Dr. Mircea Ciumara

ECONOMIA NAŢIONALĂ

A ROMÂNIEI

2008

Cuprins

1. Definirea economiei naţionale1.1. Interdependenţele economice şi dimensionarea pieţelor1.2. Formarea complexelor economice naţionale1.3. Conceptul de economie naţională2. Evoluţia spre formarea statului naţional unitar român (perioada până

la 1918)2.1. Populaţia2.2. Structura economică2.3. Avuţia naţională3. Integrarea complexului economic naţional românesc în perioada

interbelică ( 1918-1938)3.1. Consecinţele economice ale primului război mondial3.2. Populaţia3.3. Structura economică 3.4. Avuţia naţională4. Supravieţuirea economică naţională în perioada blocurilor militare

(1938- 1989)4.1. Consecinţele economice ale celui de al doilea război mondial4.2. Populaţia4.3. Structura economică4.3.1. Perioada 1939-19494.3.2. Perioada 1950-19895. Spre unitate europeană şi globalizare în diversitate naţională (1990-

2007)5.1. Populaţia5.2. Reforma instituţională şi legislativă5.3. Agricultura5.4. Industria5.5. Comerţul exterior5.6. Strategii economico-sociale

2

Capitolul 1. Definirea economiei naţionale

1.1. Interdependenţele economice şi dimensionarea pieţelor.

Nici un stat nu îşi poate permite să fie autarhic, să producă în interiorul graniţelor sale toate cele necesare consumului intern şi numai pentru consumul intern. Pe de o parte, oricât de mare ar fi statul, tot nu dispune de suficientă forţă de muncă pentru a o aloca tuturor domeniilor necesare de activitate umană. Chiar şi dacă ţara este suficient de mare, condiţiile naturale nu permit obţinera anumitor produse în condiţii de eficienţă. În România se poate produce cafea în condiţii speciale de seră, dar la preţuri astronomice. Unele ţări nu dispun de resurse de petrol sau gaze naturale proprii. Oricâtă forţă de muncă ar aloca, tot nu pot compensa lipsa acestor resurse naturale. Pe de altă parte, pentru a fi eficientă o întreprindere, trebuie să fie dimensionată la un anumit volum de producţie specific tipului de fabricaţie, volum care fie nu acoperă tot necesarul ţării, fie depăşeşte acest necesar. O firmă specializată în construcţia de centrale atomo-electrice, oricât de mică ar fi, produce peste necesarul anual de centrale din ţara respectivă. Se poate constata că ţările de mari dimensiuni, cum ar fi S.U.A. sau China, deşi deţin o pondere însemnată în comerţul mondial, datorită ponderii lor în populaţia şi teritoriul globului pământesc, au totuşi o pondere scăzută a comerţului exterior în P.I.B. Uriaşa forţă de muncă de care dispun le permite să îşi autosatisfacă o foarte mare parte din necesităţile de consum. În acelaşi timp, ţările de mici dimensiuni, datorită disponibilului redus de forţă de muncă, au o dependenţă de comerţul exterior extrem de mare. În tabelul nr. 1.1 prezentăm comparativ două câte două ţări vecine, dar de dimensiuni foarte diferite. Deşi proximitatea geografică asigură condiţii naturale comparabile, iar nivelurile de dezvoltare economică sunt apropiate, Canada are un export pe locuitor de 3,7 ori mai mare decât S.U.A., Suedia de 1,22 ori decât Germania, Ungaria de 2,6 ori mai mare decât Polonia.

Tabelul nr. 1.1Populaţia şi exportul pe locuitor ale unor ţări

3

apropiate geografic, dar de dimensiuni diferite

Ţara Populaţia (mil.) Export/loc. (U.S.D.)S.U.A. 298,21 3.042

Canada 32,27 11.138China 1.315,84 579

Hong Kong 7,04 41.099Germania 82,69 11.826

Suedia 9,04 14.404Polonia 38,53 2.315Ungaria 10,10 6.115

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006”, I.N.S. 2006, Bucureşti, tabelele 23.2 şi 23.29.

Relaţia nu este strict biunivocă datorită diferenţelor de nivel de dezvoltare dintre ţări. La acelaşi număr de locuitori, datorită puterii de cumpărare sporită a cetăţenilor, o ţară mai dezvoltată are o piaţă internă mai mare şi o forţă productivă a muncii mai mare. Acelaşi număr de persoane ocupate înseamnă o capacitate de producţie mai mare în ţările dezvoltate. Dar creşterea productivităţii muncii se realizează printr-o accentuare a diviziunii muncii, printr-o specializare mai îngustă a fiecărui lucrător, ceea ce înseamnă că se renunţă la unele activităţi din interiorul ţării, completându-se necesarul de consum intern cu produse importate, însemnând o accentuare a dependenţei de piaţa externă. Creşterea nivelului de dezvoltare măreşte dimensiunile economiilor naţionale sub aspectul consumului şi al volumului producţiei, dar le reduc sub aspectul diversităţii sortimentului bunurilor produse. De aceea, capacitatea de autosatisfacere economică a unui stat, deci gradul de independenţă faţă de restul economiei mondiale, evoluează direct proporţional cu numărul de locuitori şi invers proporţional cu nivelul de dezvoltare economică. Plusul de producţie datorat creşterii productivităţii muncii la bunurile şi serviciile în care ţara se specializează necesită piaţă de desfacere suplimentară, deci expansiunea exportului. Mai mult, specializarea se poate dezvolta numai pe măsura posibilităţilor de creştere a exportului. Verificarea econometrică a acestei relaţii am prezentat-o în 1990:„În perioada celui de al doilea război mondial şi cea de refacere după război, mai exact până în jurul anului 1953, producţia a fost mai dinamică decât comerţul exterior. După 1953 este certă creşterea mai rapidă a comerţului exterior decât a producţiei pentru marea majoritate a ţărilor.

4

„După calculele făcute de R. F. Emery pentru un grup de 50 de ţări, în perioada 1953-1963 fiecărui procent de creştere a ritmului mediu anual al P.N.B. pe locuitor i-a corespuns, ca tendinţă, creşterea cu 2,04 procente a ritmului mediu anual al exporturilor pe locuitor, conform relaţiei

rx = 2,0419rp + 0,5594,unde rx simbolizează ritmul mediu anual de creştere a exporturilor pe locuitor, iar rp ritmul mediu anual de creştere a P.N.B. pe locuitor. Mai expresivă i s-a părut forma inversă, în care creşterea producţiei depinde de exporturi, concluzionând că «ţările care doresc să-şi sporească rata creşterii trebuie să adopte tipul de politici care să stimuleze exporturile».„Acest îndemn adresat ţărilor mai puţin dezvoltate ca să lupte pentru a-şi câştiga un loc mai bun pe pieţele externe a fost întâmpinat cu un val de critici în occidentul dezvoltat, care susţineau că dinamica producţiei o determină pe cea a comerţului exterior şi contestau dependenţa inversă.....„Căutând ce tip de funcţie pentru ajustarea dependenţei dintre variabilele în unităţi valorice corespunde dependenţei liniare între ritmuri de tipul de mai sus se obţine:

x = ybeat

unde t simbolizează timpul. Conform interpretării date în mod obişnuit în teoria funcţiilor de producţie, „a” reprezintă ritmul progresului tehnic. În ultima relaţie avem, deci, cazul unei corelaţii multiple în care exportul pe locuitor depinde de P.N.B. pe locuitor şi de progresul tehnic.”1 Calculele le-am efectuat pentru 1980, utilizând datele referitoare la 168 de ţări.Până la începuturile maşinismului, productivitatea redusă a muncii individuale făcea ca activităţile economice să fie orientate preponderent pentru autoconsum. Chiar şi meşteşugarii, care produceau pentru piaţă, produceau pentru o piaţă limitată teritorial. Încălţămintea, îmbrăcămintea, armele, mobila etc. erau produse în urma unei comenzi a unui client cert, iar nu în speranţa că va apare un client decât în rare cazuri, cum ar fi târgurile locale. Costul ridicat al transportului cu animale de povară sau cu nave cu vele făcea ca diferenţele de preţ de producţie să nu genereze o concurenţă comercială. Comercializarea la distanţă mare a mărfurilor se baza pe monopolul asupra unor resurse. Acest monopol era asigurat fie de resurse naturale specifice, fie de secretul unor tehnologii de fabricaţie. China nu permitea scoaterea în afara graniţelor a viermilor de mătase, fierarii arabi nu divulgau secretul de fabricaţie al săbiilor de Damasc, veneţienii secretul sticlarilor etc. 1 Mircea Ciumara – „Locul comerţului exterior în modelul economiei româneşti”, Rezumatul tezei de doctorat, I.N.C.E., Bucureşti, 1990, p. 8-10.

5

În evul mediu drumurile comerciale legau China şi India cu sudul şi nordul Europei centrale şi de apus trecând prin teritoriile româneşti, deplasând mărfuri care natural nu se puteau produce în teritoriile de destinaţie. Este vorba de aşa numitul drum al Levantului (levant înseamnă est) sau al mătăsii. Poate să pară ciudat astăzi că principalele mărfuri de import în teritoriile româneşti au fost ambra, tămâia, mătăsurile şi metalele preţioase. Erau mărfuri care nu se puteau produce pe aceste meleaguri, destinate unui consum de relativ lux, iar nu unor nevoi cotidiene. În plus, ele încorporau o valoare mare într-un volum mic, ceea ce justifica enormele cheltuieli de transport. Faptul că drumurile comerciale treceau pe teritoriile noastre a însemnat un mare avantaj economic, dar şi un dezastru politic, deoarece toate popoarele năvălitoare au încercat să vămuiască aceste drumuri cotropindune. Turcii au reuşit să optureze complet aceste căi de comunicaţie, ducând la sărăcirea domnilor români şi la aservirea lor.Maşinismul a condus la o modificare radicală a productivităţii muncii, în sensul creşterii ei, ca şi la ieftinirea semnificativă a transporturilor, la început, în secolul al XIX-lea, prin transportul pe calea ferată şi introducerea vapoarelor cu zbaturi. Treptat, producţia manufacturieră şi maşinistă se adresa unei pieţe necunoscute care trebuia cucerită. Dimensiunea producţiei depăşea nevoile locale. Diferenţa de preţ de cost devenea un criteriu de preferinţă în consum. În aceste condiţii, interesele economice ale producătorilor au simţit nevoia de sprijin, colaborând cu interesele militare şi etnice ale statului. Progresele rapide ale ştiinţei au făcut ca o tehnologie de fabricaţie introdusă într-o ţară să fie în tot mai scurt timp reinventată şi aplicată şi în alte ţări, ceea ce a redus treptat importanţa secretului de fabricaţie. Reducerea cheltuielilor de transport a diminuat importanţa monopolului asupra unor resurse naturale. Protecţia producătorilor a fost asigurată din ce în ce mai mult de către stat, interesat în prosperitatea ţării. Într-o lume care se seculariza, motivaţiile de ordin superior religios au fost înlocuite cu salvgardarea intereselor naţionale.În secolele trecute consumul unui om se rezuma la o gamă foarte restrânsă de mărfuri. Lupta pentru piaţă din perioada de după cel de al doilea război mondial a dus la o stimulare a diversificării consumului. Omului i-au fost sugerate noi nevoi de consum, care au condus la diversificarea enormă a gamei de produse. Această diversificare nu a generat o specializare mai accentuată a producătorilor pe diferite ţări. Progresul din ultimele decenii al tehnologiilor de fabricare, transport, comunicare a provocat o adâncire a specializării între statele lumii la nivel de subansamble şi piese, produsul finit căpătând din ce în ce mai mult un caracter internaţional. Consumul, deşi s-a diversificat foarte mult, s-a

6

standardizat şi practic uniformizat pe plan mondial. În orice oraş din lume călătoriţi, constataţi că intrând într-un magazin nu mai puteţi distinge un specific naţional. Magazinele din Tokio, Bucureşti, Berlin şi New York prezintă mărfuri cu aceleaşi etichete. Procesele de fabricaţie şi distribuţie au depăşit graniţele naţionale. Firmele care controlează aceste procese de producţie sunt în cele mai multe cazuri transnaţionale, cu o forţă economică superioară majorităţii statelor lumii. Relaţia biunivocă de sprijin între economie şi naţiune pare să nu se mai verifice în tot mai multe situaţii. Mai au o motivaţie economică de existenţă statele naţionale, sau devin o frână în calea progresului economic? Timpul va da răspunsul la această provocare a istoriei.

1.2. Formarea complexelor economice naţionale

Privind de-a lungul istoriei mondiale putem constata o evoluţie de tip flux-reflux în care s-au constituit mari imperii, s-au destrămat, iar s-au creat state cu imense aglomerări umane, iar s-au destrămat etc. În antichitate s-au creat marile imperii macedonean, roman, mongol etc., care au dispărut, apărând o pulverizare statală excesivă. Imperiile antice nu erau constituite pe baze etnice sau religioase. Dimensiunile statale erau determinate de capacitatea militară şi administrativă de asigurare a stabilităţii, iar scopul expansiunii era dobândirea de venituri. Şi în perioadele de fărâmiţare graniţele statale nu se suprapuneau extensiei unei etnii sau religii, ci capacităţii militare de control. Nici măcar poporul evreu, care se considera un popor ales, nu a reuşit mult timp să îşi asigure un stat naţional, atât datorită conflictelor interne care au împiedicat administrarea unitară, cât şi datorită cotropirilor din exterior.Sub aspectul capacităţii administrative, sugestivă este dimensionarea cetăţilor greceşti în antichitate. Dimensionarea cetăţii, ca număr de locuitori, era dictată de o diviziune a muncii tradiţionale. Atunci când numărul de locuitori sporea, depăşind posibilităţile de reglare a proporţiilor dintre diferitele profesii şi activităţi, apăreau excedente la unele produse şi servicii şi deficit la altele. Fiind vorba de tradiţie, aceste proporţii le cunoştea cel mai bine „sfatul bătrânilor”. Concluzia era că au fost supăraţi zeii prin nerespectarea tradiţiei, iar consecinţa era că surplusul de locuitori părăsea cetatea şi forma o nouă cetate. Deoarece în navigaţie se practica cu predilecţie cabotajul, adică circulaţia de-a lungul malurilor cu popasuri dese pentru aprovizionare, noile cetăţi se construiau cu predilecţie pe parcursul drumurilor comerciale. Aşa au apărut cetăţile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin.

7

În evul mediu au apărut din nou mari imperii, axate pe un exclusivism religios dar constituite tot în raport cu forţa militară. Interesele economice erau mascate prin pretexte religioase. Încercările occidentului european sărac de a jefui bogăţiile Constantinopolului s-au manifestat sub pretextul de apărare a Constantinopolului de musulmani, sub numele de cruciade. În perioada dogmatismului religios, pe noi ne-au afectat imperiul catolic austro-ungar, imperiul musulman turcesc şi imperiul ortodox rusesc. Pe măsură ce rolul religiei în stat s-a diminuat, ele s-au destrămat. A întârziat aproape un secol imperiul rusesc, care s-a adaptat înlocuind panortodoxismul cu panslavismul şi cu internaţionalismul comunist. Panslavismul, varianta imperialistă rusă a naţionalismului, are ca premergător recunoscut pe Petru cel Mare şi şi-a atins apogeul la sfârşitul celui de al doilea război mondial, când dominaţia sovietică s-a extins la toată zona slavă.Locul lăsat liber de idealul religios a fost ocupat de idealul etnic. Acest moment a coincis cu nevoia burgheziei de a-şi asigura o piaţă internă mai mare datorită creşterii forţei productive, ca urmare a extinderii maşinismului. Dimensionarea statului în limitele etnice, în afară de conotaţiile culturale, căpăta o justificare şi o consolidare pe motive economice.Naţiunea este o mare comunitate umană a cărei coeziune se realizează prin unitatea de limbă, cultură, istorie, teritoriu, statalitate, viaţă economică. Gradul în care fiecare din aceste elemente contribuie la realizarea unităţii naţionale diferă de la un popor la altul şi de la o epocă la alta. Naţiunea germană sau cea maghiară cunosc o atât de mare diversitate dialectală încât de multe ori apar dificultăţi de înţelegere şi comunicare între membrii aceleiaşi naţiuni. Acceptarea drept limbă cultă şi oficială a dialectului din zona Berlinului a permis depăşirea acestui impas. Naţiunea americană nu se poate lăuda cu o comunitate de istorie decât pe termen relativ scurt şi nici cu o comunitate de cultură. Venite din toată lumea, grupările etnice din S.U.A. şi acum locuiesc în cartiere separate în care conservă specificul locului de origine. Naţiunea evreiască este împrăştiată în toată lumea, fără unitate teritorială, statală şi de viaţă economică. Constituirea şi menţinerea statului Israel dintr-un idealism religios este chiar o grea povară economică pentru această naţiune. Alte naţiuni se protejează prin state multinaţionale, cum fac flamanzii şi valonii în Belgia. Conjunctura mondială şi istorică au făcut ca naţiunea română să se protejeze în prezent prin două state şi două economii distincte: România şi Republica Moldova. Românii din sudul Dunării, deşi există o continuitate spaţială cu România, nu beneficiază de protecţie statală, ba chiar sunt crunt persecutaţi în unele state balcanice.

8

Când vorbim în această lucrare de economie naţională nu avem în vedere economia statului mai mult sau mai puţin naţional, ci activitatea economică prin care se consolidează unitatea şi conştiinţa naţională. Deoarece modul de funcţionare a economiei statului român determină în special tânăra generaţie să îşi caute prosperitatea pe alte meleaguri, atrage masiv imigranţi asiatici şi africani, face ca unele domenii de activitate să intre sub controlul intereselor altor naţiuni, ne putem întreba în ce măsură aceasta este o economie naţională.Secularizarea specifică epocii moderne, adică reducerea rolului bisericii în viaţa socială, a lăsat liber locul nu numai instituţiilor laice, dar şi ideologiilor. Exacerbarea până la pervertire a sentimentului naţional şi a nemulţumirilor sociale au condus la două ideologii (noţiune introdusă de marxism cu sensul de conştiinţă colectivă) socialiste în perioada interbelică: nazismul (prescurtare a naţional socialismului) şi internaţionalismul socialist. Ambele ideologii au încercat retopirea statelor naţionale în două mari imperii, german şi sovietic. Finalul celui de al doilea război mondial a eliminat şansele dominaţiei germane, iar dominaţia sovietică în Europa a fost limitată pentru o jumătate de secol la graniţele populaţiei de origine slavă.Distrugerile şi masacrele din timpul celui de al doilea război mondial şi ulterioare au făcut ca în conştiinţa maselor să eşueze ideologiile. Pe terenul rămas liber s-a instalat un nou stidard, cel al consumului, al bunăstării. Acest ideal materialist a fost favorizat circa două decenii de creşterea economică puternică în occidentul dezvoltat. Drepturile omului erau de uz extern, pentru justificarea războiului rece. Pe plan intern, voturile alegătorilor erau captate în numele bunăstării. Economicul a devenit un ideal al maselor şi al puterii politice. Concretizarea lui s-a realizat pe două căi antagoniste: regionalizarea şi globalizarea.2

Pentru a face faţă luptei de concurenţă, în lume s-au creat trei centre de putere economică regională: S.U.A., Uniunea Europeană şi Asia de est.Puterile europene au pierdut după al doilea război mondial coloniile, deci controlul exclusiv asupra resurselor naturale. În lupta pentru noi tehnologii, Europa nu mai este de mult un continent favorizat. În plus, nu numai fiecare stat european a rămas cu o pondere nesemnificativă în pieţele mondiale, dar continentul în ansamblul său îşi pierde din importanţă. Pentru a rezista în lupta de concurenţă blocului reprezentat de S.U.A., Europa i-a opus ceea ce

2 O analiză detaliată a punctelor de vedere pe această temă în Ian Clark – „Globalization and Fragmentation International Relations in the Twentieth Century”, Oxford, Oxford University Press, 1998.

9

acum se numeşte Uniunea Europeană. Ulterior, U.E. şi-a propus şi rezistenţa la concurenţa asiatică, mai întâi Japonia, apoi şi statele numite „tigrii asiatici”. Nevoia asocierii europenilor rezultă evident din ponderea continentului în lumea contemporană. În 20053 populaţia Europei reprezenta numai 11,3% din populaţia lumii. Comparativ cu Asia (unde am inclus şi partea europeană a Federaţiei Ruse şi a Turciei) suprafaţa Europei de 5,9 milioane km2 reprezintă numai 12,2% din cea de 48,9 milioane km2 a continentului alăturat. Practic, Europa este numai o peninsulă a Asiei. În 2005, cu o populaţie de 728 milioane locuitori, Europa reprezenta numai 18,6% din cea a Asiei, de 3.906 milioane. Statele europene au o dimensiune medie de 127.118 km2, iar cele asiatice de 958.251. Statele europene au o populaţie medie de 12,3 milioane locuitori, iar cele asiatice de 73,9 milioane. Un singur stat, S.U.A., cu o populaţie de 298,2 milioane locuitori, echivalează cu 41% din continentul european.Dacă în America formarea S.U.A. nu s-a lovit de tradiţii istorice şi specificităţi culturale, pe plan european crearea unei pieţe unice este mult mai dificilă. În decursul secolelor, între statele vecine s-au acumulat tensiuni greu de depăşit: între Germania şi Franţa, între Spania şi Portugalia, între ţările scandinave, între România şi Ungaria etc. Fiecare naţiune europeană îşi are cultura şi limba sa proprie consolidate. Unificarea economică, militară şi politică a continentului s-a putut realiza numai în condiţiile respectului pentru suveranitatea naţională, a specificităţii culturale şi lingvistice naţionale, asigurate de principiul subsidiarităţii. Conform acestui principiu toate drepturile aparţin suveran statelor, iar nu U.E. În asocierea lor, statele europene cedează de bună voie unele drepturi suverane, dar nu în favoarea altui stat, ci toate cedează în favoarea unităţii statelor. Strict juridic vorbind, suveranitatea nu este încălcată, ci numai de bună voie limitată: „... existenţa suveranităţii nu se apreciază în funcţie de numărul «competenţelor» pe care le stabileşte fiecare stat prin propria sa voinţă. Ceea ce interesează este manifestarea plenară, neîngrădită a acestei voinţe. În consecinţă, afirmaţia că prin abandonarea, transferul, cedarea, delegarea etc. a unor competenţe de către un stat unui alt stat sau unei entităţi internaţionale se limitează suveranitatea, nu şi-ar găsi nici o justificare logică dacă asemenea acte sunt o expresie a voinţei naţionale neîngrădite.”4 În acelaşi timp, statele îşi păstrează dreptul de control asupra modului în care sunt utilizate drepturile suverane cedate. Nu se produce o uniformizare lingvistică sau culturală ci,

3 Calculat pe baza “Anuarul statistic al României 2006”, tabelele 23.1 şi 23.2. 4 Acad. Paul Mircea Cosmovici – „Uniunea Europeană în labirintul viitorului”, I.N.C.E., C.I.D.E., Bucureşti, 2002, p.17.

10

din contră, în numele protecţiei minorităţilor sunt protejate şi sprijinite supravieţuirea şi consolidarea specificului naţional. Spre deosebire de regionalizare, globalizarea se produce pe deasupra capacităţii de control a statelor naţionale. Companiile transnaţionale controlează domenii tot mai largi ale vieţii economice, cu o forţă economică ce o depăşeşte pe cea a statelor şi neglijând interesele specifice naţiunilor şi ale suveranităţii statale. „Potrivit estimărilor UNCTAD, un număr de 500 de societăţi transnaţionale controlează 70% din comerţul internaţional.”5 În acest proces economiile naţionale par să nu mai aibe viitor. Filologii apreciază că datorită acestui proces, peste un secol sau două pe glob vor mai exista numai trei limbi - chineza, spaniola şi engleza - , cu toate consecinţele care decurg asupra dispariţiei culturilor naţionale, a naţiunilor şi popoarelor în general.

1.3. Conceptul de economie naţională

Ştiinţa economică modernă îşi are originea în Anglia în epoca expansiunii comerciale şi coloniale. Scrierile pe teme economice nu urmăreau idealuri pur teoretice, ci înarmarea practicienilor englezi cu un minim de cunoştinţe şi argumente economice utile activităţii lor. Anglia era interesată să fărâme rezistenţa altor state faţă de expansiunea mărfurilor sale industriale. Acesta fiind scopul principal, lucrările economice nu erau preocupate de protejarea unei naţiuni - nimeni nu ataca Anglia - , ci de eliminarea barierelor vamale impuse de alte state mărfurilor britanice. Apărarea intereselor britanice conducea la o argumentaţie care cerea neglijarea intereselor naţionale ale pieţelor ce urmau a fi cucerite. Abia în secolul al XIX-lea, când statele germanice se unificau, a apărut evidentă necesitatea unei teorii a economiei naţionale. Când Friederich List a început să pledeze în acest sens, susţinând protecţionismul împotriva mărfurilor industriale englezeşti nu numai că nu a fost înţeles, dar a fost forţat să emigreze în America. Abia după ce conştiinţa naţională s-a consolidat şi a avut nevoie şi de suportul economic List, care deja se sinucisese din disperare, a fost glorificat în Germania, iar kaiserul umbla demonstrativ pe stradă îmbrăcat în postav german, chiar dacă era de mai proastă calitate. Friederich List, ca de altfel întregul curent de gândire numit „şcoala istorică”, a criticat elaboratele economice britanice pentru a apăra interesele economice germane. Criticile sale sunt sintetizate astfel:

5 Dr. Maria Cartas – „Impactul societăţilor transnaţionale asupra economiei mondiale”, I.N.C.E.,C.I.D.E., Bucureşti, 2002, p.11.

11

„Aşa cum am arătat în capitolele precedente, sistemul şcolii economice liberale suferă de trei vicii esenţiale: în primul rând, un cosmopolitism neîntemeiat, care nu admite nici naţionalitatea şi nu ţine seama nici de satisfacerea intereselor naţionale; în al doilea rând, un materialism lipsit de viaţă, care vede pretutindeni numai valoarea de schimb a lucrurilor, fără să ţină seama nici de interesele spirituale şi politice, nici de cele prezente şi viitoare, nici de forţele productive ale naţiunii; în al treilea rând, un particularism şi un individualism care, ignorând cele mai importante consecinţe ale naturii muncii sociale şi ale efectului asocierii forţelor, ne înfăţişează, în fond, numai industria privată, aşa cum s-ar dezvolta ea într-un regim de relaţii libere cu societatea, adică cu întreaga omenire, dacă aceasta nu ar fi separată în diferite naţiuni. „Între individ şi omenire însă se situează naţiunea, cu limba şi literatura sa distinctă, cu originea şi istoria sa proprie, cu moravurile şi obiceiurile sale, cu legile şi instituţiile sale, cu idealurile sale proprii de existenţă, de independenţă, de progres, de continuitate neîntreruptă şi cu teritoriul său distinct; o societate care a devenit unită printr-o mie de legături spirituale şi de interese, într-un tot existând prin el însuşi, care recunoaşte în sânul său autoritatea legii, dar care, faţă de alte societăţi de acelaşi fel, îşi păstrează încă libertatea sa naturală, şi care, în consecinţă, este în stare, în conjunctura actuală a lumii, să-şi menţină independenţa şi neatârnarea numai prin forţele şi prin mijloacele sale proprii.”6

Fără a contesta necesitatea existenţei „economiei cosmopolite”, Fr. List insistă asupra necesităţii complementarei acesteia, „economia naţională”:„Dacă vrem să rămânem credincioşi legilor logicii şi naturii lucrurilor, trebuie ca economiei particulare să-i opunem economia societăţii omeneşti şi în cadrul acesteia să distingem: economia politică sau Nationalökonomie, care, plecând de la noţiunea şi de la natura naţionalităţii, ne învaţă cum poate o anumită ţară să-şi menţină şi să-şi amelioreze poziţia sa economică în situaţia mondială existentă şi cu particularităţile sale naţionale – şi economia cosmopolită, sau economia universală, care porneşte de la ipoteza că toate ţările din lume constituie o societate unică, care trăieşte în pace perpetuă.”7

List recomandă luarea în considerare a punctului de vedere politic în ştiinţa economică:

6 Friedrich List – „Sistemul naţional de economie politică”, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 147-148.7 Idem, p. 115.

12

„Şcoala economică liberală a considerat piaţa numai din punct de vedere cosmopolit, nu şi din punct de vedere politic.”8

Dar politicul nu înseamnă politică. Economia naţională ca ştiinţă are o menire educativă. Acest rol educativ serveşte la două acţiuni. Pe termen scurt ajută politica în a-şi exercita misiunea, iar pe termen lung ajută naţiunea să se integreze într-o economie mondială viitoare paşnică:„Menirea politicii este de a civiliza naţiunile barbare, de a dezvolta pe cele mici şi de a consolida pe cele slabe, dar, înainte de toate, de a le asigura existenţa şi continuitatea. Menirea economiei politice constă în educarea economică a naţiunii şi în pregătirea ei ca să intre în societatea universală a viitorului.”9

Fr. List nu a fost împotriva ideii ca tot mapamondul să fie eliberat de războaie, bariere vamale şi politică. În plus faţă de scopul declarat de a educa prin ştiinţa economică naţiunile în această perspectivă, el a militat pentru înfiinţarea unor organisme internaţionale pentru liberalizarea comerţului, un fel de preanunţ pentru GATT. Dar până la realizarea păcii şi concordiei mondiale a susţinut protecţia naţiunii:„În situaţia existentă în lume, libertatea generală a comerţului nu ar genera republica universală, ci subjugarea universală a ţărilor mai puţin înaintate, sub dominaţia puterii supreme în domeniul industrial, comercial şi maritim; ...”10

În condiţiile unor inechităţi foarte mari internaţionale de dezvoltare între ţări şi a riscului ridicat de distrugere a bogăţiei naţionale prin războaie, esenţială este dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii:„Forţa de a crea bogăţii este deci infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute.”11

Protecţia pe termen lung a naţiunii prin dezvoltarea forţelor productive prezintă o importanţă atât de mare încât este recomandat să se facă şi cu preţul unor sacrificii de moment:„Naţiunea trebuie să sacrifice şi să ştie să renunţe la unele bunuri materiale pentru ca să dobândească forţe spirituale sau sociale; ea trebuie să sacrifice avantaje prezente, pentru a şi le asigura pe cele viitoare.”12

Fr. List nu a apărat pur teoretic noţiunea generală de naţiune în raport cu cosmopolitismul britanic, ci în mod concret a apărat naţiunea germană.

