Efectele Nepatrimoniale Ale Casatoriei Licenta

2

CUPRINS

LISTA DE ABREVIERI ................................................................................................................... 4

INTRODUCERE................................................................................................................................5

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ................................................................................................ 7

CAPITOLUL 2

NUMELE SOŢILOR ..................................................................................................................... 20

2.1. Schimbarea numelui pe cale administrativă ................................................................... 24

2.2. Efectele divorţului cu privire la nume............................................................................ 27

2.3. Jurisprudenţă...................................................................................................................30

CAPITOLUL 3

RELAŢIILE DINTRE SOŢI............................................................................................................34

3.1.Relaţiile personale dintre soţi........................................................................ ...................34

3.1.1.Egalitatea soţilor............................................................................................................36

3.1.2.Independenţa soţilor.......................................................................................................38

3.1.3.Profesia soţilor.............................................................................................................. 39

3.1.4.Relaţiile sociale ale soţilor............................................................................................ 39

3.1.5.Cetăţenia soţilor............................................................................................................ 39

3.2.Obligaţiile reciproce dintre soţi ....................................................................................... 40

3.2.1.Obligaţia de respect ...................................................................................................... 40

3.2.2.Obligaţia de fidelitate .................................................................................................. 40

3.2.3.Obligaţia de sprijin moral............................................................................................. 41

3.2.4.Obligaţia de coabitare................................................................................................... 43

3.2.5.Îndatoririle conjugale.................................................................................................... 49

3.2.6. Jurisprudenţă.................................................................................................................53

CAPITOLUL 4

EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA CAPACITATEA DE EXERCIŢIU.......................55

4.1. Capacitatea civilă..............................................................................................................55

4.2. Jurisprudenţă.....................................................................................................................57

4.3. Efectele căsătoriei cu privire la căsătorie.........................................................................60

4.3.1. Jurisprudenţă..................................................................................................................61

4.3.2. Jurisprudenţă..................................................................................................................62

3

CONCLUZII.......... ........................................................................................................................ 64

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................66

4

LISTA DE ABREVIERI

Alin. Alineat Art. Articol C. civ. Codul civil C. fam. Codul familiei C. pen. Codul penal C. pr. civ. Codul de procedură civilă Ed. Editura NNC Noul Cod civil Nr. Număr(ul) O.U.G Ordonanţa de urgenţă a Guvernului Op. cit. Operă citată P. Pagina

5

INTRODUCERE

Ce anume m-a determinat să scriu o asemenea lucrare? Pare o întrebare retorică dar

răspunsul poate fi multiplu sau, mai bine spus, poate avea mai multe posibile răspunsuri.

Familia putem spune că este unirea a două persoane prin căsătorie, filiaţie sau chiar

prin adopţie. După semnarea actului de căsătorie bărbatul şi femeia devin din acel moment

soţ şi soţie, iar între familiile celor doi soţi se formează legături de rudenie (cuscri,

cumnat, cumnată, mama-soacră, tata-socru).

Familia este formată datorită căsătoriei şi a filiaţiei. Căsătoria şi filia ţia reprezintă la

randul lor pilonul şi sursa familiei; totuşi familia este un grup de persoane unite prin

gradul de rudenie, căsătorie, filiaţie, adopţie. Normele juridice fixează cadrul acestor

relaţii, reglementând raporturile personale şi cele patrimoniale izvorâte din căsătorie şi din

filia ţie, inclusiv filiaţia din adopţie; numim aceste norme, simplu: „dreptul familiei”.

După cum bine ştim şi din doctrinele franceze, dreptul familiei există pentru că nu este

nici ilegitim dar bineînţeles nici inutil. Codul civil chiar susţine cele spuse de doctrinele

franceze, prin faptul că a rezervat Cartea a II-a – Despre familie, instituţiile căsătoriei şi

rudenia. Totuşi dreptul familiei este, după cum am specificat, căsătoria şi rudenia, fără

acestea neexistând dreptul familiei.

Căsătoria este uniunea bărbatului cu femeia pentru întreaga viaţă a acestora, după cum

bine spune şi ( Herenius Modestinus) o consortium omnis vitae. Unii sociologi spun că în

căsătorie s-a produs cea mai mare nedreptate dar şi prima exploatare, aceea a femeii de

către bărbat, ca şi o consecinţă a forţei fizice a bărbatului faţă de femeie care nu a fost

cenzurată de nici una dintre legile morale sau cele juridice, iar aceea exploatare şi

inegalitate socială a femeii faţă de bărbat a continuat mii de ani.

Numele pe care îl purtăm, îl avem toată viaţa sau numai o parte din ea (în cazul

căsătoriei; până la schimbarea lui pe cale administrativă; până la adopţie; în cazul

desfacerii căsătoriei), el fiind o parte din personalitatea noastră, este sunetul la care noi

reacţionăm, se identifică şi ne identifică.

Identitatea şi destinul fiecăruia dintre noi le avem datorită numelui şi prenumelui pe

care le avem. Numele a fost tot timpul important pentru om, nu putem sa uităm asta.

6

Principala funcţie a numelui este cea de identificare a persoanei în colectivitatea în

care trăieşte, învaţă şi îşi duce la îndeplinire activitatea lui zilnică.

Ştim că odată cu încheierea actului de stare civilă, iau naştere o serie de raporturi

complexe datorită conţinutului lor, prin naturi diferite, unele dintre ele fiind reglementate

de lege, pentru cei care tocmai s-au căsătorit. Aşadar sunt reglementate raporturile

personale şi cele patrimoniale, iar raporturile nepatrimoniale dintre cei doi soţi, constituie

drepturi şi obligaţii reciproce pentru cei doi.

Raporturile personale dintre soţi au un conţinut variat şi complex, legiuitorul neputând

reglementa o parte mai mică din relaţiile care intervin între soţii în timpul căsătoriei.

Reglementarea legală a acestor raporturi dintre soţi îşi dovedeşte importanţa şi în special

necesitatea, în cazul în care apar neînţelegerii între soţi, dar mai ales când relaţiile dintre

aceştia sunt vătămate şi continuarea căsătoriei este imposibilă.

Deci după cum putem deduce de aici căsătoria realizează familia din care rezultă

filia ţia, iar căsătoria şi rudenia sunt bazele dreptului familiei. Din căsătorie rezultă de

asemenea drepturi dar în acelaşi timp şi obligaţii care sunt reciproce pentru ambii soţi.

Datorită tot căsătoriei numele (soţiei, în general) se schimbă, sau se mai poate schimba

şi pe cale administrativă, dar şi la terminarea căsătorie. Căsătoria fiind implicată aşa mult

în această lucrare trebuie să menţionăm că tot datorită ei, minorul de 16 ani, dacă se

căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

În lucrarea prezentată mai jos, sunt explicate mai detaliat aceste efecte nepatrimoniale

ale căsătoriei.

7

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Definiţia dreptului familiei. "Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice

care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie,

adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în

scopul ocrotirii şi întăririi familiei" 1.

Familia, aşa cum o ştim noi în ziua de azi, este rezultatul unei evoluţii de secole, timp

în care a suferit nenumărate modificări ca o consecinţă firească a progresului societăţii

omeneşti, a influenţelor de ordin religios, economic, social, şi chiar moral. Conducerea

familiei, relaţiile dintre membrii aceleaşi familii, statutul copiilor sunt total diferite astăzi

faţă de cum le-au dat naştere strămoşii noştri.

Familia este definită ca fiind „o formă de comunitate umană care cuprinde grupul de

persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie”2.

Juriştii susţin că familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între

bărbat şi femeie, precum şi prin procreaţie; este o realitate socială, pentru că reprezintă

cadrul comunităţii de viaţă şi de interese a celor ce o compun, uniţi prin esenţa morală a

căsătoriei şi prin descendenţă într-un model unic al solidarităţii umane; este o realitate

juridică, fiind recunoscută şi ocrotită juridiceşte3.

Din punct de vedere juridic familia ar putea fi definită ca fiind grupul de persoane

legate între ele prin rudenie, căsătorie, adopţie ori prin alte legături asimilate cu acestea,

între care există drepturi şi obligaţii 4.

Dintre oameni legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie, se creează o formă de relaţii

sociale denumită familie. Din familie fac parte soţii, copiii şi părinţii, precum şi alte

persoane între care există relaţii de rudenie. Chiar şi soţii singuri, fără copii, formează o

familie.

1 Ioan P. Filipescu, Andrei I. Filipescu (2001) , Tratat de Dreptul Familiei, Ed. a VI-a, All Beck, Bucureşti;

2 I. P. Filipescu, (1975)Tratat de Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, p. 1-2;

3 Emeşe Florian, (2001), Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, p. 2;

4 Ioan Dorel Romoşan, (2012), Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 14;

8

Noţiunea de familie necesită discuţii, putând fi privită atât din punct de vedere

sociologic, cât şi juridic. Familia, în sens sociologic, ca formă specifică de comunitate

umană, indică grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se

defineşte prin comunitate de viaţă, interese sau într-ajutorare, relaţiile de familie având

caracter de multilateralitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale.

Familia dă naştere la următoarele raporturi:

• Raportul de căsătorie ce alcătuieşte baza familiei;

• Raportul dintre soţi ce alcătuieşte efectele căsătoriei;

• Raportul dintre părinţi şi copii ce sunt rezultatul legăturilor dintre soţi;

• Raportul dintre alte persoane ce mai fac parte din familie.

Familia este o instituţie multifuncţională. În această privinţă există un acord unanim,

dar opiniile diferă atunci când este vorba de a fixa care sunt aceste funcţii, în general

specialiştii oprindu-se asupra celor actuale, care sunt mai reduse. În trecut, aceste funcţii

ale familiei au fost mult mai numeroase şi mult mai ample, iar pentru a se putea compara

şi analiza cantitativ s-a propus un model ideal, cu zece funcţii şi anume: biologică,

demografică, economică, politică, juridică, etică, religioasă, educativă, psihologică

individuală şi psihologică socială, model ce poate lua forma unei diagrame polare

funcţionale.

Ca valoare socială aparte, familia are rol şi funcţii destul de importante, prin care se

efectuează, pe de o parte, integritatea socială a individului, iar pe de altă parte, unitatea şi

armonia dintre membrii familiei.

Rolul şi funcţiile familiei constituie un subiect deosebit de delicat, iar dişciplinele

sociale recurg la diferite clasificări.

Ştiinţa dreptului păstrează doar acele clasificări care presupun şi efecte juridice, cu

indicaţie că toate clasificările sunt utile şi că fiecare ramură a ştiinţelor sociale îşi aduce

ajutorul la cunoaşterea fenomenului complex care este familia.

Clasificarea câtorva funcţii familiale:

9

I. Funcţia biologică sau de reproducere şi păstrarea speciei umane este una dintre

cele mai importante funcţii ale familiei fiind intim încătuşată de însăşi esenţa căsătorie, de

menirea acesteia.

Funcţia biologică a familiei nu trebuie subordonată exclusivist doar ideii de satisfacere

a instinctului sexual, ea trebuie sa fie corelată, în mare măsură, cu împlinirea unei

puternice nevoi fireşti pe care o simte omul de a avea şi creşte copii, de a lăsa descendenţi,

de a nu dispărea din viaţă fără să lase urmaşi care să-i păstreze amintirea1.

Trebuie să arătăm că, în baza legislaţiei în vigoare [ art. 259 alin. (2) din Cod civil]

„Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”, de aici se

înţelege că scopul este şi de procreare.

În general, în lume, prin politici demografice, ţările sprijină funcţia biologică a familiei

sau o reprimă. În funcţie de situaţiile social economice, de evoluţia demografică specifică,

statele avansează politici de stimulare a natalităţii sau de împiedicare a sporului populaţiei.

II. Func ţia educativă – reglementată de Cod civil, drepturile şi obligaţiile părinteşti

sunt printre multe altele şi cele care se referă la asigurarea condiţiilor materiale şi morale

privind creşterea şi educarea copilului.

Familia, împreună cu şcoala, este unul dintre factorii cei mai importanţi, care asistă la

formarea individului. În familie se împlineşte socializarea primară sau de bază, urmând ca

procesul de socializare să fie continuat la şcoală, unde se efectuează socializarea

secundară. Procesul de educaţie este însă o acţiune continuă, ceea ce inseamnă că în

familie se realizează şi socializarea continuă, care se referă la copilul devenit între timp

adult, soţ sau părinte.

III. Func ţia economică – aceasta constă în faptul susţinerii în comun a traiului zilnic,

care reclamă şi asigurarea condiţiilor materiale de existenţă a familiei.

În fond, familia este ducerea în comun a vieţii materiale şi spirituale şi, din acest punct

de vedere, Codul civil cuprinde norme legale care uşurează realizarea funcţiei economice a

familiei. Soţi sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin material, pe timpul căsătoriei,

existând obligaţia legală de întreţinere între soţi.

1 Ioan Dorel Romoşan, op. cit., p. 18;

10

IV. Funcţia de solidaritate familială – „solidaritatea morală şi materială dintre

membrii familiei este deosebit de firească, deoarece, ea izvorăşte din legătura biologică,

din comunitatea de viaţă şi din afecţiunea naturală ce există între membrii grupului

familial”1.

Într-adevăr, familia s-ar dezmembra, indiferent care ar fi temeiul său de constituire,

dacă între membrii nu ar exista acest angajament de ordin afectiv şi moral. Această

afecţiune nu rămâne numai în domeniul raporturilor de fapt dintre membrii familiei, ci

îmbracă chiar forma unor obligaţii juridice. Rolul de solidaritate familială, se poate analiza

şi în raport cu celelalte obligaţii personale ale soţilor sau cu obligaţiile părinţilor faţă de

copiii lor.

„Căsătoria şi filia ţia sunt sursa şi pilonii familiei; familia este un grup de persoane

unite prin natura relaţiilor dintre ele, de căsătorie sau de filiaţie. Normele juridice fixează

cadrul acestor relaţii, reglementând raporturile personale şi cele patrimoniale izvorâte din

căsătorie şi din filiaţie, inclusiv filiaţia din adopţie; numim aceste norme, generic: „dreptul

familiei”2.

Dreptul familiei există fără îndoială ca ramură de drept, deoarece stabileşte o legătură

de relaţii sociale distincte, cu identitate proprie. În prezent, actualul Cod civil, la fel ca, în

trecut, vechiul Cod civil, stabileşte relaţiile de familie, iar obiectul individual de

reglementare al acestui cod ne îndrumă spre concluzia susţinerii tezei dreptului familiei ca

ramură distinctă de drept.

Dreptul familiei este o ramură care aparţine ramurilor de drept privat care

reglementează relaţiile de familie şi raporturile de filiaţie.

O altă definiţie a dreptului familiei ar fi – „aceea ramură a sistemului unitar de

drept român care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din

căsătorie, filiaţie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege cu raporturile de familie"3.

Izvoarele dreptului familie – sunt formele de exprimare în care sunt conţinute normele

juridice care reglementează această ramură:

• Constituţia;

1 Ioan Albu, (1975), Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 16;

2 Emeşe Florian, op. cit., p. 2;

3 Ioan Dorel Romoşan, op.cit., p. 23;

11

• Vechiul Cod civil;

• Noul Cod civil;

• Codul familiei din 1954;

• Decretul nr. 31/1954 şi Decretul nr. 32/2954 au fost abrogate prin Legea nr. 71/2011;

• Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, acest act normativ a abrogat

Decretul nr. 278/1960 privitor la actele de stare civil ă;

• Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;

• Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;

• Convenţiile internaţionale în domeniul relaţiilor de familie ratificate de România.

Principiile dreptului familiei:

I . Principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie – Acest principiu al egalităţii dintre

bărbat şi femeie este reglementat în alin.(1) al art.258; este reglementată egalitatea femeii

cu bărbatul, atât în ceea ce priveşte relaţiile patrimoniale şi personale dintre soţi, cât şi cele

dintre părinţi şi copii.

Conform art. 16 alin.(1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ''cu

începerea de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nicio restricţie în ceea ce

priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o

familie. Ei au drepturi egale la contracararea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la

desfacerea ei''1.

Acest principiu presupune o condiţie ca, după ce a fost încheiată căsătoria, soţii sunt

egali în drepturi şi în îndatoriri, atât în relaţiile dintre ei, cât şi în relaţiile cu copiii lor

minori; ambii părinţi trebuie să se ocupe de creşterea şi educarea copiilor. Între soţi

drepturile şi obligaţiile au acelaşi conţinut, sunt complementare şi au un singur scop şi

anume: interesul comun al soţilor.

II. Principiul c ăsătoriei liber consimţite între soţi – persoanele sunt libere să-şi

aleagă partenerul de viaţă, iar în temeiul acestei legături stă înclinaţia şi afecţiunea

1 Gabriela Cristina Frenţiu, (2012), Comentariile Codului Civil, Familia, Ed. Hamangiu, Bucuresti, p.3;

12

reciprocă a unuia faţă de celălalt; Art.48 alin.(1) teza întâi din Constituţie, republicată,

prevede: ''Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi(...)'', fiind aşadar, şi

de aceasta dată, în prezenţa unui principiu constituţional, dispoziţia se găseşte în Codul

civil într-o altă formă în art. 258 alin.(1), art 259 alin.(1), art 271, alin(2), relatează dreptul

bărbatului şi a femeii de a se căsători, în scopul de a întemeia o familie1.

Stricto senso, acest principiu cu valoare constituţională înseamnă că voinţa

concordantă a viitorilor soţi este singurul factor subiectiv, relevant şi indispensabil la

încheierea căsătoriei. Acordul sau opoziţia părţilor sau a altor persoane nu are conotaţii

juridice”2.

Acest principiu este foarte important şi constitue eliminarea din legislaţia noastră a

restricţiilor de rasă, castă, religie, naţionalitate, condiţie socială în materie de căsătorie.

