Studiu de caz :

Realizatori: Dragomir Cristina

Dragomir Claudia

Gheorghe Roxana

Gherghina Alina

Ion Mariana

Profesor coordonator: Păun Adela

Pagina 1

Clasa a-XI-a FColegiul Naţional Vladimir Streinu

Pagina 2

Direcţii de investigaţie

a) Care sunt direcţiile de manifestare a criticismului junimist

b) În ce constă "teoria formelor fără fond" şi în ce context a fost formulată

c) Cum au fost receptate în epocă şi după aceea, ideile critice maioresciene

d) Care au fost liniile "direcţiei noi" provocate de Maiorescu?

e) Cum foloseşte Maiorescu arta argumentării?

f) Cum se manifestă spiritul prolemic în scrierile maioresciene?

Pagina 3

Cuprins:1. Repere ale cazului 2. Fondarea Junimii 3. Formularea cazului 4. Descrierea şi analiza cazului 5. Etapele “Junimii”6. Junimiştii şi paşoptiştii7. Periodizarea Junimii8. Obiectivele “Junimii”9. Junimea şi Convorbiri literare

10. Prozatorii Junimii 11. Bibliografie

Pagina 4

Repere ale cazului

După Unirea din 1859, paradigma culturală realizată de paşoptişti este pusă în discuţie şi supusă unui sever examen critic de o nouă generaţie de intelectuali care se impune ca un grup de mare solidaritate ideologică şi culturală, şi, timp de un sfert de secol, constituie elita culturii române, orientând evoluţia acesteia. Câţiva tineri intorşi de la studii din străinătate întemeiază la Iaşi societatea culturală “Junimea”, în iarna anului 1863: Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu. Astfel, Iaşul, care-şi pierduse intâietatea prin stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucureşti, dobândeşte prestigiu cultural, pentru că Junimea cncentrează în rândurile ei pe cei mai talentaţi şi instruiţi reprezentanţi ai tinerii generaţii.

Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a avut un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultură, mai ales prin literatura originală, cu specific naţional. Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura română modernă, au asimilat romantismul, preluând şi elementele neoclasice şi iluministe, au fondat speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspiraţie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populară, valorificând în literatura cultă resursele expresive ale limbii populare.

Epoca de întemeiere (1821-1860) este privită de noua generaţie de intelectuali dintr-o perspectivă critică, decurgând din exigenţa modernizării profunde, reale, a culturii române. Fără să renunţe la idealul unităţii naţionale, noua generaţie îl impune cu alte mijloace. Exigenţele junimiştilor vizau un climat de seriozitate, de temeinicie şi de competenţă prefesională.

În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii provoacă schimbări majore:▪ în domeniul limbii, combat latinismul iniţiat de corifeii Şcolii Ardelene şi continuat de urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu; susţin modernizarea alfabetului latin şi ortografie fonetică; pledează pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;▪ în domeniul educaţiei culturale, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe („prelecţiuni populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile idei din spaţiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ţinută academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci şi pregătesc un public avizat;

Pagina 5

▪ în domeniul literaturii işi propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eşuat, dar ideile esenţiale ale discuţilor privind selecţia şi criteriile poeticităţii textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, reper teoretic fundamental; înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând valorile certe, judecate după originalitatea viziunii şi realizarea artistică.

Fondarea Junimii

Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei işi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp şi Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori.

Apoi “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate in cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultură naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocuparile la elmentele naţionale ale culturii noastre si la publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, influenţe consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia infiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-

Pagina 6

se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinţele însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în cazul general pentru producţiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.

Formularea cazului

Dacă scriitorii paşoptişti au alcătuit şi au pus în practică un program coerent de construire a identităţii naţionale prin intermediul literaturii, generaţia următoare se consideră îndreptăţită să reaşeze fundamentele culturii române moderne, printr-o acţiune critică vizând toate domeniile: cultura, politica, viaţa socială şi cea morală.

Cazul îl constituie identificarea şi ilustrarea criticismului junimist, care analizează urmările adaptării prea rapide şi superficiale a instituţiilor şi a formelor civilizaţiei occidentale. Opera de întemeiere a civilizaţiei şi a culturii române moderne, înfăptuită de predecesori, este criticată sever, cu scopul unei schimbări de paradigmă.

Junimiştii sancţionează evoluţia grăbită, “arderea etapelor”, în activitatea paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie “pas cu pas”, prin asimilări controlate de spiritual critic.

Pagina 7

Descrierea şi analiza cazului

Criticismul junimist se manifestă mai întâi în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu Maiorescu “Despre scrierea limbii române” (1866). Contextul publicării este semnificativ, pentru că precede întemeierea instituţiei academice şi porneşte campania noilor forţe culturale împotriva curentului Latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea limbii: simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici şi a altor mijloace de normare a limbii literare.

Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română:

“În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă română, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să se prezinte aceasta, adică scrierea sau […] literele trebuiau luate tot de la români. Si, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fu înlocuit prin alfabetul latin.”*

Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic (slavon), Maiorescu începe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezentanţi de mare autoritate în epocă:

„Esenţa etimologismului în ortografie este alta. El cere ca după ce literele s-au stabilit, fie cu semne, fie fără semne, scrierea ortografică însă să nu se îndrepte după vorbirea actuală, foarte influenţată prin legi eufonice, ci după legile derivaţiei cuvintelor de la originea lor, întrucât aceasta se poate urmări în întreaga tradiţie a limbii. De aceea d. Cipariu scrie cuvântul „bine” nu cu „i”, cum îl pronunţăm noi, ci cu „e”, adică „bene”, „e” fiind vocală originară.”

În opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului în scriere ar fi avut ca efect un regres: limba ar fi fost „aruncată” cu secole în urmă.

Deşi numit membru al Societăţii Literare (viitoarea Academie), în iulie 1867, Maiorescu demisionează în semn de protest faţă de respingerea proiectului sau privind scrierea limbii române şi va reveni abia în 1879, când Academia îi acceptă proiectul, semn al victoriei în prima „bătălie” culturală.

*„Despre scrierea limbii române” , Titu Maiorescu

Pagina 8

Etapele “Junimii”:

Junimea are o existenţă de mai multe decenii, cu activităţi şi orientări ce se schimbă de la o etapă la alta.• 1863-1874 - activitatea s-a desfăşurat la Iaşi şi a fost importantă mai ales prin caracterul ei polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Se promovează în această perioada principii estetice şi sociale.

Această etapă ieşeană a societăţii, cu întruniri săptămânale în casa lui Titu Maiorescu şi cea a lui Pogor, constituie faza ideologică, de afirmare şi de legitimare prin combaterea vechii direcţii în cultura română. Junimiştii evită implicarea politică, activitatea lor vizează trei direcţii: limba, literatura şi cultura.

Activităţile cuprind un larg spectru cultural şi se manifestă prin:▪ prelecţiunile populare cu public larg, întâlnirile în cerc restrâns pentru lectura creaţiilor originale;▪ editarea unei reviste a societăţii, “Convorbiri literare”, începând cu 1 martie 1867, cu apariţie lunară;▪ folosirea unei tipografii şi librării proprii pentru a publica şi răspândi opera membrilor societăţii;▪ susţinerea campaniilor pentru limba română literară vizând alfabetul şi ortografia.• a doua etapă, cea a şedinţelor duble (1874-1885), este marcată de intrarea junimiştilor în viaţa politică, în partidul conservator. Funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice îl obliga pe Titu Maiorescu să se stabilească la Bucureşti. Lui i se alătură Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, ca redactori la ziarul “Timpul”, oficiosul partidului conservator. Junimea se scindează, şedinţele se ţin atat la Iaţi, în casa lui Vasile Pogor, cât şi la Bucureşti, în casa lui Titu Maiorescu. Activităţile “Junimii” se îndreaptă mai ales spre literatură:▪ se consolidează “directia nouă” în poezie şi în proză prin capodoperele marilor scriitori – Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, publicate în revista “Convorbiri literare”, dar şi în volume;▪ poeziile lui Eminescu şi nuvelele lui Slavici sunt traduse în limba germană de Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu;▪ “Junimea” continuă să ofere burse tinerilor pentru studii în străinătate;▪ criticismul se manifestă acum prin noi campanii, notabilă fiind polemica lui Maiorescu privind “artă cu tendinţa” şi “artă pentru artă”, purtată cu Constantin Dobrogeanu-Gherea.

