CAP. IVDezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori.

Paleoliticul ºi Epipaleoliticul - Mezoliticul

IV. 1. Consideraþii generale, periodizare ºi cronologie

Paleoliticul reprezintã prima ºi cea mai îndelungatã epocã din istoria strãveche a omenirii, în care diferitele tipuri umane, aflate într-o evoluþie, cu fenomene fireºti de continuitate ºi discontinuitate (Homo habilis, Homo erectus, Homo sapiens arhaicus ºi Homo sapiens sapiens), au dobândit, alãturi de trãsãturile anatomo-fiziologice proprii speciei (în special bipedia ºi poziþia verticalã, graiul articulat, inteligenþa extinsã, gândirea ºi acþiunea logicã), componentele sistemului economic, social ºi spiritual, omul definindu-se din ce în ce mai mult ca un animal cultural.

Aceastã devenire, foarte îndelungatã, desfãºuratã pe parcursul a peste patru milioane de ani, nu a fost întotdeauna liniarã ºi ascendentã, petrecându-se deopotrivã în condiþii de existenþã prielnice ºi neprielnice, noile achiziþii fãcându-se foarte lent, în cadrul unor unitãþi temporale deosebit de îndelungate, viaþa oamenilor fiind reconstituitã foarte greu, de cele mai multe ori pe baza “industriei litice” pe baza cãrei s-a dat, de altfel, numele epocii. Chiar dacã existã ºi pãrerea potrivit cãreia arheologia paleoliticului ar trebui asimilatã Paleontologiei animale (Turner, 1982), deoarece aceastã din urmã disciplinã ar oferi un cadru mai larg pentru înþelegerea complexitãþii diferitelor fenomene ale difuziei ºi evoluþiei comunitãþilor umane în cadrul ecosistemului, ca parte integrantã a acestuia, totuºi doar odatã cu omul se poate vorbi de devenirea istoricã propriu-zisã. De aceea, considerãm cã odatã cu omul mediul natural a dobândit o nouã componentã, o dimensiune conºtientã a sa, fãuritorii istoriei începuturilor au determinat ca Paleoliticul ºi Epipaleoliticul-Mezoliticul, care alcãtuiesc Epoca pietrei cioplite sã reprezinte perioade fundamentale ale Preistoriei generale, bineînþeles cu luarea în considerare a tuturor interdependenþelor care au existat, de-a lungul timpului, între om ºi naturã.

În acest sens, arheologii ºi specialiºtii din unele ºtiinþe conexe, au reuºit sã reconstruiascã, parþial, trãsãturile modului de viaþã ºi de gândire din Paleolitic ºi Epipaleolitic-Mezolitic, rãmânând, totuºi, încã foarte multe probleme nesoluþionate sau care au fost studiate de pe poziþii simpliste, empirice ºi chiar naive. Dacã lucrurile sunt oarecum mai clare pentru perioada de sfârºit a Epocii pietrei, acestea se complicã cu cât ne îndreptãm atenþia spre primele 3000 de milenii ale începuturilor istoriei, prudenþa ºtiinþificã fiind o însuºire necesarã cercetãrii.

Deºi folosim sintagma de societate umanã, în spatele acesteia înþelegem de fapt o multitudine de manifestãri, dezvoltate în spaþii geografice diferite,

Dumitru Boghian62

reprezentate prin numeroase tipuri sociale, alãturi de biodiversitate, sociodiversitatea fiind o caracteristicã ºi a acestei epoci. Reunirea lor în cadrul unor trãsãturi generale, uniformizatoare, este deosebit de dificilã ºi nu serveºte nici corectei înþelegeri ºi nici reconstituirii ºtiinþifice. De aceea, multe din reconstituirile realizate din necesitãþi ºtiinþifice sau didactice, sunt ipotetice ºi vor suferi, în viitor, diferite ajustãri, în conformitate cu mersul firesc al cunoaºterii.

Aºa cum am vãzut, atunci când am discutat despre periodizarea ºi cronologia Preistoriei generale, existã un decalaj temporal între primele etape ale procesului de antropogenezã ºi primele dovezi de activitate conºtientã, manifestate sub forma confecþionãrii primelor unelte din piatrã cioplitã. Aceastã perioadã de peste 1, 5 milioane de ani a fost definitã ca Prepaleoliticã (cuprinzând aºa-numita culturã osteo-donto-keraticã), (aproximativ 4000000-2500000 ani BP), dupã care a fost definitã perioada Paleoliticului, cu care începe epoca propriu-zisã a pietrei cioplite, cu trei paliere temporale: Paleoliticul inferior (timpuriu), (aprox. 2500000-300000 ani BP), Paleoliticul mijlociu (evoluat), (aprox. 300000-40000 ani BP), ºi Paleoliticul superior (târziu sau recent), (40000-mileniul al XIV-lea BC, în lumea orientalã, sau 10000/8000 BC, în zona europeanã).

Epoca pietrei cioplite, ºi Preistoria propriu-zisã, se încheie cu Epipaleoliticul - Mezoliticul, (mileniile al XIV-lea al IX-lea BC, în lumea orientalã, sau 10/8000- 6000/ 5000 BC, în lumea europeanã), prin care se face trecerea spre perioada urmãtoare a epocii pietrei ºlefuite, consideratã ºi partea iniþialã a Protoistoriei.

IV. 2. Prepaleoliticul (aprox. 4000000 - 2500000 BP)

Sub aceastã denumire este inclusã perioada de început a istorie strãvechi, când au avut loc primele etape ale procesului de antropogenezã, atunci când primii hominizi s-au individualizat din trunchiul maimuþelor antropoide, adicã vremea strãmoºului(lor) comun(i) ai omului ºi maimuþelor antropomorfe actuale ºi a arheantropinelor (Homo erectus cu diferitele sale subtipuri), pânã la apariþia primelor unelte certe, confecþionate intenþionat din piatrã cioplitã. Acest interval temporal a mai fost denumit, în literatura arheologicã mai veche, Eolitic gr. åïò (eos) = aurorã, ëéèïò (lithos) = piatrã, care a devenit caduc.

Este foarte greu de definit care au fost caracteristicile modului de viaþã al acestor grupe de hominizi. Se poate bãnui cã acesta nu era foarte diferit de cel al maimuþelor antropoide din care descindeau ºi cu care se înrudeau în mod direct, atât prin felul de procurare a hranei din biotop, prin vânãtoare ºi cules, organizare “socialã” în cete, cu descendenþã naturalã, ierarhii ºi relaþii biologice, sau prin raporturile cu alte populaþii de animale sau hominizi.

Se considerã cã, pentru procurarea hranei, pentru amenajarea culcuºurilor ºi eventualelor adãposturi ºi pentru apãrare, în faþa altor animale de pradã sau grupe de hominizi, australopithecinele ar fi folosit o serie de unelte ºi arme naturale, beþe, pietre de diferite dimensiuni, oase ºi coarne de animale, luate din naturã, pe care le utilizau ocazional, aºa cum fac astãzi cimpanzeii, urangutanii, gorilele, pe care, poate, le pãstrau pentru întrebuinþãri ulterioare.

În urma descoperirilor de la Makapansgat (Republica Sud-Africanã), în

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 63

1924, R. Dart a definit, pentru aceastã etapã, aºa-numita culturã osteo-donto-keraticã (gr. osteon=os; odontos=dinte; keras/keratos=corn), când hominizii ar fi folosit, pe lângã echipamentul lor natural, ca unelte incipiente: dinþi, coarne ºi oase, uneori sparte ºi utilizate în cadrul vânãtorii. Existenþa unei asemenea culturi discutabile a fost susþinutã ºi de H. Breuil. Ulterior aceastã denumire a folositã ºi de C. S. Nicolãescu Plopºor pentru încadrarea discutabilelor materiale fosile de la Bugiuleºti (com. Tetoiu, jud. Vâlcea). Acest tip de comportament ar fi pregãtit confecþionarea propriu-zisã a uneltelor.

IV. 3. Paleoliticul inferior (aprox. 2500000 - 300000 ani BP)

Noþiunea de Paleolitic a fost introdusã, în anul 1865, de Sir John Lubbock, fiind derivatã din alãturarea a douã cuvinte greceºti: ðáëáéïò (palaios) = vechi ºi ëéèïò (lithos), desemnând etimologic Epoca veche a pietrei, înþeleasã ca Epocã a pietrei cioplite. La rândul sãu, epoca paleoliticã a fost subîmpãrþitã în mai multe faze evolutive, aºa cum am vãzut mai sus, stabilite ºi judecate, în special, dupã progresul tehnologic, tipologic ºi funcþional al utilajului litic, la care s-au adãugat, în limita posibilitãþilor, alte componente, care permit surprinderea evoluþiei contradictorii a componentelor sistemelor economico-sociale ºi spirituale.

Paleoliticul inferior, cea mai îndelungatã perioadã preistoricã, a fost divizat în urmãtoarele faze: Paleoliticul inferior timpuriu sau Protopaleoliticul- gr. ðñïôùò (protos)=primul, (aprox. 2500000-1000000 ani BP), numit ºi arhaic, în spaþiul african, Paleoliticul inferior mijlociu/dezvoltat (aprox. 1000000-400000 ani BP) ºi Paleoliticul inferior târziu/recent (aprox. 400000-300000 ani BP).

IV. 3. 1. Paleoliticul inferior timpuriu/Protopaleoliticul - (2500000 - 1000000 BP)

Aceastã perioadã desemneazã prima ºi cea mai îndelungatã parte a acestei epoci, caracterizatã prin existenþa dovezilor clare de confecþionare conºtientã, de cãtre Homo erectus (australopithecus ?) habilis, a uneltelor de piatrã cioplitã, probabil ºi din alte materii prime: lemn, os, corn, dar care, din pãcate, nu s-au pãstrat sau descoperit.

Dobândirea acestor abilitãþi creatoare a fost urmarea interacþiunii unui complex de factori, între care trebuie luate în calcul: dezvoltarea în volum, cantitate ºi calitate a substanþei cerebrale, o anumitã specializare a coordonãrii centrale a diferitelor miºcãri ale membrelor, observarea ºi repetarea unor gesturi noi, învãþarea ºi transmiterea experienþelor însuºite, conºtientizarea avantajelor noilor unelte ºi/sau arme, pentru a face faþã, mai bine provocãrilor existenþei, în principal pentru dobândirea hranei ºi apãrare, strâns legate de procesul general de umanizare.

Primele unelte confecþionate din piatrã au fost, aºa-numitele cioplitoare, lucrate pe extremitãþile unor bolovani, de diferite dimensiuni, numite ºi galete (atunci când erau rulaþi ca urmare a acþiunii apelor marine, gheþarilor ºi torenþilor), unifaciale, prin desprinderea de aºchii, de pe o singurã faþã, denumite choppers,

Dumitru Boghian64

sau bifaciale, cioplite pe douã suprafeþe, numite chopping tools sau galets aménagés, încadrate în zisa Culturã de prund (Pebble Culture), reprezentând ipoteticele tehnocomplexe litice Preacheuleene, stabilite de H. L. Movius Jr., în anul 1944, ºi denumite diferit de la zonã la zonã (Pebble Tools sau Chopping-Tool Culture în Asia de SE, China, India, ºi culturile cu toporaºe de mânã-Hand-Axe Cultures, cu bifaciale, în Africa ºi Europa) (fig. 28). Prin tehnicile de cioplire (percuþie) directã, folosindu-se un bolovan de prelucrat ºi un percutor, ºi bloc contra bloc (fig. 30 a ºi b), se obþineau aceste unelte cu margini tãioase, care stau, pe

Fig. 28. Tipologia cioplitoarelor (choppers/chopping tools)(dupã Cavaillon J. & N )

Fig. 29. Cioplitoare de la Olduvai(dupã M. D. Leakey)

Fig. 30. Modalitãþi de cioplire a uneltelor (dupã M. Brezillon)

65

de o parte, la baza industriei litice pe nucleu (sau miez), ºi, pe de cealaltã parte, la originea industriei litice pe prefabricate aºchiale, avându-se în vedere cã erau folosite, în procesul muncii, ºi aceste produse de debitaj. Din punct de vedere funcþional, aceste piese erau folosite în operaþii multiple: lovit, tãiat, rãzuit sau ca percutoare, frecãtoare etc., mai eficiente decât o serie de unelte naturale. Cioplitoarele monofaciale ºi bifaciale s-au pãstrat, în proporþii diferite, în funcþie de pãstrarea unor tradiþii, creativitate ºi influenþe, pânã în Neolitic.

Cele mai vechi dovezi de prelucrare intenþionatã a pietrei, pentru obþinerea de unelte, se cunosc în Africa de Est, la rãsãrit de Riftul Gregory (Gregory Rift Valley) ºi provin din zona Hadar/Afar în Etiopia unde, de la Kada Hadar ºi Kada Gona, au fost recuperate piese litice (choppers, chopping tools, nuclee-choppers) care au fost datate prin magnetostratigrafie, între 2, 7-2, 4 mil. ani BP, vorbind, probabil, de începuturile îndepãrtate ale Paleoliticului inferior african, prin faza sa Protopaleoliticã, arhaicã.

Alte asemenea unelte/arme, lucrate din bazalt ºi cuarþ, datate dupã 1, 8 mil. ani BP, au fost descoperite, la Olduvai Gorge, la nord de Ngorongoro Crater (N Tanzaniei) (fig. 29), fapt pentru care cultura arheologicã ºi tehnocomplexul cãrora le-au aparþinut a fost denumitã olduvaian, cu diferite faze, specificã tot pentru perioada arhaicã a Paleoliticului inferior african (Early Stone Age). Piese similare au mai fost descoperite la Koobi-Foora (Kenya), unde a fost definitã “industria Karari”, dezvoltatã paralel cu fazele olduvaiene evoluate (aprox. 1, 65-1, 25 mil. ani BP), Omo ºi Melka Kounturé (Etiopia) (fig. 34. 3), Semliki (Zair), Sterkfontein ºi Swartkrans (Republica Sud-Africanã), existenþa lor prelungindu-se, în anumite zone, pânã în Paleoliticul superior.

Redatarea fosilelor de Homo erectus erectus de la Sangiran (Indonezia), la 1, 8 - 1, 6 milioane de ani BP, ºi asemãnarea acestora cu unele fosile descoperite la Trinil ºi Solo, din aceeaºi zonã, descoperite împreunã cu cioplitoare lucrate din tuf vulcanic, descoperirile de la Dmanissi, în Georgia ºi artefactele de la Riwat ºi Pabbi Hills, din Pakistan, pot pune problema, sub rezerva gãsirii de noi piese litice, în asocieri arheologice certe, includerii Asiei în aria de rãspândire a Protopaleoliticului. În celelalte pãrþi ale Lumii Vechi, mai ales zona europeanã, elementele ale Culturii de prund/Pebble Culture sunt datate dupã 1000000 de ani BP, fiind confecþionate de comunitãþile de Homo erectus erectus care se rãspândeau treptat, din aproape în aproape, ºi cucereau noi spaþii, desprinderea lor din trunchiul afro-asiatic producându-se, probabil, înainte de trecerea la producerea industriei litice acheuleene, astfel explicându-se ritmurile diferite de dezvoltarea a diferitelor societãþi omeneºti. Nu excludem nici posibilitatea ca produsele considerate ca aparþinând Culturii de prund sã reprezinte, în Europa, doar moºteniri arhaice în cadrul unei industrii acheuleene propriu-zise. De aceea, se poate vorbi de o variabilitate a Paleoliticului inferior, presupunând un nou demers euristic de înþelegere nuanþatã a colonizãrii umane a Asiei ºi Europei precum ºi o definire mai precisã a diferitelor lanþuri operatorii ale cioplirii pietrei, ale modului de folosire a materiei prime, în strânsã legãturã cu ocuparea unor noi spaþii.

Se socoate, de asemenea, cã pe lângã confecþionarea intenþionatã a primelor unelte, Homo erectus habilis ºi, ulterior, Homo erectus erectus ar fi fãcut

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian66

paºi importanþi pe calea dezvoltãrii altor atribute umane, cum ar fi elementele incipiente de organizare economicã: procurarea hranei prin vânãtoare, în continuitatea tradiþiilor fireºti, naturale, din care cauzã acest tip de economie a fost denumitã, nu tocmai potrivit, de pradã, omul, ca omnivor, aflat la capãtul superior al lanþului trofic, luând din biotop, nu fãrã eforturi, uneori considerabile, produsele alimentare ºi utilitare (carnea unor animale mari ºi mici, vânate de el sau luate de la alþi prãdãtori, de aceea este foarte greu de spus cine era, în aceastã etapã vânãtor

sau vânat, fiind vorba de relaþii naturale antropo-zoologice), ºi cules, prin care

procura majoritatea hranei, constând din ouã de pãsãri ºi reptile, insecte comestibile, melci, scoici, tuberculi, rãdãcini, fructe, plante comestibile, piei, oase, coarne etc.), neafectând echilibrul ecologic.

De asemenea, încã din Protopaleolitic se observã preocupãri pentru amenajarea primelor adãposturi, sub forma unor colibe rotunde, din crengi, frunze, ierburi, construite pe o bazã de bazalt, aºa cum sunt cunoscute la Olduvai Gorge (Tanzania) (fig. 31), (cercetãri M. D. Leakey), datatã la 1, 8 mil. de ani BP, sau pe o platformã de lut la Gomboré (Awash-Etiopia), (cercetãri J. Chavaillon), încadratã pe la 1, 7 mil. de ani BP. Aceste adãposturi-colibe reprezintã elementele unor tabere sezoniere sau mai durabile ale primilor culegãtori-vânãtori, aflate în apropierea unor bogate surse de hranã. De altfel, despre existenþa unor tabere sezoniere protopaleolitice vorbesc ºi descoperirile de la Omo 71, Omo 123 (Etiopia) ºi Koobi Fora (Kenya), toate datate înainte de 2 mil. BP.

În acelaºi timp, prezenþa acestor structuri de locuire, dovedesc existenþa unor elemente evoluate de organizare a cetelor de hominizi, reconstituite ipotetic, în care structurile de agregare biologicã, bazate pe ierarhii, relaþii interindividuale ºi descendenþã naturalã erau, probabil, puþin modificate faþã de perioada anterioarã, fãrã a se cunoaºte gradul de implicare conºtientã, în sens social, rudenia sanguinã fiind un factor important de coagulare. În acest context, în cadrul relaþiilor interumane, se considerã, ipotetic fireºte, cã Homo erectus habilis utiliza o formã elementarã de limbaj, în timp ce Homo erectus erectus, a cunoscut o normalã evoluþie spre un limbaj rudimentar, cu unele structuri gramaticale simple.

Nu se cunosc, deocamdatã, elemente ale manifestãrilor spirituale, neputându-se preciza dacã fosilele umane descoperite provin de la indivizi morþi în urma unor accidente, a acþiunii animalelor de pradã, de la cadavre abandonate sau de la eventuale înmormântãri incipiente, cu un ritual foarte simplu ºi greu de sesizat arheologic.

Totuºi, începutul confecþionãrii uneltelor, cu alte forme ºi caracteristici

Fig. 31. Structurã de locuit de la Olduvai (dupã M. D. Leakey)

67

decât cele naturale, întemeierea primelor structuri de habitat ºi dovezile de organizare socialã au modificat locul ºi rolul primilor oameni în cadrul ecosistemului ºi au stat la baza dezvoltãrii conºtiente ulterioare.

IV. 3. 2. Paleoliticul inferior mijlociu/dezvoltat (aprox. 1000000 - 400000 ani BP)

Aceastã perioadã a fost, foarte probabil, creaþia tipurilor evoluate de Homo erectus erectus din Africa, Asia ºi Europa, care au realizat o anumitã diversificare a formelor de culturã materialã, urmare fireascã a transformãrilor prin care a trecut omul ca specie ºi fiinþã culturalã, cu o întreagã suitã de structuri economice, sociale ºi mentale.

Din punct de vedere arheologic, pentru aceastã perioadã au fost definite mai multe aspecte culturale (tehnocomplexe litice, culturi ?), dintre care cel mai important este Acheuleanul, definit încã din 1872 de cãtre G. de Mortillet, în urma cercetãrilor efectuate pe terasele aluvionare ale râului Somme din cartierul Saint-Acheul al oraºului Amiens (Franþa), unde s-au descoperit numeroase piese bifaciale tipice. Ulterior, prin cercetãrile efectuate, s-au definit caracteristicile industriei litice bifaciale acheuleene, au fost realizate diferite periodizãri, dintre care o menþionãm pe cea utilizatã astãzi, introdusã de F. Bordes, cu trei faze

principale; Acheulean timpuriu, Acheulean mijlociu ºi Acheulean târziu (superior), aceastã culturã încheindu-se la nivelul Paleoliticului mijlociu.

Fig. 32. Filiaþia ºi tipologia pieselor litice din Acheuleanul african(dupã Isaac Gl., Garanger J)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian68

Acheuleanul timpuriu (sau vechi) deºi este caracteristic pentru întregul teritoriu al Lumii Vechi, fiind mai bine documentat în perioada echivalentã a

glaciarului Mindel ºi interglaciarului Mindel-Riss=sfârºitul pluvialului Kanjeran-Gamblian ºi începutul pluvialului Kamasian, a debutat, se pare, în Africa de Est, pe la 1, 5 mil. ani BP, prin aºa-numitul Acheulean african, specific pentru Paleoliticul inferior propriu-zis/Early Stone Age, unde se cunosc primele situri cu piese bifaciale.

Industria liticã a acestui aspect cultural este compusã din unelte mari de tipul pieselor bifaciale, lucrate pe nucleu (miez), cu forme alungite, mai regulate, cu baza rotunjitã, cu talonul înlãturat, marginile sinuoase tãioase ºi suprafeþele cioplite în întregime, considerate tot toporaºe de mânã, grele, care se regãsesc ºi în fazele ulterioare ale Acheuleanului. În cadrul Acheuleanului vechi erau prezente ºi racloarele pe aºchie ºi s-au pãstrat însemnate elemente ale Culturii de prund (fig. 32).

Descoperiri de piese litice acheuleene timpurii se cunosc în Africa: la sfârºitul nivelurilor Olduvai I ºi Olduvai II (Tanzania) (fig. 34. 1-2), Nariokotome III (Kenya), în siturile Stellenboch (Rhodesia), Kamoa, Luena, Katanga (Republica Sud-Africanã), în zona Saharei de NV ºi la Ternifine (Algeria) (fig. 33). În Africa australã, în urma descoperirilor de la Kaiso, pe valea râului Kafu (Uganda), este cunoscut ºi un facies cultural (tehnocomplex ?) deosebit de primitiv, numit Kafuan, caracterizat prin pseudo-choppers ºi bolovani naturali, care debuteazã anterior Acheuleanului, pentru ca, mai apoi, sã evolueze paralel cu acesta.

Paleoliticul inferior vechi din Orientul Apropiat este reprezentat tot de industriile acheuleene, care prezintã mai multe faciesuri: de litoral (Sitt Markho,

Fig. 33. Situri africane: A. Olduvaiene; B. Acheuleene(dupã Garanger J.)

69

Liban), de graben (Ubeidiyeh, Iordania) ºi o posibilã tradiþie cu bifaciale, datate înainte de 1 milion de ani BP. Aceste faciesuri ºi tradiþii continuã ºi în Paleoliticul inferior mijlociu (aprox. 850000-450000 BP), aºa cum ne aratã descoperirile de la Berzine, Khallalé, Ouadi Aabet ºi Ras Beyrouth (Liban), pentru faciesul de litoral, Joubb Jannine, Latamné, pentru faciesul de graben.

În Europa, începuturile industriei litice bifacialã acheuleene sunt mai

târzii, fiind datate pe la 1000000-700000 de ani BP, asemenea piese descoperin-du-se: în Grota Vallonnet (Nisa) ºi Soleilhac, în Franþa, Isernia La Pineta ºi la Mandrascava (Italia), Gran Dolina (Spania), Kärlich Bb (Germania), La Belle-Roche/Sprimont (Belgia), Sandalja (Croaþia), Beciov ºi Pribite Kamni (Slovacia), Korolevo (Ucraina) etc., dintre care ultimele sunt mai noi. De aceea, multe dintre descoperirile acheuleene timpurii din Europa sunt nesigure, chiar dacã sunt asociate cu faunã villafranchianã. Pentru perioadele urmãtoare, de dupã 700000 de ani BP, lucrurile devin mai clare ºi datoritã imbogãþirii descoperirilor ºi precizãrii condiþiilor crono-stratigrafice.

Fig. 34. Piese litice aparþinând Paleoliticului inferior african (1-5) ºi asiatic (6-7). Olduvai (1-2), Melka Kountouré (3), Lac Langano,

Etiopia (4), Sidi Abderrahman, Maroc (5), Lanþian (6-7) (dupã M. D. Leakeay, R. Feustel, J. Garanger)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian70

Pentru o anumitã perioadã a Paleoliticului inferior european a fost definitã cultura abbevillianã (denumitã astfel dupã localitatea Abbeville, Franþa, unde au fost efectuate cercetãri de cãtre J. Boucher de Perthes). În unele lucrãri mai vechi, pentru perioada abbevillianã a fost utilizat ºi termenul de Chellean, dupã localitatea Chelles-Seine-et-Marne, Franþa, care este astãzi desuet. Abbevillianul este considerat astãzi o fazã a Acheuleanului timpuriu european ºi este datat în interglaciarul Günz-Mindel ºi glaciarul Mindel=prima parte a pluvialului Kanjeran-Gamblian.

Ca fazã a Acheuleanului timpuriu, Abbevillianul se caracterizeazã printr-o etapã evoluatã a confecþionãrii cioplitoarelor bifaciale, de pe suprafeþele cãrora desprinzându-se numeroase aºchii se obþineau margini neregulate, deosebit de tãioase, cu taloane rezervate, ºi vârfuri, piese care au mai fost denumite toporaºe de mânã (fr. coup de poing; germ. Faustkeil, engl. hand-adze), de formã triunghiularã sau amigdaloidã, având aceeaºi funcþionalitate multiplã ºi puteau fi prinse, probabil, în anumite cozi sau mânere.

Deºi nu este foarte clar, în perioada Acheuleanul timpuriu îºi aflã, probabil, începuturile ºi industria liticã din Asia de sud-est (Solo, Java, Sangiran, Mondjokerto), unde au fost descoperite foarte multe fosile de Homo erectus, care ar putea reprezenta creatorii faciesului Padjitanian (dupã zona Padjitan/Pacitan). În zona chinezã, în aceeaºi perioadã a început, probabil, ºi faciesul cultural Zhoukoudian (numit altã datã Kou-Kou-tien), cu o tipologie liticã rudimentarã (fig. 34. 6-7), în timp ce în Pakistan ºi India (Madras ºi Kaºmir) este cunoscut un aspect Presoanian (râul Soan, Pendjab-ul pakistanez), cu piese choppers ºi spãrturi masive.

IV. 3. 3. Paleoliticul inferior târziu/recent (aprox. 400000 - 300000 ani BP)

Ultima perioadã a Paleoliticului inferior reprezintã o dezvoltare fireascã a industriei litice anterioare, în special a celei bifaciale, fiindu-i caracteristice fazele evoluate ale Acheuleanului (mijlocie ºi târzie), mult mai bine cunoscute, ºi alte faciesuri culturale, Clactonianul ºi Tayacianul, în regiunea europeanã, Zhoukoudianul, în zona chinezã, Soanianul, în spaþiul indian etc. Aceastã perioadã, cu durate diferite de la zonã la zonã, a reprezentat un apogeu al Paleoliticului inferior, în interiorul sãu observându-se apariþia treptatã a caracteristicilor industrilor litice ale Paleoliticului mijlociu.

Aceste aspecte culturale acoperã o perioadã temporalã echivalentã stadiilor glaciare Riss I ºi II (Acheuleanul mijlociu), Riss III (Acheuleranul târziu sau superior), care se prelungeºte ºi în timpul interglaciarului Riss-Würm (Acheuleanul final-Micoqianul), toate paralele în timp cu cea de-a doua parte a pluvialului Kamasian ºi începutul pluvialului Kageran.

Acheuleanul mijlociu cunoaºte o evoluþie ºi o diversificare tipologicã ºi funcþionalã a pieselor bifaciale (fig. 35 ºi 36), acum fiind prezente piesele lanceolate, cele ovalare, amigdaloide ºi limandele plate (numite astfel dupã forma oval-alungitã a unei specii de peºte Limanda limanda), cioplite atent ºi retuºate, folosite ca vârfuri de lance (?) ºi cuþite, piesele cordiforme, toporaºele de mânã cu

71

Fig. 35. Tipologia pieselor bifaciale (dupã F. Bordes)

Fig. 36. Prelucrarea bifacialelor acheuleene (dupã F. Bordes)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian72

muchia transversalã, alãturi de care sunt prezente piesele unifaciale, lucrate pe aºchie, într-o tehnicã numitã Protolevallois: racloare, cuþite denticulate, burine, strãpungãtoare.

Într-o anumitã etapã a Acheuleanului mijlociu apar elemente ale tehnicii de cioplire Levallois (numitã astfel dupã localitatea Levallois-Peret (Paris, Franþa), constând din pregãtirea specialã a nucleului, în special de silex, prin decorticare ºi realizarea unui plan de lovire, neted sau retuºat, numit câteodatã “în formã de carapace de broascã þestoasã”, din care meºterul, cu o dexteritate deosebitã, obþinea aºchii cu formã predeterminatã: ovalã, rotundã, rectangularã, triunghiularã ºi numai puþine lame cu laturile paralele, care constituiau “prefabricate”, cu talonul faþetat sau neted, prelucrate secundar, prin retuºare, confecþionându- se racloare, gratoare ºi vârfuri triunghiulare.

În Acheuleanul târziu (superior) se observã o nouã diversificare a utilajului litic, limandele reducându-se numeric, în vreme ce predominã piesele bifaciale lanceolate, care aveau o formã triunghiularã, aplatizatã, ºi cele de tip micoqian, având marginile tãioase regulate ºi suprafeþele mult mai atent retuºate. Simetria deosebitã a acestor piese, reprezintã nu numai un reflex al progreselor funcþionale, ci, poate, ºi o serie de mutaþii în spiritul uman, care denotã o oarecare deschidere spre inovare, o orientare spre ordine ºi frumuseþe. Prin tehnica Levallois, care se generalizeazã, s-au produs mult mai multe unelte pe aºchie: gratoare, racloare, cuþite, burine, piese denticulate cu scobiturã (encoche) etc.

Clactonianul este un facies cultural ºi o tehnicã de cioplire specifice pentru Paleoliticului inferior, numit aºa dupã staþiunea eponimã Clacton-on-Sea (Essex, Anglia), caracteristic pentru zona nord-vest europeanã, ale cãrui începuturi sunt greu de precizat, regãsindu-se, probabil, odatã cu popularea Insulelor Britanice, de cãtre Homo erectus erectus (a se vedea fosilele de la Boxgrove din Anglia, datate pe la 500000 de ani BP).

Ca facies cultural, Clactonianul s-a dezvoltat pe parcursul a trei faze: vechi, evoluat ºi final, în acelaºi timp cu sfârºitul Acheuleanului ºi Levalloisianul, între acestea existând fireºti interferenþe, influenþe ale sale întâlnindu-se ºi în spaþiul afro-asiatic. Din aceastã cauzã, mulþi specialiºti considerã cã este vorba doar de o tehnicã de cioplire aºchialã, dintr-un nucleu biconic, nepreparat în mod special, “prefabricatele” (aºchiile) cu unghiul de spãrturã foarte larg având un talon neted, oblic, cu bulbul de percuþie conic, proeminent, din care, prin retuºare, s-au obþinut racloare, piese denticulate ºi cu scobiturã (encoche), piese discoidale, cu forme nestandardizate, în paralel cu continuarea confecþionãrii uneltelor de tip choppers, la începuturile Clactonianului, sau a bifacialelor ºi limandelor, în celelalte etape de dezvoltare.

Piesele clactoniene sunt, adesea, amestecate cu materiale acheuleene, fiind localizate în bazinul Tamisei. Dintre descoperirile clactoniene, pot fi menþionate, pe lângã cele din staþiunea eponimã, acelea de la Swanscombe (fig. 38. 6), Warren Hill ºi High-Lodge (Anglia), La Micoque (Franþa), Markkleeberg (Leipzig, Germania), Vértesszölöss (Ungaria) º. a., aflându-se în aria debitajului de tip acheulean.

Acheuleanul final sau Tayacianul (Tayac, Dordogne, Franþa) poate fi considerat drept o perioadã de trecere spre Paleoliticul mijlociu (aºa-numitul

73

Musterian de Tradiþie acheuleanã), fiind caracterizat prin continuarea realizãrii unor puþine piese bifaciale, lanceolate ºi cordiforme, cu vârf ascuþit ºi baza semicircularã, împreunã cu unelte variate pe aºchii: racloare simple, convexe ºi transversale, gratoare, cuþite, burine, piese denticulate, vârfuri tayaciene, lucrate, uneori, în tehnicã Levallois.

