Lucrari speciale:

La rosii:- sustinerea plantelor pe sarme sau sfori cat mai din timp (20 zile de la plantare)- copilitul (vezi ingrijirea rosiilor)- carnitul plantei la 3-4 inflorescente pentru culturile extratimpurii si 8-10 inflorescente pentru culturile prelungite- defolierea frunzelor de la baza, imediat dupa plantare, si a celor ingalbenite

La ardei:- lucrari de formare a tufei, lasand 3-4 ramificatii; lastarii de rod se lasa in exterior si se ciupesc la 1-2 flori, iar lastarii interiori si cei sterili se suprima- carnitul varfului lastarilor la 2 frunze deasupra ultimului fruct- defolierea frunzelor batrane

La vinete:- ciupirea lastarilor pana la aparitia primelor flori; se lasa 1-3 copili care se carnesc dupa 2-3 fructe; daca apar mai multe flori la un loc se raresc, lasand numai una- se defoliaza frunzele de la baza si cele care umbresc florile

CULTURA ECOLOGICĂ A TOMATELOR

Sursa: http://hobbygradina.ro/2011/06/17

Cuprins:

1. Insamantarea, regimul de caldura si umiditate2. Regimul de hrana3. Ingrijirea si formarea plantelor4. Bolile tomatelor5. Concluzii6. Muşuroirea tomatelor

 

Însămânţarea

Însămânţarea se face cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare) înainte de  plantarea la

locul definitiv. Prima regulă pentru a avea răsaduri sănătoase este aceea că seminţele le vom trata şi

apoi fortifica începând de la pregătirea germinării. A doua regula este că pământul folosit pentru

răsaduri este bine să fi din cel în care va locui şi dezvolta ulterior planta şi anume să fie luat din locul

plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera).

 

 

Regimul de lumina

Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect. De felul ei, roşia

este o mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o înaltă şi  va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe.

Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege

roadele.

 

Regimul de caldura

Mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită

având căldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care

creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru

dezvoltarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta îşi încetează dezvoltarea, devine

sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunători. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea;

polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril.

Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai): niciodată nu plantam

intr-un substrat rece. Până ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu începem plantarea.

Cum vom şti dacă este temperatura dorita? Simplu. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe

care mulţi dintre noi le agăţăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm

adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 grade, aşteptăm zile mai calde

sau recurgem la brazdele încălzite.

Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au crescut deja peste măsură şi nu se mai

opresc, iar noi trebuie să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recurgem la brazdele încălzite .

Cum procedăm? Simplu:

1. scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde.2. in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale menajere, iarba

cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă.3. acoperim cu pământul dislocat, fertil,4. acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi va incalzi solul de deasupra, iar

„bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.

 

Regimul de umiditate

Încă o regula de luat in consideraţie: Tulpinii roşiei ii place căldura soarelui dar rădăcinilor le place

răcoarea umezelii. Iată de ce substratul îl vom păstra continuu umed, dar NU ud, pentru că apa NU ARE

VOIE sa fie in exces.

In faza de răsad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja

necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirlă”, adică în lăcaşul in care va sta

turnam atâta apă, încât, practic, se formează o mică băltoacă. De ce? Pentru ca aşa asiguram pe

termen lung necesarul de apa, deoarece, după transplantare, este bine sa nu deranjam planta 5-7 zile

nici cu hrana si nici cu apa.

Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate

duce la doua situaţii neplăcute si nedorite: favorizează apariţia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a

manei) si la o dezvoltare peste măsura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali, adică a rodirii.

Ca totuşi sa prevenim uscarea substratului şi formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a

rădăcinilor, vom recurge la vechiul nostru prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunţa si la

prăşit, pentru ca buruienilor le va fi greu sa treacă de bariera „păturicii” hrănitoare. Afânatul? Udatul?

Nici o problema! Se va ocupa, de asemenea, acelaşi strat de mulci. Iată cum, toate aceste operaţii,

care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Pentru cei ce au solar sau sera, le aduc aminte sa nu

uite sa aerisească negreşit, deoarece, lucru ştiut, o buna ventilaţie nu va permite nici formarea unei

umiditatea in exces (maximumul este de 70%, după aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci,

polenizarea este compromisa), respectiv se împiedica formarea condensului pe pereţii spaţiului închis,

iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme.

Un fapt important de reţinut pentru udarea plantelor. Udarea se face folosind dor apa călduţă,

niciodată rece. Se uda, de regula, seara sau dimineaţa foarte devreme. Totuşi, seara ar fi cel mai

bine, ca peste noapte, apa să aibă suficient timp sa ajungă pana la ultimul firicel al rădăcinii. In plus,

udând seara, scăpam de neplăcerea formarii crustei de la suprafaţă in urma evaporării rapide a apei

sub acţiunea soarelui de peste zi şi astfel aerul va ajunge la planta cu uşurinţa, si, deci, planta va

„respira cu uşurinţă”.

Udarea se va face direct la rădăcină sau pe brazde, printre rânduri, lăsând apa sa curgă în şuvoi

subţire, fără presiune, pana la saturarea substratului. Amintesc, încă o data, apa nu are voia sa

băltească! Frunzişul trebuie ferit de udare pentru a nu favoriza înmulţirea ciupercilor!. Cu toate

acestea, există si excepţii, când este chiar indicata udarea roşiilor din cap pana-n picioare: pe canicula,

atunci când temperaturile depăşesc pragul de 30 de grade zile de-a rândul. Astfel, vom ajuta plantele

sa se răcorească, făcându-le cate un duş bine-venit din vârfuri pana la rădăcini.

Fireşte, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci călâie.

Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales după

ce fructele s-au mărit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam după o lunga perioada de lipsa a

apei riscam crăparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru

stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in

situaţia uscării lui excesive.

O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate,

formarea unor fructe mici si diforme, la răsucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la îmbolnăvirea

plantei in întregime.

Graficul de udare a tomatelor:

1. in perioada de rasad se uda rar si bine: o data la 5-7 zile;2. dupa transplantarea la locul definitiv, cam o saptamana, lasam plantele in pace (n-ati uitat ca

le-am plantat „in mocirla”), dupa care, regimul de udare va fi cam acelasi ca la rasaduri: o data la 5-7 zile, din belsug, cam ½ de galeata de planta si, fireste, cu mulcirea ulterioara a plantei;

3. in perioada de legare rod (inmugurire, inflorire, fructificare), udarea se rareste la : o data la 9-12 zile;

4. in perioada de coacere a fructelor, udarea va fi si mai rara: cam la 2 saptamani-20 de zile. Dupa unii specialisti, udarea ar trebui incetata o data cu datul in parg al fructelor.