Pagina 9

• după 1885 – “Junimea” împreună cu revista “Convorbiri literare” se mută la Bucureşti. Activitatea junimiştilor se canalizează în această perioadă către preocupări universitare, căpătând un caracter academic. În această etapă, junimiştii se interesează de dezvoltarea altor domenii ale vieţii culturale, neabordate până acum şi anume filozofia, istoria, geografia. Ca urmare, se publică primele studii de istorie (A.D.Xenopol – “Istoria românilor”, în 14 volume) şi de filozofie (Vasile Conta).

Junimiştii şi paşoptiştii

Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a avut un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultură, mai ales prin literatura originală, cu specific naţional. Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura română modernă, au asimilat romantismul, preluând şi elementele neoclasice şi iluministe, au fondat speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspiraţie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populară, valorificând în literatura cultă resursele expresive ale limbii populare.

În toate domeniile culturii întemeiate de paţoptiţti, junimiştii provoacă schimbări majore:▪ în domeniul limbii combat latinismul iniţiat de corifeii Şcolii Ardelene şi continuat de urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu; susţin modernizarea alfabetului latin şi ortografie fonetică; pledează pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;▪ în domeniul educaţiei culturale, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe („prelecţiuni populare”) pe teme de istorie, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile idei din spaţiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ţinută academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci şi pregătesc un public avizat;▪ în domeniul literaturii îşi propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eşuat, dar ideile esenţiale ale discuţiilor privind selecţia şi criteriile poeticităţii textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, reper teoretic fundamental; înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând valorile certe, judecate după originalitatea viziunii şi realizarea artistică.

Pagina 10

Periodizarea JunimiiÎn activitatea societăţii şi a revistei se conturează distinct trei etape.

Perioada 1863- 1874

Prima etapă se întinde de la întemeiere până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii publice, se mută la Bucureşti. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale şi estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniştii şi ardelenii, apoi a polemicilor cu bamutiştii, cu Bogdan Petriceicu Haşdeu şi cu revistele din Bucureşti, duse nu numai de Maiorescu, dar şi în acţiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vargolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversităţi, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Perioada 1874-1885

Între anii 1874 şi 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care şedinţele din Iaşi se dublează cu cele din Bucureşti, în diversele locuinţe ale lui Maiorescu şi în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fantana Blanduziei,, Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeaşi perioada în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta şi Ion Creangă. Este perioada de desăvârşire a direcţiei noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum şi ale altor personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Perioada 1885-1944Pagina 11

1886-1900

Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă şi lipsită de omogenitate. Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetarile istorice şi filozofice.În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru că în 1895 să fie format un comitet care să îşi asume întreaga conducere a revistei. Între anii 1885 şi 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeaşi perioada are loc lupta “Junimii” cu socialiştii, acţiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir şi de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Gr. Tausan etc. Deşi în acest interval Ion Luca Caragiale îşi continuă colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid şi gloriei tinere a lui George Coşbuc perioada dintre 1885 şi 1900 dă grupării şi revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate. Este epoca în care se stabileşte pentru trei sau patru decenii de aici înainte configuraţia Universităţii, mai cu seamă a celei bucureştene şi în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale ştiinţei şi oratoriei universitare.

1900-1907

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul ştiinţelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puţine nume din sferele literare, mai multe din cele savante şi universitare. Animatorul comitetului este Ion Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinţi. Dacă până în 1900 revista îşi păstrase în primul rând tradiţionalul ei caracter literar şi filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacţie şi apoi cu trecerea lui la direcţia revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga şi alţii. Şi dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultura generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ion Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol şi Tocilescu.

Ultima etapăPagina 12

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcţie a lui Simion Mehedinţi, în timpul careia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuţiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. şi M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a carui colaborare începuse însă de sub direcţia anterioară. În latura îndrumării critice nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieşeană şi nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuţia lui P.P Negulescu şi a lui Mihail Dragomirescu. Apariţia lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai tarziu. Convorbirile literare au avut totuşi controverse şi în această perioadă cu revistele Viaţa nouă şi cu Viaţa românească. Lipsite însă de sprijinul unor noi şi puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinţi predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase înca din perioada vechii conduceri prin studii de artă romanească veche şi populară. Nici noua direcţie nu izbuteşte însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescenţă a mişcării, dezvoltată prin silinţele celei de-a doua generaţii de scriitori şi gânditori junimişti.

Obiectivele “Junimii”:

• răspândirea spiritului critic;• încurajarea literaturii naţionale;• neatârnarea intelectuală a poporului român;• originalitatea culturii şi a literaturii române;• crearea şi impunerea valorilor naţionale;• educarea oamenilor prin cultură (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se spre receptarea şi înţelegerea culturii de către popor;• unificarea limbii române literare.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând tendinţele latiniste ale cărturarilor transilvăneni care propuneau “curăţarea” limbii române de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Ciparin şi George Baritiu, pe de altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.

Pagina 13

După unire, dar mai ales după dobândirea independenţei naţionale, accentul trebuie să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe idealul perfecţionării ei interioare. Limba oficială, falsă erudiţie şi lipsa de gust sunt permanent semnalate şi ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimişti, vor colabora la revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integraţi acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentanţii noii generaţii literare, în frunte cu Titu Maiorescu, încep însă să domine scena. Sprijinind şi apărând valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage în cercul sau vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar romanesc. Aici îşi publică majoritatea poeziilor, Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părţi din “Amintiri din copilărie” şi poveşti, I.L.Caragiale îşi citeşte şi publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti. Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Bratescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.

Meritul “Junimii” a fost acela că a supus la o analiză temeinică şi lucidă societatea şi cultura românească, semnalându-şi slăbiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca şi aceea dintre junimişti şi ceilalţi intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea directă a oamenilor de cultură în problemele societăţii.

Manifestările “Junimii”, organizate cu scopul concretizării obiectivelor:• educarea publicului prin “prelecţiuni populare”, reuşind să impună o mentalitate junimistă în epocă, fără dogme şi să dezvolte spiritul oratoric pe care îl considerau o artă.

Prelecţiunile populare, debutează în februarie 1864 şi sunt organizate timp de aproape două decenii sub forma unor conferinţe duminicale. Aceste prelecţiuni contribuie la răspândirea principalelor idei junimiste:* respingerea rupturii violente între trecut şi prezent;* respingerea conceptului burghez de libertate şi a concepţiei burgheze despre propietate;* apărarea proprietăţii moştenite şi legarea ei de onoarea personală a propietarului;* păstrarea izvorului de bogăţie naturală;* aderarea la ceea ce este imediat, la concret;* acţiunea statului în direcţia rezolvării marilor probleme ale vremii;* transformarea statului într-un purtător al culturii;* respectarea specificului naţional.

Pagina 14

Dintre cei care au tinut prelecţiuni s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii, printr-o limbă română limpede şi frumoasă, prin cunoştinţe variate. Încă de la prelecţiunea introductivă intitulată “Ce scop au cursurilr populare?”, el a trezit admiraţia tuturor, prestigiul lui a crescut odată cu prelecţiunile “Despre religiunea în popor”, “Despre sunete şi culori”, şi a culminat cu ultima prelecţiune “Despre minte şi inimă”.

În cadrul acestor conferinţe a fost formulată în 1868 teoria “formelor fără fond” care exprima viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate, unitatea între fond şi formă, atât în cultură, cât şi în dezvoltarea socială.

