Comentariu literar al poeziei Stihuitorul Scrisa de Lucian Blaga

‘Poezia se poate citi ca o ars poetica deoarece este o confesiune, o marturisire

intentionata a modalitatilor prin care poezia devine, se creeaza.

Eul liric este prezent, fapt care demonstreaza ca poemul poate fi citit ca o

confesiune, ca o luare de cuvant. Ceea ce intriga insa, este motivul acestui gest de luare a

cuvantului si de marturisire. E ca si cum poetul simte nevoia sa se explice, sa dezvaluie

misterul infaptuirii stihului, sa dea seama despre mecanismele de producere poeziei.

Prezenta eului liric, nefiind exprimata direct, ci camuflata in persoana I a

verbelor, demonstreaza faptul ca poemul este o manifestare imperativa a individualitatii

poetice, privita in raport cu lumea. Instanta lirica (poetul) se adreseaza lumii, se explica

pe sine, si explica in acelasi timp actul creatiei poetice. Faptul ca poemul poate fi citi ca o

marturisire este sustinut de primul vers, in special de cuvantul chiar, adverb de intarire,

de precizare :« Chiar si atunci cand scriu stihuri originale »

De la Horatiu incoace « ars » a insemnat mai ales mestesug, indemanare, strategie

de a imbina cuvintele ; Lucian Blaga modifica esential acest concept, arta poetica nu mai

este inteleasa ca mestesug, in sensul ca poezia nu mai este vazuta ca fiind rezultatul unui

mestesug. Actul poetic (poezia) este o modalitate fundamentala de situare a eului in

univers, o modalitate de A FI in si prin poezie. De aici si ideea de a explica cum se naste

poezia, de la originile impulsurilor poetice – INIMA- pana la actul in sine, cel al

« facerii » poetice. Poezia se naste in « inima » sub forma de « cantec….inganat suav in

limba ei » Poetul este vazut ca un traducator, cel care pune in cuvinte simtirea poetica

nascuta in adancul fiintei sale. E ca si cum poetul s-ar situa intre doua dimensiuni: o

dimensiune interioara, a poeziei, in care exista doar simtire si o dimensiune exterioara –

lumea. Poezia se naste pentru lume, in cuvinte, pentru a fi citita, inteleasa si transformata

de catre cei ce o citesc intr-un alt cantec interior. Poetul se traduce pe sine prin poezie

www.referat.ro

pentru lumea exterioara. Fara acest gest al «talmacirii », actul poetic ar ramane intr-o

dimensiune abstracta, necunoscuta celorlalti. Traducerea expresiilor poetice interioare

reprezinta calea (nasterea, modalitatea de a adduce pe lume poezia), dar si temeiul

poeziei: “Nu fac decît să tălmăcesc.

Aşa găsesc că e cu cale.

Numai astfel stihul are un temei”

Metafora florii prin care se confirma implinirea actului poetic nu este aleasa

intamplator. Floarea simbolizeaza frumosul, placutul, incantarea simturilor. Toate aceste

semnificatii traduc de fapt rostul (temeiul) poeziei in primul rand dar si al poetului.

Intreaga poezie reprezinta o definitie a eului liric (poetul) si al actului poetic

(poezia) ca doua dimensiuni ce se determina reciproc, poetul neputand exista fara poezie,

cum nici poezia nu s-ar putea produce fara « cantecul » din inima poetului si fara

« talmacirea » acestuia pentru lumea exterioara.