Desigur, se pune întrebarea ce se va întâmpla cu roşiile  dacă este foarte cald întârziem sa le udam.

Mulcirea este solutia, pentru că stratul de mulci joaca triplu rol: menţine umezeala in limite normale,

împiedică supraîncălzirea substratului şi, prin descompunerea sa lentă, hrăneşte planta. Unul dintre

cele mai potrivite tipuri de mulci ar fi acele de conifere. Daca folosim iarba, aşa cum procedăm de

obicei, vom avea grija s-o lăsam sa se „pălească ” (vestejească) un pic înainte de a o presăra pe lângă

tomata. Asta, deoarece, domnul acarian (păianjen) roşu, amator de iarba cruda, se va instala comod pe

frunzele gustoase ale roşiei noastre, înfruptatu-se cu mare plăcere din seva lor. Dar daca iarba va fi

veştedă, ne va lăsa plantele in pace.

 

Când hranim, cu ce, cum?

În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor –

potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu,

fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de

a avea rod bogat. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge

nedorit asupra recoltei ulterioare. Să vă explic, într-un mod mai puţin ştiinţific, ce este cu aceste

elemente:

Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte.

Când este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o

nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe

ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se

„îngrăşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile

la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compost” de bălegar, mai

bine o facem mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm

niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile.

 

Fosforul – Elementul rodului şi energiei.

Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă

şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin

fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se

coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de

temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă

o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii

în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost,

coacerea este mult întârziată, de multe ori nu apucă să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va

scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se găseşte acest „aliment”. Pentru că una

dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc

absorbţia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin

udarea cu apă caldă.

În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare.

 

Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă de imunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un

fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să

fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând,

îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce

duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe

margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi

aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial.

 

Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le mărunţim şi le punem în

lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură,

săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai

„aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră!

Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să

facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică

frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se

poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot

cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură.

Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin

dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei,

la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (gălbejite), cele

bătrâne devin de un verde închis, nefiresc.

Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei îl joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în

dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de

creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează).

Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului).

Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la

farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe

ciorchinaşi şi pe frunze soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu

borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rău va face.

Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau

excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente.

Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile.

În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante.

 

Când hrănim

În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim

plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece

când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales

fosforul, atât de necesar.

Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!),

riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una

toxică. Bun. Ne-am făcut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de

hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine.

Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se

administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă.

A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1

litru de soluţie hrănitoare / plantă.

A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă

dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si:

A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2.

Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul

planta.

După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o

idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:

 

Cu ce hrănim

Fiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai

simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim – sau, în cel

mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „de generaţie nouă” – bio sub formă de

granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita, îngrăşare

organică, preferata mea, şi anume: găinaţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă,

capre, oi, iepuri, „composturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-

condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea

experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă

din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele

vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug

nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert

vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa

(nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente?

Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex îngrăşământ organic. Singurul element

important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este

preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi

dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în

combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ,

deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din

cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-

ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine.

Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns!

Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.

Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu

are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de

banane, bine mărunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi o lingură de ace de conifere.

Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele

culinare pentru gradinărit!

Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii,

pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .

„Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva

bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele

noastre, şi nu numai.

Reţeta 1

Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărim cu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se

limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de

ploaie, sau nu, stată în soare până se încălzeşte.

Apa de cenuşă II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea,

apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede,

adăugăm apă până la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo

două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă

 

Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în

lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, adică maceratul de urzici. Umplu

pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă călduţă, acopăr şi

las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel

miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai

adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un sac

suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în

recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în sac urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este

teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului din sac, toată masa va rămâne

închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este

nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici,

să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu

numai.

 

Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe

flori, începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea”

lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de

bor pentru plantă.

 

Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½

pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la

„dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1

pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.

„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi

cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze

 

Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi

de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a răcit – strecurăm. Turnăm

în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca

şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun.

 

Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele bătut, kefirul pot fi folosite în calitate de

îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la

care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la

găleata de 10 l). Se stropeşte planta în întregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile

 

Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă călduţă (cam 10 grame).

Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă.

 

Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încorporează la

rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire

 

Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”.

Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adăugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit;

strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi,

luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l pentru fiecare plantă.

Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul

înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta mană.

 

Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare,

alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales

pentru plantarea din anul viitor.

 

Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi acest amestec de ierburi.

Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin

+ coada calului (pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam

pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm,

diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă.

 

Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la

ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2

 

Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienele, plantele (fie ele

medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate,

pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.

În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine.

 

 

Prasire/afanare/mulcire.

Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operaţii. Numai ca, pentru a mulci, dacă încă nu am

făcut-o, mai întâi vom trece la prăsitul plantelor pentru a scăpa de buruieni, vom afâna bine pentru

aducţia de aer la rădăcini, udam din plin si, abia după aceea presăram stratul de mulci.

 

Muşuroirea

– un alt moment foarte important in creşterea si dezvoltarea plantei. Muşuroirea ajuta planta sa-si

formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe rădăcini – mai multa forţă. Mai multa forţă –

imunitate crescută. Plante sănătoase înseamnă recolta bogata!.

Muşuroind înainte de vreme, riscăm să sufocăm planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din creştere,

daca nu s-o pierdem definitiv. Aşa ca vom fi atenţi la următorul fenomen după plantarea la locul

definitiv: crescând, respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si ea îşi „buburuzeste”

tulpina, adică pe tija apar mugurii de rădăcină sub forma unor mici proeminenţe. Nu uitaţi ca roşia este

, totuşi, o plantă târâtoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta

capacitate de a-si forma rădăcini suplimentare.

Acesta este semnul ca trebuie trecut la muşuroire. Din acele proeminente se vor naşte următoarele

rădăcini, care vor hrăni mai bine planta. Mai este un indiciu secret de ştiut: atâta timp cat tulpina, la

bază, are culoarea verde, e bine, dar in momentul in care culoare începe sa se închidă si are nuanţe

albăstrui-violacee, acela este timpul propice de a fi muşuroită. Aşa procedam de fiecare data când

percepem semnalele.

Bine-bine, pe buna dreptate mă veţi întreba, ce facem când e prea înalt muşuroiul? Ce mai facem

atunci? Nimic mai simplu.