Tayacianul, definit de H. Breuil, caracterizat prin unelte realizate pe aºchii, este mai puþin cunoscut ºi contestat de mulþi specialiºti, ar putea reprezenta, probabil, o împletire între industria liticã a Acheuleanului final cu cea clactonianã, fãcând trecerea spre Musterian, aºa cum se vede dintr-o serie de descoperiri din Orient: Et Tabun (Muntele Carmel), Qumm Qatafa (Iudeea), Yabroud (Siria) etc. sau din Spania, Italia ºi Asia Micã. Dacã Clactonianul este specific pentru Europa centralã ºi de nord-vest, Tayacianul este, a fost, mai degrabã, circummediteranean ºi evolueazã, probabil, cãtre Micoqian.

Cãtre sfârºitul Paleoliticului inferior, pe la 300000 de ani BP, existã dovezi

clare de utilizare a armelor de lemn cu vârful întãrit în foc, aºa cum este lancea de la Lehringen (Germania), gãsitã între coastele unui elefant de climã caldã, dovedind vânãtoarea animalelor mari.

Descoperiri încadrate în etapele evoluate ºi târzii ale Acheuleanului sunt

Fig. 36. Prelucrarea bifacialelor acheuleene (dupã F. Bordes)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian74

cunoscute la: Arago (Tautavel), Terra Amata (Nisa), Orgnac (Franþa), Torre in Pietra, Rio Correcchio, Basilicate, Capri (Italia), grotele Sinzing (Germania), Vértesszöllös (Ungaria), Petralona (Grecia), în Europa (fig. 37), Ubeidyah (Israel), Beirouth (Liban), vãile Iordan, Béeka, Oronte în Orientul Apropiat, în timp ce în Africa se constatã o continuitate de locuire, în multe din staþiunile amintite anterior, realizându-se o trecere localã la urmãtoarele aspecte ale Paleoliticului mijlociu/Middle Stone Age: Fauresmithianul, Sangoeanul, Lupembianul.

În spaþiul carpato-danubiano-pontic, care este parte integrantã a lumii europene, ca descoperiri care pot fi atribuite cert Paleoliticului inferior, în stadiul actual al cercetãrilor, sunt cele de tip acheulean de la Duruitoarea Veche (niv. 4 ºi 3)

ºi Ofatinþi (niv. 3 ºi 2), din Rep. Moldova, ºi clactoniene de la Valea Lupului, jud. Iaºi, Mitoc-Malul Gaben, jud. Botoºani, fãrã a se putea preciza care a fost poziþia cronologicã a pieselor litice gãsite în depozitele remaniate de pe vãile: Argeºului, Mozacului, Dâmbovnicului, Cotmenei, Oltului, Dârjovului ºi în împrejurimile Sibiului. Cãtre sfârºitul Paleoliticului inferior carpato-danubiano-pontic sunt cunoscute aºa numitele industrii premusteriene din Rep. Moldova (Mersîn, Buteºti, Bobuleºti V, Varvareuca VII ºi X, Ofatinþi) cuprinse în faciesurile

Fig. 37. Situri aparþinând Paleoliticului inferior din Europa centralã ºi de vest (dupã Grimaud-Hervé, Serre, Bahain, Nespoulet)

75

Tayacian ºi Micoquian, sau cele de la Ripiceni-Izvor care nu sunt precis încadrate.

Zhoukoudianul este aspectul cultural dezvoltat în Paleoliticul inferior mijlociu ºi târziu, în zona chinezã, denumit astfel dupã descoperirile d i n g r o t e l e d e l a Z h o u k o u d i a n ( S V Beijing), care alcãtuiesc un complex de situri, fiind opera variantelor asiatice ale lui Homo erectus e r e c t u s ( H o m o l a n t i a n e n s i s º i S i n a n t h r o p u s ( P i t h e c a n t h r o p u s ) beijinensis. Între cele peste 2000 de unelte descoperite, lucrate din cuarþit, roci vulcanice ºi cristal de stâncã, se întâlnesc: toporaºe de m â n ã , u n e l t e aºchiale,racloare, vârfuri retuºate, nuclee sferoidale ºi poliedrice etc. Piese s i m i l a r e s - a u m a i descoperit în peºtera Guanyin , la Tongzi (provincia Guizhou), la Daye (provincia Hubei), Peºtera Dragonului de la Yunxan, la Litsun ºi în valea Fen (Fen Ho), care anunþã un stil acheulean.

Î n z o n a i n d o -pakistanezã s-a dezvoltat aspectul Soanian (denumit dupã valea râului Soan, Pendjab, Pakistan), în regiunile Madras ºi Kaºmir, caracterizat printr-o industrie liticã rudimentarã, compusã din choppers ºi

Fig. 38. Piese litice aparþinând Paleoliticuluiinferior european. 1. Remontajul unui chopper

de la Vallonnet (Franþa); 2-4. Choppers ºi chopping-tools de la Caune de Arago (Franþa);

5. Bifacialã din Grota Paglicci (Italia); 6. Bifacialã Swanscombe; 7. Bifacialã Côtes-d'Armor (Franþa); 8-11. Racloare ºi bifaciale de la

Saint-Acheul (Franþa); 12-14. Piese acheuleene finale de la Lazaret (Franþa)

(dupã H. de Lumley, F. Bordes, J. L. Monnier, A. Tuffreau, A. Galiberti)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian76

chopping-tools, piese bifaciale acheuleene, aºchii masive, greu de deosebit de desprinderile naturale, aºchii de tip clactonian, rar retuºate, la care se adaugã aºchii ºi gratoare, cu planul de lovire faþetat, prezentând caracteristici de debitaj Levallois, fãcând trecerea spre Paleoliticul mijlociu.

Prin caracteristicile sale, Soanianul, mai ales prin descoperirile din situl Chauntra (valea Soan), cu seriile sale de de bifaciale, prezintã o interferenþã a industriilor litice africane ºi europene cu cele sud-est asiatice. În regiunea Madras s - a d e z v o l t a t f a c i e s u l Madrasian, caracterizat prin prezenþa bifacialelor ºi puþine piese chopping tool, iar în situl At t i rampakkam au fos t descoperite unelte de aspect acheulean. Cãtre sfârºitul S o a n i a n u l u i a u f o s t confecþionate piese litice de tip Musterian ºi Levallois.

În sud-estul Asiei, cu toate cã existã numeroase fosile legate de unele etape timpurii ale procesului de antropogenezã, Paleoliticul inferior, aºa cum am vãzut deja, este puþin cunoscut, deoarece existã foarte puþine a s o c i e r i , î n c o m p l e x e arheologice cu stratigrafie sigurã, cu unelte specifice acestei perioade, piesele fiind lucrate din tufuri vulcanice ºi lemn fosilizat.

Astfel, piese de tip choppers ºi chopping tools, asociate cu aºchii clactoniene ºi Protolevalloisiene, au fost descoperite la Irrawaddy (Mandalay), (Birmania), pe terasele Mekongului ºi râului Kwaï Noï (Siam), ale râului Perak (Malaka-Malaesia), Tuguegarao (insula Luzon-Filipine) ºi pietriºurile râului Baksoka (Java-Indonezia). Au fost definite, astfel, mai multe faciesuri regionale cum sunt: Cabalwanianul, în Filipine, Tampanianul, în Malaezia, Anyathianul, în Birmania,

Fig. 39. Locuinþe ºi vatrã din Paleoliticul inferior european. A. Vatrã de la Terra Amata; B. Locuinþã de la Terra Amata; C. Locuinþã de

la Lazaret (dupã H. de Lumley)

77

Fingoianul ºi Lannathianul, în Thailanda etc., care rãmân domenii deschise de cercetare.

În cea de-a doua parte a Paleoliticului inferior, toate tipurile de Homo erectus au fãcut, nu dintr-o datã ºi foarte facil, paºi însemnaþi pe drumul umanizãrii propriu-zise, a conturãrii mai exacte a structurilor economice, sociale ºi mentale.Noile unelte/arme de piatrã, cu funcþionalitãþi multiple, alãturi de cele mai vechi (suliþe de lemn, mãciuci, ciomege, beþe de scormonit, coºuri de nuiele etc.), au permis practicarea vânãtorii, probabil în cete, a diferitelor animale, mai mari sau mai mici, presupunând o oarecare specializare, care asigura, aºa cum ne aratã studiile etnologice, pânã la 20-30 %, din hranã, în vreme ce culesul permitea obþinerea restului de resurse alimentare, de pânã la 70-80 %. În ciuda unei creºteri demografice, judecatã relativ, dupã numãrul crescut de fosile descoperite, procurarea hranei nu a avut ca urmare modificarea raporturilor ecologice.

Relaþiile economice dintre indivizi sunt mai greu de determinat, dar nu se poate exclude, probabil, o anumitã cooperare ºi solidaritate între membrii cetelor ºi ginþilor, rudenia conºtientizatã jucând un rol, credem, din ce în ce mai important. În acelaºi timp, este greu de definit care au fost formele de agregare socialã, care au fost elementele noi dobândite în procesul treptat ºi lent de umanizare.

Considerãm cã, în continuitatea formelor de organizare socialã, prezente în perioadele anterioare, cetele de hominizi capãtã caracteristicile ginþilor umane, în care descendenþa naturalã, matriliniarã, fundamenta relaþiile de rudenie, iar o serie de interdicþii sexuale, biologice, moºtenite din lumea animalã înruditã, devin tabuuri ºi au avut ca urmare dezvoltarea exogamiei, care existã, de altfel, ºi la unele specii, inclusiv la maimuþele antropoide. În cadrul acestor comunitãþi, ierarhiile au capãtat, probabil, noi conotaþii, pe lângã calitãþile biologice, înþelepciunea, îndemânarea, experienþa ºi fertilitatea jucând un rol deosebit, existenþa unui stadiu matriarhal în organizarea ºi devenirea preistoricã a omului nemaiputându-se susþine.

Grupele de Homo erectus erectus, care nu erau foarte numeroase, poate pânã la 30-40 membri, cum aratã analogiile etnologice, dovedeau o preocupare deosebitã pentru alegerea, organizarea sau construirea adãposturilor locuinþã ºi pentru “domesticirea” ºi folosirea focului, luat din naturã. Astfel, la Makapansgat (Africa de Sud), în Acheulean era ocupatã “Peºtera vetrelor”, cu instalaþii pentru foc, pe care existau nu mai puþin de nouã straturi de cenuºã. Asemenea adãposturi mai sunt cunoscute în unele grote de la Zhoukoudian, cu straturi groase de cenuºã, dovedind întreþinerea îndelungatã a focului pe acelaºi loc, chiar dacã o serie de specialiºti susþineau recent cã aceasta se datoreazã unor inundaþii care ar fi adus cenuºa din exterior (Sic!).

În acelaºi timp, alte grupe de Homo e. erectus au construit locuinþe în aer liber, sub forma unor colibe circulare-ovale, unele temporare, ca cele de la Terra Amata (Nisa-Franþa), construite pe pari înfipþi în solul nisipos al unor dune, cu vetre interioare ºi exterioare amenajate în mici alveolãri pavate cu plãci de piatrã, datate pe la 400000 de ani BP sau Lazaret (Franþa) (fig. 39). Dovezi ale folosirii focului ºi vetrelor mai sunt cunoscute la Vértesszöllös (Ungaria), Torre in Pietra (Italia), Lunel Viel ºi Achenheim (Franþa), legate de Acheuleanul mijlociu.

“Domesticirea” focului reprezintã o cucerire deosebit de importantã a lui

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian78

Homo e. erectus, acesta devenind un factor civilizator, fiind greu de conceput o umanitate evoluatã fãrã acest element. Focul a cãpãtat, de-a lungul timpului, funcþii tehnologice, sociale ºi spirituale. Dupã o perioadã în care hominzii au dovedit aceeaºi teamã instinctualã faþã de focul natural, ca ºi animalele, Homo e. erectus a învãþat sã cunoascã acest element natural, luându-l din naturã (unde se naºte prin autoaprindere, erupþii vulcanice, descãrcãri electrice etc.) ºi l-a folosit, probabil, acum 500000 de ani BP, pentru încãlzit, iluminat, apãrarea de animalele sãlbatice ºi prepararea hranei, prin frigerea cãrnii ºi coacerea rãdãcinilor, tuberculilor, ameliorarea cioplirii pietrei ºi întãrirea uneltelor de lemn etc.Ulterior, în Paleoliticul mijlociu ºi superior, odatã cu producerea focului, acesta a fost întrebuinþat la: prelucratul pieilor prin argãsire, transformarea unor coloranþi, prelucrarea osului, a substanþelor cleioase, ºi, nu în cele din urmã, în cadrul diferitelor rituri ºi practici magico-religioase, toate implicând un întreg cortegiu de schimbãri complexe în comportamentul uman, în plan economic, social ºi mental.

Cu toate progresele pe care le face Homo erectus erectus, în aceastã a doua fazã a Paleoliticului inferior, nu sunt sesizabile, deocamdatã, deºi pot fi bãnuite, elementele spirituale, magico-religioase ºi artistice. În acest sens, foarte buna pãstrare a unor cranii, datând din Paleoliticul inferior final (Tautavel, Steinheim º.a), poate fi legatã, probabil, de prefigurarea unui comportament funerar, alãturi de alte practici magico-religioase. IV. 4. Paleoliticul mijlociu/dezvoltat (aprox. 300000 - 40/35000 ani BP)

Acest etaj cronologic al Paleoliticului a fost creaþia lui Homo e. erectus evoluat, care s-a rãspândit pe o mare suprafaþã a Lumii Vechi, a lui Homo sapiens archaicus, Homo sapiens neanderthaliensis ºi Homo s. sapiens, care, potrivit descoperirilor arheologice, au dovedit importante calitãþi tehnologice, lucrând la un nivel superior piatra, folosindu-se atât nucleele cioplite cât ºi aºchiile, lamele ºi vârfurile, oarecum standardizate, desprinse prin percuþie directã sau indirectã ºi presiune (fig. 30 a, c-d), folosite într-o manierã sistematicã ºi pe scarã largã, în tehnica numitã Levallois (fig. 40), care cunoaºte o înflorire deosebitã.

În acelaºi timp, în arsenalul omului din Paleoliticul mijlociu îºi face loc tehnica, din ce în ce mai perfecþionatã, a retuºãrii prefabricatelor, putându-se obþine piese litice mult mai perfecþionate ºi eficace, a se vedea vârfurile de tip Levallois ºi Le Moustier (fig. 41. 2-5), care puteau fi prinse în tije groase, realizându-se lãnci eficace.

Noua metodã de cioplire a pietrei cerea cantitãþi însemnate de materie primã, fapt care a condus, probabil, cãtre “inventarea” exploatãrii cvasi-sistematice a unor surse litice, cu calitãþi deosebite, prin sãparea de puþuri ºi galerii, aºa cum se cunosc, deocamdatã, în Egipt, unde, din puþuri adânci de pânã la 2 m, se extrãgeau bolovanii de silex, sau în Africa de Sud, unde, din galerii orizontale, se scotea ocrul roºu.

Cãtre 120000 de ani oamenii preistorici au trecut, în momente diferite de la zonã la zonã, la reducerea dimensiunilor nucleului ºi extragerea de prefabricate sub formã de lame fine, alungite, care au permis o specializare mai accentuatã a

79

uneltelor, aceastã tehnicã extinzându-se foarte mult în Paleoliticul superior.În Paleoliticul mijlociu, s-a dezvoltat un important complex tehnologic ºi

cultural, Musterianul, dupã denumirea localitãþii Le Moustier (Dordogne, Franþa), rãspândit în diferite forme în Europa, Africa ºi Asia, de la sfârºitul glaciaþiei Riss pânã la sfârºitul stadiului glaciar Würm II. Musterianul îºi are originea în industriile litice ale Paleoliticului inferior, existând împletiri cu Levalloisianul.

Din punct de vedere tipologic, Musterianul este o industrie pe aºchii, prefabricate din care s-au confecþionat, mai ales, vârfuri bifaciale ºi racloare (fig. 41). Unii cercetãtori ai Paleoliticului (D. Peyrony ºi F. Bordes) au stabilit mai

multe faciesuri musteriene, definite pe baza rolului determinant al proporþiei racloarelor în comparaþie cu alte unelte:

!Musterianul de Tradiþie Acheuleanã asemãnãtor, în parte, cu Micoquianul, cu

bifaciale cordiforme, plate ºi triunghiulare, lame - cuþite à dos, gratoare, strãpungãtoare, burine, care au devenit predominante în faza finalã;

!Musterianul tipic (Le Moustier) - caracterizat prin întrebuinþarea tehnicii

levalloisiene de cioplire a pietrei, prin preponderenþa vârfurilor de mânã, a

Fig. 41. Piese litice musteriene. 1. Racloar convex; 2. Vârf Levallois; 3-5. Vârfuri mus-teriene; 6. Racloar oblic; 7. Racloar trans-versal; 8. Racloar convergent; 9. Racloar

dublu; 10. Aºchie Levallois (1, 3-9. Combe-Grenal, Dordogne; 2. Hauppeville, Norman-

dia; 10. Corbiac, Franþa (dupã F. Bordes)

Fig. 40. Modalitãþi de cioplire Levallois unipolarã (dupã E. Boëda)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian80

racloarelor, un numãr redus de lame - cuþite à dos ºi prezenþa accidentalã a bifacialelor;

!Musterianul denticulat care cuprinde o industrie liticã mediocrã, caracterizatã

prin unelte cu scobituri (encoches) ºi piese denticulate, în timp ce vârfurile de mânã, racloarele, cuþitele ºi bifacialele sunt rare;

!Musterianul La Quina (Charentian), denumit dupã localitatea La Quina

(Charente-Franþa) pare cã evolueazã din Clactonian ºi Tayacian, industria sa prezentând numeroase racloare circulare ºi înguste, laterate, transversale ºi plan-convexe, în vreme ce cuþitele, bifacialele ºi piesele denticulate sunt rare;

!Musterianul La Ferrassie (dupã localitatea eponimã din Dordogne, Franþa) pare

cã evolueazã din mediul La Quina, având ca unelte caracteristice racloarele transversale, convergente, înguste, plan-convexe sau bifaciale, piesele bifaciale lipsesc iar uneltele denticulate sunt rare.

De asemenea, au mai fost definite ºi alte faciesuri musteriene, cum ar fi discutabilul Musterian alpin (E. Bächler, 1903), cunoscut pe baza descoperirilor din zona montanã a Elveþiei, cu o industrie liticã sãrãcãcioasã, asociatã cu

Fig. 42. Industrie liticã aterianã din Algeria. 1-4. Beir el Ater;5-14. Sahara (dupã Camps G.,

Chavaillon N.)

Fig. 43. Industrie liticã africanã MSA. 1-9. Lupembian; 10-12. Orange (Africa de Sud);

13-17. Pietersburg (dupã Clark J. D.)

81

numeroase materiale osteologice de urs de peºterã, ºi Musterianul din Asia Centralã, subîmpãrþit, la rândul sãu în cel puþin patru grupe regionale (grupul Levallois, grupul Levalloisiano-Musterian, grupul Musterian tipic, montan, ºi grupul Musterian de tip soanian).

Ca descoperiri musteriene mai importante, din spaþiul european, pot fi menþionate cele de la La Ferrassie, Le Moustier, La Quina, Combe-Grenal, Pech de l'Aze (Franþa), Grimaldi, Guattari (Italia), El Castillo, Romani (Spania), Saint Brelade (Anglia), Spy (Belgia), Altmühl (Germania), Predmost (Moravia), Tata (Ungaria), Krapina (Croaþia), Asprocaliko (Grecia), Molodova (Ucraina etc.).

În acelaºi timp, pe lângã Musterian ºi Levalloisian, au fost decelate ºi definite mai multe faciesuri: Micoquianul, care succede Acheuleanului, cu varianta Micoquianul Europei centrale; Pontinianul, apropiat de Charentian ºi Musterianul La Quina, dezvoltat pe litoralul Pontin (la sud de Roma pânã la Monte Circeo) ºi caracterizat prin bogãþia de racloare cu retuºe La Quina, utilizarea pe scarã redusã a tehnicii Levallois, puþine vârfuri musteriene, nuclee discoidale ºi pãstrarea pieselor choppers ºi chopping-tools; Taubachianul, cunoscut în Europa centralã (situl Taubach, Germania), s-a rãspândit în Germania, Moravia, Ungaria, vestul Ucrainei ºi a avut o industrie interesantã, de mici dimensiuni, neregulatã, ca artefacte remarcându-se: piesele denticulate, piesele cu scobituri retuºate, vârfurile robuste etc.; Charentianul, denumit dupã zona Charente, unde pe baza cercetãrii unor situri au fost definite: Charentianul de tip La Quina ºi Charentianul de tip La Ferrassie remarcate prin tipurile de racloare ºi tehnica Levallois; Krumlovianul, rãspândit în sudul Moraviei (regiunea Moravsk, Krumlov), în repertoriul utilajului sãu gãsindu-se: aºchii retuºate, racloare, piese cu scobituri retuºate, piese denticulate, bifaciale poliedrice etc.; Altmühlianul, dezvoltat poate din Micoquianul Europei centrale, în partea de centru-nord a Europei (râul Altmühl, afluent al Dunãrii, în Bavaria), a avut o industrie liticã caracterizatã prin vârfuri bifaciale (Blattspitzen), racloare bifaciale ºi simple, lame bifaciale.

În spaþiul carpato-danubiano-pontic, Paleoliticul mijlociu este mult mai bine cunoscut decât perioada anterioarã, evidenþiindu-se cercetãrile efectuate în mai multe zone: Prutul mijlociu (Ripiceni-Izvor), reprezentând faciesurile musteriane tipice de debitaj Levallois ºi de tradiþie acheuleanã ºi debitaj Levallois, spaþiul pruto-nistrian cu mai multe descoperiri ºi faciesuri (Buzdugeni I, Musterian denticulat, Chetrosu, Musterian de tip micoquian, Molodova I, Molodova V, Cormani IV, grota Buteºti facies Levallois fãrã bifaciale, Stânca un facies particular), Dobrogea (situri deschise Mamaia-Sat, Peninsula, Saligny, Peºtera, situri în peºteri Cheia La Izvor ºi Târguºor La Adam), specifice pentru aºa-numitul facies al Musterianului denticulat cu elemente micoquiene, Transilvania, nordul Olteniei ºi Banatul (Baia de Fier, Nandru/Peºtera Curatã ºi Peºtera Spurcatã, Ohaba Ponor, Boroºteni-Peºterea Cioarei, Gura Cheii-Râºnov, Peºtera-Braºov, Bãile Herculane-Peºtera Hoþilor, Peºtera Climente I, Cladova, Româneºti-Dumbrãviþa, Gornea-Dealul Cãuniþei) încadrate în aºa-numitul Musterian cuarþitic ºi în Charentian, cu toate cã existã evidente diferenþieri între unele staþiuni, ºi Þara Oaºului (Boineºti, Remetea Somoº I ºi II, niv. I).

Paleoliticul mijlociu african, numit ºi Middle Stone Age, a fost mult mai diversificat decât în perioada anterioarã ºi s-a caracterizat prin douã stadii

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian82

evolutive. Stadiul mai vechi, a cunoscut zonal, faciesurile Musterian, în nordul Africii, din Maroc (Taforalt, niv. 35, J' Bel Irhoud), Tunisia (Gafsa) pânã în Egipt (Kharga) ºi, poate, în Sahara, oarecum asemãnãtor cu cel de tip La Ferrassie, anterior sau poate contemporan Aterianului; Sangoean-Toumbian (golful Sango/Sango Bay, pe tãrmul lacului Victoria, Uganda), în partea de centru sud ºi, parþial, vest a continentului, pentru zona forestierã (Congo, Zair, Burundi, Ruanda, Rep. Centrafricanã, Gabon, Angola, Mozambic); Tiemassasianul în Africa de Vest (Tiemassas, Senegal); faciesul cu aºchii Levallois ºi mici bifaciale, în est, ºi faciesul cu lame ºi mici bifaciale, în sud-sud-vest, unde, într-un peisaj de stepã a evoluat aspectul Fauresmithian, în care se mai pãstreazã destul de însemnate tradiþii de tip acheulean, între ultimele trei existând unele suprapuneri.

Astfel, în Africa de Sud ºi Est Homo sapiens a generalizat tehnica Levallois ºi a inventat debitajul lamelar, uneori într-o manierã deosebit de elaboratã, ca piese predilecte fiind cunoscute: racloarele, artefactele retuºate ºi cele denticulate. Ca descoperiri se remarcã cele din zona Olduvai Gorge (Tanzania), Boomplaas ºi Klasies River Mouth (provincia Cap, Africa de Sud).

Stadiul mai nou s-a caracterizat prin faciesurile: Aterian, specific pentru toatã zona de nord a continentului, (Bir-el-Ater, Algeria), în care predominau vârfurile, gratoarele, piesele pedunculate ºi tehnica Levallois (fig. 42); Lupembian (Lupemba, în bazinul Shaba, Zair), în zona în care anterior s-a dezvoltat Sangoean-Toumbianul (fig. 43. 1-9); faciesul cu vârfuri unifaciale ºi piese bifaciale, în est, ºi faciesul Pietersburg (fig. 43. 10-17), cu vârfuri unifaciale ºi bifaciale, în sud, fiind prezente, de asemenea, unele interferenþe ºi supapuneri. Pentru Africa de Sud ºi Est a fost definit, ca facies “industrial” al Paleoliticului mijlociu, Stillbayanul, caracterizat prin utilizarea pe scarã largã a tehnicii Levallois, a vârfurilor cu retuºe uni- ºi bifaciale, racloare, piese denticulate împreunã cu lame macrolitice, care este divizat, mai nou, în mai multe faciesuri regionale, termenul fiind uzitat din ce în ce mai rar.

Tot în Africa, mai precis în estul Zairului, se cunosc, încã din Paleoliticul mijlociu, uneltele standardizate din os, printre care harpoanele care au fost întrebuinþate atât la vânãtoare cât ºi la pescuit. Este foarte posibil ca multe din industriile Paleoliticului mijlociu african/Middle Stone Age sã fi fost create de diferite variante de Homo sapiens, care se rãspândeau spre alte zone ale lumii.

Orientul Apropiat, spaþiu de concurenþã ºi înlocuire între diferitele grupe umane de Homo sapiens neanderthaliensis ºi Homo sapiens sapiens, s-a caracterizat, în Paleoliticul mijlociu, printr-o serie de faciesuri litice interesante: Amoudianul (Grota Amoud, Israel), care a prezentat o tehnicã lamelarã timpurie, în care s-au realizat gratoare ºi burine, în special, împreunã cu aºchii levalloisiene, Musterianul târziu reprezentat prin vârfuri triunghiulare cu baza subþiatã (de tip Emireh), confecþionate în tehnicã Levallois, ºi Yabroudian (Grota Yabroud, Siria), în cadrul cãruia s-au perpetuat piesele bifaciale acheuleene. De asemenea, trebuie remarcat faptul cã prezenþa sau absenþa debitajului Levallois pare a fi un criteriu de departajare a industriilor litice din Orientul Apropiat de cele din Zagrosul irakiano-iranian. Astfel, dacã în zona levantinã piesele de tip Levallois (aºchii ºi vârfuri) sunt numeroase ºi de bunã calitate, în zona Zagrosului acestea lipsesc, acolo fiind cunoscute doar piesele pe aºchii, în special racloarele, care fac trecerea cãtre

83

industria liticã a Paleoliticul mijlociu extrem-oriental. Yabroudianul a fost urmat, în zona Eufratului, de faciesul Hummalian, datat pe la 157000-90000 BP.

În zona chinezã, în perioada Paleoliticului mijlociu, continuã sã se dezvolte Zhoukoudianul, caracterizat prin vârfuri de mânã, aºchii, racloare, gratoare, burine denticulate, piese cu encoches, realizate pe produse de debitaj Levallois, ºi cultura Ordos (numitã dupã platoul eponim din Mongolia), care a pãstrat, pânã târziu, uneltele de tip choppers, artefactele discoidale ºi bifaciale dar au apãrut ºi racloarele, vârfurile musteriene, piesele denticulate, lucrate în tehnica Levallois, ºi în cadrul cãreia au fost decelate tehnocomplexele Shuidonggou/Chouei-tong-keou ºi Sjara-osso-gol.

În Japonia, în ciuda controverselor, primele dovezi de locuire umanã ºi confecþionare a uneltelor litice sunt datate între 150000/130000- 70000 BP (Insula Kyshu, Babadan/prefectura Miyagi). În staþiunile Hoshino, la nord de Tokyo, ºi Gongenyama, datate între 50000 ºi 30000 BP, pe lângã piese mai vechi, de tip choppers ºi chopping-tools, sunt cunoscute ºi bifaciale de tip acheulean împreunã cu artefacte lucrate în tehnicã Levallois.

În Asia de sud-est continuã, ºi în Paleoliticul mijlociu, datoritã folosirii unor materii prime litice inferioare, mai ales tufurile vulcanice ºi lemnul ºi calcarul silicifiat, confecþionarea uneltelor ºi armelor “culturii de prund”, în mediul cãreia au început sã fie folositã tehnica levalloisianã. Un fenomen asemãnãtor se petrece ºi în cadrul Soanianului recent indian, în Pendjab, dar piesele levalloisiene ºi musteriene sunt mai numeroase (siturile Narmada/Narvada ºi Patne/Maharachtra).Tipul de economie din Paleoliticul mijlociu a rãmas aproape neschimbat, faþã de perioada anterioarã, existând, foarte probabil, o mai accentuatã specializare a vânãtorii ºi culesului, strâns legatã de perfecþionarea utilajului litic, osteologic, lemnos ºi de specificul mediului geografic în care comunitãþile umane au trãit.

Probabil, odatã cu inventarea ºi utilizarea harpoanelor, oamenii din aceastã perioadã, au inclus ºi pescuitul printre importantele activitãþi legate de cules.

Referitor la organizarea habitatului uman din aceastã perioadã, se poate arãta cã au fost folosite, deopotrivã ºi în acelaºi timp, grotele ºi adãposturile de sub stânci, probabil într-un climat mai aspru, pentru care a fost definit aºa-numitul Musterian de peºterã, precum ºi locuinþele-colibe ºi corturile, într-un climat mai

Fig. 44. Structuri de habitat musterian. A. Colibã de la Molodova I; B. Adãpostul-paravan de la Ripiceni Izvor (România)

(dupã A. Cernyš, Al. Pãunescu)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian84

propice, în cadrul numitului Musterian de terasã, sau asociate în funcþie de condiþii.

Astfel, existã ºi asocieri de grote ºi alte tipuri de locuinþe cu vetre, aºa cum se cunosc în adãpostul de la Lazaret (Nisa, Franþa), dupã cum am amintit mai sus, datat acum aprox. 230000-130000 de ani BP, cu substrucþie de pereþi uºori ºi “piese de mobilier” pentru odihnã, acoperite cu alge ºi blãnuri (fig. 39. C), sau La Ferrassie, unde adãpostul a fost pavat cu lespezi. În aer liber sunt cunoscute locuinþele-colibã, cu schelet din ramuri ºi oase mari de animale, acoperite cu piei, unele mari, realizate pe podine la Molodova I (Ucraina), cu 15 vetre, sau la Ripiceni (România), unele putând fi simple adãposturi (paravane) de vânt (fig. 44).

Se socoate, adesea, cã Paleoliticul mijlociu a reprezentat perioada în care omul a reuºit sã treacã de la folosirea focului la producerea acestuia, considerându-se, pe baza dovezilor etnologice, cã au existat cel puþin douã tehnici principale de aprindere a acestuia: prin percuþie ºi prin fricþiune, fãrã a exclude anumite etape de pãstrare ºi de întreþinere a “focului domestic” în cadrul aºezãrilor ºi l o c u i n þ e l o r (fig. 45).

Prin tehnica percuþiei, se considerã cã se loveau anumite bucãþi de silex (percutoare) de nuclee de piritã (sulfurã naturalã de fier), cu ajutorul scânteilor fierbinþi rezultate aprinzându-se ierburi uscate ºi iascã, peste care erau puse lemne subþiri ºi se obþinea un jar capabil sã incendieze ºi lemne mai groase. Ar sta mãrturie, în acest sens, bucãþile de piritã descoperite în grota Chaleux (Furfooz) ºi Trou Al Wesse (Belgia), Laucelle (Franþa), Star Carr (Anglia), Montillier (Elveþia), sau a urmelor de iascã de la Star Carr (Anglia), Salzgitter-Lebenstädt (Germania), Portalban (Elveþia), Charavines (Franþa) etc., datate în Paleoliticul superior, Epipaleolitic ºi Neolitic.

