I. ORIGINEA, ARIA DE RĂSPÂNDIRE A TOMATELOR, PARTICULARITĂŢILE

BIOLOGICE ŞI RELAŢIILE CU FACTORII DE MEDIU

Tomatele - Lycopersicum esculentum – este o specie originară din sudul Americii de

Nord și nordul Americii de Sud, având un areal natural de extindere din centrul Mexicului până

în Peru. În ţara noastră au fost introduse în cultură la începutul secolului al XIX-lea, dar s-au

răspândit rapid fiind foarte apreciate de consumatori.

În momentul de faţă sunt cultivate în toate zonele cu excepţia celor submontane.

Ponderea cea mai mare o deţin zonele din sud, sud-est şi sud-vestul ţării.

1.1 Clasificarea botanică

Ordin: SolanalesFamilie: Solanaceae

Tabelul nr. 1Denumirea populară

Genul şi specia Subspecia Varietatea Observaţii

Tomate

L.peruvianum

L. hyrsutum

L. esculentum Pimpinellifolium (plantele cresc

sălbatice)

Empimpineei folium

cu inflorescenţă şi fructe tip coacăz

Racerigerum cu inflorescenţă tip racem

Subspontaneum (plantele sunt semicultivate)

Cerasiforme, piriforme,

pruniforme, elongatum,

suscentariatum

cu fructe tip vişine sau cireşe

Cultum ( plantele sunt cultivate)

Vulgare plante cu creştere nedeterminată adică

cu port înalt.Validum Plante cu creştere

determinată adică cu port pitic

Grandifolium plante cu frunze mari care se aseamănă cu

frunzele cartofului

1

1.2 Particularitaţile biologice

Tomatele, în regiunea de origine cu climat tropical, se comportă ca plantele perene, iar în

condiţiile ţării noastre sunt plante anuale erbacee.

Rădăcina tomatelor se caracterizeză prin vigoare și ritm rapid de creştere. La plantele

tinere, în condiţiile normale de temperatură, rădăcinile cresc cu 2-7 mm pe zi (Lehmann, 1953).

Masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18-45 cm, iar o parte din ele ajung la peste

1 m adâncime. Repartizarea pe orizontală se realizează pe o rază de 50-80 cm. Ramificaţiile

rădăcinilor depind de tempertatura solului. Astfel sub 0°C si peste 37°C creşterea rădăcinilor se

opreşte. Intervalul temperaturilor la care are loc creşterea optimă a sistemului radicular este de

15-35°C. Plantele de tomate își refac cu ușurință sistemul radicular și în plus au însușirea de a

emite ușor rădăcini adventive din tulpini (Dumitrescu M., 1998).

Tulpina tomatelor poate avea talie diferită în funcţie de specie, varietate si soi, aceasta

poate fi de la 30 la 300 cm. Soiurile cu creştere nedeterminată au o creştere continuă în vârful

vegetativ, iar cele care au o creştere determinată au talia scundă sau semiînaltă datorită apariţiei

în partea apicală a tulpinii, a unei inflorescenţe sau a unei ramificaţii sterile scurte. Tulpina la

tomate prezintă o mare capacitate de lăstărire, formând copili la subsuoara frunzelor căpătând

aspect de tufă. Plantele de tomate lăsate să crească fără nici o intervenţie formează tufe mari cu

numeroşi copili care înfloresc abundent şi formează fructe multe, dar mici si care se maturizează

târziu. În faza iniţială plantele de tomate au o creştere erectă, dar mai târziu, datorită greutaţii

aparatului foliar si a fructelor, plantele nu-şi mai pot menţine poziţia erectă excepţie fac unele

soiuri pitice, motiv pentru care plantele trebuie susţinute. În contact cu solul, tulpina emite cu

uşurinţă rădăcini adventive.

2

Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliole de diferite mărimi dispuse

alternativ. Foliolele au forma ovală, lanceolată, cu marginea întreagă sau dinţată, cu suprafaţa

netedă sau gofrată funcţie de varietate şi soi.

Inflorescenţa este de tip cimă și apare pe intervalul dintre frunze (pe internod). Prima

inflorescenţă aparare dupa primele 5-12 frunze, iar următoarele dupa 1-5 frunze. Numărul

florilor din inflorescenţă variază în limite largi, de la 4-5 până la 20. Floarea este pe tipul 5, iar

ovarul este format din 2-3 carpele. Sepalele sunt lanceolate, iar la partea inferioară formează o

cupă acoperită cu perişori. Petalele au culoarea galbenă, concrescute la bază formand un tub

scurt. Staminele, sunt concrescute la baza cu un tub al corolei, iar anterele sunt unite sub formă

de con.

Polenizarea este autogamă. În proporție de 4-5% stigmatul poate depăși nivelul

staminelor fiind posibilă polenizarea alogamă. În condiţii nefavorabile de mediu, fecundarea nu

are loc, iar florile avortează. Acest fenomen este mai evident la cultura în sere, unde dirijarea

factorilor lumina şi temperatura este mai anevoioasă. Pentru evitarea avortării florilor se pot

efectua tratamente cu stimulatori sau aplicarea polenizării cu mijloace fizice.