Orice persoană este liberă să-şi aleagă partenerul de viaţă. Oamenii trebuie să se îndrepte

spre căsătorie având ca temei principal, înclinaţia şi afecţiunea reciprocă.

III. Principiul monogamiei – Monogamia, are în prezent o puternică bază morală,

ea fiind un principiu al societăţilor moderne şi ea a apărut din judecăţi de natură

economică. Monogamia, chiar dacă nu a dominat peste tot, în legătură cu alte fenomene ce

se aflau la baza familiei şi anume: poligamia sau poliandria; sunt unele sisteme de drept

care mai acceptă opusul ei din cauza influenţelor puternice a unor religii ce alcătuie partea

înglobată, a însăşi culturii poporului respectiv, şi anume: dreptul musulman sau dreptul

african;

Trebuie precizat că în actualul Cod civil în art 237 cât şi în vechiul Cod civil, se

intrezice a doua căsătorie la o persoană deja căsătorită, deoarece în dreptul nostru se pune

la baza căsătoriei existenţa dragostei care nu poate fi irosită în mai multe sentimente. Dacă

principiul monogamiei nu se respectă ea este lovită de nulitate absolută a căsătoriei, cel

care a săvârşit infracţiunea de bigamie, va fi pedepsit. Trebuie menţionat, că în cazul în

care o persoană a cărui soţ a fost declarat mort şi ea s-a recăsătorit şi, după căsătorie

hotărârea de declarare a morţii este anulată, a doua căsătorie este valabilă, dacă soţul celui

declarat mort a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că cel declarat mort este în viaţă. În

aceste situaţii, prima căsătorie este desfacută din momentul încheierii noii căsătorii.

Esenţa principiului îl alcătuie sentimentul dragostei care trebuie să existe la

1 Gabriela Cristina Frenţiu, op.cit., p. 3;

2 Ibidem;

13

încheierea fiecărei căsătorii, deoarece acest sentiment are un caracter exclusivist, iar

căsătoria întemeiată pe dragoste nu poate fi decât monogamă1.

IV. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei – Căsătoria este considerată în dreptul

nostru, baza familiei şi, de aceea, legea o apără, în sensul asigurării stabilităţii sale.

Familia este apărată nu doar de stat, ci şi de societate în general.

Corelativ, dreptul la ocrotirea familiei, alin(3) al art. 258 Cod civil, institue obligaţia

statului de a sprijini încheierea căsătoriei, dezvoltarea şi întărirea acesteia. Sprijinul poate

fi materializat prin diverse măsuri economice şi sociale. Spre exemplu: până la data de 3

iulie 2010, prin Legea nr.356/2006 unui sprijin financiar în cuantum de 200 euro pentru

persoanele care se află la prima căsătorie şi au domiciliul sau reşedinţa în Romania,

indiferent de cetăţenia soţilor (sprijinul era condiţionat de urmatoarele elemente: ambii soţi

să fie la prima căsătorie, ambii soţi să aibă domiciliul sau reşedinţa în Romania). Prin

Legea nr.277/2010 s-a reglementat alocaţia pentru susţinerea familiei. Tot în scopul

ocrotirii şi sprijinirii familiei, dezvoltării şi consolidării solidarităţii familiale, bazată pe

prietenie, afecţiune şi întrajutoare morală şi materială a membrilor familiei, ce constitue un

obiectiv de interes naţional, a fost adoptată Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi

combaterea violeţei în familie. Ca atare, prin diferite acte normative, au fost stabilite

măsuri care în final să contribuie la sprijinirea familiei, la încurajarea relaţiilor de

căsătorie, la consolidarea instituţiei în familiei2.

Apărarea căsătoriei se desfaşoară prin mijloacele dreptului familiei care reglementează

condiţiile de valabilitate ale căsătoriei stabilind o pretenţie deosebită acestor condiţii,

tocmai pentru a se putea îndeplini rolul căsătoriei ca act juridic încheiat între persoane

private, însă cu o importanţă aparte pentru societate.

Apărarea căsătoriei şi a familiei se efectuează prin mijloacele dreptului dar şi prin alte

mijloace economice şi sociale. Constituţia României dă atenţie sporită ocrotirii căsătoriei

şi familiei, promovând această problemă la rang de principiu constituţional.

Relaţiile de familie şi rudenie fac parte din viaţa noastră a tuturor, viaţa de familie

include, practic întreaga gamă a experienţelor emoţionale din viaţă, deoarece am putea

spune că familia este cel mai preţios şi valoros lucru al omului, alaturi de care trăieşte cele


2 Gabriela Cristina Frenţiu, op.cit., p. 4;

14

mai frumoase şi intense momente ale vieţii, dar de asemenea pot fi şi unele momente

triste, care duc la disperare.

V. Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor –

Acest principiu este consacrat de art.48 alin.(1), din Constituţie, republicată, care prevede

că familia se întemeiază printre altele ‘’pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura

creşterea, educaţia şi instruirea copiilor’’. Ca îndatorire specifică, Codul civil în art.488,

face vorbire de obligaţia părinţilor de a coopera cu ‘’persoanele fizice şi persoanele

juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului’’1.

Obligaţia de creştere şi de educare a copiilor minori le revine în primul rând părinţilor,

care trebuie să se îngrijească în mod special de educaţia, învăţătura şi pregătirea

profesională care să-i servească copilului întrega viaţă. Este vorba despre ocrotirea

copilului prin părinţi, sau ocrotirea părintească se poate realiza prin alte persoane decât

părinţii;

VI. Principiul sprijinului moral şi material reciproc dintre membrii familiei –

Acest principiu subliniază faptul că relaţiile de familie se întemeiază pe prietenie şi

afecţiune reciprocă, soţii trebuie să trăiască de comun acord, ei contribuie la cheltuielile

căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile care se dobândesc în timpul

căsătoriei, sunt bunurile ambilor sotii, bunuri comune pe care le folosesc împreună; cu

excepţia acelor bunuri pe care legea le menţionează a fi bunuri proprii.

Dreptul familiei are puternice înţelegeri cu toate celelalte ramuri ale dreptului,

indiferent că depinde de dreptul public sau dreptul privat. Aceste legături se datorează

faptului că, în general, între toate ramurile dreptului sunt legături strânse, ele formând la

un loc, sistemul unitar al dreptului român iar, specificitatea relaţiilor de familie fac acestea

să intre parţial sub incidenţa mai multor ramuri de drept, care stabileşte forma lor

specifică, potrivit scopului de reglementare.

Originea căsătoriei este legată de începuturile familiei, iar sub raport juridic este legată

de începuturile dreptului, probleme mult discutate în literatura de specialitate. După

promiscuitatea primitivă din era paleoliticului care, deşi negată de unii specialişti, era

totuşi inerentă trecerii de la turma primatelor la grămada de antropoizi şi cu urmări de

psihologie abisală, în neolitic apar îngrădiri între raporturile dintre generaţii (căsătoria pe


15

grupe). Arătată la polinezieni sub denumirea de punalua şi permiţând o grupare a rudelor

în jurul mamei, cu reguli de imunitate reciprocă, de apărare naturală şi de susţinere

reciproc în cadrul unei rudenii nu numai naturale, ci şi totemice.

Unirea acestor grupe în ginţi, fratrii şi triburi a dat naştere organizării matriarhale, cu

evident ascendent feminin, iar trecerea la „căsătoria pereche”, bazată pe coabitarea

temporară a unui cuplu cu posibilităţi şi de alte relaţii (poliandrie, poligenie) a promovat

sistemul matrilocal şi matrilineal de rudenie. Poziţia predominantă a femeii, fără a exclude

însă elementul masculin aşa cum dovedeşte rolul fraţilor mamei (avunculat), se datora nu

numai rolului economic în lucrarea neevoluată a pământului, ci şi sporului demografic pe

care-l aducea datorită unei presupuse legături cu forţele supraomeneşti.

Definită în antichitate, ca fiind o uniune a bărbatului cu femeia pentru întreaga viaţă a

soţilor, „coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humini iuris

comunicatio (Herenius Modestinus)”1, căsătoria a parcurs secolele cu un prestigiu social

care n-a putut fi, practic, niciodată dărâmat.

În doctrină, căsătoria este definită ca fiind „uniunea liber consimţită dintre bărbat şi

femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi

reglementată de normele imperative ale legii”2.

Căsătoria mai este definită ca fiind „actul juridic solemn încheiat de un bărbat şi o

femeie în scopul întemeierii unei familii”3.

După părerea unor sociologi, în căsătorie s-a produs prima şi cea mai nedreaptă

exploatare, aceea a femeii de către bărbat, ca urmare a fructificării forţei fizice a acestuia

din urmă, necenzurat de legile morale şi cele juridice, şi inegalitatea socială a femeii şi a

bărbatului care a dăinuit mii de ani. Criza familiei, reflectată în creşterea divorţialităţii şi

căderea nupţialităţii, nu poate anula însăşi ideea căsătorie şi familiei şi nici nu o va anula

vreodată.

Dacă în Evul Mediu, căsătoria se afla sub influenţa Bisericii de sute de ani, de

asemenea şi sub semnul indisolubilităţii ei, fiind considerată o taină prin care bărbatul şi

femeia se unesc nu numai între ei, ci şi cu Dumnezeu, indisolubilitatea căsătoriei a produs

1 Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, (2009), Roma: Cetatea şi destinul ei juridic, Ed. Galaxia Gutenberg,

Târgu-Lăpuş, p. 144; 2 Emeşe Florian, op. cit., p. 11;


16

şi efecte negative dar şi efecte pozitive. Unul din efectele negative a constat în menţinerea

legăturii dincolo de fiinţa morală a căsătorie, chiar şi atunci când din căsătorie n-a mai

rămas decât amăgirea, pe care Biserica dorea să o impună cu orice preţ, cu bună sau rea-

credinţă, primind o satisfacţie nominală şi falsă, aceea că s-a respectat porunca "Ceea ce

Dumnezeu a unit, omul să nu despartă".

Efectul pozitiv insolubilităţii căsătoriei a fost în primul rând, sensibilitatea soţilor,

autorităţilor şi societatea în ansamblul ei, ideea că actul căsătoriei este un act juridic

deosebit de important, poate cel mai important pe care îl încheie omul în viaţă, aşa s-a

dezvoltat ideea protejării stabilităţii căsătoriei prin lege.

Divorţul a fost acceptat treptat, treptat şi a ieşit victorios ca instituţie juridică, chiar

dacă în ţările cele mai înverşunate împotriva lui, moralitatea vieţii de familie, ca idee

morală şi principiu juridic, a stat mereu între replica cinică atribuită lui Napoleon

Bonaparte – ‚Dacă omul n-ar trebui să îmbătrânească, nu i-aş dori căsătoria’, şi cea a lui

Loysel – ‚En mariage, il trompe qui peut’ (În căsătorie înşeală cine poate).

Actul juridic al căsătoriei a fost dezbrăcat de haina sa religioasă, chiar în ţările care,

până nu demult, reglementau doar căsătoria religioasă, un exemplu bun ar fi Grecia. În

prezent, în aproape toate statele, numai actul juridic al căsătoriei produce efecte juridice,

ceea ce nu opreşte posibilitatea celebrării religioase, care nu este, însă, producătoare de

efecte juridice civile.

Căsătoria ca instituţie juridică modernă, în prezent, în dreptul european, este

subordonată principiului după care ea are un caracter laic şi solemn.

În dreptul român, vechiul Cod al familiei care a intrat în vigoare la data de 1 februarie

1954, a schimbat multe din principiile vechii legislaţii, preocupându-se să asigure o

importanţă socială şi juridică specială actului căsătoriei. Vechiul cod consacră ideea de act

juridic civil al căsătoriei, reglementând condiţiile de valabilitate ale acesteia în

corespondenţă cu scopul căsătorie, care este întemeierea unei familii şi nu simpla

convieţuire, rezumată, cum se exprima Loysel la: ’’a bea, a mânca şi a se culca

împreună’’.

Ca bază a familiei, căsătoria a format obiect de numeroase definiţii. În concepţia

populară „cununiile sunt rupte din rai”, Goethe credea a fi „începutul şi culmea oricărei

culturi”, Proudhon considera că „căsătoria este sacralitatea Justiţiei speciei umane”, o

17

părere asemănătoare a fost formulată de G. Ibrăileanu: „Căsătoria îşi are rădăcinile în

profunzimile naturii şi vieţii sociale, o creaţie a biologiei naturale şi sociale”. În

Dicţionarul de Dreptul familiei căsătoria este definită ca fiind „uniunea liber consimţită

dintre bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege în scopul întemeierii unei

familii”, defini ţie ce corespunde în general cu cele preconizate de majoritatea juriştilor

români (M. B. Cantacuzino, Tr. Ionaşcu, T. R. Popescu, I. Albu, I. P. Filipescu ş.a.). În

sistemul de Drept străin, jurişti îşi introduc unele elemente proprii, cum ar fi concepţiile

religioase. J. Portalis de pildă definea căsătoria ca fiind „societatea bărbatului şi a femeii

care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta şi sprijini reciproc, pentru a suporta

împreună greutăţile vieţii şi pentru a împărtăşi destinul lor comun” sau, într-un sens mai

strict, este „actul juridic prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei o uniune pe care

legea o prevede şi care nu poate fi ruptă după bunul lor plac”, aşa cum considerau M.

Planiol, G. Ripert, A. Rouast.

Cuvântul „căsătorie” este folosit şi în alte două înţelesuri: în sens de instituţie juridică

a Dreptului familiei, adică de ansamblu normelor juridice ce reglementează atât actul

juridic al căsătoriei, cât şi starea legală de căsătorie şi în înţelesul de ceremonie ce are loc

cu ocazia încheierii căsătoriei.

Actul juridic al căsătoriei se aseamănă mult cu contractul deoarece ambele sunt: acte

juridice bilaterale, sunt liber consimţite şi la ambele există egalitatea juridică. Dar totodată

există şi deosebiri între cele două, actul căsătoriei este limitat la exprimarea

consimţământului viitorilor soţi de a li se aplica statutul legal al căsătorie, şi totodată nu

poate fi afectat de modalităţi, de condiţie sau termen şi nu poate fi rezolvat. Deosebirile

dintre cele două au fost evidenţiate şi de literatura de specialitate. Ch. Lefebvre, afirmă că

„în ansamblul său, căsătoria n-a fost concepută şi reglementată în trăsăturile sale esenţiale

şi efectele generale ca un simplu contract”.

Caracterele căsătoriei sunt:

a) Căsătoria are caracter laic, ea se încheie valabil în faţa autorităţii statului şi nu a

bisericii;

b) Căsătoria este un act juridic civil încheiat între un bărbat şi o femeie;

c) Căsătoria este monogamă, adică în dreptul nostru se poate avea doar o singură

căsătorie, celelalte căsători sunt lovite de nulitate absolută;

18

d) Căsătoria are caracter solemn: - Prezenţa personală a celor doi la momentul căsătorie;

- Prezenţa concomitentă a viitorilor soţi;

- Prezenţa celor doi în faţa delegatului de stare civilă

şi în sediul stării civile;

- Asigurarea publicităţii căsătoriei (cei doi martori).

d) Căsătoria este un act juridic pe o perioadă nedeterminată, asta însemnând pe viaţă;

e) Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii şi ideea de a procrea;

f) Căsătoria este liber consimţită adică manifestarea de voinţă a celor care se căsătoresc

trebuie să fie liberă.

Recunoaşterea prezenţei scopului căsătoriei este o chestiune de fapt, o situaţie juridică

ce poate fi probată sau neconfirmată prin orice mijloc de dovadă. Dacă scopul căsătoriei

dispare, înseamnă că respectiva căsătorie este imaginară, sancţiunea fiind nulitatea

absolută.

Actualul Cod civil – intrat în vigoare de la 1 octombrie 2011 – reglementează în

continuare principiile de mai sus, obişnuind noua legislaţie a familiei la legislaţia

europeană. Toată reglementarea din actualul Cod civil stă ca reper al principiului egalităţii

dintre soţi şi a respectării interesului superior al copiilor. Ideea conservării identităţii

juridice a persoanei este valorificată în mod corect, chiar şi a faptului că o anumită calitate

specială, în speţă calitatea de soţ, nu poate şi nu trebuie să anihileze individualitatea

omului.

Căsătoria creează nişte raporturi juridice deosebit de complexe, care, într-o summa

divisio, ar putea fi grupate în raporturile dintre soţi şi raporturile dintre părinţi şi copii.

Deşi suntem în prezenţa unor relaţii de familie, este puternică legătura dintre membrii ei,

la fundamentul cărora există principii de etică şi de afectivitate, nu trebuie să se

prăbuşească în capcana ademenitoare de a prezenta căsătoria şi familia ca fiind procesele

sociale pentru care factorul patrimonial rămâne fără valoare.

Sub aspect propriu, căsătoria produce acţiuni cu privire la numele soţilor, capacitatea

de exerciţiu şi legăturile dintre soţi. În schimb căsătoria nu produce efecte directe asupra

cetăţeniei soţilor, adică, după căsătorie cetăţenia rămâne aceeaşi.

19

Precizăm însă că relaţiile personale născute din căsătorie sunt neobişnuit de complexe,

însă dreptul nu stabileşte decât o parte a acestora, celelalte relaţii rămânând în domeniul

moralităţii şi a religiei. Există o legătură rezistentă şi o pronunţare dinamică, în sensul că

au loc în mod continuu determinări reciproce între fenomenul moral şi fenomenul juridic.

Raporturile care iau naştere prin încheierea căsătoriei, sunt de naturi diferite, unele

dintre ele fiind reglementate din punct de vedere legal. Aşadar sunt reglementate

raporturile patrimoniale şi cele personale, nepatrimoniale dintre soţi, astfel constituindu-se

drepturi şi obligaţii reciproce pentru soţi.