Tehnica fricþiunii presupunea frecarea unul de altul a douã lemne uscate, pânã se obþinea o micã grãmãjoarã de rumeguº aprins, peste care se puneau ierburi ºi iascã, ºi rezulta un jar. Un alt procedeu consta din frecarea, printr-o miºcare circularã rapidã, a unui beþigaº într-un orificiu sãpat într-o plãcuþã de lemn uºor de aprins. Ambele tehnici sunt cunoscute doar etnologic, deoarece nu se fosilizeazã arheologic.

Progresele înregistrate pe diferite planuri, materiale ºi spirituale, au permis specialiºtilor sã considere cã structurile sociale din Paleoliticul mijlociu erau mult mai închegate, ginþile constituind acele familii mari bazate pe rudenie ºi

Fig. 45. Modalitãþi producere a focului. A. Fricþiune; B. Percuþie; C. Vatrã.

85

solidaritate, care ar fi constituit cadrul social în care indivizii, înrudiþi direct sau indirect, îºi duceau traiul. Astfel, este posibil ca relaþiile biologice de altã datã sã fi cãpãtat certe ºi ireversibile forme sociale. Nu se poate ºti, cel puþin în momentul de faþã, dacã în interiorul acestor ginþi s-a produs o separare pe diferite tipuri de familii ºi care ar fi fost configuraþia acestora, diferitele modele etnologice invocate neputând fi luate decât parþial în considerare.

Oamenii Paleoliticului mijlociu aveau, probabil, un limbaj apropiat de cel al oamenilor moderni, evident mult mai rudimentar, care le-au permis sã conceapã ºi sã ordoneze acþiunile, obiectele, evenimentele, uºurând posibilitãþile de comunicare, cu importante repercusiuni în plan reflexiv. Pe baza cercetãrilor arheologice, s-a dovedit cã oamenii Paleoliticului mijlociu aveau, cu siguranþã, o serie de reprezentãri spirituale, artistice ºi funerare, nãscute, probabil, încã de la sfârºitul perioadei anterioare.

Au fost descoperite o serie de mojare, în care se mãrunþeau diferiþi coloranþi naturali, de culoare roºie sau neagrã, care au servit, probabil la pictarea corpului, în cadrul unor ceremonii ºi ritualuri magico-religioase, sau pentru decorarea unor piese realizate din materiale perisabile. Astfel, François Bordes a descoperit, la Pech de l'Aze (Dordogne, Franþa), un fragment de coastã având trasate douã linii fine, paralele, desemnând o ondulare dublã, datat la aproximativ 120000 ani BP, la începutul interglaciarului Riss-Würm, iar la Qafzeh (Palestina), Bernard Vandermeersch a descoperit, într-un nivel datat la 95000 ani BP, scoici perforate ºi colorate cu roºu, denotând o modificare la nivelul mentalitãþilor omului, despre care nu vom mai afla niciodatã suficient.

Cãtre sfârºitul Paleoliticului mijlociu, pe lângã folosirea ocrului roºu, cu scopuri cultice ºi artistice, au mai fost descoperite, în Tunisia ºi Franþa, blocuri de piatrã având incizate linii paralele ºi cupule. De asemenea, se considerã cã pot fi legate de preferinþele estetice ale omului miniblocurile de piritã de fier (legate, poate, ºi de tehnicile de producere a focului) ºi mulajul unui gasteropod fosil descoperite la Arcy-sur-Cure (Franþa), dovedind capacitatea acestuia de a recunoaºte frumosul natural. Asemenea dovezi se înmulþesc foarte mult odatã cu trecerea la Paleoliticul superior.

Existenþa unui rit funerar ºi, poate, a unui cult al morþilor este doveditã la nivelul Paleoliticului mijlociu, prezentând, de la început, un caracter închegat, ceea ce presupune, aºa cum am arãtat, o lungã ºi sinuoasã etapã de conturare, unele descoperiri arheologice ºi dovezi etnologice putându-ne oferi posibile modalitãþi de reconstituire.

Acestea reflectã, fãrã îndoialã, transformarea petrecutã în percepþia morþii ºi naºterea ideilor despre o viaþã postumã, paleoantropologia funerarã considerând mormântul ca o relaþie specialã, privilegiatã, stabilitã între cei vii ºi cei defuncþi, un rãspuns colectiv ºi cultural faþã de viaþã ºi moarte, legat, dupã pãrerea noastrã, nu numai de raþiuni sanitare ºi spirituale ci ºi de un grad avansat de socializare, vorbind de o “maturizare” a conºtiinþei umane.

O serie de înmormântãri intenþionate (fig. 46) aratã cã, în Paleoliticul mijlociu, existau ritualuri destul de elaborate ºi standardizate cum ar fi: aºezarea chircitã a corpului, orientarea acestuia în mormânt, realizarea înmormântãrii în apropierea sau în cadrul spaþiului locuibil, depunerea unor ofrande, constând, mai

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian86

ales, din oase de animale (bizoni, cerbi, mufloni) ºi unelte sau arme, cum se cunosc la Teºik-Taº în Uzbekistan, Staroselje ºi Kiik-Koba (Crimeia) Chapelle-aux-Saints, Régourdou ºi La Ferrassie în Franþa, Spy (Belgia), Shanidar (Irak) ºi Mugharet-el-Tabun (Muntele Carmel, Israel), aparþinând unor indivizi de tipul Homo sapiens neanderthaliensis, precum ºi cele de la Skhul ºi Djebel-el-Qafzeh, în Israel, atribuite lui Homo sapiens sapiens, vãdind o diversitate tipologicã.

Înhumarea de la Shanidar aratã cã omul de Neanderthal avea o grijã deosebitã faþã de cel defunct, cadavrul fiind depus pe un pat vegetal ºi înconjurat cu flori, specifice pentru lunile mai-iunie, unele având virtuþi medicinale. Alte morminte aratã cã au fost utilizate, pentru defuncþi, depuneri în poziþii orizontale, chircit pe o parte sau pe spate, foarte rar pe torace, considerându-se cã este vorba de imitarea dispunerii naturale din timpul somnului sau a foetusului, în viaþa intrauterinã. În acest cadru, a mai fost invocat un cult al craniilor, probabil legat de configurarea unui cult al strãmoºilor, putând fi aduse în sprijin descoperirile de la Monte Circeo (Italia), în peºterile Guettari ºi Fosselone, puse în relaþie, dupã unii specialiºti, ºi cu practici de canibalism ritual, cum se presupune pentru fosilele de la Krapina (Croaþia) sau Zhoukoudian (China), pe care s-au gãsit urme clare ale dezmembrãrii cu ajutorul uneltelor litice.

Tot în legãturã cu Paleoliticul mijlociu au fost puse o serie de înmormântãri de cranii aparþinând urºilor de peºterã, potrivit fosilelor din grota Regourdou (Dordogne, Franþa), Boroºteni-Peºtera Cioarei sau Buteºti (Rep. Moldova), postulându-se un cult al ursului de peºterã, dar pot reprezenta, dupã pãrerea

noastrã, ºi anumite practici totemice.

Toate aceste manifestãri magico-religioase ºi artistice denotã apariþia unui clar comportament religios al lui Homo s a p i e n s neanderthaliensis ºi a lui Homo sapiens sapiens, ca o parte i n t e g r a n t ã a spiritului uman, care a implicat o strânsã întrepãtrundere între viaþa de zi cu zi, a i n d i v i z i l o r º i c o m u n i t ã þ i l o r p r e i s t o r i c e , implicând latura profanã, ºi sacrul, prezente în toate acþiunile omului

Fig. 46. Înhumãri din Paleoliticul mijlociu. A. Kiik-Koba; B. Qafzeh 9; C, I. La Ferrassie; D. Skhul IV; E. Amud;

F. Kebara 2; H. Tešik-Taš (dupã Tokarev S. A., Cordy J.-M)

87

paleolitic. “Primitivul” nu face nici o distincþie între lumea sacrã ºi cea profanã. Orice act al sãu, efectuat natural pentru asigurarea supravieþuirii, are ºi o conotaþie sacrã, perceputã atât la nivel individual cât ºi colectiv.

Astãzi, este tot mai mult acceptat cã apariþia ºi evoluþia fenomenului religios au fost rezultatul unor interacþiuni complexe între latura bio-psihologicã a omului, ca individ, cu cea socialã, instituþionalã, a comunitãþilor umane, ºi componenta istoricã, reflectate prin însuºirea moºtenirilor, completarea ºi transmiterea tradiþiilor, modelele de antropologie culturalã fiind elocvente, procesul de închegare a acestuia fiind aproape la fel de îndelungat ca ºi procesul de antropogenezã. Din aceastã perspectivã, fenomenul religios se caracterizeazã prin armonie internã funcþionalã ºi universalitate structuralã.

IV. 5. Paleoliticul superior (aprox. 40000 BP - mil. XIV/10/8000 bc)

Deºi este cea mai scurtã, perioada Paleoliticului superior se caracterizeazã printr-o cadenþã deosebitã a progreselor atât în planul industriei litice ºi osteologice, a structurilor economice ºi sociale, cât, mai ales, în cel al manifestãrilor artistice ºi spirituale, mulþi specialiºti ai epocii pietrei vorbind de o ”revoluþie a Paleoliticului superior”. Aceastã perioadã preistoricã a fost opera diferitelor tipuri de oameni moderni, Homo sapiens sapiens, care s-au rãspândit pe cea mai mare parte a suprafeþei uscatului, populând ºi zonele marginale ale Lumii Vechi, cunoscutã ca Lumea Nouã: Oceania ºi Australia, America de Nord ºi America de Sud, precum ºi întinse suprafeþe “eliberate” de foºtii gheþari, în Europa, Asia ºi America.

Aceastã difuzie a avut ca urmare nu numai diversificare biologicã a omului modern ci ºi dezvoltarea unei multitudini de trãsãturi economice, sociale ºi spirituale, cu efecte foarte benefice în manifestarea spiritului creator uman. Zonele de contact, unde diferitele comunitãþi umane s-au aflat în strânse interferenþe culturale, au favorizat ritmul de inovare, zonele marginale, izolate, mai mult sau mai puþin, dezvoltându-se mai lent, la nivelul Paleoliticului superior constatându-se adâncirea decalajelor dintre societãþi ºi civilizaþii.

Periodizarea Paleoliticului superior s-a fãcut tot pe baza analizelor tipologico-comparative ºi stratigrafice a diferitelor descoperiri ºi industrii litice, acestor criterii adãugându-li-se altele: industria osteologicã, tipurile de habitat uman, arta mobiliarã ºi rupestrã, ºi cronologia absolutã, care foloseºte datãrile radiocarbon.

În ceea ce priveºte utilajul litic, meºterii Paleoliticului superior au atins un nivel deosebit în producþia uneltelor ºi armelor pentru cã s-a generalizat cioplirea (debitajul), dintr-un nucleu, a lamelor succesive ºi paralele. În acest sens meritã reþinute consideraþiile lui André Leroi-Gourhan: “Dintr-un kilogram de materie primã cioplitorul musterian de silex obþinea doi metri de tãiºuri, randament care îi permitea sã trãiascã mai multe luni, fãrã a reveni în carierele de silex. Odatã cu cioplirea lamelarã, omul vârstei renului a fãcut un salt considerabil, de 6- 8 m de tãiº, pentru lamele masive, pânã la 20-25 m pe kilogram, pentru lamele fine ºi lamele…”. O lamã se prezenta ca o desprindere alungitã ºi îngustã, care avea unul sau douã tãiºuri, realizate cu ajutorul retuºelor (fig. 48) putându-se obþine burine,

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian88

racloare, strãpungãtoare, ºi, în special, unelte mixte.În perioada cuprinsã între 45000 ºi 35000 de ani BP s-ar fi realizat trecerea

de la Paleoliticul mijlociu la cel superior, fiind definite mai multe aspecte culturale în aria euroasiaticã ºi africanã între 37/32000 ºi 29000 de ani BP este cunoscutã, mai ales în apusul Europei, cultura aurignacianã, urmatã de cultura gravettianã, datatã între 29000 ºi 22000 de ani BP. Mai apoi, între 22000 ºi 20000 de ani BP a fost definitã cultura protosolutreanã, urmatã de cultura solutreanã propriu-zisã, 20000-17000 de ani BP. Paleoliticul superior se încheie cu cultura magdalenianã,

Fig. 47. Stadiile climatice ale Paleoliticului superior european ºi corelarea cu industriile litice (dupã Garanger J.)

89

dezvoltatã, la rândul ei pe parcursul a mai multor faze, între 17000 ºi 10000 BC (fig. 47). Trebuie remarcat cã aceastã periodizare ºi cronologie este valabilã, mai ales pentru Europa de Vest, în celelalte regiuni existând unele aspecte particulare sau lipsind unele dintre aceste stadii, subliniind tocmai acea evoluþie diversificatã, de care vorbeam mai sus.

În perioada de trecere de la Paleoliticul mijlociu la cel superior, a fost definit aspectul cultural Châtelperronean (Grotte des Fées-Châtelperron, Allier, Franþa) sau Castelperronean, specific, mai ales pentru centrul regiunile franco-cantabrice, contemporan cu sfârºitul intersadiului Würm II ºi începutul glaciaþiei Würm III. A fost numit ºi Perigordian vechi, deoarece pãstreazã în industria liticã însemnate tradiþii musteriene, putând sã derive din Musterianul de Tradiþie Acheuleanã. Utilajul litic a fost lucrat pe aºchii desprinse din nuclee levalloisiene, dintre care se remarcã: vârfurile Châtelperron, lamele “cuþite” à dos, aºchiile ºi lamele denticulate ºi cu scobiturã (encoches), racloarele cu retuºe abrupte, gratoarele, burinele diedre, lamele Dufour. Dintre piesele osteologice pot fi amintite: vârfurile biconice de suliþã, retuºoarele, podoabele, dintre care unele din dentiþie prelucratã. A fost datat pe baze C pe la 35000 de ani BC, putând fi , în 14

unele zone, contemporan parþial cu Aurignacianul. La începutul glaciaþiei Würm III, pe la 35/30000 BP a înflorit, în zona

europeanã ºi Orientul Apropiat, cultura aurignacianã, numitã dupã peºtera Aurignac (Haute-Garonne, Franþa, cercetatã de E. Lartet, 1860), în cuprinsul cãreia, pe lângã piese de facturã mai veche, ca racloarele de tip La Quina, sunt prezente numeroase lame înguste aurignaciene, cu retuºe “solzoase”, gratoare ºi burinele carenate, lamele cu retuºe semiabrupte, cunoscute ca lamele Dufour, lamele denticulate. De asemenea, Aurignacianul s-a caracterizat prin perfecþionarea cioplirii lamelare, din nuclee piramidale ºi prismatice, a tehnicii de obþinere a lamelor simetrice, precizia retuºelor, ºi prin apariþia utilajului osteologic vârful de tip Mladec, cârligele de undiþã cu vârf dublu, vârfurile de suliþã, bastoanele perforate, spatulele, presupunând o specializare deosebitã a vânãtorii ºi pescuitului. În dezvoltarea sa, Aurignacianul a fost subdivizat în trei etape, inferior, mijlociu ºi superior, durând d in t impul oscilaþiei Hengelo pânã cãtre 20000 BP.

Perigordianul reprezintã un complex de faciesuri tehno-c u l t u r a l e d e l a î n c e p u t u r i l e Paleoliticului superior, definite pentru regiunea Perigord/Franþa (D. Peyrony, 1933), dar a fost caracteristic, în general, pentru vestul Europe i , unde s -a

Fig. 48. Tipuri de retuºe utilizate în Paleoliticul superior: retuºe solzoase; b. retuºe paralele; c. retuºe scalariforme; d. retuºe aurignaciene; e. retuºe marginale; f. retuºe aco-peritoare de tip solutrean (dupã M. Brézillon)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian90

interferat cu Châtelperronianul, care pare a fi un facies local al sãu. Industria liticã pãstreazã multe elemente de tip levalloisiano-musterian, folosindu-se pe scarã largã retuºarea abruptã. Este cunoscut din cercetarea grotelor de La Ferrassie, Laugerie-Haute, La Gravette, Arcy-sur-Cure (Franþa) etc. ºi a cunoscut cinci faze de dezvoltare din care prima a fost contemporanã cu Châtelperronianul, a doua ºi a treia cu Aurignacianul iar a patra ºi a cincea cu Gravettianul, între aproximativ 28000-20000 BP.

Uluzzianul este prima culturã (aprox. 33000 - 32000 BP) încadratã în Paleoliticul superior de pe teritoriul Italiei (Grota Cavallo din golful Uluzzo, cercetãri A. Palma di Cesnola) care s-a caracterizat prin moºteniri musteriene, vârful semilunar specific, o cioplire bipolarã ºi o industrie osteologicã sãracã.

Bacho-Kirianul (Grota Bacho-Kiro, Bulgaria) este considerat cel mai vechi facies al Paleoliticului superior din spaþiul balcanic (aprox. 43000 BP), fãrã a se putea demonstra caracterul sãu aurignacian.

Szeletianul, denumit astfel de I. L. Èervinka, în anul 1927, dupã peºtera Szeleta (Munþii Bükk, Ungaria), este datat între 41000 ºi 38000 ani BP, fiind contemporan parþial cu Châtelperronianul ºi parþial cu Aurignacianul din Europa de vest. Se pare cã Szeletianul ar putea fi o formã de trecere de la un Musterian local (Micoquianul Europei centrale) spre Paleoliticul superior, în industria liticã a acestuia fiind prezente piesele bifaciale, foliacee cu baza rotunjitã, mult mai subþiri

Fig. 49. Principalele situri aparþinând Paleoliticului superior din centrul ºi apusul Europei

(dupã Grimaud-Hervé, Serre, Bahain, Nespoulet)

91

decât cele anterioare, având funcþii multiple, unele de tip micoquian, gratoarele carenate, burinele diedre ºi racloarele, care se rãspândesc pe un spaþiu destul de larg din Europa est-centralã.

În Europa centralã, mai ales în zona Moraviei, la începuturile Paleoliticului superior (aprox. 42000-38000 BP) s-a dezvoltat un facies al Szeletianului numit Bohunicianul (Brno-Bohunice, definit de M. Oliva, 1984) care conservã o serie de tradiþii Levallois ºi a influenþat industriile szeletiene ºi aurignaciene din regiune.

În perioada 39000-30000 BP, spaþiul cuprins între Insulele Britanice, Belgia ºi estul Câmpiei Germano-Polone a fost repopulat de grupele umane ale Micoqianului oriental ºi ale culturilor cu vârfuri foliacee, formându-se un vast tehnocomplex leptolitic cunoscut sub numele de complexulul-Lincombian- Ranisian-Jermanowician (eponime: Kent’s Cavern pe Lincombe Hill, Anglia; grota Niltoperzowa, Jermanowice, voievodatul Cracovia, Polonia ºi Ranis, Germania).

În imensa regiune a Marii Câmpii Ruse (Orientale) au fost decelate, la începuturile Paleoliticului Superior, douã faciesuri cu industrie laminarã, parþial contemporane cu Aurignacianul: Streleþkianul (dupã staþiunea Kostienki 6 Streleckaja) ºi Spicinian-Gorodtsovian (situri eponime Kostienki 17 Spicin ºi Kostienki 15 - Gorodtsov).

Un facies al Aurignacianului din Europa est-centralã, dezvoltat probabil dintr-un Musterian alpin este Olschewianul (definit de L. Vértes, 1955), cunoscut mai ales prin cercetãrile din Munþii Bükk din Ungaria (grotele Istállóskõ, Peskõ, Herman, Hillebrand etc).

Cultura gravettianã (La Gravette-Dordogne, Franþa, cercetãri F. Lacorre, 1930-1954) s-a rãspândit în întreaga zonã europeanã, dezvoltându-se în interstadiul climatic Paudorf al glaciaþiei Würm III (aproximativ 28000-22000 de ani BP). Industria liticã gravettianã era compusã din vârfuri La Gravette, lamele à dos, retuºate abrupt, à bord abattu, sau cu trunchiere retuºatã, la unul sau la ambele capete, întrebuinþate la tãiat, burinele pe trunchieri retuºate ºi cu scobituri (encoches), numite Noailles (fig. 50. 6-14), folosite, pe scarã largã, la prelucrarea osului ºi cornului, vârfurile de sãgeatã cu suprafaþã planã. Multe din uneltele din silex cioplit ºi retuºat erau prinse, în diverse maniere, în mânere sau tije, mai subþiri sau mai late, servind ºi ca arme. În gravettian au continuat sã se perfecþioneze piesele lucrate în os ºi corn, mai ales vârfurile de suliþã, bastoanele perforate, strãpungãtoarele, acele (?) etc. Este posibil ca originea Gravettianului sã se gãseascã în Europa centralã, aºa cum par sã o demonstreze descoperirile din Austria ºi Moravia.

Destinul Gravettianului a fost diferit, în partea de apus a Europei fiind urmat de Solutrean în timp ce în rãsãrit, dupã ce s-a divizat în diferitele faciesuri ale Gravettianului oriental, a continuat prin Epigravettian, fãcând legãtura cu Epipaleoliticul-Mezoliticul.

Aºa cum am menþionat, în jumãtatea de rãsãrit a Europei, s-a dezvoltat Gravettianul oriental (fig. 51. 1-12) care a cunoscut mai multe faciesuri: Pavlovianul, în Europa Centralã, ºi Kostienkianul, în Marea Câmpie Rusã, fiecare cu anumite specificitãþi.

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian92

Pavlovianul, definit de H. Delporte ºi B. Klima în urma cercetãrilor de la Pavlov-Bøeclav, Moravia, Rep. Cehã, este considerat Gravettianul Europei centrale, în inventarul acestuia gãsindu-se, ca piese litice, lamele drepte sau curbe, cu spatele retuºat abrupt, burine, vârfurile ºi lamele cu trunchiere, iar ca ar tefacte osteologice º i cornulare: vârfurile de suliþã, baghetele, sãpãligile din corn de ren, “lopeþile” din omoplaþi de mamut, pandantivele.

Legat de Aurignacian ºi de Gravettianul oriental este aspectul Kostenkian (Kostenki-Voronej, Ucraina), 37000-32000 BP, cãruia îi sunt proprii vârfuri bifaciale foliacee, cu baza dreaptã, aºa cum este vârful de tip Markina Gora, gratoarele pe lame mari, burinele, în special diedre, alãturi de o industrie osteologicã destul de bogatã, cu strãpungãtoare, pumnale ºi spatule. Acest aspect este reflectat în culturile Kostenki-Sungir sau Streleckaja, cu origine localã din Musterianul cu bifaciale de tip Zaskalnaja, care au coexistat cu o industrie leptoliticã de tip Kostenki-Spicinskaja, caracterizatã prin

unelte à dos ºi o tehnicã lamelarã dezvoltatã.Acest aspect, specific pentru stepele nord ponto-caspice s-a prelungit, în

formele particulare ale Gravettianului oriental, perioadã pentru care a fost numit Kostienki-Avdeevo, cunoscut prin vârfurile à cran ºi cuþitele Kostienki. Acest facies s-a dezvoltat pânã la sfârºitul Paleoliticului superior, cunoscând, în evoluþia sa, mai multe faze, în care s-au resimþit influenþe solutreene ºi magdaleniene.

De asemenea, trebuie sã arãtãm cã, în rãsãritul Europei, Gravettianul oriental s-a prelungit, aºa cum am precizat, pânã la sfârºitul Paleoliticului superior, sub forma Epigravettianului oriental, necunoscând o evoluþie clasicã de tip solutrean sau magdalenian.

În Bazinul Pannonic, la sud de lacul Balaton, a fost definit un facies local al Gravettianului est-central european, numit Sagvarian (situl Ságvár, în Ungaria), datat între 18900 - 17700 BP, în timp ce în zona vest-central europeanã ºi mediteraneanã este cunoscut faciesul Arenian (situl Arene Candide din Italia),

Fig. 50. Piese litice din Paleoliticul superior european. 1. Cuþit Châtelperron; 2. Burin; 3, 12. Gratoare pe aºchie; 4. Vârf musterian; 5. Lamã denticulatã cu trunchiere; 6. Vârf La Gravette; 7. Burin multiplu cu trunchiere; 8, 11 Lame cu trunchiere dublã retuºatã; 9. Burin Noailles; 10. Lamelã à dos; 13. Vârf Font-Robert; 14. Burin diedru (dupã F. Bordes)

93

încadrat pe la 20300 BP, cu piese litice de tip Gravette ºi microgravette.Solutreanul (Crot du Charnier, Solutré-Pouilly, Franþa, ales în 1869 de

G. de Mortillet ca sit eponim) reprezintã un aspect cultural definit, în special, pentru întreg spaþiul franco-cantabric ºi s-a dezvoltat dupã 20000 BP, într-o perioadã climaticã mai caldã, post-Paudorf, pânã în timpul interstadiului Lascaux.

Faza timpurie a acestui aspect cultural a fost denumitã Protosolutrean sau Solutreanul inferior urmatã de a l t e l e : So lu t reanu l mi j loc iu , Solutreanul superior ºi final.

Industria liticã a Solutreanului prezintã o deosebitã individualitate, caracterizându-se prin numãrul mare de piese bifaciale, lucrate foarte atent, prin totala ºi atenta retuºare a suprafeþelor, întrebuinþându-se retuºele paralele ºi subparalele, razante ºi cele solzoase. Vârfurile bifaciale solutreene au fost, la începutul acestui aspect cultural, asimetrice, fiind numite “vârfuri cu suprafaþa planã”, parþial retuºate, pentru ca în fazele evoluate aceste piese sã prezinte o simetrie ºi svelteþe deosebitã, fiind categorisite drept vârfuri foliacee, retuºate cu grijã pe ambele suprafeþe, de tipul frunzelor de laur (feuilles de laurier), în faza mijlocie, reprezentând aproximativ jumãtate din piesele descoperite în staþiuni, ºi sub forma f r u n z e l o r d e s a l c i e ( f e u i l l e s d e s a u l e ) , l u n g i º i î n g u s t e (fig. 51.13-19).

Fãrã a fi precizate, deocamdatã, legãturile cu Szeletianul, Aterianul sau eventuala evoluþie localã din Perigordianul final, piesele de tip solutrean se regãsesc ºi în Europa centralã ºi de est, în Orient ºi Africa, fãrã a se putea vorbi de o oicumena solutreanã. De asemenea, în ultima vreme, s-a lansat ipoteza potrivit cãreia, în timpul perioadei de sfârºit a glaciaþiei Würm III, comunitãþi solutreene, din Europa de Vest, s-ar fi putut deplasa de-a lungul banchizei din Atlanticul de Nord, ajungând pe coasta de sud-sud-est a Americii de Nord, unde ar fi dat naºtere civilizaþiei Pre-Clovis care a evoluat, ulterior, spre cunoscuta culturã a Lumii Noi, Clovis.

În zona Insulelor Britanice, pentru perioada cuprinsã între aprox. 20000- 10000 BP, a fost decelat (D. Garrod, 1926) faciesul Creswellian (Grotele de la Creswell Crags, Anglia), cãruia i-au fost proprii lamele à dos, vârfurile à dos ºi à cran de tip Creswell, diferite piese osteologice, obiecte de artã ºi podoabe, care se

Fig. 51. Piese litice aparþinând Gravettianului oriental (1-12) ºi Solutreanului (13-19) (dupã M.Otte., H. Schmit)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian94

perpetueazã ºi în Epipaleolitic.Cãtre sfârºitul Paleoliticului superior, în vestul ºi centrul Europei

(Peninsula Ibericã, Franþa, Elveþia, Germania, Moravia, Polonia) s-a dezvoltat aspectul cultural Magdalenian (abri La Madeleine-Tursac, Dordogne, Franþa, reperat de E. Lartet în 1863), încadrat între 17000 ºi 12000 BP, care a cunoscut trei mari faze evolutive: inferioarã, cu etapele I-II, evoluatã, etapele III-IV, ºi superioarã, cu etapele V-VI, fiind contemporan cu începutul interstadiului Würm III-IV, sfârºitul g lac ia þ ie i Würm º i începutu l Postglaciarului.

Piesele litice magdaleniene caracteristice sunt: burinele, mai ales cel numit “cioc de papagal”, pentru Magdalenianul superior, gratoarele, strãpungãtoarele, lamele à dos abattu, triunghiurile, lamele neretuºate, v â r f u r i l e f o l i a c e e , v â r f u r i l e pedunculate (fig. 52. 1-15). Foarte nume-roase sunt uneltele ºi armele de os ºi corn: spatule, vârfuri de suliþe, unele cu baza despicatã, harpoane simple ºi duble, cu barbeluri pe o parte sau bilaterale, baghete (fig. 52. 16-20), podoabe , p iese de a r t ã e t c . , presupunând o specializare deosebitã a ocupaþiilor.

Influenþe de tip magdalenian se cunosc ºi în alte pãrþi ale Europei, pânã în stepele ucraineano-ruse. În nordul Europei, mai cu seamã în zona germanã, s-a dezvoltat un facies contemporan magdalen ianulu i t â rz iu , numi t Hamburgianul. Unii specialiºti considerã cã Magdalenianul târziu ar fi stat la baza culturii epipaleolitice timpurii europene, Azilianul, deoarece în cuprinsul sãu apar elemente ale microlitismului ºi geometrizãrii.

În rãsãritul Europei, în partea a doua a Paleoliticului superior, de pe la 20000 BP, s-a dezvoltat o culturã epigravettianã orientalã, rãspânditã în bazinul Dunãrii mijlocii, spaþiul carpato-danubiano-pontic, zona centralã ºi de sud a Câmpiei Ruse, pânã la Marea Neagrã (Amvrosievka, Bolšaja Akkarja, Anetkova 2, Kamenaja Balka II).

Populaþiile epigravettiene au fost contemporane cu cele ale faciesurilor Kostienkian, Molodovian, Sagvarian, Puškarian ºi cu culturile est-europene; Zamjatnin, Mezin ºi Eliseeviciean. Acestea erau specializate, de la zonã la zonã, în

Fig. 52. Piese litice ºi osteologice magdaleniene

(dupã M. Otte)

95

vânarea renului, calului, bizonilor ºi mamuþilor. Deºi industria liticã este specificã pentru Gravettian, cãtre sfârºitul acesteia apar piesele microlitice ºi geometrice.

Paleoliticul superior din spaþiul carpato-danubiano-pontic este reprezentat prin douã faciesuri de bazã: Aurignacianul ºi Gravettianul, pe baza cãrora, în funcþie de tradiþii, poziþii crono-stratigrafice, influenþe ºi direcþii evolutive s-au constituit o serie de alte faciesuri particulare. Pentru prima parte a Paleoliticului superior, în cadrul faciesului Aurignacian pot fi încadrate descoperirile de la Mitoc-Malul Galben, cele din cultura Brânzeni-Ripiceni (grota Brânzeni, Ripiceni-Izvor, Gordineºti, Corpaci, Bobuleºti IV, Ciutuleºti, Climãuþi I), siturile de pe terasele Bistriþei (Bistricioara-Lutãrie, niv. I, Ceahlãu-Cetãþica I, niv. I-II, Ceahlãu-Cetãþica II, niv. I-II, Dârþu, niv. I-II ºi Podiº, niv. I), din Dobrogea (Gherghina, Þibrinu, Peninsula, peºterile Cheia ºi Târguºor-La Adam), din Câmpia Românã (Slobozia-Giurgiu, Malu Roºu-Giurgiu ºi Lapoº-Buzãu), din sud-vestul Transilvaniei (Boroºteni, Cioclovina), Þara Bârsei (Gura Cheii-Râºnov), nord-vestul României (Buºag/Baia Mare, niv. I, Boineºti ºi Remetea-ªomoº I-II) etc.

Fãrã a se putea preciza, în stadiul actual al cercetãrilor, care au fost legãturile dintre Aurignacian ºi Gravettian, se pare acã între acestea a existat o relativã contemporaneitate. Începând dupã 28000 BP, Gravettianul din spaþiul nostru a avut o evoluþie îndelungatã, ºi a fost denumit Gravettian oriental fãrã a i se putea face o periodizare internã precisã, asupra acestei probleme existând încã discuþii. Dintre descoperiri meritã a fi amintite cele din zona Nistrului mijlociu, unde a fost definit faciesul Molodovian (Molodova V, niv. 10-7, 6-1), din staþiunea Coºãuþi, cele de pe terasele Prutului mijlociu (Crasnaleuca, Cotu Miculinþi, Mitoc, Ripiceni, în România, Costeºti I, în Rep. Moldova), terasele Bistriþei (Bistricioara-Lutãrie, Podiº, Dârþu, Buda ºi Lespezi), Dobrogea (Þibrinu), Þara Bârsei (Gura Cheii-Râºnov), Banat (Româneºti-Dumbrãviþa I, niv VI, peºtera Climente I), Þara Oaºului (Boineºti, Remetea-Somoº I-II, Cãlineºti I, III ºi IV, Turulung) etc. Gravettianul s-a prelungit în Tardiglaciar ºi Postglaciar, când s-au dezvoltat stadiile Tardigravettian sau Epigravettian.