Fie vom lua masuri din primele momente, adică exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma

primului muşuroit. Cum? Avem câteva variante: putem pune drept bordură câteva ţigle sau bucăţi de

placaj, lemn, plastic de jur-împrejurul plantei sau, mult mai simplu, confecţionam cilindri din pet-uri. Nu

trebuie sa aibă o dimensiune standard. Eu am pus pe lângă plantatele mele bidoane de apa (5 sau

6litri)pe care le-am tăiat la ambele capete, îmbrăcând astfel planta; totodată pot sa si mulcesc, fiind

destul spaţiu. In felul acesta, pământul de la muşuroire nu va cădea pe laturi, se va menţine la locul lui.

Cu cat mai înalt cu atât mai bine!

De ce trebuie muşuroit la aşa o înălţime? Raţionamentul este simplu: Se formează rădăcini, rădăcinile

hrănesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza”

rădăcinile fac un popas si se odihnesc, adică se opăresc oleacă din creştere. Apoi vine rândul mugurilor

florali sa se dezvolte, perioada in care rădăcinile iar rămân pe loc. Rămânând pe loc din dezvoltare nu

mai dau randament bun si deci nici suficienta hrană. Si atunci ce ne rămâne de făcut? Evident, sa o

ajutam sa-si formeze mai multe rădăcini, ca se pricepe de minune la aşa ceva, punându-i la dispoziţie

materie primă: pământ roditor si mulci.

Astfel ajutam sa-si formeze rădăcini suplimentare, care vor hrăni, practic, continuu planta, iar acele

„pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai puternică si mai

rezistenta la atacul diferiţilor agenţi patogeni.

Încă o mica menţiune: o data cu muşuroirea, vom avea grija ca locul pământului dislocat pentru

aceasta operaţie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fără seminţe,

iarbă, carton, rumeguş, talaş etc peste care vom presăra un pic de pământ. Astfel, pana la strângerea

recoltei începe deja sa se formeze un strat sănătos si bogat. Pe lângă acest beneficiu, in procesul de

dezintegrare se degaja CO2, atât de necesar plantei si coacerii fructelor.

Daca trecem la muşuroire prea devreme riscam sa înăbuşim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i

întârziem serios dezvoltarea. Dar daca întârziem, riscam ca ea sa-si găsească singura loc de „parcare”,

adică de prindere, direct pe pământ, pentru ca este o planta târâtoare si nu „căţărătoare”. Aşa deci,

prima muşuroire ar trebui sa aibă loc , sa zicem, cam la 2 -3 săptămâni de la transplantarea la locul

definitiv, următoarea după vreo alte 10 – 15 zile. Muşuroim întotdeauna cu pământ umed.

 

Legarea

Trebuie să avem grija ca din când în când să legăm plantele de araci sau de spaliere. Operaţia de

legare va începe, practic la câteva zile după ce le-am plantat la locul definitiv. Daca răsadul este înalt,

trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu rănească

planta si sa permită creşterea liberă.

De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasă planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la

diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna susţinere a lor.

Legarea se face cu precădere la roşiile înalte, care, de regula, se formează pe o singura tulpina, dar si

la cele medii. Fireşte ca roşiile, care cresc sub forma de tufă  şi au o înălţime mică, nu necesită legarea.

La acestea vom fi atenţi sa nu atingă solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire.

 

Polenizarea.

Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este

polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele

amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru

cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă

tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe

săptămână, atâta timp cât sunt în floare.

Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea

îmbunătăţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni)

pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 linguriţă – sau 10 grame - la 10l de apă

călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de

tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă călduţă).

Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricât de tare ne încântă privirile cu forma lor

deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme.

Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie.

 

Formarea sau modelarea prin copilire, cârnire şi îndepărtarea frunzelor

Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari.

Se întâmplă deseori grădinarilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deoarece nu ţin

cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc

plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta.

Aşadar, dragii mei prieteni, când cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiţi atenţi ce fel de creştere

au, deoarece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii:

 

Copilirea

Sau îndepărtarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune) este o operaţie care necesită un volum

mare de lucru, dar este absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi

energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi,

cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care

ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.

Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o

la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite

refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca

lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că

fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi

alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a

dovedit eficientă.

Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu

cenuşă sau cărbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar

după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intervalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu

creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele nedeterminate.

Roşiile înalte (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere nedeterminată), le recunoaştem după

înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă să se cultive în spaţii închise –

sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă

că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci

tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. De asemenea pe

fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod.

Roşiile medii (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea

cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a

acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care

creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe

tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va îndepărta primul còpil si se va

lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa

încă unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici.

După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de

suporturile anterior alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina

principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta.

Roşii pitice. Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte

jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deoarece pe ele se formează doi-trei ciorchini,

după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel

de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fără să se dorească, neapărat, o

recoltă.

 

Cârnitul

Sau „Ciupitul”, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3

frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grăbi coacerea şi obţinerea unor

fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod,

iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere.

 

Îndepărtarea frunzelor

De la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele

devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la

copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se

aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor

haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj

cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.

Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se

formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de

sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două.

Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest

lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim când este bine să ne oprim, o să vă

destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de

la bază. Regula nu se aplică la cele înalte.

În afară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepărtarea prin ciupire a ultimilor muguri

florali. Vom face acest lucru pentru a înlesni fructificarea.

De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja

îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici

hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres.

 

Tratarea bolilor şi a dăunătorilor

Pentru început, însă, trebuie să reţinem, însă, ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile

de aur ale grădinăritului): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau

dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem

imunitar impecabil.

Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la

pământ întreaga recoltă şi ceva pe deasupra, este mană, boală micotică, declanşată de o ciupercă

neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans, sau, în termen popular, mană.

Dar, să ştiţi, dragi grădinarii, că avem ac şi de cojocul ei.

Cu ce începem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de

sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate,

ele vor fi ţinute în: apă de cenuşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de Aloe Vera, în

soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască,

tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Cât timp le ţinem?

De la câteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în

amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”.

Una dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în

plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil.

Urmează faza de răsad. Din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi

tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l

de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o

adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor patogene.

Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată

la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană

delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de

imunizare. Coada calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei,

creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor.

O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de

cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu soluţii care conţin cupru.

E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru) are un efect benefic pentru plante, dar, în

general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Încerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul

cu el.

Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca

alţi grădinari să nu îl folosească.

Să explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în

cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se desface sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir,

ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie.

Aşadar: cu puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înălţime de

20 – 30cm) luăm atâtea bucatele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea: circa 3 – 4 cm şi o

grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei

la o înălţime de cel mult 3cm (după unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza

adevărată.