8 Idem, p.155.9 Idem, p. 148.10 Idem, p. 118.11 Idem, p. 122.12 Idem, p. 129.

13

Deşi cerea Germaniei să se protejeze de expansionismul britanic, în raport cu alte ţări el recomanda Germaniei o politică expansionistă. El susţinea protecţia faţă de Anglia, dar promova colonizarea germană a Europei răsăritene. Datorită pericolului promovării expansionismului german spre Europa de răsărit, sub lozinca „Drang nach Osten”, cartea sa a fost studiată cu atenţie în Principatele Unite şi publicată în limba română în 1887. Cu toată condescendenţa faţă de calităţile de economist ale lui Friedrich List, autorii români au insistat asupra riscului de colonizare a teritoriilor româneşti. Ilustrez cu reacţiile lui Mihai Eminescu: „Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politici germani de a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich List, în Sistemul său naţional de economie politică (Cartea IV, cap. 4), după ce propune diferite mijloace pentru a pune mâna pe întinderile meridionale ale Americii, nu uită nici ţările noastre.”13 „Genialul List a scris acum patruzeci şi mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de Navigaţiuni îngrijeşte de tranzitul necesar şi colonii numeroase de manufacturieri şi industriaşi au împânzit ţara noastră”.14

În secolul XIX conştiinţa naţională s-a dezvoltat şi în România. Până după primul război, când s-a realizat unitatea naţională, argumentele principale utilizate în slujba acestei noi ideologii erau de natură istorică şi culturală. Mihail Manoilescu se exprimă aproape exclusivist asupra acestei predominări literare în abordarea problemei naţionale: „Generaţia, care a afirmat cea dintâi caracterul nostru naţional distinct şi care a păşit la dezvoltarea noastră pe toate tărâmurile, nu cunoştea, - şi era firesc să nu cunoască - decât cultura literară.„Preocuparea întreagă a oamenilor gânditori era descoperirea multiplelor feţe ale geniului nostru naţional şi de aceea filologia, istoria şi disciplinele literare în general, erau acele care absorbeau cele mai alese forţe ale neamului.”15

Cu toate acestea, preocupările economice nu au lipsit nici măcar la autorii de orientare literară sau istorică. Probă sunt scrierile lui Mihail Eminescu, care deţinea o cultură economică vastă, ale lui Nicolae Bălcescu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, B. P. Haşdeu. Dintre economiştii de profesie care s-au afirmat prin lucrările lor înainte de unificarea ţării, P. S. Aurelian

13 Eminescu – „Opere”, vol. 5, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 1045.14 Idem, p. 1047.15 Mihail Manoilescu – „Politica producţiei naţionale”, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 13.

14

(a editat şi o revistă cu numele „Economia naţională) şi D. P. Marţian sunt doar numele cele mai ilustre. Analizele şi soluţiile recomandate de către ei se refereau la graniţele statale ale perioadei, care nu corespundeau cu graniţele naţiunii. Motiv pentru care este greu de afirmat că aceşti precursori ai gândirii economice româneşti pot fi incluşi în lista celor ce s-au pronunţat asupra economiei naţionale.Realizarea unităţii naţionale în 1918 a generat o modificare în atitudinea intelectualităţii româneşti. Nu mai era necesar să insişti cu argumente istorice şi culturale în favoarea unităţii naţionale, deoarece ea era deja realizată. Pe prim plan se punea consolidarea acestei unităţi, o dezvoltare intensivă a naţiunii. Vechile forme statele nu au favorizat o complementarietate economică a provinciilor româneşti. În perioada interbelică gândirea economică românească s-a axat pe formarea complexului economic naţional, asigurând modernizarea economiei care avea mari rămâneri în urmă faţă de occidentul Europei, într-o formă care să aprofundeze economic unitatea naţională. Personalităţile timpului au receptat în forme specifice această modificare, dar nu au contestat cotitura ce s-a produs în gândirea românească. Exemplificăm cu extremele: Mihail Manoilescu şi Ştefan Zeletin. Mihail Manoilescu pune accent pe conştiinţa naţională ca pe o predestinare:„Întemeierea Statului politic unitar românesc încheie un ciclu istoric şi un ciclu ideologic. Vechiul ideal de întregire este astăzi împlinit şi cu aceasta e sfârşită cea dintâi fază din istoria românismului.”16

La M. Manoilescu totul a fost subordonat unei misiuni istorice:„după cum misiunea vechiului sistem economic românesc a fost să pregătească expansiunea puterilor materiale, care au făcut din micul vechi regat un instrument hotărâtor de luptă, într-o clipă hotărâtoare din istoria neamului, tot aşa misiunea politicei economice naţionale de astăzi este de a promova expansiunea forţelor lăuntrice ale ţării în faza în care, pentru prima dată, istoria îi îngăduie o dezvoltare organică în cadrul său natural.”17

Spre deosebire, pentru Ştefan Zeletin idealul naţional nu este decât un instrument al intereselor burgheziei: „Noile noastre nevoi vor crea României şi formula unui nou ideal naţional, în care să se concretizeze aspiraţiile viitoare ale românilor. Istoria burgheziei arată, la noi ca şi aiurea, că ideologia naţionalistă e, în orice epocă, expresia nemijlocită a nevoilor burgheziei din acel timp. Idealul unei Românii unitare neatârnate, pentru care au luptat românii până în deceniul 16 Idem, p. 15.17 Idem, p. 16.

15

al optulea, era expresia nevoilor procesului de circulaţie, la care se reducea până atunci elementele burgheze ale economiei noastre. Tot astfel idealul unităţii neamului, pentru care s-a luptat de atunci încoace, exprimă nevoile procesului de producţie, care în lărgirea sa treptată cere şi lărgirea graniţelor, şi impune formula trebuinţelor sale ca ideal naţional. La noi, ca pretutindeni, idealul unui stat naţional român, a cărui graniţe să se acopere cu întinderea însăşi a naţiunei noastre, e un produs al burgheziei în proces de naştere.”18

Explicarea diferită a motivaţiei formării economiei naţionale româneşti îi face pe cei doi autori să şi definească diferit interesele prioritare ale acestei economii naţionale. Mihail Manoilescu pune accent pe consolidarea economiei naţionale prin toate mijloacele, interne şi externe:„Problema generaţiei de astăzi este aceea a consolidării unităţii naţionale realizate, este aceea de a da omenirii pentru prima dată în istoria noastră, într-o formă liberă de Stat, contribuţia pe care suntem în stare să o dăm civilizaţiei şi culturii omeneşti.„Dar contribuţia noastră la cultura universală nu poate fi dată desăvârşit, decât dacă avem o ţară plină de prestigiu prin puterea ei materială şi morală.”19

„Şi totuşi viitorul politic al Statului este el însuşi în funcţie de aşezarea economică pe care vom şti să ne-o dăm.„Statul nostru va fi într-atâta puternic şi viitorul nostru va fi într-atâta sigur, câtă forţă lăuntrică care zace ascunsă în mijlocul neamului nostru vom şti să mobilizăm, câtă bogăţie din sânul pământului acestuia vom şti să descoperim şi să utilizăm, şi în sfârşit câte energii şi puteri din afară vom fi în stare să atragem şi să punem în serviciul nostru.”20

Pentru Ştefan Zeletin rostul economiei naţionale este să favorizeze capitalul autohton şi să închidă accesul capitalului străin:„Acum, după ce burghezia română a îndeplinit formula trecută a idealului ei naţional, care va fi formula viitoare, pe care va impune-o ţării noastre, ca mijloc de unire a tuturor spiritelor şi concentrare a aspiraţiilor naţiunii? E vădit că această formulă va exprima noile ei nevoi mercantiliste, şi acestea sunt: lupta împotriva capitalismului străin, şi tendinţa de a dezvolta propriile noastre forţe productive în aşa măsură, ca să satisfacă toate nevoile neamului nostru, fără concurs din afară.”21

18 Şt. Zeletin – „Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric”, Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 136-137.19 Mihail Manoilescu – „Politica producţiei naţionale”, p.15-16.20 Idem, p. 18.21 Şt. Zeletin – „Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric”, p. 137.

16

Poate să pară paradoxal că nu Ştefan Zeletin, ci Mihail Manoilescu a dezvoltat teoria protecţionismului. Mihail Manoilescu a pus bazele teoriei moderne a protecţionismului pentru salvgardarea economiei naţionale şi a statului naţional român. În spatele derivatelor şi funcţiilor matematice utilizate de Manoilescu nu se ascund pasiuni pur teoretice, ci promovarea intereselor naţionale.Peisajul gândirii economice româneşti din primul deceniu de după realizarea României Mari nu poate fi înţeles dacă nu este completat şi cu opiniile lui Virgil N. Madgearu. Virgil N. Madgearu, un economist de o erudiţie deosebită, nu s-a declarat adeptul unei şcoli de gândire din teoria economică, ci a încercat o sinteză a teoriilor existente în funcţie de problemele concrete şi interesele economiei româneşti.Madgearu defineşte într-o formă populară economia naţională în cursul său inaugural din 28 ianuarie 1916:„Economia naţională este totalitatea întreprinderilor şi gospodăriilor unui popor, strânse laolaltă prin numeroase raporturi de schimb reciproc. Este, cu alte cuvinte, acea situaţiune a vieţii economice, în care, într-un popor, care are o organizaţie de Stat, nu mai produce fiecare bunurile de care are nevoie pentru satisfacerea trebuinţelor sale, ci fiecare schimbă ceea ce produce el cu ceea ce produc alţii, aşa încât unul munceşte pentru toţi şi toţi pentru unul.”22

Ştiinţa care studiază economia naţională preferă să o denumească economie socială specială:„... economia socială specială se pot (sic!) numi cu drept cuvânt ştiinţa economiei naţionale.”23

La fel ca şi Fr. List, păstrează aceeaşi distincţie între politica economică naţională şi ştiinţa economiei naţionale:„Politica economică este dezvoltarea sistematică a principiilor după care trebuie să aibă loc intervenţia Statului şi a celorlalte comunităţi de drept public în economia naţională. Pe când economia socială specială se ocupă de realitatea economică, de starea de fapt, de transformările ei, de evoluţia ei, şi caută să-i afle cauzele şi să lămurească legile care o stăpânesc, politica economică vrea să stabilească, nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie şi cum să fie, cum şi prin ce mijloace să se influenţeze dezvoltarea vieţii economice.”24

22 Virgil N. Madgearu – „Curs de economie politică”, Institutul de Cercetări Economice Profesor Virgil N. Madgearu, 1944, p. 441 (Lecţie ţinută la 28 ianuarie 1916).23 Idem, p. 450.24 Idem, p. 451.

17

Ceea ce apare nou la Virgil N. Madgearu este opinia că deja este predominantă importanţa economiei mondiale:„Înainte de orice, astăzi este ştiut că n-a existat în toate timpurile o economie naţională; au fost faze în istoria omenirii, în care a dominat economia casnică, economia orăşenească, economia teritorială, după cum în faza de astăzi se pare că domină economia mondială.”25

Pentru a preveni rolul distructiv al predominanţei mondialului asupra naţionalului, Madgearu îşi punea speranţe în rolul Ligii Naţiunilor. Confruntarea de la egal la egal pe tărâmul economic se transforma în inegalitate datorită inegalităţii de forţă. De aceea considera foarte importantă mutarea dialogului pe plan juridic, unde ţările mai slabe aveau şanse mai mari:„Dacă Liga Naţiunilor nu va deveni un organism, care să asigure pacea şi să reguleze raporturile economice dintre popoare, atunci viitorul naţiunilor mici va (sic!) periclitat de avalanşa imperialismului, care a început a se dezlănţui, din nou, a doua zi după război. Numai dacă o Ligă a Naţiunilor ar duce la dezarmarea popoarelor şi ar garanta pacea, numai atunci s-ar putea stabili raporturi normale între Statele mici şi mari şi numai atunci statele mici ar putea, din prisosul lor de bogăţie, să dea un prisos de civilizaţie pentru omenire. A înţelege acest lucru pentru Statele mici este de o însemnătate extraordinară astăzi.„Ridiculizarea, în trecutul apropiat, a Ligii Naţiunilor, de către oamenii de Stat ai ţărilor mici, a fost o greşală de neiertat. Ţările mici au interes mai mare să existe o puternică Ligă a Naţiunilor decât statele mari. Statele mai mari au găsit totdeauna prilej de înţelegere reciprocă pentru exploatarea celor mici. Numai când Statele mici vor avea asigurarea păcii, de la o Ligă a Naţiunilor, ca să-şi poată dezvolta opera de civilizaţie, numai atunci îşi vor putea realiza misiunea lor.„Aceasta presupune însă un progres al ideii şi al spiritului internaţional la toate popoarele. În locul ideii naţionalismului, ca factor unic şi a tot călăuzitor în acţiunea socială, trebuie să se trezească spiritul internaţional, de înţelegere şi de cooperare între popoarele lumii.”26

La finalul carierei şi vieţii sale era martorul expansiunii Germaniei naziste. În faţa acestui pericol singura soluţie pe care o vede este intervenţionismul puternic al statului. Nu credea într-o revenire la rolul predominant al statului naţional, dar vedea pe acesta ca o ultimă formă de apărare cât de cât:

25 Idem, p.448.26 V.N. Madgearu – „Agrarianism, capitalism, imperialism”, Editura Economistul S.A., Bucureşti, 1936, p. 168-169.

18

„O dată ce este stabilit că pe drumul economiei capitaliste liberale, deformată printr-un intervenţionism de stat haotic, spasmodic şi expus tuturor influenţelor, economia românească nu a izbutit să acumuleze capitaluri productive româneşti, nu rămân deschise decât două drumuri: drumul economiei capitaliste liberale pure sau economia organizată controlată de stat. Cel dintâi – în lumina experienţei lumii întregi – apare utopic; cel de al doilea, care se desprinde din condiţiile de viaţă ale ţării şi din necesitatea de a construi fundamente puternice clădirii statului naţional-românesc, departe de a fi privit ca un pământ al făgăduinţei, apare ca un imperativ naţional.”27

Începea o perioadă de o jumătate de secol în care, din cauza presiunilor politice, nu mai puteai să te exprimi deschis. Şi aşa Madgearu a plătit cu viaţa atitudinea sa. Confruntarea economică dintre continentul european în ansamblul său şi S.U.A. o vede deja ca principala provocare a viitorului, indiferent ce reguli vor domina piaţa europeană – regim nazist sau democratic. Madgearu este preocupat de locul României pe această piaţă europeană:„Este probabil ca omenirea să treacă la o formulă de regionalism economic. În acest caz, dacă continentul european va forma o regiune economică înăuntrul căreia comerţul se va face într-un cadru de libertate relativă, îngăduind un grad de diviziune a muncii între ţările europene, ocrotite de concurenţa ţărilor transoceanice printr-un regim vamal preferenţial european, pentru agricultura românească se vor crea condiţii favorabile unei intensificări. În această ipoteză, piaţa europeană va forma un debuşeu capabil să absoarbă excedentele nu numai ale agriculturii din România, ci din toate ţările agricole din sud-estul Europei.”28

După al doilea război mondial problematica economiei naţionale s-a pus în mod diferit în diferitele zone ale lumii. În America Latină s-a dezvoltat o şcoală economică specifică de protecţie împotriva expansiunii economice externe, în primul rând nord-americane. Punctul de plecare recunoscut al acestei şcoli de gândire a fost teoria protecţionismului elaborată de Mihail Manoilescu29. În Franţa, caare a pierdut imperiul colonial şi în competiţia cu alte mari puteri, în special cu S.U.A. şi Germania, intelectualitatea sa a devenit preocupată de salvgardarea independenţei naţionale în condiţiile accentuării interdependenţelor internaţionale. Cel mai explicit a dezvoltat

27 Virgil N. Madgearu – „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 290.28 Idem, p. 274-275. 29 Costin Murgescu – „Mersul ideilor economice la români”, vol. 1, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 461-468.

19

acest subiect Fr. Peroux30. Formarea Comunităţii Economice Europene, numită ulterior Uniunea Europeană, a generat îngrijorări în ţările europene, provocând publicarea unor lucrări consistente despre salvarea specificităţii naţionale în condiţiile integrării. În estul european dominaţia militară a U.R.S.S. risca să conducă la fărâmarea unor state naţionale. Nu numai că România a pierdut după al doilea război mondial Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, insula Şerpilor şi o parte din Delta Dunării, dar a existat tendinţa de fărâmiţare a restului ţării. Nicolae Georgescu-Roegen a trebuit să se refugieze în S.U.A. pentru a scăpa de furia rusească când a demonstrat că nu putem plăti datoriile de război solicitate, cu o ţară distrusă de război, jefuită şi destrămată. Regionalizarea care s-a constituit după al doilea război mondial nu a fost pe criterii economice, ci militare şi politice. Cu toate acestea se poate constata că zona europeană captivă U.R.S.S. se extindea la limita populaţiei de origine slavă, cu două mici insuliţe de altă origine – România şi Ungaria. În blocul sovietic numit „sistemul mondial socialist” se reia vechea luptă dintre cei puternici care insistau pe desfiinţarea graniţelor naţionale şi cei slabi care nu contestau (sau nu îndrăzneau să conteste public) că în viitor aceste graniţe vor dispare, dar considerau că mai sunt de parcurs multe etape până atunci, deci politica trebuie să respecte fiinţa naţională a statelor componente. Confruntarea dintre şcoala liberală britanică şi şcoala „istorică” germană la nivel universal se relua printr-o confruntare la nivel de lagăr socialist. Preluând tehnicile moderne econometrice şi interpretarea structuralistă, sovieticii susţineau că în interesul întregului lagăr socialist este să se reducă costurile de producţie şi acest lucru se realizează dacă industriile prelucrătoare se concentrează în centrul lagărului socialist, recte Rusia, iar în zonele periferice rămân activităţile primare. Această interpretare venea în conflict cu interesele naţionale, deoarece condamna la subdezvoltare numeroase ţări, inclusiv România. Prima reacţie oficială românească în favoarea independenţei naţionale a apărut în 1964 ca răspuns la aşa numitul plan Valev.Planul Valev propunea ruperea din statul naţional a părţilor estice şi sudice ale ţării. În paralel se vehiculau teorii ale Moldovei Mari, de la Nistru până la Carpaţi, integrată U.R.S.S. etc. S-au vehiculat propuneri de menţinere a României într-o stare de subdezvoltare industrială. Datorită pericolului implicat pe atunci de o atitudine anti-sovietică, reacţiile au apărut în două articole: unul anonim, al redacţiei revistei „Viaţa economică”, care critica 30 François Perrroux – „«Indépendance» de l'économie nationale et interdépendance des nations”, Aubier Montaigne, Paris, 1969.

20

planul Valev, şi unul în nume personal semnat de Costin Murgescu, împotriva unui economist est-german. Evident că răspunsurile trebuiau astfel redactate încât să evite acuzele de „deviaţionism” de la doctrina marxist-leninistă. Forma era mai puţin importantă, conţinutul conta:„Pe acest teritoriu, nimeni nu are nimic de studiat, nici amănunţit, nici mai puţin amănunţit, fără a fi autorizat de guvernul român, deoarece atât folosirea eficace a resurselor, cât şi amplasarea obiectivelor, precum şi orice alte probleme, mari sau mici, sunt de competenţa exclusivă a guvernului şi poporului român.”31

„Dezvoltarea planificată a economiei naţionale a dus nu numai la adâncirea considerabilă a vechilor legături dintre diferitele părţi ale teritoriului românesc, ca şi la crearea unor legături noi, la multiplicarea şi adâncirea lor. Această reţea – istoriceşte creată – a legăturilor economice dintre diferitele regiuni, raioane şi centre ale ţării devine, în condiţiile socialismului, tot mai densă, mai profundă, înlesnind avântul forţelor de producţie şi mersul mereu ascendent, echilibrat – pe ramuri şi pe teritoriu – al economiei naţionale în ansamblul ei, ca un complex economic naţional deplin unitar.”32

Exagerările şi greşelile din politica economică românească în perioada postbelică nu pot fi explicate numai prin excesele unui dictator sau ideologia comunistă, ci şi prin lupta de salvgardare a economiei naţionale. De exemplu, forţarea industrializării a fost şi un răspuns la tentativa C.A.E.R. de agrarizare a ţării. Dispariţia Uniunii Sovietice nu a însemnat dispariţia problemei protecţiei independenţei naţionale, ci numai extinderea ariei geografice de unde veneau provocări. Procesul de mondializare şi consolidarea Uniunii Europene, vidul strategic în care am rămas după dispariţia Tratatului de la Varşovia şi a C.A.E.R. au complicat problemele în loc să le simplifice. Avizi de simpatii occidentale personale sau sperând în accelerarea integrării noastre euro-atlantice unii autori şi lideri politici din România nu au mai manifestat preocuparea pentru complexul economic naţional. Ceea ce explică reacţia tranşantă a profesorului Nicolae N. Constantinescu:„Să mai amintim aici problema interesului economic naţional. Nu este pentru nimeni un secret faptul că practica economică (precum şi cea politică) a statelor dezvoltate industrial este consacrată, înainte de toate, satisfacerii intereselor, nevoilor economice naţionale. Şi teoriile lor economice, în esenţă, la fel. Dacă ne referim la istoria gândirii economice,

31 „Probleme ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste”, Biblioteca „Viaţa economică”, 1964, nr. 2, p.26.32 Idem, p. 27.

21

nu se poate uita că însăşi teoria liberalismului economic şi, în contextul ei, cea a liberului schimb au fost elaborate şi propagate de A. Smith şi D. Ricardo, pornind de la interesul, în primul rând, al Marii Britanii, că Fr. List teoretiza şi promova protecţionismul educativ şi combătea liberschimbismul, pornind de la interesele de dezvoltare ale Germaniei. Tot de la nevoile şi interesele Angliei şi-a făurit teoria şi J. M. Keynes. De fapt, acelaşi lucru îl face şi P. A. Samuelson în „Economics”-ul său, pentru S.U.A. Nu-i de mirare că într-o conferinţă ţinută în primăvara anului 1974, la Universitatea din Glasgow, în sala ‹Adam Smith›, Joan Robinson declara că toate exerciţiile pe care studenţii le rezolvau, în domeniul relaţiilor economice internaţionale, pe baza manualului lui P. A. Samuelson, se terminau cu soluţii în favoarea S.U.A. Drept urmare, ea cerea ca în ţara lui Smith, Ricardo şi Keynes, să se pună la îndemâna studenţilor manuale britanice, care să-i ajute să rezolve problemele în favoarea Marii Britanii.„Problema interesului economic naţional a fost şi în centrul atenţiei marilor economişti români din perioada interbelică: Ion N. Angelescu, Ion Răducanu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Taşcă, M. Manoilescu ş.a.m.d. Unde-i analiza efectuată interesului nostru economic naţional actual în şcoala noastră economică superioară? Oare nu se ştie că în fiecare ţară occidentală acest lucru se face sistematic, deşi fără zgomot? Ba, chiar nu o dată, interesul lor naţional propriu este prezentat drept interes internaţional, chiar universal, general? Să nu uităm nici că, spre exemplu, nu în statele dezvoltate şi puternice, ci în cele slabe se arată că, de obicei, acum ţările nu se mai cuceresc sau supun ori jefuiesc cu armatele, deoarece este prea costisitor moral şi economic, ci pe căi financiare, mai puţin vizibile şi mai rentabile, căi pe care propaganda le poate sulemeni spre a le face mai puţin urâcioase.”33

Citatele consistente prezentate mai sus se justifică prin faptul că ele spun implicit o mulţime de adevăruri pe care timpul şi vremurile nu ne permit să le prezentăm explicit. În anumite momente ale vieţii dumneavoastră s-ar putea să vă aduceţi aminte de ele şi să vă explicitaţi singuri.Strategia de dezvoltare economică a României pe termen mediu, depusă în anul 2000 la Bruxelles, porneşte de la premisa că integrarea în U.E. nu trebuie să însemne dispariţia specificităţii noastre, aşa cum o picătură de apă se depersonalizează când este turnată într-un lac, ci ea trebuie făcută în aşa fel încât să conservăm specificul naţional. Integrarea europeană înseamnă în mod cert sacrificarea unor atribute ale suveranităţii naţionale. Dar nu a tuturor. Nu trebuie să se renunţe la prerogativele naţionale în 33 N. N. Constantinescu – „Scrieri alese”, vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 558-559.

22

favoarea unui alt stat, ci toate statele renunţă la aceleaşi prerogative în favoarea comunităţii lor, deci în favoarea şi a fiecăruia în parte. Pentru a ne păstra cultura şi demnitatea naţională este indispensabil suportul economic.Definirea economiei naţionale ca fenomen real cunoaşte uneori în literatură confuzii datorită diviziunilor existente în teoria economică. În funcţie de nivelul de agregare a indicatorilor economici, ştiinţa economică delimitează macroeconomia de mezoeconomie şi microeconomie. Acestea trei sunt nivele de analiză, care fac abstracţie de celelalte nivele, dar nu sunt fenomene reale în sine, ci, repet, numai forme care fac abstracţie de unele realităţi. Economia naţională este un fenomen real, care cuprinde toate cele trei nivele de analiză. Din acest motiv economia naţională nu poate fi confundată cu macroeconomia.Economia naţională reprezintă o entitate de sine stătătoare, istoriceşte constituită, care reuneşte în limitele teritoriale ale unui stat producerea, distribuţia şi consumul bunurilor şi serviciilor, coordonate printr-un mecanism propriu de funcţionare, în vederea satisfacerii trebuinţelor unei naţiuni.Dimensiunile limitate ale acestei lucrări nu permite aprofundarea nivelelor mezo şi microeconomic. Ea va rămâne la nivel macroeconomic. Dar fenomenul real economie naţională conţine toate cele trei nivele de analiză.La prima vedere, un asemenea curs nu este util pentru viitorii economişti practicieni. Dar asta numai la prima vedere. Scopul lui este să formeze un mod de gândire economic, pentru a uşura adaptarea la provocările viitorului. Pe de o parte, pentru a înţelege cum s-au format, cum funcţionează şi ce perspective au actualele structuri ale economiei româneşti, de la tipurile de activităţi economice până la structura consumului şi mentalităţi. Pe de altă parte, pentru a uşura formarea propriilor anticipări asupra integrării economiei româneşti în structurile euro-atlantice şi în viitoarea lume globalizată. Pentru a evalua şansele de a ne păstra specificitatea românească inclusiv cu ajutorul unei economii naţionale, în condiţiile în care graniţele statale se „spiritualizează”, cum spunea Nicolae Titulescu, iar tot mai multe atribute ale suveranităţii naţionale vor fi transferate unor nivele de decizie continentale sau globale. În decursul unei viitoare activităţi profesionale de circa patru decenii veţi schimba multe locuri de muncă, conţinutul concret al muncii şi poate chiar şi câteva profesii. Numai un mod de gândire economic larg vă va putea permite această mobilitate impusă de viaţă.

23

Capitolul 2. Evoluţia spre formarea statului naţional unitar român (perioada până la 1918)

2.1. Populaţia

Pe timpul lui Hristos, acum 2000 de ani, se apreciază că pe teritoriul Daciei locuiau circa un milion de oameni34. Abia la începutul secolului al XVI-lea populaţia din provinciile româneşti poate fi evaluată la 3 milioane35. La sfârşitul secolului al XVIII-lea se poate estima că populaţia era de circa 5 milioane, din care 1,5 milioane în Valahia, un milion în Moldova şi 2,5 milioane în Transilvania (în cazul ultimei provincii e luată aprecierea pentru perioada 1784-1787)36. Primul recensământ oficial în Principatele Unite s-a efectuat în 1859. Serviciul statistic organizator a apreciat în perioada respectivă că numărul total de locuitori obţinut, 3.864.848, a fost subestimat cu cel puţin 28%, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să rezulte peste 4.947.000 locuitori. Cu toate acestea, lucrările de specialitate din ultimul secol iau drept bune datele oficiale ale recensământului. Atitudine care mi se pare justificată, deoarece ar fi însemnat că în 1859 am fi avut populaţia atinsă abia în 1885 (vezi Tabelul nr. 2.1).Legea impozitării directe din 1884 a prevăzut ca datele de recensământ pe viitor să servească drept cifre de control la stabilirea impozitelor. În epocă s-a apreciat că recensămintele din 1884, 1889, 1894 şi 1899 au fost viciate de tendinţa celor recenzaţi de a evita impozitarea.37 În literatura contemporană se neglijează aceste critici, apreciind că recensământul din 1899 este o mare realizare, fiind primul recensământ organizat pe baze moderne.Recensământul din 1859 şi estimările prezentate în „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”38 privind evoluţia numerică a populaţiei Principatelor Unite şi, ulterior, Regatului România, permit obţinerea seriilor statistice din tabelul nr. 2.1.

34 „L'histoire de l'économie roumaine”, Editura Expert, Bucureşti, 1996, p. 13.35 Idem, p. 65.36 Idem, p. 122.37 „Anuarul statistic al României” 1904, Imprimeria statului, Bucureşti, 1904, p. 528.38 „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1940, p. 41.

24

Tabelul nr. 2.1Evoluţia populaţiei României

în perioada 1859-1915

Anul Populaţia Spor absolut Spor la 1000 locuitori

Densitate

1859 3.864.848 - - 31,341860 3.917.541 52.693 13,6 31,761865 4.132.842 39.390 9,6 33,511870 4.294.201 43.828 10,3 34,821875 4.399.236 38.101 8,7 35,671880 4.545.821 196.212 45,1 34,921885 4.960.043 98.006 20,2 38,101890 5.318.341 62.120 11,8 40,851895 5.635.434 90.728 16,4 43,291900 6.045.481 - - 46,441905 6.478.268 -11.756 -1,8 49,771910 6.965.383 100.392 14,6 53,511915 7.897.311 125.970 16,2 57,27

Notă: În perioada 1859-1878 teritoriul a fost de 123.335 kmp., în 1879 de 114.641 kmp., în perioada 1880-1912 de 130.177 kmp., iar în perioada 1913-1915 de 137.903 kmp. În perioada 1860-1889 datele se referă la începutul anului, iar în perioada 1900-1915 la jumătatea anului.