Africa pãstreazã, ºi în Paleoliticul superior, numit Late Stone Age, o dezvoltare diferenþiatã. Astfel, în Africa de nord, a continuat sã se dezvolte Aterianul, care, la începutul perioadei a mai pãstrat multe elemente levalloisiano-musteriene. Aterianul a evoluat, în cea mai mare parte a sa, în Paleoliticul superior dezvoltat, piesele sale bifaciale prezentând asemãnãri cu cele solutreene, în special vârfurile foliacee sau cele cu peduncul ºi retuºa continuã pe ambele suprafeþe ale pieselor, la care s-au adãugat multe gratoare. Acest aspect a contribuit, foarte probabil, la geneza faciesurilor nord-africane ale Epipaleoliticului: Ibero-maurusianul, Capsianul, Sebilianul etc.

În sudul continentului african, în zona forestierã, din aspectul Sangoean a evoluat Lupembianul (cu niveluri de locuire datate între aprox. 42000-38000 ºi 29000-27000 BP), care a cunoscut mai multe faciesuri zonale, în cadrul cãrora, pe lângã utilajul de tradiþie anterioarã se gãsesc topoare ºi bifaciale subþiri, alungite, apar lame-pumnal, vârfuri foliacee denticulate, unele de facturã solutreanã, sau vârfuri pedunculate, asemãnãtoare cu cele magdaleniene. Acest aspect s-a dezvoltat pânã cãtre 12/10000 BP, în cadrul stadiului Lupembian-Tshitolian, tradiþiile sale continuând în Tshitolian. În zona nubianã este cunoscut un facies al

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian96

Paleoliticului superior, cu aºchii Levallois, burine ºi piese denticulate, numit Khormusian (situl Khor Musa Pasha, în Sudan), datat între 25000-17000 BP.

Stillbayanul (aºezarea Stillbay, provincia Cap, R. Africa de Sud), cunoscut, aºa cum am vãzut anterior, din perioada de sfârºit a Paleoliticului mijlociu (Middle Stone Age), printr-o fazã protostillbayanã s-a dezvoltat plenar pe parcursul întregului Paleolitic superior (Late Stone Age) pe lângã piesele prezentate mai sus, au fost confecþionate un numãr mare de piese bifaciale apropiate tipologic de “frunzele de laur” solutreene, lamele ºi lamelele cu retuºe abrupte, aºchiile denticulate, vârfurile triunghiulare, retuºate unifacial. La rândul sãu, Stillbayanul prezintã diferite aspecte culturale regionale, caracterizate prin industrii litice particulare, denumite diferit în funcþie de zone ºi þãri: aspectul Pietersburg (Transvaal ºi Natal, Africa de sud), aspectul kenyan, aspectul somalian (Bur Eibi) ºi etiopian (Yavello ºi Melka Kounturé), zambian (Charaman) etc. Se considerã cã faciesul Stillbayan a contribuit la geneza Epipaleoliticului cu microlite ºi piese geometrice din aceastã zonã, cunoscut sub numele de Magosian. În ultimul timp, preistoricienii care se ocupã cu cercetarea Paleoliticului Africii au renunþat la termenul de Stillbayan, utilizând denumirile regionale ale faciesurilor menþionate.

Unul dintre cele mai importante situri paleolitice sud-africane este cel de la Klasies River Mouth (cercetat începând cu 1980), care a oferit o secvenþã cronologicã cuprinsã între Paleoliticul mijlociu ºi superior (aprox. 120000 BP - mil. al III-lea BC), caracterizatã prin succesiunea diferitelor industrii litice, unele foarte “moderne”, create de Homo sapiens, dintre care cea de tip Howieson's Poort, datatã între 90000 ºi 50000 BP, avea piese microlitice geometrice (semilune, trapeze etc.), pe lamele retuºate, fiind cea mai veche de acest fel, cunoscutã pânã în prezent, înlocuitã ulterior de piesele de tip Pietersburg.

Paleoliticul superior din Orientul Apropiat s-a caracterizat printr-o serie de specificitãþi, la începutul perioadei fiind cunoscut un Aurignacian levantin numit Antelian (Antelias în Liban), cuprins între 38000-20000 BP, ºi un alt facies, fãrã elemente aurignaciene, datat între 25000-17000 BP, denumit Atlitian.

Restul Asiei prezintã mai multe aspecte de trecere de la Paleoliticul mijlociu la cel superior, aºa cum ar fi Baradostianul (termen creat de R. S. Solecki, în 1958, denumit dupã masivul Baradost, unde se gãseºte ºi grota Shanidar) din Munþii Zagros (Irak), poate ºi în jur, India ºi Iran. Baradostianul s-a caracterizat printr-o evoluþie localã, fãrã influenþe orientale sau elemente aurignaciene, dintre piesele litice caracteristice fiind cunoscute lamele ºi lamelele cu marginile teºite ºi vârfurile Arjeneh.

Paleoliticul superior din zona indianã a cunoscut o continuitate a industriei litice din cadrul Soanianului dezvoltat, o serie de trãsãturi moºtenite de Soanianul recent, când a fost populat întreg bazinul Gangelui, unde au fost descoperite o serie de aºezãri ca cele de la Modi, Sidhpur, Morhana Pahar, Barkaccha, Lekhania, Birbhanpur, sudul podiºului Dekkan, staþiunea de la Teri, ºi insula Sri Lanka, alãturi de care au apãrut, cãtre sfârºit, elemente ale microlitizãrii, acestea din urmã menþinându-se pânã în Neolitic ºi Eneolitic ºi chiar în Epoca metalelor.

Pentru Asia de sud-est, dupã o perioadã în care Homo soloensis (Solo ºi

97

Ngandong, Java, Indonezia) a confecþionat, la nivelul de sfârºit al Paleoliticului mijlociu ºi început al celui superior un utilaj robust, format din aºchii masive, racloare, gratoare ºi vârfuri, împreunã cu o serie de piese de os. Pe la 40000-30000 de ani BP este cunoscutã populare altor insule, aºa cum este cazul grotei de la Niah (Sarawak, Kalimantanul de NV), tipul local de Homo erectus creând o industrie liticã de tip soanian recent, în cadrul cãruia se mai menþin aºchiile masive ºi cioplitoarele. Pe la 10000 BC s-a manifestat o tendinþã spre microlitizare, în cadrul cãreia apar ºi unelte de piatrã ºlefuitã.

În Indochina, aspectul Anyathian pare sã fi fost urmat de o serie de faciesuri locale ale Paleoliticului inferior: Tampanian ºi Patjitanian, care s-au prelungit pânã în Paleoliticul superior, industria liticã, cu bolovani ciopliþi sumar ºi aºchii fiind legatã de perioada anterioarã, ºi Bacsonianul ºi Hoabinhianul, care

pot fi încadrate, cu suficientã siguranþã, la sfârºitul Paleoliticului superior, în Epipaleolitic pânã la începuturile Neoliticului, acestea aflându-se într-o anumitã relaþie cu zona chinezã.

Paleoliticul târziu din zona chinezã (Late Paleolithic) s-a caracterizat printr-o serie de schimbãri faþã de perioada anterioarã, materializate în dezvoltarea terhnologiei litice pe lame, apariþia pieselor microlitice, existenþa unei diversitãþi tipologice ºi a unei standardizãri pe tipuri de piese ºi diferenþierea regionalã a unor culturi distincte (fig. 53). Astfel, Homo sapiens din regiunea chinezã a confecþionat industria liticã a Zhoukoudianului târziu, compus din piese pe aºchii, racloare ºi gratoare de silex ºi cuarþit, împreunã cu unelte de os, mãrgele, fluiere, ºi ace cu ureche; fazele evoluate ale culturii Ordos (platoul Ordos, în marele meandru de pe cursul mijlociu al fluviului Huangho, la nord-nord-vest de Marele Zid Chinezesc), cunoscutã prin siturile din bazinele Zhueidonkeu/ªuei-ton-keu ºi Sjara-osso-gol), cu unelte de tradiþie musterianã amestecate cu cele specifice Paleoliticului superior, ºi cultura Shiyu, în China de Nord.

Paleoliticul superior sau recent japonez pare sã se fi dezvoltat dupã 30000

Fig. 53. Situri ale Paleoliticului superior din China

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian98

BP, când în cadrul industriei litice dispar trãsãturile arhaice ºi au fost confecþionate numeroase gratoare, cuþite late ºi scurte, vârfuri cu marginile retuºate ºi “topoare” cu tãiºul lustruit, ultima categorie de piese fiind asemãnãtoare cu cele hoabinhiene. Debitajul laminar a fost folosit de pe la 20000 BP, când s-a produs o deosebitã diversificare a utilajului ºi a început utilizarea obsidianului pentru confecþionarea artefactelor litice (adus de la distanþe de aprox. 150 km). Dupã 15000 BP, în cadrul industriei litice din arhipelagul nipon au apãrut elementele microlitice, în perioada urmãtoare fãcându-se trecerea la cultura Pre-Jomon.

Siberia a fost ocupatã, probabil, în Paleoliticul superior, dupã 35000 BP, cunoscând culturile Angara (râu care se varsã în Lacul Baikal), pentru prima parte a acestei perioade, cu staþiunile de la Bureti ºi Mal'ta, ºi Fontova Gora (aproape de Krasnoiarsk), rãspânditã din Munþii Altai pânã în zona fluviilor Ienisei, Selenga ºi Lena, specificã pentru cea de-a doua parte a perioadei, în utilajul litic al cãrora, pe lângã piese de tradiþie musterianã, sunt prezente lamele retuºate abrupt, piesele bifaciale foliacee, racloarele ºi gratoarele, industria osteologicã.

În partea de nord-est a Siberiei, a fost definitã o tradiþie beringianã care a cunoscut douã faze de dezvoltare: faza inferioarã, datatã între 35000 - 12000 BP, în care a fost încadrat faciesul Djuktajan, ºi o fazã superioarã, î n c a d r a t ã d u p ã 1 2 0 0 0 B P, c a r a c t e r i z a t ã p r i n f a c i e s u l Sumnaginian, care par a sta la baza unor curente de populare a Americii de Nord, aºa cum vom vedea în sub-capitolul IV. 8. 1.

* * *Din succinta prezentare a

industriilor litice ºi osteologice ale Paleoliticului superior, rezultã cã, în aceastã perioadã, a avut loc o specializare deosebitã a ocupaþiilor, pe lângã unelte ºi arme “universale”, producându-se piese cu destinaþie precisã, servind la practicarea de operaþii diverse. Probabil cã fabricarea uneltelor de piatrã ºi os devin ocupaþii m e º t e º u g ã r e º t i , c o m u n i t a r e , implicând cãutarea ºi exploatarea unor materi i prime, perfecþionarea tehnicilor de percuþie directã dar, mai ales, indirectã, prefabricatele fiind lamelare, în special, ºi aºchiale, ºi a modalitãþilor de retuºare.

Î n d o m e n i u l i n d u s t r i e i osteologice, pe lângã tehnica cioplirii

Fig. 54. Modalitãþi de realizare ºi u t i l i za re a unor a rme d in Paleoliticul superior. 1-4. Lance cu vârf de os; 5, 7-8 a-f. Plopulsoare ºi moduri de utilizare; 6. Harpon de os (dupã Cordy J.-M., Garanger J.)

99

se observã folosirea renurajului, secþionarea cu ajutorul lamelor denticulate, prelucrarea prin abraziune ºi ºlefuire, perforare, burinul, în diferitele sale variante, fiind unealta predilectã utilizatã în realizarea artefactelor de os ºi corn.

Armele de piatrã cioplitã ºi os, în special vârfurile de lance, suliþã ºi sãgeatã, prinse în tije de diferite grosimi ºi lungimi, au pierdut din masivitate dar au câºtigat în precizie, lungimea tirului, puterea de penetrare º i s i g u r a n þ a vânãtorului, sãgeþile f i i n d l a n s a t e folosindu-se arcul simplu, cunoscut pe la 20000 de ani BC în Peninsula Ibericã, în vreme ce unele suliþe mai scurte ºi mai uºoare erau aruncate c u a j u t o r u l propulsoarelor de corn, a cãror invenþie se observã pe la 15000 B C (fig. 54. 5, 7-8 a-f).

În ace laº i timp, apariþia, încã din perioada anterioarã, a harpoanelor din corn, pe r fec þ ionarea º i folosirea pe scarã largã a acestora, a condus la dezvoltarea pescuitului, mai ales a exemplarelor de mari dimensiuni, pe lângã cârligele de undiþã de os, folosite pentru prinderea peºtilor mici ºi mijlocii, ºi a vânãtorii, probabil a pãsãrilor mai mari (fig. 54. 6). Vânãtoarea pãsãrilor a fost, poate, favorizatã de inventarea ºi fabricarea unor fluiere, confecþionate din falange de ren, perforate în partea medianã, sau din oase tubulare, care serveau la imitarea limbajului acestora ºi atragerea lor.

În aceste condiþii, s-au perfecþionat tehnicile de vânãtoare ºi pescuit, fiind practicate în grupe umane mai mici, folosindu-se ºi alte unelte ºi arme: capcane sãpate, laþuri, vârºe, saci, dar acestea nu s-au mai pãstrat, ºi sau utilizat unele mijloace de deplasare pe apã de tipul plutelor, pirogilor monoxile, bãrcilor dinpiei etc.

Amenajarea locuinþelor a cunoscut o anumitã evoluþie ºi diferite variante. Astfel, în funcþie de condiþiile climatice, tradiþii ºi necesitãþi regionale, se cunosc, arheologic, urmãtoarele tipuri de locuinþe, specifice unor aºezãri deschise (în aer liber): adãposturi uºoare, locuinþe comunitare, bordeie, colibe, corturi, individuale sau asociate în tabere, mai mult sau mai puþin durabile (fig. 55), ºi adãposturi sub

Fig. 55. Tipuri de locuinþe din Paleoliticul superior. A-B. Pincevent (Franþa); C-D. Meze-rich; E-F. Puºkari (Ucraina) (dupã A. Leroi-Gourhan, J.-M. Cordy, Garanger J., Borisovski P. I., Gladkik M. )

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori

Dumitru Boghian100

stânci ºi în grote.Adãposturile uºoare erau construite relativ simplu, într-o groapã naturalã

sau sãpatã intenþionat, la micã adâncime, cu diametrul de 4-5 m, care era înconjuratã de o suprastructurã realizatã din materiale lemnoase sau osteologice, ºi acoperitã cu frunze, plante, piei, închise sau deschise la partea superioarã ºi cu una sau mai multe vetre dispuse, oarecum, central, ca la Bureti (Angara, Siberia).

Locuinþele comunitare erau de mari dimensiuni, compuse din mari gropi ovale, un fel de bordeie, de multe ori de peste 30 m lungime, pe axul acestora fiind dispus un ºir de vetre, aºa cum sunt “casele lungi” de la Kostienki (Ucraina), cu diametre de 23-34 m x 5, 5-6 m, sau Puºkari (Ucraina) (fig. 55. E-F), împãrþite în mai multe camere prin vãlãtuci de lut, fiecare dotatã cu douã-trei camere, punând poate problema divizãrii ginþilor în mai multe familii, inegale numeric. Bordeie se mai cunosc la Pavlov (Moravia, Cehia), unde au fost sãpate în loess, având, probabil, o substrucþie lemnoasã ºi osteologicã ºi erau acoperite cu piei de animale ºi materiale vegetale, fiecare având vetre de foc ºi mici gropi pentru cenuºã ºi resturi menajere.

Locuinþe circulare, de diferite dimensiuni se cunosc pentru foarte multe aºezãri aflate în aer liber, folosindu-se, ca materiale de construcþie oasele, defensele ºi maxilarele de mamut ca la Molodova ºi Mezerik (Ucraina) (fig. 55. C-D), Ripiceni (România) sau Climãuþi (R. Moldova), cu vetre centrale sau exterioare, fiecare tabãrã cuprinzând mai multe construcþii de acest tip. În cadrul altor tabere de vânãtori, sezoniere, sunt cunoscute construcþii uºoare de tipul colibelor ºi corturilor mici, asemãnãtoare cu cele ale vechilor amerindieni, aºa cum a descoperit A. Leroi-Gourhan la Pincevent (Franþa), pe malurile Senei (fig. 55. A-B).

În perioadele mai reci, din timpul stadiilor glaciare Würm III ºi IV, dar nu numai, au continuat sã mai fie ocupate unele grote ºi adãposturi sub stânci (“Peºtera renului” de la Arcy-sur-Cure, Aurignac, Combe-Capelle, Cro-Magnon, “Grotte des Enfants” ºi “Grotte du Prince” Grimaldi, “Peºtera Uscatã” Cioclovina etc.), dupã cum nu trebuie exclus sã fi fost utilizate, în regiunile reci, locuinþe de tipul iglu, care au dispãrut odatã cu încãlzirea climei, ºi nu s-au fosilizat arheologic, acestea respectând ºi astãzi formele preistorice.

Structurile organizatorice, economice ºi sociale ale lui Homo s. sapiens au fost mult mai elaborate decât cele ale precedesorilor sãi, reglementãrile morale ºi juridice fiind susþinute de cutumele magigo-religioase, care, dacã ar fi sã le judecãm dupã celelalte progrese materiale ºi artistice, erau deosebit de avansate, termenul de primitiv fiind cu totul inadecvat pentru definirea oamenilor acestei perioade. Ginþile au continuat sã fie forma predilectã de organizare socialã, acestea asociindu-se, pe baza înrudirii, în comunitãþi umane mai mari de tipul triburilor, relaþiile dintre acestea nefiind întotdeauna paºnice. Este posibil ca, din cadrul ginþilor, sã se fi desprins familiile, cu numãr variabil de generaþii ºi membri.

În cadrul vieþii economice, pe lângã proprietatea comunitarã a terenurilor de vânat ºi cules, exista, foarte probabil, o proprietate de grup, a familiilor ºi ginþilor, ºi o proprietate privatã, asupra locuinþei, armelor ºi uneltelor, ºi, de ce nu, asupra unei pãrþi din produsele agonisite, accentuându-se ºi specializându-se, în acelaºi timp, ºi diviziunea naturalã a muncii, pe sexe, vânãtoarea, pescuitul

construirea adãposturilor, apãrarea fiind ocupaþiile practicate mai ales de cãtre bãrbaþi, în vreme ce culesul, activitãþile casnice ºi unele meºteºuguri domestice erau apanajul femeilor, realitatea preistoricã fiind însã mult mai complexã decât aceastã palidã viziune. Dacã ar fi sã judecãm dupã unele documente etnologico-antropologice, au existat, foarte probabil, mai multe tipuri de vânãtoare, specifice pentru zonele de pãdure, silvo-stepã ºi savanã, semideºertice ºi deºertice sau cele reci, cu unelte specifice, dupã cum s-au practicat diverse tipuri de cules ºi pescuit, în funcþie de resursele disponibile în ecosistem, necesitãþi ºi comportamente economice.

IV. 6. Religia ºi arta paleoliticului superior

Paleoliticul superior marcheazã o nouã ºi însemnatã mutaþie în spiritualitatea lui Homo s. sapiens, diferitele credinþe ºi practici magico-religioase, pe care nu le vom cunoaºte niciodatã suficient, sunt reflectate în creaþiile artistice cu semanticã complexã ºi destinaþie bine definitã, imaginea fiind prezentã aproape peste tot, cu diverse maniere de realizare: de la piesele de artã mobiliarã pânã la “operele monumentale” de sculpturã ºi picturã parietalã, în cadrul unor adevãrate sanctuare.

Manifestãrile religioase ºi artistice au fost rezultatul unei treptate maturãri spirituale, începutã, aºa cum am arãtat, mult înainte, epoca Paleoliticului superior marcând, în fapt, trecerea la un alt nivel al mentalitãþilor. Dintre credinþele ºi practicile magico-religioase, mai explicit pare ritul funerar, care se amplificã ºi se diversificã, impunându-se, în funcþie de tradiþii ºi influenþe, diferenþieri regionale tot mai clare, în zona vest-europeanã fiind, se pare, preferatã înhumarea chircitã pe partea stângã, în Liguria înhumarea în poziþie întinsã pe spate, în timp ce în Moravia a fost practicatã înhumarea chircitã pe partea dreaptã. Cel mai adesea, scheletele erau presãrate cu ocru roºu, culoarea sângelui ºi, implicit, a vieþii, ºi erau dispuse în morminte singulare (Dolni Vestonièe, Brno ºi Stare-Mesto în Moravia-Cehia; Kostenki/ Markina Gora-Ukraina (fig. 56. 1), Sungir (Rusia), Lapeto-Portugalia), duble (Grimaldi, Italia), (fig. 56. 2) sau multiple (Pøedmosti, Moravia/Cehia, 14 defuncþi (dupã alte date 20), adulþi ºi copii, depuºi chircit, acoperiþi cu pietre, într-o groapã ovalã cu

Fig. 56. Înhumãri din Paleoliticul superior (1-2) ºi epipaleolitic (3). 1. Kostenki (Ucraina); 2. Grimaldi (Italia); 3. Ofnet (Germania) (dupã Rogachev A. N.,

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 101

Dumitru Boghian102

pereþii placaþi cu omoplaþi de mamut ºi plãci de calcar), dupã cum existã ºi înmormântãri de cranii acoperite cu ocru roºu (Pøedmosti-Cehia, Ciulatovo-Ucraina), împreunã cu piese de inventar ºi ofrande, legate de unii specialiºti ºi de canibalismul ritual. Dintre aceste înmormântãri meritã a fi remarcat mormântul de la Brno, edificator pentru complexitatea ritualului funerar.

Astfel, într-o groapã de peste 4,50 m adâncime se gãsea scheletul unui bãrbat adult care conþinea, ca inventar, un colier alcãtuit din ºase sute de melci dentalium, o statuetã masculinã ºi discuri perforate din fildeº de mamut ºi oase de animale, vorbind, probabil de importanþa defunctului.

Toate aceste înmormântãri vorbesc de structurarea deosebitã a cultului morþilor ºi strãmoºilor ºi a concepþiilor despre viaþa postumã, în Europa fiind cunoscute, pânã în prezent, peste 61 de morminte provenind din 31 de situri, grupate în cinci zone: ucraineano-rusã (Kostenki ºi Sungir), sudul Moraviei, Liguria, sud-vestul Franþei ºi Peninsula Ibericã.

Au mai fost invocate, pentru credinþele ºi practicile magico-religioase din Paleoliticul superior: cultul osemintelor (cercuri de oseminte, depozite de oase, dispuse în grãmezi, depozite de oase aflate în conexiune anatomicã, exemplul tipic fiind cel oferit de scheletele de femele de reni, cu cavitatea toracicã ºi abdominalã umplutã cu piatrã, jertfite prin aruncarea în apa lacului de la Stellmoor (Hamburg, Germania de Nord), oasele decorate ºi trofeele, cultul mandibulelor, cultul ursului de peºterã Chauvet-Vallon-Pont-d'Arc (Ardèche, Franþa), Zots-Silezia (Germania), Petershöhle ºi Salzsofenhöhle.(Austria) etc., presupuse în urma descoperirilor arheologice, sau animismul, fetiºismul, ºamanismul, totemismul, magia de vânãtoare (simpateticã), cu multiple variante observate în picturile rupestre sau la statuetele de mamuþi de la Vogelherd (Germania) ºi ritualurile de fertilitate, exprimate prin prezenþa unor statuete de tip Venus ºi de tip phalloi sau a celor zoomorfe etc., existenþa acestora fiind stabilitã ºi prin cercetãri de istorie comparatã a religiilor.

Arta Paleoliticului superior este, poate, cea mai expresivã realizare a lui Homo s. sapiens din aceastã perioadã, având o determinare bio-psiho-socio-culturalã ºi reflectând strânsa dependenþã de manifestãrile magico-religioase, a cãror varietate a fost foarte mare, fiind prezentã în toate zonele ocupate de omul modern. Considerãm cã fiecare din teoriile referitoare la originile artei preistorice are partea sa de adevãr, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul cã, odatã cu apariþia unor rãspunsuri magico-religioase, în cea de-a doua parte a Paleoliticului mijlociu, sunt evidente, aºa cum am arãtat mai înainte, primele elemente ale manifestãrilor artistice.

De aceea, credem cã ideile, credinþele ºi practicile magico-religioase au stat la baza manifestãrilor artistice, teoriile hedoniste (a jocului ºi cele de naturã fiziologicã), cea a imitãrii ºi cele psihologiste având un rol complementar în explicarea conturãrii artei preistorice ºi istorice ca un întreg, disociat doar din raþiuni didactice pentru înþelegerea “mecanismului” spiritual.

Dintre specialiºtii de marcã, care s-au ocupat de cercetarea manifestãrilor artistice ºi magico-religioase ale Paleoliticului superior, pot fi amintiþi: H. Breuil, A. Laming-Emperaire, A. Leroi-Gourhan, E. Anati, A. Marshack, H. Delporte, P. Graziosi, J. K. Kozlowski, G. Bosinski, M. Otte etc., conturându-se mai multe

viziuni interpretative, cu atât mai mult cu cât este vorba de vestigii pãstrate fragmentar.

Din punct de vedere cronologic ºi stilistic, credem cã se mai poate lua în considerare clasificarea reprezentãrilor artistice din Europa occidentalã fãcutã de A. Leroi-Gourhan, care este un important punct de plecare, putând fi completatã prin noile descoperiri ºi interpretãri, pentru aceeaºi zonã, pentru Europa centralã ºi de est sau pentru celelalte regiuni, deoarece, cu toate amendamentele unor specialiºti, nu i s-au adus, pânã în prezent, modificãri esenþiale.

Astfel, dupã o etapã prefigurativã, la sfârºitul Paleoliticului mijlociu ºi începutul Paleoliticului superior, cu dovezi ale folosirii pigmenþilor minerali ºi a unor motive, cum sunt cupulele ºi inciziile, s-ar putea decela patru stiluri (fig. 57): I. specific pentru Aurignacian, pânã spre 29000 BP, asimilabil, în parte, figurativului geometric, reprezentat prin blocuri ºi plachete de calcar gravate cu reprezentãri sexuale umane, realiste, sau zoomorfe, schematizate, puncte ºi bastonaºe; II. caracteristic pentru Gravettianul occidental, aproximativ 27000-20000 ani BP, considerat un stil figurativ sintetic, reprezentãrile animaliere

Fig. 57. Schema evolutivã a stilurilor picturale rupestre, centratã pe reprezentãrile animaliere. Stilul I 1. Abri Cellier; 2. La Ferrassie; 3. Belcayre (Dordogne); Stilul II 1. La Grèze; 2. La Mouthe (Dordog-ne); 3-5. Pair-non-Pair (Gironde); Stilul III 1, 5. Pech Merle (Lot); 2-3, 6. Lascaux (Dordogne); 4. Cougnac (Lot); Stilul IV 1, 7. Font-de-Gaume; 2, 6. Teyjat (Dordogne); 3. Le Portel; 4. Niaux (Ariège); 5. Arcy-sur-Cure (Yonne) (dupã A. Leroi-Gourhan, J. Garanger)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 103

Dumitru Boghian104

parietale fiind situate în locuri mai accesibile, distingându-se prin linia cervico-dorsalã sinuoasã; III. propriu pentru Solutrean ºi primele douã stadii ale Magdalenianului, aproximativ 19000-15000 BP, un stil figurativ analitic juxtapus, cãruia îi sunt caracteristice reprezentãrile parietale în locuri mai greu accesibile, artiºtii respectând mai mult proporþiile ºi realitatea vizualã, “personajele” fiind redate în miºcare; IV. încadrat temporal în celelalte stadii magdaleniene, între aproximativ 15000-10000 ani BP, manifestat prin redarea realistã a animalelor (stil figurativ analitic înlãnþuit), subîmpãrþit în douã perioadestilul IV vechi, caracteristic pentru Magdalenianul evoluat (III-IV), reprezentãrile zoomorfe fiind redate naturalist, cu multe detalii, ºi stilul IV recent, specific pentru Magdalenianul superior (V-VI), denotând un “realism cvasi-fotografic”, fãrã detaliile din perioada anterioarã.

Potrivit aceluiaºi autor, reprezentãrile artei Paleoliticului superior reprezintã expresia vizualã a unor mituri preistorice dualiste, bazate pe opoziþia masculin-feminin, exprimatã, la rândul sãu, prin dispunerea antagonicã a unor animale ºi simboluri, principiul masculin fiind redat prin cal, cerb, capra sãlbaticã ºi semnele falice, iar cel feminin prin bizon, mamut, bour ºi vulve, interpretare care este supusã, în ultima vreme, unei fireºti revizuiri.

Alþi specialiºti, L. R. Nougier ºi Cl. Barrière, aratã cã este vorba, mai degrabã, de un dualism existenþial, care opune simbolurile vieþii ºi ale morþii, poziþie la care subscriem deoarece principiul coincidentia oppositorum este unul fundamental în gândirea ºi arta preistoricã, înglobând ºi dualismul masculin-feminin, perpetuându-se apoi în mentalul tuturor societãþilor istorice (fig. 58).

La începutul Paleoliticului superior au continuat tradiþiile folosirii pigmenþilor minerali, în special a ocrului roºu, probabil pentru pictarea pieilor de animale, întrebuinþate pentru confecþionarea de veºminte uzuale sau de cult, pentru pictarea corpului, în cadrul ceremoniale cultice, pentru înfrumuseþarea locuinþelor ºi sanctuarelor ºi, nu în ultimul rând, în cadrul ritualului funerar, aceastã etapã pregãtind pictura parietalã. Astfel de dovezi se cunosc la Combe-Grenal (Dordogne-Franþa, 35000 BP), Uçagizli Magara (Turcia, 32000 BP), Brassempouy ( Landes-Franþa, 32000 BP) etc., atribuite unor niveluri châtelperroniene.

Pictura, gravura ºi sculpura parietalã rupestrã reprezintã manifestãri ale artei monumentale paleolitice, aceste trei genuri artistice apãrând, de cele mai multe ori, asociate, grotele în care au fost descoperite fiind considerate adevãrate sanctuare, centre religioase regionale, tribale.

Artiºtii preistorici au întrebuinþat mai multe tehnici pentru realizarea elementelor de artã parietalã: gravarea contururilor reprezentãrilor cu ajutorul burinelor ºi vârfurilor ºi acoperirea corpului animalelor cu culoare, ca la Périgord, Chauvet (Vallon-Pont-d'Arc, Ardèche) þi Laugerie-Basse, toate în Franþa, trasarea cu culoare neagrã (cãrbune de lemn) sau roºie (ocru) a conturului ºi trãsãturilor anatomice prin linii continue sau punctate, subþiri, groase sau chiar dispuse în fascicule, respectând, câteodatã, foarte scrupulos unele detalii, folosind, uneori ºabloane, corpul anima-lelor fiind zugrãvit cu culoare cu ajutorul unor pensoane sau prin suflarea pigmenþilor minerali cu ajutorul unui tub sau direct din gurã, picturile fiind monocrome sau policrome, aºa cum se observã la Chauvet, Cosquer,

Pech-Merle, Lascaux, Rouffignac, Niaux, Font-de-Gaume, în Franþa, sau S a n t i m a - m i n e , L a s Monedas, Altamira, Tito Bustillo ºi Ekain, în Spania etc.

Printre cele mai t impurii descoperiri picturale rupestre se numãrã blocurile de calcar pictate bicrom, cu figuri liniare, animale ºi vulve de la Périgord ºi C e l l i e r - D o r d o g n e (Franþa), în asociere cu gravuri ºi sculpturi în basorelief, ºi cele din grota Chauvet (Vallon-Pont-d'Arc, Ardèche, Franþa), total intactã, descoperitã recent.

Grota Chauvet este compusã din mai multe galerii de mari dimensiuni, conþinând mai mult de 400 de p i c t u r i º i g r a v u r i paleolitice, datate la aprox. 32-30000 ani BP, compunând un bestiariu foarte original ºi variat, alcãtuit din: rinoceri, feline, urºi, bufniþã, mamuþi, un craniu de urs de peºterã, împreunã cu o vatrã, realizatã pe un sol argilos, cu un depozit de cãrbuni, ca urme ale focului fãcut în Paleolitic, unelte de silex cioplit, amprente, fiind un important obiect de studiu. Începe sã se manifeste un stil realist-paleolitic, care va înflori în perioadele urmãtoare (fig. 59. 1-4).

