1. Aspecte generale privind activitatea de transport.

1.1. Obiectul, importanţa şi organizarea activităţii de transport

Parte esenţială a activităţii economice, activitatea de transport constă în acele acţiuni prin care se organizează şi se realizează deplasarea călătorilor şi mărfurilor în spaţiu şi timp.

Prin sistemul naţional de transport se realizează legătura între producţie şi consum şi în general satisfacerea necesitaţilor materiale şi spirituale ale societăţii. Prin urmare, obiectul activităţii de transport constă în deplasarea în spaţiu de mărfuri, bunuri şi persoane.

Se consideră că transporturile constituie o prelungire a procesului de producţie, pe care îl continuă şi îl desăvârşeşte, iar prin această activitate de transport se adaugă la valoarea mărfurilor. Prin activitatea de transport nu se creează bunuri materiale; aceleaşi mărfuri deplasate în alt loc capătă o valoare superioară.

Activitatea de transport este strâns legată de dreptul constituţional al cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi străinătate.

Normele generale aplicabile transporturilor rutiere, feroviare, navale şi aeriene, componentele reţelei de transport de interes naţional şi european, precum şi atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente de reglementare, coordonare, control, inspecţie şi supraveghere cu privire la activităţile de transport şi la mijloacele de transport sunt stabilite de Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile, aprobată prin Legea nr. 197/1998, republicată în M. Of. nr. 552 din 11.11.1999 în baza legii de aprobare, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 94/2000 şi Legea nr. 51/2002 privind aprobarea acestei din urmă ordonanţe. În acelaşi timp, după cum vom arăta în cele ce urmează, reglementări specifice fiecărui tip de activitate de transport pot fi regăsite în diferite acte normative speciale.

Principalele obiective ale sistemului naţional de transport sunt:

a) realizarea conectării tuturor localităţilor la reţeaua naţională de transport;

b) asigurarea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor;

c) asigurarea liberei circulaţii a bunurilor;

d) asigurarea efectuării transporturilor care privesc siguranţa naţională;

e) asigurarea racordării lui la sistemele internaţionale de transport;

f) participarea la dezvoltarea economică şi socială a ţării.

Dezvoltarea sistemului naţional de transport se realizează ţinându-se seama de următoarele cerinţe: promovarea programelor naţionale de realizare a unei dezvoltări durabile a economiei naţionale; nevoile de apărare a ţării; asigurarea unui nivel ridicat de siguranţă a traficului; eficienţa economică; asigurarea condiţiilor de conservare şi de protejare a mediului; utilizarea raţională a energiei; respectarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte. În toate raporturile generate de activitatea de transport protecţia vieţii umane şi a mediului este prioritară.

Sistemul naţional de transport constituie parte integrantă a sistemului economic şi social şi are următoarele componente: infrastructurile de transport rutier, feroviar, naval şi aerian; mijloacele de transport; operatorii de transport şi ai activităţilor conexe transporturilor; sistemele de management al traficului şi sistemele de poziţionare şi navigaţie.

Modurile de transport sunt:

a) transportul rutier;

b) transportul feroviar;

c) transportul naval;

d) transportul aerian;

e) transportul multimodal şi combinat.

Fiecare mod de transport are în compunere infrastructura de transport, mijloacele de transport, operatorii de transport şi ai activităţilor conexe transportului,

precum şi sistemele de management al traficului şi sistemele de poziţionare şi navigaţie, după caz.

Infrastructurile destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de comunicaţie rutiere, feroviare, navale şi aeriene. Infrastructurile de transport sunt destinate desfăşurării activităţilor de transport, activităţilor conexe transporturilor şi activităţilor privind administrarea infrastructurilor respective. Infrastructurile de transport sunt de interes naţional şi de interes european şi împreună cu sistemele de management al traficului şi cu sistemele de poziţionare şi navigaţie constituie reţelele de transport care pot fi de interes naţional sau de interes european.

Mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să se deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau aeriană.

Operatorii de transport sunt transportatori, români sau străini, care au acces egal şi nediscriminatoriu la infrastructura deschisă accesului public. Prin transportatori se înţelege persoanele fizice sau juridice, autorizate să efectueze transporturi, interne sau internaţionale, de persoane ori de bunuri, în interes public sau în interes propriu, cu mijloace de transport deţinute în proprietate sau cu contract de închiriere ori leasing.

Operatorii activităţilor conexe transporturilor sunt persoane fizice sau juridice care efectuează activităţile ce se desfăşoară în legătură cu/sau în timpul transportului.

