ELEMENTE DE ANALIZĂ BIOMECANICA ÎN HANDBAL

In ultimii ani, jocul de handbal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Printre factorii

care au determinat perfecționarea tehnicii jocului se înscriu lărgirea registrului procedeelor

tehnice de aruncare la poartă și creșterea forței acestor execuții. Fiecare dintre aceste

elemente a înregistrat salturi valorice datorită preocupării pentru sporirea eficienței jocului.

Prezenţa unor portari foarte bine pregătiți, cu calităţi excepţionale a impus pregătirea şi

executarea unor aruncări la poartă cât mai puternice. Pe de altă parte, nota de specifici tate a

fiecărui post în atac i-a determinat pe tehnicieni şi pe jucători să caute noi execuţii tehnice

oare să corespundă specificului posturilor. Pe plan mondial se observă tendinţa de continuă

creştere a forţei de aruncare şi diversificarea tot mai largă a execuţiilor tehnice de finalizare.

Care sunt factorii care pot influenţa puternic şi eficient manifestarea acestei tendinţe? In

primul rând, însușirea corectă, aproape de perfecţiune, a tehnicii execuţiilor în aruncările la

poartă. Este cunoscut faptul că orice incorectitudine în execuţia tehnică globală influențează

negativ eficacitatea acesteia, mai ales la nivelul înaltei performanţe. In al doilea rând,

cunoașterea exactă a grupelor şi lanţurilor musculare care participă efectiv la fiecare dintre

execuţiile tehnice respective. Având asemenea cunoştinţe, antrenorul poate selecta exerciţii

corespunzătoare care să se adreseze analitic musculaturii active într-un anumit procedeu, în

vederea îmbunătăţirii forţei specifice de aruncare.

Cu alte cuvinte, pentru creşterea eficienţei aruncărilor la poartă este necesar să se

cunoască temeinic biomecanica acestor execuţii. Întrucât numărul procedeelor tehnice de

aruncare este extrem de mare, am selecţionat câteva, pe acelea de bază, extrem de importante,

mai ales în stadiul de învăţare a jocului, dar şi în celelalte stadii de perfecţionare şi de ridicare

a măiestriei handbalistice.

1. Aruncarea din săritură este unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poartă

foarte frecvent folosite în jocul de handbal. Principala caracteristică a acestei execuţii constă

în faptul că lipseşte sprijinul pe sol, ceea ce o diferenţiază de celelalte procedee de aruncare

atât în ceea ce priveşte forma execuţiei, cât şi grupajul de lanţuri musculare participante. De

aceea, este necesară analiza detaliată a acestui procedeu tehnic (fig. 89).

Fig. 89. Lanţurile musculare care asigură aruncarea la poartă din săritură la handbal

Elanul pentru săritură se face, de obicei, cu trei paşi de alergare după prinderea mingii.

Aceasta este prinsă pe piciorul drept, după care se execută un pas cu piciorul sting, apoi unul

cu piciorul drept şi, în sfârșit, ultimul pas cu stângul, urmat de bătaia pentru săritură. La

handbaliștii mai avansați, elanul se poate reduce la doi paşi sau la unul singur, în raport de

distanţa ce a rămas -— după prinderea mingii — până la semicerc sau până la adversarul din

faţă. În cazul elanului de un pas, mingea este prinsă tot pe piciorul drept, urmând ca după un

singur pas cu piciorul sting să se efectueze bătaia. La elanul cu doi paşi, mingea se prinde pe

piciorul sting, după care se execută pas cu dreptul şi din nou cu stângul, pentru bătaie.

Bătaia se efectuează pe piciorul sting (ne referim numai la handbaliştii care aruncă cu

braţul drept) care ia contact cu solul pe călcâie. În acest moment se efectuează concomitent

două acțiuni importante pentru o desprindere cit mai energică de pe sol : îndoirea

genunchiului până la un unghi de aproximativ 120-—130° şi rularea pe sol a labei piciorului

de bătaie în ordinea călcâi—talpă—vârf. Trebuie menționat faptul că în tot acest timp

trunchiul este uşor flexat, iar mingea este ţinută (pentru protejare) cu două mâini, la nivelul

abdomenului (fig. 89 a).

