Motto:"Artele... pătrund... în masa claselor şi

produc astfel o conştiinţă unitară publică, care pe nesimţite se preface

într-o solidaritate etică". Mihai Eminescu

Cuprins

Formarea conştiinţei istorice

Apariţia primelor cronici

Umanismul

În literatura universală

În literatura română

Dimitrie Cantemir

Cronicarii moldoveni

Grigore Ureche

Miron Costin

Ion Neculce

Portretul lui Ştefan cel Mare

Cronicarii munteni

Constantin Cantacuzino

Radu Greceanu

Radu Popescu

Şcoala Ardeleană

Bibliografie

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează

treptat, începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea –

al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat,

scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele

provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu,

evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.

Formarea conştiinţei istorice

Preocupările privitoare la felul cum românii se înscriu în cursul istoriei

încep să se dezvolte odată cu secolul al XVI-lea. Acest interes se manifestă datorită contactelor, pe

care cei preocupaţi de formarea lor intelectuală, încep să le aibă cu alte

culturi şi civilizaţii.Temele fundamentale abordate de

cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a

românilor sunt: originile, limba, continuitatea evenimentelor şi

instituţia domniei.Primul român care scrie

despre originea românilor şi unitatea limbii şi a poporului român este Nicolaus Olahus. Informaţiile

apar în lucrarea sa “Hungaria” (1536) scrisă în limba latină.

Apariţia primelor cronici

Umanismul

UMANISMUL este o mişcare culturală apărută în sec. XIV-XVI

care a pus în centrul preocupărilor sale omul,

considerându-se necesară educaţia trupului şi a minţii sale.Umanismul care caracterizează

epoca Renaşterii a apărut dintr-o necesitate firească, pentru a înlătura efectele

negative ale Inchiziţiei, sau ale dogmatismului religios în

general. Umanismul pune omul în centrul preocupărilor sale

considerând că viaţa acestuia e cea mai importantă din Univers.

În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în

Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca şi al lui Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un

mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând

cu ei manuscrise înlimba lor de origine. Literaţii italieni, ca

Guarino din Verona, FrancescoFilello sau Giovanni Aurispa, învaţă

limba greacă veche şi traduc în italianăoperele clasice greceşti. Poezia latină a

epocei romane este redescoperităgraţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio

Salutati şi Gian Francesco Poggio traducîn limba italiană operele scriitorilor

romani.

Reprezentanţi ai umanismului

UMANISMUL ROMÂNESC se dezvoltă mai mult din perspectivă culturală. Cei mai de seamă umanişti aparţin Moldovei feudale. Mişcarea umanistă română

pune accentul pe afirmarea identităţii naţionale. Urmând şcoli înalte în Polonia şi în Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact cu ideile

umanismului european pe care le-au aplicat apoi în ţară. Cea mai de seamă manifestare a umanismului românesc o reprezintă preocuparea pentru

afirmarea identităţii naţionale în lucrările de istoriografie.

Umanismul românesc

Dimitrie Cantemir A fost primul român ales membru al

Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul

Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-

istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. “Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703-1705) este considerată prima încercare de

roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din Ţările Române. Această

luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii,

simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri

care reflectă influenţa poeziei populare.

Cronicarii moldoveniCRONICARII MOLDOVENI sunt boieri luminaţi,

cărturari preocupaţi de consemnarea istoriei poporului, fiind conştienţi de rolul său educativ. Temele fundamentale abordate de cronicari şi

care au contribuit la formarea conştiinţei noastre fundamentale sunt: originea latină,

comună a tuturor românilor, latinitatea limbii române, fenomenul continuităţii poporului

român în acest spaţiu geografic, consemnarea evenimentelor istorice trecute sau

contemporane(istoriografia), instituţia domniei(chipuri şi tipuri de domnitori, rolul lor

în politica internă şi externă). Cronicarii moldoveni, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, scriu “Letopiseţul Ţării Moldovei”,

continuând scrierea de unde a părăsit-o predecesorul. Concepţia cronicarilor asupra rolului istoriei este umanistă. Motivul pentru

care consemnează evenimentele este cunoaşterea istoriei.

Grigore Ureche

Cronicarul este fiu de mare boier, de la care moşteneşte înclinaţii spre cultură şi politică. Din 1611 urmează cursurile unei şcoli din Polonia şi apoi, întors în

ţară, ocupă, treptat, diferite funcţii: logofăt, mare spătar, mare vornic al

Ţării-de-Jos. Este autorul "Letopiseţului Ţării Moldovei", cea mai veche cronică

în limba română, redactată între anii 1642-1647 şi tratând istoria Moldovei

între 1359-1594.În cronica lui Ureche sunt

cuprinse trăsăturile caracteristice, de început, ale umanismului românesc.

