CRITICISMUL JUNIMIST:TITU MAIORESCU

~Studiu de caz~

BIBLIOGRAFIE

“Junimea” Titu Maiorescu: “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” “Comediile d-lui Caragiale” “Directia noua in poezia si proza romana” “Eminescu si poeziile lui” “Asupra poeziei populare”

“Poeti si critici” “Poeziile d-lui Goga” “Despre scrierea limbii romane” “Neologismele” “Betia de cuvinte” “Oratori ,retori si limbuti” “In contra directiei de astazi in

cultura romana”

ÎNTEMEIEREA JUNIMII

Junimismul este la noi cea mai amplă mişcare culturală şi ideologică În a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Societatea “Junimea” ia

naştere la Iaşi, în 1863, fiind întemeiată de T. Maiorescu, P.P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti.

Junimea desfăşoară o amplă activitate culturală, înfiinţează o editură, o tipografie, o revistă de mare prestigiu, “Convorbiri Literare” – 1867. Ea a funcţionat, totodată, ca un faimos cenaclu literar, în care s-au afirmat cei mai prestigioşi scriitori ai timpului, cenaclu în care s-au dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar şi probleme referitoare la modernizarea societăţii româneşti. Junimea şi-a difuzat ideile printr-o serie de “prelecţiuni populare” pe care membrii marcanţi ai societăţii le-au susţinut mulţi ani.

Junimismul a fost influenţat de evoluţionismul englez şi de şcoala istorică germană. Este conştiinţa critică a identităţii naţionale şi un program de reconstrucţie a identităţii culturale în coordonate moderne.

Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.

În cadrul şedinţelor erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare”.

BIOGRAFIA LUI TITU MAIORESCU

Titu-Liviu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840 în Craiova. Este fiul lui Ion Maiorescu, profesor transilvănean cunoscut în epocă. începe studile la Craiova, le continuă la Braşov şi apoi la Institutul „Theresianum" din Viena, pe care îl termină în 1858 ca şef de promoţie. Urmează studii superioare la Berlin şi Paris, luându-şi doctoratul în filozofie şi licenţa în litere şi drept.în 1861 se reîntoarce în ţară şi activează până în 1874 la laşi. Este director al Colegiului Naţional, director al Şcolii Normale, unde învaţă şi Ion Creangă, redactor al Universităţii ieşene, profesor de filozofie, intemeietor al Junimii şi al Convorbirilor literare, publicist temut. Intre 1874 şi 1917 trăieşte la Bucureşti, fiind avocat, profesor universitar, deputat, ministru. Publică studii de filozofie, de estetică, de limbă şi literatură. Se retrage din învăţământ în 1909. Intre 1910 şi 1912 este prim-ministru şi ministru de externe. Prezidează Conferinţa de Pace de la Bucureşti din 1913, care pune capăt Războiului Balcanic. Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

ACTIVITATEA CREATOARE TITU MAIORESCU Principalele volume:

-CRITICE 1874,LOGICE, 1876, CRITICE, vol.I,II,III,1892-1893 ÎNSEMNĂRI ZILNICE, vol. I—III, 1937-1939 Reluări: -CRITICE, I, II, 1973; JURNAL ŞI EPISTOLAR, I 1976-1978

Studii despre: a) limbă:

- Despre scrierea limbei române, 1866 - Limba română în jurnalele din Austria, 1868 - Beţia de cuvinte, 1873 -Raport cetit în Academia Română, asupra unui nou proiect de ortografie (sesiunea generală de la 1880). -Neologismele, 1881 -Oratori, retori şi limbuţi, 1902

b) literatură: - Asupra poeziei noastre populare, 1868 - 0 cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867 - Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872- Comediile d-lui 1. L Caragiale, 1885 - Poeţi şi critici, 1886 - Eminescu şi poeziile lui, 1889

c) cultură: - în contra direcţiei de astăzi în cultura română 1868

PROBLEMATICA (UNIVERSUL) LUI TITU MAIORESCU

- ortografia fonetica - imbogatirea vocabularului cu neologisme

- combaterea stricatorilor de limba - relevarea valorii literaturii populare

- combaterea mediocritatii - sustinerea noilor valori (Eminescu,Caragiale etc.) - promovarea unor idei estetice clasice - teoria ,,formelor fara fond" ca principiu de critica a procesului de moderni zare