“Mustăţile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic

semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se pare, ca manei nu-i place

vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce căuta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu

trebuie să ne facem griji din cauza lor.  

Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare

indicate în lupta cu ciupercile de tot felul, dăunătoare, fireşte.

Cum funcţionează?

Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei prin tulpină, da? Ce întâlneşte

seva, la un moment dat, în drumul ei? Firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se

produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; astfel, molecule de cupru ajung în

sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în

colaborare cu celulele roşiei noastre. Se vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr împotriva manei şi nu

numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu micozele! Vedeţi cât este de simplu?!

Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general.

Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care

va feri planta de ciuperca manei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi

necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile.

Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml

de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5 ori în

toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca mana să-şi facă de cap prea tare, atunci vom

stropi ceva mai des.

O altă reţetă împotriva manei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau

rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va

adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi.

Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool

rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile

seara sau dimineaţa devreme.

Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de apărător. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă

verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar

şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor.

Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în

10 l apă se ţin câteva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce strecurăm, luăm 1l de soluţie la 5

de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O reţetă

similară este următoarea: se culeg primăvara muguri de brad, pin  etc, pe care îi păstrăm în pungi de

plastic până la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită,

lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm,

diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2

săptămâni

Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea manei, pătării

brune, dar şi a afidelor şi acarienilor.

Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva

gros şi lăsăm câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de

permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom

stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi

arzându-le. În afară de mană, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci. Astfel ne putem

trezi cu  Putrezirea vârfului fructului, care apare, spun specialiştii, mai ales în perioada de formare

a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, ţesutul din vârful

fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort

şi se înfruptă.

Asta, aşa, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică trecem la îndepărtatul

fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să

ajungă, adânc, la ultimele firicele ale rădăcinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata!

Un alt putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin:

ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi

pudrăm cenuşă din belşug.

Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă,

în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la

locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu

facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă)

Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare.

Şi, uite aşa am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem

trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din aducere aminte.

 

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE CELE MAI FRECVENTE:

1. Puterea de germinare a seminţelor: 4 – 5 ani.2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60 zile înainte de plantarea la locul definitiv, punând la

socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi.

4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură.

5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare.

6. Tomata iubeşte nespus lumina, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.

7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.

8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă! Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor.

9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă.

10.  Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.

11.  Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!

12.  Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.

13.  După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur împrejur

Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică:

- detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură

- nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces

- nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ,

dar şi mai bine, macerat de urzică.

- nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º)

- nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar

hrana nu mai ajunge la destinatar.

- detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice

 Întrebări frecvente:De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori?

Temperatuta prea mică – sub 16º

Temperatura prea mare – peste 30º

Lipsa luminii

De ce sunt fructele cu hibe?

Temperatura prea mare – peste 30º

Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt

Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac

Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe

Asparagus Growing Guide

1 of 2

2 of 2

7

Though the harvest season is relatively short, an asparagus patch is a wonderful addition to the vegetable garden. Asparagus (Asparagus officinalis) is a perennial, and if properly planted and well-maintained, the plants can produce for 25 years or more. The key is to buy quality crowns and get them off to a good start. Asparagus is hardy to Zone 3 but may struggle in very hot areas of the country. It can be grown from seed, but crowns, which are a root mass with a shoot attached, are a better choice. Look for one-year-old male plants (more productive than seed-bearing females) for the best results.

For more growing tips on vegetable varieties, visit our Vegetable Growing Guide.

Habit: The edible portions of asparagus are the young shoots of the actual plant, which is an airy, needle-

leafed herbaceous perennial.

Days to Harvest: A newly planted asparagus patch should not be harvested for its first year -- it needs this time to become established in the garden. The second year, you can harvest selectively over a two-week period. The third year, harvest over four weeks. The fourth year and beyond, you may harvest over an 8- to 10-week period, up until new shoots emerge thin and spindly.

When to Plant: Plant crowns in early-mid spring, as soon as the soil can be worked. Keep the asparagus patch free of weeds, especially for the first couple of years.

Light: Full sun.

Soil: The site should be well drained and the pH neutral (get a soil test before beginning an asparagus patch). As with most vegetables, average soil amended generously with compost will produce best results.

Watering: Water frequently as crowns get established. After a few years, supplemental water should be required only during periods of drought.

Fertilizing: Apply a balanced organic granular fertilizer in early spring each year.Pest Problems: Slugs prey on young shoots; trap or handpick. Aphids may set in but can be washed off with a hose.

When to Harvest: Asparagus is only edible while plants are producing new shoots in spring. The period you may harvest the spears extends as the plants mature (see "Days to Harvest" above), but every year, you must stop harvesting when emerging spears are weak and spindly. This indicates that it is time to let the plant grow and mature its foliage to regain its strength.

Planting Asparagus: Step 1Asparagus crowns are sold bare-root. It is best to dig a trench large enough to accommodate all the crowns and plant them all at once. The trench should be 6 to 8 inches deep and crowns should be spaced between 8 and 14 inches apart. Short spacing results in thinner spears, wider in stockier spears.

Planting Asparagus: Step 2Gently spread roots out and point shoots upward as crowns are placed in the trench. Barely cover the roots with soil at first, but once shoots appear, continue covering the emerging growth with soil a bit at a time until the trench is filled to the top.

Planting Asparagus: Step 3

In early spring each year, plants will begin producing shoots.

Planting Asparagus: Step 4Harvest by snapping off approximately 2 to 3 inches above soil level.

No Thanks

Yes, send me special offers from carefully selected third parties.

Martha Stewart takes your privacy seriously. To learn more, please read our Privacy Policy.

Broccoli Growing Guide

3

Martha Stewart Living

Broccoli is part of the Brassicaceae family which are also called "Brassicas," "crucifers," and "cole crops". This family also includes cauliflower (Brassica oleracea, botrytis group), cabbage (Brassica oleracea, capitata group), brussels sprouts (Brassica oleracea, gemmifera group), kohlrabi (Brassica olereacea, gongylodes group), kale, and collards (both Brassica oleracea). 

For more growing tips on vegetable varieties, visit our Vegetable Growing Guide.

Habit: Upright, short stemmed, head forming

Days to Harvest: 49 to 66

When to Plant: For spring/summer broccoli harvest, start seeds indoors 6 to 9 weeks before last frost and place in the garden 1 to 3 weeks prior to last frost. For fall/winter harvest, sow seeds directly in the garden 10 to 12 weeks before first frost. 

Light: Full sun

Soil: Well-drained soil amended with compost.