Desprinderea şi înălțarea sau săritura propriu-zisă reprezintă faza de pregătire a

aruncării. Ea trebuie făcută energic şi cit mai înalt. în cazul unei înălțări insuficiente,

pregătirea pentru aruncare este incompletă (şi incorectă), ceea ce influențează negativ

aruncarea. Desprinderea şi înălțarea se realizează prin împingerea puternică în piciorul de

bătaie, prin rularea labei — după cum am menţionat — şi prin întinderea energică a

genunchiului. În același timp, piciorul drept, îndoit din genunchi este ridicat cu rapiditate

oblic înainte şi lateral dreapta, mişcare ce ajută la înălţare. Trunchiul şi braţele execută

concomitent o serie de manevre (mişcări) care vor aduce corpul într-o poziţie

corespunzătoare fazei de aruncare. Astfel, trunchiul se răsucește cu latura stingă în direcția de

aruncare, execută o extensie şi, totodată, o uşoară îndoire laterală spre dreapta. în momentul

începerii desprinderii, braţele se află într-o poziţie corespunzătoare ţinerii mingii cu două

mâini la nivelul abdomenului. în timp ce trunchiul execută manevrele amintite, mingea este

împinsă puternic cu braţul stâng spre cel drept care, ținând mingea prin apucare sau prin

echilibrare, se ridică deasupra umărului şi înapoi. Toate aceste mişcări aduc corpul

handbalistului într-o poziţie asemănătoare cu un arc îndoit, pregătitoare pentru declanșarea

aruncării. (fig. 89 b).

Aruncarea propriu-zisă începe în momentul în care corpul se află în punctul maxim al

săriturii. Trunchiul se răsucește brusc spre stingă şi trece foarte energic din starea de extensie

in cea de flexie. Aceste mişcări ale trunchiului sunt ajutate de pendularea puternică a

piciorului drept în jos şi înapoi. Braţul drept începe tracțiunea asupra mingii, înspre înainte,

ca o continuare a răsucirii trunchiului spre stingă. Folosind succesiv mobilitatea articulațiilor

umărului, cotului, pumnului şi apoi a degetelor, handbalistul biciuiește şi azvârle mingea îna-

inte, degetele fiind acelea care reglează, în ultimă instanţă, traiectoria ei. în momentul în care

mingea a fost azvârlită, corpul jucătorului se află în cădere cu piciorul sting pregătit pentru

aterizare şi piciorul drept înapoi, ca urmare a pendulării executate mai înainte ; trunchiul este

uşor răsucit spre stânga şi foarte mult flexat pe coapse, iar umărul şi braţul drept, proiectate

mult înainte, parcă ar urma traiectoria mingii ca o ’,coadă“ a acesteia (fig. 89 c, d). Aterizarea

se face pe piciorul sting care, prin îndoirea uşoară a genunchiului, anulează efectele

impactului dintre corpul în cădere şi duritatea solului.

Am descris mai sus procedeul tehnic de bază pentru aruncarea din săritură, aplicat

numai în anumite situaţii de joc (contraatac, pătrundere printre apărători etc). în jocul de

handbal, aruncarea din săritură este mult mai des folosită, dar nu în această formă de bază, ci

cu unele modificări în ceea ce priveşte forma de execuţie, impuse de specificul diferitelor

posturi în atac. întâlnim astfel, aruncarea din săritură de la. distanță peste apărători de pe

extrema dreaptă, de pe extrema stingă, cu plonjon etc., execuţii atât de adaptate la cerințele

posturilor respective, incit au devenit procedee tehnice de sine stătătoare.