Autopolenizarea şi fecundarea sunt condiţionate de o serie de factori, si anume formarea

şi dezvoltarea grăuncioarelor de polen, viabilitatea polenului, puterea de germinaţie a polenului,

starea fiziologică a stigmatelor (receptivitatea), compatibilitatea fiziologică dintre polen si

stigmat si viteza de pătrundere a tuburilor polinice in stil.

Temperatura optimă la care se produce germinaţia este de 22-24° C. Când tempertatura

scade sub 13° C, mai ales în timpul nopţii se produc unele degenerări ale grăuncioarelor de

3

polen. Stigmatul florilor de tomate este receptiv 1-2 zile înainte de deschiderea anterelor și

rămâne astfel 4-8 zile. La temperatură ridicată și umiditate scăzută, stigmatul îşi pierde

receptivitatea pentru germinarea polenului ceea ce duce la lipsa de fecundare. În timpul

maturizării florilor, stilul creşte rapid împingând stigmatul prin conul staminal. Dacă anterele

sunt deschise, este ajutat procesul de autopolenizare. După depunerea pe stigmat, polenul rămâne

inactiv câteva ore. La 6 ore după polenizare, în condiţii de temperatură si umiditate optimă

numeroase tuburi polinice intră în tesutul canalului stilar.

Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori si mărimi în funcţie de soi. Forma

fructelor se poate încadra în mai multe categorii în funcţie de valoare indicelui de formă (If =

I/D) după cum urmează:

- If = 1 - fructele sunt globuloase;

- If > 1 - fructele sunt alungite ;

- If < 1 – fructele sunt turtite.

Soiurile pentru consum au fructele sferice, uşor turtite iar cele pentru industrualizare au

forma de prună sau ovoidală. Culoarea fructelor la coacere poate fi roşie de diferite nuanţe,

portocalie sau galbenă, ea fiind dată de 2 pigmenţi - lycopenul și carotenul – aflaţi în diferite

proporţii în mezocarp. Înainte de coacere culoarea fructelor este verde deschis, uniformă, sau

verde închis in jurul pedunculului. Mărimea fructelor (apreciată după greutate) este un caracter

ce variază în limite largi, de la 30-40 g la 300-500 g funcţie de soi şi de condiţiile de

temperatură.

Fructele sunt acoperite de o peliculă elastică şi conţin în interior parenchimul şi lojile

seminale în care se găsesc seminţele în număr variabil (100-300 buc.). Pulpa este partea cea mai

valoroasa a fructului având un conţinut ridicat în zaharuri, vitamine şi săruri minerale, ea

reprezentând 6-10% din totalul fructelor. Seminţele sunt oval-rotunjite, turtite cu suprafaţa

acoperită cu perişori. Culoarea este gri mai închis sau argintie dupa modul de extracţie. În cazul

aplicării unor tratamente cu stimulatori se poate provoca fenomenul de partenocarpie. Într-un

gram intră 300-370 seminţe. Facultatea germinativă este de 85-90% și se menţine 5-6 ani.

4

1.3 Relaţiile cu factorii de mediu.

Cerinţele faţă de temperatură. Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă fiind

de 22 °C în cazul când şi ceilalţi factori sunt la nivel optim. O amplitudine mai mare de ± 14° C

faţă de temperatura optimă produce o stagnare in creştere, apoi moartea plantelor. Temperaturile

mai mici de 10-12° C sunt dăunătoare plantelor, iar cele sub -1…-3°C, chiar pentru o perioadă

scurtă de timp provoacă îngheţul plantei. La temperaturi mai mari de 30°C plantele nu mai

fructifică, deoarece polenul nu mai germinează; la tempertaturi de peste 40°C ele mor.

Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21-26°C, iar pentru dezvoltarea

fructelor 18-12°C. Temperatura în atmosferă trebuie să varieze în funcţie şi de faza de vegetaţie

în care se află plantele, în strânsă corelaţie cu intensitatea luminii.

Cerinţele faţă de lumină. Lumina are un rol important în creşterea si fructificarea

plantelor, ea furnizând energia necesară procesului de fotosinteză. Tomatele fiind plante de

origine tropicală au cerinţe mari faţă de intensitatea luminii. Cercetările efectuate au reliefat rolul

luminii în procesul formării diferitelor organe si a fructificării tomatelor. Perioada la care

plantele solicită o lumină puternică începe cu a 8-a, a 10-a zi de la răsărire. În primele faze de

vegetaţie tomatele sunt foarte pretenţioase la acest factor, insuficienţa luminii în această fază

duce la alungirea tinerelor plante si la obţinerea unor răsaduri firave.

