Elemente de Analiză Biomecanica În Handbal
-
Author
gherman-alexandru -
Category
Documents
-
view
564 -
download
44
Embed Size (px)
description
Transcript of Elemente de Analiză Biomecanica În Handbal

ELEMENTE DE ANALIZĂ BIOMECANICA ÎN HANDBAL
In ultimii ani, jocul de handbal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Printre factorii
care au determinat perfecționarea tehnicii jocului se înscriu lărgirea registrului procedeelor
tehnice de aruncare la poartă și creșterea forței acestor execuții. Fiecare dintre aceste
elemente a înregistrat salturi valorice datorită preocupării pentru sporirea eficienței jocului.
Prezenţa unor portari foarte bine pregătiți, cu calităţi excepţionale a impus pregătirea şi
executarea unor aruncări la poartă cât mai puternice. Pe de altă parte, nota de specifici tate a
fiecărui post în atac i-a determinat pe tehnicieni şi pe jucători să caute noi execuţii tehnice
oare să corespundă specificului posturilor. Pe plan mondial se observă tendinţa de continuă
creştere a forţei de aruncare şi diversificarea tot mai largă a execuţiilor tehnice de finalizare.
Care sunt factorii care pot influenţa puternic şi eficient manifestarea acestei tendinţe? In
primul rând, însușirea corectă, aproape de perfecţiune, a tehnicii execuţiilor în aruncările la
poartă. Este cunoscut faptul că orice incorectitudine în execuţia tehnică globală influențează
negativ eficacitatea acesteia, mai ales la nivelul înaltei performanţe. In al doilea rând,
cunoașterea exactă a grupelor şi lanţurilor musculare care participă efectiv la fiecare dintre
execuţiile tehnice respective. Având asemenea cunoştinţe, antrenorul poate selecta exerciţii
corespunzătoare care să se adreseze analitic musculaturii active într-un anumit procedeu, în
vederea îmbunătăţirii forţei specifice de aruncare.
Cu alte cuvinte, pentru creşterea eficienţei aruncărilor la poartă este necesar să se
cunoască temeinic biomecanica acestor execuţii. Întrucât numărul procedeelor tehnice de
aruncare este extrem de mare, am selecţionat câteva, pe acelea de bază, extrem de importante,
mai ales în stadiul de învăţare a jocului, dar şi în celelalte stadii de perfecţionare şi de ridicare
a măiestriei handbalistice.
1. Aruncarea din săritură este unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poartă
foarte frecvent folosite în jocul de handbal. Principala caracteristică a acestei execuţii constă
în faptul că lipseşte sprijinul pe sol, ceea ce o diferenţiază de celelalte procedee de aruncare
atât în ceea ce priveşte forma execuţiei, cât şi grupajul de lanţuri musculare participante. De
aceea, este necesară analiza detaliată a acestui procedeu tehnic (fig. 89).

Fig. 89. Lanţurile musculare care asigură aruncarea la poartă din săritură la handbal
Elanul pentru săritură se face, de obicei, cu trei paşi de alergare după prinderea mingii.
Aceasta este prinsă pe piciorul drept, după care se execută un pas cu piciorul sting, apoi unul
cu piciorul drept şi, în sfârșit, ultimul pas cu stângul, urmat de bătaia pentru săritură. La
handbaliștii mai avansați, elanul se poate reduce la doi paşi sau la unul singur, în raport de
distanţa ce a rămas -— după prinderea mingii — până la semicerc sau până la adversarul din
faţă. În cazul elanului de un pas, mingea este prinsă tot pe piciorul drept, urmând ca după un
singur pas cu piciorul sting să se efectueze bătaia. La elanul cu doi paşi, mingea se prinde pe
piciorul sting, după care se execută pas cu dreptul şi din nou cu stângul, pentru bătaie.