Utilizatorii de transporturi au acces egal şi nediscriminatoriu la infrastructurile de transport de interes public, pot alege liber modul de transport prin care îşi exercită dreptul de a se deplasa, au posibilitatea de a efectua ei înşişi transportul ori de a apela la serviciile unui transportator liber ales.

Statul sprijină dezvoltarea şi funcţionarea transportului public, subvenţionează sau, după caz, susţine financiar transportul public de călători, garantează libera iniţiativă şi autonomia transportatorilor şi asigură condiţiile unei concurenţe loiale între modurile de transport şi între diferitele categorii de transportatori.

Ministerul Transporturilor coordonează modurile de transport printr-o abordare multimodală, ţinând seama de capacităţile existente sau de cele prevăzute pentru

fiecare mod de transport şi de promovarea unei dezvoltări raţionale a transporturilor combinate, cu respectarea reglementărilor specifice fiecărui mod de transport.

Ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, Ministerul Transporturilor are următoarele atribuţii principale:

- elaborează strategiile de dezvoltare a activităţilor de transport;

- elaborează şi supune spre adoptare Guvernului programele şi priorităţile de modernizare şi dezvoltare a infrastructurilor de transport deschise accesului public, aparţinând domeniului public;

- asigură administrarea infrastructurilor de transport deschise accesului public, de interes naţional şi european, aparţinând domeniului public al statului;

- asigură tuturor utilizatorilor acces egal şi nediscriminatoriu la infrastructurile de transport deschise accesului public;

- asigură beneficiarilor de transport dreptul de a alege liber modul de transport, transportatorul şi mijlocul de transport;

- sprijină dezvoltarea şi funcţionarea transportului public;

- stimulează libera iniţiativă şi asigură autonomia transportatorilor;

- asigură condiţiile unui mediu concurenţial normal în interiorul fiecărui mod de transport, precum şi între modurile de transport;

- asigură efectuarea transporturilor militare şi a transporturilor de intervenţie în caz de calamităţi naturale sau în alte situaţii deosebite;

- elaborează politica economică în domeniul transporturilor;

- elaborează politici pentru dezvoltarea transporturilor multimodale şi a transportului combinat;

- asigură gestionarea proprietăţilor publice şi private ale statului din domeniul transporturilor, atribuite în administrare prin lege;

- aprobă sau supune spre aprobare Guvernului, după caz, tarife sau taxe de utilizare a infrastructurilor de transport deschise accesului public, aparţinând domeniului public al statului;

- clasifică reţelele de transport de interes naţional şi european, în conformitate cu standardele naţionale şi europene;

- autorizează funcţionarea porturilor, aerodromurilor civile, gărilor şi a autogărilor;

Ca autoritate de stat în domeniul transporturilor feroviare, rutiere, maritime, pe apele interioare, aeriene, multimodale şi combinate, Ministerul Transporturilor are următoarele atribuţii principale:

- elaborează proiecte de acte normative şi aprobă norme tehnice destinate asigurării compatibilităţii sistemului naţional de transport cu sistemele de transport internaţionale;

- emite norme tehnice obligatorii pentru construcţia, modernizarea, întreţinerea şi exploatarea infrastructurilor de transport, precum şi pentru construcţia, inspecţia tehnică şi exploatarea mijloacelor de transport;

- emite norme obligatorii de atestare, certificare, licenţiere şi brevetare a personalului care lucrează în transporturi sau concură la siguranţa traficului şi stabileşte condiţiile de suspendare sau de anulare a atestatelor, certificatelor, licenţelor sau brevetelor acordate;

- organizează examene şi autorizări şi emite atestate, autorizaţii, certificate, licenţe şi brevete pentru personalul din transporturi, precum şi pentru operatori;

- emite norme obligatorii de licenţiere şi autorizare a agenţilor economici care efectuează sau vor efectua activităţi de transport ori activităţi specifice siguranţei traficului şi stabileşte condiţiile de acordare, de suspendare sau de anulare a licenţelor şi autorizaţiilor;

- emite norme obligatorii de siguranţă a traficului în transporturile rutiere, feroviare, navale, aeriene, precum şi pentru transportul multimodal şi combinat şi supraveghează respectarea acestora;

- emite norme obligatorii pentru efectuarea transporturilor de mărfuri periculoase;

- acordă sau retrage dreptul de arborare a pavilionului românesc navelor sau aeronavelor civile, în condiţiile legii;

- aprobă survolarea spaţiului aerian al României, decolarea şi aterizarea aeronavelor civile de pe/şi pe aeroporturile situate pe teritoriul României;

