Evoluţia căsătoriei şi a familiei în istoria dreptului românesc ( analiză comparată pe

epoci)

Instituţia căsătoriei şi a familiei îţi au originile în cele mai vechi timpuri, dovezi

privitoare la existenţa acestora au supravieţuit încă din perioada statului dac.

In paleolitic, geto-dacii funcţionau ca şi colectivitate având la bază ginta maternă,

respectiv o uniune cu caracter personal, în fruntea căreia se afla cea mai în vârsă femeie,

celalalte vărstnice formând sfatul ginţii.

În epoca metalelor, se face produce o schimbare radicală, locul femeii fiind luat de

bărbat. Ginta matrilineară este înlocuită cu ginta patriarhală,alcătuită din toate familiile

patriarhale. În acest nou tip de organizare, femeia îşi păstrează o oarecare influenţă în

luarea deciziilor, începe însă să piardă teren în favoarea bărbatului, ajungând să fie, multă

vreme de aici în colo, socotită inferioară acestuia. Iniţial familia reprezenta o grupare a

rudelor materne, iar căsătoria pe grupe era izvorul acestei instituţii. Redistribuirea puterii

în cadrul familiei a asigurat o trecere nu tocmai directă spre căsătoria pereche, fiindcă,

iniţial familia patriarhală nu a venit la pachet cu monogamia. În aceste condiţii, femeia

devine inferioară bărbatului căruia trebuie să i se subordoneze. Există dovezi cum ca se

practica inclusiv cumpararea soţiei.

În perioada traversată de statul dac de la Burebista la Decebal, familia patriarhală

monogamă şi-a continuat existenţa, specialiştii în domeniu ajungând la concluzia că toate

dovezile tind să susţină această formă şi nu aceea a familiei poligame. Horaţiu vorbea de

fidelitatea soţiilor dacilor. În plus, pe Columna lui Traian, în scena referitoare la

revenirea dacilor la vetrele lor, după războilul cu romanii, dacul e însoţit de o femeie şi

de copiii săi, şi nu de mai multe femei1. La baza familiei să căsătoria, dovezile atestă că a

continuat să se practice şi cumpărarea soţiei, iar zestrea acesteia este amintită inclusiv în

scrierile lui Horaţiu.Cât priveşte raporturile ce se stabilesc în cadrul familiei, soţia şi

copiii intră sub autoritatea bărbatului, fiind adesea tratată ca o slujnică, iar în cazul în care

se făcea vinovată de adulter, era pedepsită cu moartea.

Momentul cuceririi unei părţi din Dacia de către Imperiul Romanva duce cele

doua instituţii într-o altă etapă a existenţei lor,acestea fiind reglementate prin legea de

organizare a provinciei- Lex provincias-prin edictele guvernatorilor şi prin cutumele

1 Firoiu, V. Dumitru, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, vol I,p.38

geto-dacilor, acele legi nescrise ale băştinaşilor pe care romanii le-au recunoscut şi

respectat atâta vreme cât nu au venit în contradicţie cu legea provinciei. Potrivit acestui

context legislativ, căsătoria s-a putut încheia între peregrini ( ca şi până la momentul

venirii romanilor), între un cetăţean şi un peregrin ( însă numai cele ce primeau ius

conubii erau privite ca şi căsătorii romane), între sclavi şi, mai rar întâlnite, între sclavi şi

persoane libere.În primele două cazuri, copiii urmau condiţia juridică a mamei, iar

femeile se aflau sub tutelă. În cel de-al treilea caz, familia nu era recunoscută de dreptul

roman, era privită ca o formă de concubinaj admis. Cât priveşte cazul excepţional al

căsătoriei dintre un sclav şi o persoana liberă, acesta este datorat situaţiei bune a unor

sclavi bogaţi sau a poziţiei deţinute de ei în aparatul de stat. Şi cu toate că nu a fost un

fenomen de masă, juristconsulţii romani au reglementat şi situaţia unor astfel de urmaşi.

Gaius arăta că dintr-o femeie liberă şi un sclav se naşte un om liber; dintr-o femeie

sclavă şi un bărbat liber se naşte un sclav2. Copiii urmează starea juridică a mamei.