Conţinutul raporturilor personale dintre soţi este divers şi complex, astfel că

legiuitorul nu mai poate reglementa decât în linii mari şi numai o parte dintre relaţiile care

se ivesc între soţi odată cu încheierea căsătoriei. Din punct de vedere juridic reglementarea

raporturilor dintre soţi este importantă şi necesară, în condiţiile apariţiei unor dezacorduri

între soţi şi mai ales când relaţiile dintre ei sunt vătămate şi fac nerealizabilă continuarea

căsătoriei.

Ceea ce este etic în cercul relaţiilor personale născute din căsătorie exercită o

influenţă rezistentă asupra raporturilor juridice personal nepatrimonial, dreptul

recepţionând „mesajul” moralei şi cuprinzându-l în norma juridică. O influenţă în sens

invers are loc, un fel de „transfer de mesaj” de la drept către morală, fapt ce face ca dreptul

să fie un agent de influenţare a moralei căsătoriei.

Legea interzice relaţiile din afara căsătoriei (adulterul) sancţionându-l din punct de

vedere penal, care porneşte de la o tradiţie a poporului român (art. 304 din Codul penal,

care este abrogat prin art. 1 pct. 65 din Legea nr. 278/2006). Interdicţia aceasta induce ea

însăşi un comportament moral, influenţând în mod evident morala comunităţii.

După părerea noastră, abrogarea infracţiunii de adulter din Codul penal constituie un

regres în ce priveşte politica legislativă a Statului Român privind relaţiile de familie,

deoarece prin nesancţionarea severă a relaţiilor extraconjugale legiuitorul nu face decât o

„invitaţie” la imoralitate, abătându-se puternic nu numai de la tradiţia morală a poporului

român, ci şi de la tradiţia legislativă în această materie. Din nefericire, nici noul Cod penal

nu reglementează în conţinutul său, infracţiunea de adulter1.


20

CAPITOLUL 2

NUMELE SOŢILOR

„ Legislaţia civilă nu defineşte numele, astfel că, definiţia dată numelui este

doctrinară. Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul

omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin cuvinte stabilite, în condiţiile

legii, cu această semnificaţie”1.

Numele de familie este o parte importantă a numelui în sens larg, care este alcătuit

din unul sau mai multe cuvinte, determinate de legii, care tipizează, persoana fizică în

societate. Dobândirea numelui de familie se face ori prin filiaţiei, aceasta fiind raportul de

succesiune dintre un copil şi fiecare dintre părinţii lui. În consecinţă, modul de dobândire a

numelui de familie este filiaţia, asta semnificând că numele de familie al părinţilor este

dobândit şi de copil. În cazul în care filiaţia unei persoane nu va putea fi precizată, numele

de familie va fi instituit pe cale administrativă.

Modificarea numelui de familie poate să intervină sau chiar intervine ca acţiune a

încheierii căsătoriei, a divorţului, precum şi a declarării nulităţii căsătoriei. În schimb, dacă

căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată modificarea numelui

de familiei al soţului supravieţuitor.

Potrivit art. 311 din Cod civil, "soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la

încheierea căsătoriei". Astfel soţi sunt obligaţi să îşi declare numele odată cu depunerea

declaraţiei de căsătorie. Conform reglementărilor anterioare care fac referire la nume,

cuprinse în art. 27 alin. 2 din Codul familiei soţii aveau şansa de a alege ca nume mai

multe forme: fie să-şi păstreze numele avut până la data încheierii căsătoriei, fie să aleagă

un nume comun, numele unuia dintre soţi sau numele lor reunite. Dar literatura de

specialitate a făcut câteva sugestii referitor la o posibilă legiferare care ar elimina

posibilitatea reunirii numelor explicând că aceasta nu ţine de tradiţiile poporului nostru şi

că de asemenea s-ar putea ajunge la îmbinării care ar strica rostul numelui persoanei, acela

1 Florina Morozan şi Dana Cigan, (2008), Introducere în Dreptul civil, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, p.

118;

21

de element identificator a ei. Atât vechea cât şi noua reglementare, au un caracter

imperativ.

Dar cu toate investigaţiile şi sugestiile realizate de literatura de specialitate, legiuitorul

a considerat necesar să mai adauge o versiune, aceea potrivit căreia unul dintre soţi să îşi

poată păstra numele avut înainte de căsătorie iar celălalt soţ să poarte numele lor reunite1.

Această versiune vine ca un compromis al legiuitorului, în sprijinul celor care îşi doresc

păstrarea numelui într-o formă sau alta numele avut înaintea căsătoriei, fără a aduce ofensă

orgoliului celuilalt soţ.

„Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele

oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele

de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”2.

„În cazul numelor reunite, ordinea numelui de familie este aceeaşi pentru ambii soţi,

nu este posibil ca unul să se cheme Popescu Ionescu iar celălalt să poarte numele de

Ionescu Popescu”3.

Căsătoria se încheie din momentul în care fiecare dintre viitori soţi şi-au dat

consimţământul, iar ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi. Actul de căsătorie este

semnat de către ambii soţi, cu numele de familiei ales să-l poarte în timpul căsătoriei, de

către ofiţerul de stare civilă şi de către cei doi martori.

După încheierea căsătoriei, alegerea numelui de familie care va fi purtat de aceştia în

timpul căsătoriei devine irevocabilă, soţii fiind obligaţii să poarte numele de familie

declarat pe tot parcursul căsătoriei. Această obligaţiei nu se opune posibilităţii de a cere

schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, dar dacă soţii au convenit la un

nume de familie comun, unul dintre ei va putea cere schimbarea pe cale administrativă

numai cu consimţământul celuilalt soţ.

Potrivit art. 383 din Cod civil, numele de familie obţinut prin căsătorie se păstrează şi

după încetarea căsătoriei prin deces sau în situaţiile de după desfacerea căsătoriei.

În cercetarea unui argument de ordin istoric (o foarte lungă tradiţie a dreptului nostru

este în temeiul că decesul unuia dintre soţi nu are nici o influenţă asupra numelui de

1 Noul Cod civil, art. 282;

2 Ioan Dorel Romoşan,op.cit., p.84;

3 Ibidem.

22

familie al soţului supravieţuitor), precum şi a unui argument a fortiori (dacă, în cazul unui

divorţ se află şi posibilitatea păstrării numelui de familie luat la încheierea căsătoriei, fiind

o consecinţă a învoielii soţilor sau a încuviinţării instanţei, indiferent din vina cui s-a

produs divorţul, cu atât mai mult trebuie să se ajungă la aceeaşi concluzie atunci când

căsătoria a durat până la moartea unuia dintre soţi).

Chiar s-a accentuat că purtarea numelui de familie luat la încheierea căsătoriei şi după

încetarea acesteia prin decesul celuilalt soţ constituie nu numai un drept, ci şi o obligaţie,

situaţia aceasta fiind impusă de două caractere juridice ale numelui: legalitatea şi

intangibilitatea.

Soluţia se sprijină pe faptul că nu există nici un text de lege care să limiteze dreptul

soţului supravieţuitor de a purta numele de familie pe care acesta l-a dobândit prin

căsătoria ce a încetat ca urmare a decesului celuilalt soţ – ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus -, precum şi pe un argument de interpretare istorico-teleologică1.

În situaţia în care soţul supravieţuitor sau divorţat care a luat numele celui decedat sau

a celuilalt soţ, se recăsătoreşte, numele celui care se recăsătoreşte poate fi adus într-o nouă

căsătorie ca nume comun, deoarece nu există nici o interdicţie legală în acest sens.

În doctrină s-a vorbit şi de părerea contrară, în sensul că numele fostului soţ luat ca

nume comun în prima căsătorie nu poate fi purtat şi în noua căsătorie ca nume comun, ci

doar ca nume propriu, iar soţul care se recăsătoreşte dacă doreşte menţinerea numelui din

prima căsătorie îl poate avea doar ca nume propriu în noua căsătorie. Explicaţia dată, este

că legea ocroteşte un atribut al personalităţii omului, cum este numele lui, care-l justifică

pe soţul supravieţuitor sau pe cel divorţat să-şi păstreze numele comun obţinut prin

căsătorie chiar şi după încetarea sau desfacerea căsătorie, chiar dacă se căsătoreşte doar că

nu-i poate îngădui să dispună de acest nume, consimţindu-se, la încheierea noii căsători, ca

numele în chestiune să fie comun cu noul soţ.

Respectăm că această concepţie este îndreptăţită, ca fiind echitabilă şi morală.

Legiuitorul însă ocroteşte personalitatea umană şi însuşirile sale, însă doar până unde nu

sunt afectate drepturile altor persoane.

Dacă păstrarea numelui obţinut prin căsătorie şi după încheierea căsătoriei se

motivează din considerente de imagine socială a soţului supravieţuitor, permiterea 1 Ionel Torja şi Dr. Paraschiv Peţu, (2011), În constelaţia numelui, Ed. Detectiv, Bucureşti, pag. 97;

23

preluării acestui nume într-o altă căsătorie, ca nume comun, nu se mai regăseşte, pentru că

ar semnifica un fel de necinstire a memoriei defunctului.

Legiuitorul nu opreşte căsătoria soţului supravieţuitor, ci doar aducerea numelui

comun, care a fost dobândit de la fostul soţ decedat, într-o nouă căsătorie ca nume comun,

aceasta nu poate avea o explicaţie logică. Dar în cazul în care soţul supravieţuitor doreşte

păstrarea numelui, va putea să-l păstreze doar ca nume propriu.

Tot acelaşi considerent îl aducem şi în cazul recăsătoririi soţului divorţat. În această

situaţie, mai mult decât în cazul recăsătoririi soţului supravieţuitor, raţionamentul

argumentaţiei se impune, deoarece drepturile fostului soţ divorţat al cărui nume fusese

folosit ca nume comun în prima căsătoriei, sunt bineînţeles uzurpate sau chiar afectate cel

puţin din punct de vedere moral. Pentru un bun echilibru social, argumente de echitaţie şi

morală socială pledează pentru soluţia pe care o susţin, mai ales în cazul când instanţa

judecătorească a încuviinţat, împotriva deciziei fostului soţ, purtarea numelui acestuia de

către celălalt soţ şi după desfacerea căsătoriei. La această problemă soluţia ar trebui

consacrată de Legea Ferenda.

Potrivit prevederilor din art. 311 din Cod civil, „soţii sunt obligaţi să poarte numele

comun declarat în timpul căsătoriei. Dacă soţii au convenit de comun acord, să poarte în

timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, fiecare dintre

soţi nu va putea cere schimbarea numelui pe cale administrativă, decât cu consimţământul

celuilalt soţ”.

În materia numelui soţilor, pot exista multe probleme, una dintre ele este problema

numelui în cazul soţului adoptat.

În cazul în care o persoană căsătorită este adoptată, soţul adoptat va continua să

poarte numele dobândit prin căsătorie, ca fiind nume comun. În situaţia în care fiecare soţ

şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, soţul adoptat va obţine numele

adoptatorului, prin adopţie. Dar dacă o persoană a obţinut prin adopţie, numele

adoptatorului, el poate aduce acel nume în căsătorie, putând fi purtat ca nume comun de

ambii soţi.

În cazul în care celălalt soţ consimte ca adoptatul să dobândească numele de

familiei a adoptatorului, soţul adoptat poate obţine numele acestuia.

24

2.1. Schimbarea numelui pe cale administrativă

Împreună cu situaţiile de modificare a numelui, de drept, ca şi cauză a schimbărilor

intervenite în statutul civil al persoanei fizice, legea dă persoanei şi şansa să îşi schimbe

numele, în cazurile prevăzute de lege, la cerere, în baza unei decizii administrative. Putem

afirma că schimbarea numelui de familie pe cale administrativă poate fi definită ca

înlocuirea numelui de familie cu altul, la cerere, prin decizie administrativă.

Instituţia schimbări numelui pe cale administrativă este reglementată de Ordonanţa

Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui

persoanelor, actualizată la data de 2 iulie 2009.

În art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 este precizat că „numele se poate

schimba pe cale administrativă, în condiţiile prezentei ordonanţe”, iar în art. 4 din acelaşi

act normativ amintit mai sus, este menţionat că se poate solicita „schimbarea numelui de

familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea”.

Legiuitorul consideră ca fiind întemeiate pentru a justifica schimbarea numelui pe

cale administrativă, sunt cazurile prevăzute în art. 4 alin. 2 lit. e-h, din Ordonanţă. Aşadar

persoana în cauză poate solicita schimbarea numelui pe această cale. „alin. 2:

a) Când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau

în alt mod;

b) Când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să-l

obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este cunoscută în

societate sub acest nume;

c) Când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor

legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost

eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte

acte;

d) Când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de

regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;

e) Când persoana în cauză poartă un nume de familie de proveninţă străină şi solicită să

poarte un nume românesc;

25

f) Când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale

administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;

g) Când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un

nume de familie comun cu al părinţilor;

h) Când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi

membri ai familie, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a menţinerii numelui la

căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume aprobate anterior pe cale

administrativă;

i) Când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi

ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele dobândit

la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;

j) Când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior

înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării

numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a

numelui decât pe cale administrativă;

k) Când prenumele purtat este specific sexului opus;

l) Când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă

definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act

medico – legal din care să rezulte sexul acesteia;

m) În alte cazuri temeinic justificate (legiuitorul prevede în alin. 3 al aceluiaşi articol 4 care

mai sunt considerate cazuri justificate) „

„Sunt de asemenea considerate justificate şi cererile de schimbare a numelui pe cale

administrativă în următoarele cazuri:

a) Când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume;

b) Când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia

dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior

căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere;

26

c) Când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care

provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte

numele dobândit la naştere;

d) Când în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii

unuia dintre soţi celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii,

acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;

e) Când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a

avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creşterea şi educarea, cu consimţământul

fostului soţ, dat în forma autentică;

f) Când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi,

care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de

familie al acestuia;

g) Când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma

desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;

h) Când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ,

nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc

desfacerea adopţiei” 1.

Persoanele îndreptăţite să ceară schimbarea numelui pe cale administrativă sunt

cetăţenii români şi apatrizii care domiciliază în România art. 4 (menţionat mai sus) şi art. 5

„Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără cetăţenie

domiciliate în România se soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele ale cetăţenilor

români” din prezenta Ordonanţă.

Printre persoanele îndreptăţite se află şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu,

cererea se face, după caz, de părinţi sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare, de tutore. Dacă

părinţii nu se pun de acord cu privire la schimbarea numelui copilului, atunci asupra

acestuia va hotărî autoritatea tutelară, dar dacă minorul are împlinită vârsta de 14 ani,

cererea va fi semnată şi de acesta.

Tot printre acele persoane se află şi cazul soţilor, dacă aceştia s-au învoit să poarte în

timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar 1 Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003, actualizată la data 2 iulie 2009, art. 4, alin. 2;

27

consimţământul celuilalt soţ. Dacă un soţ îşi schimbă numele de familie această decizie nu

va efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.

Pentru a se putea schimba numele pe cale administrativă există o anumită procedură,

aceasta este reglementată de art. 10-21 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003.

Pentru a se putea efectua procedura menţionată mai sus, se depune o cerere de

schimbare a numelui la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanei, aflat în

subordinea consiliului local a comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului

municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul.

Această cerere este însoţită şi motivată de următoarele acte: copii legalizate de pe

certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea numelui, un exemplar al

monitorului Oficial în care s-a făcut publicarea extrasului cererii, consimţământului

celuilalt soţ dat în formă autentică, copia de pe decizia autorităţii tutelare, dacă este cazul,

dacă se cer şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii

sale.

„Dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii

menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere. De la această dată solicitantul

va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a numelui”1.

Pentru a se putea dovedi schimbarea numelui acesta se va face cu dispoziţia de

admitere a schimbării numelui sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza

dispoziţiei de admitere a schimbării numelui.

Tot aceeaşi Ordonanţă a Guvernului cu nr. 41/2003 prevede şi posibilitatea de

retranscriere a numelui de familie, astfel art. 20 alin. 1 din Ordonanţă prevede că persoana

al cărui nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă

decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi, poate cere înscrierea, prin menţiune pe

aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii

materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii.

2.2. Efectele divorţului cu privire la nume.

„Divor ţul produce efecte cu privire la relaţiile dintre soţi şi cu privire la relaţiile dintre

părinţi şi copii. Ambele categorii de efecte sunt cu privire la raporturile personale şi cu 1 Florina Morozan şi Dana Cigan, op.cit., p. 126;

28

privire la raporturile patrimoniale. În toate cazurile, efectele divorţului se produc numai ex

nunc, lăsând neatins trecutul”1.

Dacă la încheierea căsătoriei soţii au dorit să îşi păstreze numele de familie, desfacerea

respectivei căsătorii prin divorţ nu va avea nici un efect asupra numelui de familie al

foştilor soţi. O altă presupunere ar fi, când la încheierea căsătoriei soţii au luat un nume de

familiei comun, se va pune totuşi problema modificării numelui de familie ca efect al

divorţului.

În secţiunea privitoare la numele soţilor în căsătorie sunt şi câteva aspecte cu privire la

posibilitatea păstrării numelui celuilalt soţ de către soţul divorţat, care a fost luat ca nume

comun în timpul căsătoriei. Facem referire la aşa respectivele argumentări, inclusiv la

recomandările făcute de Legea Ferenda.

În Codul familiei se prevedea că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se puteau

învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte

acest nume şi după desfacerea căsătoriei, dacă soţii care au avut nume reunite pot conveni

să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. La hotărârea de divorţ, instanţa de judecată

lua acest act ca o învoială, şi chiar putea să încuviinţeze acest drept chiar şi în lipsa unei

învoieli între soţi.

Dacă nu a intervenit nici o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea fiecare

dintre foştii soţi va purta numele ce îl avea înainte de căsătorie.