- asigură dirijarea aeronavelor în spaţiul aerian al României şi a navelor în apele naţionale navigabile, în conformitate cu reglementările naţionale şi internaţionale;

- aprobă aplicarea reglementărilor specifice adoptate de organizaţiile de aviaţie civilă din Comunitatea Europeană la care autoritatea română în domeniul aviaţiei civile este parte;

- exercită activitatea de registru, de inspecţie şi de control în transporturi;

- acordă permisiunea de intrare şi de plecare a navelor româneşti şi străine în/şi din porturile civile româneşti;

- stabileşte condiţiile de înmatriculare a navelor, aeronavelor, autovehiculelor şi a materialului rulant;

- asigură certificarea de tip şi individuală a mijloacelor de transport;

- supraveghează navele, indiferent de pavilionul acestora, în apele naţionale navigabile;

- anchetează evenimentele sau accidentele grave produse în activităţile de transport.

Transportul de persoane sau de bunuri poate fi atât transport în interes public cât şi transport în interes propriu.

Transporturile în interes public, denumite şi transporturi publice, sunt cele executate de persoane juridice sau fizice, în condiţii nediscriminatorii de acces pentru terţi, pe baza unui contract de transport, contra plată.

Contractul de transport se încheie între transportator şi beneficiarul de transport şi se probează, pentru transportul de persoane, printr-un titlu de transport înmânat pasagerului, iar pentru transportul de mărfuri, printr-un document specific de transport.

Contractul de transport poate fi încheiat direct cu transportatorul sau prin intermediari de transport, autorizaţi de Ministerul Transporturilor.

Transportul în interes propriu sau în interes personal este executat de persoane fizice în vederea asigurării deplasării unor persoane sau bunuri, precum şi transportul în folos propriu, organizat de persoane fizice sau juridice pentru activităţile proprii autorizate, cu mijloacele de transport pe care le deţin în proprietate sau le folosesc în baza unui contract de închiriere sau leasing.

Transportul în folos propriu de bunuri şi de persoane trebuie să constituie accesoriul unei alte activităţi economice executate de persoana care îl organizează, iar bunurile transportate trebuie să fie proprietatea acesteia ori să fie rezultatul activităţii sale.

Transporturile în interes propriu de persoane sau de bunuri se execută fără perceperea unui tarif sau a echivalentului acestuia în bunuri sau servicii.

Persoanele fizice sau juridice care efectuează transporturi de bunuri şi de persoane, altele decât cele în interes personal, se autorizează de către Ministerul Transporturilor. Evidenţa autorizaţiilor se ţine de către Ministerul Transporturilor în registre unice, pe moduri de transport. Sunt exceptate persoanele fizice sau juridice care efectuează transporturi în regim de taximetrie.

Tarifele transporturilor publice se formează liber şi concurenţial pe baza cererii şi a ofertei.

Specificul fiecărei categorii de transport impune însă o organizare proprie, care variază de la o categorie la alta.

Transporturile pe cale ferată, auto, navale (fluviale şi maritime) şi aeriene se realizează de către agenţii economici (unităţi specializate), cărora le revine obligaţia, în temeiul unui contract de transport, de a deplasa in spaţiu mărfuri, calatori şi bagaje.

Specializarea stricta a fiecărei unităţi de transport rezida din necesitatea profilării cât mai adecvate specificului categoriei de mijloace de transport pe care le are în proprietate.

1.2. Clasificarea transporturilor

Transporturile se pot clasifica dupa mai multe criterii si anume:

A. Dupa obiectul lor:

a) transporturi de marfuri (bunuri);

b) transporturi de persoane;

c) transportul de informatii;

B. Dupa mijloacele de transport folosite:

a) feroviare (locomotive cu abur, Diesel, Diesel-electrice, electrice, vagoane);

b) rutiere (auto si tractiune animala);

c) navale (maritime si fluviale);

d) aeriene (aeronave);

e) speciale (conducte, funiculare etc.);

f) combinate (cale ferata-auto, auto-naval etc.).

C. Dupa asezarea cailor de transport, transporturile orasenesti pot fi:

a) pe strazi (tramvai, troleibuz, taxiuri);

b) in afara strazilor (metrou, cale ferata, suspendate).

D. Dupa itinerarul parcurs in interiorul sau dincolo de granitele statului:

a) transportul in trafic intern (local);

b) transportul in trafic international (intre doua sau mai multe state), care la randul lor pot fi:

- transporturi in trafic international de tranzit, cand transporturile se efectueaza pe teritoriu unui stat strain numai in trecere.

