Dan CONSTANTINESCU

MANAGEMENT BANCAR

– suport de curs –

- rezumat al cursului de Management bancar

apărut la Editura Bren, Bucureşti, 2004 -

1. Repere conceptuale 2. Managementul riscurilor bancare 3. Instrumente, produse şi servicii banare 4. Sisteme de plăţi şi decontare 5. Managementul trezoreriei 6. Capitalul bancar şi managementul operaţiunilor pasive 7. Managementul operaţiunilor de creditare 8. Managementul operaţiunilor cu titluri 9. Managementul operaţiunilor valutare 10. Venituri, costuri şi performanţe bancare 11. Elemente de marketing bancar 12. Management strategic

pag.

2

5 9

13 16 20 24 28 33 35 38 40

2004

Cuprins

2

1. Repere conceptuale 1.1. Sistemul bancar din România Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la

activităţile sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:

- instituţii de credit; - instituţii conexe; - instituţii de reglementare şi supraveghere.

Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la rândul ei, o serie destul de largă de entităţi.

Categorii de bănci: - bănci de afaceri ; - bănci de depozit (bănci comerciale); - bănci electronice; - bănci industriale.

Modele de bancă: - modelul băncii dividende ; - modelul băncii fragmentate - modelul băncii la distanţă; - modelul băncii virtuale.

Altă structurare a băncilor - bănci specializate în operaţiuni de retail (operaţiuni curente cu clienţii); - bănci specializate în operaţiuni de tip corporate (operaţiuni cu clienţi mari); - bănci specializate în activităţi dedicate (private banking); - bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare (investment

banking); - bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance banking).

Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să desfăşoare activităţi bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror elemente definitorii sunt atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de credite în nume şi cont propriu.

Acestea sunt: - băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine; - organizaţiile cooperatiste de credit; - instituţiile emitente de monedă electronică; - casele de economii pentru domeniul locativ.

O situaţie deosebită în peisajul bancar o are EXIMBANK, instituţie specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, bancă de economii având ca unic propietar statul român, care garantează integral depunerile efectuate. Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:

- fondurile de garantare a depozitelor; - societăţile de transfer de fonduri şi decontare; - fondurile de garantare a creditelor.

În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său, răspunde de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a

3

statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.

În contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor colaborează cu Banca Naţională a României şi cu alte autorităţi şi instituţii publice în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege.

1.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit Funcţiile principale ale unei bănci:

- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise de către aceştia;

- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de plasamente;

- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar; - emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie şi

divizionară; monedă de cont); - efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor în

numerar; - emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri negociabile; - vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare; - sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute; - asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.

Activităţi permise băncilor, în limita autorizaţiei acordate de către banca centrală:

a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile; b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite

ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

c. leasing financiar; d. servicii de transfer monetar; e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri

de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică; f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente; g. tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:

- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;

- valută; - contracte futures şi options; - instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; - valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

h. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;

i. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;

j. intermediere pe piaţa interbancară; k. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta; l. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente

financiare;

4

m. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;

n. închiriere de casete de siguranţă. Sunt interzise următoarele categorii de activităţi:

a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor reglementate, aşa cum s-a arătat mai sus;

b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii; c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de

vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii; d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă; e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de

plăţi; f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte

servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.

1.3. Locul şi rolul instituţiilor de credit în economie Determinări funcţionale principale ale băncilor:

- operatori pe piaţa monetară; - intermediari pe piaţa financiar-bancară; - generatori de repere strategice; - participanţi la dezvoltarea economică şi instituţională; - factori de susţinere a comerţului exterior şi relaţiilor economice

internaţionale.

Figura 1. Rolul băncii de intermediar pe piaţa financiară

Deponenţi

Bancă

Piaţa monetară Persoane fizice Firme

Consum Producţie Investiţii

Locuri de muncă

Bunăstare

Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii Riscul de credit Riscul de credit

5

1.4. Managementul bancar; funcţii şi obiective Funcţia de previziune presupune cunoaşterea forţelor cu impact asupra

opţiunilor viitoare pentru societatea bancară în cauză, precum şi definirea traiectoriilor posibile de dezvoltare a acesteia ţinând cont de evoluţia ansamblului de factori interni şi externi.

Organizarea se circumscrie reperelor instituţionale comune şi obiectivului principal de optimizare a evoluţiei patrimoniului, cu specificaţia că include o componentă semnificativă legată de gestiunea riscurilor specifice sistemului. Funcţia decizională şi de antrenare este cea care face să funcţioneze organizaţia. Ea vizează nu numai administrarea patrimoniului propriu ci şi gestionarea eficientă şi în condiţii de siguranţă a resurselor atrase.

Coordonarea presupune legătura, uniunea şi armonizarea activităţilor, a persoanelor implicate şi a eforturilor necesare procesului de administrare.

Controlul nu se rezumă la acţiunile şi structurile instituţionale dedicate acestui scop ci reprezintă o coordonată permanentă, constând în prevenirea apariţiei unor deficienţe posibile şi în sesizarea la timp a deficienţelor manifestate, pentru înlăturarea lor grabnică şi limitarea efectelor acestora.

Obiectivele managementului bancar : - obţinerea de profit şi creşterea valorii acţiunilor, prin gestiunea performantă şi globală a bilanţului;

- gestiunea riscurilor bancare; - realizarea celorlalte scopuri organizaţionale.

2. Managementul riscurilor bancare 2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări Riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor,

sau este definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci datorat unor evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate.

Pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de risc se pot structura după cum urmează: În cele ce urmează vom opta pentru următoarea structură:

a) Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu diferă în mod substanţial faţă de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în: - riscul aferent strategiei; - riscul de organizare; - riscul tehnologic (material); - riscul de afiliere (de subordonare).

Risc de bilanţ, Risc de creditare sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii Risc de lichiditate Risc Risc valutar (variaţia Risc de reglementare rentabilităţii Risc tehnologic capitalului - Risc de eficienţa - ROE) operării Riscul evaziunii Risc strategic capitalului prin Risc de afiliere inflaţie

6

b) Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care - în sistemul bancar - se manifestă mai acut, sau în forme specifice, din rândul cărora vom menţiona: - riscul de solvabilitate; - riscul de piaţă; - riscul operaţional; - riscul de reglementare; - riscul reputaţional.

c) Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute şi sub numele de riscuri de contrapartidă, de bilanţ, sau de portofoliu, structurate în următoarele categorii: - riscul de lichiditate; - riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament); - riscul ratei dobânzii; - riscul valutar.

Este de menţionat faptul că între categoriile enumerate mai sus există numeroase relaţii de interdependenţă, bazate pe faptul că orice produs, serviciu, sau activitate pot expune banca la riscuri multiple.

Vom mai aminti posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor de credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind de la sistemul de calificative CAMELS, de la care s-au inspirat mai toate abordările ulterioare în acest domeniu. Principalele variabile ale modelului, care se constituie în criterii de performanţă privind managementul riscului sunt:

- solvabilitatea (Capital adequacy); - calitatea activelor (Asset quality); - calitatea conducerii (Management); - nivelul veniturilor (Earnings); - lichiditatea (Liquidity); - senzitivitatea (Sensitivity).

Aprecierea performanţei unei bănci se face pe baza unui calificativ compozit reprezentând media punctajelor obţinute după evaluarea fiecărui criteriu de performanţă, pe o scară de la 1 la 5, în ordinea crescătoare a preocupării autorităţii de supraveghere faţă de entitatea în cauză

Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autorităţile de supraveghere este matricea riscurilor bancare.

În cadrul riscurilor aferente activităţii bancare, pot fi detaliate: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, alte categorii de risc. Pentru fiecare dintre operaţiunilebancare, care sunt enumerate în subiectul tabelului, se asociază calificative de risc corespunzătoare categoriilor detaliate anterior (risc ridicat, moderat sau scăzut).

Riscurile aferente administrării societăţii pot fi, la rândul lor, structurate în: riscuri legate de supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri privind strategiile, politicile, procedurile şi limitele de expunere, riscuri legate de administrarea sistemului informatic şi riscuri privind organizarea şi funcţionarea controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc pot reflecta: o administrare bună, acceptabilă sau proastă.

Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată de calificativele corespunzătoare riscului compus total, care însumează efectele decurgând din derularea activităţii propriu-zise cu cele privind administrarea firmei.

7

2.2. Reglementări privind riscurile bancare În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară, dereglările

din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în cadrul întregului sistem bancar.

Din acest motiv şi nu numai, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de bancher sunt activităţi reglementate - prin legi şi alte norme asimilate - pentru a asigura un cadru legal necesar desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii bine conturate şi responsabile între bănci şi partenerii/clienţii lor.

Zona de protecţie - asigurată de lege şi normele prudenţiale - poate fi structurată, din punctul de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:

- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor şi de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;

- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din incompetenţă sau din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;

- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui management defectuos;

- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele conexe şi colaterale derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-financiare a băncilor aflate în dificultate;

- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a sistemului bancar, dar şi de apariţia unui deficit de imagine a acestuia. Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său, privesc

- în principal - evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în sistem a unor entităţi ce nu sunt supuse reglementării şi supravegherii autorităţilor competente.

Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil se regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia de funcţionare a instituţiilor de credit şi, în afara riscului reputaţional, au reverberaţii şi asupra altor categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de lichiditate, de solvabilitate, sau cel operaţional.

Reglementările privind activităţile permise au în vedere, în primul rând, limitarea riscului operaţional, dar sunt de natură să atenueze - direct sau indirect - şi alte componente ale riscurilor bancare. Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit căruia băncile trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor BNR. În acest sens ele trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de sisteme adecvate de control intern.

Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au ca principal obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a riscului de contrapartidă. Ele se referă, cu precădere, la: solvabilitate; lichiditate; expunerea maximă faţă de un singur debitor şi cea agregată; expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca; riscul valutar; calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; organizarea şi controlul intern.

O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional, concretizat în păstrarea confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate - la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

8

2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include

întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate.

Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate după cum urmează:

- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se poate traduce în pierderi potenţiale;

- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi servicii prevăzute în planul de dezvoltare al băncii;

- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice, categorii de clienţi, produse şi servicii;

- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi, pornind de la rezultatele analizelor anterior amintite. În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat

dintr-o dublă perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul global şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, pe de altă parte.

Un model de balansare simultană a cîştigurilor cu riscurile asociate este prezentat mai jos, fiind cunoscut sub denumirea sistemul de analiză Du Pont.

Figura 2. Sistemul de analiză Du Pont

Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de risc în parte.

Performanţa globală

Risc(volatilitatea câştigurilor)

Rata rentabilităţii financiare

Efectul de levier

Total active

Rata rentabilităţii economice

Capital propriu

Randamentul activelor

Marja profitului

Venituri

Total active

Profit net

Total venituri

9

Astfel, în cadrul politicilor privind portofoliul de credite - politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit; - politici şi proceduri de clasificare a activelor; - politici şi proceduri privind provizionarea pierderilor.

Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a operaţiunilor de creditare, în sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:

- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi rambursate;

- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a asigura protecţia deponenţilor;

- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici şi/sau ale persoanelor fizice. Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură de

luare a deciziilor, un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi obţinere a lichidităţii, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidităţii după scenarii alternative, inclusiv în situaţii de criză.

Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile prevăzute de cadrul legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase tipuri de proceduri sunt prezente la toate băncile.

Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune nu doar o supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de către factorii decizionali, ci şi existenţa unor politici şi proceduri de gestionare a riscului, clar stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura activităţii băncii, precum şi cu nivelul expunerii la această categorie de risc.

3. Instrumente, produse şi servicii bancare 3.1. Instrumente bancare Instrumente bancare - documente sau mijloace tehnice, emise pe suport

de hârtie, magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii de afaceri este intermediată de către o instituţie de credit. În procesul utilizării lor, majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol. Ca instrumente de plată fără numerar, ele reprezintă o dispoziţie sau o obligaţie asumată de către emitent. În acelaşi timp, având în vedere faptul că avem de-a face cu o plată amânată, ele pot fi considerate şi ca instrumente de credit, caz în care sumei transferate către beneficiar îi poate fi asociată o anumită dobândă. Mai mult, anumite instrumente din gama cardurilor au şi calitatea de instrumente de economisire şi garantare.

Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie necondiţionată de plată, dată de către emitentul acestuia unei societăţi bancare receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani.

Principalele informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se referă la: - denumirea emitentului, codul fiscal şi numărul de cont precum şi banca la

care este deschis; - denumirea beneficiarului, numărul de cont şi banca acestuia; - suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni privind banca prin care se

face plata sau data plăţii; - data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila emitentului.

10

Pentru plăţile efectuate prin Trezoreria statului, în legătură cu obligaţiile către bugetul public, se utilizează un formular special care include, pe verso, detalierea obligaţiilor în cauză pe categorii, scadenţe şi conturi de vărsământ.

Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de plată, denumite transfer-credit, sunt:

- emitentul ; - plătitorul ; - beneficiarul ; - banca iniţiatoare; - banca destinatară ; - banca receptoare; - băncile intermediare.

Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile de transfer-credit derulate pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin emiterea ordinului de plată includ:

- recepţia ; - autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe ordinul de plată; - acceptarea ; - refuzul la plată; - executarea.

Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care îşi are contul, prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană specificată, care poate fi chiar el însuşi în cazul retragerilor în numerar.

Cecul pune într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul, la care se mai pot adauga - după caz - unul sau mai mulţi giranţi.

Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de reglementările legale, respectiv denumirea acestuia, seria şi numărul, ordinul necondiţionat de plată, suma de plată, numele trasului, locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.

În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri, al căror model este adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi structurate atât după beneficiarul plăţii, cât şi în funcţie de modul de încasare, astfel:

După beneficiarul indicat de trăgător: - cecul nominativ ; - cecul la purtător ;

În funcţie de modul de încasare : - cecul nebarat ; - cecul barat, care poate fi, la rândul său:

� cec cu barare generală ; � cec cu barare specială ;

- cecul de virament ; - cecul certificat ; - cecul circular ; - cecul de călătorie.

Principalele operaţiuni ce se realizează în cadrul circulaţiei cecului, legate de plata acestuia, sunt: remiterea ; cesiunea de creanţă ordinară ; girarea ; refuzul la plată ; protestul ; regresul.

11

Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă determinată. Emiterea cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras (debitorul său) să plătească la un moment precizat o anumită sumă fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături de aceştia, în circuitul cambiei mai pot fi implicaţi avalistul şi giratorul.

Ca şi în cazul cecului, valabilitatea cambiei este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de reglementările legale

Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei cambii sunt relevante şi sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul circuitului acesteia: acceptarea (integrală sau parţială), avalul, scontarea, transferul (prin gir sau prin cesiune de creanţă), efectuarea plăţii, protestul, acţiunea cambială de regres.

Biletul la ordin este instrumentul prin care o persoană numită emitent îşi asumă obligaţia de a plăti beneficiarului sau posesorului legitim al înscrisului o sumă determinată, la un anumit moment reprezentat de scadenţa titlului.

Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu cambia, de care îl diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu vom mai întâlni operaţiunea de acceptare. Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei unui sistem organizat pe baze contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator de servicii.

În cadrul tipologiei complexe a acestor instrumente vom deosebi: carduri magnetice şi carduri cu microprocesor; carduri de credit, de debit, de garantare a cecurilor şi multifuncţionale; carduri naţionale şi internaţionale; carduri bancare, carduri comerciale emise de companii private, sau ale altor instituţii şi furnizori de utilităţi (carduri de acces, de fidelitate, telefonice, de abonament).

Funcţionalitatea cardurilor este - la rândul ei - diversă, pornind de la identificarea posesorului şi continuând cu calitatea de instrument de plată, de credit şi chiar de economisire.

Principalele activităţi ale băncilor se referă la emiterea cardurilor, operaţionalizarea relaţiilor de acceptare a acestora şi procesarea lor. Pe fluxul operaţional mai apar şi alte operaţiuni, din rândul cărora vom menţiona: verificarea tranzacţiilor, autorizarea sau refuzul de plată, decontarea ş.a.

3.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură Din punct de vedere conceptual, diferenţierea celor două noţiuni este destul

de greu de realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor de către instituţiile de credit, derivând din însăşi activitatea specifică a acestora.

Caracteristici comune - caracterul imaterial; - caracterul exclusiv al prestaţiei; - caracterul reglementat al produselor bancare; - unitatea de conţinut; - caracterul interactiv al utilizării produselor şi serviciilor bancare.

Produsele şi serviciile de bază, aparţin următoarelor domenii de activitate: - colectarea de resurse financiare prin intermediul conturilor şi altor

instrumente de depozit bancar; - acordarea de credite şi garanţii;

12

- operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă.

Produsele şi serviciile conexe:: - servicii privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit; - servicii valutare; - servicii tehnice pentru accesarea produselor bancare; - servicii de consiliere financiar-bancară.

Interferenţa sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare şi chiar cu spaţiul economiei reale a condus la apariţia unor produse şi servicii „de graniţă”, cum ar fi de pildă:

- servicii privind piaţa de capital, sau în legătură cu aceasta; - produse de tip bancassurance şi legate de fondurile de pensii; - consultanţă şi suport în afaceri.

Evident că nu toate instituţiile de credit practică întreaga paletă de servicii permise, după cum nu oferă nici întreg pachetul de produse bancare. Principalul motiv îl reprezintă, desigur, specializarea bancară, potrivit strategiilor şi politicilor proprii de dezvoltare.

3.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă

mai largă întrucât, pe lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi forma unor relaţii contractuale, iar - în ultimă instanţă - au şi caracterul unui document contabil. În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de produse, diferenţiate sub aspectul duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de remunerare, al accesului la sumele depuse şi al destinaţiei fondurilor. O primă distincţie se poate face între depunerile la vedere sau în contul curent - accesibile în orice moment, de regulă fără preaviz şi cele la termen (o săptămână, 1, 3, 6, 12 luni şi, mai rar, peste un an) - beneficiind de o remunerare mai bună, cu condiţia respectării scadenţelor de rambursare. Din punctul de vedere al tratamentului dobânzilor, există depozite cu şi fără capitalizarea acestora, depozite cu dobândă fixă sau variabilă, iar, în funcţie de accesibilitatea la sumele depuse, vom avea depozite cu şi fără preaviz la retragerea de fonduri. În fine, parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de viitoarele destinaţii ale depunerilor (capitalizate, sau nu), generându-se produse din gama conturilor de depunere a capitalului, a conturilor de economii, a conturilor de plată a salariilor, a conturilor de garanţii materiale ş.a. Nu în ultimul rând, se poate face distincţia între depozitele în formă nematerializată şi certificatele de depozit.

Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă importantă de produse şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un ansamblu de operaţiuni vizând primirea unor resurse imediate, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare. Remunerarea creditelor se face prin intermediul dobânzilor (fixe, sau variabile) percepute de bănci.

Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele pe termen scurt (sub un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat, în rate, potrivit convenţiei între cele două părţi.

13

Există o tipologie diversă de credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari, modalităţile de rambursare, regimul dobânzilor asociate, sistemul de garantare şi destinaţia creditului. Vom enumera, în acest sens, pentru persoanele fizice: creditele imobiliare şi ipotecare, creditele de consum, creditele pentru studii, pentru turism sau alte destinaţii, creditele nenominalizate (sub raportul destinaţiei), creditele pentru carduri.

Din gama creditelor pentru persoane juridice, mai frecvent utilizate sunt: creditele de trezorerie (avansuri de cont, descoperit de cont, credite pe cecuri remise spre încasare), liniile de credit, creditele pentru capital de lucru sau pentru stocuri, creditele pentru export şi cele pentru investiţii.

Serviciile de încasări, plăţi şi transferuri de sume se referă nu numai la persoanele - fizice sau juridice - beneficiare ci şi la diferitele categorii de monedă implicate în aceste operaţiuni. În mare, ele pot fi structurate pe trei categorii şi anume:

- încasări şi plăţi în numerar; - încasări şi plăţi pe bază de documente; - servicii de transfer electronic rapid.

Din cadrul produselor şi serviciilor conexe menţionăm: - operaţiunile aferente instrumentelor bancare: scontarea titlurilor de creanţă,

factoring, leasing, emiterea de către bănci a cardurilor, cecurilor şi titlurilor de credit, precum şi avalizarea unor asemenea instrumente;

- reescontul - recuperarea, înainte de scadenţă, a lichidităţilor imobilizate în titlurile scontate;

- serviciile valutare; - distribuţia serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare - serviciile de consiliere.

Din gama produselor şi serviciilor de graniţă amintim: - pe piaţa de capital: serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi

alte titluri, subscrierea de titluri şi de participaţii şi administrarea portofoliilor de investiţii;

- în domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii: distribuţia de produse specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii şi calitatea de depozitar al fondurilor private de pensii;

- serviciile de consultanţă şi suport în afaceri, o extensie a conceptului de consiliere financiar-bancară, care priveşte servicii de cash-management, evaluarea portofoliilor, managementul operaţiunilor de trezorerie, administrarea de proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a.

4. Sisteme de plăţi şi decontare 4.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică Noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge obligaţiile

faţă de terţi prin plata în bani a acestora este cunoscută sub numele de capacitate de plată.

Lipsa capacităţii de plată generează o multitudine de efecte care se răsfrâng atât individual, asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei.

Din punct de vedere individual, în funcţie de amplitudinea fenomenului, vom avea de-a face cu următoarele consecinţe:

- dificultăţi în reluarea circuitului economic;

14

- pierderi legate de valorificarea incompletă sau imposibilitatea de valorificare a unor resurse;

- pierderea încrederii partenerilor de afaceri; - creşterea riscului de solvabilitate; - falimentul.

La nivel macroeconomic, lipsa capacităţii de plată generează - prin intermediul efectului de antrenare - blocaje în lanţ, amploarea creşterii dimensiunii plăţilor restante manifestându-se prin sporirea arieratelor.

Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de plăţi în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală.

Sistemul de plăţi în numerar utilizează moneda în forma ei efectivă, de bancnote şi monedă metalică.

Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de instrumente specifice (ordinul de plată, cecul, cambia, cardul).

Dacă, în cazul plăţilor în numerar, avem de-a face cu o relaţie strictă bancă-client, circulaţia monedei scripturale implică, de cele mai multe ori, existenţa relaţiilor interbancare, întrucât plăţile sunt realizate, de regulă, din conturile clienţilor, conturi ce pot fi localizate în entităţi bancare diferite. Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată menţionate pot fi gestionate:

- în interiorul aceleaşi bănci; - pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv

beneficiar; - pe baze multilaterale, prin intermediul unor instituţii specia-lizate în

compensarea plăţilor reciproce. 4.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple

procese de conversie a monedei, dintr-o formă în alta, datorită operaţiunilor de încasări şi plăţi în numerar şi de transfer între circuitele monetare, fapt care generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte bănci din sistem. Astfel, a apărut ideea comparării soldurilor debitoare şi creditoare şi de anulare a acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net, procedură cunoscută sub numele de compensare.

Dacă procedurile de compensare bilaterale nu ridică probleme deosebite, extinderea acestora la nivelul întregului sistem bancar (compensarea multilaterală) impune existenţa unei instituţii specializate numită casa de compensaţie. Lichidarea datoriilor reciproce se realizează prin concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de executarea plăţilor clienţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau creditor) pentru fiecare participant la compensare. Vom deosebi:

- compensarea în sistem brut, care include toate plăţile dispuse de clienţi, sau în favoarea lor;

- compensarea în sistem net, pornind de la soldul operaţiunilor reciproce cu fiecare din băncile participante. Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume:

- inventariere-structurare; - soldare-compensare; - stingerea datoriilor reciproce.

15

Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune, însă, o incidenţă sporită a riscului sistemic, privit ca o posibilitate de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante, a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi.

Pentru a preveni un asemenea risc se utilizează una sau mai multe dintre următoarele metode:

- revocabilitatea; - irevocabilitatea; - selectarea participanţilor la compensare; - limitarea angajării în fluxurile de plăţi; - echilibrarea intrazilnică; - managementul individual al lichidităţii.

4.2. Evoluţia sistemului de plăţi şi compensări interbancare în România Înainte de anul 1995, în economia românească plăţile cash erau

predominante. Plăţile interbancare se decontau prin intermediul conturilor corespondente, lipsa unui cadru legal bine fundamentat favorizând perioade mari de finalizare a decontării.

Prima etapă a procesului de modernizare a sistemului naţional de plăţi, proiectat de Banca Naţională a României în perioada 1995-1998, a avut ca principale obiective:

- modernizarea sistemului de plăţi pe suport hârtie; - întărirea capacităţii BNR de a implementa politica monetară prin

intermediul mijloacelor de supraveghere a lichidităţii pe parcursul zilei; - stabilirea bazei tehnico-funcţionale care să permită tranziţia spre o

societate predominant fără numerar. Sistemul de plăţi implementat în anul 1995 a fost un sistem descentralizat,

bazat pe suport hârtie, care includea numeroase şi complexe circuite pentru decontarea instrumentelor de plată. Perioadele de decontare pentru plăţile interbancare s-au diminuat, fiind cuprinse între 2 şi 9 zile.

Cea de a doua etapă a procesului de modernizare a sistemului naţional de plăţi are ca obiective generale:

- facilitarea dezvoltării economiei prin sporirea securităţii şi a eficienţei - sistemului de plăţi interbancare; - trecerea la o societate predominant fără numerar; - stabilirea unei baze legale bine fundamentate pentru sistemele de plăţi de

importanţă sistemică şi pentru sistemele de decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare. Sistemul Electronic de Plăţi va contribui la dezvoltarea economiei în general

şi, în particular, la dezvoltarea sectorului bancar, atât prin fluidizarea sporită a plăţilor în sistem cât şi prin reducerea perioadei de decontare şi a costului de procesare al plăţilor interbancare. TransFonD va asigura managementul tehnic al sistemului, care va avea următoarele componente:

- sistemul de decontare pe bază brută în timp real - RTGS (Real Time Gross Settlement System);

- casa de compensare automată - ACH (Automated Clearing House); - sistemul de înregistrare şi decontare a titlurilor de stat - GSRS (Government

Securities Registration and Settlement); - sistemul de Back-up şi recuperare în caz de dezastre.

16

Implementarea Sistemului Electronic de Plăţi va determina şi adoptarea unui cadru legal şi contractual, clar definit, cu privire la participarea la sistemul interbancar de plăţi precum şi completarea cadrului legal cu prevederi referitoare la transferurile electronice de fonduri, în special prin adoptarea cerinţelor legale din Uniunea Europeană în domeniul sistemelor de plăţi şi de decontare a valorilor mobiliare.

5. Managementul trezoreriei 5.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare Noţiunea de trezorerie subsumează un ansamblu operaţional privind

dinamica fondurilor unei entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză.

În cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o semnificaţie aparte, având în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. De altfel, în mediul bancar se pot pune în evidenţă, mult mai explicit, obiectivele specifice ale activităţilor din domeniul trezoreriei, constând, în principal, din:

- menţinerea lichidităţii necesare derulării obiectului de activitate; - asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii; - optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.

Direcţiile de acţiune în acest domeniu privesc: - operaţiunile interbancare; - relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală; - managementul lichidităţii.

5.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă pe care băncile se împrumută pe

termen scurt în vederea compensării excedentelor şi deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea lor, ca urmare a relaţiilor cu clientala. Participanţii la această piaţă sunt băncile, care se pot regăsi în una dintre cele două ipostaze şi anume: ofertanţi, respectiv solicitanţi de credite.

Participarea pe piaţa monetară a băncii centrale, a cărei intervenţie are, preponderent, un rol regulator se realizează potrivit principiului „open-market”, pe două coordonate: una legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieţei şi cealaltă privind orientarea parametrilor săi de funcţionare, în special a nivelului dobânzilor.

În materie de lichiditate a pieţei, se pot întâlni două cazuri distincte şi anume situaţia denumită en banque, în care piaţa - pe ansablul său - este solicitatoare de monedă şi situaţia denumită hors banque, caracterizată printr-un surplus de lichiditate.

Specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic este structurarea pe două niveluri a pieţei monetare, legată de existenţa intermediarilor financiari, entităţi care acţionează ca o interfaţă între banca centrală şi ceilalţi participanţi şi realizează, practic, o segmentare a pieţei.

Dobînda pe piaţa monetară este stabilită zilnic şi reprezintă un rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Nivelul dobânzilor interbancare oferă cel mai semnificativ reper privind lichiditatea sistemului şi a economiei, în ansamblul său. Dobânda poate fi privită şi ca un cost al aprovizionării băncilor cu

17

resurse financiare şi, din această perspectivă, ea reprezintă cel mai relevant indicator al costului creditelor din economie.

Ratele de referinţă ale dobânzii care se publică zilnic sunt: rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci – BUBID şi rata dobînzii pentru depozitele plasate – BUBOR.

Termenele tranzacţiilor pe piaţa monetară sunt - de regulă - scurte, majoritatea scadenţelor fiind:

- pentru o zi (overnight); - între două şi şase zile; - săptămânale (one week).

Riscul pe piaţa monetară este redus, datorită cunoaşterii în detaliu a partenerilor, stabilirii prealabile a unor limite valorice de creditare, transparenţei sistemului de tranzacţionare, rolului regulator al băncii centrale şi sistemului de garantare bazat pe titluri eligibile şi foarte puţin volatile volatile.

Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate, după specificul lor, în două categorii şi anume:

- facilităţi permanente acordate băncilor de către BNR; - operaţiuni de piaţă monetară ale BNR.

La rândul lor, acestea din urmă se pot desfăşura: - prin licitaţie şi pe baze multilaterale competitive; - prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.

Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile de stat, certificatele de depozit emise de BNR, precum şi alte categorii de active negociabile care îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt în proprietatea băncii prezentatoare; - nu sunt gajate sau sechestrate; - au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate; - au cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate; - nu sunt emise de banca prezentatoare.

Scadenţa acestor operaţiuni este de maxim 90 de zile calendaristice, cu excepţia emiterii certificatelor de depozit, pentru care scadenţa maximă este de un an. Practic, scadenţele efective nu depăşesc, însă, o săptămână, o pondere semnificativă având-o tranzacţiile overnight.

Facilităţile permanente îmbracă două forme: - facilitatea de creditare constând în posibilitatea ca Banca Naţională a

României să ofere băncilor credit overnight; - facilitatea de depozit, respectiv posibilitatea ca Banca Naţio-nală a

României să accepte depozite overnight de la bănci. Nivelul zilnic al ratei dobânzii - rata lombard - reprezintă, de regulă, nivelul

maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Ea este anunţată în avans şi se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia “număr de zile/360”. Dobânda se plăteşte o dată cu rambursarea creditului.

Operaţiunilor de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate la iniţiativa băncii centrale şi implică una dintre următoarele categorii de tranzacţii:

- cumpărări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare ; - vânzări reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare ; - acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, care

rămân în proprietatea băncilor debitoare; - vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;

18

- emitere de certificate de depozit, incluzând şi vânzarea acestor titluri băncilor comerciale;

- swap valutar; - atragere de depozite cu scadenţa prestabilită de la băncile-participanţi

eligibili. În funcţie de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza :

- licitaţii la rată fixă, caz în care Banca Naţională specifică în avans rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care doresc să le tranzacţioneze la parametrii anunţaţi;

- licitaţii la rată variabilă, situaţie în care Banca Naţională poate specifica în avans minimul su maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante fac ofertă asupra sumelor şi parametrilor la care doresc să tranzacţioneze cu BNR. Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale : anunţarea

licitaţiei, transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie, alocarea sumelor (pro rata - pentru licitaţia la rată fixă ; crescător sau descrescător - pentru licitaţia la rată variabilă), anunţarea rezultatelor licitaţiei.

Procedurile bilaterale, denumite şi proceduri de avarie sunt proceduri prin care Banca Naţională a României încheie tranzacţii cu una sau mai multe bănci, fără licitaţie. Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacţii:

- cumpărări sau vânzări reversibile (repo / reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare;

- vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare; - swap valutar; - atragere de depozite.

Fiind vorba despre o modalitate de excepţie, pe care băncile comerciale o utilizează în managementul lichidităţii după ce au fost epuizate procedurile standard, este evident că parametrii tranzacţiilor (şi, în special rata dobânzii) vor avea un caracter restrictiv şi penalizator.