TRASATURI ARTISTICE ALE OPEREI LUI TITU MAIORESCU

- stil de idei

- argumentatie iogica- ironie- intuitie critica- spirit sintetic- simt al valorilor- limbaj critic eievat- causticitate- stil oratoric

TITU MAIORESCU Mentorul Junimii,om politic si deschizător de drumuri,Titu

Maiorescu îşi desfasoara activitatea in aproape toate domeniile culturii noastre.Şcoala literara condusa de el reprezintă un moment important in dezvoltarea literaturii române pentru ca prin ea se impune spiritul critic si ea este prima şcoala literara care face o selectie a valorilor. Titu Maiorescu îşi exprima princiliile in cateva studii fundamentale,publicate in Convorbiri literare:O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867, In contra directiei de astazi in cultura română(1868), Directia noua in poezia si proza română(1872), Comediile d-lui I. L Caragiale(1885), Poeti si critici(1886), Eminescu si poeziile lui(1889). El depăşesşe critica normativa ce avea rolul de a promova criteriile care sa faca posibila o selectare a valorilor,dar se baza numai pe teoretizare si pe stabilirea princiliilor,inaugurand critica aplicata. Mai mult, prin O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867 si Comediile d-lui I. L. Caragiale,el fundamenteaza critica estetică.

El depăşesşe critica normativa ce avea rolul de a promova criteriile care sa faca posibila o selectare a valorilor,dar se baza numai pe teoretizare si pe stabilirea princiliilor,inaugurand critica aplicata. Mai mult, prin O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867 si Comediile d-lui I. L. Caragiale,el fundamenteaza critica estetică.

În articole precum Beţia de cuvinte,Despre scrierea limbi române,Rapoarte cetite in Academia Română asupra modificarilor ortografiei, Titu Maiorescu pledeaza pentru adoptarea principiului fonetic in scriere si combaterea principiului etimologic(el critica tendinta latinistilor de a deforma limba).

Propune,de asemenea inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin si sugerează evitarea excesului de neologisme.

IACOB NEGRUZZI Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzziși-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşişi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare. La 28 octombrie 1866, Iacob Negruzzi a intrat în masonerie, în 1867 a ajuns al doilea secretar şi mare expert iar în 1868 ajunsese venerabil. În 1888, Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camerei Deputaţilor o petiţie din partea unuinumăr de cetăţeni din toate părţile ţării,pentru un proiect de lege prin care să se i se acorde poetului Mihai Eminescu, de către stat, o pensie viageră.

„Gospodar al vieții culturale‟, cum l-a numit Eugen Lovinescu, Iacob Negruzzi s-a născut la 1 ianuarie 1843. El a atras pentru revistă spiritele cele mai alese, al căror talent era

descoperit cu o intuiție sigură. Iacob Negruzzi a rămas în posteritate nu numai cu cele șapte volume de Opere complete, ci și cu colecţia celor 28 de volume ale revistei"Convorbiri literare" pe care a condus-o cuexemplară energie. S-a stins din viaţă la 6 ianuarie 1932, la Iaşi.

PETRE P. CARP

Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească.

Este trimis înca de copil la Berlin (1850) unde învață la "Franzosische Gymnasium". În anul 1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1962 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății "Junimea”. Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator in Parlamentul României. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre Carp este ales președinte. Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi.

THEODOR ROSETTI

Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena Rosetti, va fi viitoarea soţie adomnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le urmează la Facultatea de Drept din Viena(1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris. Deşi era cumnatul domnitorului, Theodor Rosetti nu se implicăîn viaţa politică, preferând să ocupe diferite funcţii în magistratură,administraţie şi practicând avocatura. Totodată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863,

participând şi la întocmirea principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.

Ajuns la bătrâneţe, Rosetti se retrage din viaţa politică, dar se va număra printre puţinii români care au trăit cele două Uniri, pe cea din 1859, respectiv pe cea din 1918. Theodor Rosetti se stinge din viaţă pe 17 iulie 1923, la vârsta de 85 de ani.