Temperatura optimă în atmosferă pentru plantele de tomate în funcţie de faza de

vegetaţie şi variaţia luminii

Tabelul nr.2

Faza de vegetaţie Temperature exprimată în °Cîn zile senine în zile noroase noaptea

De la semănat la răsărit 23-25 23-25 18-20Timp de 7-8 zile după răsărit 14-25 12-13 10-12Până la plantare 20-22 16-18 14-16De la plantare până la inceputul fructificării 22-25 18-20 16-18In perioada fructificării 25-27 20-22 18-20 după Balaşa, M., 1973;

5

Kristofersen (1963), cercetând influenţa luminii în corelaţie cu temperatura, a stablilit o

creştere maximă în primele săptămâni, la iluminare de 16-18 ore pe zi si la temperatura de 23-

25°C. Insuficienţa luminii în diferite faze de vegetaţie provoacă unele perturbări în metabolismul

plantei. Astfel, Cooper (1964) arată că atunci când durata de iluminare este mai mică de 12 ore/

zi formarea primei inflorescenţe este oprită sau întârziată, apărând fenomenul de avortare a

florilor.

Cerinţele faţă de umiditatea solului şi a atmosferei. În strânsă corelaţie cu valorile

optime ale celorlalţi factori, umiditatea prezintă un rol deosebit în creşterea si dezvoltarea

tomatelor. Privind cerinţele faţă de umiditatea solului există unele diferenţieri funcţie de

tehnologia înfiinţării culturii: prin semănat direct in câmp sau prin răsad. In primul caz cerinţele

sunt mai reduse, plantele formându-şi un sistem radicular bine dezvoltat iar în cel de al doilea

este obligatorie irigarea culturii, plantele formând un sistem radicular superficial. Andronicescu

si colaboratorii săi au stabilit pentru sudul si sud-estul ţării plafonul optim de umiditate al solului

de 68-70% din capacitatea de câmp, în primele faze de creştere si de 78-81% din capacitatea de

câmp în perioada de fructificare. Necesarul de apă zilnic asigurat plantelor prin irigare şi

precipitaţii trebuie să acopere consumul prin evapotranspiraţie de 0.5 l în zilele noroase si de 2 l

în zilele cu cer senin. Umiditatea atmosferică este cuprinsă în faza de răsad între 55-60%, iar în

perioada fructificării între 60-70%. Excesul sau deficitul umidităţii sunt nefavorabile creând

condiţii optime atacului diverşilor agenţi patogeni.

Cerințele tomatelor faţă de regimul de nutriţie. Tomatele cresc şi se dezvoltă

corespunzător pe soluri mijlocii. Terenurile nisipoase, uşoare sunt recomandate pentru culturi

timpurii cu condiţia asigurării elementelor minerale şi a apei. Solurile grele, argiloase sunt

improprii pentru cultura tomatelor. Reacţia solului uşor acidă pH = 6-6,5 este optimă pentru

cultura tomatelor, dar pot da rezultate bune şi pe soluri cu reacţia neutră. Exigenţele faţă de sol

sunt deosebite când se execută culturi prin semănare directă, deoarece aceasta poate avea o

influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei plantelor în fenofazele germinării si răsăririi. Pentru

creştere şi dezvoltare, tomatele consumă mari cantităţi de macroelemente (azot, fosfor, potasiu,

magneziu, calciu); alături de acestea trebuie să se găsească în sol o serie de microelemente

(mangan, bor, cupru etc.) care au rol important în complexul nutritiv.

Azotul are un rol deosebit in creşterea si fructificarea tomatelor prin aceea că este

constituientul de bază al tuturor proteinelor care intră în componenţa protoplasmei si a moleculei

6

proteice. Deficitul azotului este dăunător pentru tomate, determinând insuficienţa hidraţilor de

carbon pentru fructificare şi creştere optimă. Ca urmare, plantele sunt lipsite de vigoare,

formează fructe mici şi slab calitativ, scade rezistenţa plantelor la boli. Excesul de azot prezintă

un efect negativ asupra tomatelor, determinând o creştere luxuriantă în defavoarea fructificării si

precocităţii. La aceasta se adaugă creşterea cheltuielilor pentru conducerea plantelor ca urmare a

ramificării excesive. Conţinutul optim al frunzelor în azot, corespunzator unei bune aprovizionări

este de 0,3-0,4% (Krejbill și Krauss – citati de Laumennier, 1962). Un conţinut mai mare duce la

scăderea fructificării, iar la peste 0,5% chiar la avortarea florilor. În astfel de condiţii se remarcă

şi o influenţă negativă asupra sistemului radicular (Anstett, 1968).

Fosforul are un rol regulator al proceselor respiratorii şi de stimulent pentru absorbţia

elementelor minerale, influenţează evident procesul de fructificare ca şi precocitatea tomatelor.

În cazul insuficienţei, fosforul determină colorarea frunzelor în verde închis, mat, cu nuanţe

violacee, în special în zona nervurilor. De asemenea, se remarcă o întârziere a înfloririi şi

fructificării.