- transporturi de peage, cand transporturile au punct de plecare si de sosire de pe teritoriul unui stat, insa parcursul transportului trece si pe teritoriul altui stat vecin.

E. Dupa cum transporturile se executa cu un singur mijloc sau cu folosirea succesiva a mai multor mijloace de transport:

a) transporturi efectuate cu un singur mijloc de transport;

b) transporturi in trafic combinat, cand transportul se executa cu doua sau mai multe mijloace de transport, de catre mai multi carausi in baza unui singur contract de transport.

F. In functie de interesul social:

- transport in interes public ce se executa de catre operatori de transport licentiati in conditiile legii si in temeiul unui contract de transport;

- transport in interes propriu.

2. CONTRACTUL DE TRANSPORT – ASPECTE GENERALE

2.1. Noţiunea contractului de transport

Contractul de transport se poate defini ca fiind acel contract prin care un agent economic specializat (numit unitate de transport, transportator sau caraus), se obliga, in schimbul unui pret (taxa de transport sau tarif), sa transporte pana la destinatie, intr-un anumit termen, calatorii si bagajele lor, sau sa transporte, pazeasca si sa elibereze destinatarului, marfurile sau bagajele ce i-au fost incredintate in acest scop.

Din aceasta definitie rezulta ca indiferent de categoria de transport si obiectul transportului prin natura sa, "contractul de transport este o institutie a dreptului civil

caracterizata prin existenta unor raporturi patrimoniale reglementate potrivit principiului echivalentei prestatiilor".

Potrivit codului civil, contractul de transport apare ca o locatiune de lucrari, alaturi de contractul de munca si de contractul de antrepriza, fiind reglementat in art. 1410-1490. Codul civil aplica in materia transporturilor raspunderea contractuala pentru carausi si capitanii de corabii in cazul pierderii marfurilor predate, fiind exonerati, potrivit art. 1475, Cod civil numai daca vor putea dovedi cauzarea acestor prejudicii din motive neimputabile lor, de exemplu, forta majora sau cazul fortuit.

Contractul de transport de marfuri este reglementat si prin dispozitiile Codul comercial din 1887, in art. 413-441, iar contractul de transport maritim de marfuri si calatori, in art. 557-600, sub denumirea de contract de incheiere.

Codul comercial cuprinde dispozitii referitoare la documentul de transport, dreptul autonom al destinatarului, raspunderea carausului, recunoasterea existentei simultane a doua drepturi independente asupra lucrurilor ce se transporta etc. Codul comercial face deosebirea intre transporturile efectuate de carausi organizati sub forma de intreprinderi, caz in care activitatea, de transport cade sub incidenta prevederilor Codului comercial, fiind considerata fapta de comert si cazul in care transportul nu este executat de intreprinderi, cand vor fi aplicabile dispozitiile Codului civil.

In masura in care dispozitiile Codului comercial nu sunt abrogate sau modificate, expres sau tacit, prin actele normative care reglementeaza activitatea de transport, in conditiile in care acestea se executa prin intermediul agentilor economici specializati, ele isi mentin aplicabilitatea.

2.2. Caracterul autonom al contractului de transport

Autonomia contractului de transport - ca institutie juridica - trebuie inteleasa intr-un dublu sens si anume:

a) raporturile nascute din contractul de transport sunt independente de raporturile existente intre expeditor si beneficiar, care au la baza un alt contract: de furnizare, de vanzare-cumparare etc., raporturi ce nu-i sunt opozabile carausului.

Rezulta deci ca suntem in prezenta a doua contracte de sine statatoare, fiecare cu efectele ce-i sunt proprii.

b) contractul de transport reprezinta o institutie juridica cu caractere specifice, care il deosebesc de toate celelalte contracte cu continut economic sau de drept civil care au ca obiect prestari de servicii; el reprezinta pe plan juridic concretizarea unor raporturi economice de natura speciala - deplasarea obiectului transportului - ceea ce confera o figura juridica proprie, cu caractere distincte.

Contractul de transport este un contract unitar, autonom si de sine statator, in continutul caruia se imbina elemente care, in individualitatea lor, se aseamana cu elementele specifice altor contracte (de antrepriza, de locatiune de lucrari, depozit), dar care in ansamblul lor confera acestui contract o natura juridica proprie.

