SOCIOLOGIA LECTURII - POSTUNIVERSITAR

Partea I. Hermeneutica lecturii. Perspective de abordare a lecturii

I. Ce este lectura? Identităţi şi diferenţe. Definiţii

1. Identităţi şi diferenţe

- pornind de la Wilhelm Dilthey (sfârşitul secolului al XIX-

lea) lectura a fost studiată din două perspective diferite:

explicaţie şi interpretare

- explicaţie- modelul de inteligibilitate utilizat în ştiinţele

naturii şi extins şi asupra ştiinţelor spiritului de către

şcolile pozitiviste

- interpretare - atitudinea fundamentală a ştiinţelor

spiritului, ca formă derivată a comprehensiunii

- regiunea naturii este aceea obiectelor oferite observaţiei

ştiinţifice – canoanele logicii inductive- explicaţie

- regiunea spiritului este aceea a individualităţilor psihice,

comprehensiunea fiind o atare transpunere într-un psihism

străin

- în cadrul acestui cuplu comprehensiune-interpretare,

comprehensiunea oferă fundamentul, iar interpretarea

aduce gradul de obiectivitate (v. Blaga, Eu nu strivesc

corola….)

- aceste noţiuni au suferit în epoca modernă anumite

transformări distanţându-se de perspectiva lor iniţială,

devenind dintr-o alternativă exclusivă, un raport de

complementaritate

- noţiunea de text – orice discurs fixat prin scriere, fixarea

prin scriere fiind constitutivă textului însuşi

- scrierea cheamă într-un mod automat lectura

- distanţarea autorului prin propriul său text este deja un

fenomen de primă lectură care pune dintr-o dată

ansamblul problemelor privind raporturile dintre

explicaţie şi interpretare – aceste raporturi se nasc cu

prilejul lecturii

- Paul Cornea, explicaţia şi interpretarea sunt

complementare:

- explicaţia presupune o întâmpinare obiectivă a textului cu

ajutorul facultăţilor cognitive, o apropiere de text cu

ajutorul procedeelor metodice ca observaţia, experimentul

- interpretarea presupune o situare subiectivă în raport cu

textul, o conştientizare a strategiilor acestuia şi capacitatea

de a decoda elaborând semnificaţii

- lectura = dialectica acestor două atitudini

- Paul Ricouer, nu există un dialog între cititor şi autor, nu

există un schimb de întrebări sau răspunsuri (adevărata

lectură este cea postumă), scriitorul nu răspunde

cititorului, cartea separă mai degrabă actul scrierii şi actul

citirii în doi versanţi care nu comunică, scriitorul este

absent din lectură,

- textul produce o dublă ocultare a cititorului şi scriitorului

2. Definiţia lecturii

- două accepţii majore ale conceptului de lectură: una

restrânsă la comunicare scrisă, şi una extinsă la orice tip

de comunicare

a) în sens restrâns :

lectură – ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive

care urmăreşte să identifice şi să descifreze, să înţeleagă

orice tip de mesaj transmis prin semn grafic, scriptural

Littré = a cunoaşte literele şi a şti să le ordonezi, a

pronunţa cu voce tare, a înţelege ceea ce e scris, a

discerne şi a interpreta lectura (se dă un citat din Cidul

lui Corneille: „Aceste triste veşminte în care îmi citesc

nefericirea”)

Petit Robert – - trei sensuri: a urmări cu ochii

identificând scrisul, a lua cunoştiinţă de conţinut şi a

enunţa cu voce tare textul

DEX – a citi – a parcurge un text pentru a lua cunoştinţă

de cele scrise

b) în sens larg :

- a identifica şi a înţelege orice alt tip de mesaj în afara celui

scriptic, pe orice suport material şi construit din alte

coduri decât scrise

- în principiu orice sistem de semne, fie artificiale, fie

naturale poate fi lecturat : lecturi tactile (Braille), optice

(ordinator), astrologice, chiromanţie

3. Etimologia termenului – lectură provine dintr-o rădăcină indo-

europeană leg – împreunare, reunire – această rădăcină s-a păstrat

în greaca veche şi în albaneză

- Limbile moderne au preluat termenul din latină târzie, în

care lego are mai multe sensuri – a strânge, a aduna, a

reuni, a lega, dar şi a alege, a cerne sau a enumera, a

socoti

- vreme îndelungată lectura a fost înţeleasă ca fiind

sinonimă cu citirea (o astfel de viziune apare şi la

lingvistul Emile Littré- a citi înseamnă a cunoaşte literele

şi a şti să le grupezi în cuvinte

- în română: lectura provine din latină (o receptare de

profunzime, specializată, motivată) şi citirea din slavă (o

formă superficială de a lua cunoştinţă cu un text)