Excesul de fosfor poate determina reducerea asimilării zincului. Absorbţia fosforului de

către plantele de tomate este influenţată de către ceilalți factori de creştere: intensitatea luminii,

temperature mediului mediului de creştere precum si celelalte elemente minerale. Astfel în

condiţii de seră şi la intervalul 12-18°C, absorbţia fosforului se reduce cu 50% la fiecare scădere

a temperaturii cu 2°C (Koot, 1978). În acest caz apar fenomene de carenţă chiar dacă solul este

aprovizionat, fapt ce poate fi constatat si la plantările timpurii. În condiţiile unui pH cuprins

între 6,0 – 6,5, fosforul este disponibil în cantitate mare. Absorbţia fosforului prin frunze s-a

dovedit a fi mai rapidă (Gapinski, 1966), dar la aplicarea sa extraradiculară scade conţinutul

rădăcinilor în fosfor (Kazuke, Tueva, 1966), apărând astfel o serie de efecte negative.

Potasiul este considerat ca element cu rol primordial pentru formarea si transportul

hidraţilor de carbon şi acidului ascorbic. În acest fel potasiul joacă un rol esenţial asupra calităţii

fructelor, alături de magneziu. De asemenea, în prezenţa fosforului, potasiul favorizează

coacerea fructelor, iar un raport favorabil K/N contribuie la creşterea sistemului radicular al

plantelor de tomate. Eficienţa potasiului şi uitilizarea sa de către plante este condiţionată de

intensitatea luminii. Carenţa potasiului se remarcă după petele brune care apar pe marginea

frunzelor începând cu cele bătrâne. În general frunzele au o culoare mai deschisă iar la tulpină

7

apare lemnificarea de timpuriu. Însuficienţa potasiului determină pătarea fructelor în timpul

maturizării, (Collin, 1966).

Calciul influenţează creşterea sistemului radicular şi a părţilor aeriene ale plantelor de

tomate. De asemenea, calciul are rol deosebit în îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale

solului, mai cu seamă în reducerea acidităţii excesive a mediului de cultură. Carenţa de calciu se

remarcă prin stagnarea creşterii plantelor şi necrozarea ţesuturilor tinere iar pe frunze apar pete

clorotice cafenii-albicioase. Calciul aflat în exces este de asemenea dăunător pentru creşterea şi

fructificarea tomatelor. În astfel de situaţii apare cloroza frunzelor tinere, datorită imobilizării

unor microelemente cum sunt fierul şi manganul. Antagonismul care există între cationul de Ca

şi cei de Mg, K si Na poate determina o serie de dereglări în creşterea plantelor de tomate, mai

cu seamă dacă se folosesc doze excesive de fertilizanţi.

Magneziul este considerat ca având o însemnătate deosebită pentru cultura tomatelor.

Insuficienţa sau lipsa acestui element influenţează negativ calitatea fructelor, rezistenţa la

transport si păstrare (Winsor s.a 1961). Fenomenul de carenţă magneziană se manifestă prin

clorozarea frunzelor în zona nervurilor, cu începere de la bază. Pentru tomate se consideră că, la

o aprovizionare bună, frunzele trebuie sa contină 0,4% (la un conţinut de sub 0,25% apar

tulburări) iar solul 25mg/100g sol (Will, 1967).

Microelementele: B, Fe, Ma, Cu, Zn, Mo şi altele sunt, ca şi macroelementele, deosebit

de importante pentru valorificarea potenţialului productive al tomatelor. Desfăşurarea optimă a

proceselor biochimice complexe nu poate avea loc în absenţa microelementelor. Astfel, borul si

manganul influenţează sinteza hidraţilor de carbon şi evoluţia organelor de fructificare. Sinteza

vitaminelor şi a clorofilelor este determinată de mangan şi fier pe când zincul are un rol în

sinteza auxinelor şi procesele respiratorii. Carenţa elementelor, cu efecte negative asupra

creşterii şi fructificării tomatelor, se poate manifesta astfel:

- la bor prin: mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide, în

special la mugurele apical şi zona cambială, căderea mugurilor

florali;

- la fier: cloroza frunzelor

- la mangan: cloroza frunzelor începând cu cele tinere.

Asigurarea culturilor de tomate cu elemente minerale constituie una dintre cele mai importante

verigi ale tehnologiei. În acest caz trebuie să se pornească totdeauna de la necesarul de elemente

8

minerale pentru o anumită producţie planificată, avândș în vedere consumul specific în funcţie de

fenofaza de creştere. Astfel, unele cercetări au precizat că pentru o tonă de fructe plantele de

tomate au nevoie de : 2,75 kg N; 3,6 kg K2O si 0,75 kg P2O5 (Anstett, 1968).

În general, aplicarea fertilizanţilor cu fosfor și potasiu se face integral înainte de

plantare, iar cei cu azot în mod fracţionat: 25% la plantare, iar restul în trei reprize, în cursul

perioadei de vegetaţie. Cercetările mai recente susţin însă că aplicarea şi a potasiului în mod

fracţionat în special în faza de fructificare, premergătoare maturizării, are un efect pozitiv asupra

producției.

