Efectele casatoriei

Efectele căsătoriei


1. Relaţiile personale dintre soţi

2. Relaţiile patrimoniale dintre soţi

3. Regimul legal al bunurilor soţilor

4. Împărţirea comunităţii de bunuri a soţilor

5. Regimul contractual al bunurilor soţilor


Starea de persoană căsătorită este aducătoarea unui „pachet” de drepturi şi îndatoriri, de natură personală şi de natură patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soţi, drepturi şi îndatoriri care vor însoţi căsătoria pe toată durata sa


Existenţa şi, în bună măsură, conţinutul acestor drepturi şi îndatoriri fiind stabilite de lege, au la bază deplina egalitate a soţilor în familie.

Potrivit art. 16 alin. 1 C. familiei: „Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile familiale.”


Potrivit art. 16 alin. 1 C. familiei:

„Toate problemele vieţii familiale se soluţionează de către soţi în comun, în conformitate cu principiul egalităţii lor în relaţiile familiale.”


Drepturile şi obligaţiile care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei se constituie în relaţii cu caracter personal şi relaţii cu caracter patrimonial.

1.Relaţiile personale dintre soţi

Relaţiile personale dintre soţi privesc:– numele şi domiciliul soţilor; – obligaţia de sprijin moral reciproc; – obligaţia de fidelitate conjugală; – îndatoririle conjugale.


Numele soţilor. Potrivit art. 17 alin. 1 C. familiei, viitorii soţi au următoarele variante posibile:

a) îşi aleg numele de familie al unuia dintre ei;

b) vor avea ca nume de familie comun numele lor reunite;

c) fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie;

d) unul dintre soţi poate să conexeze numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu.

Relaţiile personale dintre soţi

Domiciliul soților. Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca soţii să locuiască împreună. Decizia viitorilor soţi de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie presupune şi traiul comun, în cadrul aceluiaşi domiciliu.

„Soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent”(art. 16 alin. 3 C. familiei).


Soţii pot opta pentru un domiciliu comun sau pentru domicilii separate, atunci când există motive întemeiate(spre exemplu, continuarea studiilor, exercitarea unei profesiuni, îngrijirea sănătăţii etc).

Însă, refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.


Obligaţia de sprijin moral – este una din componentele esenţiale a relaţiilor personale dintre soţi, având la bază prietenia şi afecţiunea pe care se întemeiază relaţiile de căsătorie.

Legislaţia nu determină conţinutul concret al acestei obligaţii.


Obligaţia de fidelitate conjugalăPrevăzută expres în art. 2 alin. 3 şi art. 18 alin. 2 C. familiei, obligaţia de fidelitate conjugală implică datoria soţilor de a nu întreţine relaţii sexuale în afara căsătoriei.Nerespectarea acesteia poate constitui un motiv temeinic de divorţ.


Îndatoririle conjugale.

Obligaţia soţilor de a avea raporturi sexuale (numai) împreună, sunt de natura căsătoriei şi sunt distincte de obligaţia de coabitare, pentru că există indiferent dacă soţii au domiciliul comun sau locuiesc separat.


Un alt raport personal reglementat de legislaţia în vigoare îl constituie profesia sau îndeletnicirea soţilor.

„Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de sine stătător îndeletnicirea şi profesia” (art. 16 alin. 2 C. familiei).


În concluzie, starea de persoană căsătorită nu înzestrează pe niciunul dintre soţi cu vreo „autoritate” asupra celuilalt, respectiv toate problemele vieţii de familie vor fi soluţionate de către soţi de comun acord, în baza principiului egalităţii lor în relaţiile de familie.


Raporturile patrimoniale dintre soţi, reglementate de legislaţia în vigoare, se referă la obligaţia de sprijin material reciproc între soţi, precum şi la drepturile şi obligaţiile soţilor în legătură cu comunitatea matrimonială.


Obligaţia de sprijin material reciproc între soţi.Unul din principiile enumerate la art. 2 alin. 3 C. familiei, statuează că soţii au obligaţia de a-şi acorda reciproc sprijin moral şi material. Sprijinul material reciproc vine în completarea perfectă a sprijinului moral reciproc, acordat de către soţi unul altuia în timpul căsătoriei.


Comunitatea de bunuri a soţilor

Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial.


Clasificarea regimurilor matrimoniale: legale şi convenţionale, regimuri matrimoniale de separaţie

regimuri de comunitate imutabile şi mutabile


Codul familiei reglementează atât regimul legal al bunurilor soţilor (legal – art. 19-26 C. familiei), cât şi regimul contractual (art. 27-32 C. familiei).