- lectura – presupune pe de o parte decodificare, şi se

referă la relaţia dintre semnificant (cuvânt) şi semnificat

(conţinut) şi pe de altă parte receptare, presupune o

ecuaţie de termeni în actul de comunicare

- cartea = suport material al semnelor – semnificantul

+ conţinut intelectual vehiculat de aceste semne-

semnificatul

- transformarea semnificantului în semnificat – lectura – se

face pe mai multe nivele : a citi, a recepta, a decodifica

- P. Ricoeur – „cartea separă mai degrabă actul scrierii şi

actul citirii în doi versanţi care nu comunică”

- Ne vom situa în interstiţiul dintre aceşti versanţi, în acest

spaţiu al pierderii şi al regăsirii, în acest pat al lui Procust

în care autor şi cititor se caută şi se construiesc unul pe

celălalt

Roland Barthes, spaţiu al desfătării

4. De ce citim?

a) din obişnuinţă

b) dintr-un simţ al datoriei

c) pentru a ne petrece timpul

d) pentru a cunoaşte şi a înţelege actualitatea

e) pentru o satisfacţie şi o utilitate personală imediată

f) pentru a răspunde necesităţilor practicii vieţii

cotidiene

g) pentru a satisface o nevoie de divertisment

h) pentru exercitarea unei profesiuni

i) pentru a răspunde nevoilor personale în context

social

j) pentru a răspunde unor nevoi şi exigenţe socio-civice

k) pentru cultivarea personală

l) pentru exigenţe strict intelectuale

m) pentru nevoi spirituale

efectele lecturii:

- un efect instrumental – cunoaşterea completă a unei

probleme şi dobândirea unor aptitudini în rezolvarea

acesteia

- efect de prestigiu personal

- efect de competenţă (în chestiuni controversate)

- efect estetic (emoţii estetice în lectură)

- efect de relaxare

II. Actul de comunicare standard. Emiţător-Mesaj-Destinatar

1. Actul de comunicare standard

- orice act de comunicare presupune o relaţie simplă de

tipul:

Emitent E -----------------------Mesaj M --------------------------Destinatar D

Mesajul este fie generat (E) fie interpretat (D) pe baza unui cod

Codurile – se pot deosebi parţial sau total în funcţie de orizontul semiologic al

E şi al D

Codul – cel mai adesea nu este o entitate simplă ci un sistem complex de

sisteme de reguli- şi nu este întotdeauana suficient pentru a înţelege un mesaj

lingvistic

Pentru a decodifica un mesaj verbal sunt necesare în afara competenţei

lingvistice, o competenţă variabilă în funcţie de împrejurări, o capacitate de a

declanşa presupoziţii, de a reprima reacţii adverse

- în comunicarea verbală – intervin şi unele forme de

accentuare extra-lingvistică (gestuale, modulaţii vocale –

imperiul gesturilor)

- ex. Mă iubeşti? Da! – constelaţie de sensuri

U. Eco – nu există pură comunicare lingvistică ci activitate semiotică în sens

larg (mai bogată sau mai săracă în funcţie de nivelul intelectual) – mai multe

sisteme de semne se completează reciproc

- în acest model de comunicare se poate dezvolta însă într-o

serie de relaţii complexe, diferite în funcţie de tipul de

abordare pe care diversele şcoli lingvistice le-au

promovat:

la Umberto Eco, Tratat de semiotică generală

Emiţător----Mesaj----Canal----Mesaj’-----Destinatar-------Text (interpretat)

Coduri şi subcoduri--------------sursă de informaţie---------coduri şi subcoduri

Ce se întâmplă cu mesajul scris?