Trebuie subliniat faptul ca nu orice deplasare de lucruri dintr-un loc in altul formeaza obiectul unui contract de transport, ci numai atunci cand transportul se face pe baza obligatiei asumate de caraus in acest sens si pe care le-a luat in prealabil in primire la locul de incarcare si le va preda la locul de destinatie. Deci, nu vor putea fi considerate contracte de transport acelea care desi constau intr-o deplasare materiala dintr-un loc in altul a unor lucruri, aceasta nu s-a facut cu predarea prealabila a lor.

Contractul de transport se deosebeste si de contractul de expeditie, care poate fi definit ca fiind acel contract in baza caruia o persoana numita expeditionar (comisionar) se obliga fata de cealalta parte contractanta numita expeditor (comitent) ca in temeiul imputernicirii date de acesta, sa incheie cu un caraus, in nume propriu, dar pe seama expeditorului, un contract de transport de marfuri si sa efectueze toate operatiunile auxiliare expedierii marfurilor sau primirii lor la destinatie, iar expeditorul se obliga sa-i plateasca o anumita suma de bani si pretul prestatiilor auxiliare.

Raporturile juridice care se stabilesc intre partile contractului de expeditie sunt de natura juridica complexa.

In raporturile dintre expeditionar (comisionar) si expeditor (comitent) se suprapun doua contracte civile: un contract de mandat (fara prezentare), in baza caruia expeditorul (comitentul) il imputerniceste pe expeditionar (comisionar) sa incheie cu un caraus contractul de transport si un contract de prestari de servicii in baza caruia expeditionarul (comisionarul) trebuie sa execute toate operatiunile necesare

transportului (preluarea marfurilor si incarcarea lor in mijloacele de transport, intocmirea formalitatilor necesare etc.).

2.3. Caracterele juridice ale contractului de transport

Contractul de transport prezinta un numar mare de varietati, care se deosebesc intre ele fie datorita specificului pe care il presupune obiectul activitatii desfasurate de caraus (transport de calatori, de marfuri, bagaje si mesagerii), fie datorita varietatii si specificitatii mijloacelor de transport folosite (feroviar, rutiere-auto sau hipo-aerian, pe apa), fie datorita particularitatilor pe care le implica transporturile internationale fata de cele interne.

Indiferent de felul sau, contractul de transport prezinta urmatoarele trasaturi esentiale:

1. Contractul de transport este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece chiar de la incheierea sa da nastere la obligatii reciproce si interdependente in sarcina ambelor parti contractante si anume: carausul se obliga sa transporte dintr-un loc in altul incarcatura sau o anumita persoana, iar expeditorul sau calatorul are obligatia sa plateasca pretul transportului, deci obligatiei fiecarei parti sa-i gasim cauza juridica in obligatia celeilalte.

2. Contractul de transport este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractanta urmareste sa obtina un folos, o contraprestatie, in schimbul obligatiei asumate. Astfel, expeditorul urmareste deplasarea marfurilor catre destinatarul desemnat de el in contract (sau calatorul sa ajunga la destinatie), iar carausul vrea sa primeasca pretul convenit (tariful de transport) ca un contraechivalent al prestatiei asumate.

3. Contractul de transport este un contract comutativ deoarece partile cunosc intinderea obligatiilor reciproce pe care si le asuma chiar din momentul incheierii contractului si pot aprecia valoarea acestor prestatii reciproce ca fiind echivalente.

Tarifele pe baza carora se stabileste pretul transportului cuvenit carausului fiind aprobate de regula prin acte normative cu caracter imperativ, sunt obligatorii pentru toti participantii la activitatea de transport, nefiind susceptibile de negociere.

c) Contractul de transport de persoane este un contract, in principiu consensual, deoarece el se incheie valabil prin simplu consimtamant al partilor dovada incheierii lui se face insa printr-un inscris (biletul sau legitimatia de calatorie).

d) Contractul de transport de marfuri, cu exceptia celui maritim, are un caracter real, deoarece pentru incheierea sa valabila, consimtamantul partilor trebuie sa fie materializat in predarea efectiva a marfurilor care urmeaza sa fie transportate de catre caraus.

d) Contractul de transport de marfuri incheiat intre agentii economici este un contract cu continut economic.

2.4. Pozitia destinatarului in contractul de transport

Contractul de transport se incheie intre intreprinzatorul de transport (carausul) si expeditor, care apar in mod obisnuit ca subiecte ale contractului.

