CAPITOLUL VIREPREZENTAREA SOCIALĂ – „O GRILĂ DE LECTURĂ A REALITĂŢII SOCIALE”

CAPITOLUL VI.............................................................................................3REPREZENTAREA SOCIALĂ – „O GRILĂ DE LECTURĂ A REALITĂŢII SOCIALE”........................................................................................................................3

1. De la reprezentarea colectivă la reprezentarea socială...................................32. Reprezentarea socială – fenomen psihosocial complex.................................43. Generarea, elaborarea şi funcţionarea reprezentărilor sociale........................4

3.1. Condiţii pentru apariţia reprezentării sociale.........................................43.2. Ancorarea şi obiectificarea – mecanisme generatoare ale reprezentării sociale 6

4. Caracteristici, funcţii şi roluri ale reprezentării sociale.................................74.1. Caracteristici ale reprezentărilor sociale...............................................74.2. Funcţii şi roluri ale reprezentărilor sociale............................................8

5. Structura şi transformarea reprezentărilor sociale.........................................95.1. Structura reprezentării sociale. Nucleul central................................9

5.1.1. Nucleul central al reprezentărilor (nodul central)............................95.1.2. Elementele periferice ale reprezentării.........................................105.1.3. Reprezentarea socială a inventatorului (nodul central şi elementele periferice) 11

6. Aspecte metodologice în studiul reprezentărilor sociale..............................12Întrebări pentru seminar............................................................................14BIBLIOGRAFIE......................................................................................15

CAPITOLUL VI

REPREZENTAREA SOCIALĂ – „O GRILĂ DE LECTURĂ A REALITĂŢII SOCIALE”

1. De la reprezentarea colectivă la reprezentarea socială

În ultimele patru decenii ale secolului XX în psihologia socială s-au conturat mai multe arii noi de cercetare cum sunt studiul influenţei sociale, al identităţii sociale, al definirii de sine şi Eului social, al percepţiei sociale şi atribuirii etc. dar o temă care s-a impus majorităţii psihosociologilor, afirmată ca o contribuţie a psihologiei sociale europene a fost studiul reprezentării sociale descoperire a lui S. Moscovici.

Deşi noţiunea de reprezentare colectivă fusese utilizată de Durkheim în 1898 în explicarea funcţionării conştiinţei colective, ea a rămas în plan secund, neatrăgând atenţia specialiştilor timp de peste o jumătate de secol. Apariţia lucrării lui S. Moscovici în 1961 cu privire la reprezentarea socială a psihanalizei a constituit momentul de geneză a conceptului de reprezentare socială, ce este o reformulare şi restructurare a noţiunii de reprezentare colectivă: „Este un concept nou, un instrument adaptat perfect la diversitatea şi pluralitatea reprezentărilor” (W. Doise, 1990; A. Neculau, 1995).

Sensibilitatea la problemele psihologiei sociale, creativitatea tânărului cercetător al domeniului şi mai ales pasiunea pentru investigarea problematicii sociale sunt câteva calităţi ale profesorului Serge Moscovici iniţiator al studiului reprezentării sociale şi deschizător de arii de cercetare în psihologia socială.

După patru decenii de studiere în ariei reprezentării sociale poate un tânăr se întreabă de ce a trezit şi a susţinut interesul această temă reprezentarea socială.

Pentru răspuns voi apela la aprecierile a doi cunoscuţi psihosociologi W. Doise şi A. Neculau.

*** vezi Doise

Profesorul Adrian Neculau are o contribuţie majoră la prezentarea teoriei reprezentării sociale şi ai principalilor contributori străini ai domeniului, specialiştilor, studenţilor şi publicului interesat din România.

Iată ce scria A. Neculau (1995) realizând o excelentă sinteză creativă asupra a ceea ce reprezentare socială este: „Reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o interpretare proprie dată acestei lumi”...

Totodată reprezentarea socială în concepţia lui A. Neculau este : o reconstrucţie a mediului prin prisma filozofiei de viaţă a individului; o instanţă intermediară între percepţia, informaţie, atitudine şi imagine; un stil de conduită; un mod de a comunica cu exteriorul; o orientare în lumea obiectelor şi faptelor şi o operaţie de clasificare a acestora; o conectare la diferite situaţii explicative; un instrument cu ajutorul căruia actorii sociali îşi reglează raporturile reciproce; o articulare a personalităţii la contextul social; un mod de a face accesibilă lumea exterioară, de a-i înţelege pe alţii; un sistem de credinţe, un model explicativ; un mecanism prin care se construiesc teorii despre mediul social; o modalitate de a gândi practic contextul; un mod de comunicare cu exteriorul; un filtru, un ecran între presiunea socialului şi sistemul personalităţii; o îmbogăţire a realului, o recitire a sa.

A. Neculau conturează astfel 20 de faţete ale reprezentării sociale într-o imagine sintetică. Această imagine pe care ne-o oferă autorul citat evidenţiază complexitatea temei, bogăţia perspectivelor de abordare a ei cât şi funcţiile pe care le are în cunoaşterea psihosocialului. De aici atractivitatea ei pentru psihosociologi.

2. Reprezentarea socială – fenomen psihosocial complex

În viziunea lui S. Moscovici reprezentările sociale sunt fenomene, procese reale în legătură cu un anumit mod de cunoaştere şi comunicare. A. Neculau plasează conceptul de reprezentare socială în contextul gândirii sociale ce contribuie prin cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea raţională, dar şi prin luarea în considerare a raporturilor sociale şi a contextului social, la construirea realităţii sociale (A. Neculau, 2000).

În consens cu A. Neculau alt psihosociolog român D. Cristea (2000, pp. 55-57), pe aceiaşi coordonată a aprecierii contribuţiei reprezentării sociale la construirea realităţii sociale scrie „Construirea realităţii sociale presupune elaborarea unui ansamblu de reprezentări, de scheme cognitive şi acţionale care vor mijloci priceperea, interpretarea şi evaluarea diferitelor acţiuni ale existenţei sociale şi elaborarea unor comportamente adaptative adecvate. D. Cristea subliniază că fundamentul activităţii de construire a realităţii sociale este determinat de limbaj, un operator care prin particularităţile sale socio-culturale şi individuale marchează „în mod fundamental sistemul de categorii şi reprezentări ce configurează universul social”.

Autorul citat realizează o reuşită schemă explicativă a procesului de constituire a realităţii sociale marcând şi locul reprezentării sociale (D. Cristea, 2000, p.55).

Acest proces începe cu stimuli primari (factori din mediul natural şi social care acţionează în ontogeneză asupra subiectului) şi stimuli secundari (factori generaţi de existenţa socialubiectului). Aceşti stimuli sunt procesaţi prin operatori psihoindividuali, psihosociali şi socioculturali. Ca rezultat apar reprezentările sociale ce prin operaţii de actualizare a informaţiei, evaluare a situaţiei sociale, selectarea schemelor optime, în funcţie de condiţiile concrete şi anticipare a efectelor acţiunilor conduc la elaborarea comportamentelor şi atitudinilor adecvate situaţiilor sociale.

"Această schemă a lui D. Cristea ne oferă o imagine dinamică a reprezentării sociale, aspectul său de proces continuu, implicat în reflectarea şi construirea realităţii sociale.