"Letopiseţul" urmăreşte istoria unei ţări: succesiunea domnilor, destinele, gloria

şi vicisitudinile prin care a trecut un popor, “începătura şi adaosul, mai apoi

şi scăderea".

Miron Costin

A trăit şi a învăţat până la 20 de ani în Polonia. Cunoaşte antichitatea greco-latină, este unul dintre primii reprezentanţi ai umanismului

românesc, prin respectul faţă de om, dragostea de patrie şi de limbă, interesul constant pentru originea poporului român, încercarea de a crea

opere literare.

A început prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic "Viata lumii",

o meditaţie asupra trecerii necontenite a timpului, îi demonstrează vocaţia de scriitor.Miron Costin continuă "Letopiseţul Ţării

Moldovei" început de Ureche, descriind istoria românilor între 1594-1661, şi având în efigie

personalitatea lui Vasile Lupu. Intenţia cronicarului nefiind pe deplin satisfăcută, el şi-o realizează spre

sfârşitul vieţii, în "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“ ,lucrare, însă, neterminată.

Ion NeculceCronica lui Neculce, "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Voda până la a

doua domnie a lui Constantin Mavrocordat" (evenimentele dintre anii 1661-1743), precedată de cele 42 de legende, intitulate "O samă de cuvinte",

se întemeiază pe fapte trăite, de aceea are un caracter memorialistic.

La realizarea letopiseţelor, cronicarii şi-au cules informaţii din izvoare scrise, româneşti sau străine, dar pentru personaje istorice mai apropiate, au folosit şi ştirile provenite din tradiţia populară sau din propria amintire.

Dintre ei, cel mai preocupat de tradiţiile populare a fost Neculce care scrie şi “O samă de cuvinte" despre voievozi, boieri sau ţărani, "ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi

bătrâni, şi în letopiseţu nu sîntu scrise". Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevă în

legende, unde stilul are savoarea limbii populare. Cronicarul se manifestă mai puţin ca un istoric interesat de autenticitatea izvoarelor

şi mai mult ca un artist care scrie el însuşi povestea, prelucrând şi transfigurând fondul

legendar popular. Erudit, cunoscător de limbi străine şi conştient de rolul culturii în evoluţia statelor, Neculce a trecut în eternitate lăsând posterităţii o operă

valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât şi din punct de vedere literar.

Ion Neculce

Portretul lui Ştefan

cel Mare“Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de

multe ori la ospeţe omorea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşul, şi lucrul sau îl ştiia al

acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vărăia, că

văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de nu biruia.

Şi unde-l biruia altii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să

rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi feciorul său,

Bogdan Voda, urma îl luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun

roadă bună iese. ”

Grigore Ureche

“…a căzut calul lui Ştefan Vodă în război. Iară un Purice aprodul i-a dat calul lui. Şi nu putea în grabă încăleca Ştefan Vodă, fiind om mic. Şi a zis Purice aprodul: <<Doamne, eu mă voi face

o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă>> […] <<Sărace Purice, de oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, în

Movilă>>”

Ion Neculce

Portretul lui Ştefan

cel Mare

Cronicarii munteniDacă din punct de vedere strict istoric, documentar, se poate într-adevăr conferi

un merit mai mare cronicarilor moldoveni, din punct de vedere literar cronicarii munteni nu sunt cu nimic mai prejos, deşi altfel decât fraţii lor. Moldovenii sunt îndeosebi buni naratori şi portretişti, muntenii au vervă, polemică şi imaginaţie

plastică în pamflet. Moldovenii au amărăciune, umor, ironie sau duioşie, muntenii cultivă văietătura, sarcasmul, invectiva, imprecaţia. Moldovenii sunt cumpăniţi,

sfătoşi, simpli în formele oralităţii populare, muntenii sunt dimpotrivă precipitaţi, întortocheaţi, folosind în locul vorbirii ţărăneşti, domoale, moldovene, limbajul

târgoveţului şi chiar al mahalagiului bucureştean. Moldovenii, prin Miron Costin şi Dimitrie Cantemir se ridică, prin educaţie, până la concepţia umanistă, dar şi

muntenii prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino fac figură de învăţaţi umanişti, ultimul, întocmai ca Dimitrie Cantemir, marcând trecerea de la cronică la

istorie.

Stolnicul Constantin CantacuzinoStolnicul Constantin Cantacuzino a fost un

diplomat, istoric şi geograf din Ţara Românească (n. cca. 1650 - m. 1716). El a

fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban. Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural

român. Prin erudiţia lui vastă, prin întrebuinţarea critică a izvoarelor, prin

claritatea planului, prin fraza lui încărcată şi meşteşugit întoarsă, dar plină de miez,

stolnicul Constantin Cantacuzino se ridică deasupra contemporanilor săi şi se apropie de Dimitrie Cantemir. Este, se poate spune, un istoric în sensul modern al cuvântului.