VASILE POGOR

Scriitor și om politic. După absolvirea cursurilor pensionului

Malgouverne din Iași, pleacă la Paris (1849) unde studiază

dreptul. La întorcerea în țară se angajeaza în cadrul

Tribunalului din Iași, unde lucrează până în anul 1859,

când se transferă la Curtea de Apel. A fost unul dintre

fondatorii societății "Junimea". A scris versuri, proză și a

realizat importante traduceri ("Faust", de Goethe –

traducere realizată împreună cu Nicolae Skeletti)

pentru revista "Convorbiri literare".

În februarie 1866 este numit prefect al județului Iași.

S-a lansat în politică alături de "junimiști".

În perioada 20 aprilie - 23 mai 1870 ocupă funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii. A fost unul

dintre membri marcanți al Partidului Constituțional ("junimist") – formațiune

politică înființată în anul 1891. Alte funcții politice deținute: deputat și primar al

orașului Iași (februarie - aprilie 1881; iulie 1888 - aprilie 1891; mai 1892 -

noiembrie 1894). Deși a fost moștenitorul unei imense averi a murit urmărit de

creditori.

Construită în anul 1850 de vornicul Vasile Pogor, casa a devenit proprietatea fiului acestuia, Vasile V. Pogor. În această casa, numită și Casa cu ferestre luminate (pentru că a

fost una dintre primele case din Iași iluminata cu energie electrică) se

întruneau membrii acestei societăți, a cărei revista a fost Convorbiri Literare.

La sfârșitul lunii februarie 1870, în această casa, a citit Maiorescu o poezie intitulată

Venere si Madona, a încă necunoscutului poet Mihai Eminescu.

Casa Vasile Pogor – scria în Cartea de onoare a muzeului Nichita Stănescu – "este locul unde Miorița a devenit Odă în metru antic“.

Tot aici a locuit o vreme și istoricul Gh. I. Brătianu (1898 - 1953). Astăzi, este sediul Muzeului Literaturii Române din Iași (inaugurat la 26 decembrie 1972).

OBIECTIVELE JUNIMII răspândirea spiritului critic

încurajarea literaturii naţionale

neatârnarea intelectuală a poporului român originalitatea culturii şi a literaturii române crearea şi impunerea valorilor naţionale culturalizarea maselor unificarea limbii române literare

CONVORBIRI LITERARE

Revista a fost organul de presă al Societăţii literare Junimea. Primul număr a apărut la 1 martie 1867, la Iași, unde revista a funcţionat până în 1886. Între 1886 şi 1944 apare la Bucureşti, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, P. P. Negulescu, Rădulescu-Motru.

Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor sale; Ion Creangă, care "subpublică" primele trei părţi din "Amintiri" şi o serie de poveşti; Ion Luca Caragiale, care "subpublică" majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici, care publică nuvele şi poveşti; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.

Publicaţia se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă de la apariţia, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice.

Reveniti de la studii din strainatate,cativa tineri (Titu Maiorescu,Iacob Negruzzi,Vasile Pogor), constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat infiintarea la Iasi, a societatii Junimea, o societate menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista.

ACTIVITATEA LUI TITU MAIORESCU: Articole estetice:”O cercetare critica asupra

poeziei română”,”Comediile d-lui Caragiale” Articole de critică literară:”Direcția nouă în

poezia și proza română”,”Eminescu si poeziile lui”,”Asupra poeziei populare”,”Poeți si critici”, “Poeziile d-lui Goga”

Articole lingvistice:”Despre scrierea limbii române”,”Neologismele”, “Beția de cuvinte”,”Oratori,retori si limbuți”

Teoria formelor fără fond:”În contra direcției de astăzi în cultura română”

O CERCETARE CRITICA ASUPRA POEZIEI ROMANE DE LA 1867

În acest studiu,scris in vederea alcătuirii unei antologii de poezie contemporană,se conturează cateva principii estetice necesare inţelegerii poeziei in general(acest studiu face parte din seria articolelor care fundamentează la noi critica estetică).Influenţat de estetica germană(Hegel,Kant), criticul consideră ca in analizarea unei opere literare trebuie avute in vedere cateva principii pe care le prezintă in cele două părti ale articolului.

În prima parte:“Condiţiunea materiala a poeziei”, Titu Maioresu arată ca spre deosebire de pictura, sculptura, muzica, poezia nu are în cuvânt condiţia sa materială ci trebuie s-o creeze prin imagini artistice. Pentru realizarea condiţiei materiale, poetul utilizează o serie de procedee: simbolul, epitetul, personificarea si

metafora.