2. Textul – are două accepţiuni:

2.1. folosită în limbajul cotidian

textul – un document scris

2.2. în accepţiunea lingvistică răspândită:

„o unitate comunicativă” verbală sau scrisă:

conţinut - materială – ansamblu de semne grafice

- mentală- conţinut de idei

Autorul – prevede existenţa unui Cititor Model capabil să coopereze la

actualizarea textuală (să existe o minimă comunitate de coduri)

Dacă avem în vedere toţi parametrii procesului de comunicare standard:

Emiţător-------------------------Mesaj---------------------------Destinatar

Funcţia emotivă într-un - F. poetică Funcţia conativă

Context folosind- F. referenţială

un Cod- F. metalingvistică

Contact – F. fatică

- şase funcţii de bază ale limbajului – R. Jakobson

III. Funcţiile îndeplinite de lector

Textul- postulează cooperarea lectorului drept proprie condiţie de actualizare

- aceasta actualizare se produce prin lectură

- textul nu există decât potenţial în afara unui lector care să

transforme semnificantul în semnificat

Funcţii:

1. comprehensiune – a înţelege textul, a-l descifra, a-l decodifica în virtutea

unui ansamblu de coduri comune cu E.

2. estimare, evaluare - a lua distanţă faţă de text, a-i aprecia valoarea – în

virtutea universului intelectual al lectorului

3. a participa, a colabora – presupune o împlinire a aşteptării lectorilor în

virtutea unor presupoziţii estimative din partea E.

1. Tipurile de lector

- o tipologie a lectorilor se poate întocmi din interiorul unei

teorii a receptării:

1. Lector prim, sau alter ego – emitentul unui text este întâiul său lector, actul

lecturii coincide cu actul scrierii – lectură primară

2. Lectorul vizat – destinatarul – are în vedere texte cu adresare directă, se

îndreaptă spre un anumit tip de cititori – ex. Carte de şcoală, de specialitate

– de obicei apar pe aceste texte semnalizări meta sau paratextuale – ex.

Pentru cercetători în anumit domeniu, sau interzis minorilor,

3. Lectorul prezumtiv, ipotetic – un lector imaginat de autor, un fel de

proiecţie a acestuia, autorul îl vede ca pe un lector care înţelege mai bine

decât el însuşi textul său, o proiecţie ideală a sa

4. Lectorul virtual, model – un proiect abstract al autorului, în viziunea lui

Eco – lectorul model poate să înţeleagă intenţia textului, şi prin nivelul său

intelectual personal are capacitatea să coopereze la sensul acestuia – lector

model (Lector in fabula)- un ansamblu de condiţii de succes stabilite în

mod textual, care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un text să fie pe deplin

actualizat în conţinutul său potenţial – pentru a se realiza ca Cititor Model,

cititorul empiric are îndatoriri – datoria de a recupera cu maximă

aproximaţie posibilă codurile emitentului

5. Lectorul înscris – e acel cititor integrat în text- are funcţia de a evalua

înaintea lectorului real anumite posibilităţi ale textului, un fel de pistă

pentru lectorul real, îi anticipează reacţiile stabilind între autor şi lectorul

real un fel de spaţiu de întâlnire ex. Fred Vasilescu, Michael Ende

(Povestea fără sfârşit), sau acest lector găseşte uneori un manuscris pe

care-l publică, comentându-l în acelaşi timp pentru lectorul real

6. Lectorul real – este cititorul propriu-zis – dotat cu o identitate socio-

culturală reală – cel care citeşte textul- îşi alege lectura în funcţie de

necesităţi, de predispoziţii, cunoştiinţe – lectura sa depinde de tipurile de

coduri pe care le posedă – în interiorul acestei categorii se diferenţiază alte

două tipuri de lectori: criticul şi expertul - pentru aceştia lectura este o

profesie – vizează elucidarea sensului textului – aceştia devin ei înşişi

producători de texte – critica şi teoria literară – şi mai nou şi o critică a

criticii!