Cele două imagini asupra reprezentării sociale oferite de A. Neculau şi D. Cristea reliefează şi dificultatea definirii reprezentărilor sociale, aspect conturat de altfel şi de S. Moscovici, W. Doise, J.C. Abric, A. Neculau, D. Cristea etc datorită complexităţi fenomenului ce a condus la elaborări teoretice generatoare de definiţii din perspectiva abordată de fiecare autor. De exemplu, pentru D. Jodelet (1995) reprezentarea socială este <<o formă de cunoaştere practică, elaborată social şi împărtăşită, prin care un subiect se raportează la un obiect, concurând astfel la construirea unei realităţi comune, unui ansamblu social>>; iar pentru J.C. Abric (1995), reprezentările sociale sînt <<un sistem de interpretare a realităţii ce guvernează relaţiile dintre mediul fizic şi social, determinându-le comportamentele şi practicile>>.

Fără să operăm o îngustare a noţiunii de reprezentare socială, vom răspunde la întrebarea <<Ce sînt reprezentările sociale?>>, reţinând o definiţie sintetică dată de A. Neculau (2000, p. 32). <<Reprezentările sociale sînt sisteme de valori şi noţiuni, o formă de gândire socială, o elaborare prescriptivă şi mentală, o modalitate practică de a cunoaşte lumea>>. Această definiţie evidenţiază că reprezentarea socială este un fenomen ce aparţine câmpului psihosocial, având două izvoare şi structuri de fundamentare: structura psihoindividuală şi cea socială, reprezentarea socială având totodată funcţii şi roluri esenţiale în cunoaşterea şi construirea realităţii sociale".

3. Generarea, elaborarea şi funcţionarea reprezentărilor sociale

Conturam anterior că procesul de generare a reprezentărilor generale porneşte de la stimuli primari şi secundari, a căror informaţie, supusă operatorilor psihoindividuali, psihosocili şi socioculturali conduc la formarea reprezentării sociale, care la rândul ei devine un instrument de organizare şi interpretare a percepţiilor, un mod de a evalua şi comunica, un ghid de acţiune. Permanent, reprezentarea apare articulată la context (A. Neculau), interacţionând cu contextul, participând la construirea realităţii sociale.

3.1. Condiţii pentru apariţia reprezentării sociale

S. Moscovici (1961) preciza că pentru apariţia unei reprezentări sociale sînt necesare trei condiţii:1. Dispersia informaţiei cu privire la obiectul reprezentării. Dacă accesul la informaţii cu adevărat utile

pentru cunoaşterea obiectului este dificil se favorizează transmiterea cunoştinţelor în mod indirect şi apariţia distorsiunilor.

2. Poziţia specifică a grupului faţă de obiectul reprezentării (focalizare). Aceasta determină interesul pentru anumite aspecte ale obiectului şi dezinteresul pentru altele, ceea ce determină formarea unei viziuni globale.

3. Necesitatea, resimţită de oameni, de a produce conduite şi discursuri coerente în legătură cu un obiect pe care îl cunosc destul de puţin. Oamenii au tendinţa de a acoperi zonele de incertitudine din cunoştinţele lor, favorizând astfel adeziunea indivizilor la opiniile dominante ale grupului.În afara condiţiilor semnalate de S. Moscovici, Moliner P. (1995, p. 179) aduce câteva precizări,

criterii suplimentare pentru delimitarea obiectului reprezentării:A Să existe un obiect social polimorf ce poate să apară în societate sub diferite forme şi să posede

o valoare de interes pentru un anumit grup social: "Prima caracteristică - polimorfismul - spune P. Moliner, corespunde unei proprietăţi a obiectului, în timp ce următoarea - valoarea de interes - corespunde specificului inserţiei sociale.

B Existenţa unui grup social pentru care obiectul reprezentării constituie o miză socială. "Configuraţia în care se găseşte un grup în raport cu un obiect social este într-adevăr cea care justifică valorea de miză socială a acestui obiect pentru grup" (Moliner P. 1985, p. 183).

Moliner delimitează doar două configuraţii care pot oferi obiectului valoare de miză socială: configuraţia structurală ce priveşte grupurile a căror existenţă este intim legată de

obiectul de reprezentare; configuraţia conjuncturală ce priveşte grupurile preexistente confruntate cu un obiect

nou şi problematic.C Existenţa unui scop, a unei motivaţii ce presează spre elaborarea unei reprezentări sociale. P.

Moliner consideră că numai două tipuri de mize sociale motivează procesul reprezentaţional şi "aceste mize se formează în termeni de identitate sau coeziune socială".

D Existenţa relaţiilor pe care un grup le întreţine cu alte grupuri sociale: "Dacă se poate spune că reprezentarea socială este reprezentarea a ceva, produsă de către cineva, ar trebui să mai adăugăm şi că producerea se face în raport cu altcineva". Astfel, scrie Moliner (1995, p. 186), elaborarea reprezentaţională se înscrie într-o dinamică socială, ceea ce face să fie prezente cele trei componente indispensabile: grupul social, obiectul şi acel Altul social.

E Inexistenţa unei instanţe de reglare şi control. P. Moliner consideră că în grupurile ortodoxe - grupuri dotate cu sisteme de reglare şi control - se împiedică apariţia procesului reprezentaţional, sistemul de instanţă şi control opunându-se dispersiei informaţiei, dar favorizând apariţia elaborării ideologice sau ştiinţifice.În încheierea argumentaţiei susţinătoare a celor cinci condiţii necesare pentru apariţia

reprezentării sociale, Moliner atrage atenţia că numai o situaţie care prezintă cele cinci caracteristici poate fi generatoare de reprezentări sociale şi ca urmare cercetătorul care doreşte să realizeze studiul unei reprezentări sociale trebuie să înceapă cu un examen atent al situaţiei în care se plasează grupul interogat şi al obiectului a cărei reprezentare socială se studiază.

În afară de condiţiile apariţiei unei reprezentări sociale, ne interesează cum se transmite ea, ce vehiculează şi modelează reprezentarea socială, contribuind în acelaşi timp la reglarea raporturilor dintre partenerii sociali este comunicarea al cărei suport este limbajul.

Cele trei modalităţi de comunicare reliefate de S. Moscovici în urma delimitării RS a psihanalizei sunt: difuzarea; propagarea; propaganda.

Difuzarea - este un raport realizat între sursele şi receptorii comunicării cu scopul transmiterii de informaţii; în acest fel se produc opiniile în legătură cu obiectul comunicării.

Propagarea – un raport stabilit între membrii unui grup care au o imagine bine închegată asupra mediului, o credinţă ce-i susţine în efortul lor de impunere a acestei imagini şi acest mecanism vizează realizarea unor structuri atitudinal comportamentale.

Propaganda – o formă de comunicare circumscrisă unor relaţii conflictuale antagonice. Doise arăta că miza acestei comunicări este opoziţia dintre adevăr şi fals, transmiterea unei viziuni conflictuale, a unei incompatibilităţi a viziunii asupra lumii propusă de sursă şi cea propusă de un partid advers (doise W., 1996, p. 26).

Orice tip de reprezentare socială presupune aceiaşi dinamică a relaţiilor sociale, a raporturilor de comunicare constituindu-se ca un fel de cunoaştere spontană, naivă, o cunoaştere de sens comun.

S. Moscovici. studiază rolul comunicării pe 3 paliere (nivele): nivelul apariţiei reprezentărilor; nivelul proceselor de formare a reprezentărilor; nivelul dimensiunilor reprezentării sociale.

