DE CE CITIM – VALENŢELE FORMATIVE ALE LECTURII

INDIVIDUALELA ELEVUL MIC

La baza autoperfecţionării stă, într-un fel sau altul, folosirea cărţii. Lectura

particulară este succesul activităţii întregii munci şcolare, în timp ce manualul de „Limba

română” se completează cu aceste texte (ale scriitorilor clasici, contemporani, români sau din

literatura universală). Programa prevede şi ea o listă bibliografică de care se pot folosi toţi

elevii pentru a găsi titlurile necesare îmbogăţirii imaginaţiei, vocabularului sau a creativităţii.

Dacă toate acestea există şi sunt atât de bine puse la punct, de ce copiii din ziua de

azi nu găsesc în lectura de orice fel decât o obligaţie de „lucru” sau o „temă”? Aceasta este

una din întrebările cele mai frecvente puse atât de părinţi, cât şi de dascăli şi preluată retoric

de toate mediile de comunicare ale societăţii actuale româneşti.

Incursiunea în micul şi imensul muzeu imaginar al literaturii naţionale şi

universale nu este o aventură solitară. Poate nu întotdeauna cartea pusă de învăţător în mâna

unui elev se citeşte cu o plăcere egală cu aceea parcursă în taină, dar, după părerea mea,

lectura programată este mult mai utilă decât cea întâmplătoare, chiar dacă nu la fel de

atractivă. Copiilor le trebuie lăsată şi puterea de decizie, mai ales atunci când vine vorba de un

lucru atât de important precum lectura, însă nu fără un oarecare control. Interesantă devine

metoda în care „libertatea de alege” devine fără a se observa, impunere şi mai apoi obişnuinţă.

Cărţile sunt educative, dar în acelaşi timp şi distractive. Elevii cărora le place lectura se

descurcă mai bine la şcoală, dar şi în viaţă, pentru că sunt multe exemplele din literatură pe

care le pot folosi cu succes în situaţii reale.

Trecând în alt registru, elevii ai căror părinţi au înclinaţii către lectură şi posedă şi

material pentru a-şi satisface această pasiune, sunt înclinaţi, clar la „tentaţia” de a citi. De

asemenea, există şi o preocupare comună de a discuta lecturile realizate, ceea ce apropie

foarte mult membrii familiei. De câte ori nu am auzit lamentările părinţilor care nu ştiu cum

să se înţeleagă cu odraslele lor? Mergând pe premisa faptului că un copil imită ceea ce vede,

mai ales în primii ani, de ce nu i-am oferi în „cei şapte ani de acasă” posibilitatea de a citi

alături de noi, apoi de a găsi o temă comună de discuţie şi, de ce nu, inspiraţia modelelor din

cărţi în momentele în care nu ştim cum să-i îndrumăm sau nu găsim cuvintele potrivite cu

care să-i spunem nu neapărat că greşeşte, ci că există şi alte opţiuni, oportunităţi?

Pentru ca apropierea copilului de „miracolul” din cărţi să devină reală şi mai ales

posibilă, este imperios necesar să existe o implicare activă a tuturor celor care se ocupă de

educaţia acestuia, în cazul de faţă a învăţătorului şi a părinţilor.

Universul fascinant al poveştilor poate fi descoperit de către elevi prin iniţiere în

parcurgerea textelor, alegându-le pe acelea atractive, apropiate vârstei şi preocupărilor

specifice acesteia, dar şi celor ale societăţii în care trăim, fără a ignora conţinutul

informaţional sau valenţele formative, capabile să redea un sens veridic actualei copilării.

Astfel, vacanţa mare aduce, pe lângă bine-meritata odihnă şi o doză considerabilă

de nepăsare cu privire la lectura particulară.De asemenea, la aceasta se adaugă şi faptul că

lumea de dincolo de micul ecran sau monitor a devenit, în prezent, un refugiu al copilului care

a ajuns să petreacă mai mult timp singur decât în compania părinţilor săi. Familia, mereu

ocupată, mereu plecată, se reuneşte seara în jurul televizorului sau al calculatorului, fiecare

având emisiunea preferată de urmărit, pe care, ulterior o vor aduce, cel mai probabil, în

discuţie la cină.

Pentru unii dintre elevii mei, lectura este o plăcere, pentru alţii, dimpotrivă. În

anul care tocmai s-a încheiat, pe parcursul clasei a II-a, i-am obişnuit să îşi noteze în nişte

caiete speciale – autorul, titlul, personajele, dar şi ce le-a plăcut mai mult, ilustraţii şi desene

făcute de ei cu scenele din lectură care i-au impresionat, toate acestea în felul propriu, fără a le

impune un stil de lucru anume, ci doar directive referitoare la organizarea spaţiului de lucru.