Bătaia se efectuează pe piciorul sting (ne referim numai la handbaliştii care aruncă cu
braţul drept) care ia contact cu solul pe călcâie. În acest moment se efectuează concomitent
două acțiuni importante pentru o desprindere cit mai energică de pe sol : îndoirea
genunchiului până la un unghi de aproximativ 120-—130° şi rularea pe sol a labei piciorului
de bătaie în ordinea călcâi—talpă—vârf. Trebuie menționat faptul că în tot acest timp
trunchiul este uşor flexat, iar mingea este ţinută (pentru protejare) cu două mâini, la nivelul
abdomenului (fig. 89 a).
Desprinderea şi înălțarea sau săritura propriu-zisă reprezintă faza de pregătire a
aruncării. Ea trebuie făcută energic şi cit mai înalt. în cazul unei înălțări insuficiente,
pregătirea pentru aruncare este incompletă (şi incorectă), ceea ce influențează negativ
aruncarea. Desprinderea şi înălțarea se realizează prin împingerea puternică în piciorul de
bătaie, prin rularea labei — după cum am menţionat — şi prin întinderea energică a

genunchiului. În același timp, piciorul drept, îndoit din genunchi este ridicat cu rapiditate
oblic înainte şi lateral dreapta, mişcare ce ajută la înălţare. Trunchiul şi braţele execută
concomitent o serie de manevre (mişcări) care vor aduce corpul într-o poziţie
corespunzătoare fazei de aruncare. Astfel, trunchiul se răsucește cu latura stingă în direcția de
aruncare, execută o extensie şi, totodată, o uşoară îndoire laterală spre dreapta. în momentul
începerii desprinderii, braţele se află într-o poziţie corespunzătoare ţinerii mingii cu două
mâini la nivelul abdomenului. în timp ce trunchiul execută manevrele amintite, mingea este
împinsă puternic cu braţul stâng spre cel drept care, ținând mingea prin apucare sau prin
echilibrare, se ridică deasupra umărului şi înapoi. Toate aceste mişcări aduc corpul
handbalistului într-o poziţie asemănătoare cu un arc îndoit, pregătitoare pentru declanșarea
aruncării. (fig. 89 b).
Aruncarea propriu-zisă începe în momentul în care corpul se află în punctul maxim al
săriturii. Trunchiul se răsucește brusc spre stingă şi trece foarte energic din starea de extensie
in cea de flexie. Aceste mişcări ale trunchiului sunt ajutate de pendularea puternică a
piciorului drept în jos şi înapoi. Braţul drept începe tracțiunea asupra mingii, înspre înainte,
ca o continuare a răsucirii trunchiului spre stingă. Folosind succesiv mobilitatea articulațiilor
umărului, cotului, pumnului şi apoi a degetelor, handbalistul biciuiește şi azvârle mingea îna-
inte, degetele fiind acelea care reglează, în ultimă instanţă, traiectoria ei. în momentul în care
mingea a fost azvârlită, corpul jucătorului se află în cădere cu piciorul sting pregătit pentru
aterizare şi piciorul drept înapoi, ca urmare a pendulării executate mai înainte ; trunchiul este
uşor răsucit spre stânga şi foarte mult flexat pe coapse, iar umărul şi braţul drept, proiectate
mult înainte, parcă ar urma traiectoria mingii ca o ’,coadă“ a acesteia (fig. 89 c, d). Aterizarea
se face pe piciorul sting care, prin îndoirea uşoară a genunchiului, anulează efectele
impactului dintre corpul în cădere şi duritatea solului.
Am descris mai sus procedeul tehnic de bază pentru aruncarea din săritură, aplicat
numai în anumite situaţii de joc (contraatac, pătrundere printre apărători etc). în jocul de
handbal, aruncarea din săritură este mult mai des folosită, dar nu în această formă de bază, ci
cu unele modificări în ceea ce priveşte forma de execuţie, impuse de specificul diferitelor
posturi în atac. întâlnim astfel, aruncarea din săritură de la. distanță peste apărători de pe
extrema dreaptă, de pe extrema stingă, cu plonjon etc., execuţii atât de adaptate la cerințele
posturilor respective, incit au devenit procedee tehnice de sine stătătoare.