Dar conform cu art. 383 din Legea nr. 287/2009 privind Cod civil, la desfacerea

căsătoriei prin divorţ, foştii soţi pot conveni să îşi păstreze numele purtat în timpul

căsătorie. Instanţa va lua la cunoştinţă această înţelegere prin hotărârea de divorţ, iar

pentru motive temeinice, care sunt justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul

superior a copilului. Instanţa poate încuviinţa ca foşti soţi să îşi păstreze numele purtat în

timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.

Practica judiciară şi doctrina au menţionat, că în baza reglementării din Codul familiei,

că este vorba despre un interes legitim şi serios, în ciuda faptului că prin revenirea la

numele avut înainte de încheierea căsătoriei fostul soţ ar fi prejudiciat material şi moral.

Asta ar însemna că soţul respectiv trebuie să fie consacrat în profesie şi în general să

1 Ioan Dorel Romoşan, op. cit. p. 273;

29

folosească în societate acest nume, ceea ce face ca problema să se pună, mai des, în cazul

unor categorii sociale: artişti, actori, oameni de ştiinţă, scriitori.

Norma juridică are un caracter general şi de principiu, oricine poate să ceară

încuviinţarea instanţei pentru a-şi menţine numele chiar şi după desfacerea căsătoriei. „De

aceea, în practica judiciară, s-a decis că prin noţiunea de motive temeinice trebuie înţeles

orice fel de interes moral sau material, care ar fi afectat prin revenirea la vechiul nume”1.

În această situaţie s-a decis că dorinţa mamei căreia i s-au încredinţat copiii la divorţ,

să i se permită să aibă acelaşi nume ca şi copii, pentru a nu-i afecta pe plan emoţional la

şcoală şi, în general, în societate, de faptul diferenţei de nume dintre ea şi copiii săi, asta ar

constitui un motiv temeinic pentru încuviinţarea la care face referire art. 40 alin. 2 din

Codul familiei.

S-a decis, de asemenea, că durata lungă a căsătoriei (de 25 de ani) şi faptul că soţia are

nume comun cu copii ei, iar unul dintre ei este student, constituie motive temeinice pentru

încuviinţarea soţiei de a purta numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ.

„După Revoluţia din decembrie 1989, în doctrină, s-a susţinut tot mai accentuat

necesitatea interpretării în sens larg a noţiunii de motive temeinice, propunerea care a fost

urmată de practica judiciară” 2.

Din această cauză, instanţa noastră supremă a decis că nerezolvarea cererii legitime a

reclamantei privind păstrarea numelui, arătată instanţei de fond şi respingerea cererii de a

lua act de convenţia soţilor în acelaşi fel de către instanţa de recurs, înseamnă o aplicare

greşită, formală şi în contradicţie cu scopul procesual al principiului cerut. Astfel s-a

hotărât că, în cazul în care soţii au convenit asupra păstrării numelui, instanţa nu poate

decide ca reclamanta să-şi reia numele purtat anterior, doar dacă nu încalcă convenţia

părţilor.

Trebuie adus la cunoştinţă că, încă, unele instanţe judecătoreşti mai pronunţă soluţii

care promovează concepţia restrictivă a noţiunii de motive temeinice. Astfel găsim, într-o

speţă că, Curtea de Apel Bucureşti decide că „ împrejurarea că soţiei i-au fost încredinţaţi

copiii spre creştere şi educare şi dificultăţile de ordin administrativ ce vor fi întâmpinate

cu ocazia modificării actelor, pot avea caracter frecvent sau permanent în astfel de situaţii,

1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1467/1980, în RRD nr. 2/1981, p. 62;


30

aşa încât nu vor constitui „motive temeinice” în înţelesul legii. Legea s-a referit la un

interes legat de reputaţia pe care soţul şi-a câştigat-o sub numele purtat în timpul

căsătoriei”1.

Evident soluţia prezentată mai sus este greşită, deoarece, în prezent, actualul Cod civil

defineşte în mod expres motivele temeinice în raport de interesul superior al copilului.

2. 3. Jurisprudenţă

Divorţ. Respingerea apelului. Împrejurări precum necesitatea păstrării numelui comun între minorul rezultat din căsătorie şi părintele căruia i-a fost încredinţat (astfel încât, pe de o parte să se diminueze disconfortul psihic produs minorului.

DECIZIA CIVILA NR. 14/A

Sedinţa publică din data de 16.02.2011

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra apelului declarat de apelantul pârât A.V. împotriva sentinţei civile nr. 14/A, 28.05.2010 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. 197/2010. La apelul nominal făcut în sedinţă publică, se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a facut referatul cauzei. Dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţă publică din 16.02.2011 când părţile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de şedinţa din aceea zi, care face parte integrantă din prezenta sentinţa, iar instanţa din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunţarea pentru data de 30.02.2011.

TRIBUNALUL: asupra apelului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 14/A, 28.05.2009 Judecatoria Braşov a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâtul V.A. şi, pe cale de consecinţă, a desfăcut căsătoria încheiată de părţi în data de 29.02.1997 din culpa comună a acestora, a dispus că reclamantă să îşi păstreze numele dobândit prin încheierea căsătoriei – acela de „A” - a încredinţat minora A.A. spre creştere şi educare mamei reclamante şi a obligat pârâtul la plata unei pensii de intreţinere în favoarea copilului în cuantum de 150 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la majoratul fetiţei sau noi dispoziţii ale instanţei.

În considerentele hotărârii pronunţate, prima instanţă a reţinut solicitarea părţilor de a nu motiva hotărârea privind divorţul şi a constatat culpa comună a acestora în destrămarea relaţiilor de familie.

1 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. civ. nr. 2883/1999, (2000), în Curtea de Apel Bucureşti,

Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, p. 408;

31

În soluţionarea cererii accesorii privind păstrarea numelui dobândit prin încheierea căsătoriei, instanţa a constatat din actele depuse la dosarul cauzei ca reclamanta este rezidentă în Italia unde lucrează cu contract de muncă iar modificarea numelui său ar atrage implicit multiple cheltuieli şi deplasări în ţară în vederea preschimbării actelor de identitate, motiv pentru care a apreciat temeinicia cererii formulate reţinând dispoziţiile art.40 alin.2 Codul familiei.

În ceea ce priveşte încredinţarea minorei la mama, instanţa a avut în vedere împrejurarea că reclamanta este cea care s-a ocupat de creşterea şi îngrijirea fetiţei atât înainte de despărţirea soţilor în fapt cât şi după acest moment dar şi opţiunea exprimată de acest copil în cursul ascultării sale în Camera de Consiliu.

Împotriva acestei sentinţe pârâtul a declarat apel în termen legal prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul reluării de către reclamantă a numelui purtat anterior încheierii căsătoriei.

În motivarea apelului s-a susţinut, în esenţă, că în fapt nu a existat un acord al pârâtului pentru că reclamanta să îşi păstreze numele dobândit prin încheierea căsătoriei iar „motivele temeinice” la care a făcut referire prima instanţă – respectiv procedura greoaie şi costisitoare de schimbare a actelor într-o ţară străină – nu sunt legale şi temeinice.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.40 alin.2 codul familiei art.242 alin.2 Cod procedura civilă.

În probaţiune, apelantul nu a solicitat administrarea vreunui mijloc de probă.

Apelul a fost legal timbrat cu suma de 20 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar care s-au anulat la dosar.

În apărare, intimata pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de pârât şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca legală şi temeinică şi obligarea apelantului la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite de soluţionarea prezentului apel. În argumentarea solicitării sale de păstrare a numelui intimata a invocat motive de ordin obiectiv privind procedura greoaie şi dezavantajoasă pe care o presupune schimbarea numelui atât în ţară cât şi în străinătate dar şi de ordin subiectiv privind interesul superior al copilului şi dorinţa exprimată de acesta de a avea acelaşi nume cu mama sa.

În probaţiune, intimata nu a solicitat administrarea vreunui mijloc de probă.

Analizand sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate Tribunalul constată în fapt şi în drept următoarele:

Cu prilejul dezbaterii pricinii în fond în şedinţă publică din data de 16.05.2010 reclamanta a stăruit în păstrarea numelui dobândit prin încheierea căsătoriei, cerere faţă de care pârâtul nu şi-a dat acordul.

32

În lipsa unei învoieli a soţilor prima instanţă a apreciat că în cauză există motive temeinice care să justifice purtarea de către mamă în continuare a numelui dobândit prin încheierea căsătoriei.

Dispoziţiile legii speciale - art.40 alin.2 din Codul familiei - dau dreptul instanţei, că ori de cate ori constată existenţa unor motive temeinice chiar în lipsa unei învoieli a parţilor - să încuviinţeze acest drept, independent de formularea sa pe cale principală ori incidentală.

În analiza temeiniciei acestor motive Tribunalul apreciază că, de regulă, efectele divorţului sunt cel mai puternic resimţite de către copii, care pierd nu numai unitatea familiei ci şi legatura, cel putin formala dintre membrii acesteia, exprimată prin numele comun.

Chiar dacă numele comun al minorei cu cel al mamei sale creeaza numai aparenţa unei familii închegate, el este suficient pentru a constitui un motiv temeinic în sensul încuviinţării sale de către instanţa de judecată.

Din perspectiva soţiei căreia nu i se îngăduie să poarte în continuare numele dobândit prin încheierea căsătoriei Tribunalul apreciază că acestei persoane i se cauzează oricum un prejudiciu prin schimbarea numelui comun pe care l-a purtat vreme îndelungată şi cu care a fost cunoscută atât în comunitate cât şi în societate. Chiar dacă nu era un nume notoriu nu trebuie omis ca era numele unei familii închegate. În plus, un disconfort psihic există întotdeauna pentru aceasta persoană, în speţă reclamanta care ar trebui să îşi schimbe numele şi, implicit, să recunoască în faţa unor terţe persoane cu care intră în contact în activitatea curentă un aspect legat de viaţa sa privata.

Un alt neajuns al schimbării numelui constă în speţa de faţă şi în procedura greoaie şi costisitoare de modificare a actelor de stare civilă, a actelor de identitate şi a tuturor autorizaţiilor şi contracte încheiate de reclamantă dat fiind faptul ca aceasta domiciliază şi lucrează într-o ţară străină.

Nu în ultimul rând Codul Familiei nu face vorbire despre nume de o anumită sonoritate sau faimă, despre prejudicii morale sau materiale cauzate unui soţ prin revenirea la nume, ci numai despre existenţa unor motive temeinice care sunt lăsate la libera apreciere a judecatorului, în funcţie de fiecare speţă în parte.

Faţă de cele ce preced Tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art.296 Cod procedura civilă, urmează a respinge apelul declarat de pârâtul A.V. împotriva sentinţei civile nr. 14/A 16.05.2010 pronunţată de Judecătoria Braşov pe care o va menţine ca legală şi temeinică.

În baza dispoziţiilor art.274 Cod procedura civilă Tribunalul va obliga apelantul aflat în culpa procesuală să plătească intimatei reclamante suma de 840 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Tribunalul în numele legii decide:

33

Respinge apelul declarat de apelantul pârât A.V. împotriva sentinţei civile nr. 14/A 16.05.2010 a Judecătoriei Braşov, pe care o menţine.

Obligă pe apelantul A.V. să plătească intimatei reclamante M.A. suma de 840 de lei

cheltuieli de judecată în apel. Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16.02.20111.

1Culegere de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia medierii. (2012), Note şi comentarii, Ed. Universitară,

p. 403.

34

CAPITOLUL 3

RELAŢIILE DINTRE SO ŢI

3.1. Relaţiile personale dintre soţi

În această secţiune vom analiza, numai obligaţiile juridice ale soţilor, chiar dacă,

suntem în prezenţa unei întrepătrunderi accentuate a moralei cu dreptul. Soţilor le este

destinat să îşi ducă viaţa personală în comun, însă domeniul relaţiilor dintre soţi este foarte

vast şi complex, iar dreptul nu poate, nici nu-şi propune să-l reglementeze în totalitate.

Tocmai de aceea, reglementarea relaţiilor personale dintre soţi se face cel mai des pe

cale amiabilă, sub îndrumarea moralei şi a religiei, iar acesta este un fapt pozitiv, deoarece

coerciţia nu trebuie să fie niciodată un scop în sine.

Protagoniştii conflictului pot să descătuşeze tensiunea acumulată în familie pe cale

amiabilă, iar aceasta nu poate fi decât benefică, atât pentru cei aflaţi în conflict cât şi

pentru societate în ansamblu ei.

„Obligaţiile juridice cu conţinut personal nepatrimonial rămân obligaţii juridice, chiar

dacă în conţinutul lor intră elementele de morală sau, în unele cazuri, conţinutul lor se

raportează la elementele exclusiv de ordin afectiv-moral (un exemplu ar fi obligaţia de

sprijin moral)”1.

În aceste cazuri, legea impune soţilor atitudini, intervenţii de ordin afectiv şi moral,

chiar intră şi în intimitatea vieţii soţilor atât cât este permis, deoarece limitele intervenţiei

legiuitorului fiind tot timpul discutate, cu atât mai mult în această materie, şi sunt obligaţii

să aibă anumite conduite. Dar dacă soţi nu se conformează, sunt sancţionaţii de legiuitor,

penal sau civil asta se va vedea, ceea ce duce evident la concluzia că suntem în compania

obligaţiei juridice.


35

S-a arătat, că în privinţa raporturilor personale dintre soţi, „intervenţia legii a fost

dintotdeauna delicată şi din această cauză timidă”1 şi că legea reglementează numai acele

raporturi personale „cu privire la care intervenţia sa este posibilă, indicată şi eficace”2.

Fără îndoială legea nu poate reglementa la modul absolut toate relaţiile personale

dintre soţi, pentru că dacă ar fi posibilă o asemenea reglementare ar afecta însăşi fiin ţa

căsătoriei, împiedicând-o să îşi îndeplinească scopul pentru care s-a făcut oficiat căsătoria.

Legislaţia, înfiinţând principiul egalităţii dintre soţi în tot ceea ce priveşte căsătoria,

instituind şi regula că soţi hotărăsc de comun acord în privinţa relaţiilor dintre ei.

Evidenţiem problema care ar putea să apară în cazul în care, între soţi apar neînţelegeri

cu privire la relaţiile lor personale şi nu le pot soluţiona pe cale amiabilă sau prin comun

acord. În această situaţie, nu are competenţa de a soluţiona neînţelegerile dintre soţi, nici o

autoritate publică, iar în cazul deteriorări grave a relaţiilor, se va putea ajunge la divorţ,

dar numai dacă soţi stabilesc de comun acord sau dacă unul dintre ei solicită desfacerea

căsătoriei.

De astfel neînţelegerile dintre soţi se pot datora şi doar unuia dintre soţi care poate fi

exclusiv culpei acestuia, poate constitui motiv de divorţ sau element constitutiv al

infracţiunii de abandon de familie, care la cererea soţului nevinovat, soţul vinovat poate fi

condamnat penal.

Având o înfăţişare juridică specifică şi sunt născute din căsătoriei sunt raporturile

personale nepatrimoniale dintre soţi. Acestea se prezintă în acelaşi timp şi ca drept şi ca

obligaţie civilă, iar prin obligaţie civilă înţelegem obligaţia specifică de dreptul familiei.

Ceea ce pentru unul dintre soţi reprezintă un drept, pentru celălalt soţ constituie

obligaţie, deoarece în această materie dreptul şi obligaţia sunt atât de strâns legate, încât

nu pot fi percepute în mod independent, ca şi realităţi juridice distincte.

Tot în acelaşi timp obligaţiile soţilor cu caracter personal nepatrimonial sunt reciproce

şi identice. O obligaţie reciprocă şi identică poate fi obligaţia de a locui împreună care este

adresată ambilor soţi, şi nu se poate realiza doar de unul dintre ei, câtă vreme celălalt nu

1 I. Albu, Sugestii privind reglementarea raporturilor personale dintre soţi în viitorul Cod al familiei, în RRD, nr.

5/1973, p. 53; 2 I. Albu, Căsătoria în dreptul român, p. 88;

36

şi-o respectă, părăsind locuinţa comună. De aici rezultă că fiecare soţ are aceeaşi obligaţie

pe care o are şi celălalt, atât în formă cât şi în conţinut.

Astfel dacă dreptul unuia dintre soţ îi cere celuilalt soţ să îşi execute obligaţiile

personale nepatrimoniale presupune, cu necesitate, respectarea obligaţiilor sale de către

celălalt soţ.

Chiar mai mult, dreptul cu caracter personal nepatrimonial constituie, consecutiv,

obligaţie pentru fiecare dintre soţi. Prin urmare, dreptul de a locui împreună cu celălalt soţ,

dreptul de a-şi manifesta afecţiunea faţă de celălalt, dreptul la viaţa conjugală comună,

sunt obligaţii ale soţilor în acelaşi timp.

Totuşi analizând obligaţiile reciproce dintre soţi cu caracter personal se va înţelege că

prin realizarea acestora, se valorifică şi drepturile soţilor corelative acestor obligaţii.

Raporturile personale dintre soţi sunt analizate ca obligaţii reciproce ale acestora în

cursurile universitare sau în alte lucrări.

3.1.1. Egalitatea soţilor

Reglementată în art. 48 pct. 1 din Constituţia României, şi art. 258 alin. 1 din actuala

reglementare „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea

acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea

copiilor lor”, din acest articol reiese că în căsătorie bărbatul şi femeia au drepturi egale.

Principiul acesta de drept este aplicabil în materia relaţiilor personale dintre soţi, şi este, în

realitate un principiu fundamental al dreptului familiei.

Cu o istorie senzaţională, problema egalităţii dintre femeie şi bărbat este foarte veche.

Dacă în dreptul român, femeia care se căsătorea prin convetion in manum, era sub puterea

bărbatului, fiind asimilată unei fiice ( loco filiae) sau nepoate ( loco neptus), putând fi

chiar ucisă. Până la proclamarea principiului egalităţii dintre femeie şi bărbat au trebuit să

treacă milenii.