In cazul in care transportul de bunuri se face in folosul unei alte persoane decat aceea a expeditorului, atunci destinatarul, desi nu este parte in contract, dobandeste anumite drepturi din contractul respectiv, motiv pentru care problema clarificarii juridice a drepturilor destinatarului a dat loc la ample discutii, in literatura de specialitate emitandu-se mai multe opinii.

Astfel, in dreptul roman, carausul a fost considerat ca un "negutiorum gestor" al destinatarului, ceea ce contravine situatiei reale, deoarece executarea transportului este urmare a initiativei expeditorului si nu a carausului si pentru ca, obisnuit, marfa ce se transporta initial apartine expeditorului si nu destinatarului.

Potrivit altei opinii, drepturile care izvorasc din contractul de transport trec de la expeditor la destinatar (prin cesiune) pe baza unei oferte prezumate de cesiune facuta de expeditor destinatarului, in momentul sosirii marfii si prin intermediul carausului.

Dupa o alta opinie criticabila din literatura de specialitate, datorita faptului ca destinatarul dobandeste un drept propriu fata de caraus, drept izvorat din contractul incheiat de caraus cu expeditorul, se considera ca drepturile destinatarului sunt identice cu cele ale tertului beneficiar din stipulatiunea pentru altul.

Dar acestea sunt doua situatii distincte, deosebirile dintre ele constand in urmatoarele:

a) in cazul stipulatiei pentru altul, tertul beneficiar dobandeste drepturile sale din momentul incheierii contractului de transport, destinatarul dobandeste dreptul la eliberarea marfii numai din momentul cand marfa a ajuns la destinatie si este pusa la dispozitia sa, moment pana la care expeditorul are dreptul, de a dispune de marfa;

b) tertul beneficiar in cadrul stipulatiei pentru altul, poate deveni numai titular de drepturi, deoarece nu poate fi obligat printr-un act de vointa apartinand altcuiva, pe cand destinatarul dintr-un contract de transport poate avea atat drepturi cat si obligatii, ca de exemplu, de a achita tariful de transport si alte cheltuieli de transport, prin aceasta el se asociaza sau adera la contractul de transport (care initial s-a incheiat intre expeditor si caraus), adica il accepta;

c) de asemenea, in practica, adesea, in baza aceluiasi contract de transport, carausul este actionat concomitent de expeditor si de destinatar. Acest lucru contravine teoriei stipulatiei catre altul, conform careia, din momemntul aderarii destinatarului la contractul de transport, expeditorul nu ar mai avea, in principiu, dreptul de a actiona pe caraus, deoarece prin primirea scrisorii de trasura si a marfii de catre destinatar, acesta s-ar substitui expeditorului in ceea ce priveste valorificarea oricarui drept derivand din contractul de transport.

Tinand seama de aceste deosebiri, in literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia ca "ideea stipulatiei pentru altul nu poate explica, pe deplin, pozitia destinatarului in contractul de transport, pozitia suigeneris, care nu poate fi incadrata in principiile aplicabile stipulatiei, desi din alte puncte de vedere se aseamana cu acesta, contractul de transport este o stipulatie pentru altul cu unele particularitati".

Datorita faptului ca legislatia in vigoare atribuie un rol activ tuturor partilor din contractul de transport inclusiv destinatarului, in literatura de specialitate s-a aratat ca ar fi necesara sa se reexamineze pozitia destinatarului in contractul de transport pentru a se vedea in ce masura caracterul de contract bipartit mai corespunde in

prezent si daca n-ar trebui sa se adopte un nou punct de vedere, potrivit caruia acest contract este un contract tripartit, ceea ce ar corespunde mult mai bine dintr-un asemenea contract sa aiba un rol activ.

Acceptarea (aderarea la contract) a destinatarului nu are efect constitutiv de drepturi, deoarece acestea s-au nascut chiar din momentul incheierii contractului de transport de catre expeditor si deci, prin ea, destinatarul isi consolideaza numai aceste drepturi stipulate in favoarea sa.

2.5. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE TRANSPORT.

2.5.1. CONDIŢII

A) Capacitatea partilor

Pentru a incheia un contract de transport valabil, partile trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu deplina, adica sa poata sa-si exercite drepturile si sa-si asume obligatii prin acte juridice incheiate in nume propriu.

Potrivit art. 5, alin. 1, din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, orice persoana fizica are capacitatea de folosinta si, de asemenea, in afara de cazurile prevazute de lege, capacitatea de exercitiu. Deci, in materia capacitatii de a incheia acte juridice civile regula este capacitatea, incapacitatea reprezentand exceptia, care, ca toate exceptiile este de stricta interpretare.

