119.

Grigore Alexandrescu ilustrează, poate tot atât de bine ca cel care fusese un timp

mentorul său, Heliade Rădulescu, dubla vocaţie a romantismului românesc de început.

Dacă Heliade Rădulescu ajunsese să ilustreze exigenţele lui Boileau, cu exemple din

lirica lui Lamartine, Alexandrescu se situează, prin fabulele pline de naturaleţe şi umor,

care-l au ca model pe La Fontaine şi prin epistolele voltairiene, în prelungirea secolului

al XVIII-lea, însă prin meditaţiile şi elegiile ce îmbogăţesc experienţa lirică interioară a

poetului, el este un lamartinian. Ca om al timpului său, el este bântuit de criza generaţiei

sale. În acest sens P. Cornea afirmă: „Alexandrescu e un egoist, nu un egolatru; spune

eu cu sfială, cu un zîmbet melancolic, prin care se străvede conştiinţa zădărniciei şi

presentimentul eşecului” 120.

Descoperirea lirismului profund individual şi libertatea de confesiune, fac din

Grigore Alexandrescu un înaintaş al lui Eminescu şi un poet original, apropiat prin

structura sufletească de Lamartine şi, în acelaşi timp, îndepărtat de acesta din urmă prin

ceea ce Şerban Cioculescu definea astfel: „Grigore Alexandrescu nu e un adevărat

temperament dual, oscilînd între cei doi poli ai axei sale morale, liricul e la el

accidental, am spune chiar nesubstanţial; didacticul, în cea mai înaltă expresie a

cuvîntului, e permanent şi caracterizant” 121.

Eugen Simion remarcă la poetul român o caracteristică bivalentă, care îl apropie

din nou de Lamartine, şi anume aceea coabitare dintre o anumită concepţie despre o

moralitate perfectibilă şi o concepţie despre viaţă cum nu se poate mai pesimistă:

„Nimeni n-a observat că acest reformator moral, meliorist (cum îi zice E, Lovinescu)

are, cînd este vorba de sine, sentimentul unei negre predestinări. Versul: «şi trăiesc în

durere ca-n elementul meu» exprimă filosofia lui de viaţă” 122.

Acest gen de lirism îmbibat de didacticism răspundea unui anumit orizont de

171

aştepare al cititorului român: o stare de spirit caracterizată printr-o nevoie de efuziune,

de visare pasională şi pasionată, manifestată, de altfel, în toată Europa vremii, ca o boală

a secolului. Traducerea lor în poezie e o experienţă spirituala singulară, asemănătoare cu

a lui lui Lamartine: “Cît despre «Miezul nopţii» ea păstrează încă ecouri din

Lamartine: «Precum o piramidă se-nalţă în pustii» (Comme une pyramide au milieu du

désert); «Pui mîna pe-a mea frunte şi caut un mormînt» (Met la main sur ses yeux et

demande un tombeau)”123.

Întocmai ca Heliade Rădulescu, predecesorul său imediat, Alexandrescu a tradus

şi prelucrat din Lamartine şi Byron, dar şi din Florian şi La Fontaine, împrumutând de la

primii meditaţia şi de la următorii epistola, fără să rămână la un eclectism lipsit de

originalitate şi de unitate.

3.7. Lamartinismul ca atitudine: Dimitrie Bolintineanu (1819—1872).

Lamartinismul are reflexe şi în opera lui Dimitrie Bolintineanu, care a fost, alături de

V. Alecsandri, poetul român cel mai preţuit înainte de Eminescu124. Ocupându-se de

Bolintineanu, N. I. Apostolescu îl citează pe Virgile de Rossel, care afirma, într-o istorie

a literaturii franceze în afara graniţelor Franţei: „În poezia lui Bolintineanu se simte

vibrînd un ecou foarte viu din Lamartine şi Hugo” 125.

N. I. Apostolescu continua seria de aprecieri declarând, de exemplu, poezia O

noapte de vară, din volumul Florile Bosforului (1866), o simplă transpoziţie a celebrului

Le Lac sau Fericirea, din ciclul Reverii, o simplă descriere lamartiniană în genul lui

Heliade Rădulescu126. Fără îndoială că N. I. Apostolescu exagera atunci când încerca să

realizeze aceste apropieri prin argumente de detaliu, care nu se susţineau foarte bine.

Apropierile tematice pot fi întâmplătoare, de exemplu O fată tînără pe patul morţii are o

temă asemănătoare cu Le Poete mourant dar, aşa cum arăta George Călinescu, avem de

a face cu o imitaţie liberă după A. Chénier: „Poezia cu care Bolintineanu a debutat în

«Curierul de ambe sexe» din 1842, «O fată tînără pe patul morţii», e o imitaţie foarte

liberă după «La Jeune captive» de André Chénier, deţinuta de la Saint-Lazare devenind

172

o muribundă, iar stoicul o categorie de indivizi pentru care viaţa nu mai are rost”127.

Poezia a mai fost comparată şi cu Căderea frunzelor de Millevoye, dar, pe lângă

notele tematice izolate pe care le putem identifica în ambele poeme de referinţă,

descoperim şi imagini izvorîte dintr-un climat de tristeţi elementare.

În schimb, putem face apropieri pe baza structurii liricii celor doi romantici care

au în comun „forma cantabilă şi expresia aforistică”. „Ca un glob de aur luna

strălucea” pare a reproduce imaginea lui Lamartine din La Prière, „Comme une lampe

d'or dans l'azur suspendue”128, sau „O noapte graţioasă opreşte zborul tău” reia celebrul

vers din Le Lac, „O temps! Suspends ton vol!”.

Incă de la primul său volum, Lamartine fusese remarcat şi reţinut pentru

melancolia meditativă a poeziilor sale. La fel şi Bolintineanu, care este recomandat, într-

o epistolă, de Radu Ionescu lui G. Sion: „În multe din poeziile sale domneşte o

melancolie tristă, care ne face să cugetăm la existenţa noastră; căci cine din noi n-a

simţit în sufletul său născîndu-se idei triste, văzînd că toamna florile îşi pierd parfumul

şi se usuc, arborii îngălbenesc şi se dezbracă de podoaba frunzelor, şi apoi s-a gîndit la

zilele sale, şi l-atîtea fiinţi iubite care au intrat de timpuriu în toamna vieţii”129.

Poezia lui Bolintineanu se înscrie deci într-o mişcare comună a unei generaţii care

se lăsase cucerită, datorită unei comunităţi de gust, de tristeţea elegiei lamartiniene, fără

a fi părăsit definitiv decoraţiile abundente ale idilei din poezia secolului al XVIII-lea.

Când Bolintineanu încearcă să facă să vibreze coarda elegiacă lamartiniană, arăta

Şerban Cioculescu, ea apare oarecum străină de adevărata natură a modelului130.

Versurile lui Bolintineanu din Cîntec, IV:

La frunza ce-ngălbeneşte Din zi în noapte fruntea înclin, Şi-al meu suflet rece, străin, Nu mai adoră, nu mai doreşte...

par să intre în rezonanţă cu două strofe din Souvenir, a lui Lamartine, dar spre deosebire

173

de Bolintineanu, romanticul francez nu-şi arată natura duală de adorator înzestrat cu

senzualitate:

“En vain le jour succede au jour, Ils glissent sans laisser de trace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comme le chêne autour de soi Voit tomber ses feuilles fanées”. (p.48) Tot aşa, în câte o elegie, de exemplu (XV), anumite versuri demonstrează

apropierea de modelele lamartiniene. Cu toate acestea, deşi versurile au imagini

consacrate de Lamartine, ele nu pot fi cu precizie raportate la o meditaţie a romanticului

francez, ci la mai multe:

De lacrimi înfocate, vai! genile-mi sunt pline Şi mîna-mi acum rece p-o harpă a-ngheţat; Străină-mi este lumea de-acuma pentru mine, Căci ce-am iubit în viaţă ca visul a-ncetat...”.

Lamartine folosise imaginea lacrimilor care cad pe lira poeziei, în timp ce şi ea

plânge, în Les Préludes, L'Enthousiasme şi Le Poète mourant, iar două strofe din Adieux

à la poésie par să se apropie mai mult de versurile lui Bolintineanu:

“Adieu donc, adieu, voici l'heure, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lyre aux soupirs mélodieux; En vain, a la main qui t'effleure, Ta fibre encor répond et pleure; Voici l'heure de nos adieux. Reçois cette larme rebelle Que mes yeux ne peuvent cacher”. (p. 86)

Alte versuri din aceeaşi elegie (XV) reiau tema scurgerii timpului, acea “fortuna

labilis” care schimbă într-atâta aspectul material, dar poate face nemuritoare amintirea

spirituală:

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viaţă, Şi iarba primăverii subt pasu-mi s-o uscat;

174

Al vieţii mele soare s-a stins colo în ceaţă Şi anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Lamartine folosise imaginea „lirei îngheţate” în Le Poète mourant:

“...Mais de la mort la main lourde et muette Mon luth glacé se tait...”

Versurile citate reiau de fapt o altă imagine din La Mort de Socrate:

“En vain la lyre meurt et le son s'évapore; Sur ses débris muets, l'oreille écoute encore.”

Poemul Conrad, considerat în general poem byronian de tipul Childe Harold, nu a

fost niciodată pus în relaţie cu Dernier Chant du Pèlerinage d'Harold, pe care D.

Bolintineanu, fără doar şi poate că-l cunoştea. Eroul lui Bolintineanu este tipic romantic,

natură contemplativă, cu purtări şi maniere bune, un soi de dandy melancolic care

călătoreşte, refăcând astfel itinerariul călătoriilor romanticului român.

Lamentaţiile pe care le exprimă eroul lui Bolintineanu în faţa ruinelor se

aseamănă cu versurile poemului lamartinian Dernier Chant du Pelerinage d'Harold, în

care se invocă libertatea, având drept cadru ruinele Romei antice.

Ce fuseră ăşti popoli titani de mai nainte Ce îşi făceau atuncea palate, porţi, morminte Atît de colosale trecînd prin mii de ani? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe marile ruine, prin săli, prin galerii, Pe sub columni, s-arată fantasme, oameni vii, Ce fac aicea lăcaşul cu scorpiile rele, Şi par că sunt o formă a viţiurilor grele, A crimelor, făcute de cei ce nu mai sunt, Ce au rămas cu lutul în urmă pe pămînt...

Apropierea poate fi stabilită recurgînd şi la drama asemănătoare a celor doi eroi

romantici care ajung să caute, în ruine şi în deznădejdea constatării contrariului, umbra

libertăţii.

175

Dimitrie Bolintineanu este şi întâiul nostru poet marin. Marea devine, în poezia

lui Bolintineanu, un cadru privilegiat al aventurii spirituale sau erotice. Marea este, aşa

cum a arătat Eugen Simion, locul unde începe şi se sfârşesc aventurile erotice131. Sigur,

însă, că există şi o altă imagine a mării, mai ales în Florile Bosforului şi Conrad.

Opera lui Lamartine este încărcată de metafore marine. Atracţia simplei curiozităţi

a contemplării apei şi euforia pe care aceasta o poate stârni, nu explică suficient relaţia

personală a romanticului francez cu această temă. Poate şi exemplul maestrului său,

Delille, care se întrecea pe sine în metafore marine ştiinţifice şi enciclopedice în volumul

Trois Règnes, să fi contribuit la această pasiune, pentru că, în cazul lui Lamartine,

contemplarea apelor este o pasiune ce-i provoacă imaginaţia.

Versurile celor doi poeţi au cântat transparenţa, strălucirea şi limpiditatea acestui

univers lichid euforizant şi securizant în acelaşi timp, pentru cuplurile de îndrăgostiţi şi

pentru delfinii jucăuşi, care-i însoţesc pe îndrăgostiţii fugari („Iar delfinii sprinteni trec

uşor prin valuri, urmârind caiacul şi al lor amor”).

O pulbere-argintoasă de mii de peştişori, Frumoase mozaice, divine, infinite Ce schimbă-ale lor forme bizare, strălucite! Ce ne amintă încă p-al vieţii autor, Făcînd ca să se uite durerea ce dărîmă!

În Raphaël, aflăm despre o poveste de dragoste ce se naşte pe valuri, sau în

Jocelyn, Jocelyn şi Laurence îşi trăiesc perioada de fericire în faţa unui lac de munte şi

îşi unesc gândurile în contemplarea apei:

„Je ne sais quel attrait des yeux pour l'eau limpide Nous faisait regarder et suivre chaque vide, Réfléchir, soupirer, rêver sans dire un mot, Et perdre et retrouver notre âme à chaque flot.”

Marea provoacă poetului român, aşa cum remarca Eugen Simion132, o beţie a

simţurilor şi o stare de imaginaţie copleşitoare, capabilă să redea poetic apariţia lunii din

176

apele Bosforului:

Din azurul mării luna naşte plină, Ochiul vede dulce discul aurit Şi prin alte valuri pare şi dispare Ca surîs ferice p-un chip suferind; Ochiul se îmbată: vă uitaţi ce mare, Valul alb de spumă trece clocotind...

Aşezat în faţa unui golf îndepărtat, poetul Armoniilor îşi îndrepta privirea asupra

mării fabuloase, încercând o armonie imitativă a ritmului natural al valurilor ce se sparg

la ţărm.

Dacă transparenţa şi limpiditatea se pot pierde, marea îşi păstrează oricum

strălucirea. Ochiul contemplatorului este fascinat de formele şi de contururile sugerate

de mişcările apei. Nici Lamartine, nici Bolintineanu nu ne-au lăsat imagini stihiale ale

apelor. Metaforele lor marine sunt uşor convenţionale şi descriptive:

Unde se despică, geme cu turbare Valurile aspre cresc şi se topesc; Nişte late cercuri se răsfrîng pe mare Şi la focul lunii graţios lucesc.