Reglementarea cu privire la femeie în codul lui Manu, era axată pe ideea de „sclavă

fidelă” a bărbatului. Totuşi în Codul lui Hamarabi adulterul femeii se pedepsea foarte

aspru, şi conform Vedelor Indiene, la moartea bărbatului, soţia trebuia înmormântată

37

alături de el, chiar dacă ea încă era în viaţă. Potrivit lui Solon, în Grecia Antică, soţia era

prima dintre sclave şi făcea parte din succesiunea bărbatului.

Chiar şi în concepţiile filozofice era prezentă inegalitatea femeii, însuşi Platon

mulţumea zeilor că s-a născut bărbat şi nu femeie astfel fiind un om liber, Pitagora însă

împărţea lumea în cele două principii bine cunoscute: binele şi răul. Aici binele însemna

ordinea, lumina şi bărbatul, iar răul însemna haosul, întunericul şi femeia. Confucius a

spus că „a face din obedienţă şi supunere regula sa de conduită, aceasta este legea femeii

măritate”.

Inclusiv biserica a pus femeia într-o poziţie subordonată în raport cu bărbatul, astfel

sinodul din Cartagina în anul 208 le-a interzis femeilor să înveţe; sinodul din Caodiceea

le-a interzis femeilor să apară în templu; sinodul din Macon abia a hotărât cu majoritatea

de doar un vot, că femeia are suflet, iar Conciliul din Macedonia (585) a luat în discuţie,cu

puţină seriozitate, problema dacă femeia este om.

Napoleon Bonaparte însăşi susţinea, în Franţa, cu ocazia dezbaterii Codului civil

francez în Consiliul de stat, prin citate de o duritate incredibilă pentru spiritul său, dar

foarte justificate pentru aceea vreme, puterea maritală a bărbatului: „Natura a făcut din

femeile noastre sclavele noastre. Bărbatul are dreptul de a spune soţiei sale: Doamnă, azi

nu veţi ieşi din casă! Doamnă, nu veţi merge la teatru! Doamnă, nu veţi vedea pe cutare

sau cutare persoană! Doamnă, aceasta înseamnă că îmi aparţineţi, cu trup şi suflet, în

proprietate!”1.

Olympe de Gouges, este femeia care a luptat în Revoluția franceză, fiind o

conducătoare a femeilor din popor, care în timpul revoluției a scris o declarație în care

era vorba despre acordarea unor drepturi femeilor, fiind chiar prezentată Convenției cu

argumentarea că „Dacă femeia are dreptul să se urce pe eşafod, trebuie să aibă dreptul să

urce şi la tribună”. Această declaraţie a stârnit multe reacţii de respingere din partea

deputatului Chaumette, care a dat o replică foarte dură „Femei nesocotite, de ce vreţi să

deveniţi bărbaţi?...în numele naturii rămâneţi ceea ce sunteţi” 2.

Din nefericire, curajoasa luptătoare a primit doar un drept din cele două menţionate de

ea în declaraţie, şi nu a fost egalitatea femeii cu bărbatul ci chiar urcarea pe eşafod.

1 R. Savatier, (1963), Le droit, l’amour et la liberte, Libraire generale de droit et de jurisprudence, Paris, p. 82;

2 August Bebel, (1961), Femeia şi socialismul, Ed. Politică, p. 316;

38

Totuşi în zilele noastre femeile au drepturi egale cu bărbatul, putem spune că

luptătoarea franceză nu s-a sacrificat degeaba.

3.1.2. Independenţa soţilor.

Acest efect al căsătoriei cu privire la alte raporturi personale, este reglementat de

Codul civil: „Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau

alegerea profesiei celuilalt soţ. Din acest articol al Cod civil rezultă că fiecare dintre soţi

are dreptul la un minim de intimitate, dreptul la cuvânt în societate şi chiar alegerea a ceea

ce doreşte să facă pe plan profesional.

Aşa că, nici unul dintre cei doi soţi nu este autorizat să poată verifica şi să îşi impună

punctul de vedere propriu cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (aici putem include

comunicarea, în general, întâlnirile şi corespondenţa de orice fel) ori să ascundă

corespondenţa celuilalt soţ. În mod normal, sunt puse în vedere relaţiile normale,

compatibile cu viaţa de familie, dar nu situaţiile care pun în discuţie însăşi căsătoria, prin

faptul că nu îşi respectă obligaţiile inerente acesteia, cum sunt relaţiile conjugale şi de

fidelitate, dar şi cele de coabitare.

Poate fi motiv de divorţ, comportamentul unuia dintre soţi de a controla relaţiile

sociale ale celuilalt soţ sau chiar de a-i dicta o conduită în această privinţă.

Independenţa profesională presupune ca fiecare soţ să poată avea libertatea de a-şi

alege profesia, fără nici un impediment, cum este discriminarea dintre bărbat şi femeie. De

aici putem deduce că fiecare dintre soţi are dreptul să îşi aleagă profesia şi locul de muncă,

fără a fi nevoit a cere consimţământul celuilalt soţ, iar celălalt soţ nu poate interveni

asupra deciziei luate de soţul său. Bineînţeles, într-o căsnicie normală, soţii îşi vor spune

părerea asupra alegeri profesiei şi a locului de muncă al fiecăruia dintre ei.

Instanţa de judecată, însă, nu poate interzice la cererea unuia dintre soţi, ca celălalt

soţ să poată să îşi exercite profesia aleasă, chiar dacă aceea activitate poate aduce atingere

interesului familiei. În această situaţie, soţii trebuie să îşi rezolve asemenea neînţelegeri

legate de profesie, singuri. Dar în cazul în care profesarea meseriei alese de către unul

dintre soţi, este incompatibilă cu viaţa de familie, iar soţii nu ajung la un acord în această

privinţă, singura soluţie judiciară este divorţul.

39

3.1.3. Profesia soţilor

Fiecare dintre soţi îşi alege profesia, şi este alegerea personală a acestuia. În acest

text este vorba despre profesie, nu despre ocupaţie sau funcţie, şi are în vedere libertatea

de a alege profesia, fără a se preciza dacă folosirea acelei profesii este cârmuită de

principiul independenţei. Este adevărat că alegerea profesiei şi a ocupaţiei este individuală

şi liberă de către fiecare soţ, dar consultarea reciprocă a celuilalt soţ este benefică, pentru

că aşa se pot evita conflictele ce ar putea duce la divorţ. Iar desfacerea căsătoriei este

singura rezolvare juridică în cazul neînţelegerilor dintre soţi legate de exercitarea

profesiei.

În zilele noastre există multe cazuri de divorţ din cauza neînţelegerilor care se

creează între soţi privind profesiile acestora, deoarece unul dintre soţi se dedică în mod

exclusiv profesiei, ignorând familia total. Totuşi legea nu prevede nimic în legătură cu

asta, deoarece asigurarea echilibrului şi armoniei în familie depinde în totalitate de

amabilitatea soţilor, să se înţeleagă unul pe celălalt, să facă reciproc concesiunii şi

renunţări la anumite cerinţe legate de profesia acestuia, şi toate acestea pentru familie, ca

aceasta să triumfe, iar căsătoria să fie salvată.

3.1.4. Relaţiile sociale ale soţilor

„ Relaţiile de prietenie constituie factor structurant pe care se întemeiază întreaga viaţă

socială a soţiilor, pentru că, în general, coeziunea unui grup social are la bază o anumită

afinitate care se stabileşte între indivizi. Aşadar, grupurile sociale se întemeiază pe relaţii

de prietenie, de interes, nu şi pe indiferenţă” 1.

3.1.5. Cetăţenia soţilor

Căsătoria nu influenţează în mod direct cetăţenia soţilor, deoarece aceasta nici nu se

pierde nici nu se dobândeşte prin căsătorie.


40

3.2. Obligaţiile reciproce dintre soţi

Prevederile obligaţiilor art. 309 din Codul civil „Soţii îşi datorează reciproc respect,

fidelitate şi sprijin moral. Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice,

ei pot hotărî să locuiască separat”.

3.2.1. Obligaţia de respect.

Pornind de la ideea că la baza relaţiilor de familie se află sentimentele de afecţiune şi

prietenie, respectul constituie indicatorul calitativ al echilibrului moral dintre soţi, putem

spune că este şi expresia sintetică a îndatoririi de fidelitate şi de asistenţă morală a soţilor.

Obligaţia de respect nu a fost reglementată de vechiul Cod al familiei, dar în mod

evident, rezultă din principiile fundamentale ale acelei reglementări. Dar putem spune că

respectul nu se realizează prin constrângere sau forţă, deoarece este un tip de atitudine şi

conduită care se realizează liber. Cum bine putem ştii sentimentele nu pot fi impuse, pot fi

cel mult sugerate, deci nu există respect din frică.

Prin aprecierea corectă a personalităţii celuilalt soţ, prin recunoaşterea calităţilor sale

fizice, psihice, realizările acestuia în plan personal, profesional şi cel mai mult social, aşa

am putea defini respectul într-o căsnicie.

3.2.2. Obligaţia de fidelitate

Putem spune că fidelitatea este o atitudine de conştiinţă şi de conduită, care ar trebui

să îi caracterizeze pe cei doi soţi, totuşi ea este cea care întreţine armonia şi coeziunea

dintre soţi. Fidelitatea prepune orientarea sentimentelor de dragoste şi de afecţiune

reciproce şi specifice exclusiv către celălalt soţ, ceea ce presupune sinceritate şi

transparenţă în totalitate faţă de celălalt soţ.

După încheierea căsătoriei, soţii sunt datori să procreeze, adică să întreţină relaţii

sexuale, dar totodată sunt datori să nu întreţină astfel de relaţii în afara căsătoriei, ei fiind

nevoiţi să fie fideli unul faţă de celălalt.

41

Chiar dacă în Codul familiei nu era prevăzută, ci era considerată doar o consecinţă a

căsătoriei, fidelitatea este totuşi o componentă chiar importantă a relaţiei de familie, în

jurul căruia se învârt şi celelalte obligaţii reciproce dintre soţi, legiuitorul adăugând-o în

actuala reglementare, în art. 311, ca obligaţie de fidelitate.

Fidelitatea fiind o componentă importantă în căsnicie, tot pe atât de delicată este

aprecierea sa, în procesele de divorţ, unde se invocă încălcarea obligaţiei de fidelitate ca

motiv de divorţ, instanţele de judecată având o sarcină foarte dificilă în delimitarea

faptelor prezentate de către soţi a acelora care constituie, cu adevărat, încălcări ale

obligaţiei de fidelitate.

„Încălcarea obligaţiei de fidelitate se sancţiona, până în anul 2006, penal prin

incriminarea infracţiunii de adulter, potrivit art. 304 din Codul penal, însă prin Legea nr.

278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal dispoziţiile acestui articol au

fost abrogate”1. Totuşi în planul dreptului familiei, încălcarea obligaţiei de fidelitate poate

fi invocată ca motiv de divorţ.

Pentru a se pronunţa divorţul, trebuie încălcată obligaţia de fidelitate care poate fi şi

în forme mai atenuate, prin „trădarea” celuilalt soţ sub aspect sentimental şi afectiv, care a

dus la deteriorarea ireversibilă a relaţiilor dintre soţi, deci nu trebuie să fie doar prin

săvârşirea infracţiuni de adulter „întreţinerea de relaţii sexuale cu alte persoane în afara

căsătoriei”.

Această obligaţie de fidelitate este o obligaţie pentru ambii soţi, pe baza principiului

egalităţii dintre soţi, chiar dacă unele aplicaţii ale acesteia sunt reglementate de lege,

fundamentând nişte prezumţii legale ca o consecinţă a acestei obligaţii ce o interesează pe

femeie în primul rând. Aici este vorba despre prevederile art. 414 din Cod civil, potrivit

căruia soţul mamei este prezumat a fi tatăl copilului, acesta se întemeiază pe obligaţia de

fidelitate a soţiei care se presupune a fi respectată.

3.2.3. Obligaţia de sprijin moral

Această obligaţie este reglementată de art. 309 din Cod civil, unde este menţionat că

soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral. Putem spune că obligaţia de sprijin

1 Teodor Bodoaşcă, (2009), Tratat de dreptul familiei, Partea I, Căsătoria, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş,

p. 142;

42

moral porneşte de la idee că prietenia şi afecţiunea reciprocă este baza relaţiilor de

familiei.

Totuşi obligaţia de sprijin moral constă în îndatorirea de susţinere şi încurajare

reciprocă între soţi, dacă se doreşte realizarea activităţilor ce ţin de sarcinile multilaterale

ale căsătoriei precum şi a celor profesionale şi comune, pentru devansarea momentelor

dificile întâlnite în timpul vieţii, cea de suferinţă fizică sau morală. „Asistenţa afectivă şi

spirituală reciprocă a soţilor este de esenţa căsătoriei şi funcţionează ca o obligaţie

juridică” 1.

Legea nu prevede însă conţinutul efectiv al acestei obligaţii juridice, tocmai de aceea,

această sarcină ii revine doctrinei şi practicii judiciare rolul important pentru precizarea

acestuia.

Aşadar, unii autori vorbesc despre mai multe îndatorii, cum ar fi: îndatorirea de

sinceritate, îndatorirea de a promova buna înţelegere şi comunitate matrimonială de viaţă;

îndatorirea de a fi răbdători unul cu altul; îndatorirea fiecăruia de a apăra, la nevoie,

cinstea şi reputaţia celuilalt; îndatorirea de sprijin moral în caz de boală, infirmitate,

depresie psihică.

Indiscutabil este faptul că ne situăm în planul unor gesturi umane cu un puternic

contur interpersonal iar şansa coabitării armonioase dintre bărbat şi femeie este dată, de

gradul de transparenţă socială a unuia dintre cei doi, iar pe de altă parte şi de puterea de

penetranţă a fiecărui soţ în natura psihologică a celuilalt soţ.

„ Când iubeşti nu este nimic mai bun decât să dai, să dai tot timpul, totul – viaţa,

gândul, corpul – tot ce ai, să simţi că dai, să rişti totul şi să poţi să dai mereu mai mult”2, o

concluzie a citatului dat este faptul că pentru fiecare membru al cuplului celălalt partener

devine un alt eu însuşi, căsătoria devine o stare de armonie socială, un proces al

cunoaşterii şi autocunoaşterii. Asemănător este şi afirmaţia dată de Guy de Maupassant

care este legată de afecţiunea care ar trebui să îi caracterizeze pe soţi unul faţă de celălalt,

la fel de adevărat este şi faptul că „ceea ce ne dezvăluie iubirea este că noi nu existăm

decât prin altul şi că lumea însăşi nu există decât pentru cei ce sunt cel puţin doi”3.

1 Ioan Dorel Romoşan, op.cit. p. 91;

2 Citat după N. Mitrofan, (1984), Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 41;

3 J. Lacroix, (1968), Les sentiments et la vie morale, Paris, P. U. F., p.43;

43

Fără dubiu, sprijinul moral stăruie, în ajutorul unuia dintre soţ faţă de celălalt pentru

a se putea depăşi momentele dificile ale vieţii, în caz de boală, de eşec profesional, de

dezaprobare socială. Dar totuşi semnifică şi o continuă prezenţă sentimentală a celuilalt

soţ, o afectivitate constantă, care ar trebui să însoţească şi momentele obişnuite ale vieţii

soţilor, asta ca fiecare dintre soţi să fie mulţumit de desăvârşirea etică în care se desfăşoară

viaţa conjugală.

Putem spune însă, că este vorba despre atât de aşteptările unuia dintre soţ din partea

celuilalt soţ, şi invers, bineînţeles, dar şi de etica societăţii care stabileşte ca pretenţie

minimă afecţiunea dintre soţi. Aici fiind vorba mai mult despre o obligaţie juridică, iar

executarea ei se realizează prin atitudinile valorizate ale soţului dator, dar pentru a se putea

aplica o sancţiune este totuşi nevoie de o faptă ilicit ă, cum ar fi o vinovăţie, un prejudiciu,

toate aceste fiind cumpănite de societate, prin autoritatea publică.

Nerespectarea obligaţiei de sprijin moral aduce sancţiune din partea dreptului

familiei dar şi din partea altor ramuri ale dreptului. Această nerespectare poate constitui

chiar şi motiv de divorţ, în dreptul penal, fapta de părăsire, alungarea sau lăsarea fără

ajutor a unuia dintre soţi de către celălalt, în aşa fel încât soţul părăsit să fie expus la

suferinţă fizică sau morală, constituie infracţiunea de abandon de familie, după prevederile

art. 305 lit. a) Codul penal. Dar alungarea din locuinţa comună a unuia dintre soţi de către

celălalt soţ, nu constituie infracţiune potrivit legii penale, ci constituie contravenţie.

3.2.4. Obligaţia de coabitare

Obligaţia de coabitare este prevăzută expres de Cod civil în art. 309, alin. 2, „ei au

îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască

separat.” Această obligație este baza căsătoriei, fiind subordonată scopului acesteia.

Într-adevăr, dacă soţi nu ar locui, nu ar coabita împreună, scopul căsătoriei nu ar

putea fi realizat. Este de o necesitate majoră ca soţi să locuiască împreună, pentru a putea

fi întemeiată o familie.

O situaţie de fapt este faptul că soţii locuiesc sau nu împreună, putând fi susceptibilă

de a putea fi probată, chiar şi prin orice mijloc de dovadă. Totuşi obligaţia de a locui

împreună nu cuprinde şi obligaţia de a avea domiciliu comun. Domiciliul fiind un drept

personal nepatrimonial, o însuşire pentru identificarea persoanei şi care nu are efecte

44

directe asupra înfăptuirii scopului căsătoriei. „Domiciliul soţilor corespunde în marea

majoritate a situaţiilor cu locul unde soţii locuiesc efectiv, deşi pot exista şi cazuri când

domiciliul soţilor nu corespunde cu locuinţa lor”1.

Dar cum pe noi ne interesează locuinţa efectivă a soţilor, lăsam deoparte menţiunile

din actul de identitate.