Este superior celorlalţi mai ales prin voinţa, devenită faptă, de a arăta, cu argumente

scoase din ştiinţa istorică a vremii, originea neamului său, cu scopul nobil de a-l ridica

din anonimat, de a-i susţine drepturile inalienabile.

Radu GreceanuCronica lui Radu Greceanu, cunoscută şi sub titlul de „Viaţa lui Constantin Brîncoveanu”, este un lung panegiric care expune domnia nepotului de soră al Cantacuzinilor, de la moartea lui Şerban-vodă până în preajma

sfârşitului, puţin înainte de venirea capigi-başei cu ordinul de arestare şi ducere la Ţarigrad,

unde avea să fie tăiat de către turci împreună cu cei patru fii ai săi. Scriitorul arată a fi fost nu numai supus unui ordin domnesc- ca vechii

Macarie, Eftimie şi Azarie, ci cu totul îndatorat moralmente, robit de admiraţie, legat de mâini în faţa patronului şi idolului său. Brîncoveanu

este tot timpul numai „preaînălţatul, prealuminatul, preaslăvitul, stăpânul şi

oblăduitorul, preacreştinul”, iar el, scriitorul, este veşnic „prea smeritul, prea plecatul, sluga”. Semnătura, cu toate că suntem

conştienţi de convenţionalismul formulelor deepocă, pare de o umilitate definitivă: „A mării-tale mică şi preaplecată slugă Radul

logofăt Greceanul”.

Radu Popescu “Cronica Bălenilor”Scrisă, se pare, de Radu Popescu,

înfăţişează mult mai verosimil ticăloşiile Cantacuzinilor decât

“Letopiseţul Cantacuzinesc” pe cele ale Bălenilor (cele două familii

boiereşti vrăjmaşe). Tonul scrierii este al unui om de lume, şcolit în

străinătate, care gustă arta spectacolului, descriind pentru prima

dată în literatura noastră un spectacol de acrobaţie şi scamatorie prezentat în “drumul Cotrăcenilor”.

El introduce şi elementul senzaţional în cronică, relatînd actele de

canibalism din timpul unei secete sau descoperirea unui pui de

iepuroaică bicefal, interpretat ca semn de răscruce în viaţa ţării.

Şcoala ArdeleanăCel dintîi nucleu iluminist din cultura română

l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sf. sec.

al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Programul politic al Şcolii Ardelene este prezentat în memoriul din 1791 intitulat

“Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae”, trimis împăratului Leopold al II-lea, în care se

cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte. Şcoala Ardeleană este în primul rând, o mişcare de eliberare naţională şi

socială care a găsit în patrimoniul de gândire al iluminismului european “principii,

argumente, idei” ce slujeau năzuinţele poporului român în acel moment istoric. Din punct de vedere cultural, Şcoala Ardeleană a avut un rol important în stimularea studiului

istoriei şi a limbii române, a dezvoltării ştiinţelor naturii şi învăţământului. Acţiunea

politică şi culturală este îndrumată de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu,

Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu.

Motto

« Ţineti minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţi… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea, şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştrii şi a urmaşilor urmaşilor voştrii, în veacul vecilor. »

„Oricărui român care a învăţat să citească, cel mai greu îi este să nu... scrie!”

I.L.Caragiale

Bibliografie“Istoria Literaturii Române Vechi’’, Nicolae Cartojan, Bucureşti, 1980;“Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent’’, George Călinescu“Istoria critică a literaturii române’’, Nicolae Manolescu “Analize literare pentru bacalaureat şi admiterea în facultate”, Ed. Junior, Bucureşti, 1994; “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982; Chitimia, I. C., “Probleme de bază ale literaturii române vechi”, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1972 “Istoria didactică a literaturii române”, Crăciun, Gh. , Ed. Magister/ Aula, Bucureşti, 1997; “O sama de cuvinte”, Neculce Ion, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1990; “Dicţionar analitic de opere literare româneşti” ,Pop, Ion şi colab., Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999 “Letopiseţul Ţării Moldovei”, Ureche, Grigore, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987; Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucureşti. “Cartea cronicilor” Elvira Sorohan, Iasi, Ed. Junimea, 1986, pp. 259-260) “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”de G.Calinescu, Ed. Minerva 1984, p.17) “Dicţionarul Enciclopedic Român”, ed. Politica, Bucureşti, 1962-1966

Componenţa grupeiLa acest proiect au participat elevii clasei a XI-a A, Colegiul Naţional “Mircea cel Bătrân”,Rm.Valcea:

Petrea Monica

Popescu Anca

Voiculescu Cătălin

Beştea Vlăduţ

profesor coordonator ,Oprea Geanina