În Ischia imaginaţia lui Lamartine se apropie peste timp de cea a lui Paul Valéry

din La Jeune Parque. Universul lichid nu-l invită pe Lamartine numai la contemplare şi

desfătarea privirilor. El incită dorinţa de dragoste a poetului.

Bolintineanu oferă marea ca spaţiu securizant unui poem de dragoste. În O noapte

de amor, incitarea la dragoste este realizată prin participarea tuturor elementelor acestui

cadru marin:

În fundu-acestui cadru ce ochii ne îmbată. Eternul şi cu marea unesc auzul lor; Iar soarele ce-apune, pe marea azurată Revarsă-n fluviu d-aur, măreţ dezmierdători Pe luciu orizonte, acolo unde cerul

177

Cu marea se îmbină, apare luna blînd C-un pas uşor pătrunde din ce în ce eterul; Şi stînca se-nveleşte sub umbre; negurînd. Îmbălsămitul aer ce cîmpul răspîndeşte, Cu aerul de mare se-amestecă plăcut; Sub malul sînguratic un val abia mugeşte; Zefirii dulci aleargă şi undele sărut.

În ceea ce priveşte memorialele de călătorie (Călătorii în Palestina şi Egipt, 1856;

Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi Egipt, 1867) Bolintineanu mărturiseşte

el însuşi că a urmat în text, cu fidelitate, „autorităţi necontestabile”:

„Memorialele de călătorie [...] împrumută multe pagini din Volney (Voyage en

Syrie et en Egypte, 1787) şi Charles Texier (Description de l'Asie Mineure, 1839, 1846),

fără a fi lipsite de observaţii proprii (mai ales cu privire la aromâni) şi vioiciune”133.

Este interesantă mai ales cea de a doua călătorie, pentru că pe parcursul acesteia

îşi descoperă poetul român vocaţia meditaţiei în proză pe tema ruinelor. Împrejurări

asemănătoare conduseseră pe Volney să scrie Les Ruines ou Méditations sur les

révolutions des empires. Hrănit cu bogate lecturi, spiritul lui Bolintineanu îşi creează o

atmosferă propice meditaţiei uşor filosofice, provocând astfel o resurecţie a temelor

preromantice.

„În tradiţie preromantică şi romantică (v. de ex. Souvenirs, impressions, pensées

et paysages, pendant un voyage en Orient, 1832—1833 de Lamartine), Bolintineanu

scrie numeroase memorii de călătorie, foarte preţioase ca documente de epocă şi ale

omului” 134.

Putem adăuga deci printre „autorităţile necontestabile” ale materiei şi pe

Lamartine, care publicase în 1835 Souvenirs, Impressions, Pensées et Paysages pendant

un voyage en Orient, în 4 volume. Apropierile cu textul lui Lamartine pot fi

întâmplătoare, imaginile plastice ale acestuia formând la un moment dat bagajul oricărui

scriitor meditativ-elegiac. Pe de altă parte, Lamartine se inspirase el însuşi din plin din

178

scrierile lui Constantin de Volney pentru Les Visions sau pentru Le Desert ou

l'immatérialité de Dieu. Cităm spre exemplificare o pagină din Voyage en Orient, în care

apariţia lunii creează metafora unui vas pe valurile oceanului.

„La nuit est brûlante... La lune éclaire toute la chaine des montagnes de Galilée,

qui ondule gracieusement à l'horizon... Les premières branches de lilas de Perse qui

pendent en grappes au printemps n'ont pas une teinte violette plus fraîche et plus

nuancée que ces montagnes à l'heure où je les contemple. A mesure que la lune monte et

s'en approche, leur nuance s'assombrit et devient plus pourpre; les formes en paraissent

mobiles comme celles des grandes vagues qu'on voit par un beau coucher du soleil en

pleine mer.”* Pasajul citat pare să fi fost pus la contribuţie de Bolintineanu, care în

Serile de toamnă la ţară introduce o meditaţie sub lună a unui tânăr ţăran pe malul

Bahluiului135.

3.8. Abandonarea lamartinismului: Vasile Alecsandri (1818 – 1890). Intors în ţară în

decembrie 1839, după cinci ani petrecuţi la Paris, unde a asistat la afirmarea primei

generaţii a romantismului francez, şi după ce, în prealabil, cultura generală şi-o formase

la pensionul lui Cuénim, Vasile Alecsandri avea, fără îndoială, cunoştinţe foarte vagi

despre literatura română. Ceea ce i-a permis, la un moment dat, să devină un mare

inovator.

Fin cunoscător al limbii franceze şi iniţiat în tainele prozodiei de către profesorul

Cotte, la care a stat în gazdă136. Alecsandri debutează cu versuri în această limbă,

imitându-l pe Lamartine. Charles Drouhet, îşi începe studiul în care vrea să demonstreze

lamartinismul lui Alecsandri,137 comparând versurile intercalate în Buchetiera de la

Florenţa, cu poemul L’Invocation de Lamartine.

Alecsandri: De quoi te nommer, être incompréhensible

* Noaptea este încinsă... Luna luminează tot lanţul muntos Galilei, care ondulează graţios la orizont... Primele

ramuri de liliac de Persia care atîrnă în ciorchini primăvara nu au o tentă violetă mai proaspătă şi mai nuanţată ca aceşti munţi la ora cînd îi contemplu. Pe măsură ce luna urcă şi se apropie, nuanţa lor se întunecă şi devine mai purpurie; formele par mai mobile decît cele ale valurilor pe care le vezi într-un frumos apus de soare la mare.

179

Qui n’a rien de mortel. ……………………………………………

Toi, qui pour charmer abandonnas le ciel ? De quel nom te nommer

Lamartine: „O toi qui m’apparus dans ce désert du monde, Habitante du ciel, passagère en ces lieux! O toi, qui fis briller dans cette nuit profonde Un rayon d’amour à mes yeux… Dis moi, quel est ton nom?...”

Un an după publicarea acestor versuri, în revista bilingvă a lui G. Asachi, Le

Glaneur moldo-valaque, adică Spicuitorul moldo-român, apare o odă, A Mr. de

Lamartine, par un jeune Moldave, semnată B(asile) A(lecsandri), tradusă în versuri de

G(heorghe) A(sachi)137. In cel mai pur stil lamartinian, tânărul poet îl prezintă pe

maestrul său ca pe „bardul” Domnului pe pământ. Lamartine afirmă în L’Immortalité:

„ Pour moi, quand je verrais dans les céleste plaines Les astres s’écartant de leur routes certaines Parcourir au hasard les cieux épouvantés… Être infaillble et bon, j’espérais en toi.”

Alecsandri răspunde, explică parcă textul şi personalizează:

Pour moi, qui suis à peine au printemps de ma vie, Quand le malheur viendra me soumettre à sa loi, Les yeux levé au ciel et le cœur plein de foi, Je bénirai de Dieu la puissance infinie…

Tot în limba franceză, în aceeaşi manieră şi la aceeaşi revistă, mai publică două din

poeziile scrise la Paris, Le cosaque şi La Jeune fille, traduse de I. Poni şi D. Gusti.

Povestea de dragoste a lui Alecsandri cu Elena Negri este cea care va

(re)declanşa, după o perioadă de pauză, inspiraţia lamartiniană. Charles Drouhet explică:

„Din regiunile tăinuite ale conştiinţei, unde le sădiseră cetirea poetului scump tineteţii

sale, revin acum temele obişnuite, ritmul esenţial al lirismului, imaginile caracteristice

ale „Meditaţiilor”. Fără strădănuirea de a se servi metodic de dînsa, în mod spontan,

180

Alecsandri ia poezia lui Lamartine drept modelul propriilor sale versuri de iubire”139.

Insistenţa cu care sunt prezentate cauzele inevitabile ale asemănărilor dintre versurile

din această perioadă de creaţie ale poetului român şi cele ale modelului său, dau

impresia de justificare: „Asemănarea între romanul său de iubire şi cel al amantului

Elvirei îl îmbia pe Alecsandri la involuntare imitări. In special strofele nemuritoare pe

care deznodământul dureros al marii sale pasiuni le smulse lui Lamartine erau prea

potrivite cu nenorocirea poetului nostru pentru ca el sa se sustragă influenţei lor”140.

Se ştie că erotica lui Vasile Alecsandri se face cunoscută mai întâi cu volumul

Doine şi lăcrămioare141, care apare la Paris, în 1853. Din acest volum se poate vedea că

lamartinismul manifestat de poet până atunci este abandonat, fără ca Alecsandri să

devină un continuator al Văcăreştilor, nici al lui Conachi şi nici al petrarchizantului G.

Asachi, făcându-se simţite din plin elementele folclorice, promovate conştient, în

conformitate cu ideologia romantică a epocii.

N. I. Apostolescu142 face apropierea între descrierea căderii Rinului realizată de

Alecsandri în 1873, în poemul cu acelaşi titlu, Căderea Rinului, cu La Chute du Rhin a

lui Lamartine, fără să observe că după 1870 gustul literar evoluează în altă direcţie şi că

reprezentanţii de seamă ai literaturii noastre, după această dată, manifestă o profundă

originalitate.

Fără a împărţi în două segmente distincte activitatea sa, putem observa că, după

faza de tinereţe, evoluţia lui a cunoscut o fază estetizantă. Structura clasică a lui

Alecsandri nu l-a orientat pe poet către lamartinism ci, aşa cum arăta Al. Piru, către

lirica parnasiană potrivită cu poezia sa143.

3.8. Reminiscenţe lamartiniene: Mihai Eminescu (1850 - 1889). În ceea ce priveşte

relaţia dintre Eminescu şi literatura franceză, o primă deducţie se poate face după o

examinare mai atentă a poeziei Epigonii143: de vreme ce poetul îi laudă pe înaintaşii

preromantici şi romantici ai liricii române, este inevitabil ca el să nu fi remarcat faptul că

unul din factorii comuni care îi caracterizează pe aceia care au depăşit anacreontismul

181

vremii este tocmai această „înrîurire”, venită din apusul latin al Europei, Lamartine fiind

unul din principalii exponenţi ai acesteia. N. I. Apostolescu a fost printre primii care a

lansat această idee145. Totuşi, a afirma că admirându-i şi, în prima perioadă de creaţie,

chiar imitându-i pe Heliade Rădulescu, pe Bolintineanu şi pe Alecsandri, Eminescu a

fost influenţat de romanticii francezi, ni se pare o exagerare.

Mult timp s-a crezut că Eminescu, făcând studii doar în Germania şi influenţat fiind

doar de orientarea filo-germanică a lui Titu Maiorescu, şi a Junimii, rămăsese complet

neinformat în alte culturi, cu toate că unul din exegeţii operei poetice eminesciene, care

s-a ocupat printre primii de risipirea acestei prejudecăţi, a fost I. M. Raşcu, în trei studii

reprezentative în acest sens: Ecouri franceze în opera lui Eminescu, Eminescu şi

Lamartine şi Eminescu şi Théophile Gauthier146. După ce stabileşte, din mărturii şi

documente, că Eminescu, chiar dacă nu vorbea, citea în limba franceză, şi stabileşte

diferitele surse, în cea mai mare parte biblioteci, unde poetul ar fi putut veni în contact

cu operele romanticilor francezi, I.M. Raşcu stabileşte cu minuţiozitate o multitudine de

similitudini între versul eminescian şi cel lamartinian: „Tot acolo se vorbeşte de

«célestes concerts» (Le Vallon), de «musique des cieux» (Jocelyn), sau de «Le coeur

mystérieux des astres de la nuit» (L’Immortalité), iar la Eminescu de „cîntarea sferelor”

(La o artistă). Acelaşi nume propriu alcătuieşte o rimă sonoră: „zvon – Endymion”

(Diana) şi „rayon-Endymion” (La mort de Socrate). Întorsături de fraze…par transpuse

îndepărtat în unele versuri româneşti care, în orice caz, le pot aminti. „O, valuri ale

sfintei mări / Luaţi-mă cu voi” (Ce suflet trist) au ceva din mişcarea cunoscutei

apostrofe: «Emportez-moi…orageux aquilons » din L’Isolement, după cum: „Moartea

succede vieţei, viaţa succede la moarte” (Epigonii) apare ca un ecou vag din: «L’été sort

de l’hiver, le jour sort de la nuit» (La mort de Socrate), sau mai ales din: «Le jour

succède au jour, le mois au mois» (Jocelyn), ori «L’être succède à l’ être»”147. Cu toată

abundenţa coincidenţelor, autorul studiului recunoaşte în final că „poetul român [M.

Eminescu] a găsit în poezia lui Lamartine cîteva din aspectele propriului său suflet, fără

182

ca ele să-i angajeze resursele interne şi posibilităţile mai adînci”148 Esenţiale pentru

formarea personalităţii artistice şi creaţia literară a poetului nu sunt elementele externe

care intervin, ci felul personal în care acesta le receptează, adeziunea sau rezistenţa lui,

interpretarea şi folosirea lor în creaţia artistică.

Demonstraţie de mare erudiţie, studiul lui G. Călinescu despre Cultura lui

Eminescu149, în care capitolul Limba şi literatura franceză ocupă un loc central,

dovedeşte că Eminescu şi-a îmbogăţit larg orizontul literar şi folozofic venind în contact

cu filosofii antice şi orientale, filosofia germană a timpului, cu scriitori clasici şi

moderni, cu romantismul german, englez, francez, italian şi rus, dar şi cu cu tradiţiile

culturale şi populare româneşti, şi, fără a fi „sucursala balcanică a romantismului

francez”, cum o credea Pompiliu Eliade, şi nici „produsul tardiv al romantismului

german”, cum a afirmat Titu Maiorescu, rezultând un romantism original, românesc.