Maiorescu nu are notiunea de simbol dar o intuieşte denumind-o „alegerea cuvântului celui mai putin abstract” dând exemple corecte din Andrei Mureşanu: „N-ajunge iataganul barbarei semilune”, din Shakespeare: „Orice te-ar depărta de la cercul de aur”. Epitetele sunt luate din Homer: „Minerva cu ochiul albastru”, din Vasile Alecsandri: „Galben ca faclia de galbena ceara”. Personificarile le ilustreaza cu exemple din Grigore Alexandrescu „Raul inapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc”, din Homer, Horatiu si Shakespeare.

Exemplele de metafore si comparaţii le ia din Goethe, Heine, Dimitrie Bolintineanu: „Mihai mandru vine iara / Falnic ca un stâlp de pară”, din Vasile Alecsandri.

In a doua parte: “Condiţiunea ideală a poeziei” autorul se ocupa de fondul poeziei. Fondul nu trebuie inţeles ca idee propriu-zisă, ci ca sentiment sau pasiune: “Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune si niciodata o cugetare intelectuala”. O poezie trebuie sa exprime neaparat sentimente, trairi sufletesti si nu rationamente sau idei politice.

Pentru a transmite mesajul sau afectiv poetul utilizează mai multe procedee: „O mai mare repejune a mişcarii ideilor”, „O exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simţământului si a pasiunii”, „O dezvoltare grabnică si crescând spre o culminare finala sau spre o catastrofă”. El da exemple din Heine, Alecsandri, Lessing, Goethe, poezia populara, Horatiu. Rolul criticii este „sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele.”

DIRECTIA NOUA IN POEZIA SI PROZA ROMANA(1872)

Studiul se doreşte a fi o analiză a noului val de scriitori, pe care Maiorescu doreşte să-i îndrume în spiritul literaturii autentice. Deşi personalitate a paşoptismului, Vasile Alecsandri este aşezat în fruntea noii direcţii, pe care o conduce spiritual, căci pastelurile(apreciate de Maiorescu) sunt “însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise intr-o limbă aşa de frumoasă încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române obișnuite”.

În aceeaşi notă prezintă si noua direcţie literară,care spre deosebire de vechea literatură se caracterizează prin “simţământ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, civilizaţiei apusene, prin păstrarea si chiar accentuarea elementului naţional”.

Surprinzătoare este intuiţia maioresciană care îl aşează pe Eminescu imediat după Alecsandri ca reprezentant al direţiei noi, deşi la aceea dată Eminescu publicase doar câteva poezii.Portretul făcut poetului surprinde talentul neobişnuit şi spiritual romantic:”Cu totul deosebit in felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate,poet in toată puterea cuvântului”.Criticul apreciază in mod deosebit farmecul şi “precizia limbajului”, precum şi “uşurinţa versifiăii”, viziunea înaltă şi înţelegerea artei antice.

Studiul prezintă şi alţi poeţi minori, iar în a doua parte realizează o analiză a prozei(reprezentată de Odobescu,Slavici,Iacob Negruzzi etc.).

Anii 1866-1868 marchează abordarea de către Maiorescu a câtorva probleme fundamentale ale culturii noastre(limba, literatura, folclorul), într-un efort de definire a „caracterelor” momentului intelectual românesc, realizat de pe platforma unei serioase pregătiri teoretice, a unei întemeiate ierarhizări valorice. Maiorescu este continuatorul, aici, al generaţiei de la 1848, şi ea interesată de formele vieţii spirituale autohtone., dar acţiunea mentorului junimist se aplică unei alte perioade în care problemele fuseseră deja puse, urmând a li se da rezolvarea pe măsura stadiului actual al evoluţiei societăţii şi culturii noastre, în care acumulările realizate de predecesori (culegeri de folclor, volume de literatură, studii) dădeau posibilitatea generalizărilor şi definirii logice a fenomenelor.