2. Aruncarea din săritură de la distanță peste apărători,

spre deosebire de execuţia de bază, în care săritura este efectuată în înălțime şi în

adâncime, impune executarea săriturii numai în înălțime. În caz contrar, jucătorul poate

comite abateri de la regulament, intrând în apărătorul (apărătorii) care, de obicei, se află în

faţa lui, împiedicîndu-1 să arunce. Pentru a realiza această înălţare pe verticală, handbalistul

foloseşte aceeaşi tehnică de transformare a vitezei de deplasare (obținută în timpul elanului)

în forță de desprindere în sus, pe care o- foloseşte săritorul în înălțime la atletism.

La execuţia de bază, forța de aruncare este sporită în Lună măsură de viteza elanului

care este continuată şi în timpul zborului. In cazul aruncării de la distanță peste apărători,

acest element lipseşte, iar forța de aruncare este realizată numai în contul forţei specifice a

executantului. Pentru a executa o aruncare puternică prin acest procedeu, handbalistul trebuie

să aibă musculatura abdominală foarte bine dezvoltată. Astfel, el va putea realiza o flexie

energică a trunchiului în momentul în care începe aruncarea mingii. De aceea este necesară şi

o puternică musculatură a spatelui şi a brațului de aruncare care execută tracțiunea asupra

mingii.

3. Aruncarea din săritură de pe extrema dreaptă (ne referim la dreptaci) are o

formă de execuţie foarte mult diferită de aruncarea din săritura de bază. Iată care sunt

principalele lelemente caracteristice : în primul rând, poziţia corpului în timpul săriturii

trebuie să fie oblică înainte şi spre sol, formând cu acesta un unghi cit mai mic posibil, până

la limita la care se poate păstra echilibrul pentru aterizarea pe piciorul de bătaie ; dacă

unghiul nu atinge această limită, handbalistul este silit să continue săritura cu plonjon, ceea ce

presupune un alt procedeu tehnic de aruncare ; în al doilea rând umărul sting al aruncătorului

este orientat înspre sol, corpul fiind cu faţa la poartă, spre deosebire de aruncarea de bază

unde, așa cum am văzut, umărul sting este îndreptat spre direcţia de aruncare (spre poartă) ;

în al treilea rând, braţul drept, în care este ţinută mingea, este dus mult în sus şi deasupra

capului, contribuind şi prin aceasta, ca de altfel şi prin cele prezentate mai înainte, la mărirea

unghiului de aruncare (fig. 90).

Întrucât poziţia corpului şi a brațului aruncător este incomodă, iar execuţia mult diferită

de mișcarea naturală de aruncare, se înțelege că la acest procedeu participă un alt grupaj de

lanţuri musculare faţă de cel solicitat în aruncarea din -săritură de bază. Pentru învățarea şi

perfecționarea acestui procedeu tehnic este necesară prelucrarea prealabilă a lanţurilor

musculare respective, în sensul dezvoltării forţei acestora ; altfel aruncarea va fi slabă,

ineficace, uşor de respins de către portar.

4. Aruncarea din săritură de pe extrema stingă, ca şi aruncarea de pe extrema

dreaptă, prezintă deosebiri importante în forma de execuţie, raportate la aruncarea de bază.

Modificările impuse de cernitele tactice ale postului respectiv se referă tot la poziţia

trunchiului şi a brațului aruncător, în faza de pre- .gătire şi în aruncare (faza de tracțiune). In

timpul săriturii, trunchiul este îndoit spre dreapta (spre partea brațului de aruncare) atât de

mult, cit executantul își poate menține echilibrul în aer, pentru a putea ateriza pe piciorul

stâng (acela pe care a executat bătaia). In cazul în care îndoirea trunchiului este mai mare,

jucătorul este nevoit să aterizeze pe piciorul drept, opus aceluia de bătaie, execuţia fiind o altă

variantă a procedeului pe care-1 descriem sau, după unii autori un alt procedeu de aruncare.