5.3. Managementul lichidităţii Lichiditatea reprezintă capacitatea de a face faţă în orice moment la

angajamentele financiare asumate sau, prin extensie, posibilitatea de „mobiliza” rapid activele disponibile, adică de a le transforma în bani

Vom discerne între: - lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înşişi; - lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate

oricând şi cu costuri rezonabile în bani, - lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă

de timp mai îndelungată sau incumbă costuri substanţiale. O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele necesare, caz în care vom deosebi:

- lichiditatea stocată: numerarul şi depozitele la alte bănci; certificatele de depozit; titlurile negociabile; titlurile primite în pensiune; creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;

- lichiditate cumpărată: creditele obţinute de la banca centrală, de la alte bănci sau de pe pieţele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de valori mari. Noţiunea de poziţie monetară reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale

unei bănci la un moment dat, clasificate în următoarele categorii:

19

- numerarul aflat în casieriile băncii şi în seifurile sale; - disponibilităţile aflate în contul băncii centrale; - disponibilităţile din conturile băncilor corespondente; - sumele în tranzit (float).

Funcţii ale managementului lichidităţii: - asigurarea suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu

cerinţele clienţilor; - optimizarea raportului complex cost-risc-profit; - sporirea credibilităţii instituţiilor bancare; - previziunea în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de

scadenţe a resurselor şi plasamentelor. Structurarea poziţiilor bilanţiere în: active certe, lichide (numerarul;

disponibilul în contul curent al băncii la BNR; disponibilul în conturi curente la alte bănci; sumele în tranzit; bonurile de tezaur) sau nelichide (diferitele categorii de credite acordate populaţiei sau agenţilor economici; imobiliare ş.a.) şi active potenţiale incluzând creşterea prevăzută a creditelor.

Resursele se structurează, în mod asemănător, în: resurse certe, reprezentate de pasivele volatile (depozitele la vedere; împrumuturile pe termen scurt) şi cele stabile (depozitele la termen; capitalul propriu; capitalul suplimentar), respectiv în resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor.

Sistemul de Indicatori utilizaţi: - pentru echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă de scadenţe (nivelul

pasivelor nete simple, nivelul pasivelor nete cumulate, indicele de lichiditate, transformarea medie a scadenţelor);

- nivelul lichidităţii imediate (poziţia lichidităţii, nivelul de îndatorare pe termen scurt);

- indicatori specifici privind lichiditatea stocată (poziţia monetară, lichiditatea generată de titlurile de valoare, poziţia netă în raport cu banca centrală);

- indicatori specifici privind lichiditatea cumpărată (indicele pasivelor foarte lichide, indicele plasamentelor vulnerabile, indicele depozitelor stabile);

- ratele de referinţă ale lichidităţii Din punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul lichidităţii

presupune atribuţii numeroase şi diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a entităţilor implicate şi de specializarea diferitelor compartimente.

5.4. Rezervele minime obligatorii Rezervele minime obligatorii constituie un instrument al politicii monetare şi

de credit utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.

Domeniul de aplicare include: băncile - persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice străine, casele centrale ale cooperativelor de credit.

Niveluri ale rezervelor minime obligatorii : - nivelul prevăzut: produsul dintre baza de calcul aferentă perioadei de

observare şi rata rezervelor minime obligatorii; - nivelul efectiv - soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul

în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare.

20

Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul, respectiv intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente.

Perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în conturile deschise la BNR nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, respectiv intervalul dintre data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o reprezintă media soldurilor zilnice, pe perioada de observare, ale elementelor de pasiv din bilanţul instituţiilor de credit, asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii.

Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de BNR în funcţie de obiectivele sale de politică monetară.

Rezervele minime obligatorii în lei se menţin în conturile curente, iar cele în valută se menţin în conturile «LORO» pe care instituţiile de credit le au deschise la BNR.

BNR plăteşte o dobândă pentru nivelul efectiv al rezervelor, până la nivelul prevăzut, care se stabileşte periodic, cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii pentru depunerile la vedere practicate de bănci. Pentru excedentul de rezerve, BNR nu plăteşte dobândă. Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferentă, a cărei rată se stabileşte periodic de Banca Naţională

În situaţia în care o instituţie de credit înregistrează deficit de rezerve în două perioade de aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri prudenţiale, prin inspecţie la sediu din partea BNR.

6. Capitalul bancar şi managementul operaţiunilor pasive 6.1. Capitalul bancar; funcţii şi structură Băncile sunt, înainte de toate, societăţi comerciale şi, din această

perspectivă, se supun reglementărilor legale în materie care solicită, printre altele, existenţa unui anumit nivel al capitalului social.

Funcţii ale capitalului : - asigurarea cadrului de funcţionare instituţională ; - asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment ; - factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa

depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei ; - regulator al creşterii instituţionale.

Structura capitalului bancar: - capitalul propriu, format din capitalul iniţial (capitalul social, primele legate

de capital, rezerva legală, rezervele statutare, alte rezerve, rezultatul reportat pozitiv, rezultatul net al exerciţiului financiar curent) şi fondul pentru riscuri bancare generale;

- capitalul suplimentar (rezerva generală pentru riscul de credit, rezervele din reevaluarea patrimoniului, împrumuturile subordonate, alte elemente prevăzute de normele BNR). Noţiunea de fonduri proprii reprezintă suma capitalului propriu şi a celui

suplimentar, din care se deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire, a celor de cercetare şi dezvoltare, a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor drepturi şi active similare, valoarea netă a fondului comercial, avansurile aferente imobilizărilor necorporale, valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social.

21

Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii sunt valabile o serie de limitări privind ponderea maximă a capitalului suplimentar, condiţiile referitoare la împrumuturile subordonate şi datoria subordonată, nivelul maxim al participaţiilor la alte instituţii financiar-bancare.

6.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării

riscului bancar Adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului minim

de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate, de natură să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.

Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke şi se bazează pe relaţia:

100

8≥riscdefunctieinponderateActive

propriuCapital,

în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt: - 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale (risc 0); - 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%); - 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%); - 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).

În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:

- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%); - 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare

de peste un an (risc 50%); - 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).

Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului operaţional, duce la relaţia:

%8≥++

loperationarisculdinpiataderisculdefunctiecreditderisculdefunctiepotentialePierderiponderateActiveponderateActive

capitalTotal

Posibilităţi de acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului : - restructurarea portofoliului de active ; - diminuarea globală a activului ; - majorarea capitalului ; - consolidarea capitalului. Sub rezerva acceptării de către băncile centrale, evaluarea riscurilor este

recomandat (Comitetul de la Basel) a fi realizată prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale. O altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global.

Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului.

22

Norma Băncii Naţionale a României în materie nr. 5/2004 cuprinde: - limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:

%8exp

≥netaunere

propriucapital

%12exp

≥netaunere

propriifonduri

- limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat: � 20% din fondurile proprii pentru expunerile mari; � 20% pentru împrumuturile persoanelor aflate în relaţii speciale cu

banca (afiliate). 6.3. Depozitele bancare şi gestiunea acestora Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu

sens: - ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători; - ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.

Formele de existenţă ale depozitelor bancare: - depozite la vedere; - depozite la termen.

O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de economii, dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor, retragerile fiind realizate în regim de preavizare.

Noi forme de depozite. - depozitul de tip sweep (transferul automat al sumelor peste o anumită limită

de disponibil într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital); - depozitul tip tampon (se bazează pe o logică inversă, titularul are acces fără

restricţii numai la excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit); - conturile cash-management (subconturi conexate, oferind variante diferite

privind nivelul dobânzii şi gradul de acces; bază de ofertare a unor alte facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a.). Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare:

- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor - operaţiuni curente cu clienţii - operaţiuni de evidenţă - operaţiuni de control

În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind secretul profesional.

Alte aspecte privind gestiunea internă a depozitelor : - separarea conturilor active de cele inactive; - separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii; - data efectuării operaţiunilor (value date).

6.4. Garantarea depozitelor bancare Poziţii convergente:

- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător; - interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a

riscului reputaţional;

23

- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

- ca mod de funcţionare, vom întâlni: � structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii

obligaţiilor băncilor falimentare; � structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;

- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază: � fondurile administrate public; � fondurile administrate privat;

- după caracterul contribuţiilor, se disting: � fondurile obligatorii � fondurile facultative.

În România, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost constituit ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului, cu avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor.

Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit autorizate de către autoritatea competentă română să primească depozite de la public, inclusiv sucursalele acestora cu sediul în străinătate.

Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină, cu anumite excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare.

Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare (în 2005, echivalentul în lei a 10.000 euro, în 2007, echivalentul în lei a 20.000 euro).

Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din capitalul social iar contribuţia anuală se determină prin aplicarea la baza de calcul aferentă anului precedent anului de plată a următoarelor cote:

- 0,5% în anul 2005; - 0,4% în anul 2006; - 0,3% începând cu anul 2007.

Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor.

Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

6.5. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de

genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală.

24

Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar.

Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor, cuprinzând, fără a fi limitative:

- deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de card; - deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare; - închirierea de casete de siguranţă; - efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente financiare,

valută, metale şi pietre preţioase, a căror valoare depăşeşte 10.000 euro în echivalent;

- operaţiunile cu numerar care depăşesc 10.000 euro în echivalent; - acordarea de credite şi operaţiuni cu efecte de comerţ.

Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă: - o politică de acceptare a clientului; - proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria

de clientelă corespunzătoare; - modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare; - monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării

tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora; - modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu

există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor; - proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor

elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora; - programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.

În afara obligaţiei de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor operaţiunile în cazul cărora suspectează că fondurile provin din, au legătură cu, sau urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de infracţiuni, instituţiile de credit raportează operaţiunile suspecte şi Băncii Naţionale a României prin Direcţia supraveghere.

7. Managementul operaţiunilor de creditare 7.1. Creditul bancar; tipologia creditelor

Activitatea de creditare poate fi definită ca un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător.

Creditul bancar poate fi structurat după mai multe criterii: - perioada de rambursare (credite pe termen scurt, mediu sau lung); - natura debitorului (persoane fizice, juridice, alte bănci, statul); - destinaţia (productive - pentru activitate curentă sau investiţii, pentru

consum); - calitatea creditului (performante, neperformante).

Alte criterii privind detalierea creditelor: moneda de acordare, numărul creditorilor (sindicalizări, finanţări structurate), sistemul de garantare (credit

25

personal sau real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring), transferabilitate ş.a.

Principala funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în conturile bancare, către beneficiarii de fonduri.

Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice.

Sursele de informaţii utilizate în procesul de fundamentare a programelor de creditare provin din:

- programele prioritare vizând dezvoltarea macroeconomică; - prognozele instituţiilor specializate şi ale sistemului bancar; - tendinţele în materia solicitărilor de credit, bazate pe istoricul, structura şi

factorii previzibili de influenţă; - politica autorităţii de reglementare şi supraveghere în materie; - strategia de dezvoltare şi priorităţile instituţiei de credit.

7.2. Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la

aspectele formale, de natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.

Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară. Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali de o manieră care să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client. Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri referitoare la acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care dispune debitorul. Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie analizată şi din perspectiva trendului de evoluţie a economiei, în ansamblul său. Garanţiile pot fi reale (dreptul la reţinere de către creditor a bunurilor ce au făcut obiectul creditului, până la rambursarea integrală ; gajul, cu sau fără deposedare ; ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului ; privilegiul - general (mobiliar) sau special (imobiliar) - conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate la plată, dacă deţin o garanţie asupra patrimoniului debitorului) sau personale (simple sau solidare), constând în angajamente de plată, în situaţia de incapacitate a debitorului, luate de către terţi.

Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci şi un criteriu de clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză al serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării corespondenţei dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.

Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare a fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut. Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi data plăţii, dar şi modalitatea de stabilire (fixă, variabilă).

26

Tranzacţia este regula potrivit căreia convenţia de credit negociată cu clientul, pe baza unui sistem de informare organizat şi în condiţiile standardelor proprii fiecărei bănci, se referă la un anume produs sau serviciu bancar, ca de pildă: o linie de credit, o scrisoare de garanţie, scontarea unor titluri ş.a.

Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă acestora - potrivit legii bancare - calitatea de titluri executorii, în funcţie de obligaţiile şi drepturile convenite şi stipulate de părţi în textul contractual.

Transferabilitatea priveşte, în primul rând, posibilitatea titularului unui instrument de credit de a ceda unui terţ dreptul de încasare, atât pentru suma împrumutată cât şi pentru veniturile aferente (dobânzi, comisioane). Transferul se poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în cauză, sau prin intermediul pieţei de capital, prin procedura numită titularizare.

7.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de

analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură preponderent salarială şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne.

Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit constituie o primă etapă de identificare a capacităţii de rambursare, privită din punct de vedere istoric. Vom avea în vedere, în acest sens, trei paliere de evaluare şi anume:

- analiza bilanţului contabil; - analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere; - analiza bonităţii clientului.

Analiza bilanţului contabil presupune existenţa unei serii de raportări financiare întinse pe minim trei ani, de preferinţă auditate şi a balanţelor de verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea obţinerii unor situaţii comparative şi a sesizării tendinţelor de evoluţie a indicatorilor relevanţi.

Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori: - imobilizările corporale şi necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire; - decontările, vărsămintele, datoriile şi obligaţiile faţă de terţi; - costurile şi structura acestora pe categorii.

Analiza profitabilităţii se realizează pe baza contului de profit şi pierdere, care permite detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a rezultatelor aferente celor trei fluxuri economice de bază:

- fluxurile de exploatare; - fluxurile financiare; - fluxurile extraordinare.

La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor aferenţi celor trei categorii de activităţi

Analiza bonităţii solicitanţilor de credite se bazează tot pe informaţii din situaţiile financiare, la care se adaugă date privind investiţiile în curs de realizare. Structurarea analizei privind bonitatea se face pe trei categorii de indicatori:

- indicatori privind dimensiunea şi structura afacerilor derulate; - indicatori privind performanţele economico-financiare; - indicatori privind investiţiile solicitantului.

27

Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat nu se rezumă la extrapolarea trendurilor determinate în urma analizei istoricului firmei, ci ia în considerare şi posibilităţile de dezvoltare a afacerii pe seama creditului solicitat. O primă informaţie relevantă în acest sens priveşte necesarul de finanţare, în orizontul de timp ce va constitui perioada de rambursare a creditului:

( )platituidividendulindicelex

teprevizionavanzari

profitdemarja

taprevizionavanzarilorificarea

xvanzaripasive

taprevizionavanzarilorificarea

xvanzariactive

totalaFinantare

−

−−

−−=

1

)(mod

)(mod

Planul de afaceri trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii, cum sunt: - obiectivele strategice ale afacerii; - analiza SWOT a istoricului şi planurilor de dezvoltare; - detalierea coordonatelor specifice: nişă de piaţă, tehnologie, tehnici de

marketing ş.a. - modalitatea de acoperire a necesarului de finanţare; - sistemul de monitorizare şi de corecţie a abaterilor.

El trebuie să fie însoţit de un buget previzionat de venituri şi cheltuieli, pentru fiecare an din orizontul de timp considerat, Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidenţiere a evoluţiei încasărilor şi plăţilor, care au ca rezultat variaţia soldului de lichidităţi de la o perioadă la alta. Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele coordonate principale:

- identificarea principalelor surse generatoare de lichidităţi; - identificarea factorilor de influenţă a capacitatii activităţii clientului de a

genera lichidităţi; - evaluarea capacităţii de rambursare a creditului, de plată a dobâzilor şi

comisioanelor aferente; - elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind de la

ipoteze de lucru diferite (pesimiste - optimiste - medii). Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanţii de credite, deseori ignorată în fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă complementară analizelor cantitative, prin care se întregeşte viziunea băncii asupra riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii săi. Componenta internă a factorilor de natură calitativă priveşte calitatea managementului firmei, specificul activităţilor şi modalitatea de abordare strategică a afacerilor derulate. Componenta externă a factorilor calitativi are în vedere, în primul rând, segmentul de piaţă vizat şi nivelul de concurenţă, dar şi racordarea la circuitul economic extern. Nu pot fi omise aspectele referitoare la politica generală a statului în domeniul specific de activitate sau în privinţa fiscalităţii, nivelul de reglementare al activităţilor desfăşurate, influenţele derivând din poziţia geografică şi alte repere de acest gen.

7.3. Decizia de creditare şi administrarea creditului

Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie.

28

Criteriile avute în vedere în acest sens (principiul celor 6 „C” ) privesc: - caracterul, care se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa creditul; - capacitatea priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui

flux de numerar corespunzător; - capitalul este un reper care indică forţa financiară proprie; - colateralul sau garanţia constă în activele care susţin împrumutul; - condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă de

influenţa factorilor externi; - conformitatea faţă de normele legale.

Credit-scoring-ul, utilizat mai ales în creditarea persoanelor fizice, reprezintă un instrument de evaluare automată, utilizat atât în aprecierea a cererilor de creditare, cât şi a riscului ce poate apărea în derularea creditelor în curs. Evaluarea şi notarea creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării fiecărui credit personal. Credit-scoring-ul se bazează pe date şi statistici reale şi este, de obicei, mult mai de încredere decât alte metode subiective de judecată.

Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui decident uman şi structurată pe două niveluri de analiză.

În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu furnizorii şi clienţii, comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de abordare a obligaţiilor bugetare şi potenţialul intrinsec de dezvoltare. Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe baza exemplelor) a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluţii ce depind de condiţiile economico-financiare specifice fiecărui caz în parte. Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor responsabili, cu atribuţii în evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare.

Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de operaţiuni, dintre care sunt de menţionat evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu graficele convenite prin convenţia de credi-tare şi urmărirea evoluţiei sistemului de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare. Clasificarea creditelor a fost tratată în cadrul unui capitol precedent, în strânsă legătură cu sistemul de provizionare. Ea stă, însă, şi la baza unor decizii individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte (revizuirea condiţiilor, rambursarea anticipată, procedurile de executare silită).

Executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu preţul declanşării procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici, reprezintă un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situaţii, este doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.

8. Managementul operaţiunilor cu titluri 8.1. Categorii de titluri şi operaţiuni uzuale Categorii de titluri:

- valori mobiliare tranzacţionate pe pieţele reglementate şi supravegheate; - titluri de stat şi ale administraţiei locale: bilete de tezaur, certificate de

trezorerie, obligaţiuni de stat şi municipale;

29

- titluri de creanţă negociabile: certificate de depozit, certificate de investitor, instrumente de credit;

- acţiuni necotate ale unor societăţi comerciale. Gruparea titlurilor pornind de la destinaţia pe care le-o dă posesorul lor

temporar, în funcţie de propriile politici de gestiune a portofoliului: - titluri de tranzacţie (speculative) perioadă scurtă de deţinere, de regulă

maxim şase luni, intenţia băncii fiind aceea de a le vinde la un moment favorabil al pieţei, cu mult înainte de scadenţa lor;

- titluri de plasament, cu o durată mai lungă de deţinere, nu necesită menţinerea în portofoliu până la scadenţă, urmând a fi valorificate fie în funcţie de evoluţia pieţei, fie legat de necesităţile proprii privind lichiditatea;

- titlurile de investiţii, menţinute în portofoliu, de regulă, până la scadenţă, veniturile aferente fiind obţinute, în special, din dobânzile asociate şi, mai rar, din valorificarea evoluţiei cursului. Revizuirea periodică a portofoliului de titluri, în funcţie de caracteristicile

acestora, poate conduce la operaţii de reclasare, dintr-o categorie în alta, dar şi la evidenţierea unor necesităţi de împrospătare, de valorificare imediată sau de clasare (ca pierderi).

Operaţiunile de schimb îmbracă mai multe forme şi anume: - cesiunile definitive: schimbul titlurilor cu disponibilităţi, în ambele sensuri, în

funcţie de necesităţile de lichiditate; - cesiunile temporare (pensiuni), includ acordul părţilor de retrocedare a

titlurilor cesionate, la un anumit moment şi la un preţ convenit (pensiuni simple sau livrate);

- împrumuturile de titluri, garantate - de obicei - prin remiterea altor titluri sau colaterale. Operaţiunile de gestiune curentă a titlurilor se aseamănă cu cele privind

managementul trezoreriei şi se desfăşoară pe două paliere distincte: - activităţi front-end care culeg informaţii despre evenimentele din piaţă, le

structurează şi le evaluează cu scopul de a facilita luarea deciziei în procesul achiziţiei sau vânzării de titluri;

- activităţi back-end care au drept scop: monitorizarea tranzacţiilor, monitorizarea titlurilor şi colectarea veniturilor. Operaţiunile de contabilizare a titlurilor pentru terţi sunt specifice segmentului

de privat-banking şi au relevanţă, sub aspectul acurateţei, exhaustivităţii şi promptitudinii informaţiilor, atât pentru clienţi, cât şi pentru conducerea băncii.

8.2. Managementul portofoliului Principii de construirea unui portofoliu echilibrat şi eficient :

- alegerea instrumentelor de investire care corespund propriilor necesităţi (acţiuni - câştig de capital, obligaţiuni - sporirea randamentului principalului);

- investirea la momentul în care piaţa, în ansamblul său, este în creştere; - sesizarea “fragilităţii” titlurilor care au înregistrat o creştere semnificativă; - diversificarea plasamentelor ; - investirea numai în sectoarele performante, ţinând cont de mişcarea de

“simpatie" a titlurilor diferitelor societăţi din acelaşi domeniu; - însuşirea, fără ezitare a beneficiilor realizate şi vinderea titlurilor care nu

aduc satisfacţiile sperate; - analiza complexă a titlurilor care urmează a fi achiziţionate.

30

Managementului portofoliului de obligaţiuni cuprinde mai multe etape care se referă la următoarele coordonate de acţiune:

- alegerea obiectivelor, apreciind şi nivelul de compatibilitate a acestora; - stabilirea structurii portofoliului de bază (faza de analiză şi faza de alocare

propriu-zisă a activelor); - administrarea poziţiilor din portofoliu (arbitrajul), prin strategii privind

acoperirea riscului de variaţie a dobânzii, din rândul cărora vom menţiona: � proceduri de tip SWAP, între obligaţiuni cu dobândă fixă şi variabilă; � tranzacţii FUTURES pentru estimarea curbei dobânzilor; � alte forme de acoperire a riscului dobânzii pe piaţa OTC (titluri în

contrapartidă, opţiuni de lichidizare a portofoliului) ; - evaluarea periodică ; - măsurarea performanţei.