Autonomia valorilor porneşte de la un principiu din filozofia lui Immanuel Kant, care delimitează domeniul esteticului de celelate valori (etice, ştiinţifice şi utilitare, politice). Titu Maiorescu analizează erorile lucrărilor istorice şi filozofice considerate fundamentale ca demonstraţie de latinitate a limbii române: “Istoria pentru începuturile românilor în Dachia” de Petru Maior (1812), “Lexiconul de la Buda” (1825), “Tentamen criticum în linguam romanicam” (1840), scrisă în latina pentru străini, lucrări care încalcă uneori adevărul ştiinţific, recurgând la exagerări provocate de intenţii demonstrative şi de motivaţii politice.

Maiorescu exprimă necesitatea aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, evitând astfel contaminarea ce are ca efect confuzia valorilor.

Unitatea între cultură şi societate este prezentată ca raport necesar între dimensiunea universală a formelor culturale (artă, ştiinţă etc.) şi determinarea concretă a unei societăţi (istorice, mod de viaţă etc.) care constituie “fundamentul dinlăuntru”.

Unitatea între fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială este principiul provenit din teoria evoluţiei organice. Prin “fond”, Maiorescu inţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, dar şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritual acestora, aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin “formă”, sunt desemnate structurile instituţionale, juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile culturale (presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc.), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii.

Teza maioresciană susţine evoluţia organică a unei societăţi, adică dezvoltarea de la fond spre forme, cu pastrarea unei concordanţe permanente între ele.

Pagina 15

La început, prelecţiunile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabilit teme comune pentru fiecare an. În 1872, în cadrul temei comune Omul şi natura,s-au ţinut prelecţiuni precum: “ Scrierea”, “Arta”, “Morala şi ştiinţa”, “Locuinţa”, “Plugul”, “Corabia”, “Arma şi unealta”.• unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiştilor privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă din 1860. În acest sens, Titu Maiorescu publică articolul “Despre scrierea limbii române” (1866), în care susţine toate ideile junimiste privitoare la limbă: ortografia să fie fonetică, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, respinge etimologismul susţinut de paşoptişti, propune normarea limbii (introducerea de reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Română aprobă şi oficializează această scriere pentru întreaga ţară.• interesul pentru literatură se manifestă încă de la infiinţarea societăţii şi a revistei. Încă din 1865, junimiştii emit ideea publicării primei antologii de poezie românească pentru şcolari, iar în primul număr al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publică studiul “O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, care il va consacra definitiv ca îndrumator şi critic literar. În domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeşte deja de eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri şi se pune accent pe poezia populară; în proză, se remarcă în mod deosebit Ioan Slavici şi Ion Creangă; în dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale.

Tudor Vianu a definit în “Istoria literaturii române moderne” fenomenul cultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trăsăturilor dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic şi academic”, “ironia” şi “vestita zeflemea junimistă”, “spiritul critic”.

În concluzie, esenţa culturală junimistă însumează spiritul filozofic şi oratoric, spiritul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.

Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a înfiinţat-o:a) Spiritul filozofic - este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste. Membrii săi sunt, în cea mai mare parte, oameni de idei generale şi mai puţin specialişti în domenii precise ale ştiinţei. Nu gustul individual, impresia de moment îi călăuzesc, ci dorinţa de a construi pe o solidă bază teoretică în care aplicaţiile devin doar o urmare firească a raţionamentului. Aşa procedează Titu Maiorescu, aşa vor proceda şi A.D.Xenopol, P.P.Carp sau, mai târziu, Mihail Dragomirescu.b) Spiritul oratoric - este a doua trăsătură a mentalităţii junimiste. Se naşte şi din opoziţia împotriva retoricii paşoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar şi din respingerea frazeologiei politice parlamentare şi a beţiei de cuvinte a timpului; impune un model în care totul, de la vestimentaţie la dicţie trebuia să dovedească perfecta stăpânire de sine, rigoare, măsură.

Pagina 16

Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziţiei discursului după modelul maiorescian reprezintă o tradiţie la Junimea.c) Gustul clasic şi academic – aşadar, pentru valorile canonice şi nu pentru inovaţie. Oamenii cu o solidă cultură universitară, junimiştii erau prea puţin dispuşi să accepte inovaţiile momentului, indiferent dacă acestea se numeau simbolism sau naturalism, în literatură, impresionism, în pictură sau muzică. Art Nouveau, în arhitectura. Astfel, clasicismul se bucură de o buna primire la Junimea, care nu se închide însă faţă de romantism. Dar, gustul junimist se îndreaptă către producţia confirmată de timp.d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie şi morgă al acţiunii lor culturale. Celebră este zeflemeaua junimistă la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol, care a coalizat împotriva mişcării pe cei mai mulţi dintre adversarii ei. Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită şi în interiorul cercului. Totul conduce spre acest mod de a înţelege activitatea junimistă, de la opoziţia lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în funcţionarea societăţii, până la devize glumeţe, precum intră cine vrea, rămâne cine poate; de la plăcerea poreclelor de care nu scapă nimeni (bine hrănitul Caragiani, pudicul Naum, carul de minciuni Negruzzi sunt doar câteva şi nu dintre cele mai “tari”), la exclamaţii deloc academice, de genul faul! faul! când se spunea o anecdotă fără haz.e) Spiritul critic – completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură a întregului. Criticismul Junimii se bazează pe acea atitudine centrală impusă de Titu Maiorescu – respectul adevărului. În numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale şi a falsei erudiţii. Nevoia de autenticitate în formele de manifestare a vieţii naţionale determină şi atitudinea politică a lui Eminescu. Nevoia de adevăr implică şi modestia, rechemând spiritele la cunoştinţa limitelor şi a condiţiilor de fapt, pe principiul că sarcina modestă, dar bine implicate este superioară marilor năzuinţe. De asemenea, se doreşte aşezarea vieţii politice şi culturale pe baze autentice, respingându-se “formele fără fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, raţiunea vor fi reperele permanente ale junimiştilor.

Toate acestea fac din acţiunea junimistă un moment crucial în evoluţia culturii române, despre care E.Lovinescu va afirma cu deplină îndreptăţire: ,,Când o mişcare culturală, în afară de mortarul câtorva generaţii de oameni culţi, privind unitar şi serios problemele vieţii româneşti, a dat politicii pe P.P.Carp, criticii teoretice pe T.Maiorescu, poeziei pe

Pagina 17

M.Eminescu, prozei pe Ion Creangă, teatrului pe I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea mişcare nu poate fi privită decât ca un fenomen de mare însemnătate.”**

Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitate de un spirit critic neadormit şi un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică socială şi economică începute de Al.Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail Kogălniceanu, omul de idei al epocii paşoptiste dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romantică în perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă.

Titu Maiorescu, într-un studiu foarte important din 1868, intitulat “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, a facut observaţia că, în epoca modernă a istoriei noastre (de la 1821 încoace), dezvoltarea s-a facut prin împrumutarea de la alte civilizaţii europene a unor “forme” (instituţii sociale sau culturale, manifestări politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adică spiritului profound, tradiţiilor, felului de viaţă de la noi. Formula maioresciană a devenit celebră sub numele de “forme fără fond”. Maiorescu vrea sa spună că reformele politice, sociale, economice, culturale nu s-au bazat pe o studiere atentă a lucrurilor din ţară, ci au fost rezultatul dorinţelor claselor suprapuse de la noi de a fi cu orice preţ în pas cu Apusul. Ştim că o parte din cei care au înfăptuit Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1859 au fost puternic influenţaţi de revoluţiile şi de reformele burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei atât de necunoscători ai situaţiei din ţara lor? Maiorescu se referă mai ales la unele exagerări, în limbajul politic al paşoptiştilor, la superficialitatea unor schimbări etc. Teoria maioresciană se baza pe o concepţie socială şi filozofică a timpului cunoscută sub numele de evoluţionism şi care pretindea că orice dezvoltare socială trebiue sa fie lentă, metodică, începând cu fondul şi împrumutând acele forme care corespund necesităţilor adevărate. Dar studiul istoriei arată că uneori evoluţia nu e organică şi că împrumutarea unei forme poate juca, la rândul ei, un rol destul de mare în schimbarea fondului. Uneori simpla modă influenţează comportarea profundă a oamenilor. Aşa cum Unirea Principatelor a fost anticipată de uniunea vamală, de constituţia numită Regulamentul organic, care era valabilă şi pentru Moldova şi pentru Muntenia, adică de forme parţiale de unificare a instituţiilor, orice schimbare de fond poate fi anticipată şi influenţată de schimbări de formă. Maiorescu

Pagina 18

greşea mai ales cerând ca formele noi şi necorespunzătoare să fie distruse. N-avem încă muzică naţională (fondul), la ce ne trebuie şcoală de muzică, conservatorul (forma) se intreba el şi cerea desfiinţarea acesteia din urmă. Dar s-a dovedit că muzica natională a putut apărea în urma conservatorului şi că această şcoală a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat şi o consecinţă absolut remarcabilă: introducerea în mentalitatea publică a cultului pentru adevăr. Însănătoşirea vieţii publice, a limbajului parlamentar (dar şi literar), combaterea exceselor de tot felul au făcut posibile condiţiile pentru apariţia marii literaturi şi culturi clasice, a acelor opere de valoare, datorate lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici etc., care reprezintă un stadiu nou, evoluat, al culturii naţionale.