Procesul comunicării poate influenţa apariţia, constituirea, reprezentării prin chiar specificul său: transmiterea de informaţii. Ca urmare reprezentările depind de toate elementele unui proces de comunicare:

calitatea şi calitatea informaţiei vehiculate asupra obiectului reprezentat; interesele părţilor implicate în mecanism în raport cu obiectul de reprezentat; presiunea la interferenţă datorată necesităţii de a acţiona, de a lua o poziţie sau de a obţine

recunoaşterea sau adeziunea celorlalţi. Cele două mecanisme de generare a reprezentare socială care mediază, favorizează transferul

dintre activitatea cognitivă şi condiţiile sociale de manifestare sunt: ancorarea; obiectivarea.În concluzie, comunicarea apare în aspectele ei interindividuale, instituţionale şi mediatice ca o

condiţie de determinare a reprezentării şi gândirii sociale. RS sunt o manieră de gândire, de interpretare a realităţii, o formă de cunoaştere socială şi

presupun o activitate mentală. Aceasta este mediatizată prin intermediul limbajului. RS sunt atât fenomene cognitive cât şi imaginative, simbolizante. Ele au, deci, două faţete absolut

indisociabile, ceea ce înseamnă că o imagine (reprezentare) trimite la o idee şi fiecare idee trimite la o imagine.

3.2. Ancorarea şi obiectificarea – mecanisme generatoare ale reprezentării sociale

În procesul elaborării şi funcţionării reprezentărilor sociale, S. Moscovici (1995, p. 34) a conturat acţiunea a două mecanisme: ancorarea şi obiectificarea. Primul mecanism, spune Moscovici, încearcă să reducă ideile ciudate la categorii şi imagini obişnuite, al doilea mecanism încearcă să le obiectivizeze, adică să transforme ceva abstract în ceva concret, "să transforme ceva ce există în mintea noastră în ceva ce există în lumea fizică".

Ancorarea este un proces ce reduce ce este străin şi perturbator, necunoscut în sistemul nostru de categorii la ceva cunoscut şi familial, procesul se aseamănă "cu ancorarea unei bărci de una din balizele spaţiului nostru social". A ancora înseamnă a clasifica, a numi lucrurile neclasificate care sînt în acelaşi timp necunoscute şi ameninţătoare.

Prin ancorare se satisface nevoia socială de a face apropiat, familiar, cunoscut şi înţeles nefamiliarul, necunoscutul.

Acest aspect particular le acordă reprezentărilor statutul de teorii ale simţului comun, elaborări teoretice naive, dar şi forme de cunoaştere socială.

Ancorarea după părerea lui S. Moscovici încearcă să reducă ideile ciudate la categorii şi imagini obişnuite, să le plaseze într-un context familiar. „A categoriza pe cineva sau ceva înseamnă a alege o paradigmă dintre cele stocate în memoria noastră şi a stabili cu ea o relaţie pozitivă sau negativă (S. Moscovici, 1995, p.35).

În comparaţie cu obiectivarea care vizează constituirea formală a unei cunoaşteri, ancorarea se referă la înrădăcinarea obiectului reprezentat într-un sistem de gândire preexistent şi la transformările care decurg de o parte şi de cealaltă în urma acestui proces.

Acest proces de realizare a unei reprezentări (ancorarea) parcurge mai multe etape folosindu-se mai multe modalităţi.

Mai întâi obiectul de reprezentat capătă o semnificaţie anume. aceasta se face prin două tipuri de activităţi complementare: activităţi de evaluare, clasificare şi categorizare pe de o parte, pe de altă parte prin activităţi de codificare.

În al doilea rând, prin ancorare reprezentarea oferă o interpretare lumii sociale, permiţând integrarea acestei forme de cunoaştere într-un sistem de cunoştinţe preexistent.

În al treilea rând, prin ancorare reprezentările devin elemente active ale vieţii sociale, cu valenţe transformatoare asupra vieţii sociale.

Reprezentarea va purta amprenta aşteptărilor, valorilor, normelor sau marca identitatea grupului ce o produce. Pentru ca obiectul de reprezentat să fie mai uşor manipulabil, i se atribuie anumite trăsături comparându-l cu un anumit prototip deja preexistent în memoria colectivă. Compararea permite încadrarea obiectului într-o categorie.

Corelat cu aspectele de categorizare şi clasificare este acela de denumire (denumire). „Clasificând ceea ce este neclasificabil, numim ceea ce este nenumibil, suntem capabili să imaginăm acest lucru, să-l reprezentăm” (S. Moscovici, 1995).

Moscovici subliniază rolul numirii ca o posibilă modalitate de stabilire a identităţii unui obiect, fenomen, de delimitare a lui de fenomene similare. Practic mecanismul de denumire încearcă să stabilească o relaţie între ceva real şi corelatul său imaginar. „Numind pe cineva îl extragem dintr-un anonimat perturbant pentru a-l dota cu o genealogie şi pentru a-l include într-un complex de cuvinte specifice, a-l localiza în fapt în matricea de identitate a culturii noastre” (S. Moscovici, 1995).

Reprezentările sociale nu apar pe un loc sterp, ele găsesc întotdeauna conţinuturi anterior elaborate sau prototipurile. Rolul acestora este de a constitui modele, criterii de clasificare, de etichetare, de numire. Aceste prototipuri sunt ceea ce numesc cognitiviştii „scheme cognitive de bază”.

Ancorarea operează în strânsă legătură cu sistemele de credinţe, de valori, de cunoştinţe anterior elaborate şi împărtăşite social. Ancorarea participă nu numai la constituirea reprezentării sociale, ea însăşi devenind o modalitate de instrumentalizare a cunoaşterii. Procesul de ancorare urmează mecanismului de obiectivare a reprezentărilor ce completează modelul explicativ al generării şi funcţionării reprezentării sociale, este „o extensie a obiectivării” (W. Doise, A. Palmonari, 1996, p.28).

Ancorarea aduce în discuţie trei funcţii de bază ale reprezentărilor: funcţia cognitivă de integrare a noului; funcţia de interpretare a realităţii; funcţia de orientare a conduitelor si raporturilor sociale.Ca mod de funcţionare a gândiri sociale, obiectivarea face abstractul concret, materializează

cuvântul, saturează ideea necunoscută, nefamiliară, cu realul. Obiectificarea este mecanismul prin care se saturează ideea de nefamiliaritate cu realitatea. Astfel percepută la început într-un univers pur şi îndepărtat, prin obiectificare ideea, teoria nefamiliaritatea apare în faţa ochilor fizică şi accesibilă. "A obiectifica înseamnă a descoperi calitatea iconică a unei idei sau a unei fiinţe imprecise, a reproduce un concept printr-o imagine" (S. Moscovici, 1995, p. 45).

Informaţiile ce vin din exterior sînt selecţionate, scoase din context, extrăgîndu-li-se semnificaţiile ce vor fi serializate într-o structură cu caracter imaginativ numită nucleu figurativ. Deci obiectivarea concretizează ceea ce este abstratc, transformă un concept într-o imagine sau într-un "nod figurativ".

Reprezentarea socială este un proces prin care se stabileşte o relaţie între subiect şi obiect, fiecare cu atributele sale. A reprezenta înseamnă a transpune sau reproduce în plan mental obiectul reprezentării, deci a-i aduce la cunoştinţă individului existenţa acestui obiect.

Obiectul se reproduce în plan mental în reprezentare şi totodată prin reprezentare se schiţează o imagine care ţine locul obiectului. Obiectul este în acest caz reconstruit în aşa fel încât să coexiste cu sistemul de evaluare folosit de individ în privinţa lui. Imaginarea obiectului se face printr-un proces de semnificare, de schematizare, de esenţializare. În acest sens se poate spune că reprezentarea socială este o construcţie şi o reconstrucţie a realităţii în care se observă amprenta individului, gradul său de autonomie creatoare.

4. Caracteristici, funcţii şi roluri ale reprezentării sociale

4.1. Caracteristici ale reprezentărilor sociale

Pentru o mai mare precizie în definirea şi caracterizarea reprezentărilor sociale psihologii sociali (Fisher R. , 1987; Neculau A., 1996 etc.) au identificat două criterii: organizarea reprezentării sociale şi conţinutul lor.