Problemele cu care se confruntă investitorul bancar privesc: considerarea implicaţiilor legate de calitatea emitentului (ratingul sau „calitatea semnăturii”) şi estimarea riscului ratei dobânzii.

În arbitrajul obligaţiunilor, asumarea riscului de variaţie a dobânzilor de pe piaţă presupune două opţiuni decizionale diferite:

- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în scădere este de preferat să facem plasamente în obligaţiuni pe termen lung;

- când nivelul dobânzilor de pe piaţă este în creştere este de preferat să reducem ponderea plasamentelor în obligaţiuni cu termen lung de maturitate. Regula generală, în cazul subscrierii de obligaţiuni sau al achiziţiei

acestora de pe piaţa secundară, este că - pe fondul unei scăderi a ratei dobânzii - sunt de preferat titlurile cu o durată mai mare de imunizare şi, implicit, o sensibilitate mai puternică, în timp ce expectaţiile de creştere a nivelului dobânzilor impun selecţia unor titluri cu o durată cât mai mică de imunizare şi, respectiv, o sensibilitate foarte redusă.

La fel ca şi în cazul obligaţiunilor, managementul portofoliului de acţiuni presupune o serie de opţiuni privind selecţia titlurilor în care urmează a se investi, precum şi referitoare la perioada de deţinere.

Există mai multe sisteme de analiză care privesc, în ultimă instanţă, acelaşi fenomen şi care trebuie utilizate în mod corelat. Analiza fundamentală (stock picking) presupune alegerea titlurilor care promit cel mai mult în privinţa beneficiilor viitoare, indiferent cum se vor realiza acestea: prin dividende sau prin creşterea preţului bursier. Ea poate fi structurată, la rândul ei, pe trei niveluri sau coordonate:

- analiza economică a firmei încearcă să distingă punctele tari şi cele slabe în ceea ce priveşte poziţia pe piaţă a emitentului ;

- analiza financiară se referă, în principal, la datele din bilanţ şi din contul de profit şi pierderi, care pot da indicii relevante privind atractivitatea tilurilor emise de companii;

- analiza bursieră (de piaţă) operează cu indicatori care se referă la randamentul investiţiilor în acţiuni, prin prisma dividendelor obtenabile şi a creşterii cursului acestora. Analiza grafică, numită şi analiza chartistă, sau analiza tehnică, se bazează

pe mişcarea preţurilor ca rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Proiecţiile cursurilor viitoare ale acţiunilor pe piaţă ignoră, aşadar, alte elemente de analiză, fiind raportate exclusiv la extrapolarea tendinţelor de creştere sau de

31

descreştere a valorii de piaţă a titlurilor considerate, în contextul modelelor şi configuraţiilor avute în vedere.

Avem de-a face cu stabilirea unui nivel de variaţie previzibilă, mărginit de două drepte care unesc minimele, respectiv maximele relative ale cursului înregistrat, denumite dreaptă suport şi dreaptă de rezistenţă, modelul de variaţie cel mai cunoscut fiind de tip tunel.

Tendinţa de ieşire din tunel prin partea superioară sau „spargerea” dreptei de rezistenţă este un semnal de cumpărare, datorat tendinţei de creştere a cursului bursier, în timp ce „spargerea” dreptei suport reflectă tendinţa de depreciere a cursului fiind un semnal de vânzare

Alte configuraţii întâlnite în analiza grafică sunt: configuraţiile de tip „con” sau „triunghi” (cu sens ascendent sau descendent), configuraţiile de tip „M” şi „W”, configuraţii date de modelul numit “valurile lui Elliot”.

Analiza cantitativă presupune alegerea portofoliului de acţiuni în contextul optimizării raportului risc-rentabilitate. Se consideră că nivelul de variaţie al cursului unei acţiuni este influenţat de evoluţia generală a pieţei bursiere, concretizată în riscul sistematic şi de elementele specifice fiecărui titlu, cărora le corespunde riscul specific, diferenţiat sau diversificabil. Acesta din urmă poartă, la rândul său, alături de coordonatele individuale generate de emitentul sau deţinătorii titlului în cauză, şi amprenta sectorului economic căruia îi aparţine.

Valoarea coeficientului β , care exprimă sensibilitatea titlului la fluctuaţiile pieţei, structurează acţiunile în trei categorii şi anume:

- titluri ofensive sau titluri de creştere, pentru care β > 1 şi care amplifică variaţia previzibilă a cursului mediu de piaţă;

- titluri defensive, pentru care β < 1 şi care reduc nivelul de influenţă al pieţei (riscul sistematic);

- titluri neutre (stock value), pentru care β = 1, a căror evoluţie se aliniază la tendinţele pieţei. Experienţa a arătat că pentru investitorii relativ pasivi, aşa cum sunt

băncile, este de preferat ca baza portofoliului de acţiuni să fie constituită din titluri neutre. Evident că, în cazul unor tendinţe stabile de creştere a cursului pieţei, pentru creşterea randamentului se va investi preponderent în acţiuni ofensive, în timp ce în perioadele de recesiune vor fi preferate cele defensive, ţinându-se însă cont şi de costurile implicate de acest arbitraj.

8.3. Emisiuni de titluri; facilităţi acordate terţilor Băncile sunt, în primul rând, societăţi comerciale şi, în această calitate, pot

să recurgă la emisiuni proprii de titluri. În plus, ele pot oferi o serie de facilităţi clienţilor care îşi propun obţinerea de fonduri din piaţa monetară sau de capital.

Titlurile emise de bănci sunt împărţite în două categorii: - acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi subordonate (titluri care afectează capitalul

sau fondurile proprii); - titluri de creanţă negociabile.

Mult mai semnificativă sub aspectul activităţii propriu-zise a băncilor, în calitatea lor de intermediari, este acordarea de facilităţi pentru terţi privind emisiunea de titluri, în funcţie de criteriile de eligibilitate legate de bonitatea firmei, potenţialul ei financiar şi, nu în ultimul rând, de istoricul relaţiilor cu banca în cauză.

logica unei asemenea colaborări presupune o serie de avantaje reciproce

32

În mod concret aceste facilităţi îmbracă diferite forme: intermedierea distribuţiei de titluri, subscrierea parţială sau garantarea plasării titlurilor emise, acordarea de credite şi garanţii bancare (acceptare, aval ş.a.). Facilitatea de emisiune a titlurilor – NIF (Note Issuance Facility) constă în aranjamente de credit reînnoibile, titlurile emise de debitor fiind pe termen scurt - de regulă, 3 – 6 luni.

Facilităţile de emisiune reînnoibile – RUF (Revolving Underwriting Facility) sunt facilităţi de finanţare pe termen mediu şi lung, ajungând până la 6-7 ani prin care se garantează vânzarea titlurilor emise pe termen scurt de către clientul băncii. Facilităţile cu opţiuni multiple – MOFF (Multiple Options Founding Facility)

constau tot în facilităţi de finanţare pe termen mediu, dar permit clientului-emitent să aleagă dintre mai multe variante de finanţare ce se diferenţiază prin mai mulţi parametri, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul dobânzii.

Garanţiile pentru facilităţile de emisiune a titlurilor - SNIF (Standby Note Issuance Facility) reprezintă, din punctul de vedere al băncii o operaţiune extrabilanţieră. Garanţia băncii priveşte posibilitatea ca debitorul-emitent să nu-şi poată achita obligaţiile la scadenţa propriilor titluri, caz în care banca se subrogă în plata eventualelor datorii ale acestuia.

8.4. Titularizarea Modalitate de refinanţare a băncilor, prin conversia creanţelor decurgând

din credite în disponibilităţi, care se realizează la intersecţia pieţei bancare cu piaţa de capital, către instituţii specializate de plasament, care emit în contrapartidă titluri negociabile.

Figura 3. Principalele etape ale procesului de titularizare

Nu orice creanţă este eligibilă în procesul de titularizare, fiind de preferat creanţele garantate corespunzător, cele bazate pe contracte standard şi care au o scadenţă care să permită fructificarea beneficiilor conexe.

Metode de implicare a băncii în diminuarea riscului de ansamblu: - convenţia de înlocuire a creditelor neperformante cu alte creanţe;

I n v e s t i t o r i 9. distribuire 4. colectare 3. recrutare sume din resurse de la deţinători încasări subscriitori de capital

Fond de plasament

8. transfer 5. contract 6. transfer 2. selectare sume (rate+ vânzare sume pentru lot creanţe +dobânzi - creanţe lotul pentru - comisioane) titularizat titularizare

B a n c a 7. încasare 1. acordare rate şi dobânzi credite

D e b i t o r i

Pi

aţa

banc

ară

Piaţa

de

capi

tal

(cr

edite

)

(titl

uri)

33

- contractele de asigurare a creditului (a riscului de neplată); - constituirea unei rezerve suplimentare de creanţe.

Avantajele procesului - pentru bănci:

� optimizarea bilanţului, prin crearea de lichidităţi, pe seama reconfigurării nivelului de solvabilitate, prin transferul asupra investitorilor a unor categorii de risc (riscul dobânzii, riscul rambursării anticipate), potrivit potenţialului de creştere oferit de regenerarea resurselor;

� optimizarea raportului dintre venituri şi cheltuieli, prin comisioanele primite în calitate de agent încasator, prin celelalte comisioane legate de derularea creditului, prin diminuarea cheltuielilor efectuate pe piaţa monetară pentru procurarea de lichidităţi;

� compensarea pierderilor decurgând din dezintermediere. - pentru investitori:

� extinderea ofertei de titluri pe piaţa de capital; � apariţia unor titluri cu randament constant şi sigur şi având un risc limitat; � accesibilitatea titlurilor pentru neprofesionişti; � posibilitatea diversificării titlurilor de acest gen.

- pentru clienţii băncii: � siguranţa asupra resurselor de creditare ale băncii; � menţinerea unui cost rezonabil al creditului.

- pentru economie, în ansamblul ei: - stabilitatea şi consolidarea sistemului bancar (prevenirea riscului sistemic); - disponibilizarea resurselor pentru finanţarea dezvoltării economice; - dezvoltarea pieţei de capital; - posibilitatea de angajare a unor capitaluri externe.

9. Managementul operaţiunilor valutare 9.1. Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea

riscului valutar Poziţia de schimb, numită şi poziţie valutară, ilustrează expunerea

instituţiilor de credit faţă de riscul valutar. Poziţia valutară individuală - diferenţa între creanţele şi obligaţiile asumate

în aceeaşi valută. Poziţia valutară individuală ajustată - cu echivalentul în lei, actualizat, al

capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize.

Poziţia valutară totală - valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate.

Poziţia de schimb lungă - nivelul creanţelor valutare depăşeşte nivelul obligaţiilor în valută.

Poziţia de schimb scurtă - angajamentele în valută depăşesc creanţele valutare.