Junimea şi Convorbiri literareSocietatea Junimea şi “Convorbiri literare” au jucat în literatura

română un rol considerabil.Ele au creat un mod de a inţelege cultura ,care a primit numele de spirit junimist. Care sunt insuşirile spiritului junimist? Tudor Vianu le considera definitorii pe următoarele cinci: înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, clasicismul, ironia şi spiritul critic.

1)Junimiştii sunt intelectuali cu pregătire filozofică, oameni foarte cultivaţi şi la curent cu evoluţia ştiinţei şi a literaturii. Înclinaţia lor spre filozofie înseamnă preferinţa pentru idei generale. Ei nu sunt specialişti inguşti şi işi pun problemele generale ale societăţii şi culturii române. Când mai tinerii membri ai societăţii aduc o pregătire de specialitate mai bună, ei se lovesc de o oarecare rezistenţă a fondatorilor,care preferă speculaţia generală a analizelor de specialitate strictă. De altfel,Maiorescu îndrumă pe poetul Eminescu să studieze filozofia,iar pe istoricul A. D. Xenopol, să studieze,pe lângă istorie şi drept, filozofia.

2)Oratoria junimistă pleacă de la combaterea modului de a vorbi în public a generaţiei anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogii insuportabile(criticate şi de Caragiale în piese sale). Junimiştii işi bazează vorbirea publică pe un control sever al expresiei. La “prelecţiunile populare” vorbitorul venea neobservat de ascultători, iţi făcea apariţia pe scenă exact la ora fixată, vorbea 50 de minute,fară să citească sau să rercurgă la paharul cu apă obişnuit, apoi dispărea la fel de misterios. Ţinuta vorbitorului era îngrijită, chiar solemnă. Cuvântarea era riguros intocmită. Nimic de prisos, nici o fraza în plus. Acest sistem a fost prelungit de junimişti, când au intrat în politică, şi în şedinţele parlamentului, ei fiind socotiti printre primii oratori parlamentari. Titu Maiorescu şi Petre Carp au

Pagina 19

creat un stil(exact,ironic,laconic) al discursului de acest gen, presărat de formule memorabile. Maiorescu a scris un articol celebru în 1902,”Oratori, retori şi limbuţi”, în care face o scurtă istorie a oratoriei parlamentare româneşti, distingând pe vorbitorii care aveau ceva de spus (adevăraţii oratori) de cei care vorbesc doar ca să vorbească(limbuţii); între aceştia, la jumătatea distanţei, se află, după părerea lui Maiorescu,”retorii”,nici cu adevărat oratori,nici numai simpli limbuţi.

3)Clasicismul, în forme academice, al spiritului junimist e legat în primul rând de vocaţia pedagogică şi universitară a lui Maiorescu şi a multora dintre studenţii săi. Junimea şi ”Convorbirile” încurajează literatura clasicistă, atât în sensul că aparţine curentului clasic propriu-zis, cât mai ales în acela că e ”clasată”, adică acceptată de cei mai mulţi ca valoroasă. Dar nu e vorba doar de această preferintă, ci de credinţa lui Maiorescu că o literatură şi o critică naţională trebuie să educe spiritul public, cultivându-i deprinderi corecte, din care cauză ele trebuie să îndeplinească unele condiţii esenţiale: literatura să fie indiscutabilă, sub raportul valorii, iar critica să fie academică, serioasă, metodică.

4)Dar acest academism(această seriozitate fundamentală, în tot ce întreprindea Maiorescu) nu exclude, ci, din contră, presupune ironia. Am văzut că cenaclul junimist cultivă gluma, anecdota, zeflemeaua. Junimiştii spuneau că în grupul lor “intră cine vrea, rămâne cine poate” (adică cine rezistă ironiilor). E vorba însă nu numai de latura această hazlie a lucrurilor, ci de o convingere mai profundă a lui Maiorescu şi a celorlalţi că nu se poate construi nimic, pe o baza nouă, fără a distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, vechea bază, prejudecăţile şi ideile greşite. Junimiştii au fost mari polemişti. Ei au început întotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una din ţintele ironiei lui Maiorescu a fost “beţia de cuvinte”. Sub acest titlu, Maiorescu a scris un celebru articol polemic contra delirului verbal, a limbuţiei fără conţinut, din multe studii de specialitate ale vremii.

5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii în problemele culturii, care este cunoscută sub numele de spirit critic. Uneori acest spirit critic a fost considerat ca un criticism. Criticism înseamnă critică exagerată. Spiritul junimist a fost legat adesea în trecut de exagerarea criticii şi membrii societăţii, acuzaţi că nu iubesc nimic, strâmbând din nas la tot, că sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost partizanii spiritului critic în cultură, adică a acelei atitudini care priveşte totul în faţă, lucid, care nu se îmbată cu apă rece, cum spune proverbul, şi nu admite nimic decât sub rezerva discuţiei şi argumentaţiei temeinice. Această poziţie le-a fost inspirată junimiştilor de o anumită evoluţie a societăţii şi gândirii omeneşti în epocile precedente.

Pagina 20

PROZATORII JUNIMII 1.TITU MAIORESCU (1840-1917)

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfarşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Anii 1860 au însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, infiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră,

Pagina 21

condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vietii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluentă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină işi asuma Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucat studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii consideră acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţa literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, impărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atât cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

Pagina 22

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceală, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolului său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care işi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să intrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea dumitale.”

Autoritatea incontestabilă, bazată pe cultură, pe inteligenţă şi pe caracter, exercitată de Titu Maiorescu toată viaţa, s-a manifestat încă de timpuriu, recunoscută fiind de colegii de generaţie precum P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, T. Rosetti, care se strâng în jurul lui, la puţin timp după întoarcerea din străinătate, de la studii, spre a crea acea societate literară al cărei spirit şi a cărei acţiune aveau să-şi lase amprenta asupra uneia dintre cele mai strălucite perioade din literatura noastră. ”Junimea”, o dată constituită, criticul avea să fie mentorul ei, imprimându-i un spirit de seriozitate în discutarea problemelor literare, lingvistice, filozofice sau istorice şi un discernământ în judecarea estetică aplicată creaţiilor literare ce aveau să direcţioneze una din orientările cele mai importante şi mai statornice ale culturii române din ultimele decenii ale secolului trecut. Simpla lui prezeţă la şedintele “Junimii”, impune respect şi moderaţie în comportamentul membrilor societăţii, altfel mari amatori de farse şi anecdote, iar articolele lui Maiorescu reprezintă formularea cea mai clară şi mai profundă a ideilor junimiste. Spiritul teoretic a lui Maiorescu şi marele lui talent de expresie a dominat întreaga societate de doctori, militari, matematicieni, filologi, istorici, profesori, avocaţi şi economişti.

