A doua șansă

Învățătorul s-a îndreptat calm și hotărât către clasă, mutând dintr-o mână în alta catalogul

învelit într-o imitație de piele verde. A oftat lung, având gândul la un singur lucru care îl necăjea de

mai bine de doi ani.

A intrat în clasă, s-a îndreptat gânditor spre catedră și a dat un „Bună ziua!” apatic. Toți s-au

așezat în bănci, o fată anume rămânând în picioare și alergând voioasă printre bănci și scaune.

Învățătorul i s-a adresat să se așeze, o dată, de două ori, de trei ori până când vocea lui s-a

transformat în țipat. Fetița s-a întors spre el, îmbujorată, cu firele ei blonde lipite de fruntea albă și

transpirată. Ochii ei albaștri i-au intersectat pe ai dascălului într-o privire fixă și determinată. Acesta

vorbise cu un zâmbet fals, șters, cu ochi obosiți și pierduți și pe un ton aspru:

- Așează-te.

Învățătorul țipa de trei ori, apoi se calma și rostea un simplu „Așează-te” – aceasta era rutina

pe care el o crease împreună cu fetița și care funcționa mai mereu. Mult mai târziu după formarea

acestei „legi nescrise”, el aflase că formarea unei rutine era o modalitate bună de control a unui copil cu

ADHD. Bineînțeles, nu era mândru de ea, dar nici nu putea să o schimbe având în vedere că dădea

chiar și cel mai mic rezultat.

Învățătorul a deschis câteva cărți și a început să predea noua lecție. Adresând întrebări, toți îl

priveau cu ochi ageri, curioși și, cu o atitudine sprintenă, ridicau mâna pentru a răspunde. Spiritul

competitiv, dorința de a-l depăși pe celălalt, erau sentimente care îi reaminteau de ce a optat pentru o

asemenea profesie. Cu toate aceastea, o anumită fată din ultima bancă ciocnea vicios două pixuri de

marginea băncii, disturbând răspunsurile colegilor.

Învățătorul a oftat din nou și se gândea dacă acțiunea nu devenise cumva un tic. Cuvintele erau

de prisos în fața unui asemenea elev, iar cercetările zilnice pe care le făcuse nu îl conduseseră prea

departe în rezolvarea problemei. Inițial, a încercat să o controleze cu predici cum că va fi spusă

părinților sau că va deveni o dezamăgire atât pentru familie cât și pentru colectiv, însă atenția ei de

scurtă durată o făceau complet indiferentă în fața acestor lucruri.

Până acum a reușit doar să creeze acest ritual în care trei țipete și un „Așează-te” zâmbitor o

pot ține măcar pentru câteva momente în bancă. Efectivitatea acestuia era însă pentru o scurtă perioadă.

Vinerea în care se aflau desemna împlinirea a doi ani de când învățătorul se confrunta cu

ADHD-ul elevei și progresul privind îmbunătățirea ei comportamentală era aproape nul. În primul an,

învățătorul a încercat să devină o persoană de încredere în fața ei, i-a acordat mai multă atenție decât

celorlalți. Considera că încrederea ar putea rezolva problema, însă aceasta nu a avut un impact

semnificativ.

Învățătorul i-a dat pace fetei, o ignora pe când aceasta se ridica și alerga voioasă până la

sunetul clopoțelului. A ignora un elev reprezenta clar o încălcare a oricărei legi morale ce trebuia

respectate de un dascăl, însă nici fișa postului său nu menționa îngrijirea unui astfel de elev. Ajunsese

la capătul puterilor, răbdarea lui era sub orice critică, fiind atât de subțire încât, de fiecare dată când se

gândea la scurta ei durată, nesiguranța îi întuneca mintea. Se gândea din când în când să-și depună

cererea de demisie, însă traiul într-un oraș cu puține posibilități și, în special, instituții școlare, unde

rata șomajului era mare, făcea ca alegerea lui să pară absurdă.

Orele au trecut greu și anevoios, iar sunetul ce denunța sfârșitul programului l-a lăsat pe

învățător cu un sentiment sincer de ușurare. Și-a împachetat lucrurile, a lăsat catalogul în cancelarie și a

pornit voios spre ieșire.