Poziţia de schimb structurală - vizează elementele de natură patrimonială care se regăsesc în conturile bilanţiere (titlurile aferente activităţii de portofoliu, participaţiile deţinute în cadrul altor instituţii financiare; dotări ale subsidiarelor din străinătate).

34

Poziţia de schimb operaţională include elemente extrabilanţiere (tranzacţii valutare la termen, cele la vedere în intervalul dintre iniţierea tranzacţiei şi momentul decontării, angajamente de creditare; dobânzi în valută ; tranzacţii la termen cu titluri).

Cerinţe prudenţiale referitoare la poziţia valutară (limitări): - maxim 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre poziţiile

valutare individuale ajustate; - maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia valutară

totală. Obligaţii: - sistem de evidenţă pentru : înregistrarea permanentă şi imediată a

operaţiunilor în devize, calcularea rezultatelor acestora şi determinarea poziţiilor valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;

- sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie al băncii, care să respecte reglementările în domeniu şi care să urmărească încadrarea poziţiilor valutare în limitele prezentate anterior;

- sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne, necesar în vederea îndeplinirii dispoziţiilor precedente;

- desemnarea unui conducător care să asigure coordonarea permanentă a activităţii valutare a băncii.

Raportarea de către bănci la Banca Naţională a nivelului poziţiilor lor valutare se realizează zilnic.

9.2. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor Operaţiunile de casă includ încasările şi plăţile în valută, precum şi aşa-

numitele operaţiuni de schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de valută realizate prin intermediul caselor sau birourilor de schimb valutar.

Operaţiunile de cont curent şi de atragere a depozitelor cuprind încasările şi plăţile curente, aferente tranzacţiilor comerciale, oferta de instrumente de decontare la termen şi modalităţile de fructificare a disponibilităţilor valutare.

Operaţiunile de creditare sunt o consecinţă firească a necesităţii băncilor de a efectua plasamente cât mai bine remunerate şi, în acelaşi timp, a necesităţii companiilor de a obţine finanţări în monedele în care îşi obţin veniturile. Ratele de referinţă: LIBOR (USD) şi EURIBOR (Euro). Marja sau prima de risc se adaugă la dobânda de referinţă şi se stabileşte în funcţie de riscul de credit aferent fiecărui client sau pe categorii de clienţi.

Participarea instituţiilor de credit la piaţa valutară, în ideea plasării excedentelor şi acoperirii deficitelor de trezorerie; termene scurte, predomină tranzacţiile overnight sau, pentru decalaje orare mai mari, cele de tip tomnext (tomorrow next).

9.3. Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar Operaţiunile de schimb valutar la vedere (sau de tip spot) se realizează,

în general, pe piaţa interbancară fie în raport cu moneda naţională, fie între valute diferite şi au un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim două zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.

35

Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară (tranzacţii forward), cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte futures pe valută.

Cursul de schimb la termen se poate estima, pe baza evoluţiei dobânzilor la cele pe toată durata contractului două valute, potrivit relaţiei:

3601001

3601001

2

1

0 td

td

CCto

⋅+

⋅+= .

Diferenţa dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment (∆ = Cto - Ct) are următoarele semnificaţii:

- report (∆ > 0); este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de cumpărare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul vânzărilor la termen;

- deport (∆ < 0); este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de vânzare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul cumpărărilor la termen. Scop: operaţiuni de tip hedging şi operaţiuni speculative Swap-ul valutar - atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea

de plasamente într-o altă valută. Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb

pe care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi: Swap-ul de trezorerie - două operaţiuni de schimb al unei sume, exprimată

în aceeaşi valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această ordine; pentru perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data scadenţei, nu se calculează şi nu se plăteşte, respectiv nu se încasează, nici o dobândă.

Swapul financiar - o operaţiune de schimb la vedere conexată cu operaţiunea simetrică de schimb la termen, data scadenţei fiind momentul livrării reciproce a valutelor temporar deţinute de către cei doi participanţi; pe toată durata contractului se calculează şi se virează dobânzile aferente titlurilor de valoare negociate între cele două părţi.

10. Venituri, costuri şi performanţe bancare 10.1. Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor Ponderea esenţială a veniturilor unei bănci este legată de dobânzi. Marja

de dobândă - diferenţa între veniturile de această natură aferente plasamentelor efectuate şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase .

Teoria globală a dobânzii: idrpa rrpdd +++= , unde:

� dp - rata medie a dobânzilor pasive; � rd - prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului; � pr - riscul evoluţiei dobânzii; � ri - evoluţia inflaţiei.

Diferite configuraţii ale curbelor de randament (ipoteze): - ipoteza preferinţei pentru lichiditate, prin care se explică preţurile mai

ridicate şi randamentele, implicit, mai reduse ale titlurilor pe termen scurt; - ipoteza segmentării pieţei pe intervale înlăuntrul cărora echilibrarea cererii

cu oferta generează profiluri diferite ale curbelor de randament; - ipoteza anticipaţiilor investitorilor asupra evoluţiei ratei dobânzii, pornind de

la care presiunea ofertei generează profilul curbelor de randament.

36

Figura 4. Ciclul ratei dobânzii

Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere (căi): a) optimizarea spread-ului;

Spread = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile. 100

Active valorificabile Optimizarea propriu-zisă se realizează prin majorarea marjei pe diferitele

segmente ale intervalului de scadenţă, în funcţie de condiţiile oferite de piaţă pentru anumite categorii de active valorificabile.

b) managementul gap-ului - intervalul (″golul″) în cadrul căruia nu există o determinare certă a dobânzilor. Tehnicile tradiţionale de management al gap-ului presupun considerarea

activelor şi pasivelor în funcţie de gradul de sensibilitate faţă de risc. În cazul unui dezechilibru al gap-ului ajustat, pentru a menţine condiţiile de acoperire (hedging position) trebuie majorate, în mod corespunzător, activele sensibile.

Utilizarea noţiunilor de durată a creanţei (DURATION - D) şi volatilitate a dobânzii în managementul gap-ului porneşte de la interpretarea duratei (pentru creanţe şi titluri) ca o măsură a elasticităţii:

dobanziileModificaricreanteloralepreturideModificariD = .

Durata (D) este media ponderată a timpului în care se obţin fluxurile de disponibilităţi. Banca trebuie să asigure un echilibru între durata medie ponderată a activelor şi durata medie ponderată a pasivelor, în funcţie de analiza celor două elemente urmând a se lua deciziile de rigoare.

Monitorizarea riscului dobânzii pentru operaţiunile extrabilanţiere porneşte de la realitatea că, dincolo de posibilitatea obţinerii unor venituri fără a proceda la angajarea propriilor active sau resurse financiare, băncile sunt supuse şi riscului asociat unor asemenea operaţiuni. Din acest motiv, ele trebuie dublate de alte operaţiuni, specifice protecţiei faţă de riscul dobânzii, care fac parte - de asemenea - din gama operaţiunilor extrabilanţiere:

- operaţiunile SWAP privind dobânzile; - convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii; - contractele de limitare a dobânzii (CAP; FLOOR; COLLAR).

I II III IV

37

10.2. Elemente de gestiune a costurilor bancare Separarea costurilor pe principalele funcţiuni bancare:

- gestiunea resurselor, a conturilor şi a mijloacelor de plată; - operaţiunile de creditare şi urmărire a creditelor; - managementul titlurilor; - operaţiunile valutare; - alte activităţi permise instituţiilor de credit.

Principalele repere ale definirii centrelor de responsabilitate sunt profitul şi costurile, care dau şi denumirea subentităţilor în cauză.

Centrele de profit se organizează pe principii teritoriale sau din raţiuni de continuitate operaţională şi au determinări statutare (sediu, arie de acoperire, tip de organizare, nivel de subordonare, competenţe ş.a.).

Centrele de costuri pot fi generate de mai multe coordonate funcţionale, dintre care vom aminti:

- omogenitatea şi caracterul repetitiv al operaţiunilor desfăşurate, caz în care vom vorbi despre centre operaţionale;

- dimensiunea globală a activităţilor realizate, a căror utilitate este dificil de splitat pe subunităţi, specifică centrelor de suport;

- determinări statutare privind sistemele organizatorice, manageriale, de control intern şi de comunicare, ce definesc centrele de structură. Organizarea circulaţiei resurselor financiare între centrele de profit, cu

evidenţierea costurilor acestora pentru fiecare subentitate în parte, se face pe baza următoarelor coordonate de bază:

- pool-urile de trezorerie, în care se desfăşoară principalele operaţiuni de mobilizare a fondurilor;

- ratele de cesiune internă, preţuri de transfer ale resurselor între entităţile componente ale băncii În funcţie de reperele avute în vedere pentru determinarea acestor preţuri,

vom deosebi: - fundamentarea pe baza costurilor reale (din evidenţa contabilă a băncii); - fundamentarea pe baza costurilor standard (pe baza potenţialului fiecărui

centru de profit); - fundamentarea pe baza costurilor de piaţă (în ideea raportării permanente

la mediul concurenţial de referinţă). Rentabilitatea unui centru de responsabilitate se exprimă ca raport între profit (pierdere) şi capitalurile reutilizabile, în care:

Capitaluri reutilizabile = Capital colectat + Deficit - Rezerve obligatorii

10.3. Evaluarea şi analiza performanţelor bancare Contul de rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite determinarea unui set de indicatori, a căror succesiune ţine de specificul activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor influenţe derivând din sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.): venitul net bancar, rezultatul brut din exploatare, rezultatul net bancar.

Indicatori derivaţi, a căror selecţie a fost realizată pe baza frecvenţei utilizării lor în evaluarea performanţelor bancare şi care formează modelul rentabilităţii capitalului (return of equity model): marja netă a dobânzii, rentabilitatea capitalului, rentabilitatea activelor, multiplicarea capitalului social,

38

efectul de pârghie (de levier), rata profitului net (şi aportul diferiţilor factori de influenţă), gradul de utilizare al activelor (pe două categorii de indicatori analitici). Alte modele privind performanţele bancare, bazate pe:

- ratele de exploatare (costul mediu al depozitelor, randamentul mediu al creditelor, marja credite/depozite);

- ratele de structură; - ratele de gestiune.

O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanţă al instituţiilor bancare, corelat cu riscul pe care acestea şi-l asumă în desfăşurarea operaţiunilor specifice îl oferă sistemele de rating (CAMEL şi CAMPL), care evaluează performanţele unei bănci în funcţie de valorile următorilor indicatori (şi ale indicilor compoziţi):

� C - adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy); � A - calitatea activelor (Asset quality); � M - calitatea managementului băncii (Management quality); � E - nivelul veniturilor (Earning); � L - lichiditatea băncii (Liquidity).

11. Elemente de marketing bancar 11.1. Particularităţi ale marketingului bancar O primă diferenţiere derivă din caracteristicile particulare prin care

deosebim serviciile de produse şi anume: intangibilitatea, inseparabilitatea, perisabilitatea şi varietatea.

Marketingul bancar mai este supus unor specificităţi datorate sistemului în care operează, privit în sens larg - ca sistem al instituţiilor financiare sau, în sens restrâns - ca sistem al instituţiilor de credit.