Pagina 23

Titu Maiorescu a fost cel care a propus înfiinţarea unei reviste a « Junimii »şi care a fost de acord cu titlul propus de Iacob Negruzzi: « Convorbiri literare » Primul număr a apărut la 1 martie 1867, Titu Maiorescu a scris introducerea, semnată şi de I. Negruzzi. Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: ».... unul dintre cei mai luminaţi oameni ai întregului secol în care se plămădise România modernă. Bucurându-se din anii tinereţii de un mare prestigiu personal, făcut din măsura, consecvenţă şi demnitate, din bun gust în aprecierea literară a altora şi, în proprii producţie, dintr-un talent care menţine încă tinere pagini scrise cu şase sau şapte decenii în urmă, dintr-o artă aristocratică a vieţii cu atât mai uimitoare cu cât, în armonia ei, se ridică peste primejdiile unei organizaţii expuse depresiunii morale şi chiar deselor încercări ale sănătăţii fizice, Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul sau prin devotamentul dăruit cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji « 

Printre meritele remarcabile care fac din Titu Maiorescu o personalitate de prim rang a literaturii române se numără şi acela de a fi intuit valoarea celor mai importanţi scriitori ai noştri de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX , de a-i fi încurajat şi susţinut moral şi chiar material. A fost primul critic care a intuit în adevărata sa esenţă geniul eminescian, îngrijindu-se de prima ediţie a poeziilor lui Eminescu în 1883, şi apoi de următoarele. Pe Slavici l-a ajutat să se stabileasca la Bucuresti. L-a apreciat pe Caragiale şi i-a luat apărarea în 1885 împotriva acuzaţilor de imoralitate.Şi alţi scriitori au fost remarcaţi de el: George Coşbuc, pe care l-a chemat la Bucureşti după ce a citit în „Tribuna”, „Nunta Zamfirei”, Duiliu Zamfirescu, Octavian Goga, Sadoveanu şi I. Al. Brătescu-Voineşti. Titu Maiorescu şi posteritateaAfirmat şi combătut (de Gherea sau Haşdeu, spre exemplu) în partea a doua a secolului trecut, venerat şi din nou demistificat mai apoi, Titu Maiorescu nu poate fi omis din istoria noastră literară pentru că a condus o şcoală de literatură (Junimea), a pornit „direcţia nouă” în scrisul nostru, a fundamentat critica literară naţională, a impus apărarea valorilor contra nonvalorilor. Indiferent de opţiunile urmaşilor săi din cercetarea literaturii, această ultimă consideraţie nu poate şi nu va putea niciodată fi anulată.Titu Maiorescu a fost, este şi va fi un contemporan.

Însemnătatea contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de aceea pe care a obţinut-o în atâtea alte domenii

Pagina 24

ale culturii naţionale.După 1867, Maiorescu publică primele sale studii critice ce privesc în primul rând poezia lirică în volumul “Critice“ şi în “Direcţia Nouă”. În “Beţia de cuvinte” ,Maiorescu oferă neajunsul pe care unii din scriitorii timpului, îl perpetuau în ignorarea noilor cerinţe ale momentului.”Beţia de cuvinte” este forma epigonică şi degenerată a retoricii.Ocupându-se astfel de elucubraţiile estetice ale lui Pantazi Ghica,Maiorescu notează :”În fantezia d-sale cea învăpăiată adjectivele înoată cu grămada ,şi d-sa pescuieşte când pe unul când pe altul ,şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaşi teme ,cu combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date .Înţelesul rămâne acelaşi şi uneori castigă .”(Beţia de cuvinte,1873,critice,I,p 235).

Scriitor sobru şi demn,care a fost şi unul dintre cei mai însemnaţi vorbitori ai timpului sau,nu se ridică atât împotriva retoricei cât împotriva degenerării ei caricaturale ,făcută din ostentaţie şi intemperanţă verbală .În atelierul oratoriei găseşte Maiorescu mijloacele sale stilistice de căpetenie.Desigur,Maiorescu nu este un scriitor cu imaginaţia vie ,cu paleta încărcată de culoare ,deşi pe alocuri ,comparaţiile şi metaforele joacă un oarecare rol în scrisul său .Farmecul literar al operelor provine din scurţimea sugestivă ,din pregnanţa formulărilor sale. Maiorescu este în proza românească descoperitorul conciziunii lapidare.Caracterul sentenţios al prozei maioresciene este incontestabil.Expunerea sa se opreşte din când în când pentru a lua forma maximei. Maxima este un fruct al conversaţiei între oamenii spirituali şi comunicativi. Istoriceşte vorbind, maxima ca gen literar nu este oare un produs al culturii moderne în Franţa vechiului regim, al incomparabilei arte de a conversa.

1.Într-un studiu asupra lui Rochefoucauld,regretatul Paul Zarifopol a pus bine în lumină relaţia în care stă maxima cu stilul vorbit şi elocvent: ”Izolată ca zicătoare, sau presărată ca ornament instructiv în discurs sau în conversaţie, maxima este, mi se pare, un produs evident şi natural al stilului vorbit. Şi este de înţeles că această formă literară a trebiut să piardă tot mai mult din funcţiunea ei estetică. În general se poate zice, cred, că stilul nostru modern este mai mult determinat de meditaţie, de cugetarea solitară şi cât mai personală de comunicare şi transmitere. Estetica noastră se orientează după impresia intimă, după intuiţia primă şi individuală, nu după formularea logică, discursivă şi socială.”(Pentru arta literară,1934,p.239)

Pagina 25

În planul imaginaţiei maioresciene, trebuiesc amintite şi acele câteva portrete în care trăsătura fizică sprijină caracterizarea morală. Iată-l pe Leon Negruzzi: ”Înalt la statură, lat la faţă şi la piept, cu umbletul balansat ca al marinarilor, cu gestul larg şi cu râsul zgomotos al temperamentului sanguinic, era mai întâi de toate un om bun la inimă, milos, cinstit, şi vesel până la uşurinţa “(III,p 189). Oricât ar fi funcţionat pe alocuri fantezia lui Maiorescu, darurile lui scriitoriceşti trebiuesc căutate cu precădere pe alte tărâmuri ale imaginii. Una din uneltele artistice pe care le-a mânuit cel mai bine şi care i-a asigurat multe succese este fără îndoială ironia lui. Este reacţia unui om care priveşte de sus pe adversari, înveselindu-se pe seama lor, dar fără să depăşească vreodată nivelul acelei urbanităţi în care se ghiceşte preocuparea omului de a se respecta mai întâi pe sine.

Selecţiuni din proza populară:

O cercetare critică asupra poeziei române (1867) În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868) Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872) Comediile domnului Caragiale (1885) Eminescu şi poeziile sale (1889) Povestirile lui Sadoveanu (1906) Poeziile lui Octavian Goga (1906) Retori, oratori, limbuţi Beţia de cuvinte

Titu Maiorescu, este creatorul criticii literare estetice românşti. În 1867 el publică primul studiu de estetică din cultura noastră, cu titlul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, cunoscut şi sub titlul “Poezia română”. Studiul cuprinde două părţi:a)Condiţiunea materială a poeziei;b)Condiţiunea ideală a poeziei;

În prima parte a studiului, Titu Maiorescu defineşte poezia prin comparaţie cu ştiinţa. Poezia exprimă frumosul, iar ştiinţa adevărul; adevărul cuprinde idei, iar frumosul cuprinde idei manifestate în imagini sensibile. Spre deosebire de celelate arte, care au un material de construcţie în natură (culorile, sunetele, piatra, lemnul, etc.), poezia nu are cuvântul, aşa cum s-ar crede, pentru că acesta este doar un mijloc de comunicare.