2. Aruncarea din săritură de la distanță peste apărători,
spre deosebire de execuţia de bază, în care săritura este efectuată în înălțime şi în
adâncime, impune executarea săriturii numai în înălțime. În caz contrar, jucătorul poate

comite abateri de la regulament, intrând în apărătorul (apărătorii) care, de obicei, se află în
faţa lui, împiedicîndu-1 să arunce. Pentru a realiza această înălţare pe verticală, handbalistul
foloseşte aceeaşi tehnică de transformare a vitezei de deplasare (obținută în timpul elanului)
în forță de desprindere în sus, pe care o- foloseşte săritorul în înălțime la atletism.
La execuţia de bază, forța de aruncare este sporită în Lună măsură de viteza elanului
care este continuată şi în timpul zborului. In cazul aruncării de la distanță peste apărători,
acest element lipseşte, iar forța de aruncare este realizată numai în contul forţei specifice a
executantului. Pentru a executa o aruncare puternică prin acest procedeu, handbalistul trebuie
să aibă musculatura abdominală foarte bine dezvoltată. Astfel, el va putea realiza o flexie
energică a trunchiului în momentul în care începe aruncarea mingii. De aceea este necesară şi
o puternică musculatură a spatelui şi a brațului de aruncare care execută tracțiunea asupra
mingii.
3. Aruncarea din săritură de pe extrema dreaptă (ne referim la dreptaci) are o
formă de execuţie foarte mult diferită de aruncarea din săritura de bază. Iată care sunt
principalele lelemente caracteristice : în primul rând, poziţia corpului în timpul săriturii
trebuie să fie oblică înainte şi spre sol, formând cu acesta un unghi cit mai mic posibil, până
la limita la care se poate păstra echilibrul pentru aterizarea pe piciorul de bătaie ; dacă
unghiul nu atinge această limită, handbalistul este silit să continue săritura cu plonjon, ceea ce
presupune un alt procedeu tehnic de aruncare ; în al doilea rând umărul sting al aruncătorului
este orientat înspre sol, corpul fiind cu faţa la poartă, spre deosebire de aruncarea de bază
unde, așa cum am văzut, umărul sting este îndreptat spre direcţia de aruncare (spre poartă) ;
în al treilea rând, braţul drept, în care este ţinută mingea, este dus mult în sus şi deasupra
capului, contribuind şi prin aceasta, ca de altfel şi prin cele prezentate mai înainte, la mărirea
unghiului de aruncare (fig. 90).
Întrucât poziţia corpului şi a brațului aruncător este incomodă, iar execuţia mult diferită
de mișcarea naturală de aruncare, se înțelege că la acest procedeu participă un alt grupaj de
lanţuri musculare faţă de cel solicitat în aruncarea din -săritură de bază. Pentru învățarea şi
perfecționarea acestui procedeu tehnic este necesară prelucrarea prealabilă a lanţurilor
musculare respective, în sensul dezvoltării forţei acestora ; altfel aruncarea va fi slabă,
ineficace, uşor de respins de către portar.
4. Aruncarea din săritură de pe extrema stingă, ca şi aruncarea de pe extrema
dreaptă, prezintă deosebiri importante în forma de execuţie, raportate la aruncarea de bază.
Modificările impuse de cernitele tactice ale postului respectiv se referă tot la poziţia
trunchiului şi a brațului aruncător, în faza de pre- .gătire şi în aruncare (faza de tracțiune). In

timpul săriturii, trunchiul este îndoit spre dreapta (spre partea brațului de aruncare) atât de
mult, cit executantul își poate menține echilibrul în aer, pentru a putea ateriza pe piciorul
stâng (acela pe care a executat bătaia). In cazul în care îndoirea trunchiului este mai mare,
jucătorul este nevoit să aterizeze pe piciorul drept, opus aceluia de bătaie, execuţia fiind o altă
variantă a procedeului pe care-1 descriem sau, după unii autori un alt procedeu de aruncare.