Nu se poate argumenta o explicaţie a poeziei lui Eminescu prin ecourile

romantismului francez, şi cu atât mai puţin a lamartinismului. Dar asimilate şi integrate,

acestea din urmă au putut constitui un punct de plecare în munca de creaţie literară a lui

Eminescu, îmbogăţind conceptul de romantism european cu aspecte originale româneşti.

După cum am vazut pe parcursul acestui capitol, dincolo de locurile comune

romantismului european, am desprins la Heliade Rădulescu, Vasile Cîrlova, Grigore

Alexandresacu şi Dimitrie Bolintineanu, spre deosebire de Vasile Alecsandri şi Mihai

Eminescu, fenomenul de interiorizare profundă a lamartinismului. Paul Cornea remarca:

“Regăsim la aceşti poeţi împletirea caracteristică de declamaţie şi efuziune a inimii,

neliniştea unui dincolo întrezărit dar inaccesibil, tendinţa irepresibilă de a spiritualiza

materia, discreţia elementului anecdotic, acel plîns amar, deşi reţinut, pe care-l

traversează conştiinţa unei solitudini existenţiale. Vocea poemelor e asemănătoare, la

fel arhitectura lor. întocmită fără un plan aparent, ta funcţie de imperativele secrete ale

logicii afective; punctul de plecare real e repede depăşit, într-o reverie care descrie

volute capricioase în jurul obiectului, printre ceţuri diafane şi clipiri de Stele

183

neverosimile; de undeva, din adînc, ne parvine o moale legănare cadenţată, un ritm

fluid şi inefabil care ne acaparează ca într-o beţie”150.

Concluzii

Alphonse de Lamartine este printre puţinii poeţi care au cunoscut gloria chiar de

la începutul activităţii lor poetice. Cazul său este aproape unic: cu primul său volum, din

1820, Méditations poétiques, el cunoaşte gloria totală. Imediat după apariţia acestui

volum, generaţia celor tineri, mai întâi în Franţa, apoi în toată Europa, a descoperit în

acest gen de lirică poezia pe care o aştepta, fenomenul constituindu-se ca unul dintre

cele mai potrivite exemple pentru a ilustra teoria jaussiană a orizontului aşteptării.

Hrănindu-se cu expresia lirică a poeziei din secolul al XVIII-lea, Lamartine reuşeşte

totuşi să ofere contemporanilor săi poezia nouă, mult aşteptată de aceştia. Fără ca

noutatea liricii sale să contrarieze şi fără să-şi deruteze cititorii, datorită expresiei clasice

a poeziei sale, clasică în sensul în care Voltaire, Delille şi Parny sunt nişte clasici,

Lamartine aduce un suflu nou prin universul eterat şi angelic al inspiraţiei sale, prin

melancolia şi suspinele lui, din care nu se exclude morbiditatea amorului ratat de doi

amanţi ideali. Sub acest raport lirica lamartiniană se găseşte într-un perfect acord cu

sensibilitatea contemporană. În versificaţie, Lamartine este un clasic, care nu renunţă la

alexandrinul monoton, creator al unor armonii imitative. Poezia de confesiune liberă a

eului etalat, de mare vibraţie sentimentală, îşi găseşte o expresie de fluiditate muzicală,

acestea, fluiditatea şi muzicalitatea, fiind considerate principalele calităţi ale versului

lamartinian.

184

Considerat de unii un poet întârziat al secolului al XVIII-lea, Lmartine, prin

majoritatea caracteristicilor esenţiale ale poeziei pe care o cultiva, nu este mai puţin un

poet al secolului al XIX-lea. Aspectul clasic al poeziei lui este dat de acceptarea, în

general, a regulilor retoricii clasice şi de regularitatea versificaţiei. Cu toate acestea

poetul francez este incapabil să se supună rigorilor unei estetici rigide: versurile sale

conţin multe inadvertenţe şi neglijenţe stilistice, care apar la tot pasul. Exegeţii operei

sale au remarcat, cu toţii, graba cu care şi-a scris cea mai mare parte a operei. Elocvente

în acest sens sunt „prefeţele” şi „avertismentele” scrise de autor, în care acesta încearcă

să vină în întâmpinarea cititorilor săi, justificând ceea ce se putea justifica. Prin cele

patru constante ale poeziei sale – iubirea, melancolia, natura şi credinţa – care se vor

dovedi jalaoanele primei generaţii a romantismului francez, Lamartine a marcat

hotărâtor poezia franceză a secolului al XIX-lea.

Poetul romantic cu dublă apartenenţă, datorită reminiscenţelor sale clasicizante, el

devine cel mai gustat şi mai cunoscut artist romantic în Principatele Române, în acelaşi

secol. O premiză favorabilă a acestei stări de lucruri este ponderea pe care o ocupă

romantismul francez, alături de ceea ce a însemnat opera bayroniană pentru români, ca

orientare predominantă, în traducerile epocii şi faptul că ipostaza de predilecţie e

constituită de autori ca Lamartine, Byron, Chateaubriand şi Hugo, a căror lirică elegiacă,

sentimentală şi patriotică, corespunde şi cu existenţa în literatura noastră a unor

producţii originale cu trăsături apropiate. Primul argument în explicarea acestei stări de

lucruri este legat de condiţiile specifice de dezvoltare a romantismului românesc.

Lamartine corespunde întocmai evoluţiei curentului preromantic si romantic

dezvoltat pe teritoriul românesc, care nu s-a născut ca o reacţie violentă împotriva

clasicismului, ci, dimpotrivă, a coexistat, chiar în opera aceluiaşi autor, cu elemente ale

esteticii clasice. Dincolo de locuri comune romantismului european, se desprinde la V.

Cîrlova, I. Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu şi D. Bolintineanu, fenomenul de

interiorizare profundă a lamartinismului. Alături de elementele ce pot fi asociate cu

185

elemente asemănătoare la romanticul francez, se desluşeşte o profundă originalitate,

remarcabilă mai ales prin orientarea socială pe care o primeşte poezia noastră în jurul

Revoluţiei de la 1848. Există, de asemenea, lamartinişti cu o tentă mai puţin evidentă de

interiorizare a valorilor operei poetului francez: Hrisoverghi, Cuciuran, Bolliac. D.

Bolintineanu este considerat ultimul reper al lamartinismului românesc datorită

schimbării gustului estetic, după 1870 mai ales, când literatura română atinge culmi

artistice care pot sta alături de componentele cele mai reuşite ale fenomenului literar

european.

Fără a avea rezistenţa în timp a influenţei lui Byron, Lamartine a fost, totuşi, mai

profund selectat de conştiinţa estetică românească, mai ales în perioada de formare a

romantismului, când poetul francez, poate şi datorită faptului de a fi fost şi o

personalitate politică a vremii, a constituit, fără îndoială, unul dintre factorii cei mai

importanţi ai câmpului de incitaţie intelectuală şi artistică din jurul poeţilor care au

compus elegii şi meditaţii, şi care, la rândul lor, urmându-i exemplul, s-au implicat şi în

politică, până la un moment dat.

Cu peste 35 de traducători din opera sa, înşiruiţi pe o perioadă de 100 de ani de la

apariţia primului volum de Meditaţii poetice, Lamartine este artistul romantic cu cea mai

largă audienţă la noi. Dacă G. Asachi este, din punct de vedere cronologic, primul

traducător al romanticului francez, I. Heliade Rădulescu este factorul cel mai activ al

difuzării operei acestuia, considerat, “marele iniţiator al cultului lui Lamartine”.

Încercând să traducă piese din toate volumele poetului francez, Heliade Rădulescu

realizează douăsprezece traduceri pe care le difuzează, publicându-le peste tot, câteodată

de trei sau patru ori, în variante diferite. Tot Heliade Rădulescu este cel care difuzează în

presa noastră cele mai multe ştiri despre activitatea poetică şi politică a lui Lamartine,

dar şi unele judecăţi critice. În exprimarea judecăţilor critice despre Lamartine şi

lamartinism, fie că este vorba de aprecieri asupra producţiei literare, fie de aprecierea

activităţii politice, Heliade Rădulescu este urmat de S. Marcovici, D. Bolintineanu, M.

186

Strajanu, V. Alecsandri, apoi, mai târziu, de N. I. Apostolescu, Pompiliu Eliade, Charles

Drouhet, N. Iorga şi alţii. George Călinescu, Al. Piru şi Paul Cornea aduc contribuţii de

seamă la cunoaşterea măsurii exacte a lamartinismului de la noi, în sensul în care

influenţa generală franceză nu a acţionat tutelar, ca un balast sau ca un element de

import rămas mai mult sau mai puţin străin în peisajul cultural şi literar românesc,

întrucât corespundea, în secolul al XIX-lea, valenţelor şi aspiraţiilor noastre.

Elementele civilizaţiei franceze se găseau în concordanţă cu evoluţia ideilor în

ţările române şi de aceea au acţionat ca stimuli, catalizatori ai mişcării noastre spirituale.

Civilizaţia română modernă şi literatura noastră romantică suportă influenţa franceză în

măsura selecţiei din punct de vedere al nevoilor şi aspiraţiilor lor.

Amploarea traducerilor din opera lui Lamartine, atât din punct de vedere

cantitativ, cât şi din cel al calităţii, este puţin obişnuită, mai ales pentru secolul al XIX-

lea, ea contribuind, cum s-a mai arătat, la dezvoltarea limbii române, în general, şi a

limbajului poetic, în special, la crearea unei estetici şi retorici dominante între anii

1830—1850. Urmărirea receptării lui Lamartine — în studii, note, menţiuni — are drept

scop punerea în lumină a manifestărilor eminamente europene ale culturii române în

secolul al XIX-lea. Este epoca în care se face saltul hotărâtor în evoluţia literaturii

române, care recuperează aproape în întregime decalajul ce o făcea să stea la intrarea în

Europa şi „lamartiniştii” contribuie din plin în această direcţie.

Atenţia noastră s-a îndreptat, fireşte, către cei care au interiorizat creator această

structură literară, neglijând lamartinişti minori ca Al. Sihleanu, de pildă, ce pot fi

consideraţi imitatori. Preponderenţa primului fenomen ne-a condus la observaţia că

influenţa lui Lamartine s-a manifestat mai ales sub forma unei emulaţii, cataliză a

expresiei ideilor şi sentimentelor care gestaseră îndelung în sensibilitatea românească.

Gr. Alexandrescu este cel mai potrivit exemplu al acestui tip de influenţă. În explicarea

acestui fenomen am încercat să aprofundam, explicaţiile criticii călinesciene şi post-

călinesciene care pune în evidenţă relaţia strânsă între emiţător şi receptor pe baza

187

contactelor separate ale celor doi termeni cu literaturile respective din secolul al XVIII-

lea. De aici rezultă mai ales interesul filologic al lucrării şi mai puţin caracterul de

interpretare critică creatoare.

Considerînd că D. Bolintineanu este ultimul reper al lamartinismului românesc,

am oprit aici investigaţia adăugind câteva observaţii privitoare la schimbarea gustului

estetic, după 1870 mai ales, când literatura română atinge culmi artistice care pot sta

alături de componentele cele mai reuşite ale fenomenului literar universal. Am încercat

ca prin punerea în evidenţă a relaţiilor directe şi indirecte cu un reper literar european să

nu pierdem din vedere caracterul autentic al literaturii române, integrată, oarecum, mai

târziu circuitului universal.

În acest sens, merită relevată o coincidenţă care nu ţine de domeniul literaturii

comparate, dar are o deosebită semnificaţie în ceea ce priveşte accederea literaturii

române la sistemul european de valori. În 1867 apare al şaselea şi ultimul volum al

Lepturariului lui Aron Pumnul, prima antologie exhaustivă a literaturii române până la

data respectivă. Semnificaţia apariţiei acestei antologii este, nici mai mult, nici mai

puţin, dovada existenţei unei literaturi naţionale viabile. Doar peste doi ani, Titu

Maiorescu publică în „Convorbiri literare” amplul articol O cercetare critică a poeziei

române de la 1867, studiu care va apare şi în volum, însoţit de o antologie: Poesia

română. Cercetare critică de Titu Maiorescu, urmată de o alegere de poesii, Iaşi,

Ediţiunea şi Imprimeria Societăţii „Junimea”, 1867. Ideea de a face o antologie a poeziei

existente, materializată deja, cu o cu totul altă atitudine de către Aron Pumnul, apare şi

la cel care simţea nevoia să se detaşeze de ea. În acest context, lamartiniştii literaturii

române deţineau un loc privilegiat. Personalitatea naţională s-a manifestat în această

situaţie prin dubla acţiune magnetică de atracţie şi respingere. Dimensiunile acestui

fenomen dau imaginea caracterului original al literaturii române.

188

NOTE:

Capitolul 1

1. Van Tieghem Ph. La littérature comparée, Paris, Armand Colin, 1931. 2. Idem, p. 12. 3. Ibidem, p. 108. 4. Guyard M.F. La littérature comparée, Paris, PUF, col. « Que sais-je? », 1982. 5. Idem, p. 77. 6. Ibidem,, p. 124. 7. Cf. Nouvelle jeunesse de la philologie à Chapel Hill, in „Revue de littérature

comparée”, 1961, nr. 2, p. 291. 8. Bataillon M. Quelques aspects de la terminologie littéraire, in „Actes du IIIe

Congrès de l’AILC”, Mouton, 1961, p. 236. 9. Vianu T. Literatura comparată, in Jurnal, Bucureşti, E.P.L., 1961, p. 196. 10. Cf. Etiemble Comparaison n’est pas raison, Paris, Editions Gallimard, 1963, p.