În funcţie de primul criteriu al organizării, (structurii) reprezentările sociale se caracterizează astfel:

ca un proces de transformare a unei realităţi sociale într-un obiect mental, proces presupunând selecţie în funcţie de poziţia ocupată de individ, de statutul său social;

ca un proces relaţional pentru că elaborarea mentală este dependentă de situaţia persoanei, grupului, instituţiei, categoriei sociale în raport cu altă persoană, grupă, categorie socială;

ca fenomene ce facilitează şi procesul de remodelare a realităţii, producând informaţi semnificative pentru beneficiari, recreând realitatea, facilitând interiorizarea modelelor culturale şi ideologice;

ca un inventar al unui ansamblu de evidenţe, ca o prezentare revizuită şi corijată ce ia forma unui model de funcţionare mentală;

Din punct de vedere al conţinutului reprezentările sociale se pot caracteriza astfel:a) sub raport cognitiv sunt un ansamblu de informaţii relative la un obiect social –

informaţii mai mult sau mai puţin variate, mai mult sau mai puţin stereotipe;

b) prin aspectele lor semnificative ;c) prin importanţa ce se acordă imaginii;d) prin aspectele lor simbolice.Analiza realizată pe firul reprezentării, de la acţiune la proces, a condus conturarea a cinci

caracteristici generale ale acesteia:1. este întotdeauna reprezentarea unui subiect asupra unui obiect;2. are un caracter imaginativ;3. are proprietatea de a face interschimbabile sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul;4. are un caracter simbolic şi semnificativ, adică reprezentarea se află în raporturi de

simbolizare şi de interpretare cu obiectul ei;5. are un caracter autonom şi creativ.Deci între psihologic şi social se interpune reprezentarea care dobândeşte statutul unei punţi de

legătură între cele două universuri. Caracteristicile reprezentărilor sociale prezentate mai sus orientează către delimitarea funcţiilor şi

rolurilor îndeplinite de ele.

4.2. Funcţii şi roluri ale reprezentărilor sociale

După cum am arătat până acum, reprezentarea socială este implicată în construcţia realităţii sociale, având funcţii esenţiale în elaborarea atitudinilor şi comportamentelor individuale şi de grup, în cunoaşterea şi dinamizarea relaţiilor sociale, în explicarea şi justificarea unor acţiuni grupale etc.

Analizând multiplele faţete ale reprezentării sociale, cercetătorii domeniului (S. Moscovici, 1995, pp.5-12; Jodelet D., 1995, pp.117-120; Abric J.C., 1995, pp. 132-135; Neculau A., 1996, pp.37-38; Cristea D., 2000, pp. 59-60 etc) au identificat următoarele funcţii şi roluri ale reprezentării sociale:

1. Prima funcţie identificată este aceea de cunoaştere, cognitiv explicativă, altfel spus, reprezentarea socială oferă posibilitatea înţelegerii, interpretării, realizate în funcţie de un cadru de referinţă. Prin intermediul reprezentării sociale cunoştinţele sunt integrate într-un sistem coerent cu rol descriptiv şi explicativ. Ele facilitează comunicarea fiind un suport necesar al derulării acesteia.

2. Cea de-a doua funcţie este cea numită de Abric funcţia identitară care arată posibilităţile reprezentărilor sociale de a permite indivizilor, grupurilor a se delimita, a se situa pe poziţii specifice în procesul comparaţiei sociale. Construirea identităţii grupului va permite un control social important exercitat de comunitate asupra fiecăruia dintre membrii săi îndeosebi în procesele de socializare. Această funcţie identitară dă reprezentărilor un rol primordial în procesul compraţiei sociale apreciază J.C. Abric (1995, p.132). De asemenea, spune autorul citat, reprezentările ce definesc identitatea unui grup vor juca un rol important în contextul social.

3. Funcţia de orientare şi praxiologică constituie un ghid pentru comportamentele de grup şi individuale. Această funcţie îndeplinită de reprezentarea socială este rezultatul a trei factori, ce pot fi depistaţi în câteva aspecte semnificative ale reprezentărilor.

Astfel: reprezentarea conduce la definirea scopului unei sarcini determinând implicit tipul de

comportament. Reprezentarea socială a sarcinii, spune Abric, determină în mod direct tipul de demers cognitiv adoptat ca şi modul în care acesta este structurat şi comunicat şi aceasta independent de realitatea obiectivă a sarcinii;

reprezentarea produce un ansamblu de expectanţe, anticipări acţionând astfel asupra realităţii sociale prin selectarea şi filtrarea informaţiilor;

prin natura prescriptivă a reprezentărilor se defineşte ceea ce este permis, tolerabil, acceptabil într-un context dat;

4. Cea de-a patra funcţie justificativă a reprezentărilor se întemeiază pe faptul că acestea joacă un rol important în explicarea, susţinerea argumentativă a unor acţiuni grupale. Reprezentările sociale pot să întărească poziţia socială a unui grup, să menţină şi să justifice diferenţa socială sau chiar discriminarea între grupuri. Prin funcţiile lor de ordin cognitiv, identitar şi orientativ, reprezentările se află la originea practicilor sociale, iar prin cele justificative, de adaptare şi de diferenţiere ele sunt produse modelate de aceste practici. J.C. Abric evidenţiază astfel sistemul dublu de determinare între reprezentările sociale şi practicile sociale.

5. Funcţia simbolică Prin intermediul reprezentării sociale realitatea nu este numai reconstruită ci şi dedublată (C. Cristea, 2000, p.60). Reprezentările sociale adaugă planului obiectual un plan al unei reproduceri simbolice a realităţii cu aceiaşi consistenţă psihologică.

Sub titlul "Natura convenţională şi prescriptivă a reprezentărilor", S. Moscovici conturează două roluri îndeplinite de reprezentarea socială:

a) în primul rând este vorba de faptul că reprezentările localizează într-o categorie persoanele, evenimentele, obiectele, le conferă o formă precisă, apoi le impun "un mod gradual drept model de un anumit tip, distinct şi împărtăşit de un anumit grup de persoane". Toate elementele noi aderă la model şi fuzionează cu acesta, "se convenţionalizează". Aceste convenţii permit oamenilor să ştie "ce trece drept ce". Vedem doar ceea ce convenţiile subînţelese ne permit şi rămânem totodată neconştienţi de prezenţa acestor convenţii" (S. Moscovici, 1995, p. 7);

b) un al doilea rol al reprezentărilor sociale este evidenţiat de faptul că ele "se impun cu o forţă irezistibilă". Această forţă, apreciază S. Moscovici, rezultă din combinaţia dintre o structură prezentă chiar înainte ca noi să începem să o gândim şi o tradiţie care impune ce trebuie să gândim. Deci, reprezentările sociale sînt prescriptive. D. Jodelet (1995, p. 123), amintind de eficacitatea reprezentărilor sociale, aprecia că rolul

reprezentărilor sociale în devenirea socială se anunţă un obiect de studiu stimulant pentru viitor.

5. Structura şi transformarea reprezentărilor sociale

Structura reprezentării sociale. Nucleul central

Analiza unei reprezentări, înţelegerea funcţionării ei , aprecia J.C. Abric (1995, p.135) necesită o dublă delimitare: a conţinutului şi a structurii ei.

Analizând conţinutul reprezentărilor sociale, s-a ajuns la concluzia că organizării lui sub forma unei structuri ierarhizate în care există un nucleu central în jurul căruia se află elementele periferice.