Umărul stâng este uşor orientat spre direcţia de aruncare, iar braţul aruncător, cu mingea, se
află înapoi şi deasupra capului. In momentul în care începe aruncarea propriu zisă, braţul de
aruncare, exercitând o tracțiune puternică şi rapidă asupra mingii, descrie în aer un arc de
cerc (din poziţia inițială amintită, până în punctul în care a pierdut contactul cu mingea arun-
cată spre poartă), depărtându-se cât mai mult posibil de trunchi spre partea dreaptă, în scopul
măririi unghiului de aruncare. Aterizarea se face pe piciorul sting, la fel ca la aruncarea de
bază din săritură (fig. 91).
Fig. 90. Lanţurile musculare care asigură aruncarea de pe extrema dreaptă la handbal
Fig. 91. Lanţurile musculare care asigură aruncarea de pe extrema dreaptă la handbal
Din punct de vedere metodic trebuie precizat că toate aceste procedee se însușesc după
ce a fost consolidată şi perfecţionată deprinderea motrică a procedeului tehnic de bază descris
mai înainte.

5. Aruncarea cu pas încrucișat este denumită astfel după elanul care precede
aruncarea şi nu după acţiunea braţului aruncător şi a trunchiului. De obicei, denumirea este
folosită în accepţia de aruncare azvârlită de deasupra umărului, executată după un elan cu pas
încrucişat. Spre deosebire de procedeele tehnice de aruncare la poartă din săritură, prezentate
mai înainte, a- ceastă aruncare se execută cu sprijin la sol, fapt care permite angajarea în
acţiune a unui grup mai mare de lanţuri musculare, prin urmare, aruncarea este mai puternică.
Întrucât în timpul execuţiei trenul superior şi cel inferior au acţiuni diferite şi antagoniste,
executantului și se pretinde o bună coordonare (fig. 92).
Fig. 92. Lanţurile musculare care asigură aruncarea cu pas încrucişat la handbal
In timpul alergării spre poartă, handbalistul prinde mingea cu două mâini, pe piciorul
drept; în continuare face un pas cu piciorul stâng, în direcţia de alergare, ținând mingea cu
ambele mâini la nivelul pieptului. Din acest metodic trebuie precizat că toate aceste procedee
se însușesc după ce a fost consolidată şi perfecţionată deprinderea motrică a procedeului
tehnic de bază descris mai înainte.
6. Aruncarea cu pas încrucişat este denumită astfel după elanul care precede
aruncarea şi nu după acţiunea braţului aruncător şi a trunchiului. De obicei, denumirea este
folosită în accepţia de aruncare azvârlită de deasupra umărului, executată după un elan cu pas
încrucişat. Spre deosebire de procedeele tehnice de aruncare la poartă din săritură, prezentate
mai înainte, a- ceastă aruncare se execută cu sprijin la sol, fapt care permite angajarea în
acţiune a unui grup mai mare de lanţuri musculare, prin urmare, aruncarea este mai puternică.
Întrucât în timpul execuţiei trenul superior şi cel inferior au acţiuni diferite şi antagoniste,
executantului i se pretinde o bună coordonare (jig. 92).