85. 11. Pichois C. Rousseau A.-M. La littérature comparée, Paris, Armand Colin,

1967. p. 421. 12. Jeune S. Littérature générale. Littérature comparée, André Minard, 1968, p.

43. 13. Weisstein U. Eifuhrung in die Vergleichende Literaturwissenschaft,

Kolhammer, 1969, p. 84. 14. Apostolescu N.I. Influence des romantiques français sur la poésie roumaine,

Paris, Champion, 1909, p 154. 15. Voia V. N.I. Apostolescu – historien de la littérature comparée, in „Le

comparatisme roumain”, (coordonare şi selecţie a textelor, Romul Munteanu), Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 116.

16. Drouhet Ch. Studii de literaură română şi comparată, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983.

17. Baldensperger F. Literatura – Creaţie, Succes, Durată, traducere. Virginia Şerbănescu, Bucureşti, Editura „Univers”, 1974, p. 170.

18. Dima Al. Principii de literatură comparată, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 163. 19. Jauss H.R. Paradigmawechsel in der Litteraturwissenschaft, in Linguistiche

Berichte, 3, 1969, p. 44-56. 20. Jauss H.R. Literaturgeschichte als Provocation, Franfort, Suhrkamp, 1970. 21. Jauss H.R. Pour une esthétique de le réception, Paris, Editions Gallimard,

1978, în care se găseşte un capitol întitulat „L’histoire de la littérature: un défi à la théorie littéraire”, adică: „Istoria literaturii: o provocare la adresa teoriei literare.” p. 73.

189

22. Eco U. La structure absente. Introduction à la recherche, Paris, Mercure de France, 1972, p 32.

23. Eco U. Lector in fabula ou la Coopération interprétative dans les textes narratifs, Paris, Grasset, 1985. Traducerea românească: Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în textele narative, Bucureşti, Univers, 1991, p.43.

24. Jauss H. R. Op. cit., 1978, p. 46. 25. Idem, p. 44. 26. Popper K. Theorie und realitat, Tubingen, Mohn, 1972. 27. Cf. Holub C. R. Reception Theory. A critical Introduction. London-New York,

Menthuen, 1984. 28. Jauss H. R. Op.cit., 1978, p. 49. 29. Idem, p. 53. 30. Ibidem,, p. 56. 31. Cf. Holub C. Op. cit., p. 83. 32. Cf. Gadamer H.G. L’art de comprendre. Ecrits I. Herméneutique et tradition

philosophique, Paris, Aubier Montaigne, 1982. p. 126. 33. Cf. Iser W. L’acte de lecture. Théorie de l’effet esthétique, Bruxelles,

Mardaga, 1985. p. 90. 34. Cf. Booth W.C. The rethoric of fiction, Chicago Universiatary Press, 1963. 35. Iser W. Op. cit., p. 69. 36. Idem, p.70. 37. Austin J.L. Quand dire c’est faire, Paris, Seuil, 1970. p. 43. 38. Iser W. Op. cit., p. 128. 39. Idem, p. 174. 40. Eco U. Op.cit., 1985 şi 1991 41. Idem. Op. cit., 1985 p. 71 şi 1991, p. 87. 42. Pavlicencu S. Receptare şi confluenţe. Studii de literatură universală şi

comparată, Chişinău, 1999, p. 39. 43. Pavlicencu S. Tentaţia Spaniei, Valori hispanice în spaţiul cultural românesc,

Chişinău, Ştiinţa, 1999. 44. Cf. Iorga N. Istoria românilor, Bucureşti, Minerva, 1938, vol. VIII, pp. 125-

127. 45. Cf. Cornea P. Originile romantismului românesc, Bucureşti, Minerva, 1972, p.

18. 46. Cf. Iorga N. Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, „Minerva” Institut de

Arte Grafice şi Editură, 1928, pp. 131-133. 47. Cf. Eliade P. Influenţa franceză asupra spiritului public în România,

Originile, traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de Alexandru Duţu, Bucureşti, Univers, 1982, p. 306.

190

48. Iorga N. Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1928, p. 77.

49. Idem, p. 222. 50. Ibidem,, p.224. 51. Ghica I. Scrisori către V. Alecsandri, XXII, in Opere complete, I-IV, Minerva,

Bucureşti, 1974, p. 342. 52. Cf. Eliade P. Op. cit., p. 222. 53. Idem, p. 223 54. Ibidem, p. 256 55. Ibidem, p. 227 56. Grigoriu, E. Academia domnească de la Sf. Sava, in Momente din istoria

învăţământului limbilor străine la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1980, p. 17.

57. Cf. Eliade P. Op. cit., p.308 58. Idem, p. 306. 59. Ibidem, p. 286 60. Cf. Anul 1848 în Principatele Române, Bucureşti, Carol Göbl, 1902, vol I,

p.11. 61. Idem, p. 16. 62. Ibidem, p.18. 63. Ghica I. Op. cit., p. 669. 64. Idem, p.350. 65. Anul 1848 în Principatele române, Carol Göbl, Bucureşti, 1902, vol. I, p. 17. 66. Cf. Ionaşcu I. Limbile străine în vremea Academiei Domneşti, in Momente din

istoria învăţământului limbilor străine la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1980, p.8.

67. Cf. Iorga N. Istoria literaturii romăneşti în veacul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1907, p. 120 şi urm.

68. Idem, p.127. 69. Cf. Popovici D. Studii literare, vol III, Ideologia literară a lui I. Heliade

Rădulescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 214. 70. Cf. Iorga N. Op. cit., p. 122. 71. Idem. p. 123. 72. Apostolescu N.I. Op. cit., p. 79. 73. Iorga N. Op. cit., p. 130. 74. Idem, p. 127. 75. Cf. Negruzzi C. Opere alese, vol. I, prefaţă de N. I. Popa, Bucureşti,

E.S.P.L.A., 1959. 76. Cf. Bolliac C. Opere, Ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu, cu o

introducere de George Munteanu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956

191

77. Cf. Radu A., Cultura franceză la românii din Transilvania pînă la Unire, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 122.

78. Cf. Călinescu G. Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, p.121.

79. Cf. Popovici D. Op. cit., p. 137. 80. Iorga N. Op. cit., p. 133. 81. Idem, p. 150. 82. Cornea P. Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

p. 38-76, in De la Alecsandrescu La Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 49.

83. Cf. Asachi Ghe. Opere, I, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1973, p. 742. N. A. Ursu arată că Asachi traduce încă din 1821 Singurătatea lui Lamartine.

84. Creţu S. Ciocîrdia D. M., in Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979. p. 245.

85. Cf. Cornea P. Op. cit., p.60. 86. Idem. p. 61. 87. Eliade P. Op. cit., p. 141. 88. Iorga N. Op. cit., p. 12. 89. Bedier J., Hasard P. Histoire de la littérature française, Paris, Gallimard,

1960; Adam A., Lerminier G., Morot-Sir E. Littérature française, Paris, Larousse, 1967; Mitterand H. Littérature, col. Dirigée par…, Paris, Natan, 1984 ; Faguet E. Histoire de la poésie française de la Renaissance au Romantisme, Paris, Boivin, 1923 – 1936 ; Ion A. Histoire de la littérature française, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limbi străine, Bucureşti, 1981. Lanson G. Histoire de la littérature française, Paris, Hachette, 1970.

90. Blaga L. Feţele unui veac, Bucureşti, Cultura naţională, 1926. 91. Hugo V. Œuvres complètes, Paris, Imprimerie nationale, 1952. p. 235. 92. Idem, p. 235. 93. Lamartine A. de, Entretiens IV, Paris, Edition des souscripteurs, 1850, p. 66. 94. Idem, p. 68. 95. Guyard M.-F. Alphonse de Lamartine, Paris, Editions Universitaires, 1956, p.

111. 96. Guillemin H. Lamartine, l’homme et l’oeuvre, Paris, Jouve et Cie, 1942, p. 92. 97. Cf. Moreau P. Le classicisme des romantiques, Paris, Delegrave, 1932, p. 78. 98. Lemaître J. Le romantisme français, Paris, Natan, 1956, p. 94. 99. Lettessier F. Versification française, Paris, Bordas, 1973, p. 33. 100. Schaettel M. Les travaux et les jours d’Alphonse de Lamartine, Paris, Editions

Albert, 1943, p. 67. 101. Mavrodin A, Spaţiul continuu, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p.41.

192

102. Idem, p. 42. 103. Vinet A. La poesie de M. Alphonse de Lamartine, Paris, Armand Colin, 1956,

p. 87. 104. Sainte-Beuve, Premiers Lundis, Paris, Plon, 1925, p. 37. 105. Rimbaud A. Une saison en enfer, Paris, Mercure de France, 1952, p.84. 106. Lamartine A. de, Méditations poétiques, Nouvelles Méditations poétiques,

suivies de poésies diverses, Edition de Marius /François Guyard, Paris, Editions Gallimard, 1981. p. 7.

107. Idem, p. 7. 108. Ibidem, p. 9. 109. Ibidem, p. 13. 110. Ibidem, p. 19. 111. Doumic R. Lamartine, Paris, Hachette, 1922, p. 14. 112. Pomairols Ch. de, Lamartine, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1889, p. 56. 113. Brunetière F. Evolution de la poésie lyrique en France au dix-neuvième siècle,

Paris, Librairie Hachette et Cie, 1889, p. 123. 114. Cognets J. La vie intérieure de Lamartine d’après les souvenirs de son plus

intime ami J.-N. Dargaud et les travaux les plus récents, Paris, Mercure de France, 1912, p. 134.

115. Bouchard M. Lamartine ou le sens de l’amour. La première époque de la vie et de la pensée, Paris, Les belles lettres, 1940.

116. Idem, p. 96. 117. Poulet G. Les Métamorphoses du cercle, Paris, Plon, 1961, p. 153. 118. Toate versurile citate au fost reproduse după volumul Lamartine, Méditations

poétiques, Nouvelles Méditations poétiques, suivies de poésies diverses, Edition de Marius-François Guyard, Paris, Editions Gallimard, 1981.

119. Lamartine, Op cit., , p 23. 120. Sainte-Beuve, Causeries de Lundi, Editeurs Garnier Frères, 1935, p. 214. 121. Lamartine, Op cit., 1963, p 23 122. Cf. Poulet, G. Op. cit., p. 184. 123. idem. 124. Grammont M. Le vers français, ses moyens d’expression, son harmonie, Paris,

Delgtrave, 1937, p 234. 125. Lalo Ch. L’analyse stylistique d’une œuvre d’art, Paris, Delgrave, 1940, p.100. 126. Poulet, G. Op cit., p. 189. 127. Richard, J.-P. Etudes sur le romantisme, Paris, Seuil, 1971, p. 178 128. Idem, p. 180 129. Lamartine A. de, Confidences, Paris, Edition de F. Letissier, Classiques

Garnier, 1968, p. 363.

193

130. Lamartine A. de, Entretiens IV , Paris, L’Edition des souscripteurs, 1850, p. 46.

131. Idem, p. 49. 132. Mavrodin I. Op. cit., 1972, p. 42. 133. Cf. Ursu N. A. in Prefaţă la Asachi Ghe. Opere, I, Op. cit. p. 12. 134. Mavrodin I. Op. cit., 1972, p. 193. 135. idem. 136. idem. 137. Pentru a da seama de amploarea ariei receptării lui Lamartine în timpul şi spaţiul

românesc, după criteriul traducerilor din opera sa, alăturăm lista traducătorilor lui în ordine alfabetică: Grigore Alexandrescu, Constantin D. Aricescu, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Dimitrie Ciocîrdia-Matila, Grigore Crupenschi, Traian Demetrescu, Trandafir George Djuvara, Alexandru G. Drăghicescu, Maria Flechtenmacher, Grigore Haralamb Grandea, Petru V. Grigoriu, Dimitrie Gusti, Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Hrisoverghi, George I. Lahoveri, Grigore N. Lazu, Alexandru Macedonschi, Constantin Manu, George Radu Melidon, Veronica Micle, Simeon Mihălescu, Anton Naum, Alexandru Pelimon, Alexandru G. Polihroniade, Miron Pompiliu, Dimitrie Ralet, Ion M. Rîureanu, Constantin A. Rosetti, Iuliu I. Roşca, Daniil Scavinschi, Gheorghe Sion, Nicolae Skelitti, Costache Stamati, Theodor M. Ystoenescu, Theodor Şerbănescu, G. Dem. Teodorescu, Petre Teulescu, Elia Trăilă, Iancu Văcărescu, Ştefan G. Vârgolici.

138. Drouhet C. Studii de literatură româna şi comparată, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, p.79-104.

139. Piru Al. Istoria literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 112.

140. Cf. Călinescu G. GR. M. Alecsandrescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. 109.

Capitolul 2

1. Cioranescu Al. Dicţionarul etimologic al limbii române, Ediţie îngrijită şi

traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O. Bucureşti 2001, p. 800.

2. Ladmiral J.-R. Traduire: Théorèmes pour la traduction, Paris, Payot, 1979, p. 11 şi 15.

3. Baudelaire Ch. Journaux intimes, Paris, Librairie José Conti, 1947, p.98.

194

4. Proust M. Contre Sainte-Beuve, Paris, Editions Gallimard, 1954, p. 87; Traducerea românească: Contra lui Sainte-Beuve, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p.114.

5. Cf. Mounin G. Les problèmes théoriques de la traduction, Paris, Editions Gallimerd, 1963, p. 48-59

6. Cf. Ionescu G. Orizontul Traducerii, Bucureşti, Editura Univers, 1981. 7. Steiner G. After Babel, New York şi London, Oxford University Press, 1975;

Traducerea românească: După Babel, aspecte ale limbii şi traducerii, Bucureşti, Editura Univers, 1983.