Datele din tabelul nr. 2.1 ne sugerează că în perioada 1860-1878 ritmul mediu anual de creştere a populaţiei a fost de 8,1 la mie, iar în perioadele 1880-1899 şi 1900-1912 de 16,3 şi, respectiv, 16,4 la mie. Creşterea numărului de locuitori până la începutul primului război mondial se explică nu numai prin ritmurile înalte de creştere demografică, dar şi prin extinderea teritoriului ţării cu 14.568 kmp., adică aproape 12%. Este de aşteptat ca în perioada anterioară anului 1860 ritmul anual de creştere a populaţiei să fi fost sub 8,1 la mie, pentru ca în anul 1800 populaţia Vechiului Regat să fi fost de circa 2.500.000 locuitori, cu o densitate de 20 locuitori la kilometrul pătrat. Dacă în occidentul european în secolul al XIX-lea a existat tendinţa certă de reducere a natalităţii, inclusiv a ritmului de creştere a populaţiei, în Principatele Unite evoluţia a fost exact opusă. Deci, în secolul al XIX-lea, numărul de locuitori şi densitatea în teritoriu s-au triplat. Această evoluţie poate explica în măsură covârşitoare frământările secolului respectiv.

25

Graficul nr. 2.1

Putem constata că tendinţele demografice până la primul război mondial din Vechiul Regat şi Transilvania erau diferite. În 1971 populaţia reunită a Vechiului Regat şi Transilvaniei reprezenta 8.713.464 persoane, din care Vechiul Regat deţinea 49,7%. În 1899 aceeaşi populaţie reunită reprezenta 10.952.072 locuitori, ponderea Vechiului Regat sporind la 54,4%. În 1915, la o populaţie reunită de 13.281.700 persoane, Vechiul Regat deţinea 59,5%. Evoluţiile diferite ale celor doă componente ale naţiunii române prezentate în graficele 2.1 - 2.3, realizate pe baza calculelor lui Vasile Gheţău39, îl fac pe respectivul autor să concluzioneze:„Examinând curbele natalităţii în perioada 1871-1915 în Vechiul Regat şi în Transilvania ... putem nota remarcabila convergenţă a evoluţiei fenomenului până la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut şi înscrierea valorilor natalităţii pe curbe destul de diferite în perioada următoare, până la primul război mondial: tendinţă netă de scădere în Transilvania şi o anumită stabilitate – valori oscilând în jurul a 40 la mie – în Vechiul Regat.”40

39 Vasile Gheţău – „Evoluţia fertilităţii în România de la transversal la longitudinal”, Bibliotheca Demographica nr. 5, C.I.D.E., Bucureşti, 1997.40 Idem, p. 21.

26

Tendinţa din occidentul european de reducere a natalităţii a început să se manifeste în Transilvania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În provinciile Vechiului Regat va apărea mult mai târziu, în perioada interbelică.

Graficul nr. 2.2

27

Graficul nr. 2.3.

Tabelul nr. 2.2Tabel comparativ privind densitatea populaţiei statelor

europene şi raportul între natalitate şi mortalitate

Ţările Densitatea populaţiei pe

kmp

Media pe 1896-

anii 1900

Media 1890-1900

Născuţi la 100 locuitori

Morţi la 100 locuitori

Sporul anual la 100

locuitoriRomânia¹ 45,01 4,23 2,79 1,44Norvegia 6,89 3,01 1,56 1,12Suedia 11,47 2,68 1,61 0,71

Danemaarca 63,70 2,98 1,63 1,10Finlanda 7,26 3,27 1,90 1,32

Rusia fără Polonia

20,01 4,86 3,30 0,97

Germania 104,24 3,60 2,13 1,32Elveţia 81,36 2,83 1,81 1,06Olanda 154,67 3,24 1,74 1,24

28

Belgia 227,25 2,93 1,99 0,98Anglia 131,98 2,87 1,78 0,95Franţa 71,95 2,21 2,08 0,12

Portugalia 58,91 3,04 2,15 0,73Spania 36,89 3,48 2,92 0,45Italia 113,28 3,40 2,29 0,70

Austria 87,18 3,71 2,54 0,91Ungaria 59,27 3,94 2,79 0,98Bulgaria 38,62 4,07 2,47 1,51Serbia 51,64 4,02 2,49 1,44

Sursa: „Anuarul statistic al României 1904”, p. 21.¹ Se referă la provinciile Vechiului Regat.

Datele comparative pentru 19 ţări europene arată că la sfârşitul secolului al XIX-lea România avea printre cele mai scăzute densităţi a populaţiei în teritoriu. Exceptând ţările nordice – Finlanda, Norvegia şi Suedia – care au o situaţie specială din cauza zonelor polare, numai Bulgaria, Rusia şi Spania aveau densităţi inferioare României. Sporul natural ridicat era egalat numai de Serbia şi depăşit de Bulgaria, ceea ce rezulta dintr-o natalitate depăşită numai de Rusia, dar şi o rată a mortalităţii foarte înaltă,

Graficul nr. 2.4

Sursa: Tabelul nr. 2.2.

29

egalată de Ungaria şi depăşită de Rusia şi Spania (tabelul nr. 2.2).De remarcat din graficul nr. 2.4 că în perioada 1871 – 1915 natalitatea în România s-a menţinut la un nivel relativ constant, iar mortalitatea a avut o tendinţă de scădere, accentuând sporul natural. Tipul predominant rămâne familia cu 5-6 copii. Ceea ce este evidenţiat de structura pe vârste a populaţiei.La recensământul din 1899 a rezultat că, din totalul de 5.912.520 de locuitori, 1.255.432 erau până la vârsta de 7 ani, reprezentând 21,23%, între 8 şi 14 ani 983.224, ceea ce înseamnă 16,63%, între 15 şi 20 de ani 738.211 locuitori, respectiv 12,49%, între 21 şi 40 de ani 1.670.174, respectiv 28,25%, iar între 41 şi 70 de ani 1.174.699 locuitori, respectiv 19,87%. Deci cele 30 de generaţii între 41 şi 70 de ani reprezentau mai puţin decât cei de până la 7 ani. Cei de peste 70 de ani erau 90.780 locuitori, adică 1,54%. Piramida populaţiei avea o bază foarte lată şi se ascuţea puternic spre vârf, ceea ce promitea o evoluţie a resurselor de braţe de muncă foarte avantajoasă.Mişcarea populaţiei ne este oferită de două surse publicate, pentru perioada până la 1903 în anuarul din 1904, iar pentru cea începând din 1906 în anuarul din 1939-1940. Din analiza acestor date rezultă că în mediul urban sporul natural era mult mai scăzut, că începuse trecerea la un model de familie cu mai puţini copii, dar ponderea scăzută a populaţiei urbane în totalul populaţiei influenţa foarte puţin evoluţia de ansamblu. Statisticienii vremii erau neîncrezători în datele recoltate din mediul urban. Lipsa spitalelor în mediul rural făcea ca majoritatea bolnavilor să vină la spitalele din oraşe, ceea ce avea ca rezultat că mortalitatea în mediul urban să fie artificial crescută.Recensământul din 189941 ne arată că în mediul rural trăiau 4.798.012 de locuitori, adică 81,15%, iar în mediul urban 1.114.508 locuitori, respectiv 18,85%. Din totalul populaţiei, 4.888.433 de locuitori, adică 82,67% nu ştiau să scrie şi să citească. În mediul urban ştiau să scrie şi să citească 469.395 de locuitori, adică 42,12% şi nu ştiau să scrie şi citească 645.113 locuitori, respectiv 57,88%. În mediul rural discrepanţa era mult mai mare.Nu ştiau carte 4.243.320 de locuitori, reprezentând 88,44%, iar ştiutorii de carte erau numai 554.692 de locuitori, adică 11,56%. Lipsa de instrucţie era predominantă în rândul femeilor.Creşterea puternică a numărului de locuitori şi, în special, a populaţiei apte de muncă, în condiţiile ponderii covârţitoare a populaţiei din mediul rural a condus la o suprapopulaţie în agricultură. Nu exista suficient pământ agricol pentru toţi. Acest excedent era dificil de transferat spre mediul 41 „Anuarul statistic al României 1904”, p. 23.

30

urban, spre industrie, printre altele şi datorită nivelului nu foarte scăzut, dar preponderent inexistent de minimă instrucţie, de alfabetizare. Problema suprapopulaţiei agricole a fost una dintre temele cele mai dezbătute în literatura economică, sociologică şi politică a perioadei interbelice. Excedentul de populaţie agricolă a generat mari frământări sociale, dintre care, dar nu singura, a fost răscoala din 1907.La unul dintre cele mai importante studii ale sale, Wassily Leontief, laureat Nobel, foloseşte drept motto un citat dintr-o carte de bucătărie.42 Arta unei gospodine constă în modul în care combină diferitele ingrediente disponibile. La fel, în economie, esenţial este modul în care sunt combinate productiv diferitele resurse economice. Atunci când există populaţie puţină şi teritoriu mare, forma cea mai eficientă a activităţii este creşterea animalelor. Aşa a fost în România până acum două secole, aşa mai este şi astăzi în Australia, Noua Zeelandă, Insulele Folkland. Când densitatea populaţiei în teritoriu creşte, când fiecărui om îi revine mai puţin pământ, se impune o utilizare mai intensivă a solului, trecându-se de la păstorit la cultura pământului. Păstorii se transformă în agricultori, în cultivatori de terenuri. Când densitatea populaţiei în teritoriu creşte şi mai mult, pământul devine insuficient pentru a da de lucru la toţi cei apţi de muncă se impune trecerea unei părţi a populaţiei în activităţi neagricole, practica istorică mondială a constat în trecerea în industrie. Spre această ultimă tranziţie ne îndreptam şi noi românii.Naţiunea se compune din puzderie de indivizi. Fiecare cu defectele şi meschinăriile sale. Dacă observăm numai atât înseamnă să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Marea minune a vieţii este că dintr-o mulţime de indivizi plini de păcate rezultă o comunitate de idealuri şi nobleţe numită naţiune. Aceste valori devin vizibile de obicei în momentele de grea încercare. Dar ele există în permanenţă în subconştientul colectiv. Ceea ce ne leagă este conştiinţa unităţii de neam, limba, cultura, iar aici, pentru noi românii este credinţa creştină ortodoxă. Economia este un complement, iar nu un fundament al existenţei naţionale. Oricât de mizerabil am trăi, noi rămânem tot români. Două aspecte trebuie să fie supuse atenţie. În primul rând, trăsăturile fundamentale ale neamului nostru pe care le punem în evidenţă în cele ce urmează pot să pară exagerate în condiţii obişnuite. Ele se manifestă evident numai în momentele de răspântie istorică. Dar ele există în permanent. În al doilea rând, naţionalitatea unei economii nu se poate rezuma la aspectele strict economice. Trebuie analizată concordanţa

42 Wassily Leontief – „…Producţia internă şi comerţul exterior. Reexaminarea poziţiei capitalului american”, în „Analiza input-output”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 91.

31

situaţiei economice cu specificitatea naţională. De aceea începem analiza cu specificitatea culturală şi cu problemele de zi cu zi ale românului.Majoritatea popoarelor europene şi-au dezvoltat civilizaţia în limitele unor teritorii apărate de ziduri naturale sau artificiale. Când graniţele nu au fost străjuite de munţi impenetrabili şi mări, au construit ziduri de cetate pentru a se adăposti. Ceea ce nu a rămas fără înrâuriri. Petre Ţuţea a insistat asupra interdependenţei dintre dezvoltarea spaţială a unui popor şi cea spirituală.43 La fel, Rabrindranath Tagore explica drumurile diferite ale culturii europene şi indiene prin dezvoltarea celei dintâi între ziduri de cetate, iar a celei de a doua în luxurianta nelimitare a pădurilor tropicale.44

Poporul român şi-a găsit o a treia cale de dezvoltare45. Formele sale de apărare sunt în interior, iar nu ca delimitare. Amplasat la intersecţia principalelor drumuri comerciale ce legau Levantul de hansa germanică şi cetăţile italice, poporul român nu ar fi rezistat prin ziduri de cetate în faţa necontenitelor atacuri ale celor avizi să jefuiască negustorii. Graniţele sale erau uşor penetrabile. Dar în centrul spaţiului geografic ocupat de concentraţia nord-dunăreană românească se afla arcul carpatic. În cazul numeroaselor atacuri supranumerice ale popoarelor nomade sau a imperiilor din vecinătate, arma predilectă de apărare era retragerea din zonele de câmpie în munţi şi mai puţin consolidarea fruntariilor. Deşi trupul 43 “Putem stabili, în general, că în Europa totul se îndreaptă pentru ridicarea demnităţii umane. Arta plastică şi arhitectura ating nivelul înalt al libertăţii şi armoniei, care se sprijină pe stăpânirea spiritului asupra materiei. Şi în Europa sunt, în acest domeniu, deosebiri esenţiale, care sunt explicabile prin climă. Melancolia lui Daner n-ar fi putut să apară într-o ţară din sud, din motive pur exterioare.” Petre Ţuţea - “Nelinişti metafizice”, Editura Eros, Bucureşti, 1994, p. 54. La el influenţele geografice se mulează pe o predestinare: “Unii gânditori au considerat poporul român ca o comunitate de iubire. Iubirea, credinţa şi speranţa au sediul în individ. De aceea eu consider poporul român ca o comunitate de destin.” Idem, p. 52. Teză acceptabilă în lumina textului biblic ce arată că la judecata de apoi vor fi chemate popoarele. Continuarea acestei idei, pe care doar o menţionăm, este subiectul altei discuţii: “Pe mine, statistica demografică mă interesează etnic şi etnocratic, iar geografia politic şi militar - lupta pentru spaţiu vital.” Petre Ţuţea - “Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Problemele sau Cartea întrebărilor”, Editura Timpul, Iaşi, 1992, p. 294. 44 “Cultura vechilor greci a crescut între zidurile oraşului. Ba, toate culturile moderne au un leagăn de piatră şi de ciment.“Urme adânci lasă aceste ziduri în spiritul omenesc. Ele întipăresc în noi dela început axioma: divide et impera, şi astfel ne obişnuim să asigurăm toate cuceririle noastre fortificându-le şi despărţind pe unele de altele. Ziduri de hotar tragem între naţiune şi naţiune, între ştiinţă şi ştiinţă, între om şi natură.” Rabindranath Tagore - “Sadhana”, Cultura Naţională, Bucureşti,1922, p.15.45 Mai pe larg expunerea acestei idei în Mircea Ciumara – „Economie, politică şi interesul naţional”, Editura Expert, Bucureşti, 1997, p. 120 – 128.

32

ţării a fost rupt secole la rând în trei provincii, românitatea a fost conservată la confluenţa lor în munţi - stavilă pentru hordele cotropitorilor străini, dar zonă de permanentă comunicare pentru localnici. Lanţul carpatic a fost coloana vertebrală care a susţinut supravieţuirea unităţii de neam, credinţă şi limbă. Tot prin retragere în munţi au rezistat asimilării secole întregi românii sud-dunăreni, în condiţiile în care câmpiile erau ocupate definitiv de alte popoare.46 Când nu puteau răzbi străinătatea, românii se apărau prin retragerea în interior, prin concentrarea în zonele mai greu penetrabile de către duşmani. Calea principală de supravieţuire românească nu este apărarea formelor exterioare, ci conservarea fondului specific.47

Acest mod de apărare era în concordanţă şi cu ocupaţia principală a populaţie de până acum două secole - păstoritul. Iar toate laturile vieţii - spiritualitatea, habitatul, alimentaţia etc. - erau strâns corelate între ele. Poate să pară greu de crezut că România - ţară numită de multe ori în ultimele două secole “grânarul Europei” - a ignorat vreme îndelungată lucratul pământului, dar românii au fost un neam de păstori şi toată cultura lor reflectă acest lucru. Primăvara plecau cu oile la munte, pentru a se întoarce toamna târziu. Muntele oferea atât protecţia, cât şi sursa principală de întreţinere. Iar drumul în interiorul munţilor îl deschideau oile48, aşa cum drumul în cultura românească îl deschide “Mioriţa”. Specificitatea românească a retragerii în interior nu era deci un accident, ci făcea parte organică din modul de a trăi al acestui popor.Poate pe drumul oilor au dus ciobanii în munţi vestea cea bună sădită la malul Mării Negre de primul dintre ucenicii chemaţi de Hristos, Apostolul Andrei49. Oricum, poporul român a apărut pe lume creştin. Nu l-a creştinat nimeni cu sabia, ca pe alte popoare. În ceaţa veacurilor, preoţii de ţară, de multe ori analfabeţi, memorau din Cartea Sfântă partea cantabilă, deci mai uşor de reţinut - Psalmii. Psaltirea a şi fost supranumită la români “Mica Biblie”. Constantin Noica spunea: ”Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii

46 Situaţia s-a repetat cu moţii din Munţii Apuseni, iar astăzi la nord de Tisa în Carpaţii ce aparţin Ucrainei.47 Teoria “formei fără fond”, cu largă circulaţie acum un secol, afirmă că putem adopta forme artistice, juridice etc. de import, dar fondul tradiţional să rămână nemodificat. Un alt mod de a exprima retragerea în interior.48 Chiar şi astăzi, când se construiesc şosele în zonele montane, se aleg traseele deschise de turmele de oi, ca fiind cele mai scurte şi cu panta cea mai lină.49 “Faţă de titlurile pe care le primesc în sinaxar şi ceilalţi apostoli, în cazul Sfântului Andrei, se adaugă şi apelativul «Cel dintâi chemat», se subînţelege, la apostolat.” Preot dr. Sabin Verzan – „Sfântul Apostol Andrei”, Editura Diacon Coresi, Bucureşti, 1998, p. 31.

33

Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi”50. Greşea. Nu s-au citit, s-au cântat pentru a putea fi memoraţi mai uşor. Adevărul era muzică, era trăire, iar preotul era un om mult mai natural decât la catolici, gospodar cu nevastă şi copii, alături de consăteni la golit pahare de vin şi la folosit sabia. Românul de rând nu era copleşit de vastitatea culturii preotului, nici de ascetismul deosebit al acestuia. Nu îl putea speria nici măreţia catedralelor, căci bisericile sale erau de dimensiuni umane, intime.Într-un asemenea mediu nu putea apare ruptura între om, natură şi Dumnezeu. Pentru român Dumnezeu era peste tot, în toată lumea din afara lui ca şi în sufletul său. Cum spunea părintele Stăniloaie, ”Pe când ortodocşii simt pe Hristos în toate, Occidentul e dominat de un spirit separatist în raport cu Hristos ... Un Dumnezeu distant de lume, ce rost mai are!”51 Trăirea era modul de credinţă şi de existenţă al românului52. Iar această trăire a fost în concordanţă cu condiţiile sale seculare de existenţă pe pământ.Dacă lumea aceasta este de la Bunul Dumnezeu, nu poate fi şi ea decât bună. Echilibrul dintre interiorul omului şi lumea în care trăia era expresia a ceea ce e veşnic şi sfânt. Românul a fost părtaş la darul dumnezeiesc ca părtaş la această lume. Noica spunea mai departe: ”Dar - şi aici e aspectul nou faţă de tânguiala biblică - neamul românesc e şi el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar - dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”53.Echilibrul cu natura, adică ceea ce se cădea pentru a-ţi găsi rostul în lume, era cumsecădenia (cum se cade) din sufletul românului, era partea lui de dumnezeire. Românul urca în munte la păşunatul oilor cu Dumnezeu în

50 Constantin Noica - “Pagini despre sufletul românesc”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.10-11.51 Dumitru Stăniloaie - “Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigore Palama”, Editura Scriptura, Bucureşti, 1993, p. 7.52 Vladimir Lossky - “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Editura Anastasia, Bucureşti, fără an: “A face Teologie nu înseamnă a specula pe marginea textelor sfinte, ci a trăi în Duhul lui Dumnezeu Cel adevărat.”(p. 10) “Nu există teologie în afară de trăire.”(p. 67) “În tradiţia Bisericii de Răsărit nu există loc pentru o teologie, şi cu atât mai puţin, pentru o mistică a fiinţei dumnezeieşti. Pentru această spiritualitate, termenul ultim, fericirea Împărăţiei Cerurilor, nu este vederea fiinţei, ci înainte de toate este participarea la viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi, starea de îndumnezeire a «moştenitorilor firii dumnezeieşti»”(p. 93).53 Constantin Noica - “Pagini despre sufletul românesc”, p. 11.* Iehova din Ieşirea 3.14 înseamnă „Eu sunt cel ce sunt”.

34

suflet şi tot cu el cobora la iernat. Dumnezeu nu era doar “cel ce este”* , ci şi “ceea ce trebuie”, era ordine şi rânduială. Dumnezeu nu însemna numai unitatea cu natura, ci şi cu tot trecutul său. “Întâlnindu-ne cu acelaşi Hristos, ne întâlnim în El cu moşii şi strămoşii noştri.”54 Un popor care simte astfel nu putea să apară pe lume decât creştin. Nu vreau să subestimez rolul bisericii în istoria neamului românesc.55 Dar cert este că, mai mult de cât la alte popoare, la români tăria credinţei stătea în retragerea în interior - o retragere în care regăsea echilibrul cu lumea exterioară.Retragerea în interior caracterizează poporul nostru nu numai teritorial, ci şi ca armă de apărare pe toate planurile: etnic, lingvistic56, cultural, moral. Prin această retragere, persoanele nu se individualizează, deoarece conservă valorile generale fundamentale. Între modul specific de asigurare a independenţei ciobanului transhumant, fără a pierde integrarea sa în comunitatea căreia aparţinea, şi autocefalia bisericii ortodoxe există o continuitate de esenţă şi o compatibilitate atât de adâncă încât românul nu putea fi decât ortodox. Românul obişnuit nu este preocupat în mod deosebit să se diferenţieze faţă de ceilalţi, ci să fie “în rândul lumii”, să păstreze în el însuşi ceea ce este comun colectivităţii din care face parte. Conservatorismul românesc, realizat prin interiorizare, salvează în ultimă instanţă tot ce este mai general şi mai adevărat. Ferirea de “slava deşartă” este intrinsecă nu numai spiritualităţii ortodoxe în general, dar şi spiritualităţii româneşti născute ortodoxe. “Jertfa de sine acoperită de modestie e drumul prin care urcă omul spre culmile umanizării, spre slava necăutată, dar recunoscută de toţi fără invidie, cu recunoştinţă”, spunea părintele Dumitru Stăniloaie.57 Prin retragerea în sine, românul nu se individualizează în sensul de a deveni un atom complet autonom, ci se personifică, adică rămâne membru demn al comunităţii spirituale şi sociale 54 Preot Profesor Dumitru Stăniloaie în Protosinghel Ioanichie Bălan - “Convorbiri duhovniceşti”, vol. 2. editat de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 16.55 Scrierile feţelor bisericeşti insistă numai asupra contribuţiei bisericii ortodoxe române la unitatea şi continuitatea neamului. Se neglijează că în trecut biserica juca un rol mult mai complex, căci diviziunea muncii încă nu separase şi laicizase anumite funcţii sociale. Bisericile erau adăpost pentru negustori şi ofereau loc de efectuare a comerţului în pieţele din faţă, ca şi a petrecerilor populare. Tehnologiile agricole avansate erau propagate tot prin biserică. Biserica şi mânăstirea erau spital şi farmacie. Ele ofereau şi condiţiile de judecare a numeroase pricini. Aproape că nu există instituţie socială laică ale cărei începuturi să nu fie în biserică.56 Se ştie că în cazul unor termeni sinonimici, dacă unul este de origine latină, iar celălalt de împrumut de la popoarele cotropitoare, se produce o separaţie a sensurilor, termenul latin păstrând sensul pozitiv, iar termenul rusesc, turcesc sau de altă origine căpătând sensul peiorativ sau dezagreabil.57 Ioanichie Bălan - “Convorbiri duhovniceşti”, vol. 2, p. 100.

35

căreia îi aparţine, conservând plenitudinea trăirii umane. Demnitatea românească nu este făcută pentru a deveni aroganţă, căci ea este permanent în cumpănă cu decenţa, cu modestia. Iar această unitate este mult râvnita dreptate. Vorbind despre particularităţile poporului nostru, părintele Stăniloaie mai arăta: “Tot ce a dispreţuit mai mult a fost aroganţa faţă de alţii şi marea încredere în puterile sale.”58

O populaţie care părăsea vara câmpia nu putea cultiva grâu, căci grâul se recoltează în miezul anotimpului călduros, iar pregătirea pâinii necestă un cuptor. Pentru a scăpa de nevoia cuptorului la fiecare aşezare a stânei, italienii au apelat la macaroane. La noi au preferat meiul. Deoarece meiul nu se pretează la panificaţie, românii au fost un popor consumator de mămăligă din mei. Când a pătruns aici porumbul adus din America, cu o productivitate mult mai mare, a luat locul meiului drept cultură prioritară. Hotărâtoare au fost momentele de semănat şi recoltat, adică integrarea în viaţa pastorală. Se cultiva însă strictul necesar pentru consum, deoarece popoarele din jur preferau pâinea, deci lipseau posibilităţile de comercializare. Alături de mămăligă, consumul alimentar conţinea produsele lactate şi borşul, o fiertură acră din plante deseori necultivate, ci culese direct din natură. Deşi erau crescători de animale, carnea era consumată foarte rar, în special de sărbători. Faptul nu poate fi explicat prin lipsa de carne, ci prin necesarul nutritiv solicitat de tipul de viaţă pastorală.59

La fel, nu se poate explica prin sărăcie nici tipul de locuinţă răspândit. În Dobrogea, Moldova şi Muntenia bat vânturi uscate şi îngheţate dinspre stepa rusească. Dacă locuinţa are o suprafaţă mare de expunere către răsărit, pierderile de căldură din încăperi sunt excesive. De aceea au preferat construcţii joase, cât mai joase, ba chiar parţial îngropate în pământ (bordeie). În plus, casa rămânea fără întreţinere în perioadele de transhumanţă. Despre o zonă cu pământ foarte puţin cultivat, unde gradul de împădurire era foarte mare, unde runculitul (defrişatul) era o trudă pentru care lemnul nu prezenta interes, ci numai obţinerea de terenuri agricole virgine roditoare, este absurd să se afirme că din sărăcie, din lipsa materialului de construcţie nu s-au făcut clădiri înalte. Cu toate acestea, dârdâind în blocuri de locuinţe înalte din prefabricate, unii “specialişti” deplâng mizeria din istoria neamului nostru. Mai practică şi comparaţii cu Transilvania, unde condiţiile climatice fiind altele şi casele erau mai curajos desprinse de pământ. Pasămite, aici se resimţea influenţa civilizatoare a

58 Idem, p. 83.59 Iulian Mincu - “Alimentaţia raţională a omului sănătos”, Editura medicala, Bucureşti, 1978, p. 19- 25.

36

altor popoare. Dar nu explică de la cine au copiat moţii obiceiul ca acoperişul să fie uneori mai înalt decât camerele de locuit, căci minorităţile conlocuitoare nu practică aşa ceva. Românii (moţii, oşenii etc.) locuiau în principal la munte, iar celelalte naţionalităţi dominau câmpia şi dealurile. În zonele cu zăpezi abundente au fost preferate acoperişuri cu pantă abruptă, pentru a evita prăbuşirea lor sub presiunea zăpezii. Incapabili să înţeleagă perfecta adaptare la mediul natural din întreaga epocă pastorală a neamului românesc, predicatorii unor ideologii de împrumut căutau explicaţii sterile.Viziunea contemporană ecologistă ce s-a dezvoltat în Occident decurge din spaima faţă de consecinţele neregulilor făptuite de om pe pământ. Ea nici măcar nu este necesar creştină, ci poate fi atee. La români nu este vorba de ecologism, ci de ecosophism. O sugestivă manifestare spaţială a unităţii dintre om şi natură remarca Lucian Blaga: în Transilvania, spre deosebire de aşezările săseşti, la români lipsea demarcaţia clară dintre ograda şi ogorul lor. Casa se continua în curte şi curtea în câmp.60

Prosperitatea populaţiei decurgea şi din faptul că întreţinerea domnilor şi a oastei depindea în mică măsură de birurile plătite de supuşi. Sursa principală de venituri pentru visteria domnească o reprezentau taxele vamale plătite de caravanele negustoreşti ce legau Italia şi Hansa de Levant. Mobilitatea spaţială a populaţiei datorită păstoritului făcea dificil un control prea mare din partea domnului asupra supuşilor, iar independenţa relativă a visteriei de birurile localnicilor nici nu necesita un asemenea control. De aici un grad mai mare de independenţă a omului de rând, o accentuare a personalităţii proprii comparativ cu alte popoare61, o lipsă de ruptură între clase. Abia după ce turcii au reuşit să obtureze aceste canale de comerţ a început decăderea domnilor pământeni. Până atunci am fost poate unul din popoarele europene la care clasa de jos şi clasa boierească erau de acelaşi neam. Chiar şi etnic boierul român nu era străin, nu era rupt de omul obişnuit.

2.2. Structura economică

60 Lucian Blaga - “Încercări filosofice”, Facla, Bucureşti, 1977, p. 223-225.61 “În ţara unde se zice «Tu, Doamne», şi Celui de Sus şi Regelui care reprezintă puterea supremă, oamenii nu stau în genunchi.” Nicolae Iorga în “Enciclopedia României”, vol. 1, Bucureşti, 1938, p. 38.