In timpul alergării spre poartă, handbalistul prinde mingea cu două mâini, pe piciorul
drept; în continuare face un pas cu piciorul stâng, în direcţia de alergare, ținând mingea cu
ambele mâini la nivelul pieptului. Din acest moment încep concomitent acţiuni diferite ale
segmentelor corpului. Astfel, latura stingă a trunchiului este orientată în direcţia aruncării, iar
piciorul drept execută o încrucișare peste stângul, apoi este repus pe sol, cu genunchiul şi laba
orientată spre dreapta. Mingea este împinsă cu mâna stingă înspre mâna dreaptă care, odată
cu trunchiul, se duce înapoi, braţul şi antebrațul formând un unghi de cel puțin 90°. In sfârșit,
piciorul sting execută încă un pas înainte, în direcţia de aruncare, şi odată cu aceasta se
încheie faza de pregătire a aruncării. Din acest moment începe faza de aruncare. Piciorul
drept împinge puternic pe sol, trunchiul se răsucește spre stânga şi, în același timp, execută o
flexie energică, iar braţul aruncător execută, succesiv, prin articulațiile umărului, cotului şi
pumnului, mișcarea de aruncare a mingii prin azvârlire (biciuire). Datorită elanului, după
aruncare, corpul se află cu piciorul drept înainte pentru echilibrare, trunchiul aplecat înainte,
în poziţie aproape orizontală, iar braţul aruncător oblic înainte şi în jos.
7. Analiza biomecanică a efortului muscular în jocul de handbal scoate în
evidenţă o serie de particularități generale, comune oricărui joc sportiv, precum şi
caracteristici specifice fiecărei tehnici.
Particularitățile generale se caracterizează prin îmbinarea efortului muscular static, de
echilibrare, eu efortul muscular care asigură mișcările şi tehnicile de o variabilitate şi fineţe
extreme. Fiecare tip biomecanic de efort muscular are importanţa lui şi nu poate fi considerat
separat, ci într-o interdependență strânsă.
Efortul muscular static, de echilibrare este îndeplinit de grupele şi lanțurile musculare
ale întregului corp, prin „jocul44 antagonismelor musculare, care asigură poziţia echilibrată
corectă şi adecvată fiecărei tehnici în parte. El are o valoare cu atât mai crescută cu cât
verticala C.G.G. cade mai în afara bazei de sprijin.
De aceea, în metodica antrenamentului jucătorilor de handbal trebuie introduse şi
exerciţii de echilibrare, care să dezvolte capacitatea de echilibrare a organismului.
Efortul muscular dinamic, caracterizat printr-o variabilitate extremă a mișcărilor,
antrenează, de asemenea, un mare număr de grupe şi lanţuri musculare care, adeseori, cuprind
întreaga musculatură a corpului. De aceea, este greu de făcut o analiză biomecanică concretă
a efortului muscular dinamic.

Ar fi extrem de util să se precizeze, pentru fiecare tehnică în parte, grupele şi lanțurile
musculare cele mai importante, care condiționează eficiența tehnicii respective.
în tehnicile descrise mai sus, mișcările sunt asigurate de grupe şi lanţuri musculare
antagoniste, dintre care unele depun activitate dinamică de învingere, iar altele, activitate
dinamică de cedare. De îmbinarea armonioasă şi perfect coordonată a lucrului antagoniștilor
depinde eficiența execuţiei în ansamblu.
Pe acest fond motric dinamic se adaugă, pentru fiecare din tehnicile descrise,
caracteristici speciale, pe care le vom prezenta în continuare.
1. Aruncării din săritură (vezi fig. 89) îi este specific faptul că se efectuează fără
sprijin pe sol. După cum s-a arătat, aruncarea propriu-zisă începe în momentul în care corpul
se afla în punctul maxim al săriturii.
Răsucirea trunchiului spre stânga se execută de complexul de lanţuri musculare
încrucișate ale mușchilor pereților abdominali în sinergie cu sistemele rotatorii ale șanțurilor
vertebrale.
Din poziţia de extensie maximă braţul drept care va executa aruncarea începe tracțiunea
şi apoi biciuirea, activitate asigurată de un lanț muscular format din : flexorii degetelor (care
reglează măiestria), flexorii carpului, ai cotului, retroductorii şi aductorii braţului, mușchii
care coboară şi basculează medial scapula. Acest lanț muscular se continuă la nivelul
trunchiului cu sistemele rotatorii ale lanţurilor încrucișate.
