REALIZAT DE: SPÂNU ALEXANDRAIONAȘCU DENISA

DIACONU BRITANYPOPOVICI CRISTIAN

ILIE VIOREL

Criticismul Junimist

Cuprins

Epoca marilor clasici Prezentare Context istoric

Junimea Apariție Etape Obiective Membrii

Titu Maiorescu Viața Opera

Revista „Convorbiri literare”

Studii critice Eminescu și poeziile

lui Direcție nouă în poezia

și proza română În contra direcției de

astăzi în cultura română

Epoca Marilor Clasici

Perioada după 1860 se caracterizează prin transformări profunde în ceea ce priveşte cultura română, determinate de un spirit de modernizare pe care îl aduce noua generaţie.

În literatură se deschide Epoca Marilor Clasici, marcată de activitatea marilor scriitori ai literaturii române ca Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă respectiv de activitatea societăţii literare „Junimea” în frunte cu Titu Maiorescu.

Fenomenul cultural generat de societatea culturală ieşeană „Junimea” începând cu anul 1863 şi continuând până la sfârşitul secolului al XIX-lea, se defineşte ca o mişcare de sinteză şi de aplicare a spiritului critic.

Junimismul a continuat unele idei lansate de Kogălniceanu în „Dacia literară”, dar în unele aspecte s-a distanţat de acesta.

Junimea a continuat promovarea literaturii originale, cu specific românesc, combaterea imitaţiilor, însă principiile critice le completează cu o nouă ideologie, aceea a raportării literaturii române la cea europeană prin aplicarea criteriilor estetice unice.

Astfel, această societate literară reprezintă aprofundarea spiritului critic modern în literatura şi cultura română.

Mihai Eminescu Ioan Slavici

Ion Luca CaragialeIon Creangă

Caracteristici

Criticismul junimist se caracterizează prin câteva trăsături care îl diferenţiază de epoca anterioară şi care sintetizează noul spirit al culturii noastre.

Spiritul critic presupune respect pentru adevăr în cercetarea istoriei şi a limbii, rigoare şi raţiune, dorinţa de aşezare a vieţii politice şi culturale pe baze autentice, cultivarea simplităţii şi combaterea falsei erudiţii manifestată prin folosirea de către unii cărturari ai timpului a unei limbi artificiale, respingerea formelor fără fond.

Rigurozitatea şi echilibrul îşi găsesc expresia în spiritul oratoric al junimiştilor, care se opune retorismului exagerat al paşoptiştilor şi frazeologiei demagogice a discursului politic şi parlamentar al vremii.

Maniera critică la care recurg deseori junimiştii este ironia, deviza lor fiind „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”. La ei, ironia este o formă a libertăţii spirituale, de exprimare a unei viziuni critice.

Spiritul filozofic pune în evidenţă faptul că membrii Junimii au fost intelectuali reflexivi, interesaţi de metafizică şi filozofie, cu viziune generală şi de aceea şi-au construit aplicaţiile pe o solidă bază teoretică, pe un raţionament firesc.

Gustului pentru clasic şi academic al junimiştilor îi corespunde rigoarea gândirii şi clasicitatea exprimării, atât în literatură, cât şi în discursul public. Junimiştii sunt personalităţi cu o cultura solidă, care cred în modele şi în valoarea canoanelor în artă şi mai puţin în inovaţie.

Junimea

„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu ,mentorul Junimii.

Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.

În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.

“Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă.” (Tudor Vianu)

Sediul Junimii, casa Pogor

Etape

În viaţa societăţii „Junimea” se disting trei etape: Prima este etapa ieşeană (1863-1874), având un pronunţat

caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură.

Cea de a doua etapă (1874-1885), cu activitate desfăşurată la Iaşi şi Bucureşti, reprezintă etapa de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă marii reprezentanţă ai poeziei şi prozei: Creangă, Slavici, Caragiale, Eminescu. Un alt domeniu de realizări importante este limba, făcându-se trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin respectiv se susţine îmbogăţirea vocabularului cu neologisme de origine romanică.

Etapa a treia, numită etapa bucureşteană începe din 1885 are caracter universitar prin cercetările istorice, filologice, geografice şi filozofice. Revista va apărea până în 1944, dar nu va avea popularitatea primilor 20 de ani.