37

Religia a interzis dacilor să scrie. De aceea, singurele izvoare de informare asupra vieţii lor economice provin de la arheologi sau autori străini Daciei. Nici măcar asupra limbii utilizate de daci nu există informaţii certe.Putem afirma cu certitudine insă că activităţile economice cunoşteau o mare diversitate. Dacii practicau creşterea animalelor, fapt ilustrat pe Columna lui Traian, cultivau grâu, mei, secară, cum ne spun Herodot şi descoperirile arheologice, cultura viţei de vie deţinea o extindere atât de mare încât, dorind să pună capăt beţiilor, Deceneu a încercat extirparea viilor. Apicultura era foarte dezvoltată. Activităţile miniere, în principal extracţia aurului, fierului, sării stăteau la baza dezvoltării meşteşugurilor de prelucrare, dacii fiind cunoscuţi prin armamentul lor specific şi produse de podoabă de mare rafinament. Arheologii scot la iveală superbe produse de olărit, iar costumaţia dacilor de pe Columna lui Traian denotă puternica dezvoltare a activităţilor de ţesut. Veniturile şi le completau şi prin incursiuni repetate pentru prada de război în sudul Dunării, ceea ce a generat unul din motivele războaielor romane de ocupare a Daciei. Când Herodot îi definea drept „cei mai viteji dintre traci”, probabil că avea în vedere şi pericolul pe care ei îl reprezentau pentru vecini, inclusiv cetăţile greceşti de la Marea Neagră. Din sudul Dunării erau aduse nu numai bunuri materiale, dar şi sclavi. Sclavajul nu a semănat cu cel din Grecia şi Roma, nu avea drept scop scutirea de muncă a proprietarilor, ci era un scavaj de tip patriarhal, unde sclavul muncea alături de proprietar, ca un fel de membru al familiei. Dezvoltarea activităţilor comerciale este dovedită de tezaurele de monede dacice şi străine descoperite de arheologi. Câtă prosperitate economică era ne spune sintetic faptul că, atunci când a cucerit parţial Dacia, Traian a scutit întregul imperiu roman timp de o jumătate de an de impozite, iar toată populaţia Romei a beneficiat gratuit de ospeţe 123 de zile.Semnificaţia acestei diversităţi a vieţii economice, pe care o regăsim nemodificată până la începutul secolului al XIX-lea, este că milenii populaţia de pe aceste pământuri a avut o continuitate de viaţă economică neperturbată, ceea ce a lăsat puternice amprente asupra mentalităţii locuitorilor, mentalităţi care au intrat în conflict cu evoluţiile impuse de dezvoltarea capitalistă şi industrială ulterioară.Cucerirea Daciei de către romani şi ocuparea ei s-a asigurat cu trupe „ex toto orbe”, adică din tot imperiul, exclusiv Roma, ceea ce a permis intrarea în contact cu tehnologiile şi activităţile din tot imperiul roman. Ocupaţia romană a condus la construcţii impozante de drumuri, cetăţi, apeducte etc., din care au rămas numai ruine. Ele nu au influenţat viaţa economică viitoare pe aceste pământuri. De aceea nu insist asupra lor, ele pot oferi

38

numai satisfacţie curiozităţii istoricilor. Ceea ce merită reţinut aici este că activităţile economice au putut fi aduse la maximul de perfecţionare permis în imperiul roman.În Evul Mediu, de-a lungul secolelor în care statele româneşti au facilitat comerţul mondial, ele au constituit chiar o excepţie în peisajul european prin formă şi dimensiuni. Ţara Românească şi Moldova au fost două state mult mai mari decât media europeană pe acea vreme, de formă alungită în direcţia drumurilor comerciale. Faptul că au putut să se menţină astfel într-o Europă pulverizată exprimă tocmai rolul de protector al comerţului european cu Levantul62 şi de pavăză în faţa expansiunii unor popoare asiatice. Acest rol de grănicer al Europei va putea să şi-l recapete România abia în perioada interbelică, atunci când trebuia stăvilită expansiunea bolşevismului.Drumurile comerciale treceau şi peste teritorii ocupate de alte popoare. De ce ele nu au putut să se organizeze special pentru protecţia caravanelor? Pentru că numai la noi potecile se puteau întinde pe sub munte, acolo unde au fost primele cetăţi de scaun şi unde după fiecare victorie militară domnii mai făceau o mânăstire. De ce făceau mânăstiri tocmai atunci când poporul era mai necăjit, cu bărbaţi morţi în lupte şi recolte pârjolite? Pe baze froidiste se caută explicaţia într-un sentiment de vinovăţie colectivă. În realitate, domnii reconsolidau principala lor sursă de venit, drumurile comerciale, pentru că mânăstirile erau cele mai sigure adăposturi peste noapte pentru negustori. Înfrăţirea cu muntele oferă explicaţii simple şi naturale pentru toate aspectele vieţii româneşti, făcând inutile subtilităţile subconştiente ale unor teoreticieni inconştienţi. La începutul secolului al XIX-lea au intervenit două modificări esenţiale care au perturbat ritmul secular de viaţă al acestui popor. Pe de o parte, creşterea numerică a populaţiei solicita o utilizare mai intensivă a pământului, adică trecerea la cultura pe scară mai mare a plantelor. Pe de altă parte, pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi, ulterior, cea de la Adrianopole (1829) liberalizau comerţul pe Dunăre şi pe mare. Cum transportul pe apă era mult mai ieftin, căpătau interes mărfurile cu volum mare precum grâul. Iar grâul românesc „arnăut”, soi care nu se mai cultivă astăzi, era de 5-6 ori mai ieftin de cât grâul din Europa Occidentală şi avea o calitate net superioară.Dacă până în partea a doua a secolului al XVIII-lea ţăranii puteau munci oricât pământ doreau, prin creşterea populaţiei şi a interesului boierilor pentru exportul de grâu au început frământările legate de distribuirea 62 Nicolae Iorga - “Istoria comerţului romănesc”, Epoca veche, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1919, p. 4-6.

39

terenurilor. Atunci a început tranziţia de la economia pastorală la cea cerealieră, de la economia tradiţională la cea de piaţă.Pădurile au început să fie tăiate în ritm accelerat, atât pentru exportul de lemn, cât şi pentru a face loc lanurilor de grâu. Dacă la 1837 suprafaţa arabilă în Principate era de 1.048 mii hectare, în 1862 a crescut la 2.197 mii ha., iar în 1916 a depăşit 6.000 mii hectare. În Banat şi Transilvania, chiar dacă procesul a fost mai puţin abrupt, tendinţa era aceeaşi.63

Numărul de oi şi cornute mari a început să scadă, iar ciobanii au devenit din ce în ce mai mult plugari. Dintre animalele crescute tot mai multe erau pentru muncă şi tot mai puţine pentru carne, lapte şi alte produse animaliere. Lucratul pământului necesită un efort fizic mai mare şi, în special, concentrat în perioadele de semănat şi recoltat. Alimentaţia populaţiei nu mai corespundea noilor condiţii, iar resursele pentru modificarea structurii alimentare se diminuau. Cum cantitatea de produse animaliere se reducea absolut prin dispariţia locurilor de păşunat şi relativ prin creşterea populaţiei şi a necesarului pe locuitor, necesarul de calorii era satisfăcut cu predilecţie din consumul de cereale sub formă de mămăligă şi pâine. Pe terenurile lor din ce în ce mai mici ţăranii preferau să cultive porumb, nu numai din tradiţie, ci şi pentru că era o cultură mai intensivă, aşa că baza alimentară o reprezentau mămăliga şi borşul. Efectele pozitive asupra vieţii ţăranului exercitate de aplicarea legii rurale a lui Cuza la 1864 au fost repede pulverizate de creşterea rapidă a populaţiei, care obliga la împărţirea loturilor ţărăneşti în părţi tot mai mici.Privit la nivel de ţară, producţia prospera. Cu toate oscilaţiile anuale, este certă tendinţa de creştere a productiei la principalele plante cultivate (tabelul nr. 2.3), atât ca producţie totală, cât şi pe locuitor.

Tabelul nr. 2.3Producţia agricolă vegetală a unor produse

principale în perioada 1862-1915

Producţia anuală (mii q) Producţia pe locuitor (kg)Anul Grâu Porumb Grâu Porumb1862 5.584 8.167 139 2031865 1.740 5.227 42 1271875 9.012 16.958 205 3861886 11.794 27.775 234 5501895 18.694 19.383 332 344

63 “Enciclopedia României”, vol. 3, 1939, p. 475.

40

Producţia anuală (mii q) Producţia pe locuitor (kg)Anul Grâu Porumb Grâu Porumb1905 28.587 16.203 441 2501915 24.371 25.073 309 318Sursa: „Economia României. Secolul XX”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 203, 204, 222, 223.

La produsele animaliere (tabelul nr. 2.4) se poate constata că producţia pe locuitor evolua invers datorită creşterii populaţiei.Comerţul exterior al României a evoluat deosebit de rapid, depăşind cu mult viteza de creştere a producţiei. Ca urmare, în 1913 România ocupa locul opt

Tabelul nr. 2.4Producţia principalelor produse animaliere

în perioada 1861-1912

Producţia totală Producţia pe locuitorAnul Carne

(t)Lapte (mii hl)

Brânză (t)

Carne (kg)

Lapte (l)

Brânză (kg)

1861 114.247 5.233 20.085 28 130 5,01874 120.585 3.557 16.492 28 82 3,81885 118.875 4.200 22.462 24 83 4,51898 151.060 3.820 34.935 26 66 6,01908 133.019 4.623 29.482 20 68 4,41912 143.823 5.107 26.482 20 71 3,7Sursa: “Economia României. Secolul XX”, p. 208, 215, 224.

în lume la valoarea comerţului exterior pe locuitor, după Argentina, Olanda, Belgia, Anglia, Franţa, Germania şi Statele Unite.64 În cadrulacestei foarte rapide creşteri se remarcă o puternică modificare de tendinţă a soldului de la excedentar an de an până la 1876 la deficitar an de an până la 1899 şi oscilant, dar predominant excedentar în anii de până la primul război mondial (tabelul nr. 2.5). La începutul secolului al XX-lea, România se integrase deja foarte puternic în economia mondială.Exportului de cereale, produse vegetale alimentare şi lemn i se adaugă din ce în ce mai mult cel de petrol. Cu toate acestea, până la primul război

Tabelul nr. 2.5

64 “Enciclopedia României”, vol. 4, 1943, p. 467.

41

Comerţul exterior al României în perioada 1859-1915- mii lei -

Anii Export Import Sold1859 78.491 37.658 + 40.8331865 111.736 68.039 + 43.6971875 144.962 100.834 + 44.1281885 247.968 268.539 - 20.5711895 265.048 304.575 - 39.5271905 457.101 337.538 + 119.5631915 570.182 332.942 + 237.240Sursa: “Economia României. Secolul XX”, p. 347-348.

mondial petrolul nu a depăşit 20% din exporturile anuale. Interesul Europei faţă de România continua să fie sub aspect comercial preponderent cerealier. Apariţia vapoarelor cu zbaturi a permis pătrunderea pe piaţa europeană a grâului american, ieftin şi consistent, ceea ce a concurat foarte puternic exporturile româneşti. Concurenţa americană nu numai că a redus competitivitatea grâului românesc, dar a scăzut şi interesul politic al occidentului european pentru teritoriul românesc în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Dacă la jumătatea secolului al XIX-lea războiul Crimeei elibera gurile Dunării pentru exportul de grâu românesc şi permitea reducerea presiunii ruseşti asupra Principatelor Dunărene, pacea de la Berlin dovedea o indiferenţă, dacă nu chiar o atitudine diametral opusă.Până la primul război mondial România devenise deja un stat modern, cu legislaţie şi instituţii europene. În 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pentru a anula opoziţia boierimii, dizolvă Adunarea Electivă şi decretează prima constituţie a Principatelor Unite numită „Statutū Desvoltătoriū Convenţiuneĭ”. În 1866 se adoptă de către principele Carol I „Constituţiunea”65. Tot în 1864 este adoptată Legea rurală, care scoate comuna de sub autoritatea boierilor şi împropietărea pe ţărani cu pământ. Aceasta a făcut ca 18,6% din gospodării să posede între 5 şi 10 hectare, 39,8% între 2 şi 5 hectare, iar 8,4% nu deţineau pământ. Mai existau 240.000 de familii de moşneni şi răzeşi deţinători de pământ.66

În 1876, din dorinţa de a marca independenţa faţă de Imperiul Otoman, a fost încheiată o convenţie cu Austro-Ungaria prin care se acorda reciproc 65 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu – „Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993.66 Maria Mureşan – „Istoria economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 150.

42

clauza naţiunii celei mai favorizate. Liberul acces vamal al mărfurilor austro-ungare a scos de pe piaţă întreprinderile industriale româneşti. După cucerirea independenţei în 1877 convenţia a fost denunţată, iar în 1887 a fost adoptată legea „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale”, completată în 1912 cu „Legea pentru încurajarea industriei naţionale”.67 Promovarea industriei devenea astfel o politică de stat.Prin introducerea monedei naţionale, leul, în 1867, înfiinţarea Băncii Naţionale în 1880, înfiinţarea Bursei de mărfuri şi valori, adoptarea Codului Civil şi Codului Comercial, România îşi crease deja toate instituţiile specifice unei vieţi culturale moderne şi unei economii de piaţă prospere.Sugestivă pentru amploarea luată de deschiderea spre economia modernă este evoluţia pieţei capitalului, întemeiată pe societăţi comerciale, burse de valori etc. (tabelul nr. 2.6).

Tabelul nr. 2.6Evoluţia numărului şi capitalului nominal al societăţilor

anonime, pe ramuri, în anii 1882, 1902, 1913

1882 1902 1913Ramura Nr. Mil. lei Nr. Mil. lei Nr. Mil.

leiBănci comerciale 5 21,8 40 53,7 198 223,3Soc. industriale 1 2,8 25 110,5 168 436,0Soc. comerciale ... ... 5 4,7 53 40,6Soc. asigurări 2 7,6 3 10,6 7 13,0Soc. imobiliare ... ... ... ... 5 16,7Total 8 32,2 73 179,5 431 729,6Filiale străine 1 2,1 4 18,4 43 244,4Sursa: “Economia României. Secolul XX”, p. 77.

2.3. Avuţia naţională

O imagine de ansamblu asupra evoluţiei economiei româneşti până în pragul primului război mondial ne-o oferă evoluţia avuţiei naţionale. Conform datelor din tabelul nr. 2.7, într-o jumătate de secol activul brut al

67 Idem, p. 114-115.

43

avuţiei naţionale a crescut de 7,7 ori. Acest progres a fost susţinut şi prin îndatorare externă. De aceea creşterea de 61 de ori a obligaţiilor financiare externe diminuează puternic creşterea activului net al avuţiei naţionale, la numai 6,5 ori.. Constatăm că cea mai puternică dinamică s-a realizat în transporturi şi comunicaţii, de 123 de ori fiind creşterea. Pregătirea pentru a deveni o economie de piaţă presupunea şi atunci, ca şi acum, investiţii masive în infrastructură. Dacă atunci s-a făcut acest efort, în actuala perioadă de tranziţie se face, din păcate până acum, mult mai puţin. Urmează ca importanţă, superior mediei, dinamica din industrie şi construcţii. Activul din agricultură şi silvicultură nu a crescut prin extinderea terenurilor şi a dotărilor cât prin creşterea arendei şi a preţului pământului. Investiţiile în sectorul edilitar (pavarea străzilor, canalizare, apă etc.) apar abia la începutul secolului al XX-lea.

Tabelul nr. 2.7Evoluţia avuţiei naţionale pe sectoare,

în perioada 1860-1914

milioane lei aurSectoare 1860-

18641880- 1884

1900- 1904

1912- 1914

1912-14

/1860-64 %

Agricultura, silvicultura, stocul de

hrană şi sămânţă

1848,0 3681,9 6585,0 10522,9 569

Clădirile, locuinţele şi bunurile de consum

durabile

235,4 388,6 1471,9 2386,8 1014

Transporturile şi comunicaţiile

20,6 525,2 1417,0 2543,4 12347

Industria 60,9 68,9 415,2 1171,2 1923Comerţul 192,0 582,4 659,8 1075,3 560

Sectorul edilitar xxx Xxx xxx 250,4 xxxStocul de metal monetar 37,0 85,3 177,0 381,0 1030

Activ brut 2393,9 5332,3 10725,9 18331,0 766Obligaţiile financiare

externe50,1 547,0 1577,3 3065,6 6119

44

Activ net 2343,8 4785,3 9148,6 15265,4 651Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, C.R.E.C.C., Bucureşti, 2000, p. 159.

Datorită creşterii puternice a populaţiei, constatăm că pe locuitor dinamica avuţiei naţionale a fost sensibil mai modestă. Activul net a crescut numai de 3,5 ori.S-au produs importante modificări în structura economiei naţionale. Agricultura şi silvicultura (tabelul nr. 2.8) scad de la 77,2% la numai 57,4%. Transporturile, comunicaţiile, construcţiile şi industria trecând de la 13,2% împreună la 33,3%.Cu toată doza ridicată de eroare, comparaţiile internaţionale pot sugera unele concluzii. La jumătatea secolului al XIX-lea (tabelul nr. 2.9) avuţia

Tabelul nr. 2.8Evoluţia structurii avuţiei naţionale

în perioada 1860-1914%

Sectoare 1860- 1864

1880- 1884

1900- 1904

1912- 1914

Agricultura, silvicultura, stocul de hrană şi sămânţă

77,2 69,0 61,4 57,4

Clădirile, locuinţele şi bunurile de consum durabile

9,8 7,3 13,7 13,0

Transporturile şi comunicaţiile 0,9 9,8 13,2 13,9Industria 2,5 1,3 3,9 6,4Comerţul 8,0 10,9 6,2 5,9

Sectorul edilitar xxx xxx xxx 1,4Stocul de metal monetar 1,5 1,6 1,7 2,1

Activ brut 100,0 100,0 100,0 100,0Obligaţiile financiare externe 2,1 10,3 14,7 16,7

Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 161.

naţională pe locuitor era în Principatele Unite de aproape 9 ori mai mică decât în Marea Britanie şi de 4,5 ori decât în Franţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea (tabelul nr. 2.10) avuţia naţională pe locuitor din România era numai de 3 ori mai mică decât în Marea Britanie şi de 2,3 ori mai mică în comparaţie cu Franţa. A fost singura perioadă în care diferenţele de nivel de dezvoltare economică s-au diminuat. În tot secolul care a urmat ecarturile au crescut. Decalajele la venitul naţional pe locuitor erau cam de

45

acelaşi ordin, România fiind în urma Marii Britanii de 2,6 ori, iar a Franţei de 2,3 ori. Ceea ce denotă că gradul de valorificare a avuţiei naţionale era

Tabelul nr. 2.9Avuţia naţională în câteva ţări

în deceniul 1860-1870

Ţara Total (mil. dolari) Pe locuitor (dolari)Marea Britanie 30.575 1.000

S.U.A. 16.160 621Franţa 22.800 514

Principatele Unite 463 115Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 289.

comparabil. În pragul primului război mondial avuţia naţională pe locuitor a României (tabelul nr. 2.11) era tot de circa 3 ori mai mică decât în Marea Britanie şi Franţa. La venitul naţional pe locuitor Marea Britanie ne devansa de 3,8 ori, iar Franţa de 2,8 ori. De unde rezultă că diminuarea ecartului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost relativ conservată.

Tabelul nr. 2.10Avuţia naţională şi venitul naţional calculate deMichael G. Mulhall pentru perioada 1885-1894

Ţara Avuţia naţională (mil. dolari)

Avuţia naţională pe locuitor

(dolari)

Venitul naţional pe locuitor

(dolari)Marea Britanie 59030 1635 181,0

Franţa 48450 1195 160,0Germania 40260 760 125,0

Rusia 32129 250 50,0Austro-Ungaria 22560 900 83,0

Italia 15800 510 71,0Spania 11900 645 78,0

Portugalia 2055 410 61,5Suedia 2850 570 105,0

Norvegia 1100 550 100,0Danemarca 2530 1100 128,5

Olanda 4400 915 113,5

46

Belgia 4940 760 133,5Elveţia 2460 805 110,0

România 2595 520 68,5România1 2155 346 -

Serbia 1055 460 62,0Bulgaria 1480 425 57,0Grecia 1110 480 60,0

Total Europa 156700 - 96,0S.U.A. 81750 1185 228,0

Argentina 5045 515 80,0Australia 5380 1345 251,5

Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 294.1. Calculele lui Victor Axenciuc.

Tabelul nr. 2.11Avuţia naţională şi venitul naţional calculate de

Dresdner Bank pentru anii 1913-1914

Ţara Avuţia naţională (mil. dolari)

Avuţia naţională pe locuitor

(dolari)

Venitul naţional pe locuitor

(dolari)India 28708-35885 96-120 8-22

Japonia 14415-16029 263-311 45-45,2Lituania 837 335 56

Rusia 62201 407 58Ungaria 3110 407 69Estonia 478 407 73Letonia 1077 431 66Grecia 2033-2273 430-478 60Brazilia 11962 478 -

Iugoslavia 6459-6669 478-526 60-71România 3589 478 63Bulgaria 2273-2631 478-550 70-80Finlanda 1435-1675 455-520 74Turcia 6818 502 -Polonia 15550-16506 550-598 77

Portugalia 3589 590 84-92Italia 21531 598 104

Spania 14354-14833 718-742 102

47

Norvegia 1794-1914 718-789 119Cehoslovacia 10766-11244 766-813 106

Austria 5024 766 133Danemarca 2392 789 151-169

Suedia 4546-4785 813-864 121-124Germania 74163 1100 178-174

Olanda 8732 1388 173-189Belgia 10646 1388 178-191Franţa 57416-58612 1435-1459 178Canada 11005 1459 195Elveţia 5742-5981 1483-1555 198

Marea Britanie 68421-70096 1507-1531 241Argentina 11722 1555 317Australia 8134-8373 1700-1746 304

S.U.A. 198808 2057 372Noua Zeelandă 2751 2345 342-364

Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 299-300.

Capitolul 3. Integrarea complexului economic naţional românesc în perioada interbelică (1919-1939)

3.1. Consecinţele economice ale primului război mondial

La sfârşitul primului război mondial România reuşeşte să reunească în graniţele sale toate provinciile româneşti controlate până atunci de imperiile vecine, realizând pentru prima oară statul naţional unitar. Dacă, în 1919, în graniţele Vechiului Regat existau numai 7,2 milioane de locuitori pe o suprafaţă de 137,9 mii km pătraţi, România întregită avea în acelaşi an 14,67 milioane de locuitori şi 295 mii km pătraţi suprafaţă.68 Mai mult decât dublu , atât la numărul de locuitori (2,04 ori), cât şi la suprafaţa ţării (2,14 ori).Războiul a adus însă şi pierderi catastrofale. Pierderile umane, în special militari, se cifrau la 800.000 persoane. Ceea ce reprezenta circa 20% din forţa de muncă. Pierderile materiale în timpul războiului atingeau 72

68 “Economia României. Secolul XX”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 92.

48

miliarde lei aur, echivalentul a circa 14 miliarde dolari.69 Tezaurul trimis la Moscova numai cu primul transport este evaluat la 321.580.457 lei aur.70

Suma totală a datoriei externe a României provocată de război era de 9.308 milioane lei aur.71

3.2. Populaţia

În cele două decenii interbelice, populaţia a sporit cu aproape 5,3 milioane de locuitori, ceea ce procentual înseamnă un plus de 35,88% (tabelul nr. 3.1). În graniţele de atunci ale ţării nu se poate vorbi de o creştere a gradului de urbanizare, ba chiar invers. Ponderea populaţiei urbane a scăzut de la 22,15% în 1919 la 18,17% în 1939, ponderea populaţiei rurale crescând corespunzător de la 77,85% în 1919 la 81,83% în 1939. Cifrele redimensionate care sunt prezentate pentru graniţele actuale ale ţării privitor la perioada interbelică indică o creştere a ponderii populaţiei urbane, pentru că sunt eliminate din calcul provincii puternic rurale precum Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

Tabelul nr. 3.1.Mişcarea populaţiei

Anul Populaţia Cifre absolute La 1000 locuitoriNăscuţi

viiDecese Exceden

t naturalNăscuţi

viiDecese Excedent

natural1919 14.669.841 512.915 441.880 71.035 35,0 30,1 4,91920 15.541.424 539.359 414.629 124.730 34,7 26,7 8,01925 16.687.359 605.655 361.995 243.660 36,3 21,7 14,61930 17.888.992 625.341 346.714 278.627 35,0 19,4 15,61935 19.087.845 585.503 402.720 182.783 30,7 21,1 9,61939 19.933.802 563.736 370.287 193.476 28,3 18,6 9,7Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p. 142.

De data aceasta se constată la ansamblul ţării tendinţa care apărea la sfârşitul secolului al XIX-lea numai în Transilvania, aceea de reducere a natalităţii. Sunt prezentate în graficele 3.1 – 3.3 evoluţia natalităţii,

69 Nicolae Belli – „Tranziţia mai grea decât un război”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 37.70 „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, Bucureşti, 1999, p. 17.71 Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 202.

49

mortalităţii şi sporului natural pe ansamblul ţării şi pe medii. Se poate constata din graficul 3.1 că, pe ansamblul ţării, tind să scadă natalitatea, mortalitatea cât şi sporul natural. Aceste tendinţe nu se pot explica, după cum am arătat mai sus, prin creşterea gradului de urbanizare, prin trecerea la alt model familial. Reducerea mortalităţii atenuează reducerea sporului natural ca urmare a reducerii natalităţii.Tendinţele sunt similare numai pentru mediul rural, după cu se poate vedea din graficul nr. 3.2. Într-o ţară cu patru cincimi din populaţie în mediul rural este normal ca acest mediu să dea tendinţa predominantă. Din graficul nr. 3.3 se poate remarca faptul că în mediul urban nici nu sunt evidente tendinţele de reducere a natalităţii, iar mortalitatea are tendinţa de creştere, ceea ce diminuează sensibil sporul natural (porţiunea dintre linia natalităţii şi linia mortalităţii). În mediul rural reducerea mortalităţii se poate explica prin asistenţă sanitară mai bună, prin creşterea gradului de instrucţie a

Graficul nr. 3.1

Sursa: Tabelul nr. 3.1.

50

Graficul nr. 3.2

Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p.142.

populaţiei etc. Oricum, evoluţia din perioada interbelică se aliniază tendinţelor normale în întreaga Europă.Este evidentă creşterea gradului de instrucţie a populaţiei în perioada interbelică. Din tabelul nr. 3.2 se poate remarca faptul că în 1930 din totalul populaţiei de la 7 ani în sus 56,8 % erau ştiutori de carte şi numai 42,7% nu ştiau să scrie şi citească. Deşi persoanele de sex feminin de la 7 ani în sus sunt pe total mai multe decât cele de sex masculin, se poate constata că la toate nivelurile de instrucţie sunt mai puţine persoane de sex feminin decât de sex masculin. Din totalul neştiutorilor de carte de 6,2 milioane persoane (tabelul nr. 3.3), femeile reprezentau 65%.În Vechiul Regat, populaţia de origine română reprezenta 88,5% din totalul populaţiei. Minorităţile erau numai turcii şi tătarii din Dobrogea şi evreii din Moldova şi zona Bucureştiului. În noile provincii românii reprezentau numai 56,1%, ceea ce a redus ponderea românilor pe ansamblul României Mari la 71,9%, cu consecinţe de ordin politic.

Graficul nr. 3.3.

51

Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p.142

Consolidată teritorial şi economic, România îşi reluase în perioada interbelică rolul de stavilă la graniţa Europei, de data aceasta în faţa expansiunii comuniste. Poporul român a reacţionat întotdeauna cu reţinere în faţa modelelor teoretice şi utopiilor. Conservatorismul românesc, lipsa de receptivitate la utopiile comuniste ce exaltau alte popoare, îl irita încă pe Karl Marx, care a exprimat în scris teama că poporul român va împiedicaexpansiunea doctrinei sale. În faţa presiunilor externe românii nu reacţionează nici prin acceptare, nici prin reacţii violente. Ei rămân ceea ce sunt, căutându-şi echilibrul în ei înşişi. Deşi în viaţa lor economică se produceau mari transformări, devenind din ciobani plugari şi începând tranziţia la viaţa urbană şi industrială îşi conservau fondul cultural şi spiritual. Începuse o dramă intelectuală de trecere de la cultura

Tabelul nr. 3.2.Ştiinţa de carte a locuitorilui de la 7 ani în sus

la 29 decembrie 1930

Total Masculin FemininTotal populaţie de la 7 ani în sus

14.524.878 7.105.163 7.419.715

52

Total ştiutori de carte

8.250.183 4.893.947 3.356.236

Extra şcolară 126.078 73.059 53.019Primară 7.018.263 4.172.988 2.845.275Secundară 708.581 369.945 338.636Profesională 263.579 170.749 92.830Universitară 91.139 69.844 21.295Şcoli superioare 42.543 37.362 5.181Neştiutori de carte

6.200.568 2.177.130 4.023.438

Ştiinţă de carte nedeclarată

74.127 34.086 40.041

Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p. 92.

Tabelul nr. 3.3Neştiutori de carte pe grupe de vârstă şi sex,

la 29 decembrie 1930

Total Masculin FemininTotal 6.200.568 2.177.130 4.023.4387-12 ani 572.867 240.641 332.22613-19 ani 867.198 280.429 586.76920-64 ani 4.182.401 1.396.059 2.786.34265 de ani şi peste 553.981 251.546 302.435Vârstă nedeclarată

24.121 8.455 15.666

Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p. 92 şi, respectiv, 98.

impersonală la cei individualistă de tip european, aducând contribuţii importante la tezaurul continental, dar conservând ceea ce îi era specific.

3.3. Structura economică

În cadrul agriculturii continua procesul de trecere de la creşterea animalelor la cultura pământului. În structura totală a ţării după modul de folosinţă continuă modificări importante, crescând ponderea suprafeţei arabile cu 7,6% în detrimentul suprafeţelor neutilizate, a zonelor forestiere, a fâneţelor naturale şi păşunilor (tabelele nr. 3.4 şi 3.5).