Watering: Keep well watered. Mulch helps keep roots cool and moist during hot weather.

Fertilizing: Regular fertilizing with a liquid fertilizer at half strength is helpful, especially with broccoli, cabbage and cauliflower, which are best grown quickly.

Pest Problems: Cabbage loopers and imported cabbageworms are voracious caterpillars that can make alarmingly short work of the leaves. Their color camouflages them on the plant perfectly, so you'll notice their damage before you find them. The use of floating row covers from planting time to harvest means that the adult moths cannot access plants to lay eggs; you can also spray plants with hot pepper or garlic spray, but this must be done at the appropriate time. Check with your state's extension service to find out when the pests emerge in your area. Slugs are also fond of broccoli (part of the Brassicas family). Handpick them at night, or trap them with beer or soda in a saucer nestled into the soil overnight.

When to Harvest: Harvest when heads have reached full size but before they loosen. 

For complete growing instructions of each vegetable in the Brassicas family, please see our individual growing guides below. 

Bean Growing Guide

3

All beans (Phaseolus vulgaris) are one of two types: bush beans, or pole beans. Bush beans grow on sturdy, shrubby plants, while pole beans grow on long vines that need external support, such as fence or trellis. Both types have their merits. Bush beans don't need to be trained, but pole beans are higher yielding and easier to harvest. Both can be found in an abundant selection of colors and lengths, and with round or flat pods.

For more growing tips on vegetable varieties, visit our Vegetable Growing Guide.

Habit: Bush beans: Compact, shrubby, upright plants; pole beans: long, twining vines.

Days to Harvest: 50 to 60 days on average, up to 85 for very long types.

When to Plant: Beans are sensitive to cold and do not transplant well. Direct-sow seed outdoors when all danger of frost has passed. You can sow seed every 2 to 4 weeks for continuous harvesting.

Light: Full sun.

Soil: Good topsoil enriched with organic matter is neccessary.

Watering: Keep moist for best production.

Fertilizing: Fertilize throughout the season with an organic vegetable fertilizer.

Pest Problems: Mexican bean beetles skeletonize foliage; look on the underside of the leaves for the fuzzy yellow caterpillar-like larvae and the adults, which look like yellow ladybugs. These should be handpicked and destroyed. Many bean varieties are bred to be resistant to common fungal and bacterial disease.

When to Harvest: Harvest when pods are firm but well before the seeds within have developed fully. Harvest frequently to encourage production.

In discutiile mele incinse cu prieteni sau cunoscuti, care se mai si ocupa de gradinareala – unii, gradinarie – altii, a rasarit si problema mulcitului. Unii dintre ei, cuminti, ascultatori, incerca sa probeze la ei in gradina efectele acestei binecuvantate metode de protejare a pamantului si culturilor, altii, mai tantosi si mai increzatori in cunostintele proprii incerca sa tina piept „veneticului orasenesc”, care indrazneste sa le bage nazbatii in cap.

Surpriza vine cand constatata cu proprii lor ochi, ca ceea ce se indarjeau ei sa conteste se dovedeste a fi asa cum le zice vecina – venetica. De aceea vin si zic cu mana pe inima: mulcitul este cea mai eficienta si la indemana agrotehnologie.

Haideti sa ne reamintim cateva dintre beneficiile unei astfel de tehnologii:

impiedica evaporarea apei de la nivelul sistemului radicular; protejeaza radacinile plantelor de diferentele bruste de temperatura: impiedica incalzirea in exces pe

timp de vara si de inghet pe timp de iarna; prin folosirea cu discernamant, cu mult cap cu alte cuvinte, a mulciului organic asiguram un nivel

optim de aciditate a solului; imbogateste solul cu substante hranitoare si benefice , imbunatatindu-i structura, prin urmare,

regenerandu-l; prin mulcire tinem „ostatice” substantele bune din sol si astfel se impiedica „spalarea” si „vantuirea”

lor in urma ploilor, gerului, vanturilor; inabusa buruienile, impiedicand dezvoltarea lor, pentru ca nu permite patrunderea luminii (stratul

trebuie sa fie de cel putin 7-10 cm); mulciul organic permite inmultirea miscroorganismelor benefice in substrat si le ajuta in munca lor

neostoita; protejeaza plantele de daunatori; sa nu uitam ca amplasat sub diferite culturi decorative da gradinii un aspect ingrijit si natural; mulciul impiedica stropirea cu noroi a plantelor pe timp de ploaie sau cand udam gradina; impiedica formarea mucegaiului la unele culturi: capsun, dovleac;

Cu ce mulcim? Tipuri de mulci

Mulci organic

Buun! Am trecut in revista cateva dintre beneficiile acestui mod de protectie, hranire si decorare a gradinii. E vremea sa insiram drept exemple cateva tipuri de mulci organic:

Compostul de gradina – reactie neutra – de departe lider intre „mulcitori”, chiar mai bun decat balegarul. Contine substante hranitoare, mai ales fosfor, imbunatateste structura solului, apara de supraincalzire sau racire excesiva (inghet).

Balegarul bine maturat – reactie slab alcalina – (de multe ori se prefera in combinatie cu paie macerate) – in calitate de strat de mulcire i-ar sade mai bine laolalta cu stratul de suprafata de pamant, pentru ca altminteri se cam prapadesc bunatate de substante hranitoare, mai ales azotul. Deci: balegarul se inglobeaza in pamant, altfel, degeaba il imprastiem!

Iarba cosita – bogata in azot este cel mai des si la indemana material folosit pentru mulcire. Inainte de a fi imprastiata pe locurile alese, e bine s-o tinem o vreme sa se „zvante”, adica sa se mai ofileasca, sau chiar sa se mai usuce. De ce? Pentru ca exista pericolul sa intre prea repede in procesul de descompunere. Mai mult chiar, se va imprastia in strat subtire , de cel mult 8 cm, deoarece altminteri va duce la supraincalzirea substratului si nu ne dorim asa ceva, mai ales pe timp de vara. Pe langa iarba cosita sunt bune si buruienile, pe care, deasemenea, le lasam sa se ofileasca, dar ATENTIE! In nici un caz nu folosim buruieni inflorite sau si mai grav, care au legat deja seminte!!!!

Va veti blestema zilele, noptile, serile si amiezile, da’ ce zic eu! Chiar si lunile si anii! Pentru ca va veti trezi cu un multiplicator de dânsele si vai si amar de noi!!