Maiorescu instituţionalizează, deci, parametrii culturii noastre moderne şi o face cu pregătirea şi ardoarea de tânăr savant dornic de a le da o nouă rezolvare, cea a vremii sale, a concepţiei, ideologiei pe care o reprezintă. Maiorescu are, astfel, vocaţia, am numi-o cetăţenească, a ridicării, în faţa opiniei publice, de aspecte fundamentale pentru momentul respectiv conform unei intenţii nobile de constructor arhitect al culturii, aşa cum cu două decenii în urmă se afirmase Kogălniceanu sau, înaintea acestuia, Petru Maior şi Samuil Micu. Fără îndoială, ca şi aceştia, Maiorescu nu este singur sau singurul care iniţiază diferite discuţii în epoca sa, dar este cel mai reprezentativ, unind maturitatea şi pregnanţa formulărilor teoretice cu directa lor răspândire practică în rândul marelui public.  

Prima problemă pe care o abordează este cea a limbii şi, în linii generale, el continuă iniţiativele lui Heliade ce militase în a sa „Gramatică” din 1828 pentru simplificarea alfabetului, primordialitatea limbii vorbite, deci, a fonetismului, ale lui Russom, acel pătrunzător spirit teoretic al generaţiei de la 1848, autor în 1846 al „Criticii criticii”, sau, 10 ani mai târziu, al studiului „Contra latinizanţilor ardeleni”. Încă din 1848 membrii Junimii sunt preocupaţi de ortografia românească, de elaborarea unui proiect unitar de scriere a lmbii române, atât de necesar în aceste momente când se legiferase înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Iacob Negruzzi îşi aminteşte, astfel, de propria sa iniţiativă privind ortografia, făcută, însă, după cum spune el însuşi: „fără vreo sistemă hotărâtă, ci mai mult după fantezie li capriciu amestecând fonetismul cu etimologicul în mod cu totul arbitrar”. Discuţiile continuă în cadrul şedinţelor Junimii, unde proiectul lui Negruzzi provoacă opinii contradictorii, astfel încât sarcina elaborării unui studiu este asumată de Maiorescu care, la sfârşitul anului 1865, citeşte prima parte, de principii generale, din încercarea sa asupra ortografiei române.

IN CONTRA DIRECTIEI DE ASTAZI IN CULTURA ROMANA(1868)

Studiul lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii.

O încercare de a sistematiza concepţia sa asupra culturii poate reţine următoarele trei idei ca fiind centrale:

Prima idee priveste Autonomia valorilor – principiul prin care, pe urmele lui Kant, el formulează cerinţa ca fiecare domeniu al culturii să fie apreciat potrivit unor criterii specifice. Disocierea sferelor culturale va fi un principiu al acţiunii sale critice. El porneşte de la constatarea că în cultura română domină o confuzie a valorilor, dând ca exemplu exagerările Şcolii Ardelene în privinţa latinităţii limbii, exagerări care ţin de considerente politice şi patriotice. Pornind de la principiul kantian al autonomiei valorilor, el delimitează sfera esteticului de câmpul valorilor morale, utilitare şi politice, impunând pentru prima dată aceste distincţii în cultura română. Utilizând acest principiu al disocierii valorilor culturale, Maiorescu a declanşat o amplă acţiune critică, ce a dus treptat la asanarea mediului cultural şi social, la impunerea criteriilor valorice în orice tip de activitate şi de creaţie.

Acţiunea sa critică a avut un rol decisiv în orientarea spiritului public şi în impunera criteriilor estetice ca norme de apreciere a producţiilor artistice. Maiorescu este şi un deschizător de drumuri în gândirea estetică românească, fiind cel dintâi critic care susţine explicit principiul autonomiei esteticului şi supremaţia criteriului estetic în aprecierea operelor literare.

A doua idee priveşte unitatea dintre cultură şi societate. După el, cultura este o componentă a vieţii sociale, o “expresie a puterii vitale” a unei naţiuni; cultura este dependentă de structurile mentale şi economice, este legată de realitatea socială concretă, fiind rezultatul puterii creatoare a poporului. În consecinţă, cultura este alcătuită din forme care au o dimensiune universală (ştiinţă, artă etc.), dar care sunt determinate de “fundamentul din înauntru” al unei societăţi, fiind o expresie a condiţiilor istorice şi a modului de viaţă dintr-o societate.