Umărul stâng este uşor orientat spre direcţia de aruncare, iar braţul aruncător, cu mingea, se

află înapoi şi deasupra capului. In momentul în care începe aruncarea propriu zisă, braţul de

aruncare, exercitând o tracțiune puternică şi rapidă asupra mingii, descrie în aer un arc de

cerc (din poziţia inițială amintită, până în punctul în care a pierdut contactul cu mingea arun-

cată spre poartă), depărtându-se cât mai mult posibil de trunchi spre partea dreaptă, în scopul

măririi unghiului de aruncare. Aterizarea se face pe piciorul sting, la fel ca la aruncarea de

bază din săritură (fig. 91).

Fig. 90. Lanţurile musculare care asigură aruncarea de pe extrema dreaptă la handbal

Fig. 91. Lanţurile musculare care asigură aruncarea de pe extrema dreaptă la handbal

Din punct de vedere metodic trebuie precizat că toate aceste procedee se însușesc după

ce a fost consolidată şi perfecţionată deprinderea motrică a procedeului tehnic de bază descris

mai înainte.

5. Aruncarea cu pas încrucișat este denumită astfel după elanul care precede

aruncarea şi nu după acţiunea braţului aruncător şi a trunchiului. De obicei, denumirea este

folosită în accepţia de aruncare azvârlită de deasupra umărului, executată după un elan cu pas

încrucişat. Spre deosebire de procedeele tehnice de aruncare la poartă din săritură, prezentate

mai înainte, a- ceastă aruncare se execută cu sprijin la sol, fapt care permite angajarea în

acţiune a unui grup mai mare de lanţuri musculare, prin urmare, aruncarea este mai puternică.

Întrucât în timpul execuţiei trenul superior şi cel inferior au acţiuni diferite şi antagoniste,

executantului și se pretinde o bună coordonare (fig. 92).

Fig. 92. Lanţurile musculare care asigură aruncarea cu pas încrucişat la handbal

In timpul alergării spre poartă, handbalistul prinde mingea cu două mâini, pe piciorul

drept; în continuare face un pas cu piciorul stâng, în direcţia de alergare, ținând mingea cu

ambele mâini la nivelul pieptului. Din acest metodic trebuie precizat că toate aceste procedee

se însușesc după ce a fost consolidată şi perfecţionată deprinderea motrică a procedeului

tehnic de bază descris mai înainte.

6. Aruncarea cu pas încrucişat este denumită astfel după elanul care precede

aruncarea şi nu după acţiunea braţului aruncător şi a trunchiului. De obicei, denumirea este

folosită în accepţia de aruncare azvârlită de deasupra umărului, executată după un elan cu pas

încrucişat. Spre deosebire de procedeele tehnice de aruncare la poartă din săritură, prezentate

mai înainte, a- ceastă aruncare se execută cu sprijin la sol, fapt care permite angajarea în

acţiune a unui grup mai mare de lanţuri musculare, prin urmare, aruncarea este mai puternică.

Întrucât în timpul execuţiei trenul superior şi cel inferior au acţiuni diferite şi antagoniste,

executantului i se pretinde o bună coordonare (jig. 92).

In timpul alergării spre poartă, handbalistul prinde mingea cu două mâini, pe piciorul

drept; în continuare face un pas cu piciorul stâng, în direcţia de alergare, ținând mingea cu

ambele mâini la nivelul pieptului. Din acest moment încep concomitent acţiuni diferite ale

segmentelor corpului. Astfel, latura stingă a trunchiului este orientată în direcţia aruncării, iar

piciorul drept execută o încrucișare peste stângul, apoi este repus pe sol, cu genunchiul şi laba

orientată spre dreapta. Mingea este împinsă cu mâna stingă înspre mâna dreaptă care, odată

cu trunchiul, se duce înapoi, braţul şi antebrațul formând un unghi de cel puțin 90°. In sfârșit,

piciorul sting execută încă un pas înainte, în direcţia de aruncare, şi odată cu aceasta se