Obiective

Obiectiv general: promovarea adevărului în ştiinţă şi a frumosului în artă;

Obiective lingvistice: înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin combaterea scrierii etimologice îmbogăţirea limbii cu neologisme preluate din limbile romanice combaterea traducerilor mot-a-mot combaterea „beţiei de cuvinte”

Obiective sociale: susţinerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni populare);

Obiective culturale: combaterea formelor fără fondObiective literare:

răspândirea spiritului critic încurajarea progresului literaturii naţionale susţinerea originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea

problemei unificării limbii române literare şi prin respectul acordat literaturii

crearea şi impunerea valorilor naţionale

Membrii fondatori ai junimii

Petre Carp

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iaşi - d. 19 iunie 1919, Țibăneşti, judeţul Iaşi) a fost om politic, diplomat, fondator al Societăţii Junimea şi lider politic al acesteia.

Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învaţă la "Französische Gymnasium" (Liceul Francez).

În anul 1858 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de drept şi ştiinţe politice din cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii Junime (primăvara anului 1864).

Vasile Pogor

Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d. 20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi) a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de primar al municipiului Iaşi.

A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.

Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deţine funcţia de ministru al cultelor şi instrucţiunii (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iaşi .

Iacob Negruzzi

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iaşi - d. 6 ianuarie 1932, Bucureşti) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, preşedinte al Academiei Române.

În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obţinând doctoratul (1863).

Revenit în ţară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi, unde va preda până în anul 1884 când se va muta la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde profesează până în 1897, când iese la pensie.

Pune bazele societăţii culturale „Junimea” şi ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).

Theodor Rosetti

Theodor Rosetti (n. 5 mai 1837, Iaşi - d. 17 iulie 1923, Bucureşti) a fost un publicist şi om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888-1889 şi membru de onoare al Academiei Române.

Descendent al unei vechi familii boiereşti, Theodor Rosetti a făcut studii juridice la Viena şi Paris, numărându-se printre întemeietorii societăţii Junimea.

Theodor Rosetti a studiat finanţele şi ştiinţele politice la Lviv şi la Viena, precum şi dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la Iaşi şi profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.

Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Copilăria

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu.

Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Braşov.

La Academia Tereziană

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene.

În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice, pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus.

Academia Tereziană, Viena

Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm şi Hermann.

Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Academia Tereziană drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista „Isis sau natura”.

Implicarea în viața socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educațiunea în familie”. Tot în decembrie se întoarce în ţară şi se stabileşte în Bucureşti.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european.

În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Academiei Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani.

Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

A fost iniţiat în Loja masonică ieşeană Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Șuţu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primeşte gradele de Companion şi Maestru, în această lojă.

Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“, întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei „Convorbiri Literare”.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti.

Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, „În contra direcției de astăzi în cultura română”.

Titu Maiorescu, critic literar

Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii

Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea lui N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“.

Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate

Opere literare

O cercetare critică asupra poeziei române (1867)În contra direcției de astăzi în cultura română

(1868)Direcția nouă în poezia și proza română (1872)Comediile domnului Caragiale (1885)Eminescu și poeziile sale (1889)Povestirile lui Sadoveanu (1906)Poeziile lui Octavian Goga (1906)Retori, oratori, limbuțiBeția de cuvinte

Operele publicate postum

„Jurnal”, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română.

Jurnalul este început de Maiorescu la vârsta de 15 ani, când era elev la Institutul Academia Tereziană din Viena, şi este continuat până la vârsta de 77 de ani, cu două săptămâni înainte de a muri.

El are doar mici întreruperi şi tinde să se suprapună peste existenţa autorului.

Publicarea acestei scrieri a făcut posibilă o cunoaştere mai amănunţită şi mai aparte a personalităţii lui Maiorescu: era nu doar un om echilibrat, impersonal, lucid, ci şi sentimental, însingurat, dorind sa fie înconjurat de oameni care să-l asculte şi să-l înţeleagă.

„Scrieri de logică”, restituite de Alexndru Surdu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988

„Istoria politică a României sub domnia lui Carol I” ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

„Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I”, vol. I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, 2001-2003

Revista „Convorbiri literare”

Apariție

La 1 martie 1867 apare la Iaşi, în redacţia lui Iacob Negruzzi şi sub conducerea spirituală a lui Titu Maiorescu, revista Convorbiri literare, care va domina aproape trei decenii viaţa literară şi publicistică română.

Revista a apărut până în 1884-1885 bilunar, în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare, iar din 1885-1886 până în 1893-1894: câte un număr lunar.