Paie maruntite – prin descompunere inghite azotul din substrat – ca strat de mulcire e foarte bun, dar din nefericire contine si seminte de buruieni, deci va trebui sa fim atenti ca inainte de imprastiere sa-l scuturam pe o folie nu sa-l vanturam, deoarece, dupa cum va aminteam, intervine treaba cu blestemul semintelor. Ca si in cazul rumegusului, talasului, cojii de copac, trebuie avut grija sa adaugam ingrasamant ce contine azot: cenusa, faina de oase, zeama de urzici, „apa” de gunoi de grajd sau de pasari.

Rumegus si talas – reactie slab acida – este foarte indicat pentru culturile de legume si fructe perene. E bine sa ne abtinem la utilizarea lui la culturile anuale, deoarece, dupa recoltare, se va amesteca cu substratul de pamant si in timp duce la cresterea aciditatii, saracirea in azot si deteriorarea stratului fertil. Se va utiza impreuna cu apa de balegar, cenusa, faina de oase, „apa” de gainat

Coaja de copac, ţandara de lemn – reactie usor acida – Le utilizam mai mult in calitate de strat decorativ de acoperire pentru a nu lasa gol niciun petic de pamant.

De preferat ca ţandarele de lemn sa aiba intre 1 si 5 cm. Este un material de mulcire foarte potrivit pentru arbustii si pomii fructiferi, dar si pentru cei decorativi. Cu o astfel de paturica cel mai bine se simte zmeura. Nu uitati combinatia de ingrasamant aducator de azot.

Cele provenite de la conifere (fie coaja fie tandara) ar fi bine sa stea o vreme la compostare, cam un an, inainte de a le utiliza in gradina (cauza sunt rasinile pe care le contin in cantitate considerabila).

Cetina (acele) de conifere – reactie acida – De departe cel mai potrivit material pentru capsuni, chiar mai potrivit decat paiele. Raspandita printre randuri impiedica atacul si difuzarea putregaiului cenusiu, iar dupa ploaie fructele raman curate. De preferat sa se foloseasca doar pentru culturile/plantele acidofile (rhododendroni, hydrangeea-hortensia-, merisor, afin, rachitele,)

Turba – reactie acida – protejeaza solul de razele soarelui, pastreaza umiditatea. Sub stratul de turba nu se formeaza crusta si datorita culorii inchise a materialului regimul de temperatura este apropiat de cel ideal pe timp de vara. Nu este indicat pentru o mulcire totala si se foloseste cu predilectie pentru culturile/plantele acidofile.

Mranita de frunze – reactie neutra spre slab acida – suficient de bogata in substante nutritive; Ziare (alb/negru), hartie de impachetat, carton, ambalaje diverse – este bine sa fie folosite drept

suport pentru alte materiale de mulcire, de preferat organice, iarba, mranita de frunze. NICIODATA nu se foloseste ca atare, deoarece trage toata umiditatea din sol.

Coaja de ou – buna si in lupta cu limacsii si melcii Coaja de nuca – dar atentie, are un continut crescut de iod Resturile de la productia de bere (hamei) – extrem de hranitoare, dar nu in exces Compostul de miceliu – reactie alcalina – Zatul de cafea – reactie acida – Resturile vegetale (masa verde maruntita) de la siderate, leguminoase (mazare, bob, fasole), foarte

bogate in azot, plante medicinale si aromatice (alunga daunatorii) Coaja de la boabele de cacao, mai neobisnuit, ce-i drept, dar foarte bogata in azot numai ca este

extrem de TOXIC pentru caini mai ales!!!

Mulci anorganic

pietris, spartura de piatra, marmura, calcar, piatra decorativa, keramzit, argila expandata – arata foarte bine printre plantele decorative, conifere, arbusti decorativi. Atentie insa, pe langa plantele acidofile spartura de calcar face ravagii! Este bine ca stratul sa fie aplicat mai intai peste un material geotextil, care lasa sa treaca aerul si apa.

Folia si material geotextil, mai ales cel din urma sunt eficiente pentru plantele tinere. Materialul geotextil este foarte util la culturile de capsuni, legume pentru ca permite trecerea aerului si a apei catre radacini si , totodata inabusa buruienile si nu le permite dezvoltarea.

Stratul de mulcire este un excelent pastrator al umiditatii substratului la nivelul sistemului radicular al plantelor. Dar trebuie avut in vedere ca la udare sa folosim o cantitate mult mai mare de apa decat in cazul udarii pamantului neacoperit, deoarece trebuie udat si stratul de mulcire si substratul de sub el. Pe timp calduros si/sau secetos se recomanda udarea mai rar dar mult mai intens.

In partea a doua va vom prezenta cand si cum sa mulcim ca sa beneficiem la maxim de avantajele aceste tehnologii, ne auzim maine!

Dupa ce v-am prezentat diferitele tipuri de mulci, azi vom vorbi despre cum si cand sa le aplicam.

Cand mulcim?

Primavara, mai tarziu, dupa ce s-a mai incalzit oleaca pamantul, este cea mai potrivita perioada pentru mulcirea culturilor. Atentie insa: sub nicio forma nu imprastiem strat de mulcire pe un pamant inca rece!Stratul de mulci va pastra pamantul cu 2-3 grade mai rece decat cel neacoperit. In consecinta lasati cateva zile bune sa se incalzeasca suficient pamantul. Pentru grabirea incalzirii pamantului in vederea formarii de brazde cu semanaturi timpurii putem recurge la o metoda simpla: acoperim cu folie transprenta portiunea respectiva si asa impuscam 2 muste de-o data: substratul se incalzeste, ca urmare, semintele de buruieni incoltesc si noi putem usor , fara efort sa le smulgem, lasand brazda curata inainte de semanare, iar pamantul e usor, afanat si aerisit. O placere! E drept ca operatia trebuie facuta in cateva etape, pentru ca semintele de buruieni rasar la diferite intervale de timp.

Toamna, si ea e o perioada prielnica pentru mulcit, mai bine zis, jumatatea toamnei, atunci cand pamantul este suficient „adapat” de ploile de toamna, iar pamantul este inca destul de cald. Procedam ca si la mulcirea din primavara: pregatim terenul vizat indepartand resturile vegetale in urma recoltarii, buruienile, presaram ceva cenusa sau faina de oase (pentru ca asimilarea lor se face lent, treptat), ca apoi sa imprastiem stratul de mulci. In felul acesta radacinile plantelor sau al culturilor vor fi ferite de dezgolire, respectiv de inghet.

Cum mulcim?