Pentru Gravettian ºi Solutrean, trebuie menþionate scenele pictate din peºterile Pair-non-Pair (Gironde), Grotte de Portel (Ariège), Fourneau du Diable þi Bourdeilles (Dordogne), Croze à Gontran, Gargas (Pirinei) ansambluri sculptate ca cel de la Roc de Sers (Charente) etc. Chiar dacã arta solutreanã este mai puþin cunoscutã, cãtre sfârºitul acestui stadiu paleolitic, este de remarcat celebra grotã pictatã de la Lascaux, un veritabil sanctuar al comunitãþilor de vânãtori ºi

Fig. 58. Tabel sinoptic cu simbolurile grafice prezente în picturile rupestre. A. Simboluri masculine (phalloi); B. Simboluri feminine (vulve, profile antropomorfe feminine); C. Puncte ºi bastonaºe (dupã A. Leroi-Gourhan, J. Garanger)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 105

Dumitru Boghian106

culegãtori paleolitici (fig. 59. 5).

În acest context, pot fi consemnate ºi picturile din N a m i b i a ( A f r i c a ) , identificate în situl Apollo XI, realizate pe pereþii stâncoºi ai adãpostului, datate pe la 27000 de ani BP nefiind exclus ca ºi alte descoperiri sã fie la fel de vechi.

Tot pentru aceastã perioadã, deosebit de importantã ºi interesantã în acelaºi timp, este grota submarinã Cosquer (capul Morgiou, Calanques-Marsilia, Franþa), datatã

între 27000-19000 ani BP, adãpostind picturi ºi gravuri cu animale: cai, bizoni, bouri, cervidee, feline, mufloni, capre sãlbatice, pinguini, foci, peºti, meduze

(?), în total 142 de exemplare, mâini negative (55 exemplare), (fig. 59. 6), zeci de semne geometrice ºi gravura “omului mort”.

În cadrul Gravetianului oriental (stadiul Epigravettian, aproximativ 18000-12000 BP) sunt cunoscute o serie de grote pictate, cum este cea de la Cuciulat (România), Kapovaja ºi Ignatiev (Ural, Rusia), picturile cu animale, uneori destul de schematizate, având dimensiuni mici ºi mijlocii, dovedind existenþa unei comunitãþi spirituale, pe spaþii vaste, exprimatã ºi prin pictura parietalã, pãstratã, din cauza alterãrilor ulterioare, doar în anumite locuri.

În urmã cu 22000 de ani BP au fost realizate, probabil, unele picturi rupestre descoperite în partea de NV a Australiei. Cam în aceeiaºi perioadã, au fost datate picturile din situl Pedra Furada, din statul Piaui (NE Braziliei), reprezentând oameni, animale semne, care nu se pot grupa în scene.

Magdalenianul a însemnat perioada de apogeu a manifestãrii artei picturale parietale paleolitice, “artiºtii” de la sfârºitul Paleoliticului superior au reprezentat realist animalele, respectând proporþiile anatomice ale acestora ºi au pus accent pe redarea detaliilor specifice pentru fiecare specie. Cãtre sfârºitul Magdalenianului se observã un mai accentuat dinamism al figurinelor reprezentate, în paralel cu renunþarea la redarea detaliilor anatomice. Reprezentative pentru arta parietalã a Magdalenianului sunt grotele Altamira, Les Trois Frères, Les Combarelles, Niaux, Font-de-Gaume, Rouffignac etc.

De o deosebitã valoare artisticã ºi magico-religioasã au fost statuetele de

Fig. 58. Tabel sinoptic cu simbolurile grafice prezente în picturile rupestre. A. Simboluri masculine (phalloi); B. Simboluri feminine (vulve, profile antropomorfe feminine); C. Puncte ºi bastonaºe. (Dupã A. Leroi-Gourhan, J. Garanger)

tip Venus, naturaliste sau schematizate, aºa cum sunt cele de la Grimaldi (Menton) (fig. 60. 4), Brassempouy (Landes), Lespugue, Laussel (fig. 60. 7), toate în Franþa, Willendorf (Austria) (fig. 60. 8), Dolni Vestonièe (Cehia) (fig. 60. 1-3), Kostienki (fig. 61. 3-6), Avdeevo (fig. 60. 6), Mezin (Ucraina) (fig. 60. 9-11), Mal'ta (fig. 61. 1-2) ºi Bureti (fig. 60. 5) (Siberia, Rusia), statuetele zoomorfe (grota Vogelherd ºi Geissenklösterle, din zona Dunãrii superioare, Germania), Bruniquel (Franþa), reprezentãrile de tip phalloi (fig. 61. 8-9), (adãpostul Blanchard ºi Gorge d'Enfer, Les Eyzies-de-Tayas, Dordogne-Franþa), gravurile pe diferite obiecte de os, fildeº, corn, piatrã, amulete cu diverse gravuri etc., dovedind o deosebitã diversitate a artei mobiliare din paleoliticul superior, cu funcþionalitãþi multiple, în principal magico-religioase.

Fig. 60. Statuete (1-6, 8-11) ºi basorelief (7) de tip Venus. 1-3 Dolni Vestonièe; 4. Grimaldi; 5. Bureti; 6. Avdeevo; 7. Laussel; 8. Willendorf ; 9-11. Mezin (dupã Latzmann M., Harault C., Okladnikov A. P., Klein R. G., Soffer O.)

Fig. 61. Statuete de tip Venus (1-3, 6), reprezentãri zoomorfe (4-5), dop de burduf (7), phalloi (8-9). 1-2. Mal'ta-I r k u t s k ; 3 - 6 . K o s t e n k i 1 ; 7 . Brassempouy; 8. Pirinei-Spania; 9. Gorge d'Enfer, Les Eyzies-de-Tayas, Dordogne (dupã Klein R. G., Gherasimov M. M., Harault C., A. Leroi-Gourhan)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 107

Dumitru Boghian108

Prin manifestãrile sale artistice ºi religioase, Omul Paleoliticului superior s-a ridicat la statutul de veritabil Creator, latura spiritualã, în toatã amplitudinea ºi complexitatea sa, contribuind la accelerarea devenirii istorice.

IV. 7. Epipaleoliticul - Mezoliticul (mil. XIV/10000/8000- mil. IX/VII/VI/V bc)

Într-o viziune istoricã dinamicã, între Paleoliticul Superior ºi Neolitic, au fost definite epocile epipaleoliticã (gr. epi = dupã) ºi mezoliticã (gr. mesos = mijlociu; lithos=piatrã), în cadrul cãrora s-au “stins”, pe de o parte, trãsãturile vechiului mod de viaþã ºi, pe de altã parte, au aparut elementele unui nou comportament economic, social ºi spiritual al omului. Termenul de Mezolitic a fost introdus de M. Reboux (1873), care a definit stadiul de tranziþie tehnologicã între epoca paleoliticã ºi cea neoliticã. Ulterior Archibald Carlyle (1888) a dezvoltat conþinutul acestei noþiuni, prin introducerea microlitismului geometric printre caracteristicile de bazã ale Mezoliticului. Mai târziu, Georges Hervé (1895), A. Rutot (1905) ºi J. de Morgan (1909) au încercat sã defineascã Mezoliticul în accepþiunea actualã, de perioadã de tranziþie de la Paleolitic la Neolitic. În anul 1931, G. Goury, a divizat Mezoliticul în Epipaleolitic, în care a încadrat Azilianul ºi Sauveterrianul, ºi Preneolitic, caracterizat prin Tardenoisian, introducând o anumitã confuzie terminologicã ºi dând naºtere unei intense dispute în literatura de specialitate, care a avut ca urmare apariþia unor clasificãri ºi denumiri zonale.

Deoarece pentru aceastã epocã, cuprinsã între Paleoliticul superior ºi Neoliticul timpuriu, existã încã numeroase discuþii, considerãm, pentru a elimina, unele neclaritãþi ºi suprapuneri terminologice, cã operãm cu formula compusã Epipaleolitic - Mezolitic, înþelegând prin primul termen: perioada culturile ºi faciesurile care prin caracteristicile principale (industrii litice ºi osteologice, trãsãturi ale vieþii economice sociale ºi spirituale) sunt mult mai legate de Paleolitic, în vreme ce al doilea termen credem cã desemneazã toate manifestãrile cultural-cronologice ºi comportamentale care anunþã Neoliticul.

Din punct de vedere paleogeografic, aceastã perioadã preistoricã se dezvoltã la sfârºitul Tardiglaciarului (Post-Würmian) ºi în prima parte a Postglaciarului (Holocen-Preboreal ºi Boreal), când a avut loc o încãlzire generalã a climei în fostele zone reci, importante suprafeþe de apã ºi uscat eliberându-se de gheþuri, ºi într-un stadiu interpluvial în regiunile cu climat cald, care au favorizat modificarea ºi diversificarea vegetaþiei ºi faunei faþã de perioadele anterioare ºi au determinat importante deplasãri ale unor comunitãþi umane ºi intensificarea legãturilor dintre acestea.

Pentru Epipaleolitic - Mezolitic au fost precizate, de cãtre A. Leroi-Gourhan, douã stadii cultural-arheologice ºi cronologice distincte, model care ni se pare adecvat cunoºtinþelor actuale despre epocã, deoarece surprinde transformãrile gradate petrecute în perioada finalã a preistoriei ºi la începutul protoistoriei. Primul stadiu este cel al “prãdãtorilor” epipaleolitici, mai apropiat de realitãþile de altã datã din Paleoliticul superior, în cadrul sãu coexistând mai multe grupe culturale, cu sau fãrã interferenþe între ele: grupele de vânãtori epipaleolitici

“tradiþionali”, care ºi-ar fi continuat, fãrã inovaþii majore, modul de viaþã, tipologia ºi tehnologia industriei litice pe lame ºi aºchii, acestea trãind la sfârºitul Tardiglaciarului; grupele de vânãtori epipaleolitici cu microlite care, deºi mai pãstrau multe din trãsãturile vechiului mod de viaþã, inventeazã ºi perfecþioneazã tehnici noi de cioplire ºi confecþionare a pieselor pentru arme ºi unelte, în special microlitizarea ºi geometrizarea; grupele de vânãtori epipaleolitici cu unelte din piatrã ºlefuitã, care ºi-au pãstrat, o vreme destul de îndelungatã, caracteristicile tradiþionale ale modului de trai, dar au inventat separat, în diferite pãrþi ale lumii (America, Asia de SE, unele zone forestiere ale Europei), ºlefuirea pietrei.

Cel de-al doilea stadiu, mult mai dezvoltat, a fost numit al “prãdãtorilor” epipaleolitici pe cale de evoluþie, este mult mai apropiat de definiþia Mezoliticului, prevestind viitorul mod de viaþã, cãruia i-au fost specifice mai multe grupe culturale: grupele epipaleolitice mezolitice) propriu-zise, prezente în zonele dinamice de invenþie, care se aflau într-o etapã avansatã a vânãtorii ºi culesului, cunoscând momente succesive de invenþie ºi perfecþionare a industriei litice ºi de modificare a comportamentului economico-social ºi spiritual, care le-au condus la o neolitizare prin evoluþie, în mai multe pãrþi ale Lumii Vechi; grupele umane epipaleolitice, aflate la periferia zonelor de invenþie, care au cunoscut, prin influenþele primite, fie un stadiu Neolitic aceramic, fie inovaþiile neolitice propriu-zise, ajungând la o neolitizare prin aculturaþie, între acestea existând sensibile decalaje culturale ºi cronologice.

La sfârºitul Tardiglaciarului ºi începutul Postglaciarului (mileniile al XIV-lea al X-lea BC), Lumea Veche, cu excepþia Orientului Apropiat, era populatã de comunitãþi umane care îºi prelungeau modul de viaþã din Paleoliticul superior ºi începutul Epipaleoliticului - Mezoliticului, bazat pe vânãtoare, cules, pescuit etc. În aceeaºi perioadã ºi puþin mai târziu, în Orientul Apropiat, în zona cunoscutã ºi sub numele de Semiluna fertilã, alte comunitãþi umane inventau, într-un context epipaleolitic, cultivarea plantelor ºi creºterea animalelor, pregãtind comportamentul neolitic propriu-zis, de unde acesta s-a rãspândit în regiunile învecinate.

Lumea Veche s-a caracterizat, în Epipaleolitic - Mezolitic, printr-o mare diversitate a condiþiilor naturale ºi a formelor de manifestare arheologico-culturalã specifice grupelor umane târzii de vânãtori, culegãtori, pescari. Dintre toate caracteristicile epocii, doar industria liticã prezintã o importantã trãsãturã comunã microlitizarea, la care s-a adãugat, ca element obligatoriu, geometrizarea (fig. 62). Inventatã, probabil, în regiunea sud-africanã, aºa cum se observã în cadrul industriei tip Howieson's Poort, datatã pe la 20000 BP (situl Klasies River Mouth), industria microliticã geometricã a fost, ulterior, cunoscutã în nordul continentului ºi în Orientul Apropiat (aprox. 16000-14000 BP), de unde aceste industrii ºi tehnologii s-au rãspândit pe douã direcþii principale spre NV, cãtre Europa, ºi spre est, cãtre restul Asiei.

Cauzele care au determinat trecerea la o nouã tehnologie ºi tipologie de confecþionarea a uneltelor litice sunt mai puþin cunoscute, invocându-se, cel mai adesea, epuizarea resurselor litice cunoscute anterior, extinderea suprafeþelor împãdurite care îngreunau aprovizionarea cu materie primã, pânã la descoperirea

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 109

Dumitru Boghian110

altor resurse în Neolitic, creºterea cererii de unelte ºi arme ca urmare a înmulþirii populaþiei active, micºorarea ta l ie i vânatului postglaciar, care ar fi solicitat un utilaj ºi un armament mai puþin robust etc. La acestea, credem cã se poate adãuga conturarea unui alt c o m p o r t a m e n t t e h n o l o g i c , caracterizat printr-o s p e c i a l i z a r e d e o s e b i t ã a c o n f e c þ i o n ã r i i utilajului de piatrã cioplitã ºi retuºatã, avându-se în vedere cã, în ultima vreme, se acordã o mare a t e n þ i e intenþionalitãþii u n o r i n v e n þ i i epipaleolitice ºi neolitice, industria liticã aflându-se, a p r o a p e în to tdeauna , în p r i m - p l a n u l inovaþiilor. Acest nou comportarment tehnologic a fost favorizat, probabil, ºi de perfecþionarea i n d u s t r i e i osteologice ºi a lemnului, cu rol major în realizarea uneltelor ºi armelor

compuse, cu toate cã multe piese macrolite continuã sã-ºi pãstreze importanþa.Astfel, din aceeaºi cantitate de materie primã se puteau obþine mult mai

Fig. 62. Tipologia pieselor microlitice geometrice trapezoidale (I ºi 7-19), rombice (II ºi 20-24) triunghiulare (III ºi 1-6), segmente de cerc/semilunare (V-VI ºi 25-33) ºi rectangulare (IV). L=lungime, l=lãþime, t=trunchiere, Tm=trunchiere mare, tm=trunchiere micã, Bm=baza mare, bm=baza micã (dupã A. Leroi-Gourhan)

multe prefabricate lame întregi sau trunchiate, lamele, aºchii, cu dimensiuni maxime de pânã la 2, 5 cm, majoritatea având lungimea ºi lãþimea în jur de 1 cm, aºa-numitele piese microlitice, de diferite forme geometrice triunghiuri, trapeze, paralelograme, semicirculare (semilunare), care erau prinse, prin presiune sau cu ajutorul gumei, bitumului, rãºinilor vegetale ºi betulinei, în suporturi, tije ºi mânere din os, corn sau lemn, ºi deveneau foarte eficiente în activitãþile cãrora le erau destinate, denotând o valorificare eficientã a resurselor.

Pentru a trunchia micile lame în fragmente meºterii Paleoliticului superior/Late Stone Age, au inventat spãrtura microburin, care este atestatã în Africa de Sud pe la 20000 BP, în Egipt pe la 18000-16000 BP (aspectul Silsihian, fazã a Sebilianului) iar în Europa pe la 14000-12000 BP. Aceastã nouã tehnicã de cioplire împreunã cu piesele litice microlite ºi geometrice s-au perpetuat de-a lungul multor milenii, pânã în Neoliticul evoluat ºi, în unele zone, pânã în epoca bronzului sau în perioadele istorice.

IV. 7. 1. Epipaleoliticul - Mezoliticul din Orientul Apropiat

Zona Orientului Apropiat poate fi consideratã regiunea care a cunoscut un Epipaleolitic - Mezolitic clasic, care, deºi foarte scurt (aprox. mileniile al XIV-leaal IX-lea BC), prezintã trãsãturi tipice, de progresele realizate în aceastã zonã

Fig. 63. Harta rãspândirii siturilor natufiene ºi materiale arheologice kébariene (1-3) ºi natufiene (4-16). 1-3. Vârfuri Kébara; 4-5. Microlite segmentiforme; 6. Vârf microlitic; 7. Burin; 8-9, 12-14. Unelte ºi podoabe de os; 10. Statuetã de piatrã; 11. Pandantiv de piatrã, 15. Vas de piatrã; 16. Planul unei locuinþe rotunde (dupã I. Copeland, J. Cauvin, J. Lichardus )

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 111

Dumitru Boghian112

fiind, probabil, dependente celelalte aspecte culturale, în special cele circummediteraneene, circumpontice ºi orientale, ºi, de aceea, poate fi considerat, în totalitatea sa, un Epipaleolitic - Mezolitic de invenþie, cu microlite ºi piese geometrice. Epipaleoliticul-Mezoliticul oriental, cu piese microlite ºi geometrice, îºi aflã rãdãcinile în aspectele culturale ale Paleoliticului superior final (aproximativ 17000-12000 BP), mai ales în complexul Kebarian (Kébara, Israel), caracterizat printr-o industrie cu piese cu lamele à dos sau trunchiate, vârfuri Kebara (fig. 63. 1-3) ºi triunghiuri scalene, fiind bine cunoscut în zona litoralului mediteranean al Libanului ºi Israelului, ºi mai puþin la est de Iordan ºi Munþii Antiliban, precum ºi în cadrul altor faciesuri.

Din acest complex kebarian s-au dezvoltat, înainte de 12000 BP, în timpul perioadei orientale 0, diverse faciesuri epipaleolitice, cum al fi Kebarianul geometric, pe litoralul oriental, în valea Iordanului, oazele iordaniene (Azrak), siriene, zona palmyrianã ºi de la El Kowm, ºi Mushabianul, în zona Sinaiului ºi Galileii. Kebarianul geometric a avut o industrie liticã în care s-au confecþionat microlite geometrice, mai ales trapeze, alãturi de râºniþe de mânã ºi zdrobitoare-frecãtoare, aºezãri mici, locuinþe rotunde semiîngropate etc., care continuã în

cultura natufianã.Natuf ianul (gro ta

Shuqba în Wadi en-Natuf, D. Garrod, 1928) este o civilizaþie a Epipaleoliticului evoluat, care descinde din Kebarianul geometric, ºi s-a dezvoltat în perioada 12000-10300 BP (perioada 1), într-un spaþiu destul de întins, cuprins între litoralul Mediteranei de est, cursul mijlociu al Eufratului, oazele din deºertul arabic (El Kowm, Azrak), influenþând, în mãsuri diferite, faciesurile mezolitice nord ºi nord-est africane (Delta Nilului) sau sud-vest anatoliene (Cilicia). Industria liticã natufianã era predominant microliticã, un rol important avându-l piesele în formã semilunarã sau arc de cerc, segmentiforme, retuºate bifacial, oblic sau abrupt (fig. 63. 4-5), spre sfârºitul culturii manifestându-se tendinþa de miniaturizare a microlitelor. Alãturi de aceste piese au fost confecþionate aºchii ºi lamele

Fig. 64. Unelte microlitice ºi modalitãþi de prindere a acestora în mânere-suporturi. Piese geometrice componente a unor vârfuri cu barbeluri: a. Star Carr (Anglia); b. La Cocina, Spania; c. Palegawra (Irak), d. Jarmo (Irak); e. vârf de suliþã prins cu rãºini; f. cuþit compus cu microlite Mugharet el-Kebarah (Israel) (dupã G. Clark).

late care erau folosite ºi ca pãrþi componente de secerã. În acelaºi timp, se foloseau unelte pentru zdrobirea cerealelor culese, o abundentã industrie osteologicã reprezentatã prin vârfuri cu barbeluri (harpoane ?), cârlige curbe de undiþã, suporturi pentru seceri (fig. 63. 8-9, 12-14), ºi ºlefuirea unor obiecte de podoabã, care pregãteºte tehnica deplinã neoliticã. În perioada a 2-a (10300 - 9600 BP), Natufianul a evoluat spre faciesul Khiamian (El Khiam, Iordania).

Una dintre caractersticile importante ale Natufianului este legatã de sedentarizarea mai accentuatã a habitatului uman (sate cu locuinþe rotunde sau ovale, pe temelii de piatrã, fig. 63. 16) ºi prezenþa unui nou comportament economic ºi alimentar, bazat pe utilizarea unui spectru mai larg de resurse, au fãcut trecerea spre modul de viaþã neolitic aceramic.

Printre cele mai vechi descoperiri epipaleolitice din Orient, trebuie luate în considerare ºi cele încadrate în aºa-numitul facies cultural Zarzian (definit dupã nivelul B din grota Hazer Merd, Zarzi, Irak), specific pentru Munþii Zagros din spaþiul irakiano-iranian (grotele de la Shanidar, nivelul B ºi Hajiyah, în Kurdistan, 2

Palegawra, fig. 64. c, Zarzi, Turkaka, în Zagrosul central, cele de la Warwasi ºi Ghar-i-khar din regiunea Kermanshah, Iran), caspic (Belt, Hotu ºi Ali Tappeh) ºi spaþiul mesopotamian, datate prin metoda C între 10500-6000 BC, unele fiind 14

legate mai mult de Paleoliticul superior altele de Neoliticul preceramic. În mileniile al IX-lea-al VIII-lea BC, Zarzianul a evoluat spre un stadiu epipaleolitic de invenþie în cadrul unei alte culturi, Karimshahirianul (Karim Shahir, Irak), reprezentatã, pe lângã staþiunea eponimã, de siturile de la Gird Chai ºi Zawi Chemi-Shanidar (Irak).

În industria liticã a Zarzianului sunt prezente numeroase lamele cu scobiturã (encoche) ºi denticulate, vârfurile cu tãieturã (à cran), lamele ºi lamelele à dos abattu, microlitele geometrice (triunghiuri, semilune, trapeze), gratoare mici, burine, prezentând unele influenþe kebariene. Descoperirea unor râsniþe de mânã ºi mojare, împreunã cu frecãtoare-zdrobitoare sau topoare cu tãiºul slefuit, pun problema existenþei, în cadrul Karimshahirianul, a unui stadiu avansat al culesului gramineelor sãlbatice ºi a consumului acestora, pregãtind cultivarea unor cereale ºi leguminoase, într-o etapã ulterioarã, numitã în literatura de specialitate PPNA Neoliticul (pre-) aceramic A (Pre-Pottery-Neolithic A (mileniile al X-lea-al IX-lea BC). De altfel, din perioada a 3-a (9600 - 8600 BP) sunt evidente semnele trecerii cãtre noul mod de viaþã ºi gândire din Neolitic (tabel Tranziþia epi-PPNA)În Anatolia, prelungirea Orientului cãtre Europa, care a fost o placã turnantã, o veritabilã punte de transmitere a influenþelor dinspre lumea orientalã ºi cursurile mijlocii ale Tigrului ºi Eufratului spre sud-estul european, dupã Paleoliticul superior urmeazã, pentru o scurtã perioadã, o serie de culturi cu lame, aºchii ºi bolovani ciopliþi. În acest mediu, în mileniul al IX-lea BC, sunt prezente grupuri umane care au adoptat microlitismul ºi geometrizarea unor piese litice aºa cum se vede în grotele de la Karain, Beldibi, Belbaºi (Antalya), adãpostul Tekeköy (Samsun) ºi de lângã Burdur (Turcia), fiind vorba, probabil sub influenþa Natufianului, de un Epipaleolitic de evoluþie spre Neoliticul aceramic (mil. al VIII-lea - al VII-lea BC), aºa cum este ºi cazul culturii Asikli.

IV. 7. 2. Epipaleoliticul - Mezoliticul din Orientul Apropiat

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 113

Dumitru Boghian114

La sfârºitul stadiului Gamblian (=Würm) continentul african era populat

de grupe de Homo sapiens care îºi continuau modul tradiþional de viaþã, de vânãtori ºi culegãtori paleolitici, dar acestea au fost puternic influenþate, la începutul Preborealului, de progresele receptate dinspre centrele de invenþie din Orientul Apropiat ºi Valea Nilului.

Pe mãsurã ce se pãtrunde spre interiorul Africii, pe direcþia SV, industriile microlitice ºi-au pierdut importanþa. De aceea, din punct de vedere arheologic, pentru aceastã vreme, continentul african poate fi subîmpãrþit în douã zone culturale: Africa de nord, nord-est ºi est, cu industrii microlitice predominante, în spaþii de savanã, lacustre ºi litorale, ºi Africa sub-saharianã, centralã ºi de vest cu puternice remanenþe paleolitice, într-un teritoriu forestier întins.

În prima regiune, spaþiul geografic era foarte divers, dintre acestea remarcându-se Sahara cu mai multe episoade aride sau lacustre. Aici sunt cunoscute mai multe aspecte culturale: Sebilianul, Capsianul ºi Ibero-maurusiamul.

Sebilianul (Sebil-Kom Ombo, Egipt) este caracteristic pentru nord-estul Africii, în special Valea Nilului mijlociu ºi inferior. Deºi îºi gãseºte începuturile (faza I) în Paleoliticul mijlociu ºi evolueazã în Paleoliticul superior, pentru perioada de care ne ocupãm acum ne intereseazã fazele a II-a (cu aspectele Silsihian 14000-13000 BC ºi Sebikian 13000-11000 BC) ºi a III-a, aspectul Sebilian propriu-zis.

În faza a II-a (14000-11000 BC) se observã o dezvoltare derivatã din Paleoliticul superior la Epipaleolitic, cu noi tehnici de confecþionare a uneltelor cioplite ºi piese microlite geometrice (microburine, triunghiuri, trapeze, segmente/arce de cerc), în stadiul Silsihian, cu o revenire la un utilaj cu talie normalã ºi lame fin retuºate, în aspectul Sebikian, în timp ce în faza a III-a, a Sebilianului propriu-zis (11000-8000 BC), industria liticã capãtã un accentuat caracter microlitic ºi geometric, asemãnându-se, în multe privinþe, cu cea tardenoisianã din Europa. În cadrul Sebilianului se observã influenþe primite din partea Natufianului oriental sau Capsianului ºi Ibero-maurusianului din nordul Africii.

Capsianul (Capsa/Et Mekta-Gafsa, Tunisia) rãspândit în partea de nord, inclusiv Sahara, poate ºi est, a Africii, s-a dezvoltat, pe parcursul a douã faze, la sfârºitul Paleoliticului superior ºi în Epipaleolitic.

Prima fazã, cea a Capsianului tipic (11000-6500 BC), are o serie de moºteniri din Paleoliticul superior, în special lamele à dos abattu de tip Châtelperron, burine laterale, lame cu scobituri, gratoare pe capete de lame etc., alãturi de care sunt prezente numeroase piese microlite ºi geometrice: microburine, trapeze cu marginea concavã, triunghiuri scalene, lamele cu scobituri multiple, lamele à dos, segmente de cerc (fig. 65).

În Capsianul superior (6500-5000 BC), pe lângã persistenþa gratoarelor late ºi scurte, a puþinelor burine, piesele microlitice ºi geometrice au fost deosebit de numeroase: triungiuri, segmente de cerc, lamele cu scobituri multiple ºi, mai cu seamã, trapezele, se dezvoltã industria osteologicã, de unelte ºi podoabe. Tradiþia Capsianului se prelungeºte în cadrul Neoliticului timpuriu nord-african.

Se pare, în stadiul actual al cercetãrilor, deºi schema cultural-cronologicã nu este foarte clarã, cã, în Africa de est, aºa cum au demonstrat-o cercetãrile din Gamble Cave II (Kenya), au existat o serie de asemãnãri cu Capsianul lacustru din zona Saharei, din care cauzã aceastã “civilizaþie acvaticã” din jurul lacului Nakuru, foarte extins în Gamblian, a fost denumitã Capsianul din Kenya (L. Leakey), caracterizat prin existenþa lamelor à dos abattu ºi piese geometrice semilunare. De altfel, aceastã regiune a fost un spaþiu de interferenþã culturalã epipaleoliticã între Orientul Apropiat ºi nordul Africii.Ibero-maurusianul es te

faciesul cultural datat la sfârºitul Paleoliticului superior ºi în Epipaleolitic (mil. XII-V BC), rãspândit în regiunea coastei de nord-vest a Africii (Maroc ºi Tunisia). Acest aspect cultural evolueazã din Aterian, perpetuând unele tradiþii litice ale acestuia, pe lângã care sunt numeroase piesele microlitice, lamelele retuºate, fãrã forme geometrice, lamelele à dos abattu (~60 % din totalul utilajului), piese semilunare, microburine, gratoare circulare etc.

Cea de-a doua regiune a Africii, sub-saharianã, centralã ºi de vest, a fost caracterizatã, în timpul Gamblianului, prin episoade succesive de restrângere sau expansiune deosebitã a pãdurii ecuatoriale ºi tropicale, ultimul caz fiind propriu ºi Epipaleoliticului, ecosistem populat încã din Paleoliticul inferior.

În zona Angolei, Zaïrului ºi Republicii Central-Africane au fost descoperite atât urmele unei industrii litice masive, cu topoare de peste 30 cm lungime, cât ºi industrii microlitice, diferite tipologic de la zonã la zonã, cum sunt cele de la Matupi sau din grota Ishango, cuprinse în faciesurile Tshitolian, în zona de centru-vest, datat între 10000-5000 BC. Spre est predominã industria microliticã lamelarã, în vreme ce în zona ecuatorialã sunt cunoscute piesele microlitice aºchiale ºi lamelare, mici gratoare unguiforme, segmente de cerc ºi trapeze, încadrate în faciesul Magossian (Magossi, Uganda), derivat din Stillbayan, contemporan cu aspectul anterior, în timp ce în regiunea Somaliei se cunoaºte aspectul Hargesian. În Africa de sud, industria macroliticã predominã chiar ºi într-o perioadã avansatã ca acea a Epipaleoliticului, în zona Rhodesiei industria din grota Nachikufu ºi aspectul Smithfield, la nord de Zambezi.

IV. 7. 3. Epipaleoliticul - Mezoliticul asiatic

Fig. 65. Industrie liticã capsianã din zona Algeriei (dupã G. Camps)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 115

Dumitru Boghian116

Marea diversitate geograficã a Asiei a oferit o particularizare deosebitã a evoluþiei comunitãþilor umane în Epipaleolitic - Mezolitic, întâlnindu-se o multitudine de stadii de dezvoltare istoricã, aspecte culturale ºi tradiþii. De aceea, pentru aceastã perioadã, Asia poate fi împãrþitã în mai multe zone culturale epipaleolitico - mezolitice: de la nord de Himalaia, de la sud de Himalaia, din jurul Mãrii Caspice ºi extrem orientalã ºi de sud-est.

Zona asiaticã de la nord de Himalaia este reprezentatã de regiunea vest-siberianã, care, deºi se aflã în prelungirea rãsãriteanã a stepelor est-europene, pare sã fi avut un destin istoric oarecum diferit. Astfel, în aceastã zonã continuã tradiþiile Paleoliticului superior în care se regãsesc moºteniri ale culturilor forestiere, cu un utilaj litic destul de robust, iar în vãile Angara, Hinskaja ºi Èastye au apãrut vârfuri de facturã swiderianã ºi unele piese geometrice, care sunt însã greu de încadrat cronologic, se pare în mileniile al VII-lea al VI-lea BC, când s-a folosit ºi arcul.

În zona platourilor înalte din Mongolia ºi Manciuria (China de nord) existã dovezi ale existenþei unui Epipaleolitic local cu elemente de microlitism negeometric, aºchial, care, se pare, este la fel de târziu ca ºi cel din regiunea siberianã.

Epipaleoliticul din regiunea de la sud de Himalaia, mai ales zona indianã, afganã ºi pakistanezã, prezintã o serie de particularitãþi, fiind, în stadiul actual al cercetãrilor, mai târziu decât cel oriental. Pentru aceastã perioadã sunt proprii descoperirile din grota Sanghao, nivelul al III-lea, (NV Pakistanului), Snake Cave (Ghar-i-Mar/Agkupruk, Afganistan), Khandivli (Bombay, India), Langhnaj (Gujerat, India), în care, pe lângã o industrie liticã de aspect propriu Paleoliticului superior cu lame, gratoare, vârfuri ºi burine, existã ºi piese microlitice: lamele à dos abattu, semilune, trapeze, triunghiuri, microburine etc., dovedind, probabil, o influenþã primitã, direct ºi indirect, din partea zonei mediteraneene sau a Zarzianului. Din punct de vedere cronologic, Epipaleoliticul din aceastã zonã se dateazã în Postglaciar, continuându-se pânã în culturile Neoliticului aceramic local.