Colaboratori

În poezie: Ion Alecsandri, Mihai Eminescu, Scarlat Capşa, Ștefan Cacoveanu , Bengescu-Dabija etc.

În proză: Ioan Alecsandri, I. Alecsandrescu, E. Baican, A. Chibici-Râvneanu (prietenul lui Eminescu) etc.

În dramaturgie: Ioan Alecsandri, Scarlat Capşa, Ioan Ionov, T. C. Văcărescu.

Cu studii şi articole de critică literară,ştiinţifică, istorie : Ion Bogdan,T. C. Văcărescu,Cernescu etc.

Publicații

Ioan Slavici:„Moara cu noroc”, „Pădureanca”, „Mara”, „Popa Tanda“,„ Budulea Taichii” etc.

Ion Creangă:„Soacra cu trei nurori”,„Moş Ion Roată”Caragiale:„O noapte furtunoasă ”,„Năpasta”Mihai Eminescu: „Doină”, „Făt-Frumos din tei”,

„Melancolie ”, „Revedere” etc.Titu Maiorescu: „Neologismele”, „Despre scrierea limbii

române”, „O cercetare critică asupra prozei române de la 1867”, „Comediile d-lui I.L. Caragiale” etc.

Studii critice

„Eminescu și poeziile lui”

Studiu realizat de Titu Maiorescu, publicat în anul 1889. Studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, în timp ce a doua

cuprinde o analiză a operei acestuia. Prima parte: se insistă asupra personalităţii lui Eminescu se valorifică imaginea geniului din imaginea schopenhauriană se insistă asupra pesimismului eminescian de natură metafizică se accentuează memoria fabuloasă, inteligenţa sclipitoare, cultura vastă (filozofie,

religie,istorie), setea de cunoaştere, modestia şi pasiunea pentru literatura populară A doua parte: Se surprinde rafinamentul expresiei artistice, plasticitatea, claritatea limbajului

profunzimea expresiei şi bogăţia de idei Apreciază creaţiile de factură clasică „Oda” şi „Glossa” Studiul se încheie prin precizarea că Eminescu va fi un punct de reper în dezvoltarea

literaturii române.

„Direcție nouă în poezia și proza română”

Studiul este publicat în 1872 şi cuprinde două părţi: prima dedicată poeziei, iar a doua dedicată prozei.

Prima parte - Poezia Evoluţia liricii româneşti Caracterizarea operelor marilor poeţi insistându-se asupra scrierilor lui Vasile

Alecsandri şi Mihai Eminescu Vasile Alecsandri

Considerat poet naţional prin diversitatea tematică şi accentuarea elementului naţional Apreciază în special volumele „Doine şi lăcrămioare” şi „Pastelul” Defineşte pastelul

Mihai Eminescu Considerat om al timpului modern, iubitor de antiteze cam exagerate, blazat în cuget,

poet în toată puterea cuvântului Recunoaşte geniul eminescian însă accentuează rolul operei lui Alecsandri ca un omagiu

adus celui mai mare scriitor paşoptist

A doua parte – Proza Îi consideră reprezentanţi de frunte pe Odobescu, Slavici şi Negruzzi. Apreciază depăşirea caracterului ştiinţific, academic din perioada post

paşoptista şi evidenţiază apariţia unei noi generaţii de prozatori.

„În contra direcției de astăzi în cultura română”

Studiul este publicat în „Convorbiri literare”, în 1868 şi lansează „Teoria formelor fără fond”. Aceasta exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, construită pe următoarele trei principii:

autonomia valorilor unitatea dintre cultură şi societate unitatea dintre fond (activităţile sociale, culturale, tradiţiile şi mentalităţile) şi

formă (structurile instituţionale ale societăţii, sistemul educaţional şi cel cultural, prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii)

Maiorescu se revoltă împotriva viciului epocii de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le adapta condiţiilor româneşti existente.

Această critică este adresată şi generaţiei paşoptiste pentru că aceştia au creat o direcţie falsă prin imitarea culturii apusene.

În ultima parte a studiului se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de mediocrităţi în toate domeniile si se sugerează că imitaţia formelor discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât lipsa ei.

Bibliografie

Wikipedia.roScribd.roScritube.roJunimea - Amintiri, studii, scrisori,

documente Editura Albatros 1971Reviste literare românești din secolul al XIX-

lea – Marin Bucur, Paul Cornea, Rodica Florea, Stancu Ilin, George Muntean, Teodor Vîrgolici, Editura Minerva

Articole.famouswhy.ro