5.1.1. Nucleul central al reprezentărilor (nodul central)

Teoria nodului central – lansată de J.C. Abric – menţionează că ideea de centralitate, ca şi aceea de nod nu sunt străine psihologiei sociale. Astfel, Fritz Heider vorbeşte de rolul nodurilor unitare în interpretarea evenimentelor. Alte lucrări întăresc ideea de centralitate prin studierea modului de formare a impresiilor, judecăţilor emise asupra unor persoane pornindu-se de la un ansamblu de trăsături.

S. Moscovici, în studiul asupra psihanalizei, descoperă că prin procesul numit obiectivare se trece de la o teorie ştiinţifică la un model figurativ, un fel de schematizare a teoriei bazate pe câteva elemente concrete. Prin decontextualizare această schemă devine o paradigmă, o cheie de interpretare a evenimentelor.

După părerea lui J.C. Abric (1995, p.138-140), nucleul central este elementulfundamental, esenţial, al reprezentării, pentru că el determină organizarea şi semnificaţia sa internă. După Abric nodul central prezintă următoarele caracteristici:

este legat şi determinat de condiţiile istorice, sociale, ideologice, fiind marcat de memoria colectivă şi de sistemul de norme ale grupului;

constituie baza comună colectiv împărtăşită de reprezentarea socială realizând omogenitatea grupului şi având, în consecinţă, o funcţie consensuală;

este stabil, coerent, rezistent la schimbare asigurând continuitatea şi permanenţa reprezentării; este relativ independent de contextul social şi material imediat.Pe baza acestor caracteristici Abric delimitează funcţiile pe care le îndeplineşte nodul central al

reprezentării. Acestea sunt două: funcţia generativă prin care nodul central se dovedeşte a fi un element creator, transformator

al semnificaţiei celorlalte elemente; el dă un sens, o valoare elementelor reprezentării; funcţia organizatoare prin care nodul central este cel care determină specificul relaţiilor

stabilite între elementele reprezentărilor. Centralitatea unui element este socotită în funcţie de criterii cantitative şi calitative. Astfel, dacă

frecvenţa de apariţie nu este un criteriu suficient pentru a determina centralitatea unui element, unii autori indică importanţa cantitativă a anumitor legături pe care acesta le întreţine cu ansamblul celorlalte elemente şi care poate apărea ca un indicator pertinent al centralităţii. El este elementul cel mai stabil al reprezentării sociale ce îi asigură „perenitatea în contexte mişcătoare evolutive”.

Nodul central a fost conceput de Abric ca un sistem constituit din mai multe elemente. Fiecare dintre acestea ocupă o poziţie privilegiată în structura reprezentării datorită semnificaţiei pe care o conferă ansamblului. Nodul central este determinat de natura obiectului reprezentat, de relaţiile ce se stabilesc între obiectul de reprezentat şi cel care-l reprezintă şi de sistemul de valori, norme specifice grupului.

J.C. Abric consideră că în funcţie de natura obiectului şi finalitatea situaţiei nodul central va avea două dimensiuni:

o dimensiune funcţională; o dimensiune normativă.O problemă importantă rămâne aceea a reperării şi identificării nodului central. Un prim pas în

acest sens îl va constitui cunoaşterea obiectului reprezentării sociale deoarece nu pentru toate obiectele este obligatoriu obiectul de reprezentare. Moliner susţine că rezolvarea acestei probleme ţine de modul de definire a noţiunii de „centralitate”.

Câteva tehnici care s-au utilizat pentru a evidenţia nodul central au fost: analiza de similitudini; compararea itemilor; metodele asociative. Acestea însă pun în evidenţa doar aspecte cantitative. Abordarea din perspectivă exclusiv cantitativă nu permite lansarea ipotezei de „centralitate”. O cogniţie este centrală nu numai pentru că este puternic legată de celelalte, ci pentru că ea are o legătură privilegiată cu obiectul reprezentării. Această legătură este simbolică şi rezultă din condiţiile istorice şi sociale care au însoţit naşterea reprezentării sociale.

Moliner P. atribuie cogniţiilor centrale patru proprietăţi (cf. A. Neculau, 1996, p.41): valoarea simbolică - a nodului central este dată de determinanţii sociali şi istorici ce

constituie fundamentul tuturor credinţelor relative la obiect. Nodul central întreţine relaţii nedisociabile cu obiectul reprezentării pe care, de altfel, îl şi simbolizează;

puterea asociativă – asociativitatea nodului central a fost pusă în evidenţă de Moscovici când remarcă faptul că unele noţiuni sunt caracterizate de aspecte polisemice şi prin capacitatea de a se asocia altor termeni. Această proprietate a cogniţiei centrale se referă la capacitatea ei de a se combina cu elemente foarte diverse;

proeminenţa cogniţiei centrale– este afirmată de frecvenţa apariţiei şi de locul său în discursul subiectului. Ea este o consecinţă a valorii simbolice a cogniţiilor centrale. Punerea în evidenţă a proeminenţei unui item se poate realiza prin mai multe metode: metoda alegerii în bloc; analiza de similitudini; clasificarea ierarhică sau analiza factorială. Toate aceste demersuri metodologice propun două criterii de decelare a proeminenţei: frecvenţa apariţiei şi rangul acesteia într-un ansamblu de cuvinte;

conexitatea – (conexare puternică la structură) derivă din capacitatea asociativă şi este evidenţiată de numărul mare de relaţii pe care un element le are cu celelalte elemente ale reprezentării. Punerea în evidenţă a acestei caracteristici se întemeiază pe utilizarea indicilor de similitudine. Fiecărei perechi de itemi îi corespunde un indice ce reflectă proximitatea între itemii perechi.

5.1.2. Elementele periferice ale reprezentării

Elementele periferice sunt componente ale reprezentării şi gravitează în jurul nodului central, aflându-se în relaţii directe cu acesta. Această situaţie indică faptul că nodul central determină prezenţa, ponderea, valoarea şi funcţia elementelor periferice. Aceste elementele periferice reprezintă factorul mobil, flexibil, al reprezentării mediind între nodul central şi situaţia concretă. J.C. Abric (1995, p.142-144) consideră că elementele periferice îndeplinesc trei funcţii esenţiale:

a) funcţia de concretizare – ce traduce legătura directă a elementelor periferice cu contextul (situaţia concretă) prin ancorarea reprezentării în realitate. „Ele integrează elementele situaţiei în care se produce reprezentarea, exprimă prezentul şi experienţa subiecţilor”;

b) funcţia de reglare – prin care elementele periferice joacă un rol esenţial în adaptarea reprezentării la evoluţia contextului. Fiind mai suple decât elementele nodului central elementele periferice pot integra la periferia reprezentării informaţii noi, transformări noi ale mediului. Ca urmare elementele ce ar putea „ataca” bazele reprezentării sunt integrate reinterpretate în sensul semnificaţiei centrale sau li se va atribui un caracter de excepţie, de condiţionalitate (C. Flament, apud J.C. Abric, 1995, p.142);

c) funcţia de apărare – care trădează rolul sistemului periferic de apărător al reprezentării prin transformarea sa şi conservarea nodului central. C. Flamen numeşte sistemul periferic „paraşoc”. Transformarea unei reprezentări se realizează î cea mai mare parte prin transformarea elementelor sale periferice.

5.1.3. Reprezentarea socială a inventatorului (nodul central şi elementele periferice)

C. Flamen (1989 apud J.C. Abric, 1995) delimitează alături de funcţia de apărare şi protejare a nodului central şi funcţiile de modelare personalizată a reprezentărilor şi conduitelor asociate şi de a fi prescriptive pentru comportament îndeplinite de elementele periferice. Aceste funcţii indică ce este normal să se facă într-o situaţie şi ghidează acţiunea sau reacţiile subiectului imediat fără să se apeleze la semnificaţiile nodului central.