Epipaleoliticul - Mezoliticul circumcaspic este reprezentat de douã grupe culturale/faciesuri distincte, ambele derivate din tradiþiile industriei litice ale Paleoliticului superior din zona Platoului Krasnovosk ºi crestele Marelui Balkan. Primul, reprezentat prin descoperirile din grotele Dam Dam Cešme 2 (niv. VII-VI) ºi Džebel (niv. VIII-VII), se caracterizeazã printr-o industrie liticã cu piese macrolitice trapezoidale ºi în formã de triunghiuri isoscele, cu analogii în zona iranianã (niv. inferioare din grotele Bel't ºi Khotu/Iran); cel de-al doilea, divizat la rândul sãu în douã variante, una cu variate piese microlitice groase, vârfuri de sãgeatã ºi suliþã cu retuºe bifaciale (Dam Dam Cešme 1, niv. IV, Baš Keriz, Taš Arvat), cealaltã cu piese trapezoidale alungite ºi înguste, segmente de cerc, triunghiuri scalene ºi vârfuri în formã de “lamã de briceag” (Dam Dam Cešme 2, niv. IV), ultima cu asemãnãri în zona iranianã (Zarzi ºi Shanidar B ).2

Tadžikistanul prezintã, în Epipaleolitic - Mezolitic mai multe tradiþii ºi culturi/faciesuri. Cele mai vechi manifestãri (Tutkaul, niv. 3, ºi Ak Tanga, niv. 6, mileniile al XII-lea al X-lea BC), caracterizate prin piese rectangulare alungite ºi înguste, se apropie de utilajul kebarian ºi cel din nordul Afganistanului. În nivelul 2

a de la Tutkaul au fost descoperite diferite materiale litice (lamele à dos, vârfuri lamã de briceag”, segmente de mari dimensiuni, choppers ºi chopping tools etc.) care se aseamãnã, în parte, cu cele din zona caspicã sau cu industria culturii Obšir (Fergana în Uzbekistan, aprox. 9000 - 8000 bc). Pentru regiunea Pamirului rãsãritean a fost definitã (V. A. Ranov) cultura Karkansu (mil. al VIII-lea bc), cu locuinþe ovale, alungite ºi vetre de piatrã, choppers, chopping tools, lamele subþiri, gratoare, microgratoare, racloare, vârfuri de sãgeatã cu retuºe bifaciale etc.

Epipaleoliticul chinez este puþin cunoscut, în cadru aspectului Zhoukoudian apãrând anumite unelte microlite, industrie care se prelungeºte ºi la începutul civilizaþiilor neolitice.

În Asia de sud-est existã mai multe tendinþe evolutive. Astfel, în Indochina au fost identificate mai multe aspecte culturale epipaleolitice: Bacsonianul ºi Hoabinhianul.

Bacsonianul (definit în 1906 de Henry Mensuy în urma cercetãrilor din grotele masivului calcaros Bac-son din Vietnam, prima cercetatã fiind Phö-bingh-gia, completat, ulterior, cu descoperirile de la est de Tonkin, 1922-1923, ºi din aglomerãrile de cochilii de pe litoral). Unii specialiºti considerã cã este un facies al Hoabinhianului cu o duratã deosebitã, de pe la 8000 pânã cãtre 4000/2000 BC, corespunzând începuturilor Neoliticului. Se caracterizeazã printr-o industrie liticã cioplitã (piese cu retuºe bifaciale, racloare neîngrijit lucrate) ºi, câteodatã, ºlefuitã (toporul scurt doar cu tãiºul ºlefuit, numit protoneolitic) alãturi de care apar polisoare de ºist ºi un utilaj osteologic (strãpungãtoare, tesle, spatule). În nivelurile recente ale acestui aspect apare ceramica cu decor sub formã de împletiturã specificã Neoliticului.

Hoabinhianul (definit de Madeleine Colani, prin anii 1920, în urma cercetãrilor din grotele aflate în regiunea Hoa Binh) este cunoscut mai mult ca tradiþie sau tehnocomplex decât sub formã de culturã sau fazã cronologicã, fiind considerat cã fãce tranziþia de la Paleolitic la Neolitic (cca. 14000 - 3000 BP). Alte situri ale acestui facies au fost descoperite pe un spaþiu mai larg care cuprinde, în întregime, Peninsula Indochina ºi nordul Indoneziei (vestul Birmaniei, sudul Chinei, Malaiezia, nordul Sumatrei ºi Taiwan). În fazele mai vechi au fost descoperite piese litice destul de grosier lucrate, în fazele mijlocii sunt caracteristice topoarele scurte cu tãiºul ºlefuit ºi un utilaj litic mai uºor, unele unelte de tip choppers ºi artefacte de os, iar în fazele evoluate continuã sã existe topoare ºi tesle cu tãiºul ºlefuit, apar spãrturile de mojare ºi pisãloage de piatrã, spatulele de os ºi ceramica decoratã cu ºnurul. Prin apariþia utilajului litic ºlefuit (topoare, dãlþi ºi sãpãligi), fazele mijlocii ºi târzii ale Hoabinhianului sunt încadrate în Neoliticul sud-est asiatic.

IV. 7. 4. Epipaleoliticul - Mezoliticul european

Pentru Europa tardiglaciarã ºi postglaciarã (Dryas, Preboreal, Boreal ºi Atlantic) au fost stabilite trei faze evolutive ale Epipaleoliticului Mezoliticului, care, în linii generale, pot fi surprinse pe întreg continentul, materializate într-o deosebitã diversificare culturalã:

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 117

Dumitru Boghian118

!faza de tradiþie paleoliticã (mil. al X-lea - al IX-lea BC), în care comunitãþile de

“prãdãtori” îºi continuã modul de viaþã, receptând anumite influenþe primite din partea zonelor de invenþie;

!faza epipaleoliticã propriu-zisã (mil. al IX-le/al VIII-lea - al VII-lea BC), în

timpul cãreia grupurile umane folosesc cu predilecþie piesele microlitice ºi geometrice iar în sud-estul Europei apar elementele Neoliticului aceramic;

!faza de trecere la Neolitic (mil. al VII-lea - al VI-lea BC), mai ales pentru o parte

a Europei de est, centralã sau de vest, piesele microlitice ºi geometrice supravieþuind într-un mediu pe cale de neolitizare.

Î n a c e a l a º i t i m p , p e r i o a d a c u p r i n s ã î n t r e s f â r º i t u l Tardiglaciarului/începutul Postglaciarului (Holocenului) ºi apariþia primelor elemente ale modului neolitic de viaþã ºi gândire a fost cuprinsã de unii specialiºti (M. Orliac, J. K. Koz³owsky, M. Otte) într-o perioadã mezoliticã, definitã prin caracteristicile indicate mai sus, impunând astfel maniere personale de etapizare.

Astfel, M. Otte a stabilit mai multe stadii ale Mezoliticului pe care le-a suprapus peste principalele oscilaþii climatice de la sfârºitul Tardiglaciarului (Dryas III) ºi de la începutul Holocenului (Preboreal, Boreal, Atlantic) Stadiul 0/Mezolitic foarte vechi (aprox. 8800 - 8200 BC), Stadiul I/Mezolitic vechi (aprox. 8200 - 6800 BC), Stadiul II/Mezolitic mijlociu (aprox. 6800 - 5500 BC) ºi Stadiul III/Mezolitic recent (aprox. 5500 - 3000 BC).

De asemenea, faciesurile mezolitice europene au fost clasificate (H. Schwabedissen, K. S. Koz³owski) în mai multe cercuri cultural-cronologice ºi regiuni, care reprezintã entitãþi distincte: nord estic (jumãtatea nordicã a pãrþii europene a Federaþiei Ruse, din nord-estul Poloniei pânã la Urali ºi din nordul Ucrainei pânã la Marea Barents), dezvoltat pe baza culturii Angara din Paleoliticul siberian, cuprinzând culturile /faciesurile Niemen, Volga-Oka, Kunda, Yangelka, în industria liticã a cãrora se regãsesc, ca elemente comune, nucleele standardizare, o tehnicã specialã de desprindere a lamelor ºi lamelelor; prezenþa gratoarelor ºi burinelor pe lame trunchiate, a burinelor de unghi, a lamelelor de tip Borki, a vârfurilor de os de tip Singirskoe ºi Stara Dode; nordic (Insulele Britanice, Belgia, Olanda, Danemarca, sudul Suediei, nordul Germaniei, Polonia, Lituania ºi Bielorusia), compus din culturile/faciesurile Maglemosian, Post-Maglemosian, Duvensee, Kongemose, Ertebølle, Janis³awice, având ca elemente de unitate gratoarele foarte scurte ºi lamele de topoare ºi tesle (herminete); ºi vestic (Anglia, sudul Belgiei, Luxemburgul, sudul Germaniei, Cehia, Slovacia, Elveþia, Franþa, Spania, Portugalia), reprezentat de culturile/faciesurile Sauveterrian, Tardenoisian ºi Castelnovian, cu o industrie liticã în care se gãseau numeroase piese microlitice, geometrice.

În prima fazã a Epipaleoliticului - Mezoliticului se înscriu toate culturile epipaleolitice de la începutul Preborealului, multe aflate în continuitatea unor aspecte culturale din Paleoliticul superior, marcate în cvasitotalitatea lor printr-o tendinþã de microlitizare ºi geometrizare, lumea europeanã fiind, din acest punct de

vedere, dependentã de cea nord-africanã ºi orientalã.Dintre culturile care pot fi situate în aceastã fazã amintim: Romanellianul

în spaþiul italian, Azilianul, care urmeazã Magdalenianului din zona Pirineilor ºi face parte, împreunã cu f a c i e s u r i l e T j o n g e r i a n º i Federmesserian din complexul cu vârfuri à dos courbe, Creswello-Hamburgianul urmat de culturile Ahrensburg-Lavenstädt pentru Europa centralã ºi de centru-nord (Germania), Brommianul, în spaþiul nord-european, Swiderianul, în zona nord-est europeanã, Epigravettianul oriental târziu, în teritoriul nord-vest pontic, descoperirile de tip Shan-Koba, în Crimeea, Desnanianul, în spaþiul rus (pe Desna) sau secvenþa epipaleoliticã greceascã.

Romane l l i anu l ( pe º t e r a Romanelli-Otranto, Puglia Italia) este

mai timpuriu decât Azilianul, fiind datat între 14000 - 10500 BP, rãspândindu-se în zona de la nord de Mediterana, în zona italianã ºi Franþa meridionalã (Provence), unde a primit numele de Valorguian ºi precede, acolo, Azilianul. De asemenea, Romanellianul a fost împãrþit în mai multe faze, fiecare cu specificitãþile sale.

În faza timpurie, Romanellianul p r e z i n t ã u n e l e a s e m ã n ã r i c u Magdalenianul recent ºi Epigravettianul final, pentru ca, mai apoi (grota Arene Candide, Liguria) sã releve similitudini cu Azilianul. În industria sa liticã, Romanellianul cuprinde: gratoare microlite rotunde, gratoare unguiforme pe aºchie, lame cu partea dorsalã curbã, numite ºi cuþite aziliene, lame à dos abattu, puþine burine, vârfuri cu suprafaþa planã, desemnate ca vârfuri romanelliene etc. ( f ig . 66) . Unele inf luenþe a le Romanellianului se resimt pânã la curbura de sud a Dunãrii mijlocii, Banat, Peninsula Balcanicã sau Grecia.

Fig. 66. Piese romanelliene (dupã H. Blanc)

F i g . 6 7 . T i p u r i d e v â r f u r i epipaleolitice. 1-2. Creswell; 3. Tjonger; 4. Federmesser; A-B. Aziliene (dupã J. Campbell, A. Brohmers, H. Schwabedissen, G. Céllérier)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 119

Dumitru Boghian120

Azilianul (peþtera Mas d'Azil, Ariège, Franþa) este datat în perioada 12000 - 11000 BP, s-a dezvoltat din Magdalenianul recent ºi a influenþat populaþiile dintr-un spaþiu destul de larg, în unele zone interferându-se cu Romanellianul, unii specialiºti vorbind de un facies intermediar Romanello-Azilian. Se considerã cã, în ansamblul sãu, Azilianul ar însemna un regres faþã de Magdalenian, dar reprezintã, în fapt, o culturã de adaptare la un ecosistem în schimbare spre climatul temperat.

În utilajul litic al acestei civilizaþii sunt de remarcat: gratoarele mici, rotunde ºi plate, unguiforme, burine vârfurile numite aziliene, în formã de “lamã de briceag” (fig. 67. A-B), iar industria osteologicã cuprinde: harpoane plate, cu dinþi ºi cu perforãri la bazã, lucrate din corn de cerb, baghete ºi poansoane. Dintre descoperirile spirituale, cu o semnificaþie încã nedescifratã, trebuie menþionaþi acei bolovani (galeþi) de râu pictaþi cu roºu ºi negru, reprezentând figuri geometrice schematizate, numiþi petroglife.

Azilianul a fost clasificat în mai multe aspecte “franceze”: Azilian de facies provensal (tipul Cassis), apropiat de Romanellian, Azilianul de facies pirineian (tipul Mas d'Azil), Azilianul de facies périgourdian (tipul Villepin) sau Langueroquian, Azilianul de facies Vercors (tipul Bobache) ºi pe baza acestuia s-au format probabil, faciesurile Asturian, în zona litoralului de nord al Spaniei, Sauveterrian ( abri Martinet din Sauveterre-la-Lémance, Lot-et-Garonne, Franþa), ultimul caracterizat prin numeroase piese microlite geometrice (triunghiuri, semilune, “felie de portocalã”), microburine, lamele etc. (fig. 69), dezvoltat de-a lungul a trei faze, Federmesserian (în zona Rinului mijlociu) ºi Tisnovian (Moravia, Boemia, Polonia).

Creswello-Hamburgianul (Creswell Crags, Derbyshire în Anglia, ºi Hamburg, în Germania), dezvoltat în Insulele Britanice ºi Marea Câmpie nord-europeanã, în perioada 13000- 11500 BP, este caracterizat printr-o industrie liticã alcãtuitã din lame ce prezintã o tendinþã de microlitizare, piese geometrice, lame ºi lamele cu trunchieri retuºate ºi vârfuri cu tãieturã oblicã ºi partea activã lateralã (fig. 67. 1-2, 68. 1-2), burine, pe trunchiere, gratoare, din os confecþionându-se harpoane ºi vârfuri de lance, frumos decorate cu motive geometrice (siturile Stellmoor, Meiendorf/Ahrensburg, Kreis Stomarn, Schleswig-Holstein, Germania).

Complexul cu vârfuri arcuite (pointes à dos courbe) sau Federmesserian (de la germ. Federmesser = briceag prin care se desemneazã

F i g . 6 8 . T i p u r i d e v â r f u r i epipaleolitice cu peduncul. 1-2. Hamburgian; 3-4. Ahrensburg; 5-7. Swideriene (dupã W. Taute, J. K. Koz³owski)

vârfurile specifice, fig. 67. 4), care aparþine azilianului, s-a dezvoltat tot în zona nord-europeanã, în intervalul temporal 12000 - 11000 BP, pe fond Magdalenian târziu ºi Creswello-Hamburgian ºi reprezintã un facies de adaptare la un vânat mai mic, specific spaþiilor acoperite cu pãdure ºi, de aceea, în cadrul industriei sale litice se observã prezenþa pieselor microlitice cu o laturã tãioasã ºi cealaltã arcuitã ºi retuºatã abrupt, numeroase gratoare, burine diedre etc. Unul dintre apectele sale este faciesul Tjongerian, cunoscut prin staþiunile de pe valea râului Tjonger (din Frisia, Drenthe ºi Groningen, în Olanda) ºi Meer II (Belgia) (fig. 67. 3).

Un alt ansamblu cultural-industrial, dezvoltat în zona de centru-nord a Europei, este complexul cu vârfuri pedunculate (Stielspitzen) în cadrul cãruia sunt incluse faciesurile: Brommian, Ahrensburgian ºi Swiderian.

Brommianul (Bromme, Sjaeland în Danemarca) s-a dezvoltat pe un spaþiu întins din nordul Europei din Danemarca ºi pânã în Polonia ºi Lituania, inclusiv Peninsula Scandinavicã. S-a caracterizat printr-o industrie liticã alcãtuitã din burine diedre, gratoare pe lame scurte ºi alungite, vârfuri cu peduncul scurt ºi larg, în formã de limb, puþin retuºate, mari ºi mici (peste ºi sub 9 cm), numite “vârfuri Lyngby”, lame ºi aºchii cu scobiturã, piese denticulate, strãpungãtoare. Evoluat, probabil, din Magdalenian se înrudeºte cu Ahrensburgianul ºi Swiderianul.

Ahrensbourgianul (denumit dupã siturile de lângã Ahrensburg/ Hamburg, Germania) a ocupat un areal larg, cuprins între estul Olandei ºi sudul Danemarcei pânã în centrul ºi rãsãritul Germaniei ºi Rhenania. Purtãtorii acestui facies, ca vânãtori de reni, confecþionau o industrie liticã lamelarã, alcãtuitã din gratoare scurte pe aºchie, burine, strãpungãtoare, “vârfuri Lyngby” ºi vârfuri ahrensburgiene (realizat pe lamã cu trunchiere oblicã retuºatã, cu peduncul obþinut prin retuºare directã, bilateralã, concavã, fig. 68. 3-4) ºi piese din materiale dure scheletice (topoare din corn de ren, harpoane cu un rând sau douã rânduri de barbeluri, vârfuri de lance, unele decoarate cu motive geometrice incizate ºi gravate), podoabe din dentiþie ºi cochilii etc. Prin tendinþele de microlitizare ºi geometrizare (piese triunghiulare ºi microburine), Ahrensburgianul stã, probabil, la baza Mezoliticului propriu-zis din zona nord-germanã.

Swiderianul (Swidry-Wielkie, în interfluviul Vistula-Swider din Polonia) este un facies cultural care s-a dezvoltat în mileniile al X/IX-lea - al VIII-lea BC, în Polonia, Bielorusia, nordul Slovaciei, nord-vestul Ucrainei (Volhynia ºi bazinul superior al Nistrului), nord-estul României (Carpaþii Orientali ºi bazinul Bistriþei), urmând Gravettianului oriental final. În faza mai veche, vânãtorii de reni swiderieni continuã o serie de tradiþii paleolitice cu gratoare circulare, vârfuri pedunculate cu retuºe inverse de tip Swidry (fig. 68. 5-7), alãturi de care apar piese microlitice, mai numeroase în cea de-a doua fazã: lamele cu vârful ascuþit prin retuºe oblice pe trunchieri, microburine, confecþionate din silex adus, uneori, de la mari distanþe sau din “exploatãri miniere” (Gojœæ din zona Cracovia-Czestochowa). Din corn ºi os au fost realizate topoare, vârfuri de suliþã, harpoane cu decoruri geometrice etc. A mai fost denumit complexul cultural Mazovian sau Chwalibogowician (Chwalibogowice, Voivodatul Kielce, Polonia). Deplasându-se spre nord-est (Letonia ºi Estonia), swiderienii au contribuit la geneza culturii Kunda, spre est în bazinele Desnei (cultura Desna), Niemenului ºi Volgãi.

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 121

Dumitru Boghian122

Epigravettianul oriental final reprezintã supravieþuirile de facturã paleoliticã într-un mediu geografic în schimbare într-o zonã destul de largã a estului ºi sud-estului european, inclusiv în Peninsula Balcanicã, multe asemenea elemente împletindu-se cu influenþele de tip swiderian, aºa cum se vede din descoperirile de la Molodova V, nivelurile 1a ºi 2, în regiunea Nistrului, ºi Borºevo II, pe Don, la sud de Voronej, comunitãþile acestuia vânând, în special, renul ºi calul.

Descoperiri epipaleolitice din Crimeea de tip Shan-Koba, sunt prezente în grotele ºi adãposturile de la Siuren II ºi Shan-Koba (niv. 6), Fatma-Koba (niv. 6 ºi 5), datate în mileniile al X-lea al VIII-lea BC, fiind reprezentate prin lame cu spatele curbat, lamele trunchiate ºi retuºate, strãpungãtoare, microlite geometrice (segmente de cerc, trapeze) ºi microburine, vãdind o anumitã influenþã orientalã ºi o treptatã adaptare la un vânat de dimensiuni mai reduse (antilope, cerbi, mistreþi, lupi, iepuri). În acelaºi timp, trebuie menþionat cã, în aceastã perioadã, s-au resimþit influenþe de facturã azilianã (vârfurile curbe, piesele segmentiforme, microgratoarele circulare, artefactele de os, cu motive decorative gravate, galeþi/petroglife ºi plachete decorate cu ornamente geometrice pictate, podoabe din dentiþie) ºi swiderianã (vârfuri pedunculate, cu faþa planã, la Siuren II, niv. 2 ºi 3).

În Peninsula Balcanicã, Epipaleoliticul este reprezentat prin mai multe descoperiri care denotã importante supravieþuiri ale Epigravettianului final în care au pãtruns multe elemente de tip azilian (Sandalja/Peninsula Istria, în Croaþia, Crvena Stijena, niv. VIII, în Muntenegru, Klithi, niv. superioare, în Epir/Grecia ºi grota Franchthi, în Argolida/Grecia.

În zona greceascã se considerã cã a avut loc o pãtrundere, pe uscat ºi pe apã, în condiþiile utilizãrii navigaþiei, a unor comunitãþi umane venite dinspre Orient sau dinspre Peninsula Italicã, care se suprapun peste nivelurile Paleoliticului superior. În grota de la Franchthi, din Argolida, au fost descoperite unelte de silex, cherturi ºi obsidian din insula Melos (care se aflã la 150 km depãrtare), dintre care se remarcã lame à dos, lame cu întrebuinþãri multiple, microgratoare, piese geometrice microlite. Nivelul epipaleolitico-mezolitic propriu-zis este datat între 8300-6000 BC, fiind urmat de descoperiri de tip neolitic.

Faza epipaleoliticã - mezoliticã propriu-zisã (mileniile al VIII-lea - al VII-lea, chiar al VI-lea BC, în unele zone) este reprezentatã, aºa cum am arãtat ºi mai sus, prin dezvoltarea mai multor tehnocomplexe (R. Desbrosse, J. K. Koz³owski): occidental (Sauveterrian, Campignian, Tardenoisian etc.), nordic (Ahrensburgian final, Maglemosian etc.), între Rin ºi Vistula, nord-estic (faciesurile episwideriene ºi siberiene), dintre Marea Balticã ºi Munþii Urali, ºi sud-estic (nord-pontic).

Faciesul/tehnocomplexul tardenoisian (denumit dupã siturile din regiunea Tardenois, în sudul departamentului Aisne/Franþa), a fost definit ºi încadrat în Mezolitic de cãtre G. de Mortillet (1897) ºi este cunoscut pe un întins areal din Europa, cu mai multe aspecte particulare, mai ales în spaþiile deschise, acoperind întreaga perioadã a Borealului ºi începutul Atlanticului, ºi, de aceea, unii specialiºti considerã cã este vorba, mai degrabã, de o tehnicã de cioplire a pietrei ºi o industrie liticã specificã.

Tardenoisianul a fost periodizat în trei faze (încadrate între mijlocul Borealului ºi mijlocul Atlanticului), primele douã fiind epipaleolitico - mezolitice,

ultima prelungindu-se în cadrul Neoliticului timpuriu. Tardenoisianul I ºi II se caracterizeazã printr-un debitaj lamelar ºi confecþionarea vârfurilor microlitice triunghiulare ºi rectangulare, a vârfurilor duble asimetrice, retuºate bifacial, a microlitelor trapezoidale ºi semilunare, lamele cu encoche, gratoare pe aºchii (fig. 70), prin continuarea unei bogate industrii osteologice-strãpungãtoare, pumnale, ace, mânere etc., în prima fazã resimþindu-se influenþele sauveterriene (piese triunghiulare, semilunare, “felie de portocalã” etc.).

De asemenea, în cadrul tardenoisianului au fost decelate mai multe variante regionale, de litoral faciesul de litoral provensal, numit ºi Castelnovian (abri Font-des-Pigeons, Châteauneuf-les-Martigues, la gurile Rhonului), faciesul de litoral armorican (siturile Muge, Teviec), sau continentale Tardenoisianul tipic din Bazinul Parizian, Tardenoisianul din Agenais, Tardenoisianul de tip Sainte-Catherine din Trets, numit ºi Protolagozzian. În zonele vecine, s-au manifestat influenþele de facturã tardenoisianã, aºa cum se observã în Valea Rhinului ºi în cadrul faciesului Beuronian (grota Jägerhaus/Jägerhaushöhle, lângã Beuron, pe Dunãrea superioarã, în Germania), rãspândit pe un întins areal din Europa centralã, ºi faciesurile orientale, inclusiv din spaþiul carpato-danubiano-pontic.

Comunitãþile umane tardenoisiene târzii, ale faciesului Montbani, au participat direct, prin aculturaþie, sau indirect, prin cucerirea lor ºi asimilare, la geneza culturilor Neoliticului timpuriu din Valea Dunãrii mijlocii, Valea Rhinului, Valea Rhonului, Bazinul Parizian etc., conferind anumite particularitãþi acestora.

Alte aspecte culturale epipaleolitico-mezolitice au fost specifice pentru zonele de pãdure, care erau mult mai extinse în Preboreal, Boreal ºi începuturile Atlanticului, mai ales în regiunile eliberate de gheþurile de altãdatã, ºi pentru noile întinderi de litoral, constituite ca urmare a modificãrii configuraþiei litoralului în Postglaciar, ca urmare a creºterii nivelului oceanului planetar.

Fig. 69. Piese litice sauveterriene (dupã A. Thévenin, J. G. Rozoy)

Fig. 70. Piese litice tardenoisiene (dupã J. Hinout)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 123

Dumitru Boghian124

Pentru zonele forestiere, rãspândite de-a lungul pânzelor de loess european, se remarcã o serie de culturi cu unelte macrolitice cum sunt: Campignianul (Campigny-Blagny, Franþa), cu topoare ºi dãlþi robuste, ºi Maglemosianul (potrivit termenului danez magle mose = mlaºtinã, Jütlanda, Danemarca, cercetãri 1903, G. F. L. Sarauw în situl Mullerup, Zealand/Sjaelland, Danemarca), datat între 7600 - 6000 BC, s-a dezvoltat în teritoriul cuprins din Insulele Britanice pânã în rãsãritul Mãrii Baltice, spaþiu în care s-au dezvoltat mai multe culturi ºi grupe culturale maglemosiene sau de influenþã maglemosianã ale aºa-numitului cerc cultural nordic: grupul Svaerdborg (Danemarca), grupul Ageröd (Scania, Suedia), grupul Oderului inferior (Pomerania, Germania), Duvensee (Germania), Janislawice (Polonia) etc.

Acest complex mezolitic nordic s-a caracterizat printr-o industrie liticã mai robustã, adaptatã acestui mediu, formatã din: topoare, unele cu urme de ºlefuire, tesle, dãlþi, cuþite, vârfuri-stãpungãtoare, alãturi de care se

resimt multe influenþe tardenoisiene cu piese triunghiulare ºi trapezoidale, vârfurile cu spatele teºit, microburine (fig. 44).

Aºezãrile maglemosiene, rãspândite în regiunea de centru-nord a Europei,erau amplasate pe malurile lacurilor, râurilor, în zone mlãºtinoase ºi unele turbãrii, fapt care a favorizat buna conservare a uneltelor de os ºi corn (vârfuri compuse, vârfuri cu barbeluri, mânere, harpoane cu barbeluri largi, distanþate, cârlige de undiþã, ace, strãpungãtoare, teci pentru topoare, tesle, podoabe etc.), lemn (vâsle scurte ºi late/pagãi, pirogi-monoxile, arcuri, sãgeþi, mãciuci, vintire etc.) ºi piese de chihlimbar (capul de elan de la Egemarke), care permit o mai completã reconstituire arheologico-istoricã. Ca vânãtori-pescari-culegãtori, purtãtorii Maglemosianului au întemeiat aºezãri sezoniere, în zonele de procurare a hranei ºi de pregãtire a rezervelor pentru iarnã, ºi campamente de iarnã, mai durabile (Holmegaard V).

Aceste comunitãþi umane, care au contribuit la geneza celor urmãtoare, au început defriºarea pãdurii preistorice, continuatã de grupurile neolitice timpurii din aceastã parte a Europei sau de creatorii Neoliticului lacustru.

Cultura/complexul cultural Duvensee (situl eponim dintr-o turbãrie din Schleswig-Holstein, Germania) face parte din acelaºi cerc cultural nordic, fiind specificã pentru perioada cuprinsã între sfârºitul Preborealului ºi sfârºitul Borealului, în spaþiul de nord-vest al Europei (Insulele Britanice - Germania). Industria liticã a acestei culturi/complex cultural este alcãtuitã din topoare, tesle, “târnãcoape”, gratoare scurte, burine pe trunchiere, strãpungãtoare, piese

F i g . 7 1 . P i e s e l i t i c e maglemosiene t impuri i (dupã E. Brinch Petersen)

microlitice diferite tipuri de vârfuri, triunghiuri isoscele ºi scalene etc. În cadrul industriei osteologice ºi cornulare se întâlnesc, în special, vârfuri cu barbeluri (tip Duvensee-Dobbertin).

Înrudit cu aceastã culturã este faciesul Star Carr (asezarea eponimã din apropiere de Seamer, Yorkshire, Anglia), dezvoltat în perioda Borealui, într-un mediu umed din estul Angliei. În industria liticã a acestui facies se gãsesc numeroase piese microlitice (vârfuri cu trunchiere, triunghiurim lamele bitrunchiate, microburine), gratoare, burine etc., iar ca piese osteologice ºi cornulare au fost confecþionate; harpoane cu barbeluri pe o singurã laturã, vârfuri, strãpungãtoare, unelte de sãpat, podoabe. Din lemn s-au realizat platformele unor locuinþe, pagãi ºi rulouri de scoarþã de mesteacãn.

Cea de-a treia fazã a Epipaleoliticului - Mezoliticului european, legatã de trecerea la Neolitic, este specificã numai pentru pentru Europa centralã ºi de vest ºi unele zone din partea de rãsãrit a Continentului, unde se prelungesc, pânã la neolitizare, tradiþiile epipaleolitice mezolitice tardenoisiene ºi maglemosiene.

Astfel, în zonele de coastã, din cadrul cercului mezolitic nordic, s-a individualizat complexul de litoral, reprezentat de culturile Kongemose þi Ertebølle. Cultura Kongemose (denumitã dupã situl din mlaºtina Konge/Kongemosen, Kalundborg, Danemarca) s-a dezvoltat la sfârºitul Borealului ºi în prima parte a Atlanticului (aprox. 5600 - 5000 BC) în sudul Scandinaviei (Suedia, Danemarca). Deºi urmeazã, în zonã, culturii maglemosiene, industria liticã kongemosianã se diferenþiazã în bunã mãsurã de cea anterioarã, fiind alcãtuitã din lame mari cu forme regulate, burine, gratoare, piese microlitice (romburi, vârfuri-ace triedre, realizate prin tehnica microburin, vârfuri cu tãiº transversal drept sau oblic), topoare, tesle ºi tãiºuri unifaciale, în cadrul industriei osteologice întâlnindu-se pumnale, vârfuri de os cu caneluri, utilizate ca suporturi pentru arme compuse, harpoane, topoare din corn de cerb. Din lemn au fost confecþionate vintire ºi pagãi.

Comunitãþile culturii Kongemose practicau vânãtoarea tereastrã, probabil prin hãituialã cu ajutorul câinilor (cerbi, cãprior, mistreþ etc), marinã (foci ºi marsuini) ºi a pãsãrilor, pescuitul marin (moruni, merlani, peºti plaþi, rechini) ºi de apã dulce (ºtiucã, somn), culesul moluºtelor, în acest domeniu apãrând unele aºezãri cu aglomerãri de scoici (în limba danezã kjökkenmödings = grãmezi de bucãtãrie, engl. kitchenmiddens).

În domeniul spiritual se cunosc piese decorate cu motive geometrice incizate, ornamente antropomorfe ºi animaliere, pandantive ºi statuete din chihlimbar, ca rit funerar fiind cunoscutã inhumaþia (Vedbaek Boldbaner).