Când unul dintre soţi urmează cursurile unei şcoli în altă localitate decât cea de la

domiciliu, execută o misiune legată de profesia sa, se află la studii în străinătate, sau

execută o pedeapsă de privativă de libertate, aceste sunt cazurile când soţi, în mod

justificat, au locuinţe separate, ei nu locuiesc împreună. Această lipsă a unuia dintre soţi de

la locuinţa comună, nu este imputabilă şi nu atrage sancţiuni juridice.

Însă când unul dintre soţi părăseşte locuinţa comună, în mod nejustificat, înseamnă

încălcarea obligaţiei de coabitare, iar sancţiunea în dreptul familiei este posibilitatea

invocării situaţiei ca motiv de divorţ din partea celuilalt soţ. Astfel, părăsirea domiciliului

comun împreună cu alte elemente de fapt, poate duce la infracţiunea de abandon de

familie, în sarcina soţului vinovat de această faptă.

În practica judiciară şi în doctrină care stau la baza vechiul Cod al familiei, s-a pus

problema, dacă acţiunea civilă este admisibilă în situaţia prin care un soţ cere instanţei de

judecată evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună, pentru motive imputabile soţului

pârât, un exemplu ar fi violenţa exercitată asupra membrilor familiei de către acesta, iar

asta face imposibilă coabitarea lor împreună. În orice caz, părerile erau împărţite,

afirmându-se atât teza admisibilităţii sale, cât şi teza inadmisibilităţii unei astfel de acţiuni.

„Teza admisibilităţii unei asemenea acţiuni a fost motivată de necesitatea asigurării

protejării vieţii şi sănătăţii soţului asupra căruia se exercită agresiunea, atunci când

violenţa exercitată face imposibilă căsătoria”2.

„Teza inadmisibilităţii acţiunii era argumentată cu aceea că evacuarea soţului în

timpul căsătoriei ar contraveni scopului căsătoriei, ajungându-se la separarea soţilor, ceea

ce ar însemna o derogare nejustificată de la obligaţia soţilor de a locui împreună” 1.

1 Ioan Dorel Romoşan, op. cit., p.92;

2 C. Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de violenţă exercitată asupra

soţiei, în Dreptul nr. 12/1992, p. 82;

45

Chiar s-a susţinut „că soţul ar putea fi evacuat şi în situaţia când locuinţa este bun

comun, sau chiar propriu al său, fiindcă măsura este vremelnică, până la împărţirea

bunurilor comune, şi nu este de natură să afecteze existenţa dreptului de proprietate”2.

„Soluţiile din practica judiciară sunt neunitare, unele instanţe judecătoreşti susţinând

teza inadmisibilităţii evacuării soţului din locuinţa comună, pentru că, în acest mod, s-ar

ajunge, pe cale judecătorească, la separarea în fapt a soţilor care contrazice principiul după

care în timpul căsătoriei soţii trebuie să aibă locuinţă comună. Au fost pronunţate şi soluţii

în sensul admisibilităţii acţiunii în evacuare a soţului”3.

Evacuarea unei persoane dintr-o locuinţă se dispune atunci când persoana respectivă

locuieşte acolo fără nici un titlu legal. Iar în cazul locuinţei comune, temeiul legal locativ

al soţilor este însuşi dreptul de proprietate comună în devălmăşie.

Locuinţa comună fiind un bun propriu al soţului care cere evacuarea, această acţiune

de evacuare ar putea avea valoarea de a retrage consimţământul de acceptare în spaţiu,

aprobare de care autoritatea care se ocupă de evidenţa persoanelor, populaţiei,

condiţionează stabilirea domiciliului soţului inculpat în locuinţa care este bun propriu al

celuilalt soţ. Însă mai mulţi autori nu găsesc acţiunea ca fiind admisibilă, în această

situaţie, întrucât prevederile legale care există în legătură cu domiciliul persoanei fizice nu

era specificat, între cazurile de schimbare a domiciliului şi nici în cazul neînţelegerilor

existente între soţi.

Tema neînţelegerilor dintre soţi, cum bine ştim, se soluţionează pe cale amiabilă, dar

dacă nu există rezolvare pentru aceste neînţelegeri se va ajunge neapărat la desfacerea

căsătoriei.

În soluţionarea divergenţelor existente între soţi, nu poate interveni nici autoritatea

publică şi nici instanţa judecătorească, decât în extremis, cum ar fi în cadrul procesul de

divorţ. Instanţa judecătorească poate hotărî fie respingerea acţiunii de divorţ, fie admiterea

ei, asta însemnând desfacerea căsătoriei, în schimb nu poate hotărî împăcarea părţilor.

1 I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţia civilă în RRD nr. 8/1971,

p. 114; Tribunalul Suprem, secţiunea civilă, Decretul nr. 1071/1973, în CD 1973, p. 149; 2 Alexandru Bacaci, Codruţa Hăgean, Viorica Dumitrache, , (1999), Dreptul Familiei, Ed. All Beck, p. 1-2; Emese

Florian, (1997), Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, p. 62; 3 Ioan Dorel Romoşan, op. cit., p. 93;

46

„A admite evacuarea soţului din locuinţa comună, în afara procesului de divorţ, sau

chiar în cadrul procesului de divorţ, înseamnă a hotărî în mod anticipat asupra vinovăţiei

conjugale, iar acest lucru este de competenţa exclusivă a instanţei de divorţ, care se

pronunţă însă în cadrul unei proceduri speciale”1.

În această situaţie se crede de cuviinţă că numai instanţa de divorţ se poate pronunţa

prin hotărâre judecătorească asupra evacuării soţului din locuinţa comună, dar numai cu

pronunţarea soluţiei asupra cererii de divorţ.

Pentru circumstanţele intermediare, se aflau şi alte pârghii juridice de neutralizare a

violenţei soţului, un bun exemplu ar fi autorităţile publice iar aici intră: poliţia, parchetul,

instanţa judecătorească, în cazul comiterii unor fapte contravenţionale sau penale. Putem,

de asemenea menţiona, că în acest sens, există reglementările introduse de Legea nr.

197/2000 care a modificat prevederile art. 112 din Codul penal, unde s-a introdus o

măsură de siguranţă suplimentară, „interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o

perioadă determinată” 2.

„Ca atare, potrivit prevederilor art. 118, instituit tot prin Legea nr. 197/2000, când

persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte

acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor

familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un

pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura

interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate. Această măsură

poate fi luată pe o durată de 2 ani”3.

În situaţia comiterii unor fapte grave, prin care este pusă în pericol viaţa, sănătatea,

creşterea şi educarea copiilor, se pot lua măsuri de ocrotire a copiilor apărute în Cod civil

sau în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sau măsura

decăderii din drepturile părinteşti a părintelui vinovat, sau chiar condamnarea părintelui

vinovat pentru infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului.

„Potrivit prevederilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei

în familie, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 25/2012, publicată în M. Of. nr. 165

din 13 martie 2012 – art. 26, lit. a), persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori


2 Codul penal, art. 112, lit. g;

3 Tribunalul judeţului Hunedoara, dec. civ. nr. 332/1981, în RRD nr. 3/1982, p. 60;

47

libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei

poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de

protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, evacuarea temporară a

agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de

proprietate”1.

„Ca atare se poate aranja reîncadrarea victimei şi, dacă există, a copiilor în locuinţa

familie, sau chiar limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a

locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în

contact cu victima”2.

Instanţa poate dispune, tot prin aceeaşi hotărâre, ca agresorul să suporte chiria sau/şi

a întreţinerii locuinţei temporare unde locuieşte sau urmează să locuiască victima, copiii

minori sau chiar alţi membrii ai familiei, din cauza neputinţei de a locui în locuinţa

familială.

„Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a

putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului. Dacă hotărârea nu cuprinde nici o

menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă

de 6 luni de la data emiterii ordinului”3.

Tot art. 27 din legea sus menţionată prevede că la cererea victimei sau chiar din

oficiu atunci când împrejurările cauzei impun astfel, instanţa va putea hotărî ca executarea

să se facă fără somaţie sau chiar fără trecerea vreunui termen.

În privinţa locuinţei comune, legiuitorul creează o serie de noutăţi. În art. 321 se

defineşte termenul de „locuinţa familiei” constituind locuinţa comună a soţilor sau dacă

unul dintre soţ lipseşte, locuinţa soţului la care se află copiii. Aici legiuitorul înţelege că

reglementează regimul juridic al locuinţei familiei într-un mod mai restrictiv decât

domiciliul conjugal, care nu se identifică neapărat cu locuinţa familiei.

„Dificultăţile apar în stabilirea locuinţei familiei în situaţia în care soţii nu au copii

şi au reşedinţe diferite sau a soţilor despărţiţi în fapt având în îngrijire copii din căsătorie


2 Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, modificată prin Legea nr. 25/2012 în

Monitorul Oficial nr. 165 din 13 martie 2012, art. 26, lit. b şi c; 3 Ibidem.

48

sau copii cu statut asimilat, precum şi a soţilor care, separându-se au părăsit fiecare

locuinţa familială” 1.

Locuinţa familiei definită admite două elemente: unul obiectiv ce se materializează

în imobilul de locuit, unul subiectiv care are în vedere faptul că soţii au afectat acest

imobil al familiei, adică în acel imobil soţii îşi trăiesc viaţa de familie. O importantă

consecinţă a prevederilor codului civil este faptul că, fără consimţământul scris al celuilalt

soţ, nici unul dintre ei, nici măcar cel care posedă un drept exclusiv de proprietate asupra

imobilului, locuinţă a familiei, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei, neputând

încheia acte care ar putea duce la afectarea folosinţei locuinţei, aici ar intra; actele de

vânzare, ipotecă, gaj, uzufruct, renunţarea la un drept, închirierea… reguli aplicabile există

şi cu privire la bunurile mobile care mobilează şi decorează casa.

În acelaşi timp Cod civil conţine şi prevederi destinate să împiedice abuzurile, aşa

că este reglementată posibilitatea oricăruia dintre soţi de a se adresa instanţei de tutelă

pentru ca acesta să autorizeze finalizarea actului atunci când celălalt soţ refuza a-şi da

consimţământul, fără a avea un motiv legitim.

Astfel legiuitorul a hotărât pentru situaţia în care actele sunt încheiate fără

consimţământul celuilalt soţ, o sancţiune, realizând posibilitatea soţului care nu şi-a dat

acordul pentru încheierea anumitor acte care au afectat folosinţa locuinţei familiei, de a

cere anularea acelor acte în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă de

înfăptuirea lor cu menţiunea că anularea se poate cere instanţei numai în cazul în care

locuinţa familiei a fost notată în cartea funciară. În cartea funciară, notarea se poate face

de către oricare dintre cei doi soţi, chiar şi soţul care nu este proprietar poate face asta.

Întrucât în cartea funciară, locuinţa nu a fost notată, soţul care nu şi-a exprimat acordul

respectiv, nu are dreptul să ceară şi să capete decât daune-interese de la soţul celălalt,

decât cu excepţia situaţiei în care terţul dobânditor a cunoscut, prin alte căi, calitatea de

locuinţă a familiei.

Prevederile Codului civil prejudiciază dreptul de proprietate exclusivă asupra

bunului imobil care este locuinţa familiei. Lucrul acesta constituie o derogare de la

drepturile fiecăruia dintre soţi cu privire la bunurile proprii, în temeiul că soţul, fiind

proprietar al imobilului declarat locuinţa familiei renunţă prin simplu fapt al acestei

1 Emeşe Florian, op.cit., p. 96;

49

afectări la o parte din privilegiile sale, dar el neputând înstrăina acest bun fără a avea

consimţământul celuilalt soţ neproprietar, deşi, de regulă, fiecare soţ este liber să

înstrăineze singur bunurile sale proprii.

Obiectivul acestor clauze este reprezentat de protecţia locuinţei familiei împotriva

unor acte ale soţilor motivate cu rea-credinţă. Consecinţele acestor dispoziţii sunt cu atât

mai importante cu cât, indiferent de regimul matrimonial ales, profesarea dreptului de

dispoziţie cu privire la bunurile proprii care constituie locuinţa familiei va fi afectat de

această condiţie, a obţinerii consimţământului expres şi prealabil al celuilalt soţ. Aşadar

soţii nu pot conveni asupra derogării de la aplicarea acestor dispoziţii ale codului civil cu

privire la dreptul de a dispune de bunul propriu.

„Un alt aspect important este cel cu privire la locuinţa familiei în situaţia în care

soţii locuiesc într-un imobil deţinut în baza unui contract de închiriere, ceea ce are ca şi

consecinţă faptul că fiecare soţ va avea un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul

este titularul contractului de închiriere. În cazul în care intervine desfacerea căsătoriei

pentru soţii care locuiesc într-un imobil închiriat, Cod civil prevede că urmează a fi

atribuit unuia dintre soţi beneficiul contractului de închiriere, prin analiza criteriilor care

ţin de interesul superior al copiilor minori şi culpa în desfacerea căsătoriei. Interdicţiile

privind dreptul de a dispune cu privire la locuinţa familiei sunt valabile şi pentru situaţia în

care imobilul este deţinut în temeiul unui contract de închiriere.”1

3.2.5. Îndatoririle conjugale

Menirea căsătoriei este întemeierea unei familii, iar asta presupune, bineînţeles, şi

procrearea. „Normalitatea relaţiilor dintre soţi presupune şi relaţii conjugale între soţi

(relaţii sexuale), din care să rezulte copii şi prin care să se asigure satisfacerea unor

necesităţi biologice normale”2.

Unii autori numesc realizarea acestor relaţii intime o veritabilă obligaţie a soţilor, deci

ar trebui să existe un debit conjugal. În orice caz această problemă fiind foarte gravă,

deoarece refuzul relaţiilor sexuale din partea unuia dintre soţi, poate constitui motiv de

divorţ.

1 Codul civil pe înţelesul tuturor, (2011), Ed. Adevărul, Bucureşti, p. 126-127;


50

În zilele noastre, ne aflăm într-un domeniu deosebit de delicat al relaţiilor dintre soţi,

ca de asemenea, al relaţiilor sociale particulare în totalitatea lor. O asemenea problemă nu

se poate niciodată reglementa în detaliu, deoarece în acest domeniu, legea pătrunde mult

mai greu. Iar în dreptul familiei, îndatoririle conjugale nu sunt prevăzute în mod expres ca

fiind o obligaţie juridică.

După cum bine s-a demonstrat „ societatea umană a transformat instinctul sexual, l-a

integrat într-o sensibilitate specifică umană, făcând din sexualitate un act de cultură,

pentru care afinitatea spirituală, potrivirea de caracter, preţuirea reciprocă, dragostea şi

predominanţa comunicării spirituale faţă de cea sexuală devin condiţii sine qua non”1.

Aceeaşi autori afirmă că, sexualitatea umană este legată în principal de dragoste, care

în ipostaza socio-culturală, este ca o caracteristică a personalităţii şi nu a sexualităţii, un

exemplu bun este dat de V. Pârvan care arată că „primul bărbat care s-a aplecat şi a ales o

floare pentru a o oferi unei femei a inaugurat cultura, dragostea animalică a fost depăşită

iar noua dragoste, cea omenească, a fost simbolizată minunat printr-o floare”. Dar

personalitatea omului nu se oglindeşte nicăieri mai exact şi mai total ca în dragoste, în care

omul nu-şi poate ascunde hâdoşenia, trădându-se în mod inevitabil.

Este limpede că, o mare diferenţă există între relaţiile intime produse în viaţa unui

cuplu căsătorit, faţă de celelalte relaţii de acelaşi tip care au loc între indivizi. Dragostea şi

afecţiunea reciprocă dintre soţi stau la baza căsătorie, iar orice tulburare percepută de soţi

sau chiar numai despre unul dintre ei, înseamnă semne clare că fundamentul căsătoriei,

dragostea şi afecţiunea reciprocă, a suferit schimbări, atunci relaţia dintre cei doi este

alterată.

„Neînţelegerile sexuale din timpul căsătoriei se datorează, în multe cazuri, unor

disfuncţii, degenerând în cazuri de violenţă corporală” 2. Dar problema care a ajuns pe rol

la instanţele judecătoreşti cunoaşte aspecte delicate şi din punct de vedere al probaţiunii,3

fiindcă „ violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit şi de, cele

1 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, (1989), Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 335;

2 M. Roy, (1982), The Abusive Partner, An Analysis of Domesti Battering, New York, Van Nostrand Reinhold

Company, p. 32; 3 C. Păunescu, (1994), Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 90;

51

mai multe ori, mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosancte a

instituţiei”1.

În doctrina juridică se găseşte de cuviinţă că între soţi nu se poate săvârşi

infracţiunea de viol, deoarece în reglementarea existentă până la Legea nr. 197/2000, care

este pentru a modifica şi completa unele dispoziţii din Codul penal, se considera că

„pentru soţie raportul sexual este o îndatorire conjugală a cărei îndeplinire soţul o poate

obţine chiar şi prin constrângere”. Se mai crede însă şi faptul că „ actul căsătoriei implică

o restrângere consimţită a femeii la libertatea sa sexuală (chiar dacă în întâmplarea aceasta

soţii convieţuiesc despărţiţi)” 2.

„În prezent, potrivit modificării aduse art. 197 din Codul penal, prin Legea nr.

197/2000 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 81/2001, infracţiunea de viol este „actul sexual, de

orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia

sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa” [art. 197 alin.

(1)]. Potrivit art. 197 alin. (2) pct. b¹ pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi

interzicerea unor drepturi, dacă victima este membru al familiei. Aşadar, faţă de forma

simplă, care este pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi,

forma agravată a infracţiunii prevăzută la art. 197 alin. (2) pct. b¹ este pedepsită cu mult

mai aspru”3.

Mai mulţi autori se gândesc la situaţia acestui text, dacă nu cumva va deveni o

problemă şi va avea o influenţă destul de mare asupra obligaţiilor conjugale dintre soţi.