Regimul legal al bunurilor soţilor este acel regim matrimonial, fixat prin norme legale, preponderent imperative, care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile patrimoniale ale acestora cu terţe persoane.


Regimul legal al bunurilor soţilor, instituit de C. familiei, stabileşte existenţa a două categorii de bunuri în patrimoniul soţilor:

- bunuri comune ale soţilor (art. 20 C. familiei), ;

- bunuri proprii fiecăruia dintre soţi (art. 22 C. familiei).


Bunurile comune ale soţilor

Criterii de determinare a bunurilor comune: bunul să fie dobândit de oricare dintre soţi în

timpul căsătoriei. bunul să nu facă parte din categoria bunurilor

proprii enumerate în art. 22 C. familiei.


Bunuri calificate de Codul familiei drept bunuri comune. Sunt proprietatea comună a soţilor, bunurile procurate din contul:„a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din:- activitatea de muncă; - activitatea de întreprinzător;- activitatea intelectuală;b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);c) altor mijloace comune” (art. 20 alin. 2 C. familiei).


Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sînt procurate sau depuse pe numele unuia dintre soţi(art. 20 alin. 3 C. familiei).


“Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice” (art. 20 alin. 4 C. familiei).


Categoriile bunurilor proprii:a) Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 22 alin. 1 C. familiei)b) Bunurile dobândite prin moştenire, donaţie sau în baza altor acte cu titlu gratuit de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei (art. 22 alin. 1 C. familiei).c) Bunurile de uz personal (art. 22 alin. 2 C. familiei)d) Plăţile care au un caracter de compensare - ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc (art. 20 alin. 2 lit. b) C. familiei)


Bunurile de uz personal (art. 22 alin. 2 C. familiei)Art. 22 alin. 2 C. familiei dispune: „lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi modul de dobândire.”


Totodată, „bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate în devălmăşie a acestora dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.)”(art. 23 C. familiei).


Drepturile soţilor asupra bunurilor comune.

În conformitate cu principiul egalităţii în drepturi a soţilor în familie, art. 21 alin. 1 C. familiei dispune că „soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune”.


„mandatul tacit reciproc” sau „consimţământul tacit reciproc al soţilor”.

Potrivit acestui mandat, oricare dintre soţi, poate efectua diferite acte şi operaţii ce sunt necesare a fi îndeplinite în timpul căsătoriei asupra bunurilor comune, fiind prezumat că are şi acordul celuilalt soţ(art. 21 alin. 2 C. familiei).


Prezumţia mandatului tacit reciproc are caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul care nu a participat la încheierea actului juridic respectiv, poate face dovada că s-a opus încheierii actului dat, fapt ce va duce la anularea acestuia.


Mandatul tacit reciproc al soţilor nu există, fiind necesar consimţământul expres al ambilor soţi, în următoarele situaţii:

actele de dispoziţie cu privire la imobile. rezilierea contractului de închiriere a

spaţiului de locuit, înstrăinarea casei sau apartamentului, limitarea dreptului la locuinţă al celuilalt soţ (art. 21 alin. 5 C. familiei).


Actele încheiate cu nerespectarea cerinţei consimţământului expres al ambilor soţi, precum şi actele prin care se micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri sunt declarate nule de către instanţa de judecată, în baza art. 21 alin. 3 C. familiei.


Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite „atât în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei” (art. 25 alin. 1 C. Familiei).


Împărţirea bunurilor comune ale soţilor se poate face:– în baza acordului dintre soţi;– la cererea oricăruia dintre soţi;– la cererea creditorilor personali a oricăruia dintre

soţi.


Împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale convenţională prin încheierea unui acord între soţi sau prin hotărârea instanţei de judecată (la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali a unuia dintre soţi).


Acţiunea privind împărţirea bunurilor comune este de competenţa judecătoriei de la domiciliul sau de la locul de aflare a pârâtului. În cazul în care împărţirea bunurilor comune se face pe cale accesorie în cadrul acţiunii de desfacere a căsătoriei, competenţa revine instanţei sesizate cu judecarea cererii privind desfacerea căsătoriei.


Determinarea cotelor cuvenite fiecărui soţ (art. 26 C. familiei):

„(1) La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt considerate egale dacă, contractul matrimonial nu prevede altfel.

(2) Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori”.


Împărţirea propriu-siză constă în determinarea cotelor-părţi şi atribuirea bunurilor fiecăruia dintre soţi. La atribuirea bunurilor se ţine cont de o multitudine de factori, precum mărimea cotelor-părţi ce se cuvine fiecărui soţ din masa bunurilor supusă împărţirii, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia soţilor sau alte asemenea.