Identificarea sistemului central şi a elementelor periferice ale unei reprezentări se realizează cu o metodologie adecvată, alta decât aceea utilizată în mod curent în studiul altor fenomene psihosociale. Cunoaşterea structurii unei reprezentări sociale este deosebit de importantă pentru înţelegerea rolului lor în structurarea raporturilor sociale cât şi pentru înţelegerea fenomenelor şi proceselor obiectelor a căror reprezentare se studiază.

În programul de cercetare a Institutului Naţional de Inventică am realizat o cercetare în colaborare cu dr. Ana Gugiuman, dr. Şulea Dorel, as. cercet. Elena Seghedin şi stud. Măgureanu Adrian, asupra vieţii şi activităţii inventatorului în care am investigat şi reprezentarea socială a inventatorului. În urma aplicării unei metodologii complexe am degajat următoarea structură internă a reprezentării sociale a inventaorului (vezi figura 1).

Se constată că nucleul central este format din trei noţiuni: una se referă la funcţia principală, esenţială a inventatorului, a doua la contribuţia lui la progresul umanităţii şi a treia la o însuşire cognitivă de bază a inventatorului. În jurul celor trei noţiuni gravitează elementele sistemului periferic care exprimă fie calităţi ale personalităţii inventatorului formate şi demonstrate în activitate, fie atitudini, opinii, credinţa ale mediului social fată de inventator fie expectanţe şi roluri pe care cei din grupurile investigate le asociază activităţii inventatorului.

REPREZENTAREA SOCIALĂ A INVENTATORULUI

CREATOR DE NOU

MOTOR AL PROGRE-SULUI

INTELIGENŢĂ

CURIOZI-TATE VIE

RESURSĂ UMANĂ INEPUIZABILĂ

CURAJ

NONCONFORMISM

PERSEVERENŢĂ

IMAGINAŢIE

VOINŢĂ RADIANTĂ

RESPONSABILITATE

ORIGINALITATE

INIŢIATIVĂ

NECESAR

ÎN TEHNICĂ

SLAB RECOMPENSAT

UTIL

INVIDIAT

ALTE DOMENII AFARĂ DE RELIGIE

MODERNIZARE

EFICIENŢA ACTIVITĂ PRODUCTIVE

INVENŢIE

PRESTIGIUL SOCIETĂŢII

RIDICAREA NIVELULUI DE TRAI

NOI ORIZONTURI ÎN CUNOAŞTERE

DESCHIZĂTOR DE DRUMURI

DEZVOLTARE

Circumstanţele externe sunt stări ale lumii exterioare reprezentărilor sociale ţinând de o cauzalitate externă lor. Între circumstanţele externe şi prescripţiile interne ale reprezentărilor ca interfaţă apar practicile sociale. „Prescriptorii absorb modificările de origine externă ale practicilor putând determina transformarea practicilor” (A. Neculau, 2000, p.40). Modificările prescriptorilor absoluţi sunt minimale şi se produc numai după modificarea prescriptorilor condiţionali.

Procesul de transformare a reprezentării sociale depinde de modul de percepere a naturii noii situaţii. Dacă situaţia este considerată reversibilă, reprezentarea va suferi schimbări numai în sistemul său periferic, nodul central rămânând stabil. Dacă situaţia este percepută ca fiind ireversibilă, transformarea reprezentărilor se va realiza sub trei grupe apreciază J.C. Abric:

a) transformare rezistentă;b) transformare progresivă;c) transformare brutală.În primul caz noile practici, contradictorii celor vechi pot fi administrate prin sistemul

periferic şi prin mecanismele clasice de apărare. Aceasta se realizează prin interpretare, justificare, raţionalizare. În această situaţie în sistemul periferic al reprezentării va apare o „schemă nouă care nu pune în cauză nodul central”.

În al doilea caz transformarea progresivă se conturează când practicile noi nu sunt total contradictorii cu nodul central, transformarea reprezentării sociale realizându-se prin integrarea progresivă şi fuziunea schemelor activate cu nodul central conducând către o nouă reprezentare.

În al treilea caz transformarea re loc când noile practici „ameninţa direct nodul central depăşind mecanismele de apărare şi protejare ale elementelor periferice. Ca urmare va avea loc o schimbare directă şi completă a nodului central.

6. Aspecte metodologice în studiul reprezentărilor sociale

Deoarece reprezentările sociale sînt fenomene istorice care operează mai degrabă în societate decât în laborator, psihosociologii apreciază că teoria reprezentărilor sociale nu privilegiază metodele experimentale. R. Farr (1933) argumenta cu fermitate faptul că reprezentările sociale nu pot fi studiate exclusiv în laborator. Ca urmare, încă nu există un manual complet privind metodologia cercetării reprezentărilor sociale.

Mai mulţi specialişti au încercat să identifice şi să sistematizeze abordările metodologice în raport cu studiul reprezentărilor sociale: De Rosa A.S. (1988), Jodelet D. (1989), Le Bouedec (1986), Abric J. C. (1994).

J.C. Abric (1994) propune un triplu criteriu de organizare a metodelor în câmpul de cercetare:1. metode de reperare a conţinutului reprezentării;2. metode de studiu al relaţiilor între elemente;3. metode de determinare şi control al nodului central.La nivelul metodelor de reperare al conţinutului reprezentării, autorul distinge două tipuri de

metode: a) metode interogative (chestionarul, planşele inductoare, desenele, suporturile grafice şi

abordarea monografică);b) metode asociative (asociaţia liberă şi harta asociativă, reţeaua de asociere).Orice investigaţie a unei reprezentări trebuie să urmeze patru etape (Abric, 1994):1. Culegerea conţinutului reprezentării;2. Cercetarea structurii reprezentării şi a nodului central;3. Verificarea centralităţii;4. Analiza de argumentare.Pentru culegerea conţinutului reprezentării se poate utiliza: conversaţia, metodele asociative

(metoda asociaţiei libere, harta asociativă, reţeaua de asociaţii), analiza desenelor, planşele inductoare etc.

Ana Maria Silvana De Rosa a utilizat în cercetarea reprezentării bolnavului asupra maladiei mentale mai multe tehnici asociative pentru culegerea datelor: metoda asociaţiei libere, reţeaua de asociaţii, harta asociativă etc.

1. Metoda asociaţiei libere constă în: se cere subiecţilor ca, plecând de la un cuvânt inductor, să găsească toate cuvintele şi expresiile ce le vin în minte în legătură cu tema dată. Metoda permite:

a) actualizarea elementelor implicite şi latente care sînt mascate în răspunsurile la chestionare, interviu, discuţii;

13

b) aplicarea tehnicii simultan la un număr mai mare de subiecţi într-un timp scurt;c) obţinerea unor date ce pot fi uşor de prelucrat statistic după mai mulţi indicatori: frecvenţa

unui element, rangul mediu al apariţiei, rangul mediu al importanţei.În studiile privind reprezentarea socială, metoda asociaţiei libere trebuie susţinută de alte

tehnici asociative.2. Reţeaua de asociaţii este o tehnică elaborată de A. S. de Rosa în 1993. Pentru realizarea

reţelei de asociaţii se cer subiecţilor următoarele activităţi: - construiţi o reţea de asociaţii raportându-vă la cuvântul scris în centrul paginii. Scrieţi toţi

termenii (substantive, adjective, expresii) care vă vin în minte, cît mai repede posibil şi utilizând tot spaţiul disponibil. Pe măsură ce scrieţi cuvintele pe foaie, urmărind criteriile dvs. personale de asociaţie, notaţi alături de fiecare cuvânt un număr corespunzător ordinii în care el v-a venit în minte.