După o primă citire a textului respectiv, se pare că legiuitorul a învinovăţit fapta de

constrângere a soţului la întreţinerea de relaţii sexuale ori actul sexual cu soţul, care ar

putea profita de neputinţa acesteia de a se apăra. Dar se crede, de altfel, că legiuitorul a

implementat acest text legal pentru a putea fi mai auster la condamnarea violului comis

împotriva copiilor, a propriilor copii sau a copiilor celuilalt soţ ori împotriva unei alte

rude, membru al familiei.

În ultima vreme, nişte fapte de o gravitate greu de imaginat, violuri săvârşite împotriva

propriilor copii sau a copiilor vitregi, ori împotriva altor rude care trăiesc în aceeaşi 1 S. Rădulescu, (2001), Sociologia violenţei intrafamiliale. Victime şi agresori în familie, Ed. Lumina Lex, p. 15;

2 Gelu Maravela, Mihai Gheorghe, Discuţii în legătură cu calificarea faptei soţului de a întreţine raporturi

sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia, în Dreptul nr. 7/1995, p. 36. Teodor Vasiliu, Doru Pavel,

Gheorghe Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, (1975), Codul penal – comentat şi adnotat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 208; 3 Ioan Dorel Romoşan, op. cit. p. 96;

52

familie, astfel reglementarea menţionată mai sus a intervenit pentru a reduce aceste fapte

care nu pot fi tolerate de o societate normală.

Normal este ca fapte de o asemenea primejdie să fie considerate foarte periculoase, iar

îngăduinţa faţă de asemenea acţiuni este morală, dar trebuie limitată şi juridic.

Prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă

locuieşte sau gospodăreşte împreună cu făptuitorul, asta potrivit prevederilor art. 149¹

introdus prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din

Codul penal.

Codul penal reuşeşte să explice expresia „rude apropiate”, prin prevederile art.

149 din respectivul cod, care înseamnă descendenţii şi ascendenţii, fraţii şi surorile, copiii

acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, astfel de rude, potrivit legii. Totuşi

„dispoziţiile din legea penală privitoare la rude, apropiate, în limitele prevăzute mai sus, se

aplică în caz de adopţie cu efecte depline, persoanei adoptate cât şi descendenţilor acesteia

şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de adopţie cu efecte restrânse, adoptatului cât şi

descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele adoptatorului”1.

Deşi legiuitorul nu desluşeşte, se crede ca nu el nu l-a luat în considerare şi pe soţ,

putând fi şi el subiectul pasiv al infracţiunii de viol, deoarece rolul căsătoriei dar şi

obligaţiile personale dintre soţi înlătură, ca premisă, raportul sexual dintre soţi prin forţare,

în timp ce raporturile sexuale, în cadrul căsătoriei, fac parte din viaţa de zi cu zi a relaţiilor

de familie.

De asemenea o astfel de faptă, este foarte greu de dovedit, dacă nu chiar imposibil,

şi legea, după cum bine ştim, nu poate interveni în cele mai intime relaţii de familie, nici

obiectiv dar cu atât mai puţin subiectiv.

De altfel, este greu de crezut că justiţia va fi anunţată de către unul dintre soţi pentru

infracţiunea de viol, săvârşită de celălalt soţ împotriva sa, tot din aceleaşi motive ale

intimităţii.

Tocmai de aceea, se evaluează, că nici măcar în condiţiile actualei reglementări,

comiterea infracţiunii de viol între soţii nu este posibilă. Şi bineînţeles că soţul poate fi


53

subiect pasiv al infracţiunii de lovire, vătămare corporală sau a altei infracţiuni împotriva

persoanei.

Infracţiune de viol nu se poate săvârşi numai în afara căsătoriei, nu şi în relaţiile

dintre soţi, asta însemnând că poate privi orice altă persoană, mai puţin persoana soţului,

acest lucru era precizat în vechea reglementare, iar unii autori consideră ca Legea ferenda

ar trebui să prevadă expres acest lucru.

De menţionat sunt şi prevederile Legii nr. 21/2003 pentru prevenirea şi combaterea

violenţei în familie, dar cum a fost modificat prin Legea nr. 25/2012, care după ce

defineşte în art. 2 violenţa familială, precizează în art. 2¹ lit. d - că violenţa în familie se

demonstrează şi sub forma violenţei sexuale. Legiuitorul vede prin violenţă sexuală –

agresiunea sexuală prin care se impune săvârşirea de acte degradante, hărţuire, intimidare,

manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal.

„Rezultă că legiuitorul a avut în vedere şi incriminarea infracţiunii de viol între soţi.

În ceea ce ne priveşte ne menţinem argumentaţia expusă mai sus şi considerăm că

reglementarea din art. 419 pct. 2 din Codul penal anterior era mai realistă şi mai

pragmatică. Este de precizat că actualul Cod penal nu mai face referire la victima

infracţiunii de viol, membru al familiei, ci reglementează doar agravarea prevăzută de art.

216 alin. (3) lit. b – victima este o rudă în linie directă, frate sau soră – pedepsită cu

închisoare de la 5 la 12 ani.

3.2.6. Jurisprudenţă

În situaţia în care rudenia este stabilită fără efecte de stare civilă, şi anume în alte

scopuri decât în vederea realizării unui drept al persoanei, şi anume pentru a susţine

aplicarea unei dispoziţii imperative ale legii, dovada rudeniei se poate face cu orice mijloc

de probaţiune, pentru că numai aşa se oferă eficacitate totală legii. În astfel de cazuri, dacă

rudenia nu ar rezulta din acte de stare civilă şi nu s-ar accepta să fie stabilită prin orice

mijloc de probă, ar însemna să se uşureze încheierea căsătoriei sau menţinerea căsătoriei

deja încheiate între persoane care sunt totuşi rude, ceea ce ar fi imoral şi dăunător

eredităţii, soluţie ce nu trebuie să fie admisă.

Limitările impuse dreptului unui bărbat şi ale unei femei de a se căsători şi de a fonda o

familie nu trebuie să fie de o severitate atât de mare, încât acest drept să fie atins în

54

substanţa sa. Interdicţia căsătoriei între socrii şi noră, ori ginerele lor, înseamnă că

reclamanţii nu pot face să fie recunoscută social şi juridic relaţia lor. Faptul că mariajul ar

putea fi ipotetic încheiat dacă foştii lor soţi ar deceda nu elimină atingerea substanţei

acestui drept. Posibilitatea de a sesiza Parlamentul, care să emită o lege individuală de

excepţie, nu poate avea altă semnificaţie, cât timp procedura este excepţională şi foarte

scumpă, iar corpul legislativ nu are stabilită vreo procedură ori vreun criteriu clar pentru

emiterea unei astfel de legi. Impiedicarea mariajului, chiar dacă vizează un scop legitim,

protecţia integrităţii familiei şi protecţia intereselor şi sentimentelor copiilor, nu poate opri

existenţa faptică a unei relaţii care să aducă atingere acestor interese. De aceea, într-o

situaţie asemănătoare, Parlamentul a estimat că interdicţia nu vizează vreun scop util

ordinii publice. Curtea a apreciat că incoerenţa între scopurile declarate de către statul

pârât şi derogările de interdicţie compromite raţionalitatea şi logica legii în discuţie. De

aceea, există o violare a art. 121.

1 Gabriela Cristina Frenţiu în Noul Cod Civil, (2012), Comentarii, Doctrină, Jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, p. 366;

55

CAPITOLUL 4

EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA CAPACITATEA DE

EXERCIŢIU

4.1.Capacitatea civilă

Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Iar orice persoană are capacitate

de folosinţă, dar asta cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă – potrivit Cod civil, drepturile copilului sunt recunoscute de

la concepţiune, dar numai dacă el se naşte viu, iar timpul legal de concepţiune este

prevăzut în art. 412 din Cod civil. Aşa că, intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o

sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului, acesta este timpul legal al concepţiunii, acesta

se calculează zi de zi.

Capacitatea de exerciţiu – este aceea aptitudine a persoanei de a putea încheia

singură, fără aprobarea cuiva, acte juridice civile.

După cum reiese din definiţia dată pentru capacitatea de folosinţă aceasta începe de la

concepţiune, cu condiţia ca copilul să se nască viu, dar capacitatea de exerciţiu deplină

începe la data când persoana devine majoră, asta însemnând la împlinirea vârstei de 18

ani, după cum este prevăzut în art. 38 din Cod civil.

Capacitatea de exerciţiu poate fi şi restrânsă, adică, persoana care a împlinit vârsta de

14 ani poate încheia acte juridice civile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor. O definiţie

dată pentru aceasta ar fi: „această capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi o aptitudine a

minorului între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini

obligaţii civile, încheind acte juridice civile personal dar cu încuviinţarea prealabilă a

ocrotitorului legal şi uneori şi a autorităţii tutelare”1.

1 Florina Morozan şi Dana Cigan, op. cit. p. 76;

56

Dar în acest caz minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia singur acte

conservare, acte de administrare care să nu-l afecteze, precum şi acte de dispoziţie de mică

valoare, cu caracter curent şi care au efect la data încheierii lor.

Minorul cu vârstă de 15 ani împliniţi, poate să încheie acte juridice care se referă la

muncă, la activităţii artistice sau sportive ori la profesia sa, bineînţeles cu încuviinţarea

părinţilor sau a tutorelui, precum şi respectarea, dacă este cazul, a dispoziţiilor legii

speciale.

„În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte

din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite”1.

Lipsa capacităţii de exerciţiu restrânsă

Art. 43 din Cod civil, ne arată că în afara cazurilor prevăzute de lege, nu au capacitate

de exerciţiu:

• Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

• Interzisul judecătoresc.

Iar pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, reprezentanţii legali, în

numele lor bineînţeles, încheie actele juridice, în condiţiile prevăzute de lege.

O definiţie mai amplă şi legală, în acelaşi timp, a capacităţii de exerciţiu ar putea fi:

„capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”2. Asta însemnând că, capacitatea de exerciţiu este

aptitudinea persoanei de a obţine şi profesa drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa

obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt prezenţa capacităţii

civile de folosinţă şi a discernământului, cum ar fi prezenţa puterii individului de a realiza

care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Premisa aceasta se consideră

în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.

Capacitatea de exerciţiu are şi cinci caractere juridice, ele sunt:

1 http://provitabucuresti.ro/docs/lex/noul.cod.civil.I.pdf, accesat la data de 09.06.2014;

2 Decretul nr. 31/1954, art. 5, alin. 3;

57

� Legalitatea – este un caracter al capacităţii de exerciţiu deoarece izvorul acesteia îl

constituie legea, nu cel al voinţei individuale;

� Generalitatea – este caracterul care se află în faptul că prin capacitatea civilă de exerciţiu a

unei persoane fizice, se manifestă atitudinea de a obţine şi exercita drepturile subiective

civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile,

bineînţeles aici nu intră şi cele pe care legea le interzice;

� Inalienabilitate – este desemnat caracterul, care este instituit expres de Decretul nr.

31/1954, art. 6, iar în acest articol este menţionat faptul că nimeni nu poate renunţa la

capacitatea de exerciţiu, nici măcar parţial;

� Intangibilitate – este acel caracter care menţionează că, lipsa totală sau doar parţială de

capacitate de exerciţiu poate interveni numai în cazurile şi condiţiile expres stabilite de

lege;

� Egalitatea – pentru că naţionalitatea, religia, gradul de cultură, „sexul”, rasa sau originea

nu au nici o înrâurire asupra capacităţii de exerciţu.

4.2. Jurisprudenţă

Obligaţia de a respecta vârsta legală la căsătorie nu constitue refuz al recunoaşterii

dreptului la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă

inferioară celei legal prevăzute

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Convenţia europeană, dreptul la căsătorie nu include în

conţinutul său şi dreptul la căsătoria postumă, care poate fi dorită de o persoană care

supravieţuieşte aceleia cu care intenţiona să se căsătorească.

Având în vedere actele depuse de petenta minoră la dosar, respectiv certificatul său de

naştere, declaraţia dată de mama petentei, prin care se declară de acord cu încheierea

căsătoriei minorei, certificatul medico-legal prin care se concluzionează că petenta minoră

prezintă o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare căsătoriei, instanţa, în baza art. 272

alin. (2) din Cod civil, a admis cererea petentei şi în final, a permis încheierea căsătoriei

minorei.

Potrivit art. 5 alin (1) din Legea nr. 71\2011, dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor

actelor şi faptelor încheiate sau în situaţia în care sunt produse sau săvârşite după intrarea

58

sa în vigoare, precum şi în situaţiile juridice născute după intrarea sa în vigoare. Art 272

alin. (1) şi (2) din Cod civil reglemetează faptul că, o căsătorie se poate încheia numai

dacă viitori soţi au împlinit vârsta de 18 ani, dar pentru motive temeinice, minorul care are

16 ani împliniţi, se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuvinţarea părinţilor,

sau a tutorelui, şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are minorul

domiciliul. În situaţia în care unul dintre părinţi refuză să încuvinţeze căsătoria, instanţa de

tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în prim plam interesul superior al

copilului. Conform art 229 alin (2) lit. a) din Legea nr. 71\2011 raportat la art. 107 din

Cod civil, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă,

atribuţiile acesteia, prevăzute de Cod civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau în

funcţie de caz, completele specializate de minori şi familie. În condiţiile în care relaţia de

dragoste a minorei a devenit de notorietate într-o comunitate mică, existând încuvinţarea

părinţilor şi avizul medical, împreună cu concluziile anchetei sociale, instanţa a apreciat

asupra interesului superior al minorei şi, constatând că există motive temeinice pentru

încheierea căsătoriei, a admis cererea şi a dispus autorizarea încheierii căsătoriei minorei

înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

În condiţiile în care minora se află în prezent într-o relaţie de concubinaj, locuind

împreună cu concubinul aproximativ 1 an, şi este şi însărcinată, aşa cum rezultă din

ancheta socială realizată de Primărie, instanţa apreciază că este în interesul minorei

oficializarea căsătoriei dintre cei doi, pentru ca aceasta să beneficieze de toate drepturile şi

garanţiile conferite de lege şi care se nasc din relaţiile de familie. În ceea ce priveşte

certificatul medico-legal emis de serviciul medico-legal judeţean, prin care s-a

concluzionat că minora are o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare pentru încheierea

căsătoriei, ea având în prezent vârsta de 16 ani, deasemenea şi acordul părinţilor săi,

exprimat prin declaraţiile date în faţa secretarului comunei, fiind îndeplinite astfel

condiţiile cerute de lege, instanţa a admis cererea petentei şi a autorizat încheierea

căsătoriei acesteia cu concubinul.

Raportat la starea de fapt reţinută, petenta a împlinit vârsta de 16 ani, conform actelor

medico-legale şi constatărilor anchetei sociale, minora locuieşte în relaţii de concubinaj,

prezentând o dezvoltare psiho-somatică corespunzătoare pentru încheierea căsătoriei,

declaraţia reprezentantei sale legale atestă existenţa consimţământului pentru încheierea

căsătoriei; prin prisma dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 272

din Cod civil, ale cărui cerinţe sunt îndeplinite (un aviz medical; consimţământul

59

reprezentantei legale a minorei şi prin corelare cu atributul de încredinţare reţinut din

sentinţa de divorţ, autorizarea instanţei de tutelă) instanţa a apreciat ca întemeiată cererea

de ordonanţă preşedinţială având ca obiect autorizarea instanţei de tutelă privind

încheierea căsătoriei fixate în data de 29. 10. 2011, dintre petenta minoră şi concubin.

Potrivit art. 338 alin.(1) C. proc. civ., normele privind procedura necontencioasă se

întregesc cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt opuse naturii

necontecioase a cererii. Spre deosebire de recursul declarat împotriva încheierii prin care

se încuvinţează o cerere necontencioasă, care potrivit art. 336 alin. (5) C. proc civ., se

judecă în camera de consiliu, dispoziţiile generale privitoare la procedurile necontecioase

prevăzute în cartea a III-a a acestui act normativ nu arată dacă judecata în primă instanţă a

cereii se face în şedinţă publică sau în camera de consiliu. În aceste condiţii, conform art.

338 alin. (1), sunt aplicabile dispoziţiile de procedură contencioasă, respectiv prevederile

art. 121, care sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii. Şedinţele de judecată,

precizează art. 127 din Constituţia României sunt publice, afară de cazurile prevăzute de

lege. Publicitatea şedinţelor de judecată este reglemetată de art. 12 din Legea nr. 304\2004

privind organizarea judiciară, republicată. Art. 121 C. proc. civ., reglementează „Şedinţele

vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel. Instanţa poate să dispună ca

dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea

sau moralitatea publică sau pe părţi. În acestă situaţie părţile vor putea fi însoţite, cu

excluderea apărătorilor, de cel mult două persoane alese de ele. Hotărârea se pronunţă

întotdeauna în şedinţa publică”. Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul dintre principiile

de bază ale procedurii judiciare şi datorită acestui lucru, ea este confirmată şi în mai multe

documente internaţionale arătate de România: art. 10 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului; art. 6 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice. Principiul pubilicităţii este un principiu de bază al procesului civil şi cum acest

principiu nu este opus dispoziţiilor generale privitoare la procedurile necontencioase

prevăzute în carte a III-a a Codului de procedură civilă, el se aplică şi acestor proceduri, ce

excepţia cazurilor când legea dispune altfel. Chiar dacă recursul declarat împotriva

încheierii prin care se încuvinţează cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu,

potrivit art. 336 alin.(5) C. proc. civ., fiind vorba despre o excepţie în raport cu principiul

publicităţii, această excepţie nu poate fi mărită sau aplicată prin anologie la judecata în

primă instanţă a cererilor respective. Deoarece în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la

procedurile necontencioase nu există nicio normă derogatorie cu privire la judecarea

60

cererilor în camera de consiliu, cu excepţia căii de atac a recursului, care urmează regulile

prevăzute de art. 336 alin. (5) C. proc. civ., normă procedurală de strictă interpretare,

cererile necontencioase trebuie judecate în primă instanţă în şedinţă publică1.