A treia idee priveşte unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială. Prin noţiunea de “fond” el înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, conţinutul pe care trebuie să-l aibă o activitate specifică, dar şi zestrea culturală a unui popor, mentalităţile şi structura psihologiei colective, tradiţiile şi patrimoniul spiritual, toate asimilate în conduite practice. Prin noţiunea de “formă” înţelege structurile instituţionale, politice şi juridice ale societăţii, sistemul de învăţământ, instituţiile culturale care organizează energiile creatoare şi asigură difuzarea şi circulaţia valorilor în societate.

Teza fundamentală a lui Maiorescu este aceea că o “evoluţie organică” a unei societăţi presupune dezvoltarea de la fond spre forme, păstrarea unui acord funcţional între fond şi forme. În studiul său fundamental “În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), Maiorescu descoperă o contradicţie între fond şi forme în societatea românească. El consideră că pe un fond social şi cultural nedezvoltat, mişcarea paşoptistă şi apoi grupările liberale au altoit forme instituţionale moderne, imitate din ţările occidentale, forme care nu reprezintă singure un progres real, ci unul aparent, de faţadă, deoarece aceste aceste forme nu au un fond corespunzător la noi, adică nu sunt susţinute de o activitate corespunzătare cu cerinţele pe care aceste forme moderne le impun. În consecinţă, el consideră că este necesară o armonizare a celor două componente nu prin desfiinţarea formelor occidentale odată ce au fost introduse, ci prin dezvoltarea fondului şi prin adaptarea formelor la cerinţele şi trebuinţele naţionale.

În felul acesta, Maiorescu lansează faimoasa teorie a formelor fără fond care va deveni cadrul teoretic de interpretare a evoluţiei societăţii româneşti moderne. Maiorescu este adeptul unei dezvoltări organice, lente, treptate, a unei dezvoltări de la fond spre forme.

NEOLOGISMELE(1881)

Teoria formelor fara fond are proiectii in lucrari ulterioare vizand literatura romana,precum Neologismnele.

Maiorescu sustine in acest studiu alfabetul latin si principiul ortografiei fonetice(impuse de Academie in 1881),imbogatirea vocabularului cu neologisme, dar fara exagerari,si combate bombasticismele,etimologismele,se manifesta impotriva stricatorilor de limba.

Critica vroia ,pe de-o parte,sa combata constructiile arbitrare ale filologilor ,care,sub un cuvant de „purificare”, intocmeau un vocabular de termeni necunoscuti romanului si departau vorbirea claselor culte de la izvorul de viata a limbei populare; iar pe de alta,voia sa loveasca in germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpati si Molna, care falsificau geniul propriu al limbei romane si micsorau astfel valoarea luptei lor pentru existenta nationala.

numar al Convorbirilor Literare de la 1874 s-a incercat prima formulare a unor regule pentru primirea si respingerea lor

Asupra principiului „ Departarea tuturor cuvintelor slavone,latina franceze din limba romana si inlocuirea lor neologisme ar fi o greseala si este cu neputinta”, parerile scriitorilor romani sunt inca foarte dezbinate.

”Vorbele de origine neromanica nu potu si nu se cade se aiba locu intr-un dictionariu romanescu.”(Prefatione)

Si asa,am vedea scriindu-se dupa acel dictionar: Ciconia in loc de Barza Amare in loc de Iubire Dracone in loc de Zmeu Popinariu in loc de Carciumar

Cuvintele rai si bolnav sunt slavone.Dictionarul etimologilor zice sa le departam si sa le inlocuim cu paradis si morbos.Se poate una ca aceasta?Vei scoate vreodata din capul romanului versurile:

„Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai, Iata,vin in cale, Se cobor la vale. Trei turme de miei, Cu trei ciobanei?” Si va fi bine sa le scoti? Sau il vei face sa uite:

„De trei zile-ncoace Gura nu-ti mai tace, Or iarba nu-ti mai place, Or esti bolnavioara, Miorita,Mioara,” Si sa zica Miorita morboasa? Adevaratele cuvinte cu intelesul cel bogat,insufletit prin cantec si

rugaciune,prin proverbe si prin povestiri ,ar fi cele slavone,iar alaturea de ele s-ar mai afla niste neologisme latine ,sarace in inteles;iata o deductiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparenta asa de nationala si de rationala!

COMEDIILE D-LUI CARAGIALE(1885)

Comediile d-lui Caragiale trateaza tema moralitatii in arta si a inaltarii impersonale(katharsis),idei estetice ce se regasesc la hegel,respectiv,la Aristotel.