Teoria lecturii analizează toate aceste tipuri de lectori, adeseori diferenţele

dintre aceste tipuri de lectori sunt foarte uşor de trecut, se întîmplă chiar ca un

singur lector să apară în ipostaze diverse – cei mai importanţi din punctul de

vedere al analizei lecturii sunt desigur lectorul virtual şi cel real – între aceşti

lectori se integrează şi celelalte tipuri specificate

1. Lectorul model sau virtual - obiectul unor cercetări hermeneutice sau

fenomenologice

U. Eco – un text poate fi - interpretat semantic – rezultatul procesului prin care

destinatarul umple semnificantul cu semnificat

- critic – încearcă să explice din ce raţiuni structurale textul

produce alte interpretări semnatice ex. Soarele răsare astăzi

la 6.37 a.m.

- ex . Tu să răsari în fiecare dimineaţă pentru mine!

- Un cititor model – ingenuu, şi un cititor model – critic

- Lectura ca interpretare

2. Lectorul real

- studirea procesului receptării în zona psihologiei şi a

sociologiei

- modalităţile concrete în care se citeşte

- rol de consumator – are puterea de a decide succesul unei

cărţi – în Anglia – există un premiu anual care vine din

partea cititorilor – unul foarte important – fenomenul

Harry Potter, sau Stăpânul inelelor

- studierea sa ca membru al grupului din care face parte, sau

categoaria socială căreia îi aparţine – şi nu ca persoană

IV.Practici şi tipuri de lectură

Două modalităţi principale de abordare a textului : una stângace – hipologografică

Alta avizată – hiperlogografică

Jansen – trecerea „normală” de la citirea hipo la cea hiperlogografică – în patru faze :

1. după perioada de iniţiere, lectura începe cam pe la 9-10 ani să se configureze ca o

activitate plăcută- fără a avea un scop bine definit – caracter emoţional – nu

necesită comprehensiune

2. pe la 11-12 ani – o capacitate sporită de înţelegere – răspunde unor întrebări legate

de cele citite – apare şi tendinţa de smulgere de sub tirania cuvântului scris

3. pe la 13-14 ani – se schiţează o abordare critică: textul este supus interogaţiilor –

autorul începe să-şi piardă aura

4. pe la 15-16 ani lectura devine fiabilă, e liniară dar şi selectivă, esenţializare,

dialog, sunt posibile progrese

1. Tipuri de lectură

1.1 lectura liniară – lectură neevoluată

- cititorul este un factor pasiv, nu se angajează în lectură

- citirea din obişnuinţă şi rutină

- scăderea gradului de motivaţie

1.2 lectura receptivă – variantă ameliorată a lecturii liniare – executarea integrală a

parcursului textual- variind viteza

- lectură intensivă, analitică, asimilatoare (cursuri)

1.3 lectura literară – o variantă a lecturii receptive

- strategia abordării – specificitatea textului şi proiectul

cititorului (degustare, studiu, survol, cronică)

- reveniri, întreruperi (U. Eco – respiraţie)

1.4. lectura informativă globală – lectură selectivă care vizează obţinerea unei idei de

ansamblu asupra textului

- a încerca să înţelegi despre ce e vorba fără să aprofundezi

- randamentul acestui parcurs depinde în mare măsură de

cunoştinţele prealabile asupra autorului ori a problematicii

care face obiectul textului

- depinde şi de starea cititorului ca această lectură să fie cu

adevărat informativă sau inutilă

1.5. lectura exploratorie

- recuperarea unei anumite informaţii de care cititorul are nevoie pentru moment (un

cuvânt dintr-un dicţionar, un număr de telefon)

- se focalizează asupra unui punct

- depinde ca operativitate şi eficienţă de organizarea serială

şi metodică a textului

1.6. lectura de cercetare

- o variantă a lecturii exploratorii

- constă în recuperarea unei informaţii pe o temă prestabilită

- inspecţia atentă a textului în direcţia globalităţii

1.7. lectura rapidă – constă în raţionalizarea mecanismelor perceptive şi ameliorarea

comprehensiunii spre a obţine performanţe superioare, atât pe plan cantitativ (sporirea

vitezei) cât şi pe plan calitativ (asimilarea mai eficientă a conţinutului)

- e important ca acest tip d electură să nu se rezume la a afla

despre ce se vorbeşte şi nu a cunoaşte efectiv ce se

vorbeşte

2. Modele de lectură

- modalităţile şi practicile de lectură despre care am vorbit

prezintă trei activităţi comune: vizionarea textului,

elaborarea de sens, reacţia faţă de text

- a studia efectiv lectura înseamnă a urmări fiecare activitate

în parte şi aportul ei la lectură

- s-au elaborat diverse modele de lectură: W.Gray şi

Robinson (1966) şi Frans Rutten (1980)