Minorii cu capacitatea restransa de exercitiu vor putea incheia singuri contracte de transport, insa cu incuviintarea prealabila a ocrotitorilor legali (parinti, tutore). Minorii sub 14 ani si interzisii judecatoresti vor putea pentru satisfacerii unor nevoi, sa incheie, de exemplu, contractele de transport de persoane cu mijloace de transport orasenesc in comun.

B) Consimtamantul partilor

Consimtamantul, alaturi de cauza, constituie vointa juridica ce prezinta un fenomen complex atat din punct de vedere psihologic cat si juridic.

Consimtamantul ca element al vointei juridice, reprezinta manifestarea hotararii de a incheia actul juridic.

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa emane de la o persoana cu discernamant;

- sa fie dat cu intentia de a produce efecte juridice;

- sa fie exteriorizat;

- sa nu fie alterat de vreun viciu.

C) Obiectul

Obiectul actului juridic (fiind chiar obiectul raportului juridic caruia ii da nastere), consta in obiectul obligatiei ori obligatiilor generale din actul juridic civil respectiv, adica in prestatia sau prestatiile respective, prin care se intelege fie transmiterea unui drept, fie a unui fapt (pozitiv sau negativ) al debitorului, precum si obiectul acestor prestatii.

Obiectul contractului de transport consta in prestatiile, pentru unitatea de transport (caraus) de a transporta marfa, bagajele sau calatorii, iar pentru expeditor (calator), de a plati taxa de transport.

Ca orice obiect al unui act juridic si obiectul contractului de transport trebuie sa intruneasca anumite conditii de validitate (care se apreciaza raportandu-le la momentul incheierii contractului) constand in urmatoarele: sa existe, sa fie in circuitul

civil, sa fie determinat sau determinabil, sa fie posibil, sa fie in conformitate cu legea si cu regulile de convietuire sociala, sa constituie un fapt personal al celui care se obliga, iar uneori, cel ce se obliga sa fie titularul dreptului.

Astfel, va fi nul contractul care are ca obiect transportul unui lucru imposibil de executat cu mijloacele de transport din categoria de transport din care face parte organizatia respectiva sau contractul care ar avea ca obiect un transport de lucruri pentru care exista o interdictie ebsoluta etc.

D) Cauza

Cauza contractului de transport este un element constitutiv in structura sa si o conditie de validitate a acestuia.

Contractul de transport fiind un contract sinalagmatic nu are o singura cauza, comuna partilor, ci cate o cauza a fiecareia rezultata din obligatiile reciproce ale partilor.

Cauza inglobeaza in sine atat scopul direct si imediat al consimtamantului (element abstract, obiectiv si invariabil in aceeasi categorie de contracte), cat si scopul indirect, mediat al consimtamantului, care este motivul determinant al asumarii obligatiei, legat de destinatia concreta data contraprestatiei (element concret, subiectiv si variabil de la un contract la altul, in cadrul aceleiasi categorii).

Cauza in contractul de transport trebuie sa existe, sa fie reala si nu falsa, sa fie licita si morala.

2.6. Forma contractului

Contractul de transport se incheie, de regula, prin simplul acord de vointa al partilor, insa dovada incheierii lui se face printr-un inscris (scrisoare de trasura, bilet sau legitimatie de calatorie, etc.).

In cazul contractului de transport de marfuri, cu exceptia celui maritim, contractul nu este valabil incheiat decat prin predarea efectiva a marfurilor, el avand astfel un caracter real.

Forma scrisa a contractului de transport este ceruta ad probationem.

Forma, continutul si denumirea documentelor de transport variaza de la o categorie la alta de transport: scrisoare de trasura in transporturile pe cale ferata si fluviale; scrisoare de transport aerian; scrisoare de transport auto si conosament in transportul maritim.

Pentru fiecare expeditie se intocmeste un singur document de transport, care face dovada incheierii si a continutului contractului de transport.

2.7. Taxa de transport

Caracterul oneros al contractului de transport impune ca, in toate categoriile de transport si indiferent de obiectul supus transportului: marfuri, calatori, bagaje, pentru prestatia executata de transportator, sa primeasca contraprestatia celeilalte parti, materializata in taxa de transport.

Pretul este un element constitutiv al transportului de marfuri la fel de esential ca marfa insasi. In lipsa sa, nu numai ca nu se poate vorbi de un transport comercial, ci nu exista transport in nici un fel.

Taxa de transport se stabileste pe baza de tarife, care cuprind norme cu caracter imperativ, partile neputand sa determine cuantumul taxei prin negocieri directe, asa cum se impune in conditiile economiei de piata.