Daca pamantul este mult prea ud, va trebui sa mai amanam mulcirea, pentru ca riscam tasarea lui, in loc sa fie usor si afanat. In consecinta asteptam luna mai (daca e primavara) si daca vremea se anunta calda purcedem de la inceputul lunii, iar in cazul in care , asa cum s-a mai intamplat, vremea rece se mentine si la inceput de luna, asteptam jumatatea ei, cand sigur se va incalzi. Cu alte cuvinte si mai putine: asteptam sa se instaleze vremea calda.

Intotdeauna lasam „spatiu de respiro” intre stratul de mulci si tulpina, lastar, tija plantei. Cel mai potrivit moment de aplicare/imprastiere a stratului: dupa o ploaie buna Deoarece , cu timpul, stratul de mulci, prin dezintegrare, se subtiaza, avem grija ca sa-l mentinem la

grosimea initiala ( 7-10 cm) adaugand din cand in cand un strat proaspat Inainte de aplicare a stratului avem grija sa curatam bine de resturi vegetale , buruieni, gunoaie, apoi

udam, daca pamantul este uscat – altminteri, apa va ajunge cu greu la radacini – fie cu apa simpla, fie cu „compot de urzici”, apoi afanam si abia la urma imprastiem stratul de mulcire.

Materialul de mulcire verde, crud, (alte materiale decat paie, scoarta de copac, frunze uscate, etc) se aplica in strat subtire (5-8cm), pentru ca, in sens contrar, el va intra in putrefactie mult prea repede si va cauza negativ plantelor.

Cel uscat se aplica in strat mai gros ( 8 – max. 12 cm). Arbustii fructiferi se mulcesc de jur-imprejur pe o raza de 40-50 cm, iar pomii fructiferi – pe o raza de 70-80 cm.

In concluzie, dragii mei, acoperind solul cu mulci, mai ales organic, practic facem cea mai buna investitie pe termen lung. Prin dezintegrare, stratul de mulcire, el insusi, devine parte complementara de imbogatire si regenerare a structurii pamantului. Plantele sunt protejate de factorii distructivi, iar solul are de castigat printr-un surplus de elemente benefice.

Si ca un ultim mic secret: primavara stratul de mulcire trebuie sa fie de culoare verde, iar pe timp de vara, trebuie sa treaca prin fazele „ nuantelor deschise” , lucru posibil doar daca am utilizat mulci organic crud pus in primavara.

Mulciti, mulciti, mulciti! Si bucurati-va de beneficiile ei!

1. Coada calului (Equisetum arvense)Ce se recolteaza: toata planta, fara radacina.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat, infuzie, decoct (fierbere).Reteta: 1 kg de planta proaspata la 10 litri de apa sau 150 g planta uscata la 10 litri de apa, la care se adauga 0,3% sapun, macerat de urzici 30 de minute si 1 sau 2% silicat de sodiu.Folosire: diluat de 5 ori, prin stropire pe planta si pe sol.Actiune: afide, acarieni (paianjenul rosu), pentru fortificarea plantei.

2. Urzica (Urtica dioica si Urtica ureas)Ce se recolteaza: toata planta, fara radacina.Modalitati de extragere a substantelor active: maceratReteta: 1 kg planta proaspata la 10 litri apa sau 200 grame planta uscata la 10 litri de apa.Folosire: diluat de 10-20 de ori, prin stropire pe planta, la încoltire sau pe teren.Actiune: tracheomicoze (furarioza). Prin udarea plantelor sau îmbaierea radacinilor si semintelor se favorizeaza cresterea.

3. Amestec de urzici cu coada caluluiCe se recolteaza: toata planta, fara radacina.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat la urzici, infuzie la coada calului.Reteta: 1 litru macerat de urzici în amestec cu 0,5 litri infuzie de coada calului.Folosire: diluat sau chiar nediluat, la încoltire si ulterior pe frunze.Actiune: contra afidelor.

4. Vetrice (Tanacetum vulgare)Ce se recolteaza: frunze si floriModalitati de extragere a substantelor active: infuzie, decoct.Reteta: 300 grame planta proaspata la 10 litri de apa, 30 grame planta uscata la 10 litri de apa.Folosire: iarna, pe planta, concentrat, contra acarienilor. Pulverizare pe planta, dupa înflorire, în dilutie 1/1,5 sau 1/2 , contra ruginii si fainarii. Toamna, pe planta, contra unor boli pe frunze la tomate.Actiune: acarieni, fainare, rugina, boli tomate.

5. Feriga vulturului (Pteridium aquilinum) si feriga de padure (Dryopteris filix-mas)Ce se recolteaza: frunze.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat, decoct.Reteta: 1 kg planta proaspata la 10 litri apa, 100 grame planta uscata la 10 litri de apa (macerat), 5 grame pulbere mare la 0,5 litri apa de ploaie (decoct).Folosire: Pe planta si pe sol, concentrat.Actiune: afide, melci, limacsi, efect repelant în compost. Contra paduchilor lânosi – distruge coloniile de pe trunchiuri.

6. Revent sau rubarba (Rheum rhabarbarum)Ce se recolteaza: limbul frunzei sau frunza întreaga.Modalitati de extragere a substantelor active: decoct.Reteta 1: 500 grame limb proaspat la 3 litri de apa.Reteta 2: se face decoct de 20 minute din frunza întreaga, 1 kg frunze la 2 litri apa. Se adauga 1/100 sapun de casa.Folosire: Pe planta, concentrat.Actiune: Reteta 1 pentru tenii la praz, afide la fasole. Contra afidelor în general, reteta 2. Acidul oxalic, mai concentrat în partile subtiri ale frunzei, va pune capat invaziei de afide.

7. Tomate (Lycopersicum esculentum)

Ce se recolteaza: frunze.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat.Reteta: doi pumni de frunze maruntite se freaca bine si se lasa la macerat în 2 litri de apa timp de 2 ore.Folosire: Pe planta si pe sol, concentrat, în epoca zborului la fluturele verde sau tot timpul anului, la afide.Actiune: afide, fluturele verde.

8. Pelin (Artemisia absinthium)Ce se recolteaza: frunze si flori.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat, infuzie, decoct.Reteta: 300 grame planta proaspata la 10 litri de apa sau 30 grame planta uscata la 10 litri de apa. Eventual se adauga 1% silicat de sodiu.Folosire: primavara si în iunie si iulie, stropire pe planta, în dilutie 1/3.Actiune: contra furnicilor, afidelor, contra ruginii la coacaz.

9. Macris (Rumex angustifolia)Ce se recolteaza: radacina.Modalitati de extragere a substantelor active: decoct.Reteta: 150 grame radacina proaspata la 10 litri de apa.Folosire: tot anul, pe teren sau pe planta, concentrat.Actiune: previne fainarea la castraveti.