Model de lectură - aspecte ale procesului de lectură :

- prelectura

- percepţia vizuală a textului

- comprehensiunea

- confruntarea şi evaluarea

- asimilarea

II. Noţiuni generale a cercetării în sociologia lecturii

- sociologia ca ştiinţă a fost integrată în sfera cuprinzătoare a

ştiinţelor empirice. Statutul său de ştiinţă în cadrul larg al

preocupărilor ştiinţifice nu mai poate fi contestat-

corespunde din acest punct de vedere cerinţelor

fundamentale care impun statutul de ştiinţă al unei

discipline:

- a. Are un obiect propriu de cercetare – poate fi sustras din

realitate

- b. Are un sistem conceptual specific

- c. Discursul teoretic reflectă coerenţa legilor generale ale

logicii

- d. Aplicabilitatea discursului teoretic prin modalităţi

practice- obiectul sociologiei, discursul sociologic,

domeniul metodologic

1.1. Obiectul sociologiei

- având un caracter divers, mozaical, e destul de greu de

precizat

- sociologia face parte din cadrul ştiinţelor sociale

(economia, demografia, psihologia socială...) adică

studiază aspecte şi probleme ale indivizilor în cadrul

societăţii, priveşte omul ca pe o fiinţă socială, adică în

funcţie de raportul său cu ceilalţi

- există un statut specific al sociologiei în cadrul larg al

ştiinţelor sociale – are o sferă amplă de cuprindere,

prezintă o complexitate de ramuri:

- studiază diferite acţiuni sociale: educaţia, munca...

- anumite instituţii : familia, biserica...

- comunităţi teritoriale : sat, oraş...

- fenomene sociale : sinuciderea, delicvenţa...

- activităţi umane : lectura, jocul...

- se intersectează cu specificul altor ştiinţe din aceeaşi zonă

a preocupărilor societăţilor umane, noi ramuri: sociologie

economică, juridică, a literaturii...

1.2. Discursul ştiinţific

- raportul teoretic-practic

- se pot ridica anumite obiecţii în ceea ce priveşte statutul

ştiinţific al sociologiei:

- dificultatea de a izola aspecte ale unor fenomene sociale

complexe

- schimbările care au loc în societate conduc la dispariţia

unor fapte sociale, importante raportat doar la anumite

condiţii istorice (evoluţia socială – importantă pentru

sociologie)

- inexistenţa unor instrumente obiective, tehnice concrete

(un grad de subiectivitate – al cercetătorului- statutul

socio.cultural al acestuia)

1.3. Domeniul metodologic

- mijloacele sau modalităţile pe care le foloseşte o ştiinţă

pentru a atinge scopurile sale de cercetare

- clasificarea metodelor sociologiei :

- 1. observaţia propriu-zisă

- 2. interviul- dialogul

- 3. ancheta – utilizarea chestionarelor

- 4. analiza documentelor

- 5. experimentul

2. Etapele cercetării sociologice:

2.1. pregătirea cercetării

2.2. culegerea informaţiei

2.3. valorificarea informaţiei

(vezi indicaţiile bibliografice)

3. Ancheta şi chestionarul:

Ancheta:

1. Ancheta directă

2. Ancheta indirectă

Chestionarul

Definiţie: o succesiune logică de întrebări care se adresează unui eşantion specific de indivizi

în vederea investigării unor fapte sau fenomene sociale

Clasificări pentru întrebările chestionarului:

1. după conţinut:

a) factuale

b) de opinie

c) de cunoştinţe

2. după forma de înregistrare a răspunsului:

a) deschise

b) închise

c) mixte

Structura chestionarului: un chestionar trebuie să cuprindă un anumit set clasic de întrebări:

1. întrebări introductive, de conţinut

2. întrebări de trecere

3. întrebări filtru

4. întrebări bifurcate

5. întrebări de tipul de ce?

6. întrebări de control

7. întrebări de identificare

(vezi indicaţiile bibliografice)