încheie faza de pregătire a aruncării. Din acest moment începe faza de aruncare. Piciorul

drept împinge puternic pe sol, trunchiul se răsucește spre stânga şi, în același timp, execută o

flexie energică, iar braţul aruncător execută, succesiv, prin articulațiile umărului, cotului şi

pumnului, mișcarea de aruncare a mingii prin azvârlire (biciuire). Datorită elanului, după

aruncare, corpul se află cu piciorul drept înainte pentru echilibrare, trunchiul aplecat înainte,

în poziţie aproape orizontală, iar braţul aruncător oblic înainte şi în jos.

7. Analiza biomecanică a efortului muscular în jocul de handbal scoate în

evidenţă o serie de particularități generale, comune oricărui joc sportiv, precum şi

caracteristici specifice fiecărei tehnici.

Particularitățile generale se caracterizează prin îmbinarea efortului muscular static, de

echilibrare, eu efortul muscular care asigură mișcările şi tehnicile de o variabilitate şi fineţe

extreme. Fiecare tip biomecanic de efort muscular are importanţa lui şi nu poate fi considerat

separat, ci într-o interdependență strânsă.

Efortul muscular static, de echilibrare este îndeplinit de grupele şi lanțurile musculare

ale întregului corp, prin „jocul44 antagonismelor musculare, care asigură poziţia echilibrată

corectă şi adecvată fiecărei tehnici în parte. El are o valoare cu atât mai crescută cu cât

verticala C.G.G. cade mai în afara bazei de sprijin.

De aceea, în metodica antrenamentului jucătorilor de handbal trebuie introduse şi

exerciţii de echilibrare, care să dezvolte capacitatea de echilibrare a organismului.

Efortul muscular dinamic, caracterizat printr-o variabilitate extremă a mișcărilor,

antrenează, de asemenea, un mare număr de grupe şi lanţuri musculare care, adeseori, cuprind

întreaga musculatură a corpului. De aceea, este greu de făcut o analiză biomecanică concretă

a efortului muscular dinamic.

Ar fi extrem de util să se precizeze, pentru fiecare tehnică în parte, grupele şi lanțurile

musculare cele mai importante, care condiționează eficiența tehnicii respective.

în tehnicile descrise mai sus, mișcările sunt asigurate de grupe şi lanţuri musculare

antagoniste, dintre care unele depun activitate dinamică de învingere, iar altele, activitate

dinamică de cedare. De îmbinarea armonioasă şi perfect coordonată a lucrului antagoniștilor

depinde eficiența execuţiei în ansamblu.

Pe acest fond motric dinamic se adaugă, pentru fiecare din tehnicile descrise,

caracteristici speciale, pe care le vom prezenta în continuare.

1. Aruncării din săritură (vezi fig. 89) îi este specific faptul că se efectuează fără

sprijin pe sol. După cum s-a arătat, aruncarea propriu-zisă începe în momentul în care corpul

se afla în punctul maxim al săriturii.

Răsucirea trunchiului spre stânga se execută de complexul de lanţuri musculare

încrucișate ale mușchilor pereților abdominali în sinergie cu sistemele rotatorii ale șanțurilor

vertebrale.

Din poziţia de extensie maximă braţul drept care va executa aruncarea începe tracțiunea

şi apoi biciuirea, activitate asigurată de un lanț muscular format din : flexorii degetelor (care

reglează măiestria), flexorii carpului, ai cotului, retroductorii şi aductorii braţului, mușchii

care coboară şi basculează medial scapula. Acest lanț muscular se continuă la nivelul

trunchiului cu sistemele rotatorii ale lanţurilor încrucișate.