9

II. METODOLOGIA PRODUCEREII SEMINȚELOR DE TOMATE

2.1 Organizarea producerii de sămânță și material săditor horticol în România

În România producerea semințelor și a materialului săditor horticol este o activitate

reglementată prin prevederile Legii nr. 266/2002, completate de Ordinele Ministerului

Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale (MAPDR) 1366/2005 (pentru semințele de

legume). Doar soiurile înscrise în Catalogul oficial al soiurilor din România sunt admise

pentru producerea, multiplicarea, comercializarea și folosirea semințelor și materialului

săditor.

Examinarea soiului se face la cererea amelioratorului, de către Institutul de Stat pentru

Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS) sub aspectul îndeplinirii condițiilor de

distinctibilitate, stabilitate, omogenitate, valoare agronomică și tehnologică.

Soiurile care îndeplinesc aceste condiții se consideră omologate, iar amelioratorul

primește un certificat valabil 20 de ani.

Înscrierea și radierea unui soi în Catalogul oficial al soiurilor din România se face prin

ordin al ministrului MAPDR.

Protecția soiurilor este asigurată prin Legea nr, 255/1998 privid brevetele de invenție care

conferă titularului dreptul exclusiv de a reproduce, multiplica, comercializa și concesiona

soiul respectiv.

Asigurarea unităților de producție cu semințe și material săditor este o activitate ce intră

în atribuțiunile MAPDR, care împreună cu Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea

Soiurilor (ISTIS), Inspecția Națională pentru Calitatea Semințelor (INCS) și instituțiile de

învățământ superior asigură producerea semințelor și a materialului săditor, certificarea și

controlul calității acestora și distribuirea lor către unitățile de producție.

Producerea, prelucrarea și comercializarea semințelor și a mateialului săditor de

realizează de către agenții autorizați de MAPDR, prin organele speciale teritoriale.

Autorizația pentru desfășurearea acestor activități se acordă la cerere, persoanelor fizice sau

juridice care dovedesc că dispun de baza materială adecvată și personal cu pregătire

10

corespunzătoare pentru obținerea semințelor și materialului săditor de calitate și pentru

menținerea purietății varietale ale acestora.

Producătorii (multiplicatorii) pot fi:

- amelioratorii sau menținătorii soiului, hibridului;

- agenții economici care au primit de la menținător dreptul sau

acordul de multiplicare;

- producătorii agricoli.

Certificarea și controlul calității semințelor și materialului săditor este coordonată de

către INCS, care organizează și controlează activitatea Inspectoratelor teritoriale și a

Laboratorului Central pentru Controlul Calității Semințelor.

Inspectoratele teritoriale răspund de autenticitatea și calitatea semințelor și materialului

săditor prin actele pe care le emit. Certificarea semințelor este precedată de controale perodice în

câmp, iar culturile semincere care nu corespund normelor de calitate prevăzute pot fi declasate

sau respinse la certificare.

Controlul calității se face pe baza analizelor de laborator prin care se stabilesc indicii

valorii culturale ale acestora și se eliberează actele de certificare, circulație și utlizare a

semințelor.

Contravențiile la normele legale sunt constatate de către ITCSMS care întocmește proces-

verbal și stabilește aplicarea sancțiunilor (contravenții: producerea semințelor fără autorizație,

comercializarea materialului necertificat, depozitare si transport fără documente etc.)

2.2 Categorii de sămânță și material săditor horticol produse în România

Pentru speciile legumicole ce se înmulțesc prin semințe categoriile biologice admise la

înmulțire sunt:

sămânța amelioratorului: produsă de ameliorator și este destinată producerii semințelor

de prebază

sămânța de Prebază (PB): produsă de către menținător din sămânța amelioratorului și

este destinată producerii de sămânță de bază

sămânța de Bază (B): a fost produsă din sămânță de prebază și este destinată producerii

de sămânță certificată

11

sămânța Certificată (C): - în cazul hibrizilor, sămânța produsă în loturi de hibridare din

sămânța de bază și este destinată producerii de recoltă pentru consumul uman, animal sau

pentru industrializare

- în cazul soiurilor, sămânța produsă direct din sămânța de bază

pentru reînmulțiri sau pentru consum care la cererea

menținătorului poate fi obținută dintr-o sămânță de prebază

sămânța Standard (S): este destinată pentru producția de legume, are suficientă

identitate și puritate varietală, corespunde condițiilor de valoare culturală prevazute de

normele în vigoare.

2.3 Metodologia producerii de sămânță la liniile parentale ale hibrizilor comerciali de

tomate

Formele parentale ale hibrizilor comerciali de tomate sunt “linii pure” prin combinarea cărora

rezultă hibrizi ce manifestă fenomenul de heterozis. Linia pură este formată dintr-un singur

biotip homozigot, selecția individuală pentru înmulțire este simplificată. Linia creată se menține

în câmpul de PB, unde prin purificări biologice se elimină orice plantă care se abate de la

caracteristicile fenotipice ale liniei respective. Sămânța obținută în acest câmp servește la

semănarea câmpului de hibridare în vederea obținerii seminței comerciale hibride.