Tabelul nr. 3.4

53

Suprafaţa totală după modul de folosinţă,în perioada 1919-1939

mii hectarePerioada Total Arabil Fâneţe

naturale şi păşuni

Vii şi livezi

Forestier Alte suprafeţe

1919-24 29.505 11.477 4.972 458 6.525 6.0731925-29 29.505 12.550 4.853 589 6.510 5.0031930-34 29.505 13.123 4.677 574 6.449 4.6821935-39 29.505 13.706 4.711 600 6.367 4.121Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p.47.

Tabelul nr. 3.5Structura suprafeţei totale după modul de folosinţă,

în perioada 1919-1939procente

Perioada Total Arabil Fâneţe naturale şi păşuni

Vii şi livezi

Forestier Alte suprafeţe

1919-24 100,0 38,9 16,9 1,6 22,1 20,51925-29 100,0 42,5 16,4 2,0 22,1 17,01930-34 100,0 44,5 15,9 1,9 21,9 15,81935-39 100,0 46,5 16,0 2,0 21,5 14,0Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 48.

În structura suprafeţei arabile se pot constata creşteri la toate categoriile de plante (tabelele nr. 3.6 şi 3.7) în detrimentul ogoarelor, care la sfârşitul perioadei mai reprezentau numai 4%. Sistemul de cultură practicat până în secolul al XIX-lea în care terenul era cultivat un an şi lăsat să se refacă doi ani, de la care s-a trecut la un an cultură un an ogor este practic total abandonat, pământul începând să fie cultivat an de an.În totalul suprafeţelor cultivate cu cereale, grâul şi porumbul deţineau în 1921 57%, iar în 1938 64,3%, creştere a ponderii realizate în detrimentul orzului şi ovăzului. Deşi preponderenţa culturii bazate pe rotaţia acestor

Tabelul nr. 3.6Suprafaţa arabilă după modul de folosinţă,

în perioada 1919-1939mii hectare

54

Perioada Total Cereale Plante industriale

Plante alimentare

Plante de

nutreţ cultivat

Ogoare

1919-24 11.477 9.076 200 320 461 1.4201925-29 12.550 10.711 390 418 632 3991930-34 13.123 11.077 361 460 711 5141935-39 13.706 11.420 493 497 751 545Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p.51.

Tabelul nr. 3.7Structura suprafeţei arabile după modul de folosinţă,

în perioada 1919-1939procente

Perioada Total Cereale Plante industriale

Plante alimentare

Plante de nutreţ cultivate

Ogoare

1919-24 100,0 79,1 1,7 2,8 4,0 12,41925-29 100,0 85,3 3,1 3,4 5,0 3,21930-34 100,0 84,4 2,8 3,5 5,4 3,91935-39 100,0 83,3 3,6 3,6 5,5 4,0Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 53.

două cereale are ca efect epuizarea pământului, constatăm o creştere a producţiei de grâu de la 21,4 mii chintale în 1921 la 49,1 mii în 1938, iar la porumb de la 28,1 mii chintale în 1921 la 52,2 mii în 1938. Ca urmare a creşterii caracterului cerealier al agriculturii, în perioada interbelică se poate constata (tabelul nr. 3.8) o creştere certă numai a numărului de cai - între 1919 şi 1939 de la 1,4 milioane la 2,1 milioane capete - datorită importanţei lor ca forţă de tracţiune, iar la celelalte categorii de animale o relativă stagnare. În paralel creşte şi dotarea agriculturii cu maşini (tabelul nr. 3.9).Valoarea producţiei miniere a crescut din 1921 până în 1937 de 5,6 ori, în special pe seama creşterii valorii extracţiei de petrol de 7,9 ori, a celei de gaz metan de 5,5 ori în Vechiul Regat şi de 10 ori în Transilvania, deşi

Tabelul nr. 3.8Numărul de animale şi păsări

în perioada 1919-1939mii

55

Anii Cabaline Bovine Ovine Porcine Păsări1919 1.380 4.634 6.739 2.290 36.3301920 1.485 4.730 8.690 2.514 38.4581925 1.815 5.049 12.950 3.088 41.8321930 1.909 4.025 12.307 2.478 65.5001935 2.163 4.326 11.837 2.969 49.3111939 2.042 4.254 12.850 2.926 39.106

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 416.

Tabelul nr. 3.9Maşinile agricole principale

Anii Trac-toare

Loco-mobile

Maşini de

semănat

Maşini de

secerat şi cosit

Maşini de

treierat

Maşini de bătut porumb

Trioare, selec-toare, vântu-rătoare

1927 3.257 8.373 42.428 55.470 12.779 ... ...1937 4.685 8.984 72.533 86.306 19.187 151.048 152.8501938 5.732 8.247 ... ... 18.828 ... ...

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 361.

cunosc creşteri importante toate categoriile de produse ale industriei extractive. Eliminând influenţa preţurilor, putem constata o creştere a cantităţii de petrol brut de 6,1 ori.72 De remarcat că acest rezultat nu a generat o creştere a personalului din industria extractivă (tabelul nr.3.10), ca urmare a ponderii ridicate a petrolului.

Tabelul nr. 3.10Personalul din industria extractivă,

în perioada 1921-1939

Anii Număr personal Anii Număr personal1921 62.989 1931 50.0951922 69.529 1932 47.1601923 78.481 1933 46.253

72 „Enciclopedia României”, vol. 3, p. 1090.

56

1924 83.684 1934 53.1811925 88.903 1935 57.2801926 92.498 1936 59.1011927 86.760 1937 62.4871928 78.153 1938 69.7341929 79.915 1939 65.2161930 64.627

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 1, p. 491.

Puterea instalată în centralele electrice a sporit din 1925 până în 1937 de la 174,7 MW la 508 MW, iar producţia de energie electrică de la 350 milioane kwh la 1.077 milioane.73

Statisticile disponibile nu ne permit cercetarea evoluţiei întreprinderilor industriale cu mai puţin de 10 angajaţi sau 20 HP, dar numai evoluţia marilor întreprinderi industriale este suficient de sugestivă. În numai zece ani, de la 1927 la 1937, forţa motrice instalată în marea industrie a sporit de la 463 mii HP la 722,6 mii, iar personalul angajat de la 214 mii la 278,9 mii persoane.74 După calcule mai recente se produce chiar o dublare a personalului din industria prelucrătoare (tabelul nr. 3.11). Merită de remarcat sub aspectul ocupării forţei de muncă dinamica din industriile alimentară, textilă, metalurgie, electrotehnică, chimică. Dezvoltarea industrială a ţării cunoşteau un avânt deosebit, dar, totuşi, sub aspectul ponderii forţei de muncă industriale în totalul forţei de muncă, ţara rămânea în continuare predominant agrară.

Tabelul nr. 3.11Personalul din industria prelucrătoare,

în perioada 1919-1939

Anii Total Alimen-tară

Textilă Meta-lurgică

Electro-tehnică

Chimică

1919 154.391 26.054 10.409 37.635 ... 8.7401925 214.262 26.858 29.326 40.997 570 14.6251930 174.227 25.196 34.822 32.220 797 17.6151935 230.797 31.334 54.228 43.705 998 22.5391939 304.470 44.473 69.894 63.018 2.885 31.551

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 1, p. 485-490.

73 Idem, p. 1102.74 Idem, p. 1097.

57

Tabelul nr. 3.11 (Continuare)

Anii Materiale de

construcţii

Prelucra-rea

lemnului

Hârtie, poligr-

afie

Pielărie Cera-mică

Sticlă

1919 11.385 42.342 8.317 6.290 394 2.7261925 14.665 60.638 10.554 10.091 866 5.0721930 12.326 31.005 9.185 7.070 682 3.3091935 13.226 36.309 12.788 9.853 1.017 4.8001939 15.247 41.069 15.173 14.030 1.452 5.678

Pe fundalul acestei evoluţii a producţiei interne, comerţul exterior al României a cunoscut între cele două războaie mondiale o dinamică remarcabilă. În structura exporturilor, ponderea produselor petroliere creşte de la 19,1% în 1920 la 43,3% în 1938, cerealele şi leguminoasele (deşi ca tonaj rămân relativ constante) scad de la 71,0% la 24,4% în aceeaşi perioadă.75 La importuri, ponderea produselor finite scade în aceeaşi perioadă de la 87,6% la 74,4%, iar ponderea materiilor prime şi semifabricatelor creşte de la 1,9% la 20,2%. Ceea ce exprimă pe deplin creşterea potenţialului industrial al ţării, a capacităţii de autosatisfacere. O evoluţie elocventă are şi importul de alimente, care scade de la 10,4% în 1920 la 4,9% în 1938 ca pondere în totalul importurilor, denotând capacitatea sporită de acoperire din producţia internă a nevoilor alimentare.76

În ajunul celui de al doilea război mondial, România era deschisă prioritar către ţările din occident. Din tabelul nr. 3.12 se vede că 3/4 din comerţul exterior românesc era cu 7 ţări occidentale, iar primele trei, Anglia, S.U.A. şi Germania deţineau peste o jumătate. Prima ţară vecină ca importanţă în comerţul exterior românesc era Bulgaria cu 3%, iar U.R.S.S. se situa cu o pondere de sub 1%.

Tabelul nr. 3.12Principalii parteneri comerciali ai României în 1937

Ţara Ponderea în comerţul exterior

Ţara Ponderea în comerţul exterior

75 “Enciclopedia României”, vol. 4, p. 479.76 Idem, p. 485.

58

al României al României1. Anglia 19,77 6. Olanda 4,032. S.U.A. 17,09 7. Italia 3,463. Germania 16,99 8. Palestina 3,464. Franţa 7,19 9. Bulgaria 3,035. Belgia 4,83 10. Cehoslovacia 2,17Sursa: “Enciclopedia României”, vol. 4, p. 486.

Obligată să îşi achite marile datorii externe acumulate în timpul primului război mondial şi ulterior pentru consolidarea statului naţional unitar, România a avut în toată perioada interbelică un comerţ exterior predominant excedentar (tabelul nr. 3.13). Acest rezultat s-a obţinut prin forţarea exportului de produse primare. Acest fapt devine evident raportând tonajul mărfurilor exportate la cel al mărfurilor importate. În numeroşi ani tonajul exportului este de peste zece ori mai mare decât cel al importului, ilustrând diferenţa de grad de prelucrare al mărfurilor.

Tabelul nr. 3.13Comerţul exterior

în perioada 1919-1939

Anii Export mii tone

Export mil. lei

Import mii tone

Import mil. lei

Sold mil. lei

1919 109 104,4 414 3.762,3 -3.657,91920 1.467 3.447,8 304 6.980,3 -3.532,51925 4.664 29.126,8 900 29.912,6 -785,81930 9.215 28.522,0 805 23.044,2 5.477,81935 9.276 16.756,2 533 10.847,5 5.908,71939 7.564 26.809,3 739 22.890,5 3.918,8

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 3, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 361-362.

3.4. Avuţia naţională

În cele două decenii interbelice avuţia naţională s-a dublat (tabelul nr. 3.14). Contribuţia cea mai importantă au avut-o industria, comerţul, construcţiile. Dar acest progres nu a făcut decât să recupereze pierderile provocate de primul război mondial. Avuţia naţională pe locuitor era în 1938-1939 numai cu 8% mai mare decât cea din perioada 1912-1914, chiar

59

dacă depăşea cu 68% pe cea din 1920-192277. Pierderea tezaurului rămas la Moscova nu a putut fi recuperată, stocul de metal monetar pe locuitor fiind la sfârşitul perioadei mai puţin de jumătate din cel antebelic.Schimbările structurale continuă, crescând ponderea construcţiilor, industriei, comerţului, în detrimentul sectorului primar (tabelul nr. 3.15).Deoarece avuţia naţională pe locuitor a rămas relativ constantă (tabelul nr. 3.16), decalajele internaţionale au evoluat în raport cu dinamica din alte ţări, crescând comparativ cu S.U.A., Germania, Elveţia, scăzând faţă de Franţa şi fiind relativ constant în raport cu Marea Britanie.

Tabelul nr. 3.14Avuţia naţională a României pe sectoare,

în perioada 1920-1939milioane lei aur

Sectoare 1920-1922 1938-1939 Indici (%)Agricultură, silvicultură,

stocuri de hrană şi sămânţă

18.427,6 21.869,4 118,7

Clădiri, locuinţe şi bunuri de

consum durabile

4.547,9 12.558,8 276,1

Transporturi şi comunicaţii

3.296,1 4.549,8 138,0

Industrie 1.837,2 4.459,9 242,8Comerţ 1.324,5 3.712,1 280,3

Sector edilitar 260,8 733,7 281,3Stocul de metal

monetar7,1 478,2 6735,2

Obligaţii financiare

externe

9.008,0 4.448,0 49,4

Activ brut 29.701,2 48.361,9 162,8Activ net 20.693,2 43.913,9 212,2

Sursa: Calculat după Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 272.

Tabelul nr. 3.15Structura avuţiei naţionale pe sectoare,

77 Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 273.

60

în perioada 1912-1939procente

Sectoare 1912-1914 1920-1922 1938-1939Agricultură,

silvicultură, stoc de hrană şi

sămânţă

57,21 62,04 45,22

Clădiri, locuinţe şi bunuri de

consum durabile

13,32 15,31 25,97

Transporturi şi comunicaţii

13,83 11,10 9,41

Industrie 6,37 6,19 9,22Comerţ 5,85 4,46 7,68

Sector edilitar 1,36 0,88 1,52Stoc de metal

monetar2,07 0,22 0,99

Activ brut 100,0 100,0 100,0Obligaţii financiare

externe

16,67 30,33 9,20

Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 274.

Tabelul nr. 3.16Avuţia naţională a României şi a altor ţări,

în 1914 şi 1938-1940

Ţara 1914 mld. dolari

1938-1940 mld. dolari

1914 dolari/ locuitor

1938-1940 dolari/locuito

rS.U.A. 198,8 394,2 2.057 2.673Marea

Britanie70,1 80,0 1.531 1.672

Germania 74,2 187,9 1.100 2.710Franţa 58,6 102,8 1.459 1352Elveţia 5,9 13,7 1.555 3.071

Danemarca 2,4 6,3 789 1.702România 3,6 1-1,21 478 500Japonia 16 40,0 311 1.334

61

India 36 67,6 120 226Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 311.1. La un teritoriu şi un patrimoniu dublu faţă de 1914.

Capitolul 4. Supravieţuirea economică naţională în perioada blocurilor militare (1938- 1989)

4.1. Consecinţele economice ale celui de al doilea război mondial

În faţa pericolului totalitarismului comunist Europa a avut nevoie ca, în perioada interbelică, România să fie puternică şi i-a permis acest lucru. O insulă latină la marginea continentului slav, un stat ţărănesc în faţa unei ideologii proletare, un popor profund creştin ca stavilă a ateismului. Ghinionul României a fost că totalitarismul s-a născut sub formă naţionalistă şi în inima Europei. Nimeni nu mai avea nevoie în acest caz de grănicerul român, în afară de el însuşi. Dar în marile echilibre mondiale acest din urmă fapt prezintă prea puţin interes. România a rămas singură între totalitarismul comunist la răsărit şi cel fascist la apus. Ţările democrate s-au repliat pe alte fronturi. La începutul războiului, totalitarismul ne-a sfâşiat trupul ţării, naţionalismul luându-ne Ardealul de nord, iar comunismul Basarabia şi nordul Bucovinei. Sub presiuni externe am cedat judeţele din Kadrilater Bulgariei. Ceea ce a reprezentat o treime din teritoriu şi populaţie, mai exact 101.129 kmp şi 6,8 milioane de locuitori.La reîmpărţirea lumii după al doilea război mondial totalitarismul comunist a căpătat dreptul să se extindă asupra tuturor populaţiilor slave, ceea ce a însemnat că insula latină românească intra în oceanul slav comunizat. Graniţa dintre democraţie şi totalitarism se mutase mult mai la vest pentru o jumătate de secol. Teritoriile româneşti cotropite prin tratatul Ribentropp-Molotov de către U.R.S.S. au rămas cinci decenii rupte de ţară, supuse unui regim de deznaţionalizare şi spoliere ce depăşeşte prin grozăvie ceea ce ştie lumea despre atrocităţile lui Stalin. Dezvăluirile abia urmează să cutremure opinia publică mondială. Aceste teritorii pierdute reprezentau circa o cincime din ţară, adică 57.550 kmp şi 4,2 milioane locuitori, ceea ce echivalează cu dimensiunile Croaţiei de astăzi.În ultima conflagraţie mondială România a fost a patra ţară sub aspectul numărului de vieţi omeneşti jertfite în lupta împotriva fascismului, după ce sacrificase un număr enorm de persoane de la Prut până la Stalingrad.

62

Pierderile umane sunt evaluate la 92.620 de morţi, 333.966 răniţi şi 367.976 militari declaraţi dispăruţi, ceea ce înseamnă în principal prizonieri. După intrarea trupelor sovietice în România numai în două luni 45.000 de saşi şi şvabi din ţara noastră au fost trimişi în Siberia.Rechiziţiile de război, jaful fără îngrădire practicat de trupele de ocupaţie, distrugerile datorate luptelor purtate pe teritoriul românesc şi toate celelalte pagube făceau ca în 1945 venitul naţional al ţării să nu reprezinte decât circa o treime din cel realizat la începutul războiului, în 1939. Pagubele evaluate cu documente se cifrează la 7,44 miliarde de dolari, din care 3,7 miliarde în raporturile cu Germania şi 3,7 miliarde în raporturile cu U.R.S.S. Ceea ce nu a împiedicat ca României să i se impună o datorie de război atât de mare încât, raportată la numărul de locuitori, o depăşea pe cea a principalului vinovat de război - Germania. În plus, această datorie era stabilită valoric, ocupantul sovietic urmând să hotărască ce şi la ce preţuri va lua în contul datorie de război. Practic ţara a fost supusă unui jaf fără nici un control şi fără nici o evidenţă de către cotropitorul sovietic78.

4.2. Populaţia

Pierderile de vieţi omeneşti provocate de cel de al doilea război mondial au putut fi recuperate pe seama sporului natural abia în anul 1949 (tabelul nr. 4.1.), când am depăşit numărul de locuitori din 1940. Anii de război şi cei de secetă au menţinut sporul natural la niveluri foarte scăzute, în special pe seama unei mortalităţi ridicate.

Tabelul nr. 4.1Populaţia României în actualele graniţe

în perioada 1939-1989

Anul Numărul populaţiei

Născuţi Decedaţi Spor natural

La 1000 locuitori

(mii) Natalitate Mortalitate Spor natural

1939¹ 15.751 445.493 286.897 158.596 28,3 18,2 10,11940¹ 15.907 414.235 300.722 113.513 26,0 18,9 7,11941 ... ... ... ... ... ... ...1942 ... ... ... ... ... ... ...1943 ... ... ... ... ... ... ...1944 ... ... ... ... ... ... ...1945 ... ... ... ... ... ... ...

78 Nicolae Belli – „Tranziţia mai grea decât un război”, p. 45 – 49.

63

1946 15.791 391.273 296.439 94.834 24,8 18,8 6,01950 16.311 426.820 202.010 224.810 26,2 12,4 13,81955 17.325 442.864 167.535 275.329 25,6 9,7 15,91960 18.403 352.241 160.720 191.521 19,1 8,7 10,41965 19.027 278.362 163.393 114.969 14,6 8,6 6,01970 20.253 427.034 193.255 233.779 21,1 9,5 11,61975 21.245 418.185 197.538 220.647 19,7 9,3 10,41980 22.201 398.904 231.876 167.028 18,0 10,4 7,61985 22.725 358.797 246.670 112.127 15,8 10,9 4,91989 23.152 369.544 247.306 122.238 16,0 10,7 5,3

¹ Datele se referă la suprafaţa actuală a României… Lipsă date.Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, C.N.S.,p. 66-67.

Începând cu 1949 se reia creşterea demografică, însă cu o tendinţă certă de reducere a natalităţii. Anchetele demografice şi recensămintele din 1966 şi 1977 arată că opţiunile familiale se îndreptau spre modelul cu 2 – 2,5 copii.79 În 1965 şi 1966 sporul natural a scăzut la nivelul celui din 1946. Fenomenul nu reprezenta decât o încadrare normală în tendinţa demografică europeană. Dacă în occidentul european s-a încercat stoparea declinului demografic prin stimulente economice şi favorizarea imigraţiei, în România s-a apelat la măsuri administrative prin decrete de interzicere a avorturilor şi limitare drastică a divorţurilor. Din graficul nr. 4.1 se vede creşterea bruscă, exagerată a natalităţii după 1966.

79 Vladimir Trebici – „Genocid şi demografie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 39.

64

Graficul nr. 4.1

Sursa:Pe baza tabelului nr. 4.1.

Efectele dezastroase ale acestor decrete au fost enorme. Se observă din grafic că mortalitatea şi-a încetat tendinţa de scădere. Când generaţiile mai numeroase cu circa 200.000 de copii au ajuns la vârsta şcolarizării, societatea nu era pregătită cu săli de clasă, cadre didactice, manuale suplimentare. Pentru a reduce din excedentul de copii necesar de şcolarizat s-a introdus învăţământul de la vârsta de şase ani încât unii dintre copii născuţi suplimentar în 1967 să intre la şcoală împreună cu generaţia mai puţin numeroasă din 1966. A fost o forţare prematură a acestor copii. Când aceste generaţii numeroase se pregăteau să termine şcoala, ceea ce ar fi însemnat solicitarea de locuri de muncă şi locuinţe, a fost prelungit învăţământul obligatoriu la 10 ani şi apoi la 12 ani. Pentru ca nu cumva unii să părăsească şcoala şi să apară pe piaţa muncii, a fost interzisă orice exigenţă din partea profesorilor, sub ameninţarea pierderii dreptului de a mai preda. S-a ajuns la situaţia ca persoane care deţin diplome de bacalaureat să fie semianalfabete.Natalitatea a fost susţinută prin măsuri draconice şi umilitoare pentru femei. Doar aşa nu s-a văzut faptul că, din cauza condiţiilor foarte grele de viaţă, în perioada 1966 – 1990 au emigrat, în special cetăţeni de origine

65

germană şi evreiască, 313.000 de persoane, iar mortalitatea suplimentară faţă de normal a fost de aproximativ 400.000 – 500.000 de persoane.80

Numeroşi specialişti în creştere economică susţin că viteza acestui proces depinde esenţialmente de factorul uman. În perioada interbelică şi chiar în anii de război România îşi pregătise generaţii de specialişti în numeroase domenii, capabili să asigure un avânt economic deosebit. Dar cotropitorul sovietic nu dorea un stat captiv puternic şi, mai ales, un stat cu o populaţie anticomunistă precum cea din România. De aceea a început un proces îndelungat de distrugere a intelectualităţii româneşti. În primul rând au fost închişi în lagăre şi închisori sute de mii de oameni pentru simplul motiv că li se putea invoca, pe bun temei sau pe bază de acuzaţii false, o activitate politică diferită de cea comunistă. Am spus că li se putea invoca, iar nu imputa, deoarece mulţi au fost ţinuţi arestaţi fără măcar un simulacru de proces şi condamnare. Erau suficiente denunţuri anonime despre exprimarea unui dezacord cât de mic cu comunismul sau simpatie cu vechile partide pentru a fi arestat şi torturat. Era suficient să fi ajutat cu o bucată de pâine copilul unui deţinut politic pentru a fi condamnat la mulţi ani de temniţă grea, ucigătoare. În al doilea rând intelectualii au fost eliminaţi din activitatea pentru care erau calificaţi specialişti şi au fost înlocuiţi cu consilieri sovietici, activişti comunişti sumar instruiţi în ţară şi cu o generaţie instruită la Moscova şi care, în cele mai multe dintre cazuri, se reîntorceau cu escorta soţiilor de origine rusă. S-a sperat astfel că lipsit de intelectualitate poporul român îşi va pierde capacitatea de discernământ. O prigoană sălbatică a fost dezlănţuită în special împotriva preoţilor. În principal preoţii greco-catolici, care aveau legături cu Sfântul Scaun, dar şi cei ortodoxi. Indiferent de pretexte, se poate vedea uşor că au fost cuprinse în procesul de exterminare sau înlăturare toate vârfurile intelectuale.Un principiu strategic de bază al doctrinei leniniste spune că gradul de violenţă utilizat de către comunişti trebuie să fie proporţional cu gradul de împotrivire, pentru a distruge capacitatea de apărare a adversarului. În virtutea acestui principiu, violenţa la care a fost supus poporul român a depăşit tot ceea ce s-a practicat în celelalte ţări captive din estul european. Spre deosebire de alte popoare din jur, românii nu au apelat la împotrivirea violentă ca fenomen de masă, chiar dacă rezistenţa în munţi a partizanilor a fost cea mai îndelungată din Europa. Românii s-au apărat prin interiorizare, prin retragere în resorturile intime ale fiinţei lor. Era soluţia milenară a acestui popor. Dedublarea persoanei prin totala disjungere a crezului şi gândirii interioare de manifestarea verbală, oficială a devenit un mod de existenţă pentru cei mai mulţi. Exprimările publice au încetat să mai 80 Idem, p. 141 - 143

66

fie un dialog, devenind debitări de monologuri paralele stereotipe şi în care nimeni nu credea că exprimă opiniile celui care vorbeşte. Atât de adânc s-a întipărit acest procedeu în acţiunile rutiniere încât revenirea la normal, redeschiderea propriei conştiinţe în faţa semenilor va fi probabil un proces îndelungat.Un alt factor de distrugere a capacităţii intelectuale a naţiunii l-a reprezentat destabilizarea morală. Eliminarea învăţământului religios din şcoală, sancţionarea pe diverse căi a celor ce îndrăzneau să meargă la biserică şi propaganda atee deşănţată timp de câteva decenii au slăbit capacitatea unor întregi generaţii de a-şi găsi echilibrul moral. Transmutarea de mari proporţii a populaţiei rurale la oraşe a reprezentat un proces de aculturaţie la fel de adânc resimţit. De regulă plecau din sate spre oraşe tineri ajunşi la vârsta maturităţii, după absolvirea studiilor. După ce îşi formau un stil propriu de viaţă specific mediului rural şi activităţii agricole se mutau în mediul urban şi desfăşurau activităţi neagricole pentru care nu erau pregătiţi prin educaţie. Datele din tabelul nr. 4.2 ilustrează sporul populaţiei urbane înregistrat la recensăminte, iar graficul nr. 4.2 creşterea anuală estimată a gradului de urbanizare. Exodul a fost chiar mai mare decât cel ilustrat de cifre luând în calcul navetismul şi compensarea parţială a mortalităţii din mediul urban.

Tabelul nr. 4.2Populaţia României pe medii, la recensăminte

Populaţia totală

Populaţia urbană

Recensă-minte

(persoane) Persoane Pondere în total populaţie

Spor (persoane)

25.I.1948 15.872.624 3.713.139 23,4 -21.II.1956 17.489.450 5.474.264 31,3 1.616.82615.III.1966 19.103.163 7.305.714 38,2 1.613.7135.I.1977 21.559.910 9.395.729 43,6 2.456.7477.I.1992 22.810.035 12.391.819 54,3 2.996.090Sursa: Calculat după “Anuarul statistic al României 1995”, I.N.S., p. 83.

Graficul nr. 4.2

67

Starea de inadaptare a fost resimţită nu numai de cei care plecau la oraşe, dar şi de cei deja urbanizaţi care trebuiau să se adapteze într-un mediu modificat prin invazia copleşitoare de noi veniţi. Afluxul masiv către activităţi industriale a depăşit cu mult capacitatea de calificare prin sistemul de învăţământ. Cei mai mulţi dintre muncitori erau necalificaţi după standardele internaţionale, chiar dacă la noi erau declaraţi calificaţi “la locul de muncă”. De aici a izvorât o degradare calitativă a muncitorului mediu industrial. Comunismul a profitat din plin de reducerea capacităţii de rezistenţă a clasei muncitoare - adică tocmai a clasei pe care pretindea că o reprezintă - slăbită profesional şi organizatoric prin afluxul masiv de noi veniţi lipsiţi de calificare industrială şi adaptare la viaţa în mediul urban şi muncitoresc.

Graficul nr. 4.3

68

Un alt factor de distrugere a capacităţii intelectuale a naţiunii l-a reprezentat cenzura extrem de severă la care a fost supusă cultura umanistă şi ştiinţifico-tehnică. Bibliotecile au fost supuse unor despuieri repetate şi dezastruoase de tot ceea ce însemna cultură naţională, au fost interzise orice informaţii despre domenii întregi ştiinţifice (cibernetică, sociologie, econometrie etc.) declarate “minciuni burgheze”, a fost interzisă intrarea în ţară a oricărei publicaţii care amintea cât de vag nume sau situaţii ce displăceau potentaţilor, au fost reduse până la eliminare fondurile valutare disponibile pentru achiziţia de cărţi şi reviste pentru bibliotecile publice etc.Cea mai importantă dintre resursele ţării - factorul uman - a fost supusă unui proces sistematic de degradare printr-o politică bazată pe ură împotriva a tot ce înseamnă cultură, morală, demnitatea persoanei umane.În 1989, cu un produs intern brut pe locuitor de 3.000 dolari, România se afla în urma Albaniei (4.270 dolari), Bulgariei (5.064 dolari), Iugoslaviei (5.095 dolari). Ceea ce explică pentru ce cheltuielile pentru consumul privat pe locuitor erau de numai 1.755 dolari, adică mai puţin de cinci dolari pe zi. La un consum mediu zilnic de calorii de 3.252, România se situa nu numai sub media europeană de 3.423, dar şi sub media Europei de Est, de 3.414. Iar substanţele utile erau predominant de origine vegetală, România fiind pe locul trei după Albania şi Iugoslavia la consumul mediu anual de cereale81.

81 Constantin Grigorescu, coordonator – „Nivelul dezvoltării economico-sociale a României în context european. 1989”, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 175 – 179.