- priviţi cuvintele scrise pe foaie şi ţinând cont cît de apropiate sînt uniţi unele cuvinte cu o linie, formând astfel mai mulţi ciorchini.

- priviţi din nou reţeaua de asociaţie pe care aţi construit-o. Dacă consideraţi necesar, adăugaţi noi legături între cuvinte.

- gândiţi-vă la cuvintele scrise pe foaie şi atribuiţi fiecărui cuvânt semnul "+", "-" sau zero, după cum el are pentru dvs. o conotaţie pozitivă, negativă sau neutră.

- în final, clasaţi cuvintele pe care le-aţi scris în ordinea importanţei pe care le-o acordaţi.Reţeaua de asociaţii, în afara avantajelor oferite şi de celelalte metode de asociere, permite: a) determinarea indicelui de polaritate (posibilitatea evaluării atitudinilor subiectului);b) determinarea indicelui de neutralitate (semnificaţia importanţei termenilor neutri asociaţi).3. Harta asociativă este o tehnică având la bază metoda asociaţiei libere. Pentru realizarea ei

se cere subiecţilor ca după ce au găsit toate asociaţiile ce le vin în minte la un cuvânt inductor, să se gândească la alte serii de asociaţii, pornind acum de la un cuplu de cuvinte conţinând cuvântul inductor şi fiecare din cuvintele asociate prima dată de subiect. Se formează ciorchini de asociaţii. Rezultă o structură arborescentă cu aspect de hartă. Această tehnică oferă următoarele posibilităţi:

a) culegerea unor date bogate;b) identificarea unor legături semnificative între elemente;c) posibilitatea aplicării individuale şi în grup.Harta asociativă se apropie de reţeaua de asociere. Datele obţinute prin metodele de asociere

prezentate mai sus pot fi prelucrate prin tehnici de analiză statistică.Cercetarea structurii reprezentării şi a nodului central implică, în primul rând, investigarea

organizării conţinutului reprezentării. Apoi are loc identificarea relaţiilor (legăturilor) între elemente. Se pot utiliza următoarele metode: tehnica enunţării relaţiilor, constituirea de cupluri de cuvinte şi comparaţiile pereche. Trebuie utilizate şi metode pentru identificarea nodului central: metoda inducerii prin scenariu ambiguu sau metoda schemelor cognitive de bază. Verificarea centralităţii se poate face prin punerea în cauză a nodului central, intermediul inducerii prin scenariu ambiguu şi schemele cognitive de bază. Analiza de argumentare presupune integrarea informaţiilor obţinute într-un discurs argumentat care să permită cunoaşterea funcţionării reprezentării. Această analiză necesită reutilizarea tehnicilor de conversaţie.

Este important de stabilit legăturile dintre elementele reprezentării. Aceasta este posibilă prin aplicarea mai multor proceduri: constituirea de cupluri de cuvinte, comparaţia perechi sau constituirea ansamblului de cuvinte.

La fel de importante sînt şi metodele de control al centralităţii. Aceste tehnici confirmă teoria privind caracteristicile nodului central (calitative şi cantitative), iar din punct de vedere empiric verifică şi completează rezultatele obţinute prin alte metode (metoda inducţiei, prin scenariu ambiguu, metoda punerii în cauză a nodului central, metoda schemelor cognitive de bază - SCB).

Problema reprezentărilor sociale este în continuă cercetare, extindere, investigare aceasta deoarece argumentau W. Doise şi A. Palmonari (1996, p.23) studiul nu are drept scop adăugarea unui nou domeniu celor pe care psihologii sociali le explorează deja ci încearcă să găsească ceva ce este comun în aceste domenii diferite aparent separate şi juxtapuse.

În prezent în aria reprezentărilor sociale se discută mult despre raportul reprezentare socială şi ideologie (S. Moscovici, A. Neculau), despre reprezentările sociale ale grupurilor minoritare (J.A. Perez, F.Dasi) sau despre reprezentările sociale ale inteligenţei (Mugny G., J.A. Perez) etc. Complexa şi generoasa problematică a reprezentărilor sociale aşteaptă investigaţii şi cercetări originale iniţiate de tinerii psihosociologi români.

14

Întrebări pentru seminar Descrieţi procesele care generează reprezentările sociale. Ce metode se utilizează în studierea reprezentărilor sociale? Care este structura unei reprezentări sociale? Ce funcţie îndeplineşte nodul central? cum se produce transformarea unei reprezentări sociale?

Interpretaţi următorul text.

"În consecinţă, pentru a înţelege şi a explica reprezentarea, este necesar să începem cu reprezentarea din care provin. Nu este suficient să plecăm de la aspectul cutare sau cutare, fie de comportament, fie de structură socială. Departe de a reflecta comportamentul sau structura socială, o reprezentare adesea le condiţionează şi chiar le corespunde. Lucrurile stau astfel nu din cauză că au o origine colectivă sau pentru că se referă la un obiect colectiv, ci pentru că, fiind împărtăşite de toată lumea şi întărite prin tradiţie, constituie o realitate socială sui generis. Cu cât originea sa este mai uitată, iar natura sa convenţională ignorată, cu atât devine mai fosilizată. Ceea ce e ideal devine, treptat, materializat, încetează de a mai fi efemer, schimbător şi pieritor şi devine, în schimb, de durată, permanent, aproape nemuritor. Atunci când dăm naştere la reprezentări suntem precum artistul care se închină în faţa statuii pe care a sculptat-o şi o preţuieşte ca pe un zeu.

După părerea mea, sarcina principală a psihologiei sociale este de a studia astfel de reprezentări, proprietăţile acestora, originile şi impactul lor. Nici o altă disciplină nu este dedicaţia acestei sarcini şi nici una nu este mai bine echipată pentru a duce la îndeplinire".

Moscovici S. (1995) - Fenomenul reprezentărilor sociale din vol. "Reprezentările sociale", Neculau A (coord.), Editura Ştiinţă şi Tehnică, p.13 - 14.

Interpretaţi următorul text: La ce fenomen se referă autorii în fragmentul de mai jos?

"Cercetările psihosociologice realizate de Messik, Bloom, Boldizar şi Samuelson (1985) au pus în evidenţă tendinţa oamenilor de a se percepe pe ei înşişi ca fiind mai buni (mai generoşi, mai oneşti etc) decât alţii sau, în orice caz, nu atât de răi ca alţii. Această tendinţă subiectivă, neconştientizată, a primit numele de <<fairness bias>>, ceea ce în traducere ar putea fi numită <<eroarea onestităţii>>.

Generalitatea tendinţei de a ne autoatribui mai multe comportamente morale, de cooperare, de ajutorare a altora - cu un cuvânt, comportamente dezirabile social - decât comportamente nedezirabile social a fost pusă în evidenţă de studiile lui Goethals (1986). Cînd ne comparăm cu alţii, ne redescoperim mintal self-ul mai pozitiv decât este în realitate. Allison, Messik şi Goethals (1989) au descoperit că tendinţa de a ne percepe ca fiind superiori celorlalţi apare când ne referim la moralitate (onestitate), dar nu şi atunci când avem în vedere inteligenţa. Subiecţii de experiment au relatat despre mai multe comportamente corecte, în conformitate cu normele morale, când s-au referit la ei înşişi, decât atunci când s-au referit la alţii, dar nu s-au considerat mai inteligenţi decât cei cu care s-au comparat".