După părăsirea Daciei de către romani, autohtonii( daco-romanii, românii) ăşi

continuă existenţa pe teritoriile părăsite. La familia bazată pe rudenie de sânge şi de

alianţă se mai adaugă şi formele păgâne dr înrudire-frăşia de cruce, înfrăţirea între

lunatici, frăţia de lapte. Familia tradiţională românească este o familie lăstar cu sistem

patrilinear şi patrilocal şi cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie

patronimică,deosebită nu numai cantitativ, ci şi calitativ de comunitatea casnică

patriarhală, generatoare de exogamie vicinală3. Printre trasăturile acestei instituţii

enumerăm: obligativitatea ca mirele să fie mai mare decât mireasa, ordinea la căsătorie,

privilegiul ultimogeniturii.

În perioada Evului Mediu, instituţia căsătoriei şi a familiei sunt mult mai puternic

reglementate, fiind introduse norme şi proceduri foarte punctuale a căror nerespectare

fiind pedepsită. Familia este obligatoriu fondată prin căsătorie, iar căsătoria este

precedată de logodna, aceasta din urmă fiind o formalitate obligatorie, funcţionând ca o

promisiune sau o invoială. Cât priveşte pasul următor, căsătoria, dreptul scris al vremii o

definea drept legătura dintre bărbat şi femeie ce se încheia in trei moduri: prin

binecuvântare, cununie sau contract. Aceasta se oficia în mod public, în faţa unor

autorităţi competente: preot, ofiţer de stare civilă. Dreptul scris reglementează şi

2 Idem, pg 503 Idem, pg.66

condiţiile ce trebuiesc a fi îndeplinite în vederea oficierii căsătoriei. Vârsta celor ce

urmează a se căsători să fie de 14 ani împliniţi în cazul mirelui, 12 în cazul miresei.

Oficierea căsătoriei mai depindea şi de consimţământul celor doi la căsătorie, cât şi de

cel al părinţilor. Impedimentele la căsătorie continuă să se înscrie în sfera unor norme de

conduită laice şi ecleziastice: căsătoria între ascendenţi şi descendenţi este oprită la

infinit, între rudele colaterale până la al optulea rang, între rude rezultate prin alianţă sau

încuscrire. Cât priveşte femeia, aceasta este oprită de la o nouă căsătorie, dacă în caz de

văduvie nu a păstrat doliu de un an de zile după soţul decedat. O nouă relaţie în perioada

acelui an era considerată adulter. Cât priveşte natura raporturilor create de căsătorie, se

menţine regula superiorităţii bărbatului, a inferiorităţii femeiii şi a copiilor în

familie.zestrea femeii intră în administrarea soţului, iar în cazul desfacerii căsătoriei,

femeia reintra în posesia ei, dacă nu era vinovată de desfacerea căsătoriei. Printre

drepturile bărbatului, în dreptul feudal stă scris că acesta poate să-ţi bată soţia atunci când

vina e pe măsura unei astfel de pedepse. Şi în cazul raportului tată-copii, drepturile tatălui

sunt destul de mari.

În Transilvania, datorită destinului diferit pe care această provincie îl are,

perioada Evului Mediu stă sub semnul unor reglementări conforme cu prevederile

Tripartitului. Ambii soţi aveau puterea de-a face un act incontestabil cu privire la

drepturile lor de moşie, soţul oferea bunuri soţie pentru fecioria ei şi convieţuirea acesteia

cu el ( dotalitium), exista o plată pentru femeia văduvă, iar în cazul în care aceasta era

foarte săracă era întreţinută şi primea locuinţa pănă la o nouă căsătorie. Cât priveşte

darurile de nuntă acestea reveneau soţiei chiar şi în cazul desfacerii căsătoriei, indiferent

de motivele despărţirii. Cât priveşte copiii, putere tatălui a fost vădit diminuată, ambii

subiecţi având drepturi dar şi obligaţii de respectat. Tatălui îi revine obligaţia de-aş

întreţine copiii şi dreptul de coecţie. Copiilor le revine dreptul de-a cere întreţinere

tătălui, obligaţia de-a i se supune, dar şi de-a i se opune în cazul unor motive temeinice.