Briza caldă a dat pace mușchilor săi încordați. Dintr-o dată și-a simțit trupul cuprins de

oboseală, secat de orice urmă de energie. Era trist și mizerabil.

Mergea cu pași greoi spre casă, urmând drumul prăfuit și plin de frunze trecute. Un afiș

colorat l-a făcut să-și ridice ochii din pământ și să se oprească. Îl citi dezinteresat. Acesta anunța un

seminar cu scopul informării populației privind copiii cu CES. Seminarul era ținut la unul dintre

colegiile mari ale județului, anume „Vasile Alecsandri”. Data indica prima sâmbătă din lună, adică ziua

ce urma. Erau nominalizate trei boli: autism, ADHD și depresie.

Învățătorul încercase mai multe seminare online, însă niciun rezultat nu a fost pozitiv. A stat

gânditor în fața afișului. Să mai acorde încă o șansă? O altă șansă? Merita drumul până în alt oraș? Nu

avea nimic planificat pentru ziua următoare, iar logodnica sa avea să se întoarcă abia duminică. Nu

avea nimic de pierdut așa că a hotărăât să meargă.

În următoarea zi s-a trezit înainte de ivirea zorilor, și-a pregătit lucrurile de care avea nevoie și

a plecat spre stația de autobuz. Nu avea prea multe speranțe, doar o tentă de curiozitate care îl încerca

încă din momentul în care ochii i-au căzut asupra afișului. Era pentru prima oară când întâlnea un om

de specialitate.

Drumul l-a plictisit în marea lui parte și gândul îi era la ce îl aștepta. Coborând din mașină, a

încercat sa ocolească bălțile datorate ploii și încărcate de noroi, ajungând în stația de autobuz. Și-a

cumpărat un bilet și a mers în jur de 30 de minute până să ajungă în fața colegiului.

Clădirea nu găzduia elevi, fiind sâmbătă, dar câteva persoane se îndreptau grăbite spre etajul

întâi; văzându-le, învățătorul a pornit și el, fixându-și din când în când ceasul și privindu-l să se asigure

că nu a întârziat.

Erau trei clase, una lângă cealaltă, în fiecare aflându-se în jur de cinsprezece oameni, unul în

picioare, probabil specialistul, și ceilalți așezați pe scaune, ascultându-l. Învățătorul a întrebat o femeie

trecută de vârsta a doua unde se ținea seminarul pentru ADHD și, printr-o mișcare ușoară a mâinii, și-a

îndreptat degetul arătător spre prima ușă. Mulțumind, bărbatul a intrat în clasă și a luat un loc.

Specialistul, un bărbat înalt și slab, cu un cap rotund și chelie a așezat niște foi pe catedră, și-a

dres glasul și a început o scurtă prezentare legată de ADHD. A explicat ce fel de boală este și cum

devine ușor depistabilă.

- Însă, a început dintr-o dată, purtând în ochi o sclipire aparte, cred că ceea ce ne interesează

este tratamentul acestei boli. Bineînțeles, ADHD-ul nu este o boală care se poate trata efectiv, nu este o

boală de care te poți vindeca, însă se poate învăța să trăiești cu ea. Bănuiesc că unii dintre voi ați venit

aici deoarece cunoașteți o persoană suferindă.

Bărbatul s-a uitat prin sală și a cercetat curios privirile și reacțiile corporale ale celor care îl

înconjurau.

- Presupun că primul lucru pe care v-ați gândit să-l faceți a fost să câștigați încrederea

persoanei care suferă de ADHD.

Dascălul a tresărit, gândindu-se la primele lui încercări de a relaționa cu eleva din clasa sa.

- Și, evident, nu ați reușit. De ce? Pentru ca ADHD-ul nu este tocmai ceea ce știați voi că este.

Această boală se caracterizează în special printr-un deficit major al atenției. Încrederea nu este o soluție

precum la alte boli asemenea depresiei.

Brusc, învățătorul a devenit interesat de evoluția discuției.