Pe baza culturii Kongemose, prin evoluþie ºi influenþe s-a format la începutul Atlanticului, în Europa septentrionalã, un complex cultural numit Ertebølle-Ellerbeck (localitãþile eponime Ertebølle, lângã Løgstør, Jutland, în Danemarca, ºi Ellerbeck, lângã Kiel, în Germania), ale cãrui comunitãþi finale au fost asimilate de purtãtorii culturii paharelor cu gâtul în formã de pâlnie (Trichterbecherkultur).

În inventarul litic al acestui complex cultural se gãsesc: gratoare, burine, strãpungãtoare, piese compuse cu tãiº, realizate pe suporturi lamelare, topoare, tesle, cuþite, în cadrul industriei osteologice ºi cornulare întâlnindu-se harpoane

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 125

Dumitru Boghian126

(din os ºi corn de cerb ºi oase de cetacee), piepteni, topoare etc. Modul de viaþã al purtãtorilor acestui complex cultural era foarte asemãnãtor cu cel al predecesorilor din cultura Kongemose, îmbogãþindu-se repertoriul animalelor ºi pãsãrilor vânate ºi cel al peºtilor prinºi, navigaþia de coastã ºi în larg fiind o achiziþie tehnologicã bine încetãþenitã. De asemenea, culesul este atestat de numeroasele kjökkenmödings ºi apariþia, în faza finalã, probabil prin aculturare, a unei ceramici grosiere cu forme simple (vase cu fundul ascuþit, strãchini/tãvi) decorate simplu, fãrã a se putea preciza, pânã în prezent, dacã este vorba de o producþie localã.

Ritul funerar al acestor comunitãþi este bine cunoscut, constând din înhumãri în poziþie întinsã ºi chircitã, cu dovezi de utilizare a ocrului ºi a unui inventar destul de bogat, câteva incineraþii ºi dovezi ale practicãrii canibalismului. În domeniul artistic, complexul cultural Ertebølle-Ellerbeck continuã tradiþiile anterioare, ca noutate existând tehnica umplerii motivelor decorative incizate cu o materie de culoare brunã.

Unele grupe umane Epipaleolitice - Mezolitice ºi-au pãstrat, pânã în Atlantic, modul de viaþã bazat pe vânãtoare, pescuit ºi cules, cu un utilaj litic apropiat de Tardenoisianul continental, ºi au contribuit, împreunã cu comunitãþile neolitice de tip Impresso-Cardial ºi limiar-ceramice (danubiene), la geneza Neoliticului timpuriu din zonele de nord ºi nord-vest al Europei.

* * *Epipaleoliticul Mezoliticul din spaþiul carpato-danubiano-pontic prezintã

o serie de specificitãþi legate de evoluþia culturilor locale, diferitele influenþe receptate ºi, de ce nu, de stadiul cercetãrilor, din literatura de specialitate individualizându-se trei grupuri culturale ºi cronologice.

Într-un prim grup sunt incluse descoperirile de tip epigravetian târzii: Lapoº (Muntenia), Banat ºi zona Porþilor de Fier (grotele Climente I ºi II, adãpostul Cuina Turcului), ultimele niveluri ale locuirilor de pe terasele Bistriþei, Ripiceni, niv. II b (?), Mãluºteni IV, Tg. Bereºti-Dealul Taberei, niv. IV, (Moldova), Castelu, Gherghina (Dobrogea). Dacã la Lapoº se observã persistenþa elementelor de facturã aurignoidã pânã în Mezolitic, în zona Carpaþilor Orientali (Ceahlãu-Scaune ºi Bicaz-Bardosu) existã dovezi ale prezenþei Swiderianului, în timp ce în zona Porþilor de Fier (Cuina Turcului, Climente II) ºi Bãile Herculane au fost puse în evidenþã elemente de facturã romanello-azilianã.

Tot în zona Porþilor de Fier, în stânga ºi dreapta Dunãrii, în mileniile urmãtoare (al VII-lea - al VI-lea BC) este cunoscut grupul descoperirilor aparþinând culturii Schela Cladovei-Lepenski-Vir (Schela Cladovei, Ostrovul Mare, Ostrovul Corbului, Rãzvrata, Icoana, Veterani-terasã, Alibeg-Pescari, în România, ºi Lepeski-Vir, Padina, Hajduèka-Vodenica, Vlasaè, în Serbia) care pare sã înceapã în Epigravettianul final (Climente I) ºi dureazã pânã la pãtrunderea comunitãþilor neolitice de tip Anzabegovo-Donja Branjavina-Cârcea-Ocna Sibiului-Gura Baciului, considerându-se cã urmele de gramineele, topoarele ºi sãpãligile de os ºi corn, perforate gãsite (Ostrovul Corbului, Icoana), ar putea fi legate de existenþa unui eventual Neolitic local aceramic, care trebuie, însã, mai bine cunoscut ºi definit. În categoria manifestãrilor spirituale ºi artistice ale acestei culturi pot fi încadrate piesele de os decorate cu motive geometrice incizate, de la Cuina Turcului, Icoana, Ostrovul Banului, Gura Vãii, puse în legãturã cu practici

mai vechi.Cel de-al treilea grup este alcãtuit din descoperirile încadrate în

Tardenoisianul nord-vest pontic, care pot fi cuprinse în categoria mai largã a manifestãrilor acestui complex din Europa centralã ºi de estic. În aceastã categorie se înscriu descoperirile de la: Ceahlãu, Erbiceni, Ripiceni, Icuºeni, Mãluºteni (Moldova), Varvareuca, Brânzeni, Zaim, Frumuºica, Lazo, Soroca (Rep. Moldova), Adam ºi Cumpãna (Dobrogea) etc., legate de tehnocomplexele din Crimeea sau de la Odesa, ºi cele de la Ciumeºti (NV Transilvaniei), cu afinitãþi în varianta central-europeanã.

* * *Epipaleoliticul - Mezoliticul a reprezentat o diversificare, nemaiîntâlnitã

pânã atunci, a civilizaþiilor ºi aspectelor culturale, ca urmare a adaptãrilor multiple a comunitãþilor umane la noile condiþii de trai ale primei pãrþi a Holocenului, cu ritmuri inegale de la zonã la zonã, de aceea evoluþia lor este mai greu de cuprins în scheme generale.

Aceastã diversitate ºi-a pus amprenta asupra modurilor de întemeiere ºi tipurilor de habitat uman ºi modului de organizare a spaþiului, continuând sã fie ocupate unele adãposturi sub stânci sau grote, ca reminiscenþe paleolitice, alãturi de care au fost realizate mult mai multe staþiuni deschise, fie sub forma unor mici aºezãri, mai durabile, cu diverse tipuri de locuinþe (locuinþe rotunde si ovale pe temelii de piatrã, în Natufian ºi Zarzian, colibe cu podine de lut la Sauveterre, în Tardenoisian I etc.), populate de grupuri restrânse, în zonele litorale, pe malurile lacurilor, fluviilor ºi râurilor, în spaþiile forestiere sau continentale, fie sub forma unor aºezãri mai mari, mai ales în Orient, prefigurând viitoarele situri neolitice aceramice.

Structurile economice epipaleolitice, judecate pe baza descoperirilor arheologice, vãdesc, aºa cum am vãzut, la început, continuarea economiei bazate pe vânãtoare, cules, pescuit, practicarea unor meºteºuguri casnice ºi comunitare, într-o multitudine de aspecte particulare.

Creºterea populaþiei, rãspândirea treptatã a acesteia în noi ecosisteme, “exploatarea” intensivã a unor zone, a se vedea Orientul, contactele dintre populaþii ºi civilizaþii au dus la dezvoltarea unui alt comportament economic al omului, adaptativ ºi preventiv alimentar, în faþa noilor provocãri apãrând elementele economiei de producþie, atât de specificã pentru perioadele urmãtoare, fãrã a se putea renunþa, evident, la economia de “pradã” ºi consum.

Din punctul de vedere al organizãrii sociale, se poate bãnui cã Epipaleoliticul- Mezoliticul a prelungit, de asemenea, tradiþiile familiale, gentilice ºi tribale din Paleoliticul superior, alãturi de care se manifestã, ca urmare a interdependenþelor mai strânse dintre grupurile umane, a suprapunerilor ºi colonizãrilor, noi elemente de agregare, acelea ale comunitãþilor teritoriale, reunind mai multe familii, ginþi sau triburi, înrudite sau nu, fenomen binecunoscut în Neoliticul aceramic oriental.

Spiritualitatea epipaleolitico - mezoliticã este mai puþin cunoscutã decât cele ale perioadelor: anterioarã ºi posterioarã. ªi în acest domeniu, se pot surprinde elemente de perpetuare a unor tradiþii din Paleoliticul superior, alãturi de care apar, mai ales în zonele de invenþie, germenii unei noi spiritualitãþi neolitice.

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 127

Dumitru Boghian128

Ritul funerar, una dintre cele mai însemnate manifestãri ale spiritualitãþii preistorice, este documentat prin practicarea înhumaþiei individuale, duble sau multiple a defuncþilor, însoþiþi de unele piese de inventar ºi acoperiþi, uneori, cu ocru roºu, sau prin înhumarea numai a craniilor, secþionate de restul corpului, cu o serie de piese de inventar ºi podoabã, câteodatã mai multe în aceeaºi groapã, punând problema existenþei unor necropole, în grote sau deschise.

Morminte epipaleolitice de înhumaþie, cu defunctul acoperit, în unele cazuri, cu un strat de ocru, se cunosc la Margaux (Dinant, Belgia), Cuzoul de Gramat (Lot), Rochereil (Dordogne), grota Trou-Violet (Montardit), insulele Teviec ºi Höedic (Bretagne), toate în Franþa, ºi Muge (Portugalia), Vedbaek Bogebakken (Danemarca) datate în Azilian, Tardenoisian ºi Maglemosian, ºi Medjez ºi Afalou (Algeria) aparþinând Ibero-maurusianului ºi Capsianului. În necropola maglemosianã de la Vedbaek Bogebakken s-au descoperit înhumãri în poziþie întinsã, douã morminte de incineraþie, elemente care denotã practicarea canibalismului, probabil funerar ºi ritual. Unele morminte erau “bogate”, cu defuncþii depuºi în poziþie chircitã (Skateholm II, Danemarca)

De asemenea, înmormântãri de cranii sunt cunoscute în grotele Ofnet (Nardlingen, Bavaria), douã gropi cu 27 ºi respectiv 6 cranii, Hohlenstein (Germania) ºi Sauveterre (Franþa), legate, foarte probabil, de un cult al craniilor ºi al strãmoºilor.

În nivelul Epipaleolitic din lacul Stellmoor (Hamburg, Germania) au fost descoperite sãgeþi de lemn, unelte de os, topoare din corn de cerb, un stâlp din lemn de pin cu un craniu de cerb în vârf, puse pe seama unor rituri votive, în anumite locuri sacre. Cu aceeaºi semnificaþie sau legatã de imagine unei “Fiinþe Supranaturale”, abstracte, a fost consideratã ºi descoperirea de pe fundul unui lac de la Ahrensburg-Hopfenbach (Germania), constând într-un “idol” sculptat în lemn de salcie, cu vagi trãsãturi, de 3,50 m lungime, care fusese, altãdatã, împlântat în pãmânt.

Arta epipaleoliticã îºi pãstreazã acelaºi caracter magico-religios predominant, cunoscând, se pare, un proces de abstractizare, atât pentru reprezentãrile picturale cât ºi pentru piesele cotidiene.Totodatã, în domeniul artistic, sunt tot mai des redate siluetele umane, evident stilizate, de multe ori prezentate în acþiunile vânãtoreºti, în cadrul unor scene compuse, realiste ºi însufleþite, fapt pus, de unii specialiºti pe seama unor modificãri produse în credinþele ºi comportamentul religios al ultimilor “prãdãtori”, în care Omul capãtã un loc central, în detrimentul Naturii, pregãtind spiritualitatea neoliticã.

Reprezentãri picturale epipaleolitice se cunosc, pentru mileniile al IX-lea al VII-lea BC, în Anatolia: seria a II-a de la Kumbukaði (Antalya), cu figuri geometrice ºi omeneºti stilizate excesiv, ºi seria I din grota de la Palanli (Malatya), cu desene de animale cornute (ibex ºi capre de munte), precum ºi picturile rupestre de la Sierra Morena ºi Cueva de los Caballos, din Spania, cu scene de vânãtoare, reprezentãri zoomorfe, geometrice, sau unele reprezentãri tardenoisiene (siluete, motive ovale) etc.

În domeniul artistic ºi, deopotrivã, religios, se înscriu bolovanii (galeþii) pictaþi cu peroxid de fier, cu motive simple, geometrice ºi antropomorfe (H. Breuil), care alcãtuiesc aºa-numitele petroglife aziliene de la Mas d'Azil

(Franþa) sau din grota Birsek (Elveþia), ale cãror semnificaþii nu au fost lãmurite ºi care sunt asemãnãtoare, în parte, cu semnele pictate, abstracte descoperite pe pereþii stâncoºi de la Sierra Morena (Spania), care redau cerbi, mufloni, panglici spiralate, cercuri, puncte, sori, sau cu cele gravate pe plãcuþe de os, aparþinând Maglemosianului danez. Aceste piese au fost socotite, rând pe rând: rãbojuri, semne grafice magice, simboluri falice, ciuring-uri (embleme totemice, iniþiatice, pe plãcuþe de piatrã sau lemn, la negritoºii-aranda australieni), ultima înterpretare, bazatã pe analogii etnografice, are cea mai frecventã receptare.

În Epipaleolitic - Mezolitic se pãstreazã importanþa artei mobiliare, multe din piesele de os ºi corn, ºi probabil cele din lemn, au fost decorate prin gravare ºi sculptare cu motive geometrice, dar, mai ales, cu scene de vânãtoare ºi diferite animale, cum sunt cele natufiene de la Kebarah ºi El Wad. În acest context, trebuie menþionate ºi o serie de piese sculptate în formã capete umane de os, natufiene, descoperite la Karain (Turcia) ºi Nahal Oren (Muntele Carmel), ºi statuetã dublã, din piatrã, redând douã personaje umane în poziþie de acuplare, de la Ain Sakhri, prefigurând, poate, plastica neoliticã.

IV. 8. Paleoliticul ºi Epipaleoliticul în America de Nord, America de Sud ºi Australia

IV. 8. 1. America de Nord ºi America de Sud

Problema populãrii celor douã Americi este una dintre cele mai discutate ºi nelãmurite probleme ale preistoriei. Existã pãreri autorizate potrivit cãrora între nord-estul Asiei ºi America de nord ar fi existat între 70000-35000 ºi 28000-10000 BC punþi continentale, în dreptul Strâmtorii Bering, exondatã în perioadele de maxim glaciar. De asemenea, nu trebuie exclusã ºi o deplasare maritimã, cu ambarcaþiuni incipiente, de-a lungul banchizei, cale care ar fi putut fi urmatã atât din nord-estul asiatic cât ºi dinspre Europa de vest ºi nord-vest.

Deºi cele mai vechi locuiri americane sunt datate pe la 47000 de ani BP, în adãpostul de la Boquerov da Pedra Furada (NE Brazilie, cercetare Niede Guidon), 38000 BP, într-o grotã din New Mexico (cercetare Richard MacNeish), 35000 BC, aºa cum este vatra de la Lewisville (Texas), asociatã cu faunã fosilã, ºi complexul de la Monte Verde (Chile, cercetare Tom Dillehay), încadrat pe la 33000 BP, acestea însã nu sunt recunoscute de toþi specialiºtii. În schimb, nivelul mai nou, din ultimul sit, datat pe la 14000-12000 BP, a fost acceptat de lumea ºtiinþificã.

Alte situri nord-americane au fost descoperite la: San Diego-Texas Street (California), contemporanã cu cele de mai sus, Santa Rosa Islands (sudul Californiei), aproximativ 27650 ± 2500 BC, Tule Spring (Nevada), 21800 BC, La Jolla (California), 19500 ± 700, Meadowcroft Rockshelter, din partea vest-centralã a Pennsylvaniei, datat pe la 16000 BP, peºtera Fort Rock (Oregon), Bluefish Caves din Yukon (Canada) ºi Trail Creek Caves din Peninsula Seward, Valsequillo (Mexico), ºi sud americane ca cele de la Taima-Taima (Brazilia) ºi Monte Verde (Chile) încadrate pe la 14000 BP. Celelalte descoperiri ºi fosile umane sunt datate dupã 12000 BP ºi sunt atribuite paleoindienilor americani.

S-a încercat sã se realizeze un tablou al populãrii zonei americane, cea mai

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 129

Dumitru Boghian130

importantã fiind teoria celor trei valuri (Greenberg, Turner, Zegura), sprijinitã pe analiza datelor lingvistice ºi genetice, inclusiv pe studierea morfologiei ºi traseologiei dentare, în acord cu descoperirile arheologice, fãrã a fi general accepatã. Potrivit acestui model, a existat o colonizare terestrã ºi una maritimã a zonei americane, când populaþii din Siberia ºi Asia de nord-est au traversat Strâmtoarea Bering exondatã, care se prezenta ca o întinsã porþiune de uscat (Beringia) .

Primul val ar fi trecut în Alaska, punând bazele grupului amerindian din Lumea Nouã, cel de-al doilea ar fi condus la întemeierea aºezãrilor de tip Athabaskan, care au ocupat zona de taiga, cel de-al treilea val fiind constituit din strãmoºii populaþiilor eskimose ºi aleutine, dintre care unele au coborât, în diferite etape, spre sud, de-a lungul coastei Pacificului sau urmând un culoar la est de Gheþarul Cordilierian (Munþii Alaskãi, Munþii Coastei, Munþii Cascadelor, Sierra Nevada ºi Munþii Stâncoºi) ºi gheþarul de la rãsãrit (Laurenþianul), populând America Centralã ºi cea de Sud.

Foarte probabil cã între aceste valuri de populaþii au avut loc suprapuneri ºi interferenþe, cercetãrile de detaliu aflându-se de-abia la început. De asemenea, nu trebuie exclus definitiv aportul vest-european, în acest caz deplasarea putându-se face tot de-a lungul banchizei, dar de data aceasta prin partea de nord a Oceanului Atlantic.

Cea mai cunoscutã teorie a populãrii Americii, devenitã clasicã de acum, este cea a traversãrii strâmtorii Bering care, exondatã în timpul glaciaþiilor, ar fi devenit o lesnicioasã punte de legãturã între nord-estul asiatic (Siberia de NE) si Alaska. Populaþii venind dinspre Lumea Veche ar fi întemeiat aºezãri ca cele de la Bluefish Caves din Yukon (Canada), datatã la cca. 16800 BP, ºi Walker Road din Alaska (13300 BP), de unde, pe culoarul dintre Gheþarul Cordilierian ºi Gheþarul Laurenþian, s-ar fi rãspândit spre centrul ºi sudul continentului.

De asemenea, mai sunt cunoscute si alte teorii care încearcã sã explice popularea celor douã Americi. Una este teoria traversãrii Atlanticului, potrivit cãreia vânãtori paleolitici europeni, creatori ai civilizaþiei solutreene, ar fi înaintat, din motive necunoscute, deocamdatã, spre NV, de-a lungul banchizei nord-atlantice, întemeind o serie de aºezãri pe coasta de SE a Americii de Nord, aºa cum sunt cele de la Cactus Hill (datatã pe la 18000 BP) ºi Topper, cu descoperiri Pre-Clovis (lame mici ºi rãzuitoare), care par a indica cã, la început, populaþia de tip Clovis ar fi putut locui pe coasta rãsãriteanã a acestui continent.

Cunoscutã este ºi teoria drumului Pacificului de nord, de-a lungul uscatului sau a banchizei, pe unde populaþii est-asiatice ºi aïnu s-ar fi rãspândit în Lumea Nouã. În sprijinul acesteia sunt invocate descoperirile din Hecate Strait (lângã Queen Charlotte Islands, SUA), unde piese paleolitice au fost dragate dintr-un probabil sit preistoric submarin, aflat la mai mult de 50 m adâncime, din Santa Rosa Island (California, SUA), unde, în punctul Arlington Spring, a fost identificat un schelet feminin, datat pe la 13000 BP, sau ºi mai recentul schelet gãsit la Kennewick (SUA), apreciat ca având o vechime de 9500 ani BP.

Mai nouã, dar la fel de interesantã, este teoria traversãrii Pacificului de cãtre populaþii paleolitice din Asia de SE, folosind, evident, mijloace de navigat specifice acelor timpuri (plute, monoxile, bãrci din piei de animale, de tipul umiak-urilor eskimose etc.), trecând din insulã în insulã, din arhipelag în arhipelag, care ar

fi supravieþuitoarele legendarului continent Mu, ajungând pe coasta vesticã a Americii de S u d . D i n t r e descoperirile invocate, în acest sens, sunt cele de la Monte Verde (Chile), unde au fost cercetate vestigiile unei tabere de vânãtori ºi culegãtori paleolitici, care foloseau diferite unelte de piatrã, os ºi lemn, datat pe la 14700 BP, ºi cele de la Pachamachay (Peru), datate pe la 13900 BP.

În acelaºi timp, deosebit de interesante sunt descoperirile din partea de est a Americii de Sud de la Pedra

Furada ºi Lapa Wermelha IV (Brazilia) ºi Los Toldos (Argentina), datate între 30000 ºi 13000 BP, care pun problema unei populãri destul de timpurii a acestui continent, pe baza unui scenariu diferit de cele prezentate anterior. Evident, popularea celor douã Americi de cãtre Homo sapiens mai cuprinde multe enigme.

Pentru continentul nord-american, într-un interval temporal contemporan cu sfârºitul Paleoliticului ºi cu Epipaleoliticul - Mezoliticul european, a fost definitã Perioada Paleo-indianã (1850). Peste un secol (1958), unii cercetãtori ai perioadei ºi zonei (Willey G., Phillips Ph.), au fãcut unele precizãri, introducând în literatura de specialitate, aºa-numitul stadiu Lithic, cu douã mari faze de evoluþie: Perioada fãrã vârfuri/Preprojectile (înainte de 10000 BC) ºi Perioada Paleoindianã propriu-zisã (10000 - 6000 BC), când s-au dezvoltat mai multe tradiþii sau culturi, de-a lungul a trei faze (inferioarã/early, mijlocie/middle ºi superioarã/late). Acest stadiu a fost urmat, în viziunea specialiºtilor amintiþi, de altele: Archaic, Formativ, Classic ºi Postclassic, în timpul cãrora s-a trecul la producþia de hranã ºi, ulterior, la societãþile ierarhizate ºi organizarea statalã cunoscute istoric.

Cea mai bine cunoscutã perioadã a Paleoliticului ºi Epipaleoliticului nord ºi centro-american este încadratã în Tardi- ºi Postglaciar (Holocen), când s-a dezvoltat cultura Clovis (aprox. 10000-9000 BC), numitã astfel dupã oraºul eponim (New Mexico), cunoscutã din anul 1932, consideratã ca aparþinând Tradiþiei Paleoindiene nord-americane, care s-a rãspândit pe o mare suprafaþã din sudul Americii de Nord, mai ales în Mexic, ºi din America Centralã, bineînþeles, unde a cunoscut mai multe forme particulare. Aceastã culturã este încadratã în Complexul sau Tradiþia vânãtorilor de megafaunã/Big-Game

Fig. 72. Vârfuri din cadrul industriei litice paleoindiene nord-americane. 1. Sandia; 2-3. Clovis; 4-5. Folsom; 6. Plainview; 7-8. Agate Basin; 9. Meserve; 10. Milnesand; 11-12. Scottbluff; 13-14. Eden; 15. Cuþit Cody (dupã H. M. Wormington, M. Brézillon)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 131

Dumitru Boghian132

Hunting Tradition, datatã în perioada de trecere de la Pleistocenul superior la Holocen (aprox. 13000- 7000 BC). Elementul definitoriu al industriei litice a acestei culturi este cioplirea aºchialã, numãrul lamelor folosite fiind mic, ºi confecþionarea aºa-numitului vârf Clovis (fig. 72. 2-3), cioplit ºi atent retuºat, pe ambele suprafeþe, cu laturile zimþate, baza scobitã ºi cu scurtã canelurã distalã, care a avut ca urmare subþierea pãrþii respective ºi favoriza prinderea în tijã.

Originea acestui tip de vârf nu este precizatã, dar se presupune fie existenþa unei tradiþii anterioare Pre-Clovis, cu rãdãcini în tradiþia vârfurilor/cuþite bifaciale asimetrice de tip Sandia (fig. 72. 1), fie regresia tehnologicã a unei populaþii care folosea cioplirea lamelarã odatã cu înaintarea spre Lumea Nouã. De asemenea, unii cercetãtori, mai ales ruºi, considerã cã vârfurile nord-americane timpurii, cu caneluri, se apropie, prin formã ºi facturã, de vârfurile siberiene, datate în Paleoliticul superior, descoperite în situl de la Ushki, pe cursul mijlociul al Kamceatkãi, vorbind de un curent paleoindian de populare a Americii pornit tocmai din culturile vânãtorilor nord-est asiatici (siberieni) de mamuþi, încadraþi în Aurignacian-Gravettian, cu atât mai mult cu cât asemenea piese au fost gãsite într-o serie de situri din Alaska: Dry Creek, Putu, Lacul Healy ºi Akmak, încadrate în Tradiþia Paleoarcticã. Aceste vârfuri au fost descoperite într-o serie de situri datate cãtre 9500 BC ºi încadrate în aºa-numitul orizont (fazã ?) Llano, care defineºte cea mai veche culturã paleoindianã.

Purtãtorii acestei civilizaþii ºi-au întemeiat aºezãrile într-o multitudine de condiþii: pãduri, tundrã, deºerturi, câmpii deschise, de-a lungul þãrmurilor, ºi practicau vânãtoarea animalelor mari (mamuþi, bizoni ºi ecvidee) ºi mici, a animalelor marine, culesul ºi pescuitul.

Aºa cum arãtam, se pare cã aceastã culturã a evoluat dintr-o tradiþie Pre-Clovis, care trebuie mai bine definitã, pentru a se identifica eventualele legãturi ale acestora cu locuitorii siturilor mai timpurii. De asemenea, trebuie lãmuritã evoluþia acestor comunitãþi în perioada ulterioarã, caracterizatã prin utilizarea vârfurilor Folsom (fig. 72. 4-5), 9000-8000 BC, ºi invenþia independentã a unui nou mod de viaþã. Astfel, aria de rãspândire a siturilor cu vârfuri Folsom este mult mai restrânsã decât a celor cu vârfuri Clovis, limitându-se, deocamdatã la partea de sud-vest a continentului nord-american, aºa cum se observã în situl Lindenmeier (Colorado, SUA). Vârfurile Folsom aveau o lungime mai micã sau egalã cu cea a vârfurilor Clovis ºi prezintã caneluri distale pe ambele feþe.

Deºi nu a fost clarificatã filiaþia între vârfurile Clovis ºi Folsom, mai precisã pare legãtura între piesele din urmã ºi vârfurile Plainview (fig. 72. 6) (în statele mexicane Tamaulipas, Nuevo Léon ºi Puebla), inclusiv cele de tip Agate Basin (fig. 72. 7-8), cu marginile uºor convexe ºi cu baza dreaptã sau concavã incluse în aºa-numitul Orizont (fazã ?) Plano, specific pentru Perioada Paleoindianã târzie (8000 - 6000/5000 BC). Comunitãþile umane ale acestui orizont au ocupat treptat teritoriile care s-au eliberat de gheþarul Wisconsin (regiunile din sud-vestul Americii ºi câmpiile), contribuind, poate, la geneza culturilor amerindiene arhaice. Acest orizont s-a caracterizat prin utilizarea, pe lângã tipurile prezentate mai sus, a altor varietãþi de unelte litice: vârfurile Scottsbluff (fig. 72. 11-12), introduse pe la aproximativ 6500 BC ºi Eden (fig. 72. 13-14) ºi cuþitul tip Cody (Wyoming) (fig. 72. 15), în timp ce aceste piese au fost mult mai diversificate în zona Californiei ºi Arizonei (vârfurile Pinto Basin ºi

Mojave) sau în est (vârfurile Dalton ºi Meserve, fig. 72. 9), vorbind de existenþa unor diferenþieri cronologice ºi regionale.

Pe lângã aceastã deosebitã varietate a industriilor litice, populaþiile paleoindiene ale orizonturilor Llano ºi Plano au întemeiat aºezãri sezoniere, cu duratã scurtã de locuire (Levi), ºi durabile (Lindenmeier, Quad), dar ºi specializate în ceea ce priveºte practicarea ocupaþiilor - aºezãri în care se prelucra lemnul ºi cornul (Shoop), în care se aflau ateliere de cioplire a pietrei (Williamson), situri în care se vânau ºi se tranºau mamuþi (Blackwater Draw) ºi bizoni (Horner ºi Olsen-Chubbuck), aºa cum demonstreazã cercetãrile americane mai noi.

Tradiþiile litice paleoindiene bazate pe confecþionarea ºi utilizarea vârfurilor sunt cunoscute, aproximativ în acelaºi timp cu orizonturile descrise mai sus, ºi în pãrþile de nord-est ºi vest (siturile Debert, în Noua Scoþie/Canada ºi Vail, Maine/SUA) ale continentului ºi în Alaska. Astfel, în partea de vest a SUA (statele Washington, Oregon, California) au fost descoperite numeroase situri în cadrul cãrora industria liticã se baza pe vârfurile cu canelurã, relativ contemporane (pe la 11000 BC) cu aºezãrile în care se gãsesc vârfuri cu baza concavã (Fort Rock/ Oregon) ºi cu cele specializate în vârfuri cu peduncul (Lind Coulee/Washington ºi siturile din jurul lacului Mojave/California).

Aceste situri ºi culturi, care sunt caracterizate prin vârfuri foliacee, cu peduncul, fãrã canelurã, au fost cuprinse în a º a - n u m i t a C u l t u r ã v e c h e cordilierianã/Old Cordilleran sau Northwest Culture caracteristicã zonei Munþilor Cordilieri ºi Stâncoºi, din California pânã la graniþa americano-canadianã, care poate avea unele legãturi cu Vechile Culturi ale Deºertului/Desert Culture/Tradition (fig. 73). Între aceste culturi/tradiþii au existat multe legãturi, acestea influenþându-se reciproc. Purtãtorii vechii culturi cordilieriene sau ocupat, în zonele înalte, cu vânãtoarea cerbului, elanului, castorului, pescuitul somonului ºi culesul moluºtelor. Pe la 5000 BC, populaþiile culturii cordilieriene se regãsesc ºi pe coastele Pacificului, unde se observã o împletire cu cele purtãtoare ale culturilor microlitice venite din nord.

Pentru perioada ulterioarã anilor 5000 BC, în siturile aparþinând vechii culturi cordilieriene, mai ales în acelea din Munþii Cascadelor, sunt cunoscute râºniþele de mânã ºi zdrobitoarele, locuinþele semiadâncite ºi uneltele pentru prelucrarea lemnului, dovedind o anumitã modificare a modului de viaþã, în timp ce

Fig. 73. Piese litice aparþinând Culturii Deºertului (dupã C. M. Aikens)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 133

Dumitru Boghian134

pe litoralul pacific, cãtre 1000 BC, era cunoscutã o economie bazatã pe pescuitul marin, exploatarea mediilor forestiere, culegerea leguminoaselor, o relativã sedentarizare, construirea unor locuinþe din lemn, semiadâncite, ºi ierarhizarea societãþii.

În zona de vest ºi sud-vest a continentului nord-american, dupã un scurt interval caracterizat prin utilizarea vârfurilor, debuteazã, în jur de 9500 BC, Perioada Arhaicului vechi/Archaic Tradition, pentru care a fost specific aºa-numitul Orizont (fazã ?) San Dieguito sau San Dieguito-Pinto (dupã râul eponim din districtul San Diego/California), cunoscut ºi sub denumirea de Tradiþia pluvialului vestic al lacurilor/Western Pluvial Lakes Tradition. Industria liticã a acestei tradiþii culturale era alcãtuitã din vârfuri foliacee lanceolate, cuþite, gratoare de mari dimensiuni, choppers etc.

În zona Podiºului Marelui Bazin au trãit, pe la 9000 BC, în condiþiile începutului unui episod de aridizare, grupele umane ale celei mai vechi culturi a Deºertului/Desert Culture/Tradition, care au confecþionat o industrie liticã alcãtuitã din vârfuri fãrã canelurã ºi cioplitoare. De la începuturile sale, vechea culturã a Deºertului a cunoscut utilizarea râºniþelor, frecãtoarelor, diferite tehnici de împletit coºuri ºi ºnururi/sfori, pentru sandale, saci ºi fire, organizarea în grupe seminomade ºi exploatarea unui mediu divers.