Pagina 26

Ca să devină material al poeziei, cuvântul trebuie să trezească în fantezia auditorului o imagine sensibilă. Pentru a creea această imagine prin cuvinte, poeţii trebuie să folosească cuvinte cu sens concret, să concretizeze cuvintele cu ajutorul figurilor de stil. Titu Maiorescu dă exemple de comparaţii, epitete, metafore potrivite sau nu, atât din literatura română cât şi din literatura străină. Modele găseşti întotdeauna în poezia populară. În a doua parte a studiului intitulată “Condiţiunea ideala a poeziei”, Titu Maiorescu discută conţinutul poeziei, afirmând că trebuie să exprime întotdeauna “un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală, sau care să ţină de tărâmul ştiinţific”. În studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, 1868, Titu Maiorescu a formulat celebra teorie a “formelor fără fond”, susţinând că, în România, instituţiile democratice sunt forme împrumutate din Occident, în contrast cu un fond patriarhal. Analizând “Noua direcţie”generată în literatura română de societatea “Junimea”, în studiul “Direcţia nouă în poezia şi proza română”, 1872, Titu Maiorescu stabileşte o adevarată scară de valori a operelor scriitorilor români până la 1870.

În poezia română consideră că în fruntea noii direcţii trebuie situat Vasile Alecsandri. După Vasile Alecsandri îl situează pe Mihai Eminescu.(acesta publicase numai trei poezii în “Convorbiri literare”: “Epigonii’’, “Mortua est’’ şi “Venera şi madona”) despre care a afirmat că este “poet, poet în toată puterea cuvântului”.

Pagina 27

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit şi „luceafarul poeziei româneşti”

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mânăstirii de catre Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii. Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filozofie din Viena ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a facut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi Blaj. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã provocatã de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi. La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

Pagina 28

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România junã, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul sau despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începerea din acest an în „Convorbiri Literare”. În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului. În perioada 17-29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obtina de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pe doctoratul lui. În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfaşurat o activitate publicistică exceptională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafarul, etc.). Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafarul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. În 1889, Titu Maiorescu publică studiul „Eminescu şi poeziile lui”, în care discută personalitatea marelui poet din perspectiva teoriei schopenhaueriene despre geniu. Ca om de geniu, Eminescu ar fi trăit exclusiv în lumea ideilor şi ar fi fost indiferent la latura materială a existenţei sale sau la recunoaşterea publică. Titu Maiorescu fixează câteva din trăsăturile personalităţii lui Eminescu: “inteligenţă ascuţită”, “memoria prodigioasă’’, “curiozitatea intelectuală” ceea ce explică vasta sa cultură, enciclopedismul său. Combate apoi ideea că poetul a fost nefericit, afirmând că i-a fost caracteristică “seninătatea abstractă”, suferinţa sa fiind provocată nu de cauze personale, ci de motive filozofice. El deplânge soarta omului pe pamant în general, nu propriu-i destin.

Pagina 29

În a doua parte a studiului, Titu Maiorescu face aprecieri asupra poeziei eminesciene, sesizând bogăţia tematică, expresie a vastei culturi a poetului, cât şi mânuirea perfectă a limbii române.

“Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara” au fost de cele mai multe ori citite cu interesul de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepară. Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu obsevarea realităţii ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Observaţia este adevărată şi pentru portretele eminesciene. Iată-l pe cel al lui Dan Dionis: ”Faţa era de acea dulceaţă vânătă, albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră”.

Pictorul vieţii morale găseşte unul dintre mijloacele sale cele mai potrivite în întrebuinţarea pe care o dă epitetului. Epitetele eminesciene apar mai întotdeauna în grupe de trei şi într-un amestec caracteristic al epitetului sensibil cu cel moral. Tot ca un mijloc al interiorizării tablourilor şi descrierilor apar în proza lui Eminescu comparaţiile morale, adică acelea care ilustrează şi întăresc o trăsătură văzută, printr-una spirituală. Astfel, în Făt-Frumos din lacrimă, eroul împreună cu faţa răpită “fugeau prin noaptea pustie şi rece, ca două visuri dragi”

Dar în timp ce scade consistenţa materială a aspectelor văzute, creşte expresia stărilor de intensitate şi adâncime morală. Împrejurarea poate fi observată chiar în vocabularul scriitorului, care face un uz neîngrădit de termeni adânc, adancime, intensiv, apăruţi cu această mare frecvenţă mai întâi în paginile lui. Legătura care uneste pe scriitorii ”Junimei” provine nu numai din barajul pe care ei il pun retorismului mai vechi, dar şi din contactul pe care îl stabilesc cu viaţa, cu limba şi cu inspiraţia populară. Necesitatea acestui contact, afirmată în principiu de Titu Maiorescu, este ilustrată de fiecare din scriitorii “Junimei” ,cu diferenţe apreciabile.

Despre moartea poetului, G. Calinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.[3]

Pagina 30

ION CREANGĂ

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleşti; d. 31 decembrie 1889, Iaşi) este unul dintre clasicii literaturii române alături de: Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită

măiestriei basmelor, povestilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Împrietenindu-se cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii literare "Junimea" conduse de Titu Maiorescu şi a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile. Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat la Junimea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist care a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion Neculce, s-a spus că a intrat în literatură cu un substanţial fond sufleţesc şi intelectual de sorginte populară. În acest sens, George Călinescu afirma că, scriitorul moldovean reprezintă poporul român, însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. În Creangă trăiesc credinţele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului. Izvorul principal al operelor sale este folclorul românesc.

Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o

Pagina 31

ridică la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. Îndemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prieten Mihai Eminescu.

În toamna anului 1875 Creangă citeşte la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare în revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă - exclama Iacob Negruzzi – redactorul revistei. Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna pregătite câte o “corosivă” pentru junimiştii care se amuzau copios, hazul lor făcând să se cutremure pereţii. Râsul lui înveselea toată societatea, când aducea câte o poveste sau nuvelă, sau câte un capitol din Amintirile lui…Cu câtă plăcere şi haz ascultăm sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv notează entuziasmat I. Negruzzi, recunoscând în Ion Creangă un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atracţie asupra spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.

Plecarea amicului său Mihai Eminescu la Bucureşti, la revista Timpul, unde devine redactor, boala care i se accentuează, îi adumbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, Creangă se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Poeta Veronica Micle a murit în acelasi an cu cei doi. Ultimele zile le-a petrecut în bojdeuca din mahalaua Ticau a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.

De la Creangă ne-au rămas puţine scrieri, publicate postum în două volume de către fiul său.

Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei sale. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuţie în paginile „Amintirilor”, ale „Poveştilor” sau ale ”Anecdotelor”. Imaginile, metaforele, comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele rezervor al limbii. Problema stilistică pe care o impune proza lui Creangă constă din izolarea mijloacelor ei individuale, mai uşor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. Orala este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări fără alt scop, decât acel artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate. Adevărul este însă ca Ion Creangă nu este un descriptiv colorat, în felul lui Alecsandri. Peisajul este ca şi inexistent în paginile lui. Abia dacă putem spicui în notaţiile „amintirilor” viziunea Cetăţii Neamţului ” îngrădită cu

Pagina 32

pustiu, acoperită cu fulger ”Mai des se opreşte pentru a zugrăvi pe omul fizic.’’

Opera lui Ion Creangă este evident apropiată de junimism, chiar dacă nu toţi junimiştii au descifrat acest adevăr, dar acest mare adevăr l-a intuit Eminescu, afirmându-l cu claritatea care îi era caracteristică. Opera lui Creangă nu are nimic comun cu semănătorismul, deşi acesta din urmă a elogiat până la exces timpurile revolute şi a anatemizat cu violenţă noile rânduieli. Dezrădăcinaţii care au umplut până la săţietate scrierile semănătoriste nu se pot revendica din arta şi psihologia personajelor lui Creangă .Ele îl ipostaziaăa pe ţăranul autentic , în ambianţa autentică ,care ştie să ţină , cu inteligenţă , mijlocia între contrarii care se înfruntă cu fatalul.

Unic prin geniul său oral, Creangă apare, prin neîsemanata lui putere de a evoca viaţa, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al „Junimii” prin acea vigoare a conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu Eminescu, bucuroşi din primul moment ar fi ghicit în el o conştiinta înrudită.

IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Siria, judeţul Arad - d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) a fost un scriitor şi jurnalist român.