69

4.3. Structura economică

4.3.1. Perioada 1939-1949

La sfârşitul celui de al doilea război mondial au rămas faţă în faţă numai două puteri militare – S.U.A. şi U.R.S.S. Americanii beneficiau de două avantaje, faptul că economia lor nu fusese distrusă de război şi bomba atomică, a cărei capacitate distructivă fusese demonstrată asupra a două mari oraşe japoneze. Supremaţia S.U.A. părea asigurată. Dar sovieticii au dobândit şi ei arma atomică. Pentru a-şi asigura supremaţia, S.U.A. au ameninţat cu doctrina Truman, de blocaj a zonei sovietice. Ca răspuns, în 1947 U.R.S.S. a înfiinţat Cominternul, un organ de coordonare a întregii zone sovietice. Plusând în acest poker militar, în 1949 S.U.A. au înfiinţat NATO. Sovieticii au răspuns prin Tratatul militar de la Varşovia. Războiul rece care mocnea a fost astfel declanşat oficial.Prin acordul de la Bretton Woods S.U.A. acceptau ca statele epuizate de război să îşi garanteze moneda naţională în dolari, dar a condiţionat ca relaţia dintre dolar şi aur să fie fixă: 35 de dolari uncia de aur (o uncie reprezintă 28,349 grame). Raportul fix dintre dolar şi aur şi cererea enormă mondială de dolari într-o lume distrusă de război au permis americanilor o expansiune de mari proporţii a masei monetare puse în circulaţie. În acest context au putut pune la dispoziţia ţărilor europene care se refăceau după război, în perioada 1948 – 1952 sub formă de credite şi subvenţii 15 miliarde de dolari în cadrul planului Marshall. Beneficierea de aceşti bani era condiţionată de dreptul consilierilor americani de a verifica modul de utilizare a banilor. Ţările captive U.R.S.S. nu au solicitat să beneficieze de aceste fonduri. Cehoslovacia, care a acceptat iniţial beneficierea de planul Marshall a renunţat a doua zi motivând că reprezintă un amestec în treburile interne controlul consilierilor americani. Relaţiile comerciale normale dintre estul şi vestul Europei au fost întrerupte.Distrusă de război, cu teritoriul sfâşiat, obligată la imense despăgubiri de război, România trebuia să se refacă fără surse externe şi fără accesul la importurile tradiţionale.Pentru a susţine efortul de război statul român a apelat la emisiune masivă de monedă fără acoperire, ceea ce a condus la o devalorizare insuportabilă a monedei naţionale. Nu se mai putea apela la credite externe ca după primul război mondial. Nu am avut nici dreptul să aderăm la acordul de la Bretton Woods. De aceea reforma monetară s-a efectuat în detrimentul

70

populaţiei. A fost schimbat un leu nou contra 20.000 lei vechi, în mod limitat. Din totalul de 48.451 miliarde lei în circulaţie, au fost acceptaţi la schimb numai 27.550 miliarde lei, adică 57%. Familiile de ţărani au avut dreptul să schimbe 5 milioane lei vechi, ceea ce reprezenta circa 1,7 dolari, familiile de salariaţi 3 milioane lei, majorii fără profesie dovedită oficializat 1,5 milioane de lei, iar întreprinderile comerciale nici un leu. Deoarece masa monetară rămasă în circulaţie era totuşi excesivă, în 1952 operaţiunea a fost repetată printr-o nouă reformă monetară. Procedeul a lovit în mod special pe ţărani, care obişnuiau să îşi păstreze banii „la ciorap”.Datorită războiului rece relaţiile comerciale tradiţionale au fost întrerupte. În 1950 principalii parteneri comerciali au devenit U.R.S.S., Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia ( tabelul nr. 4.3). Dacă înainte de război ponderea U.R.S.S. în comerţul exterior total era de doar 1%, în 1950 era de 51,5%.

Tabelul nr. 4.3

Principalii parteneri comerciali în 1950

Ţara Export (mil. lei valută)

Import (mil. lei valută)

Pondere în export (%)

Pondere în import (%)

Total 1.274,3 1.460,3 100,0 100,0U.R.S.S. 774,7 633,9 60,8 43,4Ungaria 131,1 154,5 10,3 10,6

Cehoslovacia 127,6 242,4 10,0 16,6Polonia 66,9 79,0 5,2 5,44 ţări 1.100,3 1.109,8 86,3 76,0

Sursa: Calculat pe baza „Anuarul statistic al României 1990”, p. 630 şi 634.

Pentru a compensa imposibilitatea de aprovizionare din import, a fost necesar să se forţeze producţia industrială a ţării. Dacă în 1939, când ţara era mai mare, în industria extractivă erau angajate 65.216 persoane, în 1947 numărul salariaţilor a sporit la 72.008. În industria prelucrătoare creşterea a fost de la 304.470 persoane în 1939 la 420.060 în 1947.

Tabelul nr. 4.4.

Personalul din industria prelucrătoareîn 1939 şi 1947

71

Anii Total Alimentara Textilă Metalur-gică

Electro-tehnică

1939 304.470 44.473 69.894 63.018 2.8851947 420.060 42.919 72.742 99.659 4.336

Sursa:

ContinuareChimică Materiale

de con-strucţie

Prelucra-rea

lemnului

Hârtie Pielărie Ceramică

31.551 15.247 41.069 15.173 14.030 1.45238.171 39.323 80.109 18.516 17.358 11.096

Se poate constata din tabelul nr. 4.4 că singura industrie în regres a fost industria alimentară, fapt explicabil prin pierderea unor provincii predominant agrare şi prin lipsa de materii prime provocată de secetă. Cele mai mari creşteri le-au avut ramurile cu rol deosebit în refacerea ţării după război.Modificările intervenite în utilizarea terenurilor sunt greu de interpretat datorită modificărilor intervenite în extinderea graniţelor ţării şi a structurilor specifice fiecărei provincii rupte din trupul ţării sau realipite. Tabelul nr. 4.5 exprimă mai mult impactul raptului teritorial de cât modificări în orientarea activităţii economice. Tabelul nr. 4.6 sugerează o slabă reducere a destinaţiei arabile a terenurilor în favoarea fâneţelor naturale, păşunilor şi a forestierului. Cum este greu de crezut că cineva s-a ocupat de împăduriri în timpul războiului, modificarea de structură este explicabilă numai prin modificarea graniţelor.

Tabelul nr. 4.5Suprafaţa totală după modul de folosinţă,

în perioada 1935-1947mii hectare

Perioada Total Arabil Fâneţe naturale şi păşuni

Vii şi livezi

Forestier Alte suprafeţe

1935-39 29.505 13.706 4.711 600 6.367 4.1211940-44 19.526 8.177 3.777 377 4.527 2.6671945-47 23.750 9.472 5.147 443 5.650 3.038Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 47.

72

Tabelul nr. 4.6Structura suprafeţei totale după modul de folosinţă,

în perioada 1935-1947procente

Perioada Total Arabil Fâneţe naturale şi păşuni

Vii şi livezi

Forestier Alte suprafeţe

1935-39 100,0 46,5 16,0 2,0 21,5 14,01940-44 100,0 41,9 19,3 1,9 23,2 13,71945-47 100,0 39,9 21,7 1,9 23,8 12,7Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 48.

Similar, utilizarea suprafeţei agricole a fost influenţată de modificările de graniţe. Aici însă devine evident că restrângerea caracterului cerealier are şi alte explicaţii.

Tabelul nr. 4.7Suprafaţa arabilă după modul de folosinţă,

în perioada 1935-1947mii hectare

Perioada Total Cereale Plante industriale

Plante alimentare

Plante de nutreţ cultivate

Ogoare

1935-39 13.706 11.420 493 497 751 5451940-44 8.177 6.466 446 482 473 3101945-47 9.472 7.226 624 519 626 477Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 51.

Suprafeţele destinate plantelor industriale şi a celor alimentare, corespunzător tabelului nr. 4.7 sunt superioare nivelului antebelic, deşi teritoriul ţării s-a diminuat. Datele din tabelul nr. 4.8 arată o creştere a ponderii ogoarelor, cauzată probabil de diminuarea forţei de muncă şi a celei de tracţiune din cauza războiului, dar şi a secetei. Reducerea ponderii cerealelor este puternică, indiferent cu care din perioadele anterioare facem comparaţia.

Tabelul nr. 4.8Structura suprafeţei agricole după modul de folosinţă,

în perioada 1935-1947procente

73

Perioada Total Cereale Plante industriale

Plante alimentare

Plante de nutreţ cultivate

Ogoare

1935-39 100,0 83,3 3,6 3,6 5,5 4,01940-44 100,0 79,1 5,5 5,9 5,8 3,71945-47 100,0 76,3 6,6 5,5 6,6 5,0Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 53.

Pare straniu la prima vedere că tocmai într-o perioadă în care ţara a fost atât de greu încercată să se remarce o puternică introducere a progresului tehnic în agricultură. Datele din tabelul nr. 4.9 ilustrează o semnificativă creştere a dotării agriculturii cu tractoare şi maşini agricole.

Tabelul nr. 4.9Maşini agricole principale,

în perioada 1938-1947

Anii Trac-toare

Loco-mobile

Maşini de

semănat

Maşini de

secerat şi cosit

Maşini de

treierat

Maşini de

bătut porumb

Trioare, selec-toare, vântu-rătoare

1938 5.732 8.247 ... ... 18.828 ... ...1941 8.416 5.823 58.589 39.345 10.318 47.115 59.1351943 8.340 6.571 67.621 42.668 12.306 40.317 52.9511945 8.990 7.061 75.966 42.290 14.450 51.169 57.9511946 9.554 7.023 72.803 40.612 14.162 49.940 57.8941947 10.745 7.023 74.256 42.489 18.198 ... 74.537Sursa: Victor Axenciuc – Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 361.

Fapt explicabil însă prin lipsa de forţă de muncă datorită trimiterii pe front a bărbaţilor, a pierderilor umane datorate morţilor, răniţilor, mutilaţilor de război şi a prizonierilor. La fel se explică şi prin reducerea capacităţii de tracţiune cu animale, cum rezultă din tabelul nr. 4.10. Reducerile şeptelului au continuat şi după război datorită lipsei capacităţii de furajare în condiţiile secetei.

Tabelul nr. 4.10Numărul de animale şi păsări,

în perioada 1939-1947

74

miiAnii Cabaline Bovine Ovine Porcine Păsări1939 2.042 4.254 12.850 2.926 39.1061940 1.128 2.651 8.320 1.776 24.3771941 1.103 2.765 8.003 1.655 25.2751942 1.113 3.087 8.093 2.001 24.5571943 977 3.314 7.478 1.906 22.5611944 864 2.899 6.553 1.463 24.0301945 748 2.484 5.628 1.020 13.2401946 857 3.193 6.799 1.389 15.9521947 787 2.975 7.100 1.384 13.573

Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 416.

4.3.2. Perioada 1950 – 1989

Tranziţia spre o agricultură cerealieră începută la sfârşitul secolului al XVIII – lea se încheie în această perioadă. Suprafaţa agricolă a ţării se menţine în apropierea a 15 milioane de hectare, iar cea arabilă puţin sub 10 milioane de hectare (tabelul nr. 4.11). Singura modificare semnificativă se produce la suprafeţele fără utilizare productivă, care se reduc de la 2,1 milioane de hectare în 1950 la 1,5 milioane de hectare în 1989. Procentual (tabelul nr. 4.12), suprafaţa agricolă nu mai depăşeşte 63%, iar cea arabilă rămâne sub 42%. Putem vorbi despre o anumită stabilitate în utilizarea teritoriului ţării. Acest rezultat s-a obţinut în condiţiile în care politica oficială a economiei centralizate era orientată spre o dezvoltare extensivă, actele normative îngrădind scoaterea din circuitul agricol a terenurilor.

Tabelul nr. 4.11Suprafaţa României după modul de folosinţă, în perioada 1950-1989

mii hectareAnul Agricol Arabil Păşuni şi

fâneţeForestier Bălţi şi

lacuriAltele

1950 14.324,0 9.377,9 4.534,6 6.446,3 839,5 2.140,21955 14.112,3 9.662,1 4.054,2 6.483,0 803,1 2.351,61960 14.546,6 9.822,4 2.814,0 6.403,3 746,8 2.053,31965 14.791,4 9.816,7 4.316,1 6.378,4 803,8 1.776,4

75

1970 14.930,3 9.736,7 4.418,4 6.314,8 785,2 1.719,71975 14.946,4 9.740,9 4.446,3 6.315,8 786,6 1.701,21980 14.963,4 9.833,5 4.467,2 6.337,0 795,8 1.653,81985 15.020,2 9.984,7 4.398,1 6.339,1 842,6 1.548,11989 14.759,0 9.458,3 4.705,2 6.678,5 903,9 1.497,6

Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”, p. 116-117, „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”, p. 190-191, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 265.

Tabelul nr. 4.12Structura suprafeţei României după modul de

folosinţă, în perioada 1950-1989procente

Anul Total Agricol Arabil Păşuni şi

fâneţe

Forestier Bălţi şi lacuri

Altele

1950 100,0 60,3 39,5 19,1 27,1 3,5 9,01955 100,0 59,4 40,7 17,1 27,3 3,4 9,91960 100,0 61,2 41,4 17,7 27,0 3,1 8,61965 100,0 62,3 41,3 18,2 26,9 3,4 7,51970 100,0 62,9 41,0 18,6 26,6 3,3 7,21975 100,0 62,9 41,0 18,7 26,6 3,3 7,21980 100,0 63,0 41,4 18,8 26,7 3,3 7,01985 100,0 63,0 41,9 18,4 26,6 3,5 6,51989 100,0 61,9 39,7 19,7 28,0 3,8 6,3

Sursa: Calculat pe baza tabelului nr. 4.11.

Modificarea de tendinţe apare evidentă analizând structura suprafeţelor cultivate. Din tabelul nr. 4.13 rezultă că, dacă în primul deceniu suprafaţa cultivată cu cereale pentru boabe a mai crescut, ulterior a existat tendinţa certă de reducere cu circa un milion de hectare a culturilor cu această destinaţie, crescând suprafeţele alocate plantelor tehnice, leguminoaselor pentru boabe, cartofilor şi legumelor.

Tabelul nr. 4. 13Suprafaţa cultivată,

în perioada 1950-1989mii hectare

Anul Cereale pentru boabe

Leguminoase pentru boabe

Plante tehnice

Cartofi, legume, pepeni

Plante de nutreţ

76

1950 6.935,0 180,3 813,2 429,9 757,11955 7.219,4 169,1 830,5 450,4 742,11960 7.066,3 153,5 867,3 501,1 1.096,61965 6.766,5 135,7 832,8 498,2 1.339,01970 5.900,9 237,5 1.004,7 522,8 1.423,11975 6.239,8 108,0 1.078,0 524,6 1.457,51980 6.468,6 108,6 1.424,3 595,9 850,11985 6.285,5 278,0 1.434,1 610,6 1.077,51989 6.027,1 311,3 1.548,9 627,6 1.149,2

Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”, p. 216-219, „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”, p. 136-138, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 274-277.

Din tabelul nr. 4.14 rezultă că procentual suprafaţa alocată cerealelor pentru boabe s-a redus cu peste 10 procente, de la 73,9% în 1950 şi 74,4% în 1955 la numai 63,0% în 1985 şi 63,7% în 1989. Plantele tehnice aproape şi-au dublat ponderea, crescând de la 8,7% în 1950 la 16,4% în 1989. Această modificare este datorată industrializării ţării produsă în această perioadă, crescând cererea de materii prime. Creşterea ponderii leguminoaselor pentru boabe, a cartofilor şi a legumelor denotă o modificare în structura consumului alimentar în condiţiile creşterii gradului de urbanizare a populaţiei ţării.Perioada este caracterizată şi de o puternică dinamică a sectorului zootehnic. Cele mai mari creşteri se produc la porcine şi păsări (tabelul nr. 4.15). Fenomenul este explicabil prin construirea unor mari combinate de creştere a porcilor şi păsărilor. Deşi creşterile la bovine şi ovine sunt mai modeste , şi la aceste animale tendinţa de creştere continuă a numărului de animale este evidentă.

Tabelul nr. 4.14Structura suprafeţei cultivate,

în perioada 1950-1989procente

Anul Arabil Cereale pentru boabe

Leguminoase pentru boabe

Plante tehnice

Cartofi, legume, pepeni

Plante de

nutreţ1950 100,0 73,9 1,9 8,7 4,6 8,11955 100,0 74,7 1,7 8,6 4,7 7,71960 100,0 71,9 1,6 8,8 5,1 11,21965 100,0 68,9 1,4 8,5 5,1 13,61970 100,0 60,6 2,4 10,3 5,4 14,6

77

1975 100,0 64,1 2,3 11,1 5,4 15,01980 100,0 65,8 1,1 14,5 6,1 8,61985 100,0 63,0 2,8 14,4 6,1 10,81989 100,0 63,7 3,3 16,4 6,6 12,2

Sursa: Calculat pe baza tabelului nr. 4.13.

Tabelul nr. 4. 15Numărul animalelor,

în perioada 1951-1989mii capete

Anul Bovine Porcine Ovine Păsări1951 4.502 2.197 10.222 17.6101956 4.800 4.950 11.120 33.0001961 4.530 4.300 11.500 38.0001966 4.935 5.365 13.125 40.0851971 5.216 6.359 13.818 54.3331976 6.126 8.813 13.865 78.6261981 6.485 11.542 15.865 97.8001986 6.692 13.651 17.342 120.1491989 6.416 14.351 16.210 127.561

Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”, p. 282-283, „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”, p. 167, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 366-367.

Dezvoltarea industrială a ţării în perioada respectivă a făcut obiectul multor comentarii contradictorii. Merită analizat când a fost forţată industrializare şi din ce cauze. Pentru că s-a scris mult despre falsificarea datelor statistice, pentru relevanţă apelăm numai la indicatori care nu sunt afectaţi de preţuri şi metodologii de evaluare.

Graficul nr. 4.4

78

Graficul nr. 4.5

Din graficele nr. 4.4 şi 4.5 rezultă în care perioade cincinale a sporit cel mai mult personalul angajat în industrie. Primul cincinal 1951-1955 a cunoscut o creştere însemnată pentru acea perioadă, fapt vizibil mai ales la exprimarea procentuală. S-a continuat tendinţa din perioada anterioară postbelică, în încercarea de a compensa din producţie internă ceea ce nu

79

mai puteam importa datorită războiului rece şi a sărăcirii puternice a ţării în timpul războiului al doilea mondial şi după război.În jurul anului 1960 în U.R.S.S. a început o dură campanie propagandistică prin care se recomanda ca România să rămână o ţară agrară, fără a se dezvolta industrial. Pentru a contracara aceste intenţii sovietice abia în 1964 s-a putut declara oficial independenţa politicii economice româneşti. Dar încă înainte de acestă declaraţie oficială, a fost demarată industrializarea forţată a ţării, pentru a pune pe sovietici în faţa faptului împlinit şi pentru a demonstra că avem resurse de dezvoltare industrială. Cincinalul 1961-1965 este caracterizat de o puternică dinamică a personalului ocupat în industrie. După declaraţia din 1964, pentru a sprijini detaşarea noastră de Moscova, ţările occidentale ne-au facilitat obţinerea de fonduri de investiţii şi accesul la cumpărarea de utilaj. Pe această baza am asistat la o creştere puternică a personalului angajat în industrie până în 1980. Convingerea autorităţilor de atunci era că întreprinderile industriale construite pe bază de credite occidentale vor putea oferi la export mărfuri cu care să plătim datoria externă. Lucrurile nu au evoluat aşa. A întârziat mult finalizarea investiţiilor, capacitatea reală de producţia a multora dintre aceste întreprinderi nu a ajuns la cea proiectată, iar tehnologia utilizată, importată din occident, era deja învechită, fiind dificil să penetrăm cu mărfurile româneşti pe piaţa occidentală.Din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, se poate constata că cele mai importante ramuri erau în 1950 construcţiile de maşini, lemnul, textilă şi alimentară, care, împreună deţineau 62,2% din totalul personalului. În 1989 aceleaşi patru ramuri deţineau tot atât, adică 62,6%. Numai că ponderea construcţiilor de maşini a crescut de la 21,3% în 1950 la 36,6% în 1989, lemnul a scăzut de la 17,2% la numai 9%, industria textilă a scăzut de la 12,7% la 10,9%, cea alimentară de la 11,0% la 6,1%. În 1989 deja industria chimică cu 6,9% şi cea a confecţiilor cu 6,5% devansau industria alimentară.Dezvoltarea industrială a ţării a condus la însemnate modificări în structura comerţului exterior, atât în ceea ce priveşte structura de mărfuri, cât şi orientarea geografică. Din tabelul nr. 4.16 se poate remarca dependenţa din ce în ce mai mare de importul de combustibili şi materii prime. Dacă această grupă deţinea 23,5% în 1950, ea a ajuns la 56,0% în 1989. Capacitatea proprie de producţie a redus dependenţa de import în mod sensibil la maşini şi utilaje, materii prime nealimentare, bunuri de larg consum. În plus, la export a crescut ponderea maşinilor şi utilajelor de la 4,2% în 1950 la 29,3% în 1989, produsele chimice au sporit de la 1,7% la 9,5% în aceeaşi perioadă, iar bunurile de lar consum de la 1,3% la 18,1%.

80

Tabelul nr. 4.16Structura comerţului exterior

pe grupe de mărfuri

Export Import1950 1989 1950 1989

Total 100,0 100,0 100,0 100,0Maşini şi

utilaje4,2 29,3 38,3 25,5

Combustibili, materii prime

33,8 32,1 23,5 56,0

Produse chimice

1,7 9,5 4,5 5,6

Materiale de construcţii

4,4 2,0 1,1 0,9

Materii prime

nealimentare

28,9 4,1 21,4 5,4

Alimente 14,1 4,3 0,3 1,5Bunuri de

larg consum1,3 18,1 10,2 3,4

Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, p. 612-613.

Aceste modificări în structura mărfurilor exportate şi importate au condus la importante deplasări geografice a comerţului exterior. În 1970 principalii noştri parteneri comerciali, către care se îndreptau 52,5% din exporturi şi de unde importam 47,6% din totalul importurilor erau U.R.S.S. cu 29,8% la export şi 25,5% la import, R.F.G. cu 9,3% şi, respectiv, 8,1%, R.D.G. cu 6,0% la export şi 5,9% la import şi Cehoslovacia cu 7,4% la export şi 8,1% la import. Între primele 12 ţări partenere, către care se îndreptau 93,1% din exporturi şi de unde achiziţionam 78,9% din importuri nu apărea nici o ţară petrolieră.În 1989 importurile noastre au provenit în proporţie de 31,5% din U.R.S.S., 12,0% din Iran, 7,4% din R.D.G. şi 6,3% din Arabia Saudită, împreună aceste ţări livrând 57,2% din importurile româneşti. La export, ţările petroliere au ponderi mai mici, deţinând U.R.S.S. 22,6%, Italia 9,5%, R.F.G. 6,5% iar R.D.G. şi S.U.A. câte 5,4% fiecare. Apare un evident dezechilibru geografic între importuri şi exporturi.

81

Deceniul al 8-lea a cunoscut o modificare substanţială a situaţiei economiei mondiale. Recesiunea mondială a redus şansele româneşti de promovare a exporturilor. Deoarece industria era orientată preponderent spre ramuri mari consumatoare de energie, criza petrolului a lovit puternic capacitatea de aprovizionare. Rezervele interne de hidrocarburi dădeau semne evidente de epuizare. Investiţiile în petrol şi gaz metan nu aveau ca scop o creştere a producţiei, ci frânarea scăderii acesteia. Datoriile externe deveneau scadente şi, datorită unor greşeli în eşalonarea lor, se obţineau vârfuri de sarcină a plăţilor greu de suportat. Occidentul nu accepta amânări de plăţi şi reeşalonări.Soluţiile adoptate pentru depăşirea acestor probleme au avut efecte catastrofale. În loc de a se mulţumi să achite datoriile externe scadente, România a încercat în deceniul al 9-lea să lichideze complet datoria externă prin forţarea exporturilor, ceea ce a golit piaţa internă de mărfuri şi, vânzând cu orice preţ, s-a produs o importantă scurgere de venit naţional în exterior. Importurile au fost drastic diminuate, influenţând negativ nu numai consumul populaţiei, dar şi capacitatea întreprinderilor de a înlocui utilajele uzate şi de a le repara la timp la un nivel calitativ competitiv. S-a încercat renunţarea la importuri prin producerea în ţară a tuturor tipurilor de produse şi subansamble, ceea ce s-a realizat la preţuri de cost enorme şi de calitate nesatisfăcătoare. După lichidarea aproape a întregii datorii externe s-a continuat forţarea soldului excedentar al relaţiilor externe pentru acumularea de rezerve valutare.Dacă s-ar fi continuat cu investiţii în industrie disproporţiile s-ar fi accentuat. Nici nu se putea reduce brusc activitatea investiţională deoarece aproape jumătate din industrie producea bunuri investiţionale şi ar fi rezultat un şomaj excesiv. Reorientarea investiţiilor s-a făcut cu mare întârziere în raport cu semnalele pieţei mondiale, abia în toamna anului 1978 dar şi defavorabil intereselor de ansamblu ale ţării şi ale populaţiei. S-a apelat la reorientarea investiţiilor spre sectoare care nu conduc la mărirea dimensiunilor producţiei. În asemenea situaţii este de preferat să se investească în transporturi, locuinţe, şcoli, spitale, baze sportive etc., obiective care au ca efect creşterea nivelului de trai. În România s-a preferat, pentru a imortaliza „epoca de aur”, să se investească în şantiere mamut precum canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, comasarea satelor, restructurarea „centrelor civice” din oraşe.

Capitolul 5. Spre unitate europeană şi globalizare

82

în diversitate naţională (1990-2007)

5.1. Populaţia

Tendinţa de reducere a natalităţii care s-a manifestat în occidentul european încă din secolul al XIX-lea s-a accentuat după al doilea război mondial până acolo încât, după 1970, sporul natural a devenit insignifiant şi chiar negativ. Pentru a contracara scăderea populaţiei şi degradarea raportului dintre populaţia activă şi pensionari, s-a apelat la măsuri pronataliste (oficializarea căsătoriilor de probă, concedii postnatale pentru taţi etc.) şi „infuzia de sânge negru”, adică favorizarea imigraţiei din Africa şi Asia. Imigranţii musulmani afro-asiatici creează anumite probleme de integrare culturală. După căderea „cortinei de fier”, ţările vest-europene preferă imigranţii din Europa centrală şi de est, creştini şi de rasă albă, pe care îi selecţionează în funcţie de vârstă şi de profesie. Această politică a occidentului european şi a Americii de Nord accentuează problemele demografice ale fostelor ţări socialiste. Sporul natural al populaţiei este negativ în Belarus, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Germania, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Slovenia, Ucraina, Ungaria.82 Cu excepţia Germaniei, care poate atrage imigranţi datorită nivelului de trai ridicat, ţările din Europa centrală şi de est nu pot compensa prin asemenea mijloace. Cel mult, spre ele se îndreaptă afluxul afro-asiatic. Deja la recensământul din 2002 în România şi-au declarat originea etnică chineză 2.249 de persoane, iar numărul celor care nu au răspuns recenzorilor probabil este covârşitor mai mare.Din 1992 sporul natural în România (graficul nr. 5.1) a devenit negativ, sens pe care îl păstrează şi în prezent şi, după toate probabilităţile, se va menţine pe termen lung. Fenomenul a fost generat în primul rând de mediul rural, unde procesul de îmbătrânire a populaţie, ca urmare a migraţiei spre oraşe câteva decenii a tinerilor, este mai accentuat. Sporul natural a nevenit negativ în mediul rural (graficul nr. 5.2) încă din 1991.

Graficul nr. 5.1

82 „Anuarul statistic al României 2007”, tabel nr. 23.6.

83

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.1, „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”,tabelul nr. 2.7 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 2.7.

Graficul nr. 5.2

84

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.2, „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 2.8 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 2.8.

În mediul rural se remarcă atât scăderea natalităţii, cât şi creşterea mortalităţii. O populaţie predominant vârstnică e normal să facă puţini copii şi să aibă o probabilitate de deces mai ridicată. În mediul urban (graficul nr. 5.3) rata natalităţii care a scăzut şi rata mortalităţii în uşoară creştere tind să se egalizeze. Sporul natural devine negativ abia din 1995.

Graficul nr. 5.3

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.2, „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 2.8 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 2.8.

Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple. Merită evidenţiat că rata divorţialităţii a rămas relativ constantă, sub 2 la mie, dovedind că în România cuplurile constituite sunt destul de stabile, dar rata nupţialităţii a scăzut de la 8,3 la mie în 1990 la 6,8 la mia de locuitori în anul 2006. Este evidentă tendinţa reţinerii de a se constitui familii, fapt explicabil în principal prin precaritatea condiţiilor materiale. Generaţiile mai numeroase de după 1966 au ajuns la vârsta constituirii unei familii în perioada evenimentelor din decembrie 1989. Ele au făcut revoluţia şi au fost

85

„recompensate” prin oprirea completă a investiţiilor, inclusuv în construcţiile de locuinţe, criza producţie şi alte fenomene care au descurajat căsătoriile. Acum aceste generaţii au ajuns la 40 de ani, când greu se mai constituie o familie, iar generaţiile aflate la vârsta căsătoriei sunt mult mai puţin numeroase. În întreaga perioadă fertilitatea feminină a fost foarte scăzută, o femeie având circa 1,3 copii. Pentru a împiedica diminuarea populaţiei României ar fi necesar ca fertilitatea feminină să crească la 2,1 copii83. Aşa ceva este greu de realizat fără condiţii materiale de viaţă decente şi fără o politică guvernamentală fermă pronatalistă. Ceea ce nu ar fi însă suficient. Experienţa ţărilor din occidentul european, cu excepţia din motive speciale a Franţei, arată că bunăstarea şi politicile pronataliste nu au dat efectul de creştere a natalităţii. Tipul de familie acceptat în mentalitatea publică are un rol foarte important.La recensământul din 1992 populaţia României a fost de 22.810 mii locuitori. Pe baza sporului natural estimat şi a emigraţiei legale, era de aşteptat ca în 2002 România să aibe 22.370 mii locuitori. Dar la recensământul din 2002 au fost înregistrate numai 21.698 mii de persoane. Într-un deceniu, populaţia României s-a redus cu peste un milion de locuitori. Explicaţia poate fi numai o emigraţie neînregistrată de circa 800 de mii de persoane.84

La un asemenea dezastru demografic, nici un specialist nu mai ştie să facă prognoze. „Deteriorarea demograficului a atins dimensiuni atât de mari, încât orice tentativă de a elabora o prognoză a populaţiei României prin cunoscutele metode de analiză, ajustare, corectare şi extrapolare a tendinţelor trecute şi actuale ale fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei externe nu îşi poate găsi nici o fundamentare în actualele caracteristici ale situaţiei demografice.”85 Prognozele realizate înainte de recensământul din 2002 şi repetate în studiul citat mai sus atenţionează că, dacă se continuă actualele tendinţe demografice, în anul 2020 România va mai avea circa 20 de milioane de locuitori, iar în 2050 mai puţin de 15 milioane de locuitori. Accentuarea reducerii populaţiei s-ar produce pe fondul îmbătrânirii accelerate. Dacă, în prezent, persoanele de 60 de ani şi peste reprezintă mai 83 Vasile Gheţău – „Populaţia României la sfârşit de secol şi mileniu. Ce perspective?”, „Populaţie şi societate”, nr. 1, 2001, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici, C.I.D.E., Bucureşti.84 Vasile Gheţău, Maria Simion, Ionica Berevoescu – „Şocul milionului”, „Populaţie şi societate”, nr. 4, 2002, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici, C.I.D.E., Bucureşti.85 Vasile Gheţău – „Anul 2050: Va ajunge populaţia României la mai puţin de 16 milioane de locuitori?”, p. 6, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici, I.N.C.E., Bucureşti, 2003.