Activitatea dinamică „de învingere44 depusă de acest lanț muscular trebuie să dezvolte
forță, viteză şi precizie. Grupele musculare antagoniste lanțului descris depun o activitate
musculară dinamică „de cedare44 şi au un rol important în coordonarea fină a tehnicii mișcării
respective.
Faptul că efortul muscular de aruncare se executa tara sprijin pe sol impune
musculaturii corpului un efort sporit care este complex, întrucât, pe lângă forță, viteză şi
precizia traiectoriei care este asigurată prin activitatea dinamică, pretinde şi un efort de
echilibrare al corpului în aer pentru ca acesta sa nu basculeze în jurul C.G.G.
8. Aruncarea din săritură de la distanță, peste apărători, are ca element
tehnic specific săritura în înălțime, în care forța de aruncare depinde numai de forța specifică
a executantului.
Aruncarea se execută prin contribuția musculaturii trunchiului si a membrului superior
care ține mingea. Ea este efectuată de un lanț muscular lung, care începe cu flexorii degetului,
ai pumnului, cotului şi se continuă cu retroductorii braţului, coborâtorii scapulei şi mușchii
care basculează medial scapula. Acest lanț al membrului superior care aruncă se continuă, la

trunchi, cu lanțurile încrucișate ale pereților abdominali, care asigură flexia viguroasă a
trunchiului (vezi fig. 89 d).
Activitatea musculară depusă de acest lanț este dinamică de învingere, în timp ce
antagoniștii depun o activitate dinamică „de cedare“. Trebuie să arătăm că antagoniștii au un
rol important în reglarea preciziei traiectoriei, dar în cazul când ei lucrează în forță, reprezintă
un element de frână în realizarea unei aruncări eficiente.
Pe lingă aceasta, o componentă biomecanică importantă este săritura propriu-zisă, care
trebuie să fie cât mai înaltă. Realizarea săriturii este asigurată de lanțul triplei extensii de la
membrele inferioare.
In metodica pregătirii copiilor trebuie să se structureze exercițiile în funcție de lanțurile
musculare arătate mai sus, precum şi de tipul dinamic de învingere al activității pe care o
desfășoară pentru executarea aruncării.
9. Aruncarea din săritură de pe extrema dreaptă diferă mult ca structură motrică
faţă de săritura de bază. Componenta motrică principală este asigurată de efortul muscular al
membrului superior care ține mingea, combinat eu o mişcare de flexie şi o uşoară rotație spre
stânga a trunchiului.
Din poziţia de abducție şi basculă laterală extremă, membrul superior drept efectuează
o aruncare viguroasă în forță şi viteză (vezi fig. 90). Mișcarea membrului superior este
asigurată de un lanț muscular format din : flexorii degetelor, ai carpului, cotului, retroductorii
şi aductorii braţului, coborâtorii, muşchii care deplasează ventro-lateral şi care basculează
medial scapula. La trunchi lanțul se continuă cu flexorii şi rotatorii către stânga şi este
asigurat de sistemele rotatorii ale lanţurilor încrucișate ale abdomenului.
Una din particularitățile biomecanice ale acestui stil de aruncare este componenta
aductorilor braţului şi a rotatoriilor către stânga ai trunchiului.
Tipul de activitate musculară la aceste grupe şi lanţuri musculare este dinamic „de
învingere44.
10. La aruncarea din săritură de pe extrema stingă (dreptaci) componenta motrică
principală, asigurată de membrul superior drept care execută aruncarea, este combinată cu
aplecarea şi rotarea uşoară spre dreapta a trunchiului (vezi fig. 91).
11. La membrul superior, aruncarea se execută de același lanț muscular descris la
aruncarea de pe extrema dreaptă, în schimb, la trunchi acționează flexorii şi rotatorii către
dreapta.
12. Principala particularitate biomecanică a acestui procedeu de aruncare este
componenta flexorie către dreapta a trunchiului.