„Dacă unuia dintre soţi îi sînt transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie bănească sau de altă natură”, stipulează art. 25 alin. 4 C. familiei.


În cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, potrivit art. 25 alin. 7 C. familiei, „acestea devin bunuri personale ale soţilor, iar bunurile care nu au fost împărţite, precum şi bunurile dobândite ulterior de către soţi, sînt proprietate în devălmăşie a acestora”.


Legislaţia R. Moldova reglementează contractul matrimonial la art. 27 C. familiei care prevede: „Contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în cazul desfacerii acesteia”.


„Contractul matrimonial poate fi încheiat până la înregistrarea căsătoriei sau, în orice moment, în timpul căsătoriei.”

Contractul matrimonial este un act juridic solemn, art. 28 alin. 3 C. familiei impunând forma scrisă şi autentificarea notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia. Prezenţa personală a soţilor este obligatorie, fiind exclusă încheierea contractului matrimonial prin reprezentare.


Contractul matrimonial va conţine clauze atât cu privire la regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soţi, cât şi alte raporturi patrimoniale dintre soţi.


Nu pot forma obiectul contractului matrimonial raporturile personale dintre soţi, precum: obligaţia de a se iubi reciproc; de a respecta fidelitatea conjugală; îndatoririle conjugale a soţilor; să nu folosească băuturi alcoolice; să nu ducă un anumit mod de viaţă; obligaţia soţiei de a se ocupa de menajul casnic; etc. Dar, de exemplu, contractul matrimonial poate conţine sancţiuni patrimoniale pentru soţul culpabil de infidelitate conjugală, de vătămare corporală, de desfacerea căsătoriei etc.


Raporturile patrimoniale dintre soţi, care pot forma obiectul contractului patrimonial sunt:- drepturile şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă; - modul de participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei şi la cheltuielile comune; - bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soţi în caz de partaj;- depozitele bancare;

- depozitele bancare;- drepturile de proprietate intelectuală;- datoriile;- pensia de întreținere;- alte clauze patrimoniale, inclusiv sancţiuni

patrimoniale pentru soţul culpabil de desfacerea căsătoriei.


Contractul matrimonial nu poate aduce atingere: capacităţii juridice sau de exerciţiu a soţilor(viitorilor

soţi dreptului soţilor de adresare în instanţa

judecătorească pentru reglementarea relaţiilor personale dintre ei

drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor dreptului soţului inapt de muncă la întreţinere drepturile şi interesele legitime ale soţilor sau ale

unuia dintre ei, precum şi clauze care contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale


Modificarea sau rezilierea contractului matrimonial se face în baza acordului dintre soţi, acordul, în acest sens, trebuie să îmbrace forma scrisă şi să fie autentificat notarial.


În cazul în care unul dintre soţi refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial, celălalt soţ se poate adresa în instanţa de judecată, pentru a-şi apăra dreptul pe care îl consideră lezat.


Contractul matrimonial nu mai produce efecte din momentul încetării căsătoriei, prin decesul unuia dintre soţi, sau din momentul desfacerii căsătoriei, prin divorţ.


Legiuitorul înlătură posibilitatea soţilor de a induce în eroare pe creditorii săi cu privire la masa de bunuri sau patrimoniul acestora, impunându-le obligaţia de a-i anunţa pe ei despre toate modificările ce intervin în conţinutul contractului matrimonial şi oferindu-le posibilitatea să ceară modificarea sau rezilierea acestuia, dacă le lezează drepturile (art. 32 C. familiei).


Nerespectarea condiţiilor de valabilitate(de fond şi de formă) cerute pentru încheierea contractului matrimonial atrage nulitatea acestuia.

Nulitatea poate fi totală sau parţială, după cum afectează întregul contract matrimonial sau numai anumite clauze.


Cauzele neîntocmirii contractului matrimonial:

legislația reglementează regimul legal al bunurilor soților;

lipsa unei practici în încheierea acestuia; lipsa unei practici jurisprudențiale;


doar la auzul de contract matrimonial, soții se gândesc la ceva rău;

părinții soților nu motivează încheierea contractului;

se recomandă a fi încheiat când soții dispun de bunuri și bani.


Cum ne apărăm bunurile, dacă celălalt soț nu dorește să încheie contract matrimonial:

1.până la nuntă, înregistrați bunurile imobile pe numele D-voastră;

2.rugați rudele și prietenii să anexeze contractul de donație la toate darurile;

3.Când faceți cele expuse mai sus, nu vă grăbiți să spuneți celuilalt soț.

Efectele casatoriei

Documents

Transcript of Efectele casatoriei