Dreptul feudal reglementează şi restul instituţiilor care creau raporturi de familie, însă ne

vom opri asupra mijloacelor de desfacere a acestori instituţii, atent monitorizate şi

aceastea. Dacă singurul mijloc de desfacere a căsătoriei era decesul, apare şi divorţul ca

mijloc de desfacere a căsătoriei. Motivele de divorţ au fost multiple, legile scrise

enunţând unele din ele şi confundându-le cu motivele de desfiinţare a căsătorie. Se

invocau şi o serie de motive neserioase şi nefondate: vrăjmăşia rudelor, fermecele,

ereziile, ele fiind imputate soţiei. Cât priveşte desfacerea raporturilor de familie sunt

uzitate: căsătoria înainte de majorat, emanciparea copilului sau captivitatea ( revenirea

din prizonierat renăscând raporturile existente anterior). În Transilvania se poate

constatacu uşurinţă, că a existat o reglementare juridică mult mai bine pusă la punct în

privinţa raporturilor create prin stingerea şi desfacerea căsătoriei, datorită interesului

legiuitorului privitor la succesiunea în cazul nobililor. Situaţia materială a soţiei

supravieţuitoare depinde foarte mult de existenţa sau inexistenţa urmaşilor: ea era

moştenitor legal numai dacă avea copii cu defunctul şi când nu existau urmaşi probaţi cu

martori, acte scrise sau alte dovezi, averea trecea domniei.

După cum se poate constata casatoria a fost una dintre institutiile situate la confluenta

normelor canonice bisericeşti cu cele laice ale legii ţării la care ne raportăm. Tipul de

familie lăstar se impune, respectiv fii mai în vârstă părăseau locuinşa părintească, aceasta

rămânând fiului cel mic care era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai

mari şi să-i îngrijească şi să-i înmormânteze pe părinţi.

În etapa monarhiei centralizate cu absolutism, până la 1848 nu se înregistrează

mari schimbări . Potrivit codului Calimach din 1817 ( Moldova) şi Legii Caragea din

1818 (Ţara Românească), familia este formată prin aceleaşi procedee şi instituţii.

Remarcăm că Legea Caragea stabileşte două tipuri de logodne, cea desăvârşită, care

respectă normele de vârstă legiferate anterior, şi cea nedesăvârşită care coboara până la

vârsta de 7 ani, însă nu obligă la căsătorie, iar în caz de desfacere presupune doar

repararea daunelor produse. Căsătoria este considerată de dreptul scris ca tocmeală,

contract, prin care două persoane, parte bărăbătească şi parte femeiasc, arată cu un

chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre, de+a vieţui într-o legiuită ânsoţire, cu dragoste...,

cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a-i agiuta între ei

după putinţă la toate întâmplările, a fost supusă la o serie de condiţii( nu se puteau

căsători slobozi cu robi, creştini cu necreştini, nevărstnici fără consimţământul părinţilor

sau al acelora sub tutela cărora se aflau, cei ce aveau sub tutela lor minori nu se puteau

căsători cu ei ş.a.4 Dacă interveneau motive de desfacere a căsătoriei, legea din Ţara

Românească era mai clementă cu soţia, nu o desconsideră chiar dacă era vinovată de

4 Ibidem, pg.264

adulter, aceasta nefiind închisă la mănăstire şi având dreptul la ½ din yestrea cu care

venise la căsătorie. Noutatea este apariţia răspunderii personale civile/penale potrivit

căreia soţul/soţia nu e tras/ă la răspundere pentru vina celuilalt atunci când nu s+a putut

proba implicarea ambilor la comiterea faptelor. Cu toate astea, soţia continuă să rămână

sub puterea soţului, aceasta neputând spre exemplu, să contacteze un împrumut fără

autorizaţia soţului, e vorva de acea incapacitate a femeii măritate. Copiii continuă să fie

mai protejaţi de lege, aceştia putând să rupă raportul cu părintele, în cazul în care acesta

din urmă le pune în pericol bunurile dobândite.

Începând cu Codul civil român din 1864 şi cu Constituţia din 1866, actele de stare

civilă se secularizează, intrând în atribuţia autorităţilor civile, lucru rămas valabil pănă

astăzi, biserica condiţionând oficierea cununiei de existenţa actului de la organul civil.

Femeii îi lipseşte complet capacitate politică, iar pe cea civilă o pierde din momentul

căsătoriei. Este obligată să poarte numele soţului şi să domicilieze la acesta. Copiii intră

şi ei sub incidenţa unor norme asemănătoare până la 21 de ani, vârsta majoratului.