8. Newmark P. Aspects of Translation , Edimburg, Stanford University Press, 1985.

9. Meschonnic H. Poetique de la traduction, in Pour la Poetique II, Paris, Edition Segers, 1973

10. Kelly L. The True Interpreter , New York, City Press, 1980 11. Cf. Ciceron Du meilleur genre d’orateur, Paris, Les belles lettres, 1921.

Conform autorului traducerii din latină – Pierre Gustave - textul ciceronian trebuia sa servească de prefaţă unei traduceri, care s-a pierdut, din discursurile lui Demostene.

12. Jakobson R. Essais de linguistique générale, Paris, P.U.F, 1968 13. Beaugrande R. de, Factors in a Theory of Poetic Translating, Assen, Edition

Van Corcum, 1979. 14. Meschonic H. Op. Cit. 15. Berman A., colectiv, Les tours Babel, Paris, Gallimard, 1985. 16. Eco U. A la recherche de la langue parfaite, Paris, Edition du Seuil, 1994. 17. Cf. Berman A. L’epreuve de l’etranger, in Les tours Babel , ediţie citată, p. 234. 18. Cf. Mounin G. Les belles infidelles, Paris, Cahiers du Sud, 1955. 19. Idem, p 85 şi urm. 20. Cf. Eco U. Op cit. p. 111 şi urm. 21. Mavrodin I. Traducerea, o practico-teorie, in Modernii – precursori ai

clasicilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 191. 22. Ionescu G. Op. cit. p. 8 23. Idem, p. 10 24. Mavrodin I. Op. cit., p. 192. 25. Heliade Rădulescu I. Opere, ediţie critică cu introducere, note şi variante de

Dumitru Popovici, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol I”, 1939, t. 2. p. 416.

26. Cf. Ursu N.A., Prefaţa, in Asachi, Ghe., Opere, I, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, Editura Minerva. 1973, p. XXXII. N. A. Ursu arată că Asachi traduce încă din 1821 Singurătatea lui Lamartine.

195

27. Cf. Cornea P. Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie, in Lamartine. Le livre du Centenaire, Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, 1971, Paris, Flammerion, 1971, p. 151.

28. Angelescu M. Preromantismul românesc, Bucureşti, Minerva, 1971, p. 130. 29. Cornea P. Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XIX-lea, in

De la Alexandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 58-59.

30. Cornea P. Op. cit., 1971, p. 153 31. Cornea P. Op. cit., 1971, p. 60. 32. Cf. „Curierul românesc”, II, 1830, p. 224; la pagina 75 se dau veşti despre

activitatea poetica a lui Lamartine, iar la pagina 36 se reproduc comentarii din Germania despre opera lui Lamartine la pagina 139 apare ştirea: „D. Lamartine, cel dintîi de acum poet al Franţei, are de gînd a călători în ţările de la răsărit”.

33. Cf. „Curierul românesc”, III, 1831, p. 64; V, 1833, p. 212. 34. Cf. „Albina românească”, VII, 1835, p. 149-158 publică Erusalimu (Ecstract

suvenirilor călătorii făcute la răsărit); „Curierul românesc” VII, 1836, p. 85, comentează călătoriile lui Chateaubriand şi Lamartine în Orient; „Curier de Ambe Sexe”, 1836-1838 publică Rugăciunea pruncului, ca caractere latine, p. 201, şi slavone, p. 334; „Albina românească”, X, 1839, publică un discurs al lui Lamartine, p. 402, 405, 407, 413.

35. Cf. „Dacia literară”, I, 1840, p. 135. 36. Cf. Ursu N.A., in Asachi Gh. Op.cit. p. XXIV şi Cornea P. Op. cit., 1971, p.

234. 37. Cf. „Albina românească”, XI, 1940, p. 130 38. Cf. „Gazeta de Transilvania”, V, 1842, p.45, publică un discurs al lui Lamartine

în care acesta vorbeşte despre „renaşterea şi deyrobirea mai multor naţii robite şi tîrgovite”; în „Gazeta de Transilvania”, VI, 1843, p. 43 se afirmă că „Lamartine este cunoscut şi literaţilor români foarte de aproape”; iar în „Gazeta de Transilvania”, VI, 1843, p 83 şi 86 se anunţă trecerea lui Lamartine de partea opoziţiei.

39. Cf. „Curierul românesc”, XVIII, 1845, p. 34, Poetul murind, în traducerea lui C. Bolliac.

40. Cf. „Icoana Lumei”, II, 1846, p. 199. 41. Cf. „Organul Luminării”, I, p. 64 şi urm. 42. Cf. „Curierul românesc”, XIX, 1847, p. 12 şi 16. 43. Cf. „Curierul românesc”, XX, 1848, p. 81; Cf. „Albina românească”, XX, 1940,

p. 87, „Circularea d. Lamartin, ministru de interesuri străine adresată de către agenţii diplomatici ai republicii Franceze”; Cf. „Vestitorul românesc”, 1848, p. 89, „Circularea d-lui ministrului celor streine al guvernului provizoriu către

196

agenţii diplomatici din Paris”; Cf. „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XI, 1848, p. 84.

44. Cf. „Journal de Bucarest politique , commercial et littéraire” I, 1849, p. 221-223, 229-231, 233-235, 237-238-242.

45. Cf. Bucur M. Lamartine et la Révolution de 1848 dans les Principautés danubiennes, in Lamartine, Le livre du Centenaire. Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, 1971, Paris, Flammerion, 1971. p. 181-190.

46. „Pruncul Român” I, nr. 31, 24 august 1848, p. 125. 47. Cf. „Poporul suveran” I, 1848, 2 august 1848, p. 57-87. 48. Cornea P. Op. cit., p. 154. 49. Ion A. Lamartine et la Roumanie, in Lamartine, Le livre du Centenaire.

Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, 1971, Paris, Flammarion, 1971. p. 171.

50. Idem, p.172 51. Gh. Asachi traduce poemul încă din 1821; I. Heliade Rădulescu în două

variante: prima în Meditaţii poetice, reprodusă în Curs de poesie, datată de autor 1826, apărută şi în „Familia” în 1869, cea de-a doua, cu titlul Isolementul, în Curs de poesie cu data 1847; N. Skelitti în 1868, publicată în „Convorbiri literare” nr. 1; Th. M. Stoenescu în „Familia”, în 1883; Maria Ciobanu tot în „Familia”, în 1901; Eugeniu Speranţia, în volum, în 1939.

52. Lamartine, Oeuvres poétiques complètes, Texte établi, annoté et présenté par Marius François Guyard, Edition de la Pléiade, 1963.

53. Iorga N. Etudes Roumaines, Idées et formes littéraires françaises dans le sud- est de l'Europe, Paris, Gamber, p. 159 şi 161.

54. Eliade P. La Roumanie au XIXe-siècle, t. II, Paris, Hachette, 1914, p. 331. 55. Heliade Rădulescu I. Op. cit, t. I, p. 508. 56. Cf. Bolliac C. O dimineaţă pe malul lacului, imitaţie, Poezii noue, Buc., 1847,

p. 129—138; Aricescu C. D. O noapte pe lacul de la S... v, „Arpa română”, Buc., 1852, p. 86—89; Zamfirescu M. O noapte pe lac, „Revista Carpaţilor” I, 1860, p. 62—64.

57. Macedonski Al. Opere, Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi variante, cronologie şi bibliografie de Adrian Marino, Bucureşti, Editura Minerva, 1981 t. III, p. 488.

58. Idem, p. 502. 59. Cornea P, in Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente,

Bucureşti „Univers”, 1979, p. 325. 60. Cf. «Toi, dont le monde encore ignore le vrai nom,

Esprit mystérieux, mortel, ange, ou démon, Qui que tu sois, Byron, bon ou fatal génie, J’aime de tes concerts la sauvage harmonie,

197

Comme j'aime le bruit de la foudre et des vents Se mêlant dans l’orage à la voix des torrents! La nuit est ton séjour, l’horreur est ton domaine: L’aigle, roi des déserts, dédaigne ainsi la plaine; Il ne veut, comme toi, que des rocs escarpés Que l’hiver a blanchis, que la foudre a frappes; Des ravages couverts des débris du naufrage, Ou des champs tout noircis des restes du carnage; Et, tandis que l’oiseau qui chante ses douleurs Bâtit au bord des eaux son nid parmi les fleurs, Lui, des sommets d’Athos franchit l’horrible cime, Suspend au flanc des monts son aire sur l’abîme, Et là, seul, entouré de membres palpitants, Des rochers d’un sang noir sans cesse dégouttants, Trouvant sa volupté dans les cris de sa proie, Bercé par la tempête, il s’endort dans la joie. (p. 5)

61. Pelimon Al. Faptele Eroilor, Bucureşti, Imprimeria naţională a lui I. Romanov et Cie, 1857, p. 170.

62. Naum A. Traduceri, Iaşi, Tipografia Naţională, 1890, p. 63. 63. Lamartine A. de, Les Méditations, Edition des Souscripteurs, Paris, Firmin

Didot, tome I, 1932, p. 266. 64. Cezar Bolliac publică Poetul murind în „Curierul Românesc”, XVIII, 1845, nr.9,

p.34; Heliade Rădulescu publică Poetul murind în „Atheneul român”, I, 1866, p. 121-126.

65. Heliade Rădulescu I. Op. cit., p. 535. 66. Deschanel E. Lamartine, Paris, Chalman-Levy, 2 vol., t.I, p. 128. 67. Apud Lacretelle H. de, Lamartine et ses amis, Paris, M. Dreyfous, 1878, p. 163. 68. Cf. Popa N. I. Romantismul francez şi romantismul român, in Romantismul

românesc şi romantismul european, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970. p. 109.

69. Cf. «Salut! bois couronnés d’un reste de verdure! Feuillages jaunissants sur les gazons épars! Salut, derniers beaux jours! Le deuil de la nature Convient à la douleur et plaît à mes regards!» (p. 75)

70. Popovici D., Op. cit. p. 534. 71. Idem, p. 535. 72. Pomairols Ch. de, Lamartine, Paris, Hachette, 1889, p. 60. 73. Zyromski E. Lamartine poète lyrique, Paris, Armand Colin, 1897, p. 155. 74. Clancier G.-E. De Chenier à Baudelaire, Panorama critique, Paris, Seghers,

1963, p. 104.

198

75. Lamartine, Op. cit., 1932, p. 345. 76. Stamati C. Musa Românească, compuneri originale şi imitaţii din autorii

Europei, Iaşi, Tipografia Buciumul român, 1868, p.167. 77. Cf. Larnac J. Salmon R. Sapho, collection “Maîtres de la Littérature”, Paris,

Rieder, 1948 p. 15—18. 78. Cf. Peuch A. Alcée et Sapho, Paris, Edition Guillaume Budé, 1953. 79. Cf. Giraud J. D'après Sapho, variations sur un thème éternel, „Revue

d'Histoire littéraire de la France”, 1920, p. 194. 80. Peuch A. Op cit., p. 193. 81. Heliade Rădulescu I. Op. cit. p. 321. 82. Cf. Delille A. Œuvres, Imitation de Saphe, Paris, Desrey, 1837, p. 461. 83. Popovici D. in I. Heliade Rădulescu, Op. cit. p. 501. 84. Lamartine, Op.cit., 1932. p. 355. 85. Cornea P. Oamenii începutului de drum, Cartea Romanească, 1974, p. 277. 86. Apud Cornea P. Op cit., 1974, p. 278. 87. Idem, p. 276. 88. D. Bolintineanu, Poezia română în diverse epoce, în „Albina Pindului”, nr. 4, 1

august 1868, p. 43. 89. Strajanu M. Lamartine, in „Familia” 1869, I, nr. 3, p. 128. 90. Alecsandri, V., Lamartine (Necrolog), „Convorbiri literare” III, 1869, nr. 2, p.

37. 91. Naum, A., Scrisoare către Lamartine, in Convorbiri literare” VII, 1873, nr. p.

195. 92. Alecsandri V. Istoria misiilor mele, in „Convorbiri literare”, XII, nr. 5, p. 153. 93. Ioan St. C. Optimism şi pesimism, in Convorbiri literare” XXIII, 1889, nr. 9, p.

750. 94. Tucca E. Surorile lui Lamartine. Descrise de dînsul, in „Familia”, 1890, p. 79. 95. Apud Cornea P. Op. Cit., 1974, p. 279. 96. Piru Al. Permanenţe româneşti, I. Eliade Radulescu, Cartea Românească,

1978, p. 32. 97. Macedonski Al., Op. cit., vol. III, p. 283.

Capitolul 3

1. Nu este lipsit de importanţă faptul că românii, necunoscând limba engleză, au

venit în contact cu scrierile lui Byron prin intermediul francezei, limbă romanică. Oricum am judeca această realitate, avem de-a face cu o receptare mediată,

199

aspectul subtil al perceperii „latinizate” a operei romanticului englez în literatura română constituind o provocare la care nu s-a răspuns încă.

2. Cornea P. Etapes de l'accueil de Lamartine en Roumanie, in Lamartine. Le livre du Centenaire, Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971, p. 156.

3. Ion A. Lamartine et la Roumanie, în Lamartine, Le livre du Centenaire,Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971, p. 171.

4. Brăescu I. Cours de littérature française, XIXe siècle, Bucureşti, curs litografiat, Facultatea de litere, 1967, p. 174.