4.3. Efectele căsătoriei cu privire la căsătorie

După cum ne arată şi prevederile Cod civil, în art. 39, minorul dobândeşte

capacitate de exerciţiu deplină, prin căsătorie.

„Justificarea acestei norme juridice constă în aceea că ar fi nefiresc ca minorul să

aibă şi calitatea de soţ şi de persoană incapabilă, ceea ce ar atrage necesitatea ocrotirii sale

legale. Pe de altă parte, este normal să se recunoască capacitatea deplină de exerciţiu a

minorului, câtă vreme i se recunosc drepturile şi obligaţiile rezultate din calitatea de soţ,

care presupune şi încheierea de acte juridice civile, precum şi asumarea tuturor

responsabilităţilor legale şi morale, care derivă din scopul căsătoriei” 2.

În caz de desfacere sau încetare a căsătoriei, capacitatea de exerciţiu deplină

dobândită la încheierea actului căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit vârsta de 18 ani,

ea nu încetează.

După cum este prevăzut şi în actuala reglementare, art. 32, alin(2), "în cazul în care

căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei

păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.

Totuşi aici putem arăta ceva ilogic din partea legiuitorului, în ceea ce priveşte

protecţia bunei-credinţe a minorului, în situaţia de nulitate absolută a căsătoriei. Astfel, nu

există motive să se facă deosebire între efectele bunei-credinţe în cazul nulităţii relative şi

efectele bunei-credinţe în cazul nulităţii absolute.

Considerabilă poate fi şi interpretarea în temeiul că ar fi vorba despre o greşeală de

redactare, legiuitorul folosind formu la „în cazul în care căsătoria este anulată”, dar totuşi

el avea în vedere toate cazurile de desfiinţare a căsătoriei, în realitate.

Pentru a putea fi valabilă încheierea căsătoriei, consimţământul nu trebuie viciat,

viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa. Leziunea nu este aplicabilă la

1 Gabriela Cristina Frenţiu în Noul Cod Cvil, op. cit., p. 360-361-362 2 Ioan Dorel Romoşan, op. cit., p. 86;

61

căsătorie.

Potrivit art. 1206 Cod civil (art. 953 din vechiul Cod civil), consimţământul nu este

valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol. Regula

aceasta este valabilă şi în cazul actului de căsătorie, cu precizarea că, în prezent avem o

reglemenatre specială, derogatorie de la dreptul comun.

4. 3. 1. Jurisprudenţă

În parcatica judiciară s-a reţinut viciera consimţământului prin dol, când starea de

graviditate rezultă din relaţiile intime avute înainte de căsătorie a fost ascunsă, când a fost

ascunsă boala gravă, incompatibilă cu desfăşurarea normală a vieţii de familie, când s-a

ascuns de femie neputinţa maladivă de a avea copii, sau de bărbat neputinţa maladivă de a

realiza actul sexual.

În cazul în care la încheierea căsătoriei consimţământul unuia dintre viitorii soţi a fost

viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă, dacă acţiunea

a fost introdusă în termenul legal.

Potrivit art. 21 alin. (1) C. fam, căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui

consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin

viclenie sau prin violenţă. Codul civil din 1864, în art. 960 (art. 1214 noul Cod civil ),

defineşte viclenia sau dolul ca o cauză de nulitate când mijloacele viclene, întrebuinţate de

una dintre părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar

fi contractat. Din dispoziţiile legal citate rezultă ca, pentru a fi o cauză de anulabilitate a

căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul dintre soţi trebuie să fie determinate pentru

ca celălat soţ să-şi manifeste consimţământul. Problema caracterului determinat al

vicleniei se rezolvă în funcţie de caz, in concreto, instanţele de judecată trebuie să ţină

cont de experienţa de viaţă, pregătirea şi de alte date privitoare la cel ce se pretinde

victimă a mijloacelor viclene. Faţă de faptul că anterior încheierii căsătoriei, părţile au

trăit într-un concubinaj notoriu timp de 3 ani şi că de o perioadă de 2 ani recurentul o

prezenta pe intimantă rudelor şi cunoştinţelor ca viitoare soţie, chiar sora recurentului,

audiată ca martor, a declarat în faţa instanţei că reclamantul i-a spus că se va căsători cu

pârâta şi că era de acord să aibă un copil cu aceasta şi ţinând seama şi de experienţa de

viaţă a reclamantului, care este mai în vârstă cu 13 ani decât pârâta, a mai fost căsătorit iar

62

din acea căsătorie are 2 copii, se poate observa că pretinsele afirmaţii ale pârâtei în sensul

că este însărcinată şi dacă nu este de acord cu căsătoria, o va avea pe conştiinţă, atât pe ea,

cât şi pe copilul conceput, nu pot fi apreciate ca mijloace viclene de natura şi gravitatea

celor care l-au determinat pe reclamant să consimtă la încheierea căsătoriei.

Instanţa a respins acţiunea ca fiind prescrisă, reţinând că, pe de o parte, probatoriul

administrat nu face dovada în sensul că reclamantul ar fi aflat de cauza de nulitate relativă

doar în ultimele 6 luni dinainte de introducerea acţiunii, iar, pe de altă parte, potrivit chiar

susţinerilor reclamantului, acesta a cunoscut chiar din anul în care a introdus acţiunea de

divorţ, starea de infertilitate a pârâtei. Rezultă că termenul de 6 luni prevăzut de art. 21

alin. (2) C. fam s-a împlinit înainte de data introducerii cererii de anularea căsătoriei1.

4. 3. 2. Jurisprudenţă

Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal cât timp nu are

discernământul faptelor sale. În materia căsătoriei nulitatea poate interveni numai în

cazurile prevăzute de lege şi, prin urmare, în acest domeniu sunt excluse nulităţile

virtuale. Nulitatea absolută intervine fără a deosebi dacă alienatul sau debilul mintal este

pus ori nu sub interdicţie sau dacă încheie căsătoria în momente de luciditate pasageră sau

în momente în care nu are asemenea luciditate.

Este important să se stabilească dacă, datorită bolii psihice de care suferă, o anumită

persoană face parte din categoria celor care nu pot să încheie căsătoria, chiar dacă în

mometul în care se încheie căsătoria se află într-un moment de luciditate. Aşadar, alienaţii

sau debilii mintali nu se pot căsători, şi nu numai că, condiţia lor este exclusivă de

manifestare a unui consimţământ liber, ci şi pentru consideraţiuni de ordin biologic.

Pentru constatarea nulităţii căsătoriei în cazul alienaţiei sau debilităţii mintale, aceste

situaţii trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei şi pot fi dovedite prin orice

mijloc de probă, nu doar în momentul încheierii căsătoriei ci şi după. Situaţia că soţul a

cunoscut sau nu, anterior căsătoriei, existenţa stării de alienaţie sau debilitate mintală a

celuilalt soţ este lipsită de relevanţă şi deci nulitatea absolută ce sancţionează căsătoria nu

poate fi înlăturată, ea fiind justificată printr-un interes de ordin social. Faptul recunoaşterii

stării precare a sănătăţii soţului la încheierea căsătoriei nu conduce la validarea acesteia.

1 Gabriela Cristina Frenţiu în Noul Cod Civil, op. cit., p. 355-356.

63

Nulitatea absolută intervine fără să se deosebească dacă alienatul sau debilul mintal

este pus sau nu sub interdicţie, sau, respectiv dacă încheie căsătoria în momente de

luciditate pasageră sau în momente în care nu are o asemenea luciditate. Efectiv, alienaţii

sau debilii mintali nu se pot căsători nu numai pentru că starea lor este exclusivă de

manifestare unui consimţământ liber, ci şi pentru consideraţii de ordin biologic.

Deosebirea de tratament în privinţa nulităţii căsătoriei între alienatul şi debilul mintal, pe

de o parte, şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, pe de altă parte, îşi are explicaţia

în finalitatea urmărită de lege şi pentru a asigura în cadrul căsătoriei raporturi normale şi,

cu precădere, pentru înlăturarea posibilităţii procreării unor copii cu deficienţe psihice. În

aceasta secţie nulitatea absolută care sancţionează căsătoria care nu poate fi înlăturată, ea

fiind justificată printr-un interes de ordin social.

Prin prisma probelor administrate, ce ţinteşte punera sub interdicţie a pârâtei şi prin

corelare cu toate concluiziile medico-legale reţinute în actele medicale, cât şi implicit în

raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, s-a reţinut că pârâta prezintă diagnosticul:

“întârziere mentală medie; oligofrenie în grad de imbecilitate”. Prin concluziile reţinute se

apreciază că pârâta are discernământul abolit asupra conţinutului şi consecinţelor faptelor

sale, deci are capacitatea de exerciţiu pierdută în totalitate. Faptul că soţul a cunoscut sau

nu anterior căsătoriei existenţa stării de alienaţie sau debilitate mentală a celuilalt soţ este

lipsit de relevanţă, iar sancţiunea aplicabilă constă în nulitatea absolută nu poate fi

înlăturată în niciun mod.

Lipsa discernământului constitue o cauză ce împiedică formarea consimţământului în

plan mental, din cauza unei maladii psihice sau vârstei şi atrage nulitatea absolută a

căsătoriei. În condiţiile în care, potrivit concluziilor certificatul medico-legal întocmit cu

mai puţin de 2 ani înainte de încheierea căsătoriei, autorul reclamantei avea discernământ,

nefiind depuse alte acte medicale, ulterioare respectivului certificat medical, prin care să

se evidenţieze anumite afecţiuni de natură să aibă consecinţe asupra discernământului

acestuia, nu există niciun motiv pentru ca, pornindu-se de la aceleaşi acte medicale, să se

dispună efectuarea unei noi expertize.

Pentru a corecta soluţionarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei,

nulitate fondată pe prevederile art. 9 C. fam., este nevoie să se stabilească pe bază de

probe, fără echivoc, în primul rând pe calea unei expertize psihiatrice, că soţul împotriva

căruia s-a promovat procesul suferă de o boală care se încadrează în existenţa stării de

64

alienaţie sau debilitate mintală, fiind neavenite discuţiile referitoare la data când boala s-a

instalat sau s-a agravat, întrucât sancţiunea nulităţii căsătoriei îşi găseşte justificare într-un

interes de ordin social. Medicii de specialitate trebuie să se pronunţe dacă boala de care

suferă pârâta se încadrează ori nu în existenţa stării de alienaţie ori debilitate mintală, fiind

singurii care au o atare competenţă ori abilitare legală1.

1 Gabriela Cristina Frenţiu în Noul Cod Civil, op. cit., p. 368-369

65

CONCLUZII

Documentarea făcută în lucrarea prezentată mai sus, despre efectele căsătoriei

nepatrimoniale, se sfârşeşte, cu multe cunoştinţe acumulate despre familie, căsătorie,

dreptul familiei, numele soţiilor, relaţiile dintre soţii.

Despre familie am aflat că de-a lungul timpul a evoluat, şi ca o consecinţă firească a

progresului făcut de societate a suferit nenumărate modificări cum sunt cele de ordin

moral, religios, economic şi chiar social. Chiar şi „capul familiei” cum era denumit

bărbatul de strămoşi noştri s-a schimbat, statutul copiilor este foarte diferit în ziua de azi

faţă de cum era la începuturile noastre şi relaţiile dintre membri familiei s-au modificat.

Autoarea Emeşe Florian afirmă următoarele- Căsătoria şi filia ţia sunt sursa şi pilonii

familiei; familia este un grup de persoane unite prin natura relaţiilor dintre ele, de

căsătorie sau de filiaţie. Normele juridice fixează cadrul acestor relaţii, reglementând

raporturile personale şi cele patrimoniale izvorâte din căsătorie şi din filiaţie, inclusiv

filia ţia din adopţie; numim aceste norme, generic, „dreptul familiei”.

Dreptul familiei are puternice înţelegeri cu toate celelalte ramuri ale dreptului,

indiferent că depinde de dreptul public sau dreptul privat. Aceste legături se datorează

faptului că, în general, între toate ramurile dreptului sunt legături strânse, ele formând la

un loc, sistemul unitar al dreptului român iar, specificitatea relaţiilor de familie fac acestea

să intre parţial sub incidenţa mai multor ramuri de drept, care stabileşte ca fiecare, în

forma lor specifică, potrivit scopului de reglementare.

După cum am observat în capitolele anterioare, noua reglementare aduce, în dreptul

românesc al familiei, o ajustare foarte trebuincioasă la evoluţia vieţii sociale, la condiţiile

prezente în care familiile trăiesc şi o adaptabilitate care nu poate fi decât benefică în

contextul societăţii contemporane româneşti şi europene.

Ştim foarte bine că încheierea actului căsătoriei constituie pentru ambii soţii o

totalitate de drepturi dar în acelaşi timp şi de obligaţii reciproce.

Reglementate expres prin dispoziţiile Codului civil drepturile şi îndatoririle personale

ale soţilor sunt foarte importante, pentru că de respectarea lor depinde în mare măsură

desfăşurarea cea mai bună a relaţiilor dintre aceştia, pe întreaga durată a căsătoriei. Soţii

66

neavând posibilitatea de a accepta selectiv drepturile şi obligaţiile, ci sub condiţie sau

termen.

În cazul neînţelegerilor ce surveneau în timp, între soţi sau asupra ocrotirii părinteşti,

Codul familiei, abrogat în actualul Cod civil, nu prevedea şi modalităţii de soluţionare a

acestor neînţelegeri, soţii fiind singurii care puteau fi în măsură să soluţioneze acele

conflicte, pentru a-şi menţine căsătoria.

Aşadar putem spune că prevederile Codului civil sunt mai mult decât binevenite, ele

având sarcina să întregească seria de drepturi şi obligaţii care sunt destinate soţilor,

reglementând expres pe lângă obligaţiile cu privire la nume şi obligaţia de fidelitate, de

respect, de sprijin moral, independenţa soţilor, respectiv obligaţia de a locui împreună.

Astfel, noua reglementare instituie o serie de atribuţii în sarcina instanţelor de tutelă,

care au capacitatea de a soluţiona toate conflictele ce apar în relaţiile de familie, dar şi în

ceea ce priveşte relaţiile personale dintre soţi, acordându-se astfel posibilitatea soţilor de a

reface echilibru între ei şi în interiorul familiei.

67

Bibliografie

1. Adrian Pricopi, (2001), Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, Bucureşti;

2. Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, (2001) Dreptul familiei,

ediţia a III-a , Editura Allbeck, Bucureşti;

3. Alexandru Bacaci, Codruţa Hăgean, Viorica Dumitrache, (1999), Dreptul Familiei,

Editura All Beck;

4. August Bebel, (1961), Femeia şi socialismul, Editura Politică;

5. C. Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de

violenţă exercitată asupra soţiei, în Dreptul nr. 12/1992;

6. C. Păunescu, (1994), Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti;

7. Codul civil pe înţelesul tuturor, (2011), Editura Adevărul, Bucureşti;

8. Emese Florian, (1997), Dreptul familiei, Editura Lumina Lex;

9. Emese Florian, (2003), Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca;

10. Emese Florian, (2011), Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti;

11. Florina Morozan şi Dana Cigan, (2008), Introducere în Dreptul civil, Editura

Universităţii din Oradea, Oradea;

12. Gabriela Cristina Frenţiu, (2012), Comentariile Codului civil. Familia, Editura

Hamangiu, Bucureşti;

13. Gh. Scripcaru, M. Terbancea, (1983), Patologia medico-legală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

14. Gelu Maravela, Mihai Gheorghe, Discuţii în legătură cu calificarea faptei soţului de a

întreţine raporturi sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia, în Dreptul nr.

7/1995;

15. Ioan Albu, (1975), Dreptul familiei, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti;

68

16. I. Albu, Sugestii privind reglementarea raporturilor personale dintre soţi în viitorul

Cod al familiei, în RRD, nr. 5/1973;

17. Ioan Dorel Romoşan, (2002), Dreptul familiei. Căsătoria, Editura Imprimeriei de Vest

Oradea;

18. Ioan Dorel Romoşan, (2012), Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti;

19. I.P. Filipescu, (1995), Tratat de Dreptul familiei, Editura All, Bucureşti;

20. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, (2006), Tratat de Dreptul familiei, ediţia a VIII-a

revăzută şi completată, Editura Universului Juridic, Bucureşti;

21. Ionel Torja şi Dr. Paraschiv Peţu, (2011), În constelaţia numelui, Editura Detectiv,

Bucureşti;

22. I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţia

civilă în RRD nr. 8/1971;

23. J. Lacroix, (1965), Les sentiments et la vie morale, Paris, P. U. F.;

24. M. Roy, (1982), The Abusive Partner, An Analysis of Domesti Battering, New York,

Van Nostrand Reinhold Company;

25. N. Mitrofan, (1984), Dragostea şi căsătoria, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti;

26. Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, (2009), Roma: Cetatea şi destinul ei

juridic, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş;

27. R. Savatier, (1963), Le droit, l’amour et la liberte, Libraire generale de droit et de

jurisprudence, Paris;

28. S. Rădulescu, (2001), Sociologia violenţei intrafamiliale. Victime şi agresori în

familie, Editura Lumina Lex;

29. Teodor Vasiliu, Doru Pavel, Gheorghe Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile

Papadopol, Virgil Rămureanu, (1975), Codul penal – comentat şi adnotat, vol. I,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;

69

30. Teodor Bodoaşcă, (2009), Tratat de dreptul familiei, Partea I, Căsătoria, Editura

Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş;

Efectele Nepatrimoniale Ale Casatoriei Licenta

Documents

Transcript of Efectele Nepatrimoniale Ale Casatoriei Licenta