Punctul de plecare al lucrarii este discutia din presa despre opera comica a lui Caragiale.

Maiorescu ii combate prin acest studiu pe aceia care sustinusera ideea imoralitatii in comediile lui Caragiale.

Arta este moralizatoare prin ea insasi, nu prin ideile promovate-este ideea esentiala din studiul lui Maiorescu.

Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”

“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.” Titu Maiorescu .

EMINESCU SI POEZIILE LUI(1889)

Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.

Studiul releva trasaturile personalitatii poetului si principalele coordonate ale operei eminesciene.

Studiul releva trasaturile personalitatii poetului si principalele coordonate ale operei eminesciene.

Critcul apreciaza just importanta si efectele operei eminesciene asupra limbii si a literaturii roana ulterioare:”Pe cat se poate omeneste prevedea,literatura poetica romana va incepe in secolul al XX-lea sub auspiciile geniului[…]”

ASUPRA POEZIEI POPULARE

Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicate de Alecsandri. Din producţiile literare ale româniilor tăcerea absolută este sentinţa cea mai blândă ce o merită, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţ. Alecsandri este şi va rămâne o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei naţionale şi cu un cuvânt, asupra vieţii populare. Ceea ce le distinge de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziţie forţată, simţimântul natural ce le-a inspirat.

Izvorând astfel poezia populară din plenintudinea simţimântului, în ea ne aflăm apăraţi de acele aberaţiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeţi, chear a celor cu talent.

POETI SI CRITICI(1886)

In adevar,intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala.

Poetul este mai intai de toate o individualitate. Critcul este foarte impresionabil pentru razele rasfrante din prisma

altora,si individualitatea lui este dar consumata in intelegerea si simtirea altor individualitati.

Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor;esenta poetului este de a fi infelxibil in propria sa impresie.

In acest studiu Maiorescu vorbeste despre valoarea operei lui Alecsandri: “A lui lira multicolora a rasunat in orice adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocul lui. In ce consta valoarea unica a lui Alecasandri? In aceasta totalitate a actiunii sale literare”. Tot in aceasta opera, Maiorescu sustine relativitatea criticilor si faptul ca unii poeti sunt considerati mai mult sau mai putin valorosi in functie de modul de apreciere a fiecarui critic in parte. De aceea, Alecsandri fusese defavorizat.

POEZIILE D-LUI GOGA(1906)

Poeziile d-lui Goga au avut darul sa destepte o deosebita luare-aminte a publicului roman.

Pe cand la poeziile vesele autorul lasa expresiilor fraul mai liber, la cele triste,ca si la cele patriotice , este mai cumpatat in manifestare.

In aceste imprejurari exuberanta d-lui Goga la veselie este o reactiune salutara,iar infranarea la tristete,un merit deosebit:credinciosul,in sfiala lui,se teme de profanarea celor sfinte.

BETIA DE CUVINTE(1873)

În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta discuţiei contradictorie este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”.

Ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce schimbau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare".

Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut.

Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.

Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme.

BETIA DE CUVINTE(1873)

Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată.

BETIA DE CUVINTE(1873)

Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.

ORATORI,RETORI SI LIMBUTI(1902)

In acest caz evidentiaza proprietatile fiecaruia: “Oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi, limbutul pentru a vorbi”. El ridiculizeaza discursurile limbutilor din vremea sa, si anume ale parlamentarilor romani. Acestia vorbeau mult, folosind cuvinte abstracte, dar fara a transmite o idee clara.

CONCLUZIE

Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a influenţat destinul literaturii şi al culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului faţă de adevăr, plasarea analizei şi a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală , combaterea cu vehemenţă a mistificării istoriei şi a limbii române, a lipsei de echilibru între fondul şi forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului naţional şi de înlăturare a formelor fără fond, considerând că “…între 1848-1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura tradiţională şi cea modern, prin adpătarea unor “forme” occidentale nepotrivite “fondului” românesc. De aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept “formă fără fond” şi combaterea ei violentă în numele adevărului…”.

Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construe o teorie a culturii, demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice, au făcut posibilă apariţia marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.

REALIZAT DE: Balea Nicoleta Gherman Roxana-Maria Marginean Andreea Szekely Ildiko

CLASA A XI-MI