5. Cornea P. Op. cit. 1971, p. 159. 6. Cf. Călinescu G. Istoria literaturii, române de la origini pînă în prezent, Ediţie

şi prefaţă de Al. Piru, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 156. 7. Poeţii Văcăreşti. Versuri alese. Ediţie îngrijită de Elena Piru, prefaţă de Al. Piru,

Bucureşti, Albatros, 1974, p. 114. 8. Piru Al. Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 718. 9. Cf. Piru Al. Istoria literaturii române de la început pînă azi, Bucureşti,

Univers, 1981, p. 120. 10. Mumuleanu B. P. Poezii, Eliad, Bucureşti, 1837. Toate citatele din versurile

lui B.P. Mumuleanu sunt extrase din acest volum. 11. Călinescu G. Op. cit. p. 119. 12. Idem, p. 120. 13. Ibidem, Op. cit. p.122. 14. Cf. Călinescu G. Op. cit. p. 128. 15. Piru Al. Op. cit., 1981, p. 121. 16. Călinescu G. Op. cit. p. 127. 17. Idem, 128. 18. Muşat V. Vasile Cîrlova, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981, p. 63. 19. Heliade Rădulescu I. in „Curierul românesc” din 29 iunie 1830, p. 16. 20. Călinescu G. Op. cit. p.128. 21. Cf. Richard J.-P. Etudes sur le romantisme, Paris, Seuil. 1971. p. 188. 22. Simion E. Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 57. 23. Poulet G. Les Métamorphoses du Cercle, Paris, Plon, 1961, p. 67. 24. Călinescu G., Op. cit. p. 129. 25. Ibraileanu G. Opere, ediţie îngrijită de I. Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti,

Minerva, 1974, p. 228. 26. Simion E. Op. cit., p. 56. 27. Călinescu G. Op. cit. p.129.

200

28. Van Tieghem P. La poésie de la nuit et des tombeaux, Paris, Denoël, 1921, p. 99.

29. Estève E. Byron et le Romantisme français (1812—1850), Paris, Boivin, 1929, p. 223.

30. Călinescu G. Op. cit. p.130. 31. Musat V. Op. cit. p. 65. 32. Simion E. Op. cit.., p. 57. 33. Musat V. Op. cit. p. 67. 34. idem. 35. Cf. Apostolescu N. I. Influence des romantiques français sur la poésie

roumaine, Calman-Lévi, Paris, 1909, p. 95. 36. Cf. Rotaru I. O istorie a literaturii române, vol. I, De la origini pînă la 1900,

Bucureşti, Minerva, 1971, p. 123. 37. Cf. Ibrăileanu G. Op. cit. p. 316. 38. Hrisoverghi Al. Poezii, Iaşi, Cantora Foaiei săteşti, 1843. Toate citatele din

versurile lui Al. Hrisoverghi sunt extrase din acest volum. 39. Călinescu G. Op. cit. p. 161. 40. Cuciuran M. Poetice cercări, Iaşi, Tipografia Albinei, 1839. 41. Cuciuran M. Poezii, Iaşi, Cantora Daciei literare, 1840. Toate citatele din

versurile lui M. Cuciuran sunt extrase din acest volum. 42. Creţu S. Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura

Academiei R. S. România, Bucureşti, 1979, p. 250. 43. Cf. Călinescu G. Op. cit. p. 165. 44. Cf. Poulet G. Les Métamorphoses du Cercle, Paris, Plon, 1961, p. 124. 45. Dellile J. L’homme des champs ou les Georgiques françaises, Ernest

Flammarion, éditeur, Paris, 1912, p. 59. 46. Piru Al. Op. cit., 1981, p. 50. 47. Asachi Gh. Opere, ediţie îngrijită şi prefaţă de N.A.Ursu, Bucureşti, Editura

Minerva, 1973. 48. Călinescu G. Op. cit., p. 98. 49. Lovinescu E. G. Asachi, viaţa şi opera lui, Bucureşti, Tipografia Ion C.

Văcărescu, 1927, p. 128. 50. Lamartine A. de, Les Méditations, Edition des Souscripteurs, Paris, Firmin

Didot, 1849, tome I, p. 268. 51. Idem, p. 281. 52. Lamartine A. Op. cit., 1849, p. 184. 53. Piru Al. Op. cit., 1981, p. 167. 54. Stamati C. Muza românească, ediţie îngrijită şi I. şi R. Rotaru, prefaţă de I.

Rotaru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Toate citatele din versurile lui C. Stamati sunt extrase din acest volum.

201

55. Ciobanu V. in Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 363.

56. Dvoicenco E. Viaţa şi opera lui C. Stamati, Bucureşti, Cartea Românească, 1976.

57. Călinescu G. Op. cit., p. 242. 58. Idem, p. 244. 59. Ibidem. 60. Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura

ARC, Chişinău, 1996, p. 33. 61. Heliade Rădulescu I. Opere, ediţie critică, introducere, note şi variante de

D. Popovici, Bucureşti, Fundaţia pentru literaură şi artă, „Regele Carol II”, 1939. Toate citatele din versurile lui Ion Heliade Rădulescu sunt extrase din acest volum.

62. Piru Al. Op. cit., 1981, p. 54. 63. Oprescu G. Eliade Rădulescu şi Franţa, in Studii de literatură comparată, în

“Dacoromania”, an III (1922—1923), Cluj, 1924, p. 122; şi in Evocări, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 126.

64. Idem, 1968, p. 128. 65. Popovici D. Introducere, in Heliade Rădulescu I. Op. cit., vol. I, p. 55. 66. Călinescu G. Op. cit., p. 146. 67. Lamennais, Essai sur l’indifférence en matière de religion, tome I, Paris,

Librairie A. Hatier, p. 258. 68. Idem, p. 260. 69. Cf. Călinescu G. Op. cit., p. 147. 70. Idem, p. 146. 71. Ibidem. p. 146. 72. Lamartine A. Op. cit., 1849, p. 196. 73. Călinescu G. Op. cit., p. 149. 74. Popovici D. Op. cit. p. 63. 75. Piru Al. Permanenţe româneşti, Bucureşti, Cartea Românească, 1978, p. 39. 76. Drimba V. Oana I. Prefaţa, in I. Heliade Rădulescu, Pagini alese, Bucureşti,

Editura tineretului, 1961, p. 51. 77. Millevoye C.-H. Elégies, Paris, Boivin, 1929, p. 112. 78. Loyson C. Poésies sacrées, Paris, Calman-Lévi, 1925, p.245. 79. Sainte-Beuve, Causeries de Lundi, Paris, Garnier frères, p. 351. 80. Idem. p. 352. 81. Simion, E., Op. cit., p. 64. 82. Piru Al. Op. cit., 1978, p. 39. 83. Popovici D. Op. cit., p. 562. 84. Stănescu N. Iliade Heliade..., „Luceafărul”, anul XIV, nr. 3, (455), 16 ianuarie

202

1971, p. 3. 85. Simion, E. Op. cit., p. 80. 86. Eliade P. La Roumanie au XIX-e siècle, tome II., Paris, Hachette, 1914, p.

333. 87. Bogdan-Duică C. Istoria literaturii române moderne. Întîii poeţi munteni,

Cluj, Editura Institutului de arte grafice «Ardealul», 1923, p. 562.

88. Iorga N. Istoria literaturii romăneşti în veacul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1907, p. 124.

89. Densuşianu O. Literatura română modernă, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1934, p. 176.

90. Piru Al. Op. cit., 1978, p. 41. 91. Pope A. Pastorales, Edited by J.S. Cunningham, p. 34. 92. Byron G.G. Hours of Idleness in Selected Poems of George Gordon Byron,

Edited whith an introdution and notes by Robin Skeleton, p. 295. 93. Lamartine, Op. cit. p. 324 94. Călinescu G. Op. cit., p. 144. 95. Simion E. Op. cit., p. 66. 96. Apostolescu N. I. Op. cit., 1909, p. 70. 97. Simion E. Op. cit., p. 82. 98. Apostolescu N. I. Op. cit., p. 128. 99. Călinescu G. Op. cit., p. 148. 100. Bolliac C. Operile, Bucuresci, Tipografia lui Eliad, 1835. 101. Cf. Bolliac C. Opere, ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu, Introducere de

George Munteanu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955. Toate citatele din versurile lui Cezar Bolliac sunt extrase din acest volum.

102. Rotaru I. Op. cit., p. 176. 103. Alexandrescu G. Opere, ediţie, note şi bibliografie de Ion Ficher, introducere de

Silvian Iosifescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957. Toate citatele din versurile lui Grigore Alexandrescu sunt extrase din acest volum.

104. Călinescu G. Op. cit.. p. 156, reluat în Gr. M. Alecsandrescu, Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962, p. 109.

105. Idem, p. 157, şi respectiv, p. 111. 106. Ibidem, 1982, p. 117. 107. Voltaire, La ligue ou Henri le grande, in Œuvres, Paris, Garnier-Flammarion,

p. 387. 108. Viallaneix P. Les eaux lamartiniennes in Lamartine. Le livre du Centenaire,

Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971, p. 311.

109. Richard J.P. Op. cit., p. 231. 110. Călinescu G. Op. cit., 1982, p. 203.

203

111. Estève E. Byron et le romantisme français, Paris, Boivin, 1929, p. 112. 112. Lamartine, Op. cit., p. 324. 113. Poulet G. Op. cit., p. 174. 114. Ghica I. Scrisori către V. Alecsandri, XXVII, în Opere complete, I—IV,

Minerva, Bucureşti, 1974, p. 669. 115. Eliade P. Grigore Alexandrescu et ses maîtres français, Paris, Edition Garniers

Frères, p. 138. 116. Cf. Apostolescu N. I. Op. cit., p. 133. 117. Călinescu G. Op. cit.. 1982, p. 155. 118. idem. p. 156. 119. Alexandrescu G. Op. Cit.,p. 23. 120. Cornea P. Romantismul, Istoria literaturii române, Studii, Editura Academiei

R.S.R., 1979, p. 107. 121. Cioculescu Ş., Streinu V., Vianu T. Istoria literaturii române moderne,

Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 123. 122. Simion E. Op. cit., p. 141. 123. Piru Al. Op. cit., 1978, p. 62. 124. Bolintineanu D. Opere alese, vol. I, II, ediţie îngrijită de Rodica Ocheşeanu şi

Gh. Poalelungi, introducere de D. Păcurariu, Bucureşti, Editura pentru Literatura, 1961.

125. Rossel V. de, Histoire de la littérature française hors de la France, Paris, Klingsieck, 1985, p. 87, apud N.I. Apostolescu, Op cit., p. 108.

126. Apostolescu N.I. Op cit., p. 110 şi urm. 127. Călinescu G. Studii şi comnicări, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1966, p.

25. 128. Piru Al. Op. cit., 1978, p. 81. 129. Ionescu R. Prefaţa, in Bolintineanu, D., Poesiile vechi şi noue ale d-lui D.

Bolintineanu, editate sub îngrijirea d. G. Sion, prefaţa Radu Ionescu, Bucureşti, Tipografia Bisericească, 1855, p. II.

130. Cioculescu Ş. Op. cit., p. 125. 131. Simion E. Op. cit., p. 150. 132. Idem. 133. Piru Al. Op. cit., 1978, p. 83. 134. Rotaru I. Op. cit., p. 184. 135. Cf. Popovici D. Romantismul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1969, p.

320. 136. Cf. Platon M. Vasile Alecasandri, poeţii felibri şi «Cîntecul gintei latine », Iaşi,

Editura Junimea, 1980, p. 32. 137. Drouhet Ch. Alecsandri poet liric şi romanticii francezi, in Studii de literatură

română şi comparată, Cuvînt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ediţie

204

îngrijită, note, tabel bio-bibliografic şi postfaţă de Silvia Burdea, Bucureşti, Editura Eminescu, p. 81.

138. Cf. Iorga N. Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea, t. II, Bucureşti, Editura tipografiei „Neamul Românesc”, 1909, p.90

139. Drouhet Ch. Op. cit., p. 80. 140. Idem. p. 81. 141. Cf. Alecsandri V. Opere, Text ales şi stabilit de G.C. Nicolescu şi Georgeta

Rădulescu-Dulgheru, Studiu introductiv, note şi comentarii de G.C. Nicolescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Toate citatele din opera lui Vasile Alecsandri sunt extrase din acest volum.

142. Cf. Apostolescu N. I. Op. cit., p. 342. 143. Piru Al., Op. cit., 1981, p. 152. 144. Eminescu M. Opere alese, Ediţie îngrijită de Perpessicius, cu o prefaţă de

Perpessicius, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964-1965. 145. Cf. Apostolescu N. I. Op. cit., p. 401. 146. Raşcu I.M. Eminescu şi cultura franceză, Ediţie îngrijită de Albert Schreiber şi

D. Murăraşu, Prefaţă de D. Murăraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1976. 147. Eminescu şi Lamartine, in Raşcu I.M. Op.cit., p. 193. 148. Idem. p. 208 149. Călinescu G. Cultura lui Eminescu, in Studii şi cercetări de istorie literară şi

folclor, 1-2, 1956, p. 243-378, capitolul Limba şi literatura franceză, p. 277-291. 150. Cornea P. O epocă luminoasă a literaturii române: epoca 1848, in Studii de

literatură română modernă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962, p. 129.

205

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. LAMARTINE IN ORIGINAL

Lamartine A. de, Les Méditations; Nouvelle Méditations, Paris, Firmin Didot, Édition

des Souscripteurs 1849, 1932.

Lamartine A. de, Entretiens IV, Paris, Firmin Didot, 1850

Lamartine A. de, Oeuvres poétiques complètes, Texte établi, annoté et présenté par

Marius-François Guyard, Paris, Édition de la Pléiade, 1963

Lamartine A. de, Méditations poétiques, Nouvelles Méditations poétiques, suivies de

poésies diverses, Edition de Marius-François Guyard, Paris, Editions Gallimard, 1981.