86

puţin de 20% din totalul populaţiei, în 2050 ele vor reprezenta 35% şi chiar mai mult. Aceste prognoze trebuie considerate excesiv de optimiste, fiind făcute înaintea recensământului din anul 2002.Relansarea economică ar putea frâna aceste procese prin reducerea emigraţiei, dar şi sporirea imigraţiei afro-asiatice. În ultimii 18 ani au venit în România foarte multe persoane din Africa şi Asia. Numărul lor nu se cunoaşte. Fie au venit ilegal, fie după expirarea vizelor nu au mai putut fi găsiţi şi repatriaţi.În prezent, datorită emigrării masive a forţei de muncă din România, apreciată la circa trei milioane de pesoane, se simte un mare deficit de forţă de muncă. Pentru a nu mări salariile, în speranţa reîntoarcerii în ţară a unor emigranţi, multe firme din România preferă să aducă în mod organizat şi masiv imigranţi din Asia, care sunt mulţumiţi cu salariile de aici. Aducerea de imigranţi a ajuns politică de firmă şi riscă să capete proporţii de masă.Datorită dezechilibrului dintre numărul de persoane care muncesc în România şi plătesc impozite, pe de o parte, şi persoanele întreţinute din fonduri sociale, special pensionari, pe de altă parte, apar dificultăţi în asigurarea pensiilor. Se încearcă deocamdată atenuarea lui prin prelungire vârstei de pensionare şi menţinerea pensiilor la un nivel indecent. Acest dezechilibru se va accentua puternic în anii următori, deoarece urmează să iasă la pensie generaţii tot mai numeroase, iar în activitatea economică să intre generaţii mai puţin numeroase. Pentru reducerea acestui dezechilibru este de aşteptat ca atragerea de forţă de muncă afro-asiatică să devină şi o politică de stat.Este greu de crezut că o ţară ca România se va pustii prin reducerea naturală a populaţiei. Locul liber va fi ocupat de imigranţi. Nu se va produce o depopulare a României, ci o dezromânizare. La recensământul din 2002 populaţia de etnie română rămânea constantă la circa 90%, populaţia maghiară a scăzut într-un deceniu de la 7,12% la 6,61%, populaţia rromă a sporit de la 1,76% la 2,47%. Faptul că peste 90% din populaţie şi-a declarat limba maternă limba română, iar 87% dintre locuitori se declară de religie creştin ortodoxă denotă o excepţională omogenitate a societăţii româneşti. Este chiar de mirare că în aceste condiţii nu am reuşit în ultimii 14 ani o politică economică naţională coerentă. Imigraţia s-ar putea să reducă pe viitor şansele unei consensualizări naţionale.Evident că ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat un adevărat genocid. Dar cum putem califica, pe baza datelor din tabelul nr. 5.1, ceea ce a urmat? La un asemenea consum alimentar nu este vorba

87

numai de un dezastru demografic cantitativ, dar şi calitativ, fiind atacată însăşi substanţa vitalităţii acestei naţii.

Tabelul nr. 5.1Consumul alimentar mediu zilnic, pe locuitor,

exprimat în calorii şi factori nutritivi

U.M. 1980 1985 1990 1995 2000 2005Calorii număr 3.259 3.057 3.053 2.933 3.020 3.385Calorii

de origine animală

Număr 806 743 726 717 691 897

Protide G 102,2 98,7 98,8 95,9 94,7 112,2Protide

de origine animală

G 44,5 44,3 44,9 43,2 42,0 57,4

Lipide G 101,3 96,0 94,1 79,3 85,1 101,7Lipide

de origine animală

G 58,1 50,9 50,5 47,0 44,4 57,2

Glucide G 463,7 430,1 433,4 441,4 449,7 483,9Notă: Datele pentru 2005 nu sunt comparabile cu cele pentru anii anteriori deoarece s-a modificat baza de calcul a populaţiei.Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, p. 130, „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 4.23.

Sensibile modificări au avut loc şi în ocuparea populaţiei. În 2006, comparativ cu 1994, populaţia ocupată în agricultură s-a modificat de la 35,6% la 29,7%, cea din industrie a scăzut de la 28,8% la 23,2%, cea din construcţii a început să crească de la 5,6% la 6,1%, iar cea din servicii a crescut semnificativ de la 30,0% la 41,0%.86

Reîntoarcerea la sate şi în agricultură a unei părţi din populaţie nu înseamnă şi revenirea la o societate ţărănească. Comportamentul ţăranului, sistemul de valori, relaţiile sociale de la sate s-au schimbat în mod esenţial. Anchetele sociologice denotă că relaţiile de întrajutorare nu mai sunt

86 Calculat pe baza „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 3.G1.

88

preponderent între rude, ci între vecini. Locul şi rolul familiei s-au modificat. Chiar dacă foarte multe gospodării de la sate produc în special pentru autoconsum, relaţiile de piaţă au modificat comportamentul economic. Spre deosebire de o firmă capitalistă care are drept singus scop profitul, raţiunea de a exista a gospodăriei ţărăneşti era întreţinerea familiei şi, de aceea, ea producea chiar şi când nu era rentabil. Aşa ceva nu se mai întâmplă acum. Ca fenomen de masă, nu mai sunt ţărani în sensul tradiţional, dar nici nu au ajuns încă fermieri.Cu aproape trei milioane de emigranţi în căutarea unui loc de muncă, cu mutări masive de populaţie din mediul urban în cel rural, cu o muncă la negru considerabilă şi cu foarte mulţi locuitori care nu mai apar în statisticile şomajului deoarece au fost trecuţi de la ajutor de şomaj la ajutor social, realităţile sunt mult mai dure decât spun statisticile.

5.4. Reforma instituţională şi legislativă

În istoria sa de până la acest început de secol, Romînia a avut opt constituţii87. În 1858, prin referendum, Alexandru Ioan Cuza introduce „Statutu Dezvoltătoriu Convenţiunei”, în 1866 principele Carol I introduce pentru prima dată o constituţie sub numele de „Constituţiune”. După Marea Unire, pentru a corespunde noilor condiţii, în 1923, regele Ferdinand introduce o nouă constituţie. Ea a fost abrogată de regele Carol al II-lea în 1938 când, printr-o nouă constituţie a introdus dictatura regală. În 1944 regele Mihai I repune în vigoare constituţia din 1923 cu mici amendamente. Regimul comunist a funcţionat sub trei constituţii din 1948, 1952 şi 1965. În 1991 se adoptă o nouă constituţie, care a cunoscut unele modificări în 2003.Exceptând constituţiile comuniste, toate celelalte au reglementat un sistem bicameral al parlamentului. Constituţia din 1991 prevedea condiţii diferite pentru a accede la calitatea de deputat sau senator, dar cele două camere aveau aceleaşi atribuţii. Ceea ce dubla, dacă nu mai mult, timpul necesar pentru adoptarea unei legi. Pe rând, în fiecare dintre cele două camere, proiectul de lege era trimis spre avizare la o comisie permanentă care dădea avizul de fond şi la câteva comisii care dădeau aviz simplu. După ce comisia care făcea avizul de fond strângea avizele simple de la celelalte comisii îşi făcea propriul raport de avizare, care era înaintat plenului camerei. Dacă în plenul camerei apăreau controverse puternice, raportul era retrimis comisiei care a făcut raportul de fond pentru a întocmi un raport suplimentar şi se relua dezbaterea în plenul camerei. După ce această procedură era îndeplinită în una din 87 Textele integrale ale lor şi analize comparative se găsesc în lucrarea citată la nota 62.

89

camere era trimis proiectul celeilalte camere care relua întreaga procedură legislativă. Conform constituţiei din 1991, dacă între textele adoptate de cele două camere apăreau deosebiri oricât de mici, chiar şi o simplă virgulă, era necesar să se constituie o comisie de mediere, după care se reintra cu textul mediat în cele două camere şi, în final, în şedinţa comună a camerelor. Proiectul adoptat de către Parlament era păstrat cinci zile pentru a da posibilitatea depunerii, dacă este cazul, de contestaţii la Curtea Constituţională. Dacă apăreau contestaţii se aştepta decizia Curţii Constituţionale, după care la prima şedinţă comună a celor două camere se decidea asupra observaţiilor Curţii Constituţionale. După care proiectul era trimis spre promulgare la şeful statului. Dacă Preşedintele României, în virtutea obligaţiei constituţionale de a media, în cazul în care diferite grupuri de interese făceau intervenţii, retrimitea proiectul la Parlament fără să îl semneze, se făcea o nouă şedinţă comună a camerelor, care decidea asupra observaţiilor primite de la Preşedintele României. Proiectul era retrimis la Preşedinţie, după care urma semnarea şi publicarea în Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial.Acest proces de legiferare extrem de greoi a fost aplicat timp de peste un deceniu, în perioada de tranziţie de la economia centralizată la cea de piaţă, de la dictatură la democraţie, adică exact atunci când era necesară modificarea întregului sistem de legi. În 2003 procedurile au fost relativ simplificate. Dintre cele două camere, în funcţie de proiectul de lege, numai una este decizională, ceea ce elimină medierea între camere. Dacă termenul legal pentru dezbatere în camera care nu este decizională a fost depăşit, se consideră că proiectul a fost aprobat tacit. Este bine şi aşa, dar insuficient. În ţări cu îndelungată tradiţie democratică şi cu o legislaţie relativ stabilă procedurile de legiferare sunt mult mai simple. Sistem bicameral există în Germania şi Regatul Unit. În Germania proiectele de legi le dezbare numai Bundestag-ul, iar Bundesrat-ul, care este o reuniune a reprezentanţilor landurilor dă numai aviz favorabil sau nefavorabil, fără dezbatere. În Regatul Unit Camera lorzilor nu dezbate proiectele de legi, ci numai le avizează sau respinge.Toate guvernele României de după 1991, chiar dacă au avut voinţa politică să facă reformă, au fost împiedicate de dificultatea modificării legislaţiei. Din acelaşi motiv nu s-au putut achita nici de obligaţiile asumate în negocierile cu organismele internaţionale. Pentru a ieşi din încorsetare, guvernanţii au abuzat de ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă. Ordonanţele simple se pot emite de către guvern atunci când parlamentul

90

este în vacanţă numai în domeniile aprobate de către parlament printr-o lege specială înainte de vacanţa parlamentară şi fără a intra în domenii care fac obiectul legilor organice. Ordonanţele de urgenţă pot fi emise oricând. După emiterea ordonanţelor simple sau de urgenţă, ele sunt trimise parlamentului şi publicate imediat în Monitorul Oficial. Din momentul publicării ele încep să îşi facă efectul. Aceste ordonanţe urmează să fie aprobate şi de către parlament, uneori însă după foarte mult timp. Dacă parlamentul le modifică sau le respinge, efectele deja îndeplinite ale ordonanţelor intră în conflict cu legislaţia ulterioară. Ceea ce generează o mulţime de dificultăţi în viaţa societăţii. Abuzul de ordonanţe a dus de multe ori la situaţii hilare la prima vedere, dar grave, ca unele acte legislative să aibă titulatura „ordonanţa de urgenţă nr. x, de modificare a ordonanţei de urgenţă nr. y, de modificare a ordonanţei de urgenţă nr. z”. Pentru practica economică această instabilitate legislativă este blocantă. Nu poate cineva să facă un proiect de investiţii, un plan de afaceri pe termen mai lung dacă în scurt timp pot apare modificări ale legislaţiei care dau peste cap toate calculele firmelor.Pe plan internaţional nu exista experienţă a tranziţiei de la o economie centralizată la o economiei de piaţă. La sfârşitul celui de al doilea război mondial au avut loc asemenea tranziţii în Germania şi Italia, dar de proporţii mult mai mici. Exista în occident o experienţă a privatizării, dar de dimensiuni mult mai mici şi în condiţii în care exista suficient capital privat autohton acumulat. S-au privatizat grupe restrânse de întreprinderi. De data aceasta erau oferite la privatizare economii naţionale aproape în întregime şi simultan din toate ţările foste socialiste: o ofertă la privatizare de dimensiuni fără precedent, în condiţiile unei cereri foarte restrânse, deoarece nu exista aproape de loc capital privat autohton, iar capitalul străin avea mari reţineri până la finalizarea noului cadrul legislativ şi instituţional.Dată fiind lipsa de experienţă pe plan mondial, nu exista nici o teorie economică a tranziţiei. Datorită vitezei foarte mari cu care se desfăşoară transformările, probabil că o teorie a tranziţiei se va cristaliza abia după finalizarea în realitate a tranziţiei în ţările implicate în prezent, adică atunci când nu va mai fi nevoie practică de ea. Preţul plătit a constat în nenumărate ezitări, legiferări contradictorii şi instabile.Faptul că în decembrie 1989 întregul sistem instituţional şi legislativ a devenit desuet şi nu se crease alt sistem înlocuitor, a făcut ca societatea românească să sufere de stare de anomie, adică de neliniştea şi nesiguranţa generate de conştiinţa lipsei regulilor de comportament88. Pe acest fundal s-88 „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 37-38.

91

au produs fenomene grave de violenţă de stradă, împotrivire de masă la schimbări, şarlatania jocurilor piramidale şi alte iluzii de îmbogăţire rapidă şi facilă, acceptarea publică a recomandărilor unor „vraci” în domeniul economic. S-au bucurat se susţinere publică propunerea aberantă economic a lui Constantin Cojocaru să se împartă gratuit la toţi cetăţenii majori întreaga avuţie a societăţii, sau panaceul universal „leul de argint” recomandat de Anghel Rugină. În acest climat, propunerea făcută prin efortul a peste 1200 de specialişti ca prima lege ce va fi adoptată, începând cu 1 octombrie 1990, să fie „Legea proprietăţii”89, nu a avut şanse de succes. Lipsa acestei legi a creat până acum şi creează în continuare probleme de o deosebită gravitate economic, juridic, politic etc.Din lipsă de experienţă şi din motive electorale s-au adoptat măsuri cu grave consecinţe. În noaptea de revelion din decembrie 1989 s-a promis ţăranilor darea în proprietate a unui pogon de pământ, promisiune care a fost onorată imediat, fără să se ţină seama că atunci când vor fi returnate pământurile nu se va mai putea face pe vechile amplasamente deoarece pe aceste amplasamente deja au titluri de proprietate alţii decât vechii proprietari. Încă din 1990 s-a redus săptămâna de lucru la cinci zile, dar s-au efectuat şi masive pensionări anticipate, iniţiind dezechilibrul dintre beneficiarii de pensii şi populaţia ocupată, adică aceea care alimentează fondurile de pensii. Sub presiunea străzii au fost majorate salariile, afectând capacitatea bugetului de a susţine aceste majorări şi dezechilibrând raporturile salariale dintre profesii şi ramuri de activitate. Presiuni în stradă au putut exercita categoriile profesionale numeroase din minerit, energetică, construcţii de maşini, iar drepturile câştigate atunci nu au mai putut fi retrase. Şi azi plătim pentru acele măsuri, deoarece nu dispunem de o reglementare legală unitară a salariilor bugetarilor. În anii `80 salariaţilor le-au fost oprite din salarii sume importante sub numele de „părţi sociale”. Aceste sume au fost restituite în 1990, ceea ce, alături de majorările de salarii au făcut ca sumele de bani aflate la populaţie să crească foarte mult. Deoarece activitatea productivă era dezorganizată, producţia internă nu a putut absorbi aceşti bani, ceea ce a favorizat importul şi pierderea unei mari părţi din piaţa internă.Fără să apară instituţiile specifice economiei de piaţă, au fost desfiinţate instituţiile de reglementare specifice economiei centralizate: Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale şi Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe, Comitetul de Stat pentru Preţuri etc. Statul a fost lipsit de orice instrument pentru a mai administra şi controla întreprinderile aflate în proprietatea sa, exceptând alocaţiile 89 „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990, p. 42.

92

bugetare. Sindicatele, care s-au organizat în condiţiile predominanţei sectorului de stat, au devenit un instrument de presiune asupra guvernului, în colaborare cu directorii de întreprinderi, pentru asigurarea alocaţiilor bugetare fără o justificare economică.Peste lipsa de experienţă în materie de privatizare s-au adăugat discuţii sterile dacă să se facă întâi privatizarea şi apoi restructurarea, dacă să se adopte o „terapie şoc” sau o reformă graduală. Pe fundalul anomiei societăţii, stimulat şi de centre interesate, s-au extins reacţii de stradă împotriva privatizării sub lozinci ca „Nu ne vindem ţara”, „Vin moşierii şi capitaliştii să ne ia întreprinderile „ etc.În ajun de alegeri, în august 1991, din motive electorale şi ca răspuns la populismul aflat la modă, o primă lege a privatizării promitea împropietărirea cu echivalentul unui milion de lei a fiecărui cetăţean major, de fapt a fiecărui votant la alegerile ce urmau. Acest gen de privatizare a mai redus din influenţa populistă, dar a avut câteva consecinţe negative majore. În primul rând, s-au înfiinţat instituţii precum Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private care, deşi aveau ca obiect de activitate privatizarea, urmat de dispariţia acestor instituţii când procesul se finaliza, putem constata ceea ce era de aşteptat că aceste instituţii nu acţionează pentru autodizolvare, consumând fonduri imense şi îngreunând privatizarea. În al doilea rând, aceste privatizări nu au adus nici un aport de capital, deci nu au ajutat întreprinderile să îşi redreseze situaţia financiară. Ezitările oficialităţilor în procesul de privatizare au generat mari rămâneri în urmă faţă de alte ţări ca Republica Cehă, Polonia, Ungaria în ceea ce priveşte reforma şi eficienţa economică. Deoarece întreprinderile au rămas peste un deceniu în proprietatea statului, dar fără o administrare corectă, directorii, numiţi acum manageri, au fost preocupaţi numai de plata salariilor, fără a face investiţii de modernizare. În aceste condiţii valoarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, şi ele erau marea majoritate, s-a diminuat catastrofal.

Graficul nr. 5.4

93

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 11.1.1 şi „Anuarul statistic al României 2006”, tabelul nr. 11.G2.

După un deceniu, ponderea sectorului privat în producerea P.I.B. a ajuns la circa două treimi (graficul nr. 5.4). Se observă din grafic că începe o tendinţă de încetinire a creşterii ponderii sectorului privat. Calculele de regresie arată că forma cea mai adecvată de ajustare este parabola, cu un coeficient de corelaţie de 0,992. Este greu de crezut că tendinţa parabolică de evoluţie va continua, că ponderea sectorului public va începe se crească în detrimentul ponderii sectorului privat. Fapt este că au fost privatizate la început întreprinderile cele mai tentante, cu cele mai mari şanse de rentabilizare, în patrimoniul public rămânând întreprinderi din ce în ce mai dificil de privatizat. Ideea privatizării la un preţ simbolic, „privatizarea pe un dolar”, a fost întâmpinată cu reacţii politice extrem de dure din partea opoziţiei. Dar pierderile provocate de aceste întreprinderi bugetului de stat, blocajul financiar pe care îl generează şi alte fenomene negative au obligat treptat la realism.Unele măsuri de reformă au fost ezitante. De exemplu, s-a reînfiinţat Garda Financiară, care în 1948 a fost înlocuită de regimul comunist cu Miliţia Economică. Dar odată cu reapariţia Gărzii Financiare nu a fost desfiinţată Poliţia Economică, ceea ce conduce la costuri exagerate ale controlului, la încălcări de competenţe între organele de control. La fel, rolul şi

94

competenţele Curţii de Conturi au suferit modificări dese, precizarea lor făcându-se cu mare întârziere.Similar situaţiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unele instituţii nu au apărut ca răspuns la cerinţele economiei, ci pentru a accelera evoluţia spre economia de piaţă. Aceasta a fost situaţia burselor, care mult timp practic nu au funcţionat din lipsa obiectului de activitate.În sistemul bancar s-a renunţat la specializarea băncilor comerciale, dar controlul asupra activităţii acestora şi privatizarea au evoluat excesiv de lent, permiţând prăbuşiri de bănci (Bancorex, Banca Agricolă etc.) cu pagube imense pentru bugetul statului şi pentru depunători.Cu toate aceste întârzieri şi ezitări, România are în prezent toate instituţiile şi întreaga legislaţie necesare unei economii de piaţă funcţionale.

5.3. Agricultura

Este greu de interpretat profunzimea transformărilor din agricultură provocate de restituirea terenurilor în proprietate privată. Pe de o parte, pentru că terenurile aflate în proprietatea statului au fost clasificate în terenuri în proprietatea publică a statului, care nu pot fi privatizate, şi terenuri în proprietatea privată a statului. Terenurile aflate în proprietatea privată a statului sunt cele care pot fi privatizate, dar nu înseamnă că deja au fost privatizate. De aceea ponderea proprietăţii private în agricultură apare ca deosebit de mare, deşi în mare măsură proprietar este tot statul şi nu s-au produs modificări de substanţă în modul de administrare. Pe de altă parte, foarte mulţi dintre cei care au primit pământurile înapoi, în condiţii restrictive de circulaţie a proprietăţii, fie din cauza vârstei înaintate, fie pentru că erau deja mutaţi la oraş, fie din alte motive, au preferat să lase terenurile în administrarea unor „asociaţii”, continuatoare ale vechilor structuri colectiviste. În economie esenţială nu este dimensiunea proprietăţii, ci dimensiunea la care se organizează administrarea, dimensiunea exploatării. Gospodăriile ţărăneşti au în medie 2,4 hectare, ceea ce este insuficient pentru o organizare eficientă a producţiei, conducând la randamente scăzute la hectar şi orientarea preponderent spre autoconsum, iar nu spre piaţă.Marile transformări produse în agricultură prin restituirea terenurilor în proprietate privată au influenţat sensibil gradul de utilizare a terenurilor arabile. Din graficul nr. 5.5, unde unitatea de măsură este mii de hectare, se vede că de la 9,4 milioane de hectare cultivate în 1990 s-a ajuns la numai 7,9 milioane hectare în 2006, ceea ce înseamnă scoaterea din circuitul agricol a circa un milion şi jumătate de hectare, adică aproape 2 zecimi.

95

Graficul nr. 5.5

Notă: Pentru 2004-2006 nu mai sunt incluse suprafeţele grădinilor familiale şi a culturilor succesive.Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.7.

Modificări semnificative nu apar în suprafaţa cultivată cu cereale. Deşi aceasta a cunoscut mari variaţii anuale, între 5,1 milioane de hectare în 2006 şi 6,5 milioane în 1994, suprafaţa a rămas relativ constantă. Evoluţia poate fi vizualizată în graficul nr. 5.6, unde unitatea de măsură este zeci de mii de hectare. În grafic am reprezentat şi linia de regresie liniară, care rămâne constant în dreptul a 6 milioane de hectare, cu o foarte slabă tendinţă de diminuare.Reducerea s-a efectuat pe seama altor culturi (graficul nr. 5.7). Leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole) şi-au redus suprafaţa de cultură de la 129,5 mii hectare în 1990 la 40,4 mii hectare în 2006. Plantele de nutreţ şi-au redus suprafaţa de la 1.962,1 mii hectare în 1990 la 858,6 mii hectare în 2006, ceea ce explică în cea mai mare măsură reducerea de ansamblu a suprafeţelor cultivate şi este în directă legătură cu reducerea numărului de animale pe care o vom prezenta puţin mai târziu.

Graficul nr. 5.6

96

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.7.

Graficul nr. 5.7

Notă: Datele pentru legume din 2004-2006 includ şi suprafeţele grădinilor familiale şi a culturilor succesive, deci sunt mai puţin comparabile cu cele din anii anteriori.

97

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.7.

Graficul nr. 5.8

Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr.14.7.

Reducerea este drastică la sfeclă de zahăr, de la 162,7 mii hectare la 39,8 mii hectare, la tutun de la 16,8 mii hectare la numai 1,4 mii hectare, la plante medicinale şi aromatice de la 27,4 mii hectare la 23,7 mii hectare. Ceea ce exprimă nu o incapacitate a agriculturii, ci criza industrială care nu a mai oferit piaţă de desfacere pentru aceste produse agricole. Au cunoscut o modestă creştere suprafeţele cultivate cu plante uleioase (floarea soarelui, rapiţă).Modificările în utilizarea suprafeţelor cultivabile se regăsesc ca în oglindă în evoluţia producţiei agricole vegetale (tabelul nr. 5.2).

Tabelul nr. 5.2Producţia agricolă vegetală

mii tone1990 1993 1996 1999 2002 2006

Cerea-le

boabedin

care:

17.173,5

15.493,1 14.199,7 17.037,3 14.356,5 15.759,3

98

Grâu şi

secarăPo-

rumb

7.379,0

6.809,6

5.354,5

7.987,5

3.164,1

9.607,9

4.682,5

10.934,8

4.441,1

8.399,8

5.561,9 8.984,7

Legu-mi-

noase pentru boabe

112,1 85,2 77,0 76,8 55,3 71,6

Plante ule-

ioase

739,3 820,8 1.218,7 1.606,6 1.194,5 2.050,1

Sfeclă de

zahăr

3.277,7 1.776,3 2.848,2 1.414,9 954,6 1.152,2

Car-tofi

3.185,6 3.708,9 3.591,4 3.957,1 4.077,6 4.015,9

Legu-me

3.051,2 3.992,1 3.934,4 3.049,4 4.365,6 4.138,9

Furaje verzi din

teren arabil

27.367,4 18.759,6 18.102,8 18.872,1 16.286,3 13.804,9

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2006”, tabelul nr. 14.8, Anuarul statistic al României 2007, tabelul nr. 14.8.

În ceea ce priveşte mecanizarea agriculturii se pot remarca două tendinţe contrarea. După cum se poate observa din graficul nr. 5.8, este certă creşterea numărului de tractoare, pluguri pentru tractoare şi semănători. Pe de o parte, noile gospodării au încercat să compenseze lipsa de braţe de muncă şi să reducă preţurile de cost. Pe de altă parte, trecându-se de la exploatări de mari dimensiuni ale statului şi cooperaţiei la exploatări ţărăneşti de mici dimensiuni a fost necesar să se înlocuiască tractoarele şi maşinile agricole mari cu altele mai mici adaptate nevoilor şi resurselor financiare ale gospodăriilor ţărăneşti. Am asistat nu numai la o creştere în număr fizic a dotării, dar şi la o restructurare profundă a ei.

99

Graficul nr. 5.8

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.15, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.15.

În privinţa maşinilor de împrăştiat îngrăşăminte chimice şi a maşinilor de stropit şi prăfuit, tendinţa este certă de reducere a acestora, după cum se observă din graficul nr. 5.9. Nu poate fi vorba de o reţinere a gospodăriilor ţărăneşti faţă de mecanizate, fapt dovedit de graficul nr. 5.8, ci de o reţinere faţă de utilizarea substanţelor chimice.

100

Graficul nr.5.9

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.15, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.15.

Graficul nr. 5.10 este convingător din acest punct de vedere. Utilizarea îngrăşămintelor chimice a cunoscut o reducere dramatică. Îngrăşămintele azotoase s-au redus de la 656 mii tone în 1990 la numai 252 mii tone în 2006, adică la 38,4%. Cele fosfatice s-au redus de la 313 mii tone în 1990 la 91 mii tone în 2006, adică la 29%, iar îngrăşămintele potasice de la 134 mii tone la 17 mii tone, ceea ce reprezintă numai 12,7%. Renunţarea la utilizarea îngrăşămintelor chimice explică diminuarea parcului de maşini agricole necesare împrăştierii acestora. Situaţia este similară în cazul insecticidelor, insectofungicidelor etc. Fenomenul se explică prin evoluţia preţurilor, care a făcut ca produsele chimice să nu mai fie accesibile agricultorilor. Absenţa substanţelor chimice reduce randamentul la hectar. Ea explică şi invazia din ultimii ani de insecte incomode precum păianjenii sau viespile. În acelaşi timp, producem alimente ecologice chiar fără voia noastră. Din păcate nu ştim să plasăm la export în calitate de produse ecologice mărfurile româneşti, ceea ce ar asigura preţuri de câteva ori mai mari.

101

Graficul nr. 5.10

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.16, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.16.