În cazul în care în câmpul de înmulțire a liniei se observă abateri mari și frecvente

(impurificări mecanice sau infuzie de gene) sămânța câmpului respectiv se elimină în întregime,

iar pentru producerea liniei se revine la rezerva de sămânță a amelioratorului.

Fac excepție de la metodologie „liniile pure” androsterile folosite ca forme parentale materne

în producerea hibrizilor comerciali F1 pentru cultura de seră și solar.

La tomate androsteriliatea genică poate fii de mai multe tipuri:

a) provocată de seria alelică “ms” (male-sterile) caracterizată fenotipic prin

stamine de culoare și lungime diferite de cele normale, anterele fiind complet

lipsite de grăunciori de polen sau având grăunciori de polen steril.

b) provocată de seria alelică “sl” (stamenless) caracteriztă prin lipsa totală a

anterelor sau formarea unor rudimente de antere.

12

c) provocată de gena “ps” (positionale sterility) – anterele conțin polen fertil

dar acestea nu se deschid pentru a-l elibera.

d) provocată de gena “ex” (exerted stigma) – stil alungit care scoate stigmatul

deasupra “capișonului“ autofecundarea fiind imposibilă.

Se folosește în mod frecvent pentru crearea de linii pure materne la tomate tipul de

sterilitate masculină determinate de seria “ms“.

2.4 Metodologia producerii de sămânță la hibrizii comerciali F1 la tomate

Utilizarea hibrizilor comerciali F1 simpli este generalizată la plantele autogame.

Producerea seminței hibride se face în loturi de hibridare în care cele două linii parentale sunt

încrucișate.

Gradul de dificultate a acestei operațiuni depinde de caracteristicile liniilor parentale:

- androfertilitatea/androsterilitatea liniei materne, care obligă/face inutilă

efectuarea castrării manuale sau chimice;

- lipsa de mobilitate a polenului liniei paterne, obligă efectuarea manuală a

polenizării artificiale sau cu ajutorul insectelor polenizatoare, în spații perfect

izolate pentru a preveni infuzia de gene străine;

- existența liniilor androsterile genic simplifică mult procesul de obținere a

semințelor comerciale hibride F1, lipsa unor astfel de linii obligă efectuarea

castrării la florile liniilor materne androfertile.

Castrarea manuală a florilor liniei materne este modaliatea cea mai costisitoare de

obținere a seminței comerciale hibride, dar pezintă o eficacitate biologica ridicată de 95%.

Castrarea chimică un procedeu mai recent folosit în câmpurile de hibridare și se

utilizează acidul giberelic sau alt gametocid, aplicat prin pulverizare pe inflorescențele tinere.

Realizarea practică a câmpurilor de hibridare presupune semănarea liniilor parentale în

rânduri alterne, 4-6 rânduri din linia maternă care alternează cu 1-3 rânduri ale liniei paterne.

Dacă castrarea și polenizarea artificială se execută manual, numărul rândurilor scad foarte mult.

13

Deoarece mobilitatea polenului este destul de redus, pentru a asigura o polenizare cât mai

bună a liniilor materne adnrosterile cu polen de la linia paternă androfertilă, în câmpul de

hibridare se aduc 4-6 stupi de albine/ha.

III. TEHNOLOGIA SPECIFICĂ PRODUCERII DE SEMINȚE ȘI MATERIAL

SĂDITOR

Tehnologia producerii de semințe și material săditor cuprinde totalitatea măsurilor și

lucrărilor aplicate solului și plantelor în culturile de producere a semințelor astfel ca acestea să

corespundă normelor impuse de metodologia de certificare aprobată prin Ordinul MAPDR nr.

1366/2005.

Asolamentul va fi conceput în așa fel încât culturile de tomate semincere să revină pe

aceeași solă după minimum 3 ani. Distanța minimă de izolare a loturilor semincere față de alte

soiuri de tomate va fi de 50m.

Pregătirea terenului se face ca și la culturile comerciale: arătura de bază, discuirea,

grăparea, lucrarea cu combinatorul și modelarea solului.

Fertilizarea solelor semincere toamna, sub arătura adâncă de bază, cu 40-50 t/ha gunoi

de grajd. Fertilizarea minerală de bază se execută în acelelși momente și aceleași doze ca și la

culturile de consum.

Plantarea cu răsad a culturilor de sămânță se execută cu mare anteție pentru a evita orice

impurificare mecanică.

Câmpul de alegere a elitelor, atunci când se organizeză, se folosesc distanțele dintre

rânduri practicate în culturile comerciale.

Câmpul de selecție al liniilor se plantează conform principiului “o elită – un rând”, cu

rânduri rare distanțate la 60-80cm cu distanțe de 30-50 cm între plante pe rând, fiecare linie

ocupând un singur rând cu lungimea de 5-30m.

În câmpurile PB și B răsadurile se plantează indetic cu culturile de consum și se vor

monta sisteme de susținere pentru palisarea plantelor.