2. OPERE ORIGINALE

Alecsandri V. Lamartine (Necrolog), in “Convorbiri literare” III, 1869, nr. 2, p. 37.

Alecsandri V. Istoria misiilor mele, in „Convorbiri literare”, XII, nr. 5, p. 153

Alexandrescu Gr. Opere, ediţie, note şi bibliografie Ion Ficher, introducere S.

Iosifescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957

Alexandrescu Gr. Opere I, text stabilit, note, comentarii şi variante de Ion Ficher.

Studiu introductiv de Ion Roman, Bucureşti, Editura Minerva, 1972

Aricescu C. D. O noapte pe lacul de la S... v, in „Arpa română”, Bucureşti, 1852, p.

86-89

Asachi Gh. Opere, I, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1973

Bolintineanu D. Poezia română în diverse epoce, in „Albina Pindului”, nr. 4, 1 august

1868, p. 43

206

Bolintineanu, D., Poesiile vechi şi noue ale d-lui D. Bolintineanu, editate sub

îngrijirea d. G. Sion, prefaţă Radu Ionescu, Bucureşti, Tipografia Bisericească, 1855.

Bolintineanu D. Opere alese, vol. I şi II, ediţie îngrijită de Rodica Ocheşeanu şi Gh.

Poalelungi, introducere de D. Păcurariu, Bucureşti, Editura pentru Literatura, 1961.

Bolliac C. Operile, Bucuresci, Tipografia lui Eliad, 1835

Bolliac C. O dimineaţă pe malul lacului, imitaţie, Poezii noue, Bucureşti, 1847

Bolliac C. Opere, ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu, introducere de George

Munteanu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955

Cuciuran M. Poetice cercări, Iaşi, Tipografia Albinei, 1839

Cuciuran M. Poezii, Iaşi, Cantora Daciei literare, 1840

Ghica I. Scrisori către V. Alecsandri, XXII, XXVII, in Opere complete, I-IV,

Bucureşti, Minerva, 1974

Heliade Rădulescu I. Opere, vol. I., ediţie critică cu introducere, note şi variante de

Dumitru Popovici, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol I”, 1939

Heliade Rădulescu I. Curs de poesie, 1826, 1847, apărută şi în „Familia”, 1869, nr.

Hrisoverghi Al. Poezii, Iaşi, Cantora Foaiei săteşti, 1843

Ibraileanu G. Opere, ediţie îngrijită de I. Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Minerva, 1974

Macedonski Al. Opere, vol. III, Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi variante,

cronologie şi bibliografie de Adrian Marino, Bucureşti, Minerva, 1981.

Millevoye C.-H. Elégies, Paris, Boivin, 1929

Mumuleanu B.P. Poezii, Bucureşti, Eliad, 1837

Naum A. Scrisoare către Lamartine, in “Convorbiri literare” VII, 1873, p. 195

Negruzzi C. Opere alese, vol I, prefaţă de N. I. Popa, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959

Pelimon Al. Faptele Eroilor, Bucureşti, Imprimeria naţională a lui I. Romanov & Cie,

1857

207

Stamati C. Muza românească. Compuneri originale şi imitaţii din autorii Europei,

text stabilit de Ion şi Rodica Rotaru, introducere, Note şi variante, Bibliografie de Ion

Rotaru, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967

Voltaire La ligue ou Henri le grande, in Œuvres, Paris, Garnier-Flammarion, 1952

Poeţii Văcăreşti, Versuri alese, ediţie îngrijită de Elena Piru, prefaţă Al. Piru,

Bucureşti, Albatros, 1974

Zamfirescu M. O noapte pe lac, „Revista Carpaţilor” I, nr. 1, 1860, p. 62- 64

3. CRITICĂ LITERARĂ

Angelescu M. Preromantismul românesc, Bucureşti, Minerva, 1971

Apostolescu N.I. Influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris,

Champion, 1909

Apostolescu N. I. Influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris,

éditeur Calman-Lévi, 1909

Austin J.L. Quand dire c’est faire, Paris, Seuil, 1970

Baldensperger F. La littérature. Création, succès, durée, Paris, Flammarion, 1913.

Baldensperger F. Literatura – Creaţie, Succes, Durată, traducere de Virginia

Şerbănescu, Bucureşti, Univers, 1974

Bataillon M. Quelques aspects de la terminologie littéraire, in Actes du IIIe Congrès

de l’AILC, Mouton, 1961

Beaugrande R. De, Factors in a Theory of Poetic Translating, Assen, Van Corcum,

1979

Berman A., colectiv, Les tours Babel, Paris, Gallimard, 1985

Blaga L. Feţele unui veac, Bucureşti, Cultura naţională, 1926.

Byron G.G. Hours of Idleness in Selected Poems of George Gordon Byron, Edited

whith an introdution and notes by Robin Skeleton, London, 1964.

208

Byron G.G. Childe Harold, in Selected Poems of George Gordon Byron, Edited whith

an introdution and notes by Robin Skeleton, London, 1964.

Bogdan-Duică C. Istoria literaturii române moderne. Întâii poeţi munteni, Cluj,

Editura Institutului de arte grafice «Ardealul», 1923

Booth W.C. The rethoric of fiction, Chicago Universitary Press, 1963

Bouchard M. Lamartine ou le sens de l’amour. La première époque de la vie et de la

pensée, Paris, Les belles lettres, 1940.

Brăescu I. Cours de littérature française, XIXe siècle, curs litografiat, Facultatea de

litere, Bucureşti, 1967

Bucur M. Lamartine et la Révolution de 1848 dans les Principautés danubiennes, in

Lamartine, Le livre du Centenaire. Etudes recueillies et présentées par Paul

Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971

Călin V. Romantismul, Bucureşti, Editura Univers, 1975

Călinescu G. Cultura lui Eminescu, in Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor,

1956

Călinescu G. Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962

Călinescu G. Studii şi comunicări, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1966

Călinescu G. Istoria literaturii, române de la origini până în prezent, Ediţie şi prefaţă

de Al. Piru, Bucureşti, Minerva, 1982

Ciceron Du meilleur genre d’orateur, Paris, Les belles lettres, 1921

Cimpoi M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura

ARC, 1996

Ciobanu V. Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1969

Cioculescu Ş., Streinu V., Vianu T. Istoria literaturii române moderne, Bucureşti,

Editura didactică şi pedagogică, 1971

209

Ciorănescu Al. Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi traducere

din spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti,

Saeculum, 2001

Clancier G.-E. De Chénier à Baudelaire, Panorama critique, Paris, Seghers, 1963

Cognets J. des, La vie intérieure de Lamartine d’après les souvenirs de son plus intime

ami J.-N. Dargaud et les travaux les plus récents, Paris, Mercure de France, 1912.

Cornea P. O epocă luminoasă a literaturii române: epoca 1848, in Studii de literatură

română modernă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962

Cornea P. Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XIX-lea, in De la

Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966

Cornea P., Piru E. Documente şi maniscrise literare, Bucureşti, Editura Academiei

R.S.R., 1969

Cornea P. Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie, in Lamartine. Le livre du

Centenaire, Etudes recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion,

1971

Cornea P. Originile romantismului românesc, Bucureşti, Minerva, 1972

Cornea P. Oamenii începutului de drum, Bucureşti, Cartea Romanească, 1974

Cornea P. Heliade Rădulescu Ion, in Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste,

curente, Bucureşti, Univers, 1979

Cornea P. Romantismul, Istoria literaturii române, Studii, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1979

Creţu S. Ciocîrdia D. M., in Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,

Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979

Delille A. Imitation de Saphe, Œuvres, Paris, Desrez, 1837

Dellile J. L’homme des champs ou les Georgiques françaises, Paris, éditeur Ernest

Flammarion, 1912

Densuşianu O. Literatura română modernă, Bucureşti, Cugetarea, 1934

210

Deschanel E. Lamartine, Paris, Chalman-Levz, 2 vol., t.I , 1954

Dima Al. Principii de literatură comparată, Bucureşti, E.P.L., 1969

Doumic R. Lamartine, Paris, Hachette, 1922

Drimba V., Oana I. Prefaţa, in I. Heliade Rădulescu, Pagini alese, Bucureşti, Editura

tineretului, 1961

Drouhet Ch. Studii de literatură româna şi comparată, ediţie îngrijită, note şi prefaţă

Silvia Burdea, Bucureşti, Eminescu, 1983

Drouhet Ch. Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1924

Dvoicenco E. Viaţa şi opera lui C. Stamati, Bucureşti, Cartea Românească, 1976

Eco U. La structure absente. Introduction à la recherche, Paris, Mercure de France,

1972

Eco U. Lector in fabula ou la Coopération interprétative dans les textes narratifs,

Paris, Grasset, 1985, în traducere românească de Marina Spalas, Lector in fabula.

Cooperarea interpretativă în textele narative, Bucureşti, Univers, 1991

Eco U. A la recherche de la langue parfaite, Paris, Seuil, 1994

Eliade P. Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile.

traducere de Aurelia Creţia, prefaţă şi note de Alexandru Duţu, Bucureşti, Univers,

1982

Eliade P. La Roumanie au XIXe-siècle, t. II, Paris, Hachette, 1914

Eliade P. Grigore Alexandrescu et ses maîtres français, Paris, Edition Garniers Frères,

1916

Estève E. Byron et le Romantisme français (1812—1850), Paris, Boivin, 1929

Etiemble R. Comparaison n’est pas raison, Paris, Gallimard, 1963

Gadamer H.G. L’art de comprendre. Ecrits I. Herméneutique et tradition

philosophique, Paris, Aubier Montaigne, 1982

Furet F. Omul romantic, Prefaţă de Elena Brăteanu, Polirom, 2000

211

Giraud J. D'après Sapho, variations sur un thème éternel, in Revue d'Histoire

littéraire de la France, no. 6, juin-juillet, 1920

Grigoriu E. Academia domnească de la Sf. Sava, in Momente din istoria

învăţământului limbilor străine la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, Editura

pedagogică, 1980

Guillemin H. Lamartine, l’homme et l’oeuvre, Paris, Jouve et cie, 1942

Guyard M.F. Alphonse de Lamartine, Paris, Editions Universitaires, 1956

Guyard M.F. La littérature comparée, PUF, col. « Que sais-je?», 1982

Holub C.R. Reception Theory. A critical Introduction, London-New York, Menthuen,

1984

Hugo V. Œuvres complètes, Paris, Imprimerie nationale, 1952. p. 235

Ioan St. C. Optimism şi pesimism, in „Convorbiri literare”, XXIII, 1889, nr. 9, p. 750

Ion A. Lamartine et la Roumanie, in Lamartine, Le livre du Centenaire. Etudes

recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971

Ionaşcu I. Limbile străine în vremea Academiei Domneşti, in Momente din istoria

învăţământului limbilor străine la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, Editura

didactică şi pedagogică, 1980.

Ionescu G. Orizontul traducerii, Bucureşti, Univers, 1981

Ionescu R. Prefaţa, in Bolintineanu, D., Poesiile vechi şi noue ale d-lui D.

Bolintineanu, editate sub îngrijirea d. G. Sion, Bucureşti, 1855,

Iorga N. Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Minerva,

1907

Iorga N. Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, Minerva - Institut de Arte

Grafice şi Editură, 1928

Iorga N. Istoria românilor prin călători, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1928

Iorga N. Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura tipografiei „Neamul

românesc”, 1938

212

Iorga N. Etudes Roumaines, Idées et formes litteraires françaises dans le sud-est de

l'Europe, Paris, Gamber, 1936

Iser W. L’acte de lecture. Théorie de l’effet esthétique, bruxelles, Mardaga, 1985

Jakobson R. Essais de linguistique générale, Paris, P.U.F., 1968

Jauss H.R. Paradigmawechsel in der Litteraturwissenschaft, in Linguistiche Berichte,

3, 1969

Jauss H.R. Literaturgeschichte als Provocation, Franfort, Suhrkamp, 1970

Jauss H.R. Pour une esthétique de la réception, Paris, Gallimard, 1978

Jauss H.R. Experienţa estetică şi hermeneutică literară, Bucureşti, Univers, 1983

Jeune S. Littérature générale. Littérature comparée, Paris, André Minard, 1968

Kelly L. The True Interpreter, New York, City Press, 1980

Lacretelle H. de Lamartine et ses amis, Paris, M. Dreyfous, 1878

Ladmiral J.-R. Traduire: Théorème pour la traduction, Paris, Payot, 1979

Larnac J., Salmon R. Sapho, Paris, Rieder, collection Maîtres de la Littérature”, 1848

Lamennais Essai sur l’indifférence en matière de religion, tome I, Paris, Librairie A.

Hatier, 1940

Lemaître J. Le romantisme français, Paris, Natan, 1956, p. 94

Lettessier F. Versification française, Paris, Bordas, 1973

Loyson C. Poésies sacrées, Paris, éditeurs Calman-Lévi, 1925

Lovinescu E. G. Asachi, viaţa şi opera lui, Bucureşti, Tipografia Ion C. Văcărescu,

1927

Manolescu N. Istoria critică a literaturii române, Minerva, 1990

Marino A. Comparatism şi teoria literaturii, Bucureşti, Polirom, 1998

Mavrodin I. Spaţiul continuu, Bucureşti, Editura Univers, 1972.