- Daca persoana care suferă de ADHD este copil, atunci câteva soluții pentru înțelegerea și

integrarea unei astfel de persoane există și eu vi le pot aviza ca fiind efective. În primul rând, cum

controlăm hiperactivitatea? În sala de clasă, o soluție ar fi plasarea unei bănci suplimentare lângă banca

copilului cu ADHD. În momentul în care va simți nevoia de a se ridica sau de a alerga pentru a-și

consuma energia, va putea la fel de bine să se mute dintr-o bancă într-alta. De asemenea, se poate ca

prima ora înainte de începerea cursurilor să fie educația fizică sau o materie care implică mișcarea în

aer liber. Mergeți cu copilul la o plimbare lungă și vorbiți cu el, mergeți și vorbiți în același timp,

încurajați-l să-și folosească o mare parte din energie.

Învățătorul deja se gândea să mute orele de sport, care erau în general ultimele, să prezinte o

mai mare prioritate și să fie printre primele.

- Neatenția este o altă problemă gravă, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Fiind copil, în

momentul unui eseu, test sau o lucrare în grup încercați ca cerințele să fie formulate într-un mod în care

să atragă prin culoare și să fie stimulante. Spre exemplu, sublinierea substantivelor cu albastru, a

verbelor cu galben și a adjectivelor cu roșu sau pentru terminarea a zece ecuații într-un timp de zece

minute să oferiți un anumit premiu. Stimularea copilului este foarte importantă și recompensele sunt o

modalitate bună de a începe. Mestecatul gumei sau ascultatul unei muzici liniștitoare în timpul testelor

poate fi, de asemenea, efectivă pentru păstrarea atenției pe un anumit subiect.

Specialistul a continuat să vorbească și în domeniul adulților despre posibile soluțtii, dar

gândul învățătorului era deja la toate lucrurile pe care trebuia să le facă începând cu săptămâna ce avea

să urmeze.

Când seminarul s-a încheiat, dascălul a mulțumit specialistului de câteva ori, insistând asupra

unui număr de telefon și a plecat mulțumit spre casă.

Lunea următoare s-a trezit cu mult mai devreme decât îi stătea în fire, s-a spălat, s-a îmbrăcat

și a plecat grăbit spre școală. Simțea cum fiecare mușchi pulsa în el de nerăbdare, de dorința de a

încerca tot ce auzise. Ajuns, a mutat o bancă suplimentară lângă cea a Mariei, căci acesta era numele

fetei, și a scos la imprimantă testele pregătite cu o zi în urmă, realizate conform spuselor specialistului.

Nu a durat mult până când elevii să se îngrămădească pe ușa clasei ca să-și ocupe locurile în

clasă. Maria, mai energică ca niciodată, a început să alerge printre băncile colegilor.

Dascălul s-a ridicat la fel de energic de pe scaun și a anunțat că vor face educația fizică în

locul primei ore, de matematica, pe care o vor face înainte de sfârșirea programului. Toți elevii au sărit

din bănci de fericire și au început să se schimbe în echipamentul de sport.

În timpul orei, învățătorul s-a ocupat în mod special de Maria, asigurându-se că participă la

încălzire, jocul de handbal și scurta alergare de la sfârșitul orei. Părea epuizata, însă știa că energia ei

avea să se refacă în scurt timp.

Următoarea oră era cea de limba și literatura română, iar învățătorul, înviorat după alergarea

de dimineață, și-a deschis cărțile și a început să recite o scurtă poezie. O urmărea pe Maria cu colțul

ochiului. La începutul orei părea indignată de schimbarea făcută, de adaosul adus spațiului ei personal,

însă a fost nevoie doar de câteva minute ca dascălul să o zărească mutându-se dintr-o bancă într-alta.

A zâmbit pe sub mustața deasă și a anunțat apoi testul pe care îl pregătise. Citind pe chipurile

elevilor dezamăgirea sau panica, a explicat că este un test special întrucât aveau să-l termine repede, în

timp ce Chopin avea să le cânte pe fundal. Măiestria pianului i-a amuțit pe toți, i-a făcut și mai

concentrați. Când testul s-a sfârșit, învățătorul s-a uitat plin de curiozitate peste testul Mariei. A

observat că din cele cinci subiecte, primele două erau rezolvate integral și corect.

Nimic nu l-a încântat mai tare decât faptul că reușise în sfârșit să creeze o conexiune între el și

Maria și probabil, pe viitor, între Maria si colectiv.