Activitatea dinamică „de învingere44 depusă de acest lanț muscular trebuie să dezvolte

forță, viteză şi precizie. Grupele musculare antagoniste lanțului descris depun o activitate

musculară dinamică „de cedare44 şi au un rol important în coordonarea fină a tehnicii mișcării

respective.

Faptul că efortul muscular de aruncare se executa tara sprijin pe sol impune

musculaturii corpului un efort sporit care este complex, întrucât, pe lângă forță, viteză şi

precizia traiectoriei care este asigurată prin activitatea dinamică, pretinde şi un efort de

echilibrare al corpului în aer pentru ca acesta sa nu basculeze în jurul C.G.G.

8. Aruncarea din săritură de la distanță, peste apărători, are ca element

tehnic specific săritura în înălțime, în care forța de aruncare depinde numai de forța specifică

a executantului.

Aruncarea se execută prin contribuția musculaturii trunchiului si a membrului superior

care ține mingea. Ea este efectuată de un lanț muscular lung, care începe cu flexorii degetului,

ai pumnului, cotului şi se continuă cu retroductorii braţului, coborâtorii scapulei şi mușchii

care basculează medial scapula. Acest lanț al membrului superior care aruncă se continuă, la

trunchi, cu lanțurile încrucișate ale pereților abdominali, care asigură flexia viguroasă a

trunchiului (vezi fig. 89 d).

Activitatea musculară depusă de acest lanț este dinamică de învingere, în timp ce

antagoniștii depun o activitate dinamică „de cedare“. Trebuie să arătăm că antagoniștii au un

rol important în reglarea preciziei traiectoriei, dar în cazul când ei lucrează în forță, reprezintă

un element de frână în realizarea unei aruncări eficiente.

Pe lingă aceasta, o componentă biomecanică importantă este săritura propriu-zisă, care

trebuie să fie cât mai înaltă. Realizarea săriturii este asigurată de lanțul triplei extensii de la

membrele inferioare.

In metodica pregătirii copiilor trebuie să se structureze exercițiile în funcție de lanțurile

musculare arătate mai sus, precum şi de tipul dinamic de învingere al activității pe care o

desfășoară pentru executarea aruncării.

9. Aruncarea din săritură de pe extrema dreaptă diferă mult ca structură motrică

faţă de săritura de bază. Componenta motrică principală este asigurată de efortul muscular al

membrului superior care ține mingea, combinat eu o mişcare de flexie şi o uşoară rotație spre

stânga a trunchiului.

Din poziţia de abducție şi basculă laterală extremă, membrul superior drept efectuează

o aruncare viguroasă în forță şi viteză (vezi fig. 90). Mișcarea membrului superior este

asigurată de un lanț muscular format din : flexorii degetelor, ai carpului, cotului, retroductorii

şi aductorii braţului, coborâtorii, muşchii care deplasează ventro-lateral şi care basculează

medial scapula. La trunchi lanțul se continuă cu flexorii şi rotatorii către stânga şi este

asigurat de sistemele rotatorii ale lanţurilor încrucișate ale abdomenului.

Una din particularitățile biomecanice ale acestui stil de aruncare este componenta

aductorilor braţului şi a rotatoriilor către stânga ai trunchiului.

Tipul de activitate musculară la aceste grupe şi lanţuri musculare este dinamic „de

învingere44.

10. La aruncarea din săritură de pe extrema stingă (dreptaci) componenta motrică

principală, asigurată de membrul superior drept care execută aruncarea, este combinată cu

aplecarea şi rotarea uşoară spre dreapta a trunchiului (vezi fig. 91).

11. La membrul superior, aruncarea se execută de același lanț muscular descris la

aruncarea de pe extrema dreaptă, în schimb, la trunchi acționează flexorii şi rotatorii către

dreapta.

12. Principala particularitate biomecanică a acestui procedeu de aruncare este

componenta flexorie către dreapta a trunchiului.