10. Romanita sau musetel (Chamomilla chamomilla)Ce se recolteaza: flori.Modalitati de extragere a substantelor active: infuzie.Reteta: 50 grame flori uscate la 10 litri de apa.Folosire: Vara, pe planta si pe sol, concentrat.Actiune: dezinfectia semintelor, prevenirea îmbolnavirii rasadurilor, fortificarea plantelor. Favorizeaza cresterea. Se poate adauga la compost.

11.  Papadia (Taraxacum officinale)Ce se recolteaza: frunze si radacini.Modalitati de extragere a substantelor active: decoct.Reteta: 2 kg planta proaspata la 10 litri de apa.Folosire: primavara, stropire pe planta, concentrat.Actiune: ca si la musetel, prevenirea îmbolnavirii rasadurilor, fortificarea plantelor. Favorizeaza cresterea. Se poate adauga la compost.

12.  Usturoi si ceapa (Allium sativum si respectiv Allium cepa)Ce se recolteaza: bulbii.Modalitati de extragere a substantelor active: zdrobire si infuzie.Reteta: 75 sau 100 grame bulbi la 10 litri de apa.Folosire: trei stropiri pe planta si pe sol în luna mai, repetate dupa recoltare. Solutie nediluata.Actiune: contra acarienilor si a fungilor la capsuni si castraveti.13.  Hrean (Armoracia rusticana)Ce se recolteaza: radacina.Modalitati de extragere a substantelor active: zdrobire si macerare sau infuzie.Reteta: 100 radacina la 1 litru de apa.Folosire: înainte de semanat, pe seminte, solutie nediluata.Actiune: în combaterea unor boli criptogamice.

14.  Tutun (Nicotiana tabacum)Ce se recolteaza: frunze uscate, cotoare.Modalitati de extragere a substantelor active: macerat la cald.Reteta 1: 200 grame tutun la 1 litru de apa fierbinte. Se lasa 24 de ore, se filtreaza si se adauga 9 litri de apa, sapun de potasiu (lichid) 1% 100 ml si spirt 2%.Reteta 2: 400 grame de tutun la 10 litri de apa. Se fierbe 3-4 ore. Se adauga 12 litri de apa, 1 kg sapun de rufe, 1 litru spirt denaturat. Se fac în total 25 litri solutie de stropit.Folosire: tot anul, stropire pe planta, nediluat.Actiune: contra gândacului de Colorado si a omizilor.

15. Otetarul sau sumacul (Rhus typhina)Ce se recolteaza: frunze.Modalitati de extragere a substantelor active: extract alcoolic.Reteta: 500 grame frunze zdrobite se pun la macerat în circa 1 litru alcool etilic industrial.Folosire: se poate stropi din mai pâna în septembrie pe planta, în dilutie 1/5.Actiune: frunzele de otetar contin peste 70 de substante bioactive. Ne intereseaza substanta predominanta, hexahidrofarnesil-acetona, substanta insecticida.

16.  Arenarinul (Helichrysum arenarium)Arenarinul este o planta ierboasa cu larga raspândire pe pajisti.Ce se recolteaza: floarea.Modalitati de extragere a substantelor active: infuzie.Reteta: 100 ml infuzie concentrata la 5 litri de apa.Folosire: se scufunda timp de 2 ore semintele pregatite pentru plantat.Actiune: contra bacteriozelor. Reduce infectiile de mozaic si stolbur.

17.  Mahonia (Mahonia aquifolium) si dracila (Berberis vulgaris)Ambele contin berberina. Cercetarile sunt în curs. Se studiaza capacitatea lor de a combate bacteriozele si infectiile de mozaic si stolbur.

18. Ceapa de tuns (Allium schoenoprasum)Se lasa la macerat frunze maruntite, timp de 2-3 zile. Se filtreaza, se adauga sapun lichid, se dilueaza ¼ si se foloseste la stropit contra afidelor si altor daunatori.

19.  Extract de narcise (Narcissus, gen.)30 grame de flori se fierb 20 minute într-un litru de apa. Se lasa o zi si se adauga 1/100 sapun de casa. Se dilueaza ¼ înainte de a fi stropit împotriva mucegaiurilor.

20. Extract de soc (Sambucus nigra)Se fierb 500 grame frunze timp de 30 minute într-un litru de apa, se filtreaza si se dilueaza moderat. Se foloseste împotriva afidelor si a omizilor.

Ceai de tataneasa – tataneasa este foarte bogata in potasiu si in alte substante necesare plantelor (calciu, fier, azot, magneziu) si se poate folosi ca fertilizator in multe feluri . Este de asemenea o planta medicinala foarte apreciata (despre asta in alte postari). Iata o reteta:

- Se culege o mana buna de plante cu tot cu radacina daca este posibil, se pune intr-o galeata, se aseaza peste ele o greutate (un bolovan) si se acopera cu apa. Vasul se acopera si se lasa sa stea 4-5 sapatamani, pana ce tataneasa putrezeste (atentie, sa nu va sperie mirosul oribil pe care il degaja) Se strecoara si din aceasta solutie se dilueaza in proportie de 1 la 5 litri de apa. Se toarna la radacina plantelor.

Îngrăşămintele verzi provin de la plante cultivate ce se încorporează prin arătură în sol, în momentul în care ajung la maximum de cantitate de masă verde. Ele se descompun în sol şi reprezintă o sursă deosebită de elemente nutritive. Bine reprezentate de plante precum leguminoasele (lupinul, sulfina, măzărichea, trifoiul) sau altele precum rapiţa şi muştarul, care lasă în sol o mare cantitate de azot şi alte elemente nutritive. De asemenea, sunt recomandate pe solurile nisipoase, sărace în humus, şi unde nu există alte posibilităţi de fertilizare organică, pentru a crea o structură stabilă solului, a reduce eroziunea solului prin vânt şi apă, a preveni levigarea elementelor nutritve, în special a nitraţilor.

ca sa scapi de coropisnite amesteca:la1kg de tarate de grau adauga apa( pana poti face cocoloase),1 lingura de zahar,1lingura de ulei de gatit si 1fiola de RELDAN si presari in jurul plantei inca de la rasadire sa vezi cite aduni!

O altă metodă presupune folosirea seminţelor de grâu, ovăz sau porumb, fie întregi sau măcinate. Acestea pot fi amestecate cu ulei de floarea-soarelui 50 ml şi fosfură de zinc 50 g. Puteţi, de asemenea, să puneţi aceste boabe tratate chimic la rădăcina plantei atunci când le plantaţi sau răsădiţi.