Producerea răsadului se va face identic ca și pentru culturile de consum cu mențiunea că

în anumite verigi de înmulțire folosirea unui răsad nerepicat atrage după sine declasarea sau chiar

14

respingerea culturii de la certificare. Toate operațiunile de producere a răsadului vor fi executate

în așa fel încât să se evite amestecarea mecanică între cultivare diferite sau chiar între verigi

diferite de înmulțire ale aceluiași cultivar.

Plantarea răsadului se face fie manual, în rigole deschise cu mașina, fie mecanic cu

MPR-6.

Hibridările artificiale, sunt lucrări costisitoare, implicând castrarea manuală a plantelor

liniei materne, dar și polenizarea artificială executată tot manual.

Purificările biologice, reprezintă selecția în masă negativă. Se execută atunci când

plantele exteriorizează în modul cel mai evident caracteristicile lor de soi, astfel încât orice

impuritate să fie ușor observată și eliminată. Se vor elimina inclusiv plantele bolnave, puternic

atacte de dăunători, căzute la pământ, cu fructe, tulpini, inflorescențe putrezite, vătămate sau

distruse.

La tomate se execută patru purificări biologice, anume:

- înainte de plantare, pe baza calității răsadului obținut după repicare și a stării de sănătate

a acestuia;

- la apariția primelor flori, când se elimină plantele netipice ca vigoare de creștere, aspect

exterior, prea tardive sau eventual prea precoce;

- când s-au copt primele fructe se urmărește eliminarea plantelor cu fructe netipice ca

formă, culoare, mărime, atacate de boli sau dăunători;

- înainte de prima recoltare pentru sămânță se vor elimina plantele cu fructele netipice, cele

slab dezvoltate, bolnave și cele la care nu a fost limitat numarul de fructe/plantă prin

cârnirea sau ciupirea inflorescențelor.

La liniile destinate loturilor de hibridare pentru obținerea seminței comerciale hibride

se fac următoarele purificări biologice:

- la plantarea răsadului

- la începutul înfloririi (înaintea începerii castrărilor și polenizărilor artificiale) când în

ambele linii se elimină plantele netipice (ca vigoare de creștre, aspect exterior, moment al

înfloritului);

- înainte de prima recoltarea fructelor pentru sămânță se vor elimina plantele cu fructele

netipice ca formă, mărime și culoare, cele slab dezvoltate, bolnave și cele la care nu au

15

fost eliminate florile/fructele apărute după efectuarea castrărilor și a polenizărilor

artificiale.

Lucările de întreținere se împart în două categorii: lucrări aplicate solului și lucrări aplicate

plantelor.

Lucrările aplicate solului constau prin combaterea buruienilor, afânarea solului și sfărâmarea

crustei prin prașile mecanice și manuale, ierbicidare.

Lucrările de întreținere aplicate plantelor sunt asemănătoare cu cele aplicate plantelor de

consum, cu unele deosebiri:

- palisarea plantelor pe araci sau spalier este obigatorie în câmpurile de PB și B, la toate

soiurile de toamnă precum și la liniile materne ale hibrizilor comerciali aflate în loturile

de hibridare;

- cârnirea plantelor după 5-6 etaje de înflorire este o lucrare obligatorie în câmpurile de

producere de semințe

- la liniile materne de tomate din loturile de hibridare, plantele se cârnesc desupra ultimei

inflorescențe în care s-au executat castrări și polenizări artificiale, iar eventualele flori și

fructe apărute după încheierea lucrărilor de hibridare artificială se depistează și se elimină

la controalele periodice.

Combaterea bolilor și dăunătorilor. Standardele de stat prevăd lipsa totală a plantelor atacate

de boli sau dăunători. Obținerea unor astfel de câmpuri de producere de semințe este posibilă

prin aplicarea corectă și la timp a măsurilor de combatere și eliminarea tuturor plantelor care

manifestă simptome de atac de boli sau dăunători cu ocazia purificărilor biologice.

În tabelul 3 sunt prezentate limitele maxime admise de plante atacate de agenți patogeni sau

dăunători.

Semințele recoltate din loturile unde s-au semnalat atacul de boli sau dăunători vor fi

obligatoriu analizate în laborator, pentru a se pune în evidență prezența sau absența agenților

patogeni sau a dăunătorilor pe/în semințele recoltate.

16

Limitele maxime admise privind prezența organismelor dăunătoare la tomate, în câmp

Tabelul 3

Specia Organismul dăunător

% admis (maxim)

Condiții specialeCategoria biologică

Prebază și

Bază

Certificată

Standard

Tomate Clavibacter michiganensis lipsă

Xanthomonas campestris

pv.vesicatorialipsă

Pseudomonas syringae pv.

Tomato2 5

Cu tratarea seminței (tomate

câmp)

Fusarium oxysprorum 2 5 Eliminarea plantelor,

fructelor bolnave și tratarea

semințelor

Phytophtora infenstans 1 3

Ascochyta hortorum 1 3

Executarea tratamentelor de combatere la loturile semincere de tomate se face în mod

identic ca și pentru cele de consum.