13. 5. Aruncarea cu pas încrucişat este o aruncare cu sprijin pe sol, ceea ce-i

conferă o mai mare forță în comparație cu aruncările din săritură. La forța imprimată de

mișcările trunchiului şi membrului superior, care execută aruncarea, se adaugă componenta

motrică de forță a celor două membre inferioare (vezi fig. 85).

14. La trunchi şi membrul superior acționează aceleași lanţuri musculare descrise

mai sus, iar la membrele inferioare, principalul efort este asigurat de lanțul triplei extensii,

prin activitate dinamică de învingere. Întrucât este vorba de paşi încrucișați, se adaugă

succesiv, pentru fiecare membru inferior în parte, şi grupa mușchilor aductori ai coapsei.

15. Cunoașterea grupelor şi lanţurilor musculare care asigură efortul în aruncările

descrise mai sus ne permite o mai bună structurare a exercițiilor de pregătire a jucătorilor de

handbal.

în faza următoare a săriturii, dacă săritorul a executat corect şi la timp fiecare din fazele

anterioare, tracțiunea in brațe {ca fază activă) se va realiza cu mai puțin efort, decât la

prăjina •de metal. Corpul săritorului urcă în spirală, într-un ax vertical aproape de prăjină,

răsucindu-se spre stingă. Viteza de răsucire a corpului depinde de viteza de tracțiune

exercitată de săritor şi de apropierea picioarelor între ele. Trecând în împingere, acţiunea

trebuie făcută în lungul prăjinii, care trebuie să fie verticală pe sol, altfel împingerea

depărtează prăjina de .săritor.

Ultimele două faze amintite (tracțiunea, întoarcerea şi împingerea în brațe) urmăresc să

prelungească cât mai mult traiectoria C.G. a săritorului (în sus) împingerea în brațe este

asigurată prin efortul dinamic de învingere de către lanțul muscular format din flexorii dege-

telor, extensorii cotului, anteductorii în articulația scapulohurnerală, ridicătorii şi muşchii

care basculează lateral scapula.

Împingerea în brațe se exercită succesiv (întâi în braţul de jos şi apoi în cel de sus), iar

eliberarea prăjinii se face în același mod.

Cea mai eficace modalitate de trecere a ștachetei este în zbor, aceasta fiind şi forma cea

mai rapidă. Şi trecerea ștachetei în arc este avantajoasă pentru săritori, ea realizând o

coborâre a C.G. al atletului.

Prin asigurarea aterizării pe o zonă mai înaltă, cu bureți, se elimină, în general,

pericolul de accidentare.

ARUNCĂRILE

Aruncările sunt probe atletice ce se pot clasifica — după modalitățile în care este

aplicată forța aruncătorului, în funcție de obiectul aruncat (greutate, suliță, disc şi ciocan) care

se proiectează, prin mişcări specific adaptate, la o distanță cât mai mare — în :

1. tip împingere (aruncarea greutății) ;

2. tip azvârlire (aruncarea suliței);

3. tip lansări (aruncarea discului şi ciocanului).

În toate aruncările, centrul de greutate al obiectului descrie în timpul zborului o

traiectorie curbă, asemănătoare unei parabole, a cărei parte finală, descendentă, este mai

scurtă şi mai înclinată din cauza rezistenței aerului şi a forţei gravitației.

Elementele care imprimă forma traiectoriei parabolice sunt înălțimea şi lungimea

aruncării, care, la rândul lor, sunt determinate de viteza inițială şi unghiul de zbor al

obiectului.

Forța musculară aplicată obiectului în timpul mișcărilor specifice — elan şi mișcarea

finală este dirijată astfel, încât să formeze cu orizontala un anumit unghi, sub care este

eliberat obiectul.