(Chelcea S., Lungu O., Radu L., Vlăduţ Mihaela, 2000, "Reprezentarea mintală a self-ului şi a altora: efectul Muhammad Ali în România. Particularităţi ale tranziţiei", Editura Universităţii din Piteşti).

Sugestii pentru seminar1. Aveţi cuvântul inductor "sinucigaş". Realizaţi harta asociativă şi reţeaua de asociere.

Comparaţi rezultatele.2. Utilizând metode şi procedee învăţate la curs, realizaţi reprezentarea socială a persoanelor

cu nevoi speciale: precizaţi nucleul central şi elementele periferice.3. Realizaţi o dezbatere pe tema „De la percepţie şi memorie socială la reprezentare socială”.

15

BIBLIOGRAFIE

1. Abric J.C. (1995) – Reprezentările sociale: aspete teoretice. – în vol. reprezentările sociale (A.Neculau Coord) Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti

2. Abric, J. C. (1984) - L'artisan et l'artisant: analyse du contenu et de la structure d'une reprezentation sociale, in "Bulletin de psychologie", 37, 1984.

3. Abric, J. C. (1984) - "A theoretical and experimental approach to the study of social representations in a situation of interaction", in R.M. Farr , S.Moscovici (ed) Social representations, Cambridge, Cambridge University Press.

4. Chelcea S., Lungu O., Radu L., Vlăduţ M. – (2000), "Reprezentarea mentală a SELF-ului şi a altora: efectul Muhammad Ali în România. Particularităţi ale tranziţiei", din vol. "Stereotipuri, reprezentări şi identitate socială", coord. Constantinescu C., Editura Universităţii din Piteşti.

5. Chelcea, S; Moţescu, Maria (1995) - Identitatea naţională la studenţii români: autoimaginea şi heteroimaginile etnice, identificarea naţională şi culturală, în Revista de Psihologie, Ed. Academiei Române, Bucureşti, tom 41, nr.3-4.

6. Chelcea, S; Moţescu Maria; Gherghinescu, Ruxandra; Chiran, Ruxandra, (1995) - Reprezentarea socială a identităţii naţionale a românilor, în Revista de Psihologie, Ed. Academiei Române, Bucureşti, tom 41, nr.1.

7. Cristea D. (2000) - Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania, Bucureşti. Cristea D. (2000) - Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania, Bucureşti.

8. Curelaru Mihai, (1999) - Reprezentările sociale: metode asociative de culegere a datelor, în rev. "Psihologia socială" nr. 3, pp.105-120, Editura Polirom Iaşi.

9. De Rosa A.S. – (1998), "Sur l'usage des associations libres dans l'etude des representasions sociales de la maladie mentale" în "Connexions" nr. 51, pp. 27-50.

10. Diac Georgeta, (1996) - Reprezentarea socială a bătrîneţii, în "Psihologia", Ed. Societatea {tiinţă şi Tehnică SA, nr. 4, pp. 18-20 şi nr. 5, pp. 22-23, Bucureşti.

11. Diac Georgeta, (1996) - Psihologie socială, note de curs.12. Diac, Georgeta (1996) - Reprezentarea socială a bătrâneţii, în Psihologia, Ed. Societatea

Ştiinţă şi Tehnică S.A.; nr.4 şi nr.5.13. Doise W., (1990), Les representasions sociales, în "Traite depsychologie cognitive", R.

Ghliglione, C. Bonnet, EDS, Tom III, Dunod, Paris.14. Doise W., A. Palmonari (1996), - Caracteristici ale reprezentărilor sociale, In vov

Psihologia socială – aspecte contemporane (coord A. Neculau) Ed. Polirom, Iaşi15. Doise, W – (1995), - Reprezentările sociale: definiţia unui concept, în vol. reprezentările

sociale (A.Neculau Coord) Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti16. Doise, W.; Clemence , A.; Lorenzi - Cioldi, F. (1992) - Represantations sociales et analyses

de donnes, Ed. Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble.17. Farr R. – (1993), "Theory and method in the study of social representations", Oxford,

Clarendon Press, pp. 15-36.18. Fischer G.N., (1987) - Les concepts fondamentaux de la psychologie sociale, Dunod, Paris.19. Flament C. (1995) – Structura, dinamica şi transformarea reprezentărilor sociale, în vol.

reprezentările sociale (A.Neculau Coord) Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti20. Gavriliuc A. – (2000), "Memorie şi identitate" din vol. "Stereotipuri, reprezentări şi identitate

socială", coord. Constantinescu C., Editura Universităţii din Piteşti.21. Gherghinescu Ruxandra, (1993) - Un nume: Serge Moscovici. Un concept: reprezentarea

socială, în "Psihologia", Ed. Societatea {tiinţă şi Tehnică SA, nr. 6, pp. 2-3, Bucureşti.22. Guimelle Ch., (1944) (coord.) - Structures et transformations des representations sociales,

Ed. Delauchx et Niestle SA, Paris.23. Heider, F. (1958) - The psychology of interpersonal relations, New York, Wiley.24. Jodelet D. (1995) – Reprezentările sociale, un domeniu în expenasiune, în vol.

reprezentările sociale (A.Neculau Coord) Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti25. Jodelet, D. (1984) - Representation sociale phenomenes, concept et theoreme, in

S.Moscovici (ed) - Psychologie Sociale, Paris, PUF.

16

26. Jodelet, D. (1984) - Reflexion sur la traitement de la nation de representation sociale en psychologie sociale, in B. Sciele, C. Belisle (eds), numere special, Communication, Information, 6.

27. Moliner, P. (1987) - Validation experimentale de l'hysothese dy noyan central des representations sociales, in Bulletin de Pshychologie, 41.

28. Moscovici S. (1995), - Fenomenul reprezentărilor sociale, în vol. reprezentările sociale (A.Neculau Coord) Editura Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti

29. Moscovici, S. (1976) - La psychanalyse, son image et son public, Paris, PUF.30. Moscovici, S. (1994) - Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Editura Universităţii

"Al.I.Cuza" Iaşi.31. Moscovici, S. (coord) (1988) - Psycologie sociale; Ed. PUF, Paris.32. Neculau, A (coord), (1995) - Psihologia câmpului social: reprezentările sociale; Societatea

Ştiinţă şi Tehnică SA, Bucureşti.33. Neculau, A, (coord) (1996) - Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed.Polirom, Iaşi.34. Neculau, A. (2000) - Un lanţ al controlului: contextul social - reprezentările sociale -

opinia publică, în Psihologia, Ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică S.A., nr. 3.35. Neculau, A. (2000) - Ce sunt reprezentările sociale ? Revista Psihologia, Anul X, nr. 5-

6/2000.36. Neculau, A. (2000), - Psihopedagogia Socială, vol I, Facultatea de Psihologie şi ştinţe ale

educaţiei, Univ. „Al. I. Cuza” – Iaşi, Ed. Erota, Iaşi37. Neculau, A; Ferreol, G. (coord) (1998) - Psihosociologia schimbării, Ed. Polirom, Iaşi.38. Radu L. – (2000), "Progrese în studiul reprezentărilor sociale", din vol. "Stereotipuri,

reprezentări şi identitate socială", coord. Constantinescu C., Editura Universităţii din Piteşti.39. Şleahtiţchi, M; (coord.) (1995) - Psihopedagogie socială; Ed. Ştiinţa, Chişinău.40. Vlăduţ M. – (2000), "Metodologia cercetării reprezentărilor" din vol. "Stereotipuri,

reprezentări şi identitate socială", coord. Constantinescu C., Editura Universităţii din Piteşti.

17