Dacã la început comunitãþile vechii culturi a Deºertului au manifestat o cvasiunitate a formelor lor de manifestare, ulterior dezvoltat variante regionale ºi au cunoscut ritmuri diferite de evoluþie, multe comunitãþi trecând la un mod de viaþã bazat pe producþie (Stadiul Formativ/Formatif, din Utah, culturile Fremont, dezvoltate între 1600700 BP ºi influenþate de Mogollonian-ul din Noul Mexic ºi Arizona), dupã care pãtrunderea shoshonianã a readus un mod de viaþã cu trãsãturi arhaice.

În regiunea vechiului lac Mojave (azi deºertul Mojave), în perioada Pinto (aprox. 5000-3000 BC), în condiþiile accentuãrii aridizãrii, zona nu a mai fost locuitã la fel de intens ca înainte, pentru ca vieþuirea umanã sã revinã în aºa-numita Perioadã Gypsum (2000 BC - 500), când au fost resimþite importante influenþe dinspre sud-vest, din partea Culturii Basketmaker II. Ulterior, dupã anul 500, la nord-est de Mojave s-a manifestat o puternicã influenþã a Culturilor Anasazi ºi Shoshonianã, în condiþiile dezvoltãrii unor trasee comerciale de-a lungul cursului inferior al fluviului Colorado.

De asemenea, zona Fort Rock a cunoscut o dezvoltare particularã, marcatã de perfecþionarea industriei litice cu vârfuri, într-o perioadã mai umedã, de extensie a vegetaþiei ºi vânatului (pânã la aprox. 6000 BC), pentru ca, ulterior, în condiþiile unui climat mai uscat, habitatul uman sã devinã mai puþin dens iar împletitul s-a diversificat. În unele regiuni (Insula Nightfire din lacul Klamath) au fost utilizate locuinþele semiadâncite ºi un mod de viaþã caracterizat prin cules.

În partea de nord-est a Podiºului Marelui Bazin, de-a lungul Snake River ºi Salmon River, au evoluat comunitãþi umane care au prelungit, pe la 6000 BC, un mod de viaþã bazat pe vânãtoarea bizonului ºi o industrie liticã asemãnãtoare cu cele din zonele preeriilor ºi câmpiilor, urmate de faciesurile regionale ale Culturilor Fremont ºi Shoshonianã.

Se observã astfel, cã deºi au ocupat un areal foarte întins (Oregon, Nevada, Utah, Arizona, Noul Mexic, piemonturile vestice ale Californiei), culturile

Deºertului au prezentat caracteritici destul de unitare, situaþie despre care nu se poate vorbi pentru civilizaþiile dezvoltate în perioada ulterioarã, în zonde sud-vest a Americii Hohokam, Anasazi ºi Mogollon.

Perioada Arhaicului nord-american s-a caracterizat printr-o deosebitã adaptare la noi ecosisteme, inclusiv cele dinspre nord-est eliberate de gheþuri, diferitele populaþii holocene ocupând niºele ecologice ºi spaþiile acoperite cu vegetaþie arboricolã. Dupã 6000 BC, Tradiþia Arhaicã s-a diversificat ºi a evoluat în funcþie de diferitele zone geografice, pânã la trecerea la cultivarea plantelor sau pânã la contactul cu europenii. Astfel, se cunosc mai multe culturi nord-americane: ! Arhaicul câmpiilor specific pentru perioadele mai calde ºi mai aride, în preeriile ºi câmpiile de la est de Munþii Stâncoºi, unde populaþiile paleoindiene s-au adaptat unor noi condiþii de mediu ºi au contribuit la geneza amerindienilor din câmpii, aºa cum au fost cunoscuþi la venirea europenilor; ! Arhaicul scutului canadian (Archaic Canadian Shield) s-a dezvoltat de pe la 3000 BC, în teritoriile din jurul golfului Hudson, pânã la fluviul Saint-Laurent ºi Marile Lacuri americane, probabil din tradiþia Agate Basin, ºi s-a rãspândit pânã la þãrmul Atlanticului; industria liticã a purtãtorilor acestuia era alcãtuitã din gratoare, cuþite, vârfuri ºi topoare cioplite, indicând o adaptare dinamicã la un mediu forestier cu arbori de esenþã moale, practicarea pescuitului ºi vânãtorii animalelor mici (castori ºi iepuri) ºi mari (caribuul/Rangifer tarandus ºi elanul/Alces alces);! Arhaicul de sud-est este cunoscut de-a lungul marilor cursuri ale fluviilor Tennessee ºi Mississipi prin aºezãrile sub forma unor masive aglomerãri de scoici (siturile Eva/ Tennessee ºi Indian Knoll/Kentucky), formate în urma practicãrii intense a culesului ºi pescuitului între 6000-1700 BC; industria liticã este caracterizatã printr-o reducere a dimensiunilor pieselor (vârfuri de sãgeþi cu peduncul sau cu scobituri laterale), indicând, probabil, vânãtoarea practicatã cu ajutorul arcului ºi propulsorului;! Arhaicul laurenþian s-a rãspândit în mediul forestier temperat mixt (arþar/Acer platanoides, stejar/Quercus sp., pinete etc.), ducând un mod de viaþã cvasinomad (situl Pointe-du-Buisson, Quebec), bazat pe utilizarea unui spectru larg de resurse naturale, într-o zonã extinsã situatã la nord de fluviul Saint-Laurent pânã aproape de Atlantic, spaþiu în care s-a învecinat cu populaþiile Arhaicului scutului canadian, cu cele ale Arhaicului maritim ºi cel al Marilor Lacuri (Old Copper, în special); de aceea, în cadrul acestei variante a Arhaicului nord-american, se regãsesc o serie de trãsãturi specifice culturilor vecine (ritualul funerar ºi bogatul utilaj litic robust, utilizat pentru prelucratul lemnului topoare, dãlþi concave, tesle), precum ºi prin confecþionarea unor timpurii obiecte de aramã, aºa cum este cunoscut ºi în Arhaicul maritim ºi Cultura Old Copper; ! Arhaicul maritim este cunoscut pentru perioada cuprinsã între 3000-1000 BC, într-un spaþiu deosebit de întins cuprins între statul Noua Anglie ºi provinciile atlantice canadiene ºi de-a lungul fluviului Saint-Laurent, având unele elemente de culturã materialã diferite de cele ale civilizaþiilor vecine (Arhaicul laurenþian ºi Old Copper), fãrã a se putea stabili, deocamdatã, eventuale filiaþii ºi legãturi între acestea; populaþiile arhaicului maritim au exploatat un mediu specific (vânãtoarea mamiferelor marine foci, în principal, pãsãri, pescuitul ºi culesul moluºtelor) ºi unele niºe ecologice terestre ºi au dezvoltat o spiritualitate elaboratã, important fiind ritul funerar caracterizat prin înhumãri dupã ritualuri precise,

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 135

Dumitru Boghian136

defunctul fiind însoþit de numeroase piese de inventar, deasupra mormântului ridicându-se o micã construcþie tumularã, de pãmânt ºi dale de piatrã (Port-au-Choix ºi Golful Amour);! Arhaicul nordic/Northen Archaic este specific pentru zona arcticã americanã, începuturile sale fiind plasate pe la începuturile mileniului al V-lea BC; aceastã tradiþie s-a nãscut, probabil, din amestecul populaþiilor locale mai vechi, reprezentante ale Tradiþiei Paleoarctice ºi alte grupe umane, rãspândite cãtre nord ca urmare a încãlzirii în timpul perioadei optimului climatic postglaciar, rezultând o industrie liticã bazatã pe vârfuri lanceolate, vârfuri cu scobituri proximale ºi microlame, ai cãror descendenþi sunt indienii Athabascan.

În partea de nord a continentului, într-o perioadã relativ contemporanã cu începutul Tradiþiei Paleoindiene, s-a dezvoltat Tradiþia Paleoarcticã, numitã ºi Tradiþia nord-vesticã cu microlame/Northwest Microblade Tradition (R. S. Mac Neish), care este consideratã ca o extensie a mai vechii tradiþii paleoarctice siberiene. (Tabel IV. Tabel Crono.doc) Aceastã tradiþie culturalã a fost, foarte probabil, rezultatul deplasãrii spre nord-vestul american, pe cãi binecunoscute din perioadele anterioare, a unor noi grupe de populaþii siberiene de vânãtori care trãiau într-un mediu de tundrã ºi confecþionau ºi utilizau un utilaj predominant microlitic (lame ºi microlame, burine pe desprinderi aºchiale, gratoare) împreunã cu piese bifaciale foliacee (grota Djuktai ºi alte situri din bazinul Aldan, în Yakuþia, Ushki VI, în Kamceatka, poate ºi unele situri japoneze etc.). Dacã unele situri ale acestei tradiþii, datate pe la 9000 BC, se gãsesc în pãrþile de vest, sud ºi centru ale Alaskãi (siturile Hidden Falls, Ground Hog Bay, Trail Creek, Dry Creek, Healy Lake, College Campus/Fairbanks), ulterior aceste populaþii s-au rãspândit spre est ºi nord-est, în zona arcticã, alcãtuind o Tradiþie circumpolarã cu microlame. Este posibil ca industriile microlitice arctice din prima parte a Holocenului sã fi fost create de populaþiile de paleoeschimoºi, care au evoluat spre o nouã industrie microliticã, aºa-numita Tradiþie Arcticã cu unelte mici/Arctic Small Tool Tradition, cu diferite aspecte cronologice ºi regionale, care au durat pânã la sfârºitul mileniului I BC, când au coexistat cu tradiþiile culturale neoeschimose, care s-au nãscut ca urmare a interacþiunilor comunitãþilor din zona Beringiei ºi Alaskãi. Astfel, în Vechile Tradiþii Culturale ale Mãrii Bering/Old Bering Sea Culture se gãsesc rãdãcinile culturilor neoeschimose, numite diferit de specialiºti: Tradiþia Balenierã Arcticã/Arctic Whale Hunting Culture, Tradiþia Maritimã Nordicã/ Northen Maritime Tradition, Tradiþia Thuleanã/Thule Tradition, dezvoltate pânã în mileniul al II-lea al erei noastre.

* * *În spaþiul mezoamerican, în paralel cu comunitãþile vânãtorilor de

megafaunã din nord, ºi, mai ales dupã 5000 BC, s-a dezvoltat o Culturã/Tradiþie a Deºertului/Desert Tradition cu caracteristici particulare faþã de cea prezentatã anterior. În cadrul inventarului acestei culturi au fost identificate: diverse vârfuri mici de sãgeatã, atent lucrate, lansate cu ajutorul arcului, în partea nordicã, ºi cu propulsorul, în cea sudicã, o bogatã industrie lamelarã (mai ales aºa-numitele racloare chichimece), numeroase obiecte împletite (coºuri, sandale, ºnururi etc.), Râºniþe fixe simple pentru zdrobitul seminþelor ºi boabelor, indicând existenþa unui mod de viaþã seminomad ºi nomad, bazat pe exploatarea unei niºe ecologice

semiaride, prin cules (leguminoase, cactuºi, agave, unele graminee etc.) ºi vânãtoare (insecte, reptile, mamifere mici, pãsãri, lynxul, cervidee, coyoþi ? etc.), aºa cum se observã în siturile Tehuacán, faza Riego (Pueblo), Diablo (Tamaulipas), Bolson de Mapimi (Durango), Cerro de Silva ºi Gran Tunal (San Lois Potosi), Candelaria ºi Paila (Coahuila), cele mai multe datate pe la 6000 BC.

Prin cercetarea sitului de la Tehuacán (R. S. Mac Neish, Fr. Peterson) ºi a altora, amplasate în medii diverse, a fost definitã o importantã ºi interesantã secvenþã cultural-cronologicã, cu acelaºi nume, dezvoltatã de-a lungul a patru faze (Ajuereado aprox. 10000-6500 BC, El Riego aprox. 6500-5000 BC, Coxcatlan 5000-3500 BC ºi Abejas 3500- 2700 BC), fiecare cu caracteristicile sale. Dacã în fazele Ajuereado ºi El Riego comunitãþile umane ºi-au pãstrat modul de viaþã bazat pe vânãtoare ºi cules, într-un mediu semiarid, din faza Coxcatlan este evidentã trecerea la agriculturã bazatã pe cultivarea porumbului (Zea mays), una dintre cele mai vechi dovezi (aprox. 3600 BC), laurului american (Persea gratissima), dovleacului alb (Curcubita melopepo) ºi fasolei (Phaseolus sp.), chiar dacã seminomadismul ºi ocupaþiile tradiþionale erau importante. Dar trecerea la un veritabil mod de viaþã bazat pe producþie, asemãnãtor Neoliticului din Lumea

Veche, s-a realizat cãtre anii 1000 BC, în Stadiul Formativ/Formative Stage.

Recent, în America de Sud s-au fãcut o serie de cercetãri în peºterile de pe fluviul Amazon, din apropierea oraºului Monte Alegre (N. Braziliei), între care a fost sãpatã Caverna de Pedra Pintada (Cave of the Painted Rock) (Anna C. Roosevelt, Field Museum Chicago, Universitãþile din Illinois ºi Chicago), care prezintã urme de locuire, datate prin termo-luminiscenþã la 11000 BP, care ar putea fi atribuite unor purtãtori diferiþi de cei ai ai culturii Clovis, care, ca vânãtori ºi culegãtori, s-au deplasat spre sud, atingând zona andinã, cea amazonianã ºi pampa argentinianã.

În America de Sud se cunosc mai multe complexe culturale, care au fost denumite diferit în literatura de specialitate, în funcþie de cercetãtori, întreaga perioadã de dinainte de invenþia ºi utilizarea ceramicii fiind desemnatã cu numele generic de Preceramicul sud-american, divizat în ºase faze mari: I - înainte de 10000/9500 BC, II - 10000/9500-8000 BC, III - 8000-

Fig. 74. Vârfuri mezoamericane ºi sud-americane. 1-3. Vârfuri Clovis din America de Sud; 4-7, 9-10. Vârfuri “coadã de peºte”/fishtail din Grota Fell (Ch i le ) ; 8 . Vâr fur i “coadã de peºte”/fishtail din zona Piura (Chile); 11-20. Vârfuri “coadã de peºte”/fishtail din grota El Inga (Ecuador) (dupã J. Bird, R. Cooke, Th. F. Lynch, J. Emperaire, C. Chauchat, J. Zevallos-Quinoñes et alii)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 137

Dumitru Boghian138

6000 BC, IV - 6000-4200 BC, V - 4200-2500 BC, VI - 2500-1800/1500 BC. Cel mai vechi complex arheologic este reprezentat de Tradiþia cu

cioplitoare/Chopper, fãrã vârfuri/ Pre-projectile specificã pentru Pre-ceramicul I, adusã de noii veniþi pe continent, datatã pe la 10000 BC, care este supusã astãzi reevaluãrilor. Acestei tradiþii le sunt atribuite o serie de descoperiri din Venezuela (situl Rio Pedregal, încadrat în complexul Las Lagunas), Peru (Chivateros, nivelurile inferioare din Grota Pikimachay), Chile (complexul Chuqui, industria Talabre, ansamblul litic Ghatchi ) Ecuador (Manantial) ºi Argentina (Ampajango, Punta de Agua, Totoral, Tulirali, Zapagua, Tres Morros, Saladillo etc.).

Unul dintre cele mai vechi complexe arheologice pare a fi ºi cel al aºa-numitei Tradiþii sud-americane cu bifaciale (definitã de G. Willey), care se suprapune peste aºa-numitul Preceramic II. Aceastã tradiþie mai este cunoscutã ºi sub numele de Orizontul vârfurilor pleistocene/The Pleistocene Projec-tile Point Horizon, cunoscut din cercetãrile de la Tagua Tagua ºi din Grotele Palli Aike ºi Fell (Magal-lanes, Chile) ºi El Inga (Ecuador).

Dupã aceastã perioadã, destul de neclarã din punct de vedere crono-cultural, a fost definitã, tot de G. Willey, Vechea Tradiþie a vânãtorilor sud-americani/Old South American Hunting Tradition, care corespunde Preceramicului III; ar fi apãrut ca urmare a rãspândirii spre sud a unor noi grupe de vânãtori mezoamericani, purtãtori ai Tradiþiei Paleoindiene nord-americane/Big-Game Hunting Tradition. În cadrul industriei litice a acestora se gãseau frecvente vârfuri bifaciale, retuºate prin presiune, clasificate în douã tipuri principale: “coadã de peºte”/fishtail projectile point (fig. 74), bifaciale, mai mult sau mai puþin ovale, cu un peduncul evazat, care sunt mai vechi, ºi foliacee, lanceolate, mai noi.

Vârfuri foliacee, lanceolate, au fost subdivizate în tipurile El Jobo (Venezuela), Ayampitin ºi Lauricocha, alãturi de care au mai fost utilizate racloare ºi gratoare pe aºchie ºi strãpungãtoare de os.

Orizontul sau complexul vârfurilor “în coadã de peºte” (definit de Junius Bird) acoperã întregul continent sud-american (Argentina, Chile, Peru, Columbia andinã, Ecuador, Peru, Uruguay, Brazilia) ºi partea sudicã a spaþiului mezoamerican (Panama, Costa Rica, Honduras), ºi pare, în stadiul actual al cercetãrilor, cã a fost mai vechi în partea meridionalã a acesteia (aºa-numita fazã Magellan I, aprox. 9000-7000 BC) ºi mai noi în grotele Fell ºi Palli Aiki (Chile) ºi El Inga (Ecuador), fiind datate pe la 8000/7000 BC.

Practicând vânãtoarea animalelor mari, diferite specii de lama (Camelidae sp.), cervidee, leneºul american (Megatherium), elefantul columbian, calul sud-american, mastodontul (multe dispãrute astãzi), comunitãþile vechilor vânãtori sud-americani au populat, între aprox. 9000 ºi 7000 BC, un areal vast, cuprins între litoralul Pacificului, regiunile andine, pampa argentinianã ºi extremul sud al Continentului. Deocamdatã nu existã descoperiri care sã poatã face legãtura cu perioada urmãtoare.

Pentru o perioadã avansatã de la începutul Holocenului, cuprinsã între aproximativ 6000-4200 BC, G. Willey a introdus, pentru Anzii centrali ºi sudici ºi pampa sud-esticã, aºa-numita Tradiþie a vânãtorilor ºi culegãtorilor andini/Andean Hunting-Collecting Tradition, sau a Preceramicului IV, care o

continuã, deºi nelãmurit, pe cea anterioarã a vechilor vânãtori sud-americani. Comunitãþile umane care au fost incluse în aceastã tradiþie au creat o industrie liticã bazatã pe vârfuri bifaciale foliacee (“frunzã de salcie”), cu baza subþiatã ºi rotunjitã, rombice (cu douã pãrþi active) ºi cu peduncul, rezultate fie în urma unei evoluþii locale fie prin împrumuturi din zona nord ºi mezoamericanã. Se pare cã în aceastã perioadã a început domesticirea unor specii de plante ºi animale

Pentru celelalte zone sud-americane, tot dupã 6000 BC, au fost definite (G. Willey) douã tradiþii specifice zonei de litoral: Tradiþia litoralului sud-american de nord-vest/North-West South American Littoral Tradition ºi Tradiþia litoralului pacific sud-american/Pacific Littoral Tradition, în cadrul cãrora se observã realizarea unor adaptãri la noi ecosisteme (în special marine) ºi trecerea cãtre o incipientã economie de producþie, bazatã pe horticulturã.

Tradiþia litoralului sud-american de nord-vest/North-West South American Littoral Tradition este cunoscutã pentru zonele de coastã ale Ecuadorului, nordul Columbiei, nord-vestul Venezuelei, Panama ºi în Insulele Caraibe (Antile, Porto Rico, Vierges), unde a fost creaþia unor populaþii de paleoindieni care practicau vânãtoarea ºi culesul în medii foarte diversificate. Fãrã a avea o origine clarificatã, se pare cã aceastã tradiþie derivã din cea anterioarã a vânãtorilor-culegãtori andini sau dintr-o altã tradiþie din Brazilia de est. S-a caracterizat printr-o industrie liticã destul de sãrãcãcioasã alcãtuitã din choppers, gratoare ºi unelte cu tãiºuri masive, alãturi de care se gãsesc ºi piese din scoicã ºi os.

Tradiþia litoralului pacific sud-american/Pacific Littoral Tradition s-a dezvoltat în zona coastei Pacificului din nordul Perului (siturile Ambo, Ancón, fazele Arenal Luz ºi Canario, Ayacucho, fazele Jaywa, Piki, Chihua ºi Cachi, Callavallauri, Lauricocha, orizontul al III-lea, Pachamachay), Bolivia (Viscachani), centrul statului Chile (Puripica ºi Tulan) ºi Argentina (Intihuasi), într-o perioadã cuprinsã în Preceramicul V-VI, datatã între 4000-1500 BC, prelungindu-se în unele regiuni (Chile), pânã cãtre mijlocul mileniului I BC. Dupã ce o anumitã perioadã au prelungit caracteristicile unei economii bazate pe vânat ºi cules, ulterior purtãtorii acestei tradiþii au cunoscut o dezvoltare diferenþiatã, în funcþie de ecosisteme pe care le-au populat, în care sedentarizarea progresivã ºi trecerea la cultivarea unor plante au avut o deosebitã importanþã. În pampa argentinianã ºi în stepele Patagoniei, comunitãþile umane vânau guanaco (Lama guanicoe), fiind urmate de Tradiþiile Paraná-Pampa ºi Fuégiannã (din Þara de Foc), în cadrul cãrora predominantã devine vânãtoarea mamiferelor marine.

De-a lungul ultimelor douã faze ale Preceramicului sud-american, în zona andinã, mai ales în Peru, au apãrut marile centre cvasiurbane, cu construcþii cu destinaþie publicã, în cadrul economiei producþia fiind evident bazatã pe agriculturã (porumb, fasole, curcubitacee etc.) ºi creºterea unor animale, care anunþã marile civilizaþii. În celelate zone, vechile tradiþii au evoluat deosebit de lent.

IV. 8. 2. Australia ºi zona insularã din sud-estul asiatic

Indonezia, Polinezia, Micronezia, Melanezia ºi Australia au avut, în Paleoliticul superior ºi Epipaleolitic, o evoluþie particularã, care le-au individualizat. Pe la 60000-50000 de ani BP, porþiunile de uscat evocate mai sus,

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 139

Dumitru Boghian140

care formau Continentul Sunda, dispãrut prin “scufundare”, în Postglaciar, au început sã fie colonizate de comunitãþi de Homo sapiens, rãspândindu-se, apoi, pe uscat sau pe cale maritimã, cu ambarcaþiuni simple, de tipul plutelor ºi canoelor, pânã în porþiunile de uscat numite Wallancea (compusã din Sulawesi ºi Timor) ºi Sahul (care cuprindea Noua Guinee ºi Australia), deºi descoperirile antropologice de la Kosite, Vers, Kiowa-Noua Guinee, Kow Swamp, Cohùna, Keilor ºi Wadjak sunt mai noi.

Cele mai vechi dovezi de locuire din Paleoliticul superior se cunosc în Peninsula Iluan (SE Noii Guinei), constând din topoare de piatrã, datate pe la 40000-32000 BP, ocupaþia de bazã fiind pescuitul. De asemenea, situri cu urme vechi de locuire au fost identificate la Upper Swan River (aprox 36000 BP), Devil's Lair Cave (cu vestigii datate de la aprox. 32000 BP, dar mai ales dupã 23000 BP), în jurul lacului Mungo (Noua Gallie de Sud), cu urme ale pescuitului, culesului scoicilor ºi vetre de lut, datate prin termoluminiscenþã la 32000 BP, alãturi de morminte vechi de incineraþie datate pe la 25000 BP, Koonalda Cave (aprox. 24000-15000 BP). Unii specialiºti estimeazã cã pe la 40000 de ani BP, din zona Sahul (fig. 75), comunitãþi umane s-au deplasat pe cale maritimã spre insula Buka (nordul arhipelagului Solomon, Melanezia) ºi, de aici, din insulã în insulã, în diferite etape, în Micronezia ºi Polinezia.

Pentru epoca pietrei din zona australianã au fost definite douã mari tradiþii litice: Tradiþia uneltelor pe nucleu ºi rãzuitoare/Australian Core-Tool-and-Scrapers Tradition ºi Tradiþia uneltelor mici/Australian small-tool tradition.

Tradiþia uneltelor pe n u c l e u º i rãzuitoare/Australian C o r e - T o o l - a n d -Scrapers Tradition, definitã în anul 1970, este caracteristicã pentru o lungã perioadã din preistoria Australiei, c u p r i n s ã î n t r e începuturile populãrii continentului Sahul pânã cãtre 40000 BP, incluzând mai vechile c u l t u r i d i n S E Kartianul (Insula Karta s a u K a n g o u r o u , Australia de Sud) ºi Tartangianul (situl Tartanga), care nu au fost precizate nici sub aspect cronologic ºi nici cultural; au o arie largã de difuzie ºi multe variante regionale, fiind

Fig. 75. Harta Indoneziei ºi Australiei cu principalele descoperiri paleolitice ºi epipaleolitice (dupã http://employees.oneonta.edu/walkerr/OldWorld/ Africa,%20Asia%20and%20Australia.ppt.)

astãzi considerate doar faciesuri ale industriei litice despre care vorbim. În cadrul a c e s t e i t r a d i þ i i s e c u n o s c u n e l t e d e t i p c h o p p e r s (fig. 76. 1) ºi chopping-tools, gratoare pe nucleu, în formã de “copite de cal” (engl. horse-hoofs) (fig. 76. 2), aºchii atipice, de diferite dimensiuni, uneori retuºate pe margini, aºa cum se gãsesc în nivelurile vechi din situl Lake Mungo.

Dovezile de locuire din Paleoliticul superior sunt datate în Australia ºi între 37000-15000 BP, relevante fiind, în acest sens, descoperirile din regiunea lacurilor Willandra, în timp ce în Tasmania acestea sunt prezente de pe la 33000 BP. În grota Koonalda (regiunea carsticã a Marelui Golf Australian), între 23000 ºi 15000 BP, existã dovezi ale exploatãrii bolovanilor de silex, care însã erau prelucraþi înaltã parte.

Ulterior, cãtre 20000-18000 BP, au fost realizate în Þara Arnhem, lame mari cu tãiºul lustruit, utilizate, probabil ca sãpãligi sau tesle. De asemenea, lame ºi aºchii cu tãiºul lustruit împreunã cu mari lame cu scobituri laterale ºi tãiºul ºlefuit (fig. 76. 8) au fost descoperite ºi în Highlands (Noua Guinee), unde au fost datate pe la 14000 BP, sau mai târziu în sudul Australiei, fãrã a se putea vorbi de existenþa unei perioade neolitice.

În ceea ce priveºte viaþa spiritualã a lui Homo sapiens din zona australianã, trebuie menþionate înhumãrile din necropolele de la Lake Mungo ºi Kow Swamp, utilizându-se ocrul roºu pentru picturi corporale. De asemenea, sunt cunoscute dovezi ale artei parietale, aºa cum sunt cele din grota Koonalda, constând din linii incizate, ondulate, paralele, încruciºate, trasate cu degetele sau gravate, care au fost

datate pe la 20000-18000 BC, ºi Laura (Peninsula York) cu gravuri de urme de paºi umani ºi canguri, datate pe la 11000 BC.

În zona Indoneziei, în Holocen continuã industria aºchialã, microlitele lipsind în mare par te , f i ind prezente doar în sudul Insulei Sulawesi (Celebes) ºi în regiunea Maros, unde este cunoscut faciesul Toalian. În Toalianul vechi (aprox. 8000/6000 BC) piesele litice au fost lucrate pe aºchii ºi lame à dos, fiind realizate vârfuri din os ºi rãzuitoare din scoici bivalve, care dispar,

însã, în nivelurile superioare. De asemenea, pentru regiunea insularã a Indoneziei trebuie menþionate descoperirile din nivele superioare din grota Niah (Sarawak-Kalimantan), datate în mileniile al VIII-lea - al VII-lea BC, cu topoare de piatrã ºlefuitã, în absenþa elementelor care dovedeascã practicarea agriculturii, punând problema existenþei unui centru independent de descoperire a noii tehnici de

Fig. 76. Industrie liticã australianã. Tradiþia uneltelor pe nucleu ºi rãzuitoare/Core-Tool-and-Scrapers Tradition (1-2, 9-10) ºi Tradiþia uneltelor mici/Small-tool tradition (3-8, 11-16) (dupã Mulvaney D. J., O'Connel J. F.)

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 141

Dumitru Boghian142

prelucrare a pietrei.În Toalianul mijlociu (aprox. 5000/4000 BC) sunt cunoscute microlitele

geometrice (semilunare ºi trapezoidale) ºi lamelele, micile vârfuri compuse de sãgeatã cu retuºe bifaciale, cu marginile adesea denticulate ºi barbeluri (aripioare), numite “vârfuri de tip Maros”. Ulterior, în Toalianul recent, care dureazã pânã în mileniul I p. Chr., când au apãrut, pe la 2500 BC, ceramica ºi cultura orezului (nivelurile superioare din adãpostul Ulu Leang). De asemenea, tot din aceastã acestei perioade i-au fost atribuite unele dovezi de artã parietalã (mâini negative ºi porci sãlbatici pictaþi cu ocru roºu). În Insula Java, industria liticã de la începutul Holocenului a fost realizatã tot pe aºchii ºi lame puþin retuºate (lame à dos abattu ºi vârfuri unifaciale de sãgeatã cu baza convexã). În centrul ºi sudul Sumatrei sunt cunoscute vârfurile ºi microlitele din obsidian.

Tradiþia uneltelor mici/Australian Small-Tool Tradition a fost datatã dupã 4000 BC, caracterizându-se printr-un utilaj de dimensiuni mai reduse, de o mare varietate, realizat printr-un debitaj mai elaborat ºi o mai accentuatã precizie a retuºãrii prin percuþie ºi presiune, deosebite fiind vârfurile bifaciale Kimberley, cu marginile denticulate, care prezintã o atentã finisare de tip solutrean (fig. 76. 10-11). De asemenea, au fost confecþionate: diferite lame à dos abattu, unele de tip elouera, în formã de felie de portocalã (fig. 76. 5), vârfuri de tip Bondi (fig. 76. 3-4), microlite geometrice, vârfuri foliacee unifaciale de tip Pirri (fig. 76. 6-7), piese bifaciale retuºate ºi neretuºate etc. Aceastã tradiþie pare a fi rezultatul unei evoluþii ºi rãspândiri locale deoarece nu este cunoscutã în Noua Guinee, unde s-a dezvoltat, pe la ºi dupã 4000 BC, o economie bazatã pe horticulturã ºi domesticirea porcului (a se vedea descoperirile din situl Kuk/Highlands), ºi în insulele estice ale Indoneziei. Toate aceste unelte erau prinse în mânere, tije ºi suporturi de lemn, cu ajutorul rãºinilor ºi gumei, obþinându-se cuþite ca cele de tip leilira, specifice pentru centrul Australiei (fig. 76. 13. 15), mai fine ºi retuºate, utilizate de femei, ºi mai robuste, rar retuºate, folosite de bãrbaþi, vârfuri compuse de suliþã sau de propulsoare, “dinþi” de piatrã pentru cuþite-fierãstrãu de tip taap, întrebuinþate pentru tranºarea focilor, tesle de tip tula, alcãtuite dintr-o aºchie cu partea activã rotunjitã, retuºatã pe partea dorsalã (fig. 49. 14), uzitate pentru exploatarea ºi prelucrarea lemnului pânã în perioada colonizãrii europene.

În perioada târzie a Tradiþiei uneltelor mici australiene/Australian Small-Tool Tradition se observã o oarecare uniformizare a industriei litice ºi pãtrunderea unor elemente noi, probabil datoritã dezvoltãrii legãturilor maritime cu regiunile învecinate: pãtrunderea câinelui dingo pe continent, utilizarea propulsoarelor, boomerang-ului, a scutului, utilizarea pe scarã largã a picturilor parietale, în diferite variante regionale, ºi o mai mare diversitate a ritualurilor funerare.

În zona Tasmaniei, comunitãþile umane preistorice au rãmas oarecum izolate, datoritã dificultãþilor de traversare a strâmtorii Bass, continuând sã confecþioneze ºi sã utilizeze Tradiþia uneltelor pe nucleu ºi rãzuitoare/Australian Core-Tool-and-Scrapers Tradition, pe care, însã, au adaptat-o resurselor litice locale.

* * *Epipaleoliticul - Mezoliticul încheie îndelungata epocã a pietrei cioplite,

care, deºi a marcat un progres general, nu a fost lipsitã de fenomene de discontinuitate, de o evoluþie cu ritmuri inegale. Diversitatea manifestatã odatã cu

Dezvoltarea societãþilor de vânãtori - culegãtori 143

Dumitru Boghian144