Ca şi Creangă, Ion Slavici e descoperirea lui Eminescu. Poetul i-a relevat valorile culturii româneşti, punându-i efectiv şi

Pagina 33

condeiul în mână. Slavici nu este –se ştie îndeobşte - un creator de înălţimea celor trei mari contemporani ai săi: Eminescu, Creangă,Caragiale. Dar se situează,cu siguranţă, în imediata lor succesiune. In capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă „Istoria literaturii române moderne T.Vianu” nota că Slavici ne invită la un ospăţ mai sărac.

Ceea ce l-a cucerit pe Slavici a fost cu siguranţă întruchiparea purităţii sufletului ţărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de literatură populară a cărei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucrătoare. Firea aşezată a lui Slavici , gândirea sa cumpănită nu putea să atragă decât simpatia poetului care descoperea cu bucurie că un tânăr ardelean la care lumea poveştilor şi cea a vieţii trăite se integrau firesc într-o armonie puţin obişnuită. Urmăreau aceleaşi cursuri(drept şi filozofie) şi-au descoperit puncte de vedere înrudite, au avut revelaţia filozofiei schopenhauriene şi au devenit partizanii dreptului natural şi ai evoluţiei organice. Erau pe scurt adepţii unui conservatorism luminat ,care nu excludea progresia ci o presupunea cu necesitate şi considerau că postulat axiomatic ţărănimea ca fundament al civilizaţiei româneşti.

Poetul, descoperindu-i darurile l-a îndemnat să scrie. L-a recomandat – prin Negruzzi – Junimii şi în primul număr din 1871 a debutat în Convorbiri cu comedia” Fata de birău”. În acelaşi an elaborează Studiile asupra maghiarilor care apar în paisprezece numere ale revistei junimiste. Devenise membru îndrăgit al Junimii şi cu bursa căpătată de la societate şi-a putut continua studiile juridice. La sfârşitul lui ianuarie 1877 se stabileşte la Bucureşti şi devine redactor la” Timpul „.Scriitorul se ocupa numai de rubrica literară şi de partea consacrată problemelor de politică externă. Că în convingerile lui Slavici junimismul ideologic era bine instalat o dovedesc aceste confesiuni intime, într-o scrisoare din octombrie 1876,adresate prietenului ardelean Vicenţiu Mangra :”Tinerii crescuţi fiind în străinătate, când s-au întors în ţară erau nişte străini. Ei înţelegeau bine ce se petrece în Franţa, Italia sau Germania, nu aveau însă de unde să înţeleagă ce se petrecea în România. Astfel ei se credeau a face bine făcând în România ceea ce ar fi făcut dacă ar fi rămas în ţările în care au fost crescuţi. Înţelegi prea bine că o mai mare nenorocire nu se putea. Aceşti oameni sileau pe România a face ceea ce nu se potriveşte cu firea ei, şi astfel,ce între oameni cu minte nu este cu putinţă ,o sileau a risipi o mulţime de puteri pentru ţinte nebune….”

Junimiştii au găsit în creaţia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorită şi cultivată de ei. ”Fata de birău” şi apoi basmele şi poveştile folclorice, le verifică ,desigur aprecierea dintâi. Când Convorbirile sau Timpul încep să-i publice şi nuvelele ( Popa Tanda , Budulea Taichii ,Gura

Pagina 34

Satului), junimiştii deşi sesizează evoluţia artei scriitorului, consideră că opinia lor iniţială se verifică pe deplin. Mediul evocat şi modalitatea continuă să fie ale unui creator de povestiri săteşti, ale acelor Dorfgeschichte mult cultivate în literatura germană .

Arta lui Slavici ca şi a celorlalţi scriitori care produceau o astfel de literatură poporală era deci preţuită pentru că „părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice”. Incontestabil, Ioan Slavici este creatorul acelui realism ţărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu, că o formulă ideală pentru nuvelistica vremii. Universul recreat de Slavici este cu adevărat cel autentic ţărănesc. E o atmosferă de viaţă rurală, surprinsă realist în care totul şi toate sunt statornicite de când lumea. E o lume de mică comunitate, ferecată în sine, stăpânită de cutume, vieţuind intr-o armonie firească cu natura. Totul e fixat de la geneză, oamenii repetă ca un ritual, mereu aceleaşi gesturi simple, în ocupaţii ştiute, moştenite din tată în fiu, fără surprize şi posibile încălcări. Angrenaţi în această ordine prestabilită , în care rolurile sunt bine distribuite iar textul mereu acelaşi, oamenii sunt închişi în sine, rostindu-se rar.

Scriitorul a trăit drama unui Moş Marian, fără a fi avut tăria să recunoască eşecul strădaniei de a întrupa artistic o lume străină din material pe care nu-l putea stăpâni.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg romîn şi unul dintre

Pagina 35

cei mai importanţi scriitori romăni. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăşi a fost, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversităţile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează şi calităţii sale de junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută reprezentată, la 13 noiembrie în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferinţă cu titlul Gâşte şi gâşte literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însă a relaţiilor personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 Caragiale şi-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale.

Scriind despre Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), şi referindu-se la tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (...) Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzaţia de imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemică dintre Maiorescu şi Gherea, evidenţiaza realismul tipurilor şi al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.

Pagina 36

Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficţiune artistică”, prilej de a ne înălţa „în lumea ficţiunii ideale”

Şeful literar al Junimii a arătat mult timp faţă de Caragiale o foarte vie solicitudine, ducând, vreme de zece ani, o statornică colaborare. Piesa O noapte furtunoasă a avut urmatoarea dedicaţie: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoştinţă şi devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann şi a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei, dramaturgul a menţinut relaţii cordiale cu toţi ceilalţi membri ai Junimii, în mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul şi redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, caruia i-a dedicat O scrisoare pierdută, N. Gane). În anii activităţii sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a şi tradus mai multe texte din Caragiale, în vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitivă în 1892, când şi-a întrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui impotriva vechilor prieteni literari şi a lui Titu Maiorescu a devenit obsesivă. De-abia peste caţiva ani, colaborând la Epocă (1896), fostul junimist a regretat despărţirea de Maiorescu, evidenţiind marile calităţi ale criticului, cu un rol de primă mărire în cultura noastră, alături de Haşdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de ziua de naştere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis acestuia o călduroasă telegramă:

„Din toată inima ca pe frumoasele vremi ale tinereţii un bătrân şcolar urează ilustrului învăţător la mulţi ani cu sănătate şi veselie. Trăiască Maiorescu! Caragiale.”

La răspunsul de mulţumire, Caragiale a revenit cu o altă urare:„Bătrânul şcolar este fericit că o pornire din inimă i-a fost întâmpinată

cu atâta graţie din partea ilustrului şi totdeauna neuitatului învăţător. Încă o dată, la mulţi ani, cu sănătate şi veselie, trăiască Titu Maiorescu.”

Fără să fi reuşit o reluare a colaborării la Convorbiri literare, conştient de locul uriaş deţinut în cultura noastră de prestigioasa revistă ieşeană, Caragiale a încercat în anul următor (1909) „o nouă şi ultimă expresie a unei «mea culpa»“ :

„Un şcolar puţin însemnat, care a ştiut mai mult să te supere decât să se folosească de învăţăturile dumitale, işi permite, cu tot respectul, a-ţi trimite din depărtare urarea sa cordială: Să trăiască ilustrul nostru profesor Titu Maiorescu întru mulţi ani, sănătos, cuminte şi vesel! aşa cum din tinereţe îl ştie bătrânul şcolar. I.L. Caragiale”.(Şerban Cioculescu)

Pagina 37

Maiorescu consimţise în aceste împrejurări doar o reluare a relaţiilor literare, nu şi a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste manifestări ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a realizat o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, o interesantă simbioză între o mare inteligenţă şi nestatornicia unui caracter dificil şi imprevizibil:

„Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc.” (Titu Maiorescu)

Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, a fost şi părerea lui Duiliu Zamfirescu. Acesta credea că spiritul maliţios faţă de lucrările unor confraţi citite la Junimea ar putea fi trecute cu vederea graţie „marii lui inteligenţe”. Dramaturgul era „o fire atât de fantastică şi de muncită, în care arama şi diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal” (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca şi aceea artistică, era una duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia manifestărilor umoristice şi cinice, şi alta de sentimental („Eu sunt un sentimental, domnule!”), neliniştit şi măcinat de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.