13. 5. Aruncarea cu pas încrucişat este o aruncare cu sprijin pe sol, ceea ce-i
conferă o mai mare forță în comparație cu aruncările din săritură. La forța imprimată de
mișcările trunchiului şi membrului superior, care execută aruncarea, se adaugă componenta
motrică de forță a celor două membre inferioare (vezi fig. 85).
14. La trunchi şi membrul superior acționează aceleași lanţuri musculare descrise
mai sus, iar la membrele inferioare, principalul efort este asigurat de lanțul triplei extensii,
prin activitate dinamică de învingere. Întrucât este vorba de paşi încrucișați, se adaugă
succesiv, pentru fiecare membru inferior în parte, şi grupa mușchilor aductori ai coapsei.
15. Cunoașterea grupelor şi lanţurilor musculare care asigură efortul în aruncările
descrise mai sus ne permite o mai bună structurare a exercițiilor de pregătire a jucătorilor de
handbal.
în faza următoare a săriturii, dacă săritorul a executat corect şi la timp fiecare din fazele
anterioare, tracțiunea in brațe {ca fază activă) se va realiza cu mai puțin efort, decât la
prăjina •de metal. Corpul săritorului urcă în spirală, într-un ax vertical aproape de prăjină,
răsucindu-se spre stingă. Viteza de răsucire a corpului depinde de viteza de tracțiune
exercitată de săritor şi de apropierea picioarelor între ele. Trecând în împingere, acţiunea
trebuie făcută în lungul prăjinii, care trebuie să fie verticală pe sol, altfel împingerea
depărtează prăjina de .săritor.
Ultimele două faze amintite (tracțiunea, întoarcerea şi împingerea în brațe) urmăresc să
prelungească cât mai mult traiectoria C.G. a săritorului (în sus) împingerea în brațe este
asigurată prin efortul dinamic de învingere de către lanțul muscular format din flexorii dege-
telor, extensorii cotului, anteductorii în articulația scapulohurnerală, ridicătorii şi muşchii
care basculează lateral scapula.
Împingerea în brațe se exercită succesiv (întâi în braţul de jos şi apoi în cel de sus), iar
eliberarea prăjinii se face în același mod.
Cea mai eficace modalitate de trecere a ștachetei este în zbor, aceasta fiind şi forma cea
mai rapidă. Şi trecerea ștachetei în arc este avantajoasă pentru săritori, ea realizând o
coborâre a C.G. al atletului.
Prin asigurarea aterizării pe o zonă mai înaltă, cu bureți, se elimină, în general,
pericolul de accidentare.

ARUNCĂRILE
Aruncările sunt probe atletice ce se pot clasifica — după modalitățile în care este
aplicată forța aruncătorului, în funcție de obiectul aruncat (greutate, suliță, disc şi ciocan) care
se proiectează, prin mişcări specific adaptate, la o distanță cât mai mare — în :
1. tip împingere (aruncarea greutății) ;
2. tip azvârlire (aruncarea suliței);
3. tip lansări (aruncarea discului şi ciocanului).
În toate aruncările, centrul de greutate al obiectului descrie în timpul zborului o
traiectorie curbă, asemănătoare unei parabole, a cărei parte finală, descendentă, este mai
scurtă şi mai înclinată din cauza rezistenței aerului şi a forţei gravitației.
Elementele care imprimă forma traiectoriei parabolice sunt înălțimea şi lungimea
aruncării, care, la rândul lor, sunt determinate de viteza inițială şi unghiul de zbor al
obiectului.
Forța musculară aplicată obiectului în timpul mișcărilor specifice — elan şi mișcarea
finală este dirijată astfel, încât să formeze cu orizontala un anumit unghi, sub care este
eliberat obiectul.