Recoltarea fructelor, elitelor din câmpurile de alegere se efectueză manual, se

individualizează în pungi de hărtie și se etichetează atât la exteriorul ambalajului cât și la

interior. După extragerea semințelor din fructe, acestea vor fi condiționate (spălate, uscate,

vânturate, tratate) și păstrate în mod individualizat în pliculețe de hârtie ce vor purta aceleași

notări ca și la eticheta din punga de elită. Păstrarea pliculețelor cu semințele elitelor se face în

condiții optime astfel încât să nu fie deloc afectată facultatea germinativă a acestora.

Recoltarea liniilor din câmpul de selecție la tomate se efectueză manual, separat pentru

fiecare linie, se depun în coșuri sau lăzi etichetate vizibil în două locuri.

Recoltarea verigilor de Prebază și Bază se face manual, eșalonat pe măsura coacerii, se

pun în lăzi și se depozitează pâna la momentul prelucrării și extragerii semințelor.

Extragerea și condiționarea semințelor.

Fructele de toamate recoltate se spală în bazine speciale, se sortează reținându-se numai

cele de calitate extra, I și II, iar apoi semințele se extrag mecanic sau manual cu ajutorul unei

17

pasatrice. Semințele extrase se spală cu apă apoi se usucă pe plase din material plastic sau metal

întinse pe rame metalice sau lemn.

Semințele categoriilor Prebază (1 și 2) sunt folosite pentru continuarea procesului de

producere de sămânță, păstrându-se la unitățile producătoare. Ambalarea lor se face în ambalaje

noi etichetate la interior și exterior. Eticheta va conține: numele cultivarului, categoria biologică,

anul recoltei și numărul lotului. Sacii vor vi depozitați în magazii răcoroase, uscate, ferite de

atacul rozătoarelor.

Semințele din categoria biologică Bază sunt destinate pentru producția culturilor

comerciale de consum, modul de ambalare, păstrare, depozitare și marcare a semințelor fiind

stabilită de legislația în vigoare. Se depozitează în vrac sau ambalate, în magazii reci, uscate,

curate, bine aerisite, dezinfectate și deratizate, pe soiuri, categorii biologice, proveniențe și loturi.

Etichetele ambalajelor cu semințe trebuie să cuprindă următoarele elemente:

1. norme UE,

2. autoritatea de certificare: INCS – ITCSMS sau LCCSMS și Ro,

3. luna și anul sigilării, exprimate prin mențiunea: “eșantionat (luna și anul),

4. numărul de referință al lotului,

5. specia și cultivarul

6. categoria biologică

7. țara de producere

8. greutatea netă sau brută, sau numărul de semințe declarate,

9. tratat sau netratat, cu precizarea substanței active.

În funcție de categoria biologică a semințelor etichetele vor avea urmatoarele culori:

- pentru sămânța Prebază albă cu diagonală violetă

- pentru sămânța Bază albă,

- pentru cea Certificată albastră,

- pentru Standard galbenă,

- pentru sămânța necertificată final gri.

Ambalajele care conțin forme parentale ale hibrizilor comerciali se vor marca astfel:

- forma paternă cu o diagonală galbenă sau ambalaje galbene,

- forma maternă cu o diagonală roșie sau saci roșii,

18

- formele care pot fi folosite atât ca mamă cât și ca tată, cu două diagonale încrucișate (una

galbenă și una roșie) sau ambalaje bicolore jumătate roșii și jumătate galbene.

Pe eticheta acestor ambalaje se va specifica obligatoriu: mamă androfertilă sau androsterilă,

respectiv autoincompatibilă, tată androfertil, restaurator sau nerestaurator, respectiv

autoincompatibil.

În cazul semințelor tratate se va marca pe etichete denumirea produsului cu care s-a facut

tratarea și semnul aferent pentru produsele toxice conform legislației în vigoare.

IV CERTIFICAREA SEMINȚELOR ȘI MATERIALULUI SĂDITOR HORTICOL

Prin certificarea semințelor se urmăresc menținerea identității, purității biologice și a

stării fitosanitare corespunzătoare a cultivarelor zonate în agricultura țării, promovarea soiurilor

și hibrizilor valoroși, asigurarea unei documentații corespunzătoare semințelor ............

19

BIBLIOGRAFIE

1. Bălaşa, M. – Legumicultura, Editura Didactică şi Pedagogică, București 1973;

2. Ciofu Ruxandra și colab.- Tratat de legumiculturǎ, Editura Ceres, Bucureşti, 2004

3. Constantin, N. L. – Tratat de ameliorarea plantelor, Editura Academiei Române,

București 2011

4. Cordea Mirela – Producerea de sămânță și material săditor horticol, Editura

AcademicPres 2008

5. Epure Lenuța Iuliana și colab. – Controlul calității semințelor destinate semănatului,

Manual de lucrări practice Fitotehnie, Editura Universitară, București 2011

6. Popescu, V. şi colab.- Legumicultura, Editura Ceres, Bucureşti, 1997;

7. Stan,N. – Legumicultura, Editura „Ion Ionescu de la Brad”,Iaşi,1999;

20