Caragiale a fost membru al Junimii, o vreme gazetar la Timpul şi apoi la Constituţionalul , s-a bucurat de intervenţia criticului atunci când opera dramatică i-a fost calomniată sau contestată , şi-a publicat cele mai reprezentative lucrări în Convorbiri Literare, beneficiind în momentele grele de întreg cortegiul de atenţii rescris de recuzita „criticii de susţinere „care putea fi acordat de un organism atât de puternic cum a fost Junimea. Fără îndoială Caragiale a fost prin temperament şi predispoziţie un spirit conservator, adept al rigorii, ordiniii şi măsurii, neagreând prefacerile bruscate şi arderea etapelor. Aceasta, nu numai în plan estetic unde rigoarea clasicistă e peste tot evidentă ( „Sunt vechi,domnilor”) , dar şi în plan socio-politic. Sobrietatea în limbaj şi logică în dezvoltările oratorice erau într-adevăr bine reprezentate.

Ibrăileanu credea că opera lui Caragiale poate fi împărţită în trei mari perioade: cea a comediilor, cea a Năpastei, a nuvelelor Făclie de paşti şi Păcat apoi în sfârşit cea a momentelor. E o lume orăşenească compusă ,de regulă din mici amploaiaţi ,avocaţi, profesori de condiţie modestă. O lume pestriţă în care vechile moravuri şi habitudini nu s-au pierdut cu totul, dar sunt apăsate dispreţuitor de noile reguli de

Pagina 38

comportament ce nu au apucat să intre în deprinderi. E în tot o lume de mijloc de trecere, care se vede bine nu poate să rămână staţionară pentru că din înfruntarea antinomiilor unul dintre elemente va izbândi . Contradicţia dintre aparenţă şi esenţă altfel spus dintre formă şi fond e legea care guverneaza dinamica acestor existente inutil aferate.

Iacob Negruzzi (1842-1932).

Al doilea fiu al lui C. Negruzzi, a urmat studii liceale în Germania şi Facultatea de Drept din Berlin, încheiată cu doctorat. A făcut carieră universitară (la Iaşi şi la Bucureşti) şi o lunga carieră parlamentară. A condus revista „Convorbiri literare” până în 1895, a fost secretarul societăţii Junimea din 1868. Partea valoroasă a creaţiei lui o reprezintă memorialistica, Amintiri din „Junimea”, scrisă în 1889 şi publicată abia peste trei decenii. A tradus dramele lui Schiller. Secretarul „perpetuu al „Junimii, Iacob Negruzzi (1843-1932), a scris o literatură acum uitată, îndeosebi satirică. „Copiile după natură sunt cele mai delectabile şi n-au deloc intenţie naturalistă, fiind nişte simple „caractere cu model real. Părintele Gavriil, om disimulat, care promite orice şi tăgăduieşte, spunând „să fie bine, contele Curcano-Mirmilitziki, baronul Constantin Garla de Afumata, ducesa Bute, născută Tapa, prinţesa Bostano Cracavetzki, născută Pitrigello-Barabulla, toţi aceşti paraziţi moderni, Ioniţă cocovei, burlac timid şi suav, Ghiţă Titirez, arhivar venal şi erotic, iată câteva tipuri. Merită onorurile antologiei „Un drum la Cahul, tablou hazliu al şicanelor procedurale („cacon Manalas, „duduca Pipiţa) şi „Cristachi Vaicărescu, tragicomedia unui ipohondru suferind de toate boalele din cauza unei fripturi de curcan.

Pagina 39

Petre Carp (1837-1919)

S-a nascut într-o familie de vechi boieri moldoveni, a absolvit gimnaziul la Berlin cu note maxime, urmând Facultatea de Drept şi Ştiinte Politice din Bonn. A intrat de tânăr în viaţa politică, reprezentând marea boierime română. A participat la complotul împotriva lui Cuza, a fost ministru de externe şi prim-ministru, şeful partidului conservator timp de 5 ani. A realizat traduceri: Macbeth şi Othello de William Shakespeare. Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învaţă la Franzosische Gymnasium.

În anul 1858 işi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Drept şi Ştiinte Politice din cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii Junimea (primăvara anului 1864). Deşi a fost numit în postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenţei domneşti, iar ulterior secretar al Agenţiei diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867). Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat şi senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcţii politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea ţării după plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Străine, ministru Cultelor şi Instruţiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, ministrul Finanţelor) fiind ales de două ori preşedinte al Consiliului de Miniştri.

A activat în cadrul diplomaţiei româneşti îndeplinind funcţiile de agent diplomatic la Viena şi Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) şi ulterior la

Pagina 40

Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar şi ministru Plenipotenţiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului Conservator şi formează Partidul Constituţional, iar Petre P. Carp este ales preşedinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales preşedinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susţinatorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 - 27 februarie 1901 şi 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

Vasile Pogor (1833-1906)

S-a nascut într-o familie de boiernaşi, a făcut studii juridice la Paris. A luat parte la conspiraţia împotriva lui Cuza; a fost prefect al judeţului Iaşi, deputat primar al Iaşului (1880-1881; 1888-1897). Era proprietarul tipografiei ce tipărea revista Convorbiri literare şi scrierile junimiştilor, era totodată „phişicherul” grupului, datorită umorului său. A fost o figură originală prin preocupările şi curiozităţile sale (schopen-hauerian la început, a evoluat treptat spre budism). A facut prima traducere din Faust (partea I), a tradus din Baudelaire şi poe, din poezia chineză. Vasile Pogor(1833-1906) a fost metofistelul „Junimii, spiritul voltairian, râzând până ce-i crapă „cămeşa şi-i săreau „dinţii cei noi din gură. Într-adevăr, el era mai informat decât Maiorescu în literatura modernă şi traducea Baudelaire în 1870, din Sully Prudhomme în 1973, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J. Richerpin. Versurile originale, puţine („Sfinx egiptean, „Melancolia lui Durer) au factură franceză. Dacă poezia „Un bal, semnată cu iniţiala P., e de el, ea zugrăveşte bine indolenţa poetului: „Simt o mare fericire de-a sta singur în tăcere, Deşi stricta convenienţă mă sileşte-a fi la Bal,

Pagina 41

Căci sunt leneş de natură şi mă legăn cu plăcere Într-o dulce somnolenţă pe al visurilor .”

A.D.Xenopol

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iaşi - d. 27 februarie 1920) a fost un academician, economist, filosof, istoric, pedagog, sociolog şi scriitor român. Alexandru D. Xenopol este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, filozof al istoriei de talie mondială, cel mai mare istoric român, după Nicolae Iorga.

Vasile Conta

Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindaoani, judeţul Neamţ; d. 22 aprilie 1882, Iaşi) a fost filozof, scriitor, ministru român.

Pagina 42

Pagina 43

Medalionul Junimii

Bibliografie :

1. ''Despre scrierea limbii române'' , Titu Maiorescu2. ''În contra direcţiei de azi în cultura română'' , T. Maiorescu3. ''Direcţia nouă în proză şi poezia română'' , T. Maiorescu

Pagina 44

4. ''Beţia de cuvinte. Studiu de patologie literală'' , T. Maiorescu5 . ''Comediile d-lui I.L. Caragiale'' , T. Maiorescu6. ''Dicţionarul esenţial al scriitorilor români'', M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu7. ''Titu Maiorescu" Fundaţia pentru Literatură şi Artă8. ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' , G. Călinescu9. ''Maiorescu şi Junimea - începutul ''spiritului critic'' în literatura română'', în ''Istoria literaturii române. Studii'' , N. Manolescu10. ''Schimbarea la faţa a României'' , E. Cioran11. ''Contra direcţiei lui Maiorescu'' , N. Manolescu12. ''Critice'' , pref P. Georgescu - ''Titu Maiorescu,critic literar''

Pagina 45