Lungimea distanței de zbor (traiectoriei aruncării), care este de altfel şi scopul final al
eforturilor aruncătorului, depinde de mai mulți factori, ale căror relații şi importantă (valoare)
se pot desprinde din formula :
(X) = lungimea aruncării (distanţa de zbor) ;
(Vo) = viteza inițială (de eliberare), cu care obiectul părăsește mina aruncătorului ;
( a)=unghiul de lansare teoretic şi optim (fără a lua în considerare înălțimea la care se
găsește obiectul în timpul eliberării, în raport cu locul de cădere — așa-zisul „unghi de
teren“) ;
G = accelerația forţei gravitației ;
H = înălțimea la eliberarea obiectului faţă de sol.
Componenta reprezintă diferenţa de înălțime de la punctul de lansare şi punctul de
aterizare al obiectului, cunoscut în practică sub numele de „unghiul de teren11, care are un rol
mai mare în aruncările scurte (greutate).

Deoarece aruncările atletice nu se desfășoare în vid, este necesar să fie luată în
considerație şi rezistența aerului (inclusiv viteza şi sensul vuitului care au un rol mai însemnat
pentru aruncarea discului şi suliţei).
Viteza inițială este cel mai important factor în determinarea lungimii aruncării,
deoarece în calcul se ia în considerație valoarea ei la pătrat, ea fiind rezultatul aplicării mai
multor forțe care acționează asupra obiectului, în timpul elanului liniar sau circular şi al
efortului final.
In aruncările de tipul împingerii, forța se aplică sub forma unei presiuni exercitate
asupra greutății pe o traiectorie orizon- tal-ascensională, segmentul de forță (mâna) fiind
plasat înapoia şi dedesubtul obiectului. La aruncarea suliței, în schimb, forța aplicată
obiectului pe parcursul elanului liniar are forma unei tracțiuni — braţul aflându-se înaintea
obiectului, iar mișcarea finală de „azvârlire" având caracterul unei biciuiri (braț întins —
îndoit—întins) foarte rapide.
La aruncarea discului şi a ciocanului -— aruncări de tipul lansării — care folosesc un
elan circular (o piruetă sau mai multe), forța aruncătorului se exercită tot sub forma unei
tracțiuni, dar pe o traiectorie curbilinie, ceea ce produce în mod inerent o însemnată forță
centrifugă, mișcarea de rotație având în acest caz rolul hotărâtor în crearea unei mari viteze
inițiale. Indiferent de specificul aruncării, realizarea unei viteze inițiale maxime este
condiționată de coordonarea tuturor forțelor de acţiune, pe baza unei tehnici raționale, care să
concorde cu legile biomecanicii.
în efortul de aruncare, atletul trebuie să angreneze întreaga masă musculară, nu numai
forța brațelor (cum sunt tentați începătorii), ci şi a trunchiului şi membrelor inferioare.
Performanta depinde de valoarea forţei care acționează şi este proporțională cu numărul
grupelor musculare care participă la asigurarea mișcării.
Este cunoscut faptul că lucrul mecanic efectuat de un mușchi sau o grupă (lanț)
musculară se calculează după formula :
L.m. = F.d
unde (F) este forța, iar (d) — deplasarea (lungimea scurtării mușchiului). Formula
aceasta este valabilă în cazul când forța acționează în direcţia deplasării. Dacă însă forța face
cu deplasarea un unghi oarecare (a ), formula de calcul a lucrului mecanic este :
L.m = F.d. cos α
În acest caz, forța F are două componente : una normală, care se anulează datorită
rezistenței sprijinului şi una tangențială, care produce deplasarea obiectului sau a segmentului
corpului. Valoarea acestei componente tangențiale este :

F. cos α
(o catetă este egală cu ipotenuza înmulțită cu cosinusul unghiului alăturat).
După legea lui Weber-Fick, scurtarea maximă a mușchiului se face până la o lungime
egală cu 1/2 din lungimea pârții sale cărnoase în repaus. După această lege, scurtarea
determină amplitudinea mișcării la nivelul articulațiilor şi este în funcție de lungimea părții
cărnoase contractile a mușchiului.