Întrebări precum „Cum a procedat personajul?”, „Ce se întâmplă dacă…?”, „Tu ce părere ai

despre felul în care a procedat acesta…?” reuşesc cu un efort minim din partea îndrumătorului

să ne apropie de obiectivul iniţial propus – dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a stilului de

comunicare orală. Copiii aşteaptă cu nerăbdare să-şi împărtăşească propriile păreri despre ce

au citit, sunt expansivi şi uită că acea lectură le-a fost iniţial impusă de cineva. De asemenea,

întrebările transformă instantaneu atmosfera orelor de lectură de la şcoală. Nimeni nu se

simte „scos la tablă” pentru a-şi expune eseul despre cartea obligatorie din lista temelor. În

plus, astfel de discuţii libere atrag, inevitabil şi pe cei care iniţial nu au aderat la „clubul de

lectură”, doar prin simplu fapt că vor să ia parte şi ei la eveniment, iar fără a citi ceva nu au ce

spune.

Ora de lectură introdusă anul acesta în programa obligatorie de limba şi literatura

română trebuie organizată astfel încât să nu fie încă una din multele din orar, ci să devină un

eveniment aşteptat cu sufletul la gură. În acest sens, la clasa mea, am eliberat spaţiul original

de „instruire” şi le-am permis elevilor să citească oriunde se simt cel mai bine, inclusiv afară,

dacă vremea le permite. Am fost plăcut impresionată să observ că mulţi dintre copii şi-au

însuşit observaţiile din timpul şcolii şi au ales locuri luminoase, în care lumina cădea dintr-o

anumită poziţie, s-au aşezat în poziţii propice acestei activităţi sau ţineau cartea destul de

departe de ochi. Aceasta „libertate” le-a adus şi dezinvoltura necesară pentru discuţii pe text.

O altă parte a „organizării” a fost şi faptul că am ales cu grijă textele pentru

lectură, ca să respecte particularităţile de vârstă, programa şi realităţile sociale. Cu toate

acestea, nu am avut parte de un succes imediat, elevii recunoscând prin atitudinea afişată că

citesc din obligaţie şi nu din plăcere, neavând acasă un „model” de lectură în familie sau

sprijin material.

Astfel, pe lângă cele enumerate mai sus, a intervenit nevoia unui caiet, sub forma

unui jurnal de lectură, în care le-am lăsat libertatea de alegere în ce priveşte forma, insistând

asupra conţinutului. Au devenit „obligatorii” datele biografice despre autor (pentru a face

primul pas spre documentarea individuală, atât de necesară unui elev), titlu (atât al textului,

cât şi al cărţii din care făcea parte), subiectul (sub forma unei povestiri extrem de scurte,

asemănătoare unui plan dezvoltat de idei), portrete de personaje (succinte, cu calităţi, defecte

şi acţiuni caracteristice), expresii cu valoare artistică stilistică (pe care le pot folosi mai târziu

în compuneri), desene cu scene din lectură.

Faptul că aceste caiete erau personale şi personalizate le-a dat sentimentul de

mulţumire şi mai ales de utilitate a lecturii pe care o realizaseră până atunci. Brusc, toată

munca aceea prindea formă şi mai ales una proprie, iar ei simţeau că au creat ceva de care pot

fi mândri. Astfel, lectura a devenit şi critică, nu doar cursivă, conştientă, pentru că trebuia

înţeles textul pentru a-l putea transforma în „pagină de jurnal”, iar sentimentul că părerea lor

contează foarte mult, că sunt ascultaţi, le-a sporit interesul pentru această activitate.

Cei mai mulţi copii citesc foarte puţină literatură, chiar dacă părinţii lor sunt

mulţumiţi „că citesc”. Cărţile de duzină, revistele cu cuvinte provenite din jargon sau argou,

titlurile scrise aurit sau pozele mai mari decât conţinutul propriu-zis au devenit tot mai

prezente în viaţa copiilor din ziua de azi, de aceea este foarte important să le fie supravegheată

lectura. Chiar şi pe parcursul vacanţei, discuţiile pot fi organizate în direcţia „verificării”

active a lecturii particulare, doar că partenerul de dialog trebuie să devină familia, de data

aceasta.

ILINCESCU MARIA

Profesor ciclu primar,

Şcoala Generală cu clasele I-VIII, Vlădeşti –jud. Argeş