Lungimea distanței de zbor (traiectoriei aruncării), care este de altfel şi scopul final al

eforturilor aruncătorului, depinde de mai mulți factori, ale căror relații şi importantă (valoare)

se pot desprinde din formula :

(X) = lungimea aruncării (distanţa de zbor) ;

(Vo) = viteza inițială (de eliberare), cu care obiectul părăsește mina aruncătorului ;

( a)=unghiul de lansare teoretic şi optim (fără a lua în considerare înălțimea la care se

găsește obiectul în timpul eliberării, în raport cu locul de cădere — așa-zisul „unghi de

teren“) ;

G = accelerația forţei gravitației ;

H = înălțimea la eliberarea obiectului faţă de sol.

Componenta reprezintă diferenţa de înălțime de la punctul de lansare şi punctul de

aterizare al obiectului, cunoscut în practică sub numele de „unghiul de teren11, care are un rol

mai mare în aruncările scurte (greutate).

Deoarece aruncările atletice nu se desfășoare în vid, este necesar să fie luată în

considerație şi rezistența aerului (inclusiv viteza şi sensul vuitului care au un rol mai însemnat

pentru aruncarea discului şi suliţei).

Viteza inițială este cel mai important factor în determinarea lungimii aruncării,

deoarece în calcul se ia în considerație valoarea ei la pătrat, ea fiind rezultatul aplicării mai

multor forțe care acționează asupra obiectului, în timpul elanului liniar sau circular şi al

efortului final.

In aruncările de tipul împingerii, forța se aplică sub forma unei presiuni exercitate

asupra greutății pe o traiectorie orizon- tal-ascensională, segmentul de forță (mâna) fiind

plasat înapoia şi dedesubtul obiectului. La aruncarea suliței, în schimb, forța aplicată

obiectului pe parcursul elanului liniar are forma unei tracțiuni — braţul aflându-se înaintea

obiectului, iar mișcarea finală de „azvârlire" având caracterul unei biciuiri (braț întins —

îndoit—întins) foarte rapide.

La aruncarea discului şi a ciocanului -— aruncări de tipul lansării — care folosesc un

elan circular (o piruetă sau mai multe), forța aruncătorului se exercită tot sub forma unei

tracțiuni, dar pe o traiectorie curbilinie, ceea ce produce în mod inerent o însemnată forță

centrifugă, mișcarea de rotație având în acest caz rolul hotărâtor în crearea unei mari viteze

inițiale. Indiferent de specificul aruncării, realizarea unei viteze inițiale maxime este

condiționată de coordonarea tuturor forțelor de acţiune, pe baza unei tehnici raționale, care să

concorde cu legile biomecanicii.

în efortul de aruncare, atletul trebuie să angreneze întreaga masă musculară, nu numai

forța brațelor (cum sunt tentați începătorii), ci şi a trunchiului şi membrelor inferioare.

Performanta depinde de valoarea forţei care acționează şi este proporțională cu numărul

grupelor musculare care participă la asigurarea mișcării.

Este cunoscut faptul că lucrul mecanic efectuat de un mușchi sau o grupă (lanț)

musculară se calculează după formula :

L.m. = F.d

unde (F) este forța, iar (d) — deplasarea (lungimea scurtării mușchiului). Formula

aceasta este valabilă în cazul când forța acționează în direcţia deplasării. Dacă însă forța face

cu deplasarea un unghi oarecare (a ), formula de calcul a lucrului mecanic este :

L.m = F.d. cos α

În acest caz, forța F are două componente : una normală, care se anulează datorită

rezistenței sprijinului şi una tangențială, care produce deplasarea obiectului sau a segmentului

corpului. Valoarea acestei componente tangențiale este :

F. cos α

(o catetă este egală cu ipotenuza înmulțită cu cosinusul unghiului alăturat).

După legea lui Weber-Fick, scurtarea maximă a mușchiului se face până la o lungime

egală cu 1/2 din lungimea pârții sale cărnoase în repaus. După această lege, scurtarea

determină amplitudinea mișcării la nivelul articulațiilor şi este în funcție de lungimea părții

cărnoase contractile a mușchiului.