Se constată o reducere şi a îngrăşămintelor naturale folosite în agricultură. Graficul nr. 5.11 arată o reducere de la 24,8 milioane tone în 1990 la 14,9 milioane tone în 2006. Reducerea cantităţii de îngrăşăminte naturale nici măcar nu are efectul pozitiv de a conduce la produse ecologice şi nici nu se poate explica prin evoluţia preţurilor. În fond, îngrăşămintele naturale înseamnă în principal excremente de la animale. Evoluţia este cauzată de reducerea drastică a numărului de animale. Spre deosebire de industrie, în agricultură se constituie biosisteme cu vaste intercondiţionări. Modificarea relaţiei dintre producţia vegetală şi cea animalieră a avut consecinţe asupra randamentelor din producţia vegetală prin diminuarea cantităţii de îngrăşăminte naturale utilizate.Zootehnia a cunoscut reduceri dramatice. Evoluţia nu poate fi explicată prin lipsa de furaje ci, din contră, această evoluţie explică reducerea suprafeţelor cultivate cu plante de nutreţ evidenţiată în tabelul nr.5.7. Fenomenul poate fi explicat numai prin lipsa de motivare a agricultorilor să crească animale datorită preţurilor de valorificare şi a politicii guvernamentale de subvenţionare. Numărul de bovine a scăzut la 46,6%, de la 6.291 mii capete în 1990 la numai 2.934 mii capete în 2006. Numărul de porcine a scăzut în aceeaşi perioadă de la 11.671 mii capete la 6.815 mii

102

capete, adică la 58,4%. Numărul de ovine a scăzut de la 15.435 mii capete la 7.678 mii capete, ceea ce înseamnă 50%. În ceea ce privesc ovinele nu se

Graficul nr. 5.11

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.16, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.16.

explică prin schimbarea proprietăţii. Şi în timpul regimului comunist ovinele au fost circa jumătate în proprietate privată. Să ne gândim la faptul că după revoluţie ani de zile România a importat lână, iar ciobanilor li s-a umplut de molii lâna păstrată în pod fără a reuşi să o vândă. La caprine reducerea a fost la 71,5%, de la 1.017 mii capete la 727. Singura creştere se remarcă la cabaline, cu 21,4%, de la 663 mii capete la 805. Datorită dificultăţilor financiare şi a lipsei subvenţiilor guvernamentale, gospodăriile ţărăneşti au compensat lipsa de forţă de tracţiune mecanică prin înmulţirea cabalinelor. Sunt multe ţări în Europa în care astăzi este interzis prin lege să chinuieşti caii punândui să tragă la plug sau la căruţă. Caii sunt crescuţi exclusiv pentru amuzament. În mod primitiv, noi am compensat lipsa de forţă mecanică de tracţiune prin forţa cailor. Numărul de păsări a scăzut în 2006 comparativ cu 1990 la 74,6%, de la 113.968 mii capete la 84.990. Fenomenul ar putea fi explicat prin colapsul crescătoriilor de stat. Dar reducerea numărului de familii de albine de la 1.201 mii la 891 mii, la 74% nu mai poate fi explicată astfel, deoarece în covârşitoare măsură albinele au fost şi înainte în proprietate privată. De aceea, dezastrul zootehniei, dincolo de unele justificări particulare, poate fi explicat numai printr-un dezinteres

103

guvernamental şi printr-o evoluţie a preţurilor de livrare a producţiei dezavantajoasă.

Graficul nr. 5.12

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.12, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.12.

Reducerea numărului de animale a fost însoţită şi de o creştere a rentabilităţii. În ultimii ani înainte de revoluţie, pentru ca autorităţile locale să poată raporta la centru producţii record era intezisă sub ameninţarea unor grele pedepse sacrificarea animalelor, indiferent dacă erau sterpe sau tuberculoase. Prin sacrificarea animalelor inutile producţia medie de lapte pe vacă (graficul nr. 5.13) şi pe oaie (graficul nr. 5.14) au crescut.

104

Graficul nr. 5.13

Sursa: „Anuarul statistic al României 2003”, tabelul nr. 13.1.12.

Graficul nr. 5.14

Sursa: „Anuarul statistic al României 2003”, tabelul nr. 13.1.12.

În aceste condiţii putem constata (tabelul nr. 5.3) creşteri de producţie numai la lapte şi miere şi scăderi drastice la celelalte produse agricole animale.

105

Tabelul nr. 5.3Producţia agricolă animală

U.M. 1990 1993 1996 1999 2002 2006Carne mii

tone2.232 1.935 1.868 1.521 1.604 1.401

Lapte mii hl 44.229 47.347 57.221 52.563 55.146 64.607Lână tone 38.167 26.011 23.165 18.983 16.659 19.378Ouă mil.

buc.8.077 5.633 5.783 5.668 6.432 7.429

Miere tone 10.579 9.936 11.157 11.153 13.434 18.195Peşte tone 63.497 26.373 23.857 13.528 16.232 12.576

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.14, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.14.

5.4. Industria

Industria a fost ramura economică poate cel mai puternic afectată de tranziţie, prin reducerea dramatică a producţiei. Deoarece scăderile producţiei nu au fost uniforme s-au produs modificări sensibile de structură.

Tabelul nr. 5.4Structura producţiei industriale

1990 1993 1996 1999 2002 2006Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Industria extractivă 8,9 6,8 6,7 5,3 5,3 4,3Petrol şi gaze naturale 6,8 4,0 3,6 3,1 3,5 3,0

Industria prelucrătoare 85,8 84,6 82,0 74,4 77,8 80,5Alimente şi băuturi 14,4 19,4 17,1 13,9 12,9 12,9

Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui

şi tratarea combustibililor nucleari

6,9 8,6 6,4 7,9 11,1 12,0

Substanţe şi produse chimice

7,3 7,4 7,8 5,8 5,5 4,5

Metalurgie 8,5 8,8 10,4 9,0 11,8 9,0Maşini şi echipamente 9,3 6,2 5,6 3,8 3,6 3,0

106

Energie electrică şi termică, gaze şi apă

5,3 8,6 11,3 20,3 16,9 15,2

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.2, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.2.

După cum se poate constata din tabelul nr. 5.4, ponderea industriei extractive a scăzut de la 8,9% la 4,3 iar ponderea industriei prelucrătoare de la 85,8% la numai 80,5%. În cazul industriei extractive influenţa cea mai mare în scăderea ponderii a aparţinut grupei „petrol şi gaze naturale”.

Tabelul nr. 5.5Producţia principalelor produse ale industriei extractive

U.M. 1993 1996 1999 2002 2006Cărbune net mii

tone39.751 41.868 22.882 30.414 34.923

Huilă mii tone

4.228 5.339 2.751 3.325 2.346

Lignit net mii tone

34.950 35.953 19.819 26.843 32.521

Cărbune brun sortat

mii tone

573 576 312 246 56

Ţiţei extras mii tone

6.713 6.626 6.140 5.810 4.777

Gaze naturale extrase

mil. m cubi

21.318 18.162 14.617 13.647 12.422

Minereuri de fier extrase

mii tone

856 860 131 248 123

Sare mii tone

2.189 2.689 2.197 2.258 2.621

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.3, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.3.

Intrând mai în detaliu, din tabelul nr. 5.5 putem constata că cea mai drastică diminuare aparţine gazelor naturale extrase. La fel ca şi la ţiţeiul extras, reducerea nu se poate explica prin tranziţie. În întreaga perioadă România a fost dependentă de importuri foarte costisitoare de hidrocarburi, iar cele din extracţia internă erau mult mai ieftine. Cauza principală o reprezintă epuizarea zăcămintelor. Fenomenul s-ar fi produs indiferent dacă era economie centralizată, economie de piaţă sau economie de tranziţie. El

107

a fost provocat de cauze naturale. Prin tranziţie putem explica numai diminuările producţie la cărbune şi minereu de fier. La fel şi la minereurile de metale neferoase (plumb, cupru, zinc) unde datele disponibile reflectă aceeaşi evoluţie. Modificarea metodologiei de prezentare statistică a datelor pentru neferoase nu permite însă prezentarea unor serii complete.În industria prelucrătoare s-au produs modificări contradictorii chiar în interiorul aceleiaşi grupe (tabelul nr. 5.6).

Tabelul nr. 5.6Producţia principalelor produse în industriei prelucrătoare

U.M. 1993 1996 1999 2002 2006Carne mii t. 626 607 361 167 322Uleiuri

comestibilemii t. 213 236 245 228 338

Margarină tone 20.659 21.930 36.065 60.017 61.330Lapte de consum

mii hl. 3.188 3.491 1.750 1.281 1.665

Zahăr mii t. 185 396 246 514 605Vin mii hl. 6.549 6.709 5.661 5.488 5.014Bere mii hl. 9.929 8.118 11.133 11.627 17.484

Produse din tutun

mii t. 23 25 31 35 30

Fire din bumbac mii t. 63 48 28 32 29Fire din lână mii t. 43 29 17 22 24Fire din in şi

cânepămii t. 9 7 4 3 2

Ţesături mil m.p. 426 302 200 219 154Tricotaje mil buc 61 44 36 59 39

Încălţăminte mil per. 45 37 31 74 69Cherestea mii m.c 1.876 1.767 1.449 2.706 3.126

Hârtie mii t. 248 299 276 421 401Cocs mii t. 2.602 3.153 1.716 1.866 1.790

Ţiţei prelucrat mii t. 13.191 13.426 9.894 11.906 13.237Îngr. chimice mii t. 1.317 1.464 763 920 1.142

Oţel brut mii t. 5.446 6.083 4.392 5.490 6.266Tractoare buc. 26.455 13.063 4.497 5.504 3.271Maşini pt. semănat

buc. 9.832 4.631 2.172 2.490 803

108

Combine pt. recoltat

buc. 375 307 - 106 45

Strunguri buc. 489 587 330 281 109Maşini de frezat buc. 436 458 333 155 133

Autoturisme mii buc 61 97 89 66 202Autoutilitare buc. 34.586 21.880 17.245 13.496 11.426

Autobuze buc. 368 420 68 7 5Energie electrică

mil kwh 55.476 61.350 50.713 54.935 62.696

Energie termică mii Gcal 110806 103986 74833 60068 48.334Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.3, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.3.

Relativa constanţă a ponderii grupei „alimente şi băuturi” s-a obţinut prin reduceri dramatice a producţiei la carne, lapte de consum şi vin, compensate prin creşteri la uleiuri comestibile, margarină, zahăr, bere, produse din tutun. Aici devin evidente efectele tranziţiei.Deşi producţia de sfeclă de zahăr a scăzut la 36% (tabelul nr. 5.2), producţia de zahăr a crescut pe seama importului de sfeclă de zahăr. Deci nu lipsa nevoii de sfeclă de zahăr a condus la diminuarea suprafeţelor cultivate şi a producţiei, ci pierdere unei mari părţi din piaţa internă, ca urmare a dezinteresului autorităţilor faţă de această cultură. Producţia de zahăr ar fi crescut şi mai mult dacă piaţa internă nu ar fi fost cucerită de importul de zahăr pe căi la limita legalităţii. Importăm din Republica Moldova de câteva ori mai mult zahăr decât întreaga producţie a acestei ţări. Este vorba de zahăr din Ucraina pentru care nu se plătesc taxe vamale. În condiţiile integrării în Uniunea Europene vom fi nevoiţi să reducem producţia internă de zahăr la limita asigurării din producţia internă a sfeclei de zahăr. Ceea ce înseamnă că vom pierde o şi mai mare parte a pieţei interne de zahăr în favoarea celui produs în restul Uniunii Europene.Producţia agricolă de lapte a crescut (tabelul nr. 5.3) cu 46%, dar producţia industrială de lapte de consum a scăzut cu 52%. Fapt aberant explicabil în special în incapacitatea organizatorică de preluare a laptelui din gospodăriile particulare.Producţia de fire, ţesături, tricotaje şi încălţăminte a scăzut în principal din cauza pierderii pieţelor tradiţionale externe. Vom constata că în comerţul exterior cu ţările dezvoltate aceste produse au ponderi foarte ridicate, pentru că am reuşit să pătrundem pe aceste pieţe în sistemul loon, adică foarte dezavantajos. Locul lăsat liber de România pe pieţele estice a fost ocupat de alte ţări.

109

Dintre ramurile industriei prelucrătoare creşteri de pondere au cunoascut numai „prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari” şi „metalurgia”. Analizând producţiile realizate constatăm că a scăzut producţia de cocs şi ţiţei prelucrat, deci creşterea de pondere este efectul numai al reduceri mai moderate de cât ansamblul industriei. La fel, producţia de fontă brută şi oţel brut au rămas relativ constante. Combinatele metalurgice, despre care în declaraţiile politice se spunea că sunt „mormane de fier vechi” s-au dovedit singurele viabile în condiţiile dificile ale tranziţiei.„Energie electrică şi termică, gaze şi apă” este singura mare subgrupă a cărei pondere aproape că s-a triplat. Dacă producţia de energie electrică a fost relativ inelastică la diminuarea producţiei şi a puterii de cumpărare a populaţiei, producţia de energie termică s-a diminuat foarte puternic.Resursele de energie primară (tabelul nr. 5.7) s-au diminuat pe total atât datorită diminuării producţiei interne, cât şi datorită diminuării importurilor. Pentru a compensa reducerea celorlaltor resurse, a crescut puternic consumul de lemn de foc, evident în detrimentul randamenelor energetice şi a gradului de confort al populaţiei.

Tabelul nr. 5.7Resursele de energie primară

mii tone echivalent petrolTotal Producţie Import1992 2006 1992 2006 1992 2006

Resurse 50.943 47.627 33.216 27.065 16.181 17.605Cărbuni 12.171 9.906 7.349 6.477 3.880 2.359

Gaze naturale 20.918 15.221 17.336 9.395 3.582 4.839Ţiţei 13.859 14.359 6.696 4.897 6.572 8.676

Lemne de foc 798 3.348 785 3.235 - -Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.6, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.6.

Condiţiile naturale nefavorabile şi evoluţia preţurilor au făcut ca în domeniul gazelor naturale şi a apei (tabelele nr. 5.8 şi 5.9), deşi eforturile investiţionale au fost însemnate, crescând numărul localităţilor racordate şi lungimea reţelei, consumul total al celor două resurse a scăzut, iar la apă a scăzut şi consumul de uz casnic.

110

Evoluţia privatizării în ultimii ani generează speranţe în relansarea activităţii industriale. Dar pieţele disponibile, internă şi externă, nu ne inspiră încrederea într-o industrie de înaltă tehnicitate.

Tabelul nr. 5.8Reţeaua şi volumul gazelor naturale distribuite

1990 2006Numărul localităţilor în care se distribuie gaze 522 774

Lungimea conductelor (km) 10.778 28.960Gaze distribuite – total (milioane m.c.) 30.921 10.332

Din care, pentru uz casnic 2.713 2.687Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 5.10, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 5.10.

Tabelul nr. 5.9

Reţeaua şi volumul apei potabile distribuite

1990 2006Numărul localităţilor cu instalaţii de

alimentare cu apă potabilă2.331 1.999

Lungimea totală a reţelei de distribuţie a apei potabile(km)

28.169 50.821

Apă potabilă distribuită consumatorilor (mil. m. cubi)

2.659 1.070

din care, pentru uz casnic 1.203 652

¹ Sunt excluse satele.Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 5.11, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 5.11.

5.5. Comerţul exterior

Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în domeniul comerţului exterior. S-a liberalizat circulaţia valutei, iar tariful vamal a devenit principalul instrument la dispoziţia autorităţilor, dacă nu aproape singurul, pentru politica comercială.

111

La scurt timp după decembriei 1989 întreprinderile de stat pentru comerţ exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii de comerţ exterior a evoluat foarte rapid. În anul 2006 sectorul privat reprezenta 72% din activitatea de export şi 78,4% din valoarea FOB a importurilor.Dinamica activităţii de comerţ exterior a cunoscut modificări de substanţă comparativ cu perioada anterioară. În deceniul al 9-lea al secolului trecut, din dorinţa de a achita toate datoriile externe, au fost forţate exporturile şi draconic limitate importurile.

Graficul nr. 5.15

Sursa: „Anuarul statistic al României 1995”, p. 594-595.

După cum se observă din graficul nr. 5.15, excedentul comercial a fost asigurat, cu preţul unor exporturi forţate nerentabile, al reducerii nivelului de trai al populaţiei şi al reducerii nivelului tehnic al producţiei prin limitarea importurilor. În 1990 exporturile s-a redus la aproape jumătate, importurile au crescut, iar deficitul comercial a depăşit 3,4 miliarde de dolari.

Graficul nr. 5.16

112

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 18.1, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.1.

În întreaga perioadă de tranziţie comerţul exterior a fost deficitar, după cum se vede din graficul nr. 5.16. Acest deficit nu numai că a îndatorat extern România, dar a şi favorizat ca piaţa internă să fie câştigată în mare măsură de importatori, în detrimentul producătorilor interni. Situaţia s-a datorat şi faptului că taxele vamale au fost diminuate excesiv şi fără o viziune strategică privitoare la ce ramuri de activitate se doreşte a fi protejate şi care nu. Merită apreciat totuşi că exporturi începând din anul 2000 au revenit la nivelul anterior revoluţiei, iar aceste exporturi nu mai sunt forţate, cu scurgere de valoare în exterior.Analizând participarea la export a ramurilor economiei naţionale90, putem constata că în anul 2006 agricultura, silvicultura şi piscicultura participau numai cu 2,19%, iar industria cu 97,73%. Deci am exportat covârşitor produse industriale. În interiorul industriei, industria prelucrătoare a asigurat 96,8% din exporturile româneşti, ceea ce dovedeşte de departe că nu suntem o ţară exportatoare de materii prime. Dintre cele 92 de activităţi economice menţionate conform codului CAEN, primele 10 participante la exporturile României sunt activităţi ale industriei prelucrătoare. Cum se poate evalua pe baza datelor din tabelul nr. 5.10, ele au asigurat peste 78% din exporturi, reflectând adevărata specializare internaţională a ţării.90 „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.5.

113

Tabelul nr. 5.10Primele zece activităţi economice participante

la exporturile României în 2006

Nr. Denumirea activităţii Export mil. euro

Ponderea în export

Total export 25.850 100,001 Metalurgie 3.321 12,852 Articole de îmbrăcăminte 3.179 12,303 Prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea

cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari

2.420 9,36

4 Maşini şi aparate electrice 2.400 9,285 Maşini şi echipamente (exclusiv

echipamente electrice şi optice)1.981 7,66

6 Mijloace de transport rutier 1.764 6,827 Pielărie şi încălţăminte 1.523 5,898 Substanţe şi produse chimice 1.426 5,529 Mobilier şi alte activităţi industriale 1.160 4,4910 Produse textile 1.017 3,93

Sursa: „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.5.

Pentru a pătrunde pe piaţa internaţională şi, în special, europeană România a fost nevoită o perioadă îndelungată să se profileze pe producţia de loon, cum ar fi confecţii din textile, blănuri şi piele, pielărie şi încălţăminte. După cum se vede din tabelul de mai sus am reuşit să depăşim în mare măsură această conjunctură defavorabilă. Dinamica activităţii de comerţ exterior a fost corelată cu puternice mutaţii structurale atât în ceea ce priveşte repartiţia geografică, cât şi structura de marfă. Putem constata (tabelul nr. 5.11) că am ajuns ca circa două treimi din comerţul exterior să îl facem cu Uniunea Europeană, relaţiile cu Asia s-au redus puternic ca pondere, iar relaţiile cu Africa s-au redus ca pondere.

Tabelul nr. 5.11Orientarea geografică a comerţului exterior

1990 2006mil. $ % mil.€ %

114

Total Export 5.575 100,00 25.850 100,00Import 9.202 100,00 40.746 100,00

Europa Export 22.431 86,77Import 32.705 80,27

U.E.- 25 Export 1.956 35,09 17.500 67,70Import 2.005 21,79 25.487251 62,55

Asia Export 707 12,68 1.960 7,58Import 2.026 22,02 5.803 14,24

America Export 478 8,57 886 3,43Import 667 7,25 1.856 4,56

Africa Export 211 3,78 544 2,10Import 639 6,94 232 0,57

Sursa: „Anuarul de comerţ exterior al României 2002”, tabelul nr. 8 şi „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 18.7, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.7.

Reorientarea geografică a comerţului exterior devine mai evidentă analizând care sunt primii zece parteneri comerciali (tabelul nr. 5.12). La export, primii zece parteneri reprezintă 73,4% din exporturile româneşti, iar la import primii zece parteneri reprezintă 66,9% din importuri. Este evident că atât la export, cât şi la import preponderent sunt ţări membre ale Uniunii Europene. La importuri, pe locul al treilea se afla Federaţia Rusă, care are o pondere foarte modestă la exporturi, generând cel mai mare deficit comercial cu o ţară. Ce spuneam mai înainte, aici am pierdut pieţele noastre tradiţionale pentru mobilă, textile, încălţăminte, vinuri etc.Din Uniunea Europeană, principalii parteneri comerciali sunt Italia, Germania şi Franţa. Iar ele, alături de S.U.A. sunt şi principalele destinaţii ale producţiei de loon.

Tabelul nr. 5.12Comerţul exterior cu principalele 10 ţări partenere

în anul 2006

Nr. Ţara Mil. € Structura %Exporturi

Total exporturi 25.850 100,00Total 10 ţări 17.837 69,00

1 Italia 4.637 17,942 Germania 4.060 15,713 Turcia 1.995 7,72

115

4 Franţa 1.938 7,505 Ungaria 1.276 4,946 Regatul Unit 1.217 4,717 Bulgaria 728 2,828 Austria 685 2,659 S.U.A. 664 2,5710 Olanda 637 2,46

ImporturiTotal importuri 40.746 100,00

Total 10 ţări 27.065 66,421 Germania 6.177 15,162 Italia 5.955 14,613 Federaţia Rusă 3.214 7,894 Franţa 2.665 6,545 Turcia 2.020 4,966 R.P.Chineză 1.743 4,287 Austria 1.535 3,778 Ungaria 1.331 3,279 Kazahstan 1.297 3,1810 Polonia 1.128 2,77

Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr.18.7, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.7.

Este evident că România s-a specializat în producţia în sistem loon de produse textile şi încălţăminte şi este dependentă de importul din ţările dezvoltate de maşini, aparate şi echipamente electrice. Deşi putem aprecia că nu mai suntem o ţară exportatoare de produse agricole şi materii prime, nu putem neglija că ne-am asigurat o specializare intra-industrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până a ne asigura un loc demn în economia mondială.

5.6. Strategii economico-sociale

Evenimentele din decembrie 1989 au luat pe nepregătite societatea românească pentru ceea ce urma să se întâmple. Chiar dacă o fi adevărat că unele grupuri au complotat pentru a provoca aceste evenimente şi a prelua puterea, desfăşurarea mişcării populare ne-a pus într-o situaţie pe care nici măcar complotiştii nu ar fi putut să o anticipeze. Dincolo de lupta pentru puterea politică, nu se prea ştia ce să faci cu această putere după ce a fost dobândită. Guvernul Petre Roman instalat în decembrie 1989 nu avea

116

nici un program de guvernare, nici nu exista parlament care să îl aprobe, cu excepţia Platformei foarte generale a F.S.N.În aceste condiţii, prin Hotărâre de Guvern, în ianuarie 1990 s-a început elaborarea unei Schiţe a strategiei de trecere la economia de piaţă, care trebuia finalizată în aprilie acelaşi an, în ajunul primelor alegeri parlamentare. Faptul că nu se ştia ce partid va forma guvernul de după 20 mai a permis colaborarea la elaborarea acestei schiţe de strategie a tuturor specialiştilor, peste 2000, indiferent de orientarea politică.Documentul finalizat în aprilie demonstra, în primul rând, că specialiştii români erau calificaţi pentru o asemenea lucrare. Dogmatismul ideologic impus patru decenii de către autorităţi nu reuşise să anihileze setea cercetătorilor de cunoaştere şi preocuparea pentru interesele economiei româneşti. În al doilea rând,”Schiţa” a pus pe prim plan interesele naţionale, neglijând că în politică grupurile de interese, coteriile au alte priorităţi. Un singur exemplu. Prima lege care era propusă a fi adoptată în toamna anului 1990 era legea proprietăţii. Faptul că această problemă nu a fost rezolvată nici până astăzi stă la baza majorităţii frământărilor politice şi sociale din ultimii optisprezece ani. Dar dacă problemele erau clarificate juridic nu se mai putea fura. Guvernul instalat în iunie 1990 a, citez, „aruncat la coş” această strategie. Cei puşi pe căpătuială aveau nevoie să pescuiască în ape tulburi.În 1995, pentru a începe negocierile de aderare la Uniune Europeană era nevoie ca guvernul României să prezinte un document privitor la intenţiile sale de dezvoltare viitoare a ţării. Răspunzând acestei solicitări externe, a fost elaborată „Strategia de preaderare la Uniunea Europeană”. Dacă în 1990 consensul strategic a fost obţinut pe fond, iar nu formal, în 1995 era nevoie de asentimentul explicit al actorilor politici. Într-un dialog normal liderii partidelor politice, sindicatelor, patronatelor etc. dialoghează raţional şi cu bun simţ, dar dacă este presa de faţă totul se transformă într-o succesiune de monologuri, în care fiecare insistă să pună în evidenţă poziţia sa distinctă. Pentru a depăşi această problemă, comisia şi-a desfăşurat lucrările la Snagov. Distanţa faţă de Bucureşti, prezenţa jandarmilor la poartă şi faptul că periodic se făceau conferinţe de presă din care nu reieşeau elemente de senzaţie, de scandal ne-a ţinut departe de presă şi a permis un dialog raţional. „Spiritul de la Snagov” nu înseamnă că acel loc are nişte valenţe deosebite, ci că acolo s-a putut dialoga raţional.La propunerea mea, lucrările au fost finalizate şi cu o declaraţie comună de susţinere a strategiei semnată de către preşedintele ţării, primul ministru şi preşedinţii tuturor partidelor parlamentare. La câteva minute după ce au semnat, mulţi preşedinţi de partide s-a simţit datori să dea presei declaraţii

117

contra acestei strategii. Dar semnaseră. La Bruxelles declaraţia a făcut o impresie cu totul deosebită. În nici o ţară europeană nu se realizase un document acceptat de către toate partidele parlamentare. După buna mentalitate românească, orice minune ţine numai trei zile. Aşa că liderii din ţară au considerat că această strategie nu are nici o valoare practică. Au greşit. Reprezentanţii Uniunii Europene au negociat aderarea României cu acest document în faţă.În anul 2000 începeau propriu-zis negocierile de aderare. Reprezentanţii U.E. solicitau un document din care să rezulte două lucruri. În primul rând, o autoevaluare a stării economiei româneşti în momentul începerii negocierilor, în al doilea rând, declararea intenţiilor de politică economică pe parcursul negocierilor, adică pentru următorii patru ani. De aceea în anul 2000 a fost elaborată „Strategia de dezvoltare pe termen mediu”, care a fost depusă la Bruxelles în luna martie a anului respectiv. Pe parcursul celor patru ani de negocieri era în mod normal de aşteptat să se schimbe guverne, coaliţiile parlamentare şi, implicit orientările de politică economică. Pentru a garanta conservarea liniilor de dezvoltare fundamentale, strategia era însoţită de o declaraţie de susţinere semnată de preşedintele României, primul ministru şi toţi preşedinţii de partide parlamentare şi de o declaraţie semnată de toţi şefii cultelor religioase recunoscute oficial. Bugetele şi programele anuale de guvernare, ca şi legislaţia adoptată de parlament puteau avea în cei patru ani tente politice specifice, mai de stânga sau mai de dreapta, dar ne angajam consensual toţi că vor fi respectate direcţiile strategice.Asemenea lucrări strategice trebuie să corespundă la cel puţin două exigenţe esenţiale. Mai întâi, trebuie să fie consistente din punctul de vedere ştiinţific. Ceea ce şi explică pentru ce un rol central în întocmirea lor l-a deţinut Institutul Naţional de Cercetări Economice, ulterior şi Academia Română în ansamblul ei. În al doilea rând, trebuia să se bazeze pe un consens, pentru ca forţele politice şi sociale să accepte şi susţină adoptarea şi aplicarea lor. Există grupări de interese instituţionalizate sub formă de partide politice, sindicate, patronate, asociaţii etc., dar şi unele care nu sunt organizate, dar îşi pot manifesta reacţii de frânare. Un exemplu ar fi tineretul, cel pentru care sunt adoptate strategiile. Au trebuit găsite forme de consultare şi a acestor grupări de interese. Nu întâmplător cele trei strategii mai sus menţionate au fost coordonate de către academicianul Tudorel Postolache care întrunea atât recunoaşterea academică şi universitară, dar şi o înclinaţie deosebită spre consens (printre altele este şi directorul Centrului Român de Economie Comparată şi Consens).

118

Alte tentative de elaborări strategice macroeconomice, deoarece nu au satisfăcut cele două exigenţe simultan au eşuat. A existat chiar o modă ca fiecare lider politic sau specialist orgolios să publice propria strategie. Trecem peste aceste elaborate personale puerile. În timpul guvernului condus de către Nicolae Văcăroiu, sub coordonarea viceprim-ministrului de atunci Mişu Negriţoiu a fost redactată o strategie, trecută forţat, prin votul majorităţii, şi prin parlament. Utilizând forţa guvernului, la elaborarea acestei lucrări au fost utilizaţi şi unii specialişti, dar a lipsit o viziune strategică de ansamblu. Ea nu s-a bucurat nici de susţinerea opoziţiei parlamentare, nici de a altor forţe sociale. De aceea a intrat în desuetudine imediat după adoptarea oficială. În 1999, cu finanţare de la Banca Mondială şi guvern s-a redactat o strategie de dezvoltare durabilă, pe care nici măcar guvernul nu a mai promovat-o. Statul român şi-a asumat nişte obligaţii internaţionale de a elabora o strategie de dezvoltare durabilă. În special către O.N.U. la Johanesburg. În 2003, sub patronajul preşedintelui Ion Iliescu s-a demarat o asemenea lucrare, dar fiecare capitol a fost redactat de pe poziţii partizane de către ministerele de resort, deci neprofesionist, şi nu a fost asigurat consensul restului societăţii. Tentativa a eşuat, chiar dacă se mai încearcă unele dezbateri pe această temă. În 2007, sub coordonarea guvernamentală prin intermediul unui secretar de stat s-a încercat redactarea unei strategii de post-aderare la U.E. Culoarea politică dată prin coordonarea guvernamentală, lipsa de profesionism, poate şi unele inabilităţi, au îngropat, cel puţin până azi, această bună intenţie.

119