In cazul transportul de marfuri, determinarea cuantumului taxei de transport se face avandu-se in vedere: felul marfii, greutatea, capacitatea mijlocului de transport, distanta si felul expeditiei (cu mijloace in totalitate, coletarie etc.). Transportatorul este in drept sa perceapa unele taxe accesorii pentru executarea unor operatiuni accesorii si adiacente transporturilor, cum ar fi: incarcarea-descarcarea, magazinajul, transbordarea, avizarea etc., cat si suprataxe in cazul declararii false a marfii prezentate la transport etc.

Dupa cum s-a precizat, structura pretului de cost in transporturi difera in raport de cea a pretului de cost din alte ramuri ale economiei, in sensul ca poanderea o reprezinta cheltuielile facute pentru salarizarea fortei de munca, pentru combustibil, energia si amortizarea mijloacelor fixe.

Taxa de transport este influentata si de greutatea sau volumul marfii transportata.

Distanta de parcurs influenteaza in mare masura cuantumul taxei, fixandu-se in kilometri si zone, calculata pe ruta cea mai scurta sau pe cea solicitata de expeditor.

Uneori sunt fixate taxe reduse, desi distantele sunt mai mari, iar prin alte tarife taxele sunt mai mari, desi distantele sunt mai mici.

Taxa de transport poate fi platita de expeditor sau de catre destinatar in raport de mentiunea facuta in documentul de transport, dupa caz, "francata" sau "transmisa".

2.8. Raspunderea transportatorului

a) in temeiul Codului civil

Transportatorii raspund de integritatea marfii, atat sub aspect cantitativ cat si calitativ, din momentul primirii ei la transport si pana in momentul eliberarii ei destinatarului.

Agentul economic transportator raspunde pentru pierderea totala sau partiala a marfii, pentru avaria ei, pentru depasirea termenului de eliberare a marfii si pentru orice alt caz ce poate fi considerat neexecutare a contractului de transport.

Ca orice raspundere contractuala, raspunderea carausului se intemeiaza pe culpa, iar pentru a fi exonerat de raspundere, carausul trebuie sa faca dovada ca indeplinirea necorespunzatoare a obligatiei asumate se datoreaza unei cauze care exclude culpa sa.

Potrivit dispozitiilor Codului civil, debitorul nu va putea fi condamnat la daune-interese daca executarea necorespunzatoare a obligatiei sau intarzierea in

executare se datoreaza unei cauze straine ce nu i se poate imputa: faptul creditorului, cazului fortuit sau fortei majore.

In ceea ce priveste raspunderea transportatorului, regula generala este existenta prezumtiei de culpa, drept urmare, creditorul nu trebuie sa faca dovada lipsei de diligenta a debitorului (carausului).

Neexecutarea obligatiei de catre transportator datorata unui tert, a carui fapta nu a putut fi prevazuta sau impiedicata, este asimilata fortei majore.

Evenimentele atmosferice, sunt cauze straine imprevizibile, ce nu pot fi inlaturate, fiind asimilate fortei majore si au ca efect exonerarea de raspundere a transportatorului.

b) in temeiul Codului comercial

Dispozitiile Codului comercial referitoare la raspunderea carausului pentru neindeplinirea obligatiilor, cat si cele asupra evaluarii daunei au un caracter dispozitiv, partile putand deroga de la ele, cu doua exceptii:

- conform art. 417 Cod comercial orice conventie a partilor prin care s-ar limita raspunderea stabilita prin art. 417-419; art. 425; art. 427-430; art. 432-433; 436 si art. 440 este nula chiar daca ar fi permisa prin reglementari generale sau particulare, cu exceptia cazului cand prin tarife speciale se stabilesc preturi mai mici decat cele prevazute in tarifele ordinare;

- conform art. 430 Cod comercial nu se poate deroga de la regulile stabilite referitoare la raspundere in caz de dol sau culpa grava a carausului, deoarece ar fi imoral sa se acorde beneficiul limitarii raspunderii in aceste cazuri ca si atunci cand ele ar lipsi.

In cazul transporturilor maritime, potrivit art. 506 din Codul comercial, carausul nu va raspunde daca va putea face dovada ca neindeplinirea obligatiilor se datoreaza unor obstacole provenite din caz fortuit sau forta majora.

In toate categoriile de transport: auto, feroviar, aerian si naval, obligatiile carausului fiind relativ aceleasi, nici raspunderea a nu poate fi diferita.