Mavrodin I. Modernii – precursori ai clasicilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Meschonnic H. Poétique de la traduction, in Pour la Poétique II, Paris, Segers, 1973

Moreau P. Le classicisme des romantiques, Paris, Delegrave, 1932

213

Mounin G. Les belles infidelles, Paris, Cahiers du Sud, 1955

Mounin G. Les problèmes théoriques de la traduction, Paris, Gallimard, 1963

Muşat V. Vasile Cârlova, Bucureşti, Albatros, 1981

Newmark P. Aspects of Translation, Edimburg, Stanford University Press, 1985

Oprescu G. Eliade Rădulescu şi Franţa, in Studii de literatură comparată,

“Dacoromania”, an III (1922—1923), Cluj, 1924, p. 122; şi in Evocări, Bucureşti,

Editura pentru literatură, 1968

Pavlicencu S. Receptare şi confluenţe. Studii de literatură universală şi comparată,

Chişinău, U.S.M., 1999

Pavlicencu S. Tentaţia Spaniei, Chişinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa,

1999

Peuch A. Alcée et Sapho, Paris, Edition Guillaume Budé, 1953

Pichois C, Rousseau A.-M. La littérature comparée, Paris, Armand Colin, 1967

Piru Al. Istoria literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1970

Piru Al. Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977

Piru Al. Permanenţe româneşti, I. Eliade Radulescu, Bucureşti, Cartea Românească,

1978

Piru Al. Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Univers, 1981

Platon M. Vasile Alecsandri, poeţii febrili şi „Cântecul gintei latine”, Iaşi, Junimea,

1980

Pomairols Ch. de, Lamartine, Paris, Hachette, 1889

Popa N. I. Romantismul francez şi romantismul român, in Romantismul românesc şi

romantismul european, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970

Pope A. Pastorales, London, Edited by J.S. Cunningham, 1936

214

Popovici D. Introducere, in Opere, I. Heliade Rădulescu, ediţie critică, cu

introducere, note şi variante de..., vol. I, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă,

„Regele Carol II”, 1939

Popovici D. Studii literare, vol. III, ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, Cluj-

Napoca, Dacia, 1977

Popovici D. Romantismul românesc, Bucureşti, Minerva, 1969

Popovici D. Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, in Studii literare, vol III,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977

Popper K. Theorie und realitat, Tubingen, Mohn, 1972

Poulet G. Les Métamorphoses du cercle, Paris, Plon, 1961

Radu A. Cultura franceză la românii din Transilvania până la Unire, Cluj-Napoca,

Dacia, 1982

Raşcu I.M. Eminescu şi cultura franceză, ediţie îngrijită de Albert Schreiber şi D.

Murăraşu, prefaţă D. Murăraşu, Bucureşti, Minerva, 1976

Nicolescu G.C. Studii şi articole despre Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatură,

1968

Richard J-P. Etudes sur le romantisme, Paris, Seuil, 1971

Rossel V. de Histoire de la littérature française hors de la France, Paris, Klingsieck,

1985

Rotaru I. O istorie a literaturii române, vol. I, De la origini până la 1900, Bucureşti,

Minerva, 1971

Sainte-Beuve Causeries de Lundi, Paris, Editeurs Garnier Frères, 1935.

Schaettel M. Les travaux et les jours d’Alphonse de Lamartine, Paris, Editions Albert,

1943

Simion E. Dimineaţa poeţilor, Bucureşti, Cartea Românească, 1980

215

Sion G. Prefaţa, in Bolintineanu D., Poesiile vechi şi noue ale d-lui D. Bolintineanu,

editate sub îngrijirea G. Sion, prefaţă Radu Ionescu, Tipografia Bisericească,

Bucureşti, 1855

Sorescu G. Strucuri erotice în poezia română, Bucureşti, Cartea românească, 1982

Stamati C. Muza românească, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Rotaru, Bucureşti,

Editura pentru literatură, 1967

Stănescu N. Iliade Heliade..., „Luceafărul”, anul XIV, nr. 3, (455), 16 ianuarie 1971,

p. 3

Steiner G. After Babel, New York - London, Oxford University Press, traducerea în

română V. Negoiţă şi Şt. Avădanei, prefaţă Şt. Avădanei, După Babel, aspecte ale

limbii şi traducerii, Bucureşti, Univers, 1983

Strajanu M. Lamartine, in “Familia”, p. 128, 1869

Tacciu E. Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, Bucureşti, Editura

Minerva, 1982

Tieghem P. van La poésie de la nuit et des tombeau, Paris, Denoel, 1921

Tieghem P.van La littérature comparée, Paris, Armand Colin, 1931

Tieghem P.van Marile doctrine literare în Franţa, Bucureşti, Univers, 1972

Tucca E. Surorile lui Lamartine descrise de dânsul, in „Familia”, p. 79, 1890

Ursu N.A. Prefaţa, la Asachi Ghe. Opere, I, ediţie critică şi prefaţă de N.A. Ursu,

Bucureşti, Minerva, 1973

„Vestitorul românesc”, 1848, nr. 20, p. 89, „Circularea d-lui ministrului celor streine

al guvernului provizoriu către agenţii diplomatici din Paris”

Viallaneix P. Les eaux lamartiniennes in Lamartine. Le livre du Centenaire, Etudes

recueillies et présentées par Paul Viallaneix, Paris, Flammarion, 1971

Vianu T. Literatura comparată, in Jurnal, Bucureşti, E.P.L., 1961

Voia V. N.I. Apostolescu – historien de la littérature comparée in Le comparatisme

roumain, coordonare şi selecţie a textelor Romul Munteanu, Bucureşti, Univers, 1982

216

Weisstein U. Eifuhrung in die Vergleichende Literaturwissenschaft, Berlin,

Kolhammer, 1969

Zalis H. Romantismul românesc, Bucureşti, E.P.L., 1968

Zromski E. Lamartine poète lyrique, Paris, Armand Colin, 1897

217

ADNOTARE

Scopul lucrarii este de a evidentia unele aspectele ale rolului pe care poetul şi

omul de stat francez Alphonse de Lamartine l-a avut în devenirea socio-culturală şi

literară a scrisului românesc, precum şi rezonanţele lamartiniene în poezia română din

secolul al XlX-lea. Demersul a avut ca punct de pornire consultarea prealabilă a unor

cărţi-document care să ateste miscarea de gândire a secolului vizat, mentalitatea şi

orizontul de aşteptare al publicului cititor român şi stadiul culturii române în secolul al

XlX-lea.

Sistemul literar al lui Lamartine, convertit într-un model de romantism sui generis,

precum şi elementele semniflcative ale receptarii sale în literatura română fac obiectul

cercetării în sine. Prin natura comunicării literare, problematizate de conceptele de

doxologie şi mezologie, teza cercetează impactul românilor cu opera lui Lamartine, de la

traduceri, la tratarea funcţională a textului, valorificând momentul productiv în relaţie cu

eel pasiv. Un asemenea demers implică recuperarea primelor semne de receptare la

nivelul traduceri lor, sintetizarea experienţei lamartiniene şi a lamartinismului prin

asimilarea în opere originale şi, nu în ultimul rând, constituirea unui tablou general al

întregului proces de receptare. Succesul de care s-a bucurat Lamartine în literatura

noastra a fost legal de condiţiile specifice ale dezvoltarii romantismului românesc, acesta

neînregistrindu-se ca reacţie violentă împotriva clasicismului. Cum cele două atitudini

literare au coexistat şi în cazul poetului francez, acest fapt s-a constituit ca premiză a

receptării sale de către poeţii români.

Lucrarea conţine analiza concretă a unor traduceri, variantele mai multor poezii

ale unor poeţi români, realizarea unor studii aprofundate de caz, urmărind prin

paralelisme lamartinismul unor scriitori români, cât şi integrarea valorilor lamartiniene

în opere originale româneşti (Asachi, Heliade Rădulescu, Alexandrescu, Bolintineanu,

s.a.). Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei s-au conturat prin studierea

218

lucrărilor mai multor teoreticieni ai receptării, istorici şi critic! literari, din secolul al

XlX-lea. S-au avut în vedere contribuţiile în cercetarea fenomenului literar ale lui P.

Cornea, A. Marino, G. Călinescu, Al. Piru, E. Simion, D. Popovici, D. Grigorescu, P.

Eliade, Ş. Cioculescu ş.a..

Studierea momentului Lamartine în peisajul literar românesc aduce câteva

clarificări în legatură cu natura relaţiilor directe şi indirecte cu un reper literar european,

fără să se piardă caracterul autentic al literaturii române, integrate, oarecum, mai târziu

circuitului universal. Personalitatea naţională s-a manifestat în această situaţie prin dubla

acţiune magnetică de atracţie şi respingere. Dimensiunile acestui fenomen dau imaginea

caracterului original al literaturii române, într-o epocă în care începea să-şi contureze

liniile de dezvoltare.

219

ABSTRACT

The aim of our paper is to emphasize several aspects of the role that the poet and

statesman Alphonse de Lamartine had in the socio-cultural and literary development of

Romanian writing as well as Lamartine's echoes in the Romanian poetry of the 19th

century. The starting point of the analysis consisted in the preliminary study of

document books certifying the thinking trend of the mentioned century, the mentality

and the expectation horizon of the Romanian readers and the status of the 19th century

Romanian culture.

Lamartine's literary system, converted into a sui generis Romanticism model, as

well as the significant elements of his reception in Romanian literature are the objective

of the research proper. Due to the nature of literary communication theorized by means

of doxology and mezology concepts, the paper analyses the contact of Romanian people

with Lamartine's work, from translations to functionally approaching the text by

highlighting the productive moments as related to the passive ones. Such an approach

entails tracing the first signs of reception at the level of.translations, synthesizing the

Lamartinian experience and the Lamartinian trend by means of original works

assimilation and last but not least, the elaboration of a general frame of the esthetic

reception process. Lamartine's success in our literature was related to the particular

conditions of the Romanian Romanticism's development, which was not born as a

violent reaction against Classicism. As the two literary attitudes co-existed in

Lamartine's work too, this fact became the base of his reception by Romanian poets.

The paper contains the analysis of several translations, the variants of some

Romanian poets'several poems, more detailed case studies, tracking by means of

parallelisms some Romanian writers' Lamartinianism, as well as the integration of

Lamartinian elements in original Romanian writings (Asachi, Heliade Radulescu,

Alexandrescu, Bolintineanu, etc.). The theoretical and methodological bases of the

analysis were born by referring to several reception theoreticians' works, historians and

220

literary critics of the 19th century. We took into consideration the contributions to the

literary phenomenon research of P. Cornea, A. Marino, 1 Mavrodin, G. Calinescu, Al.

Pirn, E. Simion, D. Popovici, D. Grigorescu, P. Eliade, S. Cioculescu, s.a.

The study of the Lamartinian moment in the Romanian literary domain clarifies

aspects related to the nature of direct and indirect relations to an European literary

milestone without the loss of Romanian literature authentic characteristics integrated

somehow later in the universal circuit. The national personality manifested under these

circumstances through a dual movement of attraction and repelling, the dimensions of

this phenomenon are relevant for the profile of the original characteristics of Romanian

literature during an era when it was starting to shape up its development lines.

221

АННОТАЦИЯ

Целью настоящей работы является исследование роли которую сыграл

известный французский поэт и общественный деятель Альфонс де Ламартин в

социально-культурном и литературном развитии румынских княжеств, а также

отзвуков его творчества в румынской поэзии XIX века. Исследование опирается

на изучение ряда источников свидетельствующих об основных направлениях

общественной мыслм, менталитете и «горизонте ожидания» румынского читателя

и об уровне развития румынской культуры в XIX веке.

Литературная система Ламартина, ставшая моделью определенного типа

романтизма, а также основные аспекты его восприятия в румынской литературе

составляют предмет данного исследования. Исходя из понимания литературы как

средство общения, проблематизированное понятиями «доксология» и

«мезология», в диссертации исследуются воздействие творчества Ламартина на

румынского читателя, от первых переводов, через их функциональную

интерпретацию и освоение творческого аспекта их восприятия, до обобщения его

опыта и ламартинизма как явления, путем его освоения в оригинальных

произведениях, вплоть до выявления общей картины процесса восприятия

творчества французского поэта в румынской литературе. Популярность и интерес

к Ламартину в нашей литературе объясняется специфическими условиями

развития румынского романтизма, сосуществовавшего с классицизмом, как это

произошло и в творчестве самого Ламартина, что сказалось на его румынское

восприятие, став своеобразной предпосылкой для этого восприятия.

В работе содержится конкретный анализ ряда переводов и вариантов многих

стихотворений румынских поэтов, выявляется и прослеживается ламартинизм

некоторых румынских поэтов, а также творческое освоение поэзии Ламартина в

222

оригинальных произведениях румынских поэтов (Асаки, Хелиаде Рэдулеску,

Александреску, Болинтиняну и др.).

Теоретические и методологические основы работы опираются на труды

общепризнaнных теоретиков литературы и проблемы восприятия, критиков и

историков литературы (П.Корня, А.Марино, Дж.Кэлинеску, А.Пиру, Э.Симион,

Д.Попович, Д.Григореску, П.Элиаде, Ш.Чокулеску и др.).

Изучение Ламартина в румынском литературном пейзаже способствует

выяснению природы прямых и косвенных литературных связей с общими

европейскими корнями, причем учитывая национальную специфику румынской

литературы, проявившуюся в двойном магнетическом действии притяжения и

отталкивания. Рамки данного явления определяют и придают поистине

оригинальный характер нашей литературе в эпоху когда вырисовываются

основные линии ее развития.

Cuvinte-cheie: influenţă, receptare, estetica receptării, traducere, doxologie,

mezologie, hermeneutică, interpretare, asimilare, comparatism, istorie literară, critică

literară, lamartinism, clasicism, romantism, poezie, lirică, orizont de aşteptare,

demitizare.