- efectul de propagare; - efectul de bumerang; - conservatorismul clientelei.

11.2. Conţinutul şi importanţa marketingului serviciilor bancare Majoritatea autorilor în domeniu sugerează acelaşi conţinut pentru

conceptul în cauză şi anume realizarea unei activităţi bancare profitabile, bazată pe satisfacerea necesităţilor clientelei

Cel mai important punct pe care trebuie să-l aibă în vedere instituţiile de credit este identificarea cu acurateţe a nevoilor pieţei şi alegerea unei poziţii strategice pe această piaţă, care sa fie compatibilă cu propriul management.

În acelaşi timp, băncile trebuie să-şi conceapă un program propriu de reclamă şi publicitate, care să ofere informaţii sistematizate asupra capacităţii lor de lucru, privind produsele şi serviciile oferite, cu referire la cele mai interesante modalităţi de legătură cu clienţii şi la avantajele acestora în urma colaborării lor cu banca. Obiectivele generale sunt :

- informarea clienţilor; - determinarea acestora să achiziţioneze servicii; - reamintirea ofertei; - repoziţionarea serviciului faţă de concurenţi; - promovarea imaginii de marcă.

39

Departamentul de specialitate trebuie să asigure compatibilizarea aşteptărilor clienţilor cu setul de mesaje privind poziţionarea pe piaţă a instituţiei bancare. Factorul determinant al unui asemenea demers, considerat drept esenţa relaţiei dintre bancă şi client este comunicarea.

În cadrul unei instituţii de credit, comunicarea poate fi definită ca un proces prin care are loc schimbul de mesaje, informaţii şi idei, în vederea realizării obiectivelor individuale şi comune ale afiliaţilor - permanenţi sau temporari - ai băncii.

Etape de evoluţie în privinţa abordărilor instituţionale referitoare la marketingul bancar:

- reclamă - promovarea vânzărilor – publicitate; - zâmbet şi atmosferă cordială; - Segmentare şi înnoire; - poziţionare în piaţă; - abordare strategică.

11.3. Mix-ul de marketing în domeniul bancar Categorii de probleme:

- prospectarea trendurilor favorabile ce se manifestă în dublul context de globalizare şi de segmentare a pieţei;

- percepţia cât mai exactă a orizontului de aşteptare a clienţilor sub aspectul necesităţilor în domeniu;

- proiectarea şi operaţionalizarea serviciilor şi instrumentelor bancare apte să răspundă necesităţilor în cauză;

- integrarea sistemelor de promovare şi de operare a serviciilor bancare în strategia adoptată şi în parametrii rezultatelor planificate. Soluţionarea problematicii enunţate mai sus stă la baza definirii elementelor

mix-ului de marketing din sectorul bancar, bazat pe “the four P”: - product, produsul trebuie să fie, în primul rând o imagine cât mai fidelă a

necesităţilor clienţilor; - price, mediul concurenţial impune o atentă corelare cu preţurile

competitorilor; - promotion, necesitatea unui sistem de comunicare având drept scop

sensibilizarea potenţialilor clienţi faţă de particularităţile specifice serviciilor unei bănci, apte să răspundă favorabil aşteptărilor beneficiarilor;

- place, plasarea produsului sau serviciului în cadrul sistemului de distribuţie. Practica în domeniul marketingului bancar a arătat că factorii menţionaţi nu

sunt singurii responsabili de realizarea unei activităţi performante în domeniu, motiv pentru care teoria de specialitate s-a îmbogăţit cu încă “alţi trei P”: personel - noţiune înlocuită, mai nou, cu cea de resurse umane, semnificaţia sa în marketing rămânând legată, în primul rând, de faptul că interfaţa client-bancă este de natură individuală, profit - care rămâne şi în sistemul bancar raţiunea de a fi a entităţilor componente, phisical premises – privind facilităţile concrete (de natură materială, fizice), aspecte ce nu pot fi ignorate în procesul de prestare a serviciilor specifice, chiar dacă ele privesc aspecte ce par, la prima vedere, mai puţin esenţiale.

Toate elementele menţionate sunt esenţiale în elaborarea mix-ului de marketing şi nu se poate pune în evidenţă vreo ordine de preferinţă între ele, indiferent de faptul că ne poziţionăm într-o abordare globală ori ne referim la un proces de promovare a unui produs, serviciu sau sistem de operare modern.

40

12. Management strategic 12.1. Planificarea strategică; coordonate de bază În cadrul acestui concept se includ trei categorii de preocupări:

- determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor; - adoptarea căilor de acţiune; - alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor.

Strategia este cheia succesului oricărei companii, datorită intercorelării unui complex de factori, valabil pentru orice domeniu de activitate.

Figura 5. Elementele comune ale unei strategii de succes

Planificarea strategică este un proces iterativ, care porneşte de la definirea misiunii, a filosofiei şi a setului de valori proprii fiecărei bănci, pe baza cărora se va modela comportamentul organizaţional, la fel cum se modelează comportamentul individual pe baza sistemului personal de valori.

Abordarea strategică poate fi detaliată pe mai multe paliere de abordare. - strategia globală, cu referire la bancă - în ansamblul ei; - strategia unităţii de afaceri (strategie competitivă) privind optimizarea

afacerii pe diferitele segmente de piaţă; - strategia funcţională, privind funcţiunile majore ale instituţiilor de credit

(resurse, plasamente, operaţiuni ş.a.); - strategiile unităţilor operaţionale (sucursale, agenţii).

Categorii interesate în abordarea strategică (cu interese diferite dar convergente): acţionarii, autoritatea de reglementare şi supraveghere, managementul băncii, sindicatele, clientela.

12.2. Componentele planificării strategice Analiza influenţei mediului extern şi a schimbărilor potenţiale ale acestuia,

în ideea valorificării aşa-numitelor avantaje competitive (vizând dimensiunea costurilor sau diferenţierile referitoare la natura, modalităţile de acces şi transparenţa informaţiilor privind produsele şi serviciile oferite), presupune luarea

Strategie de succes

Obiective simple, urmărite cu consecvenţă,

pe termen lung Obiective corelate cu

disponibilul de resurse

Implementare eficientă

Înţelegere profundă a mediului competitiv

41

în considerare a tuturor factorilor exogeni cu influenţe posibile asupra viitorului instituţiei de credit:

- factori care se repercutează direct asupra întregului sistem bancar şi indirect asupra entităţilor componente (nivelul de dezvoltare economică, stabilitatea legislativă ş.a.);

- factori cu acţiune directă asupra entităţilor bancare, legaţi de operarea în sistem concurenţial (segmentul de piaţă accesat, similaritatea produselor, elemente de cost comparativ);

- factori de influenţă specifici, cu acţiune individuală asupra entităţilor bancare (calitatea clienţilor, poziţionarea geografică, structura acţionariatului).

Figura 6. Procesul planificării strategice a unei instituţii bancare

Analiza potenţialului intern şi a restricţiilor organizaţionale pune în evidenţă punctele forte şi cele slabe specifice instituţiilor de credit, care se referă, în principal la următoarele aspecte:

- nivelul de adecvare la restricţiile privind capitalurile proprii; - calitatea managementului; - orientarea strategică a băncii; - nivelul de susţinere financiară a efortului de dezvoltare;

Definirea misiunii, valorilor şi filosofiei instituţiei de credit

Analiza potenţialului intern şi a restricţiilor organizaţionale

Prognoza capacităţii de valorificare a oportunităţilor

Globală Sectorială

- piaţă - costuri - resurse umane

Stabilirea Obiectivelor Elaborarea Strategiilor

Globale Sectoriale

- nişă de piaţă - rentabilitate - resurse umane

Analiza mediului extern şi a schimbărilor potenţiale

Puncte forte şi puncte slabe

Concretizarea strategiilor în:

Planuri de dezvoltare Politici şi Proceduri

Globale Sectoriale

- reţea - randament - resurse umane

Evaluare performanţe

Implementare şi revizuire

Oportunităţi şi ameninţări

42

- armonizarea obiectivelor diferitelor subdiviziuni organizatorice; - nivelul de adecvare a produselor şi serviciilor oferite la cerinţele clientelei; - poziţia deţinută pe piaţa bancară; - marketingul specific; - rentabilitatea sistemelor de operare.

Prognoza capacităţii de utilizare a oportunităţilor are un dublu scop: prospectarea viitorilor posibili şi, în acelaşi timp, acomodarea percepţiei managementului faţă de potenţialul viitor al băncii, în ideea valorificării, din timp şi cât mai completă, a acestui potenţial.

Stabilirea obiectivelor reprezintă prima viziune strategică programată privind evoluţia unei instituţii de credit. Obiectivele managementului bancar se pot grupa în trei mari categorii:

- obţinerea de profit şi creşterea valorii acţiunilor; - gestiunea riscurilor bancare; - realizarea celorlalte scopuri organizaţionale.

Definirea strategiei presupune acomodarea mai multor opţiuni posibile de materializare în perspectivă a obiectivelor băncii. Acestea privesc, fără a se limita la ele, următoarele aspecte:

- diversificarea şi sporirea surselor financiare (depozite, împrumuturi, titluri) - optimizarea volumului de credite; - concentrarea sau lărgirea nişei de piaţă; - diversificarea gamei de produse şi operaţiuni.

Decizia strategică presupune evaluarea modului de respectare a unor cerinţe obligatorii, numite şi parametri ai evoluţiilor proiectate: compatibilitatea, fezabilitatea şi acceptabilitatea. Concretizarea strategiilor în planuri de dezvoltare, politici şi proceduri, ca şi modalitate practică de operaţionalizare a acestora, permite elaborarea bugetelor, definirea programelor de măsuri asociate, precum şi detalierea pe subunităţi şi departamente funcţionale a coordonatelor planificării strategice în concordanţă cu viziunea strategică de ansamblu. Implementarea elementelor de planificare strategică permite evaluarea şi revizuirea strategiilor adoptate, într-un ciclu continuu de activităţi, dar şi posibile corecţii în ceea ce priveşte definirea misiunii, valorilor şi filosofiei instituţiei de credit. Se crează astfel, posibilitatea reluării procesului de planificare, în ansamblul său, pe baza unor noi parametri informaţionali.

Tipuri de control strategic: controlul prin bugete, controlul postoperativ, controlul preventiv, controlul operativ.

12.3. Alternative strategice în domeniul bancar Decalajul planificării se traduce prin diferenţa între rezultatele aşteptate în

cazul menţinerii strategiilor existente şi cele aferente noilor strategii. Modelul lui Ansoff ne oferă principalele variante ale dezvoltării

instituţionale şi poate fi utilizat cu succes inclusiv în domeniul bancar. Principalele categorii de opţiuni strategice:

- strategii neutrale: strategii de profit, strategii de consolidare, strategii de continuitate;

- strategii de creştere internă: strategii de concentrare (de specializare), strategii de dezvoltare a pieţei, strategii de dezvoltare a produsului, strategii de inovare;

43

- strategii de creştere externă: strategii de integrare orizontală, strategii de integrare verticală, strategii de diversificare concentrică, strategii de diversificare tip conglomerat;

- strategii defensive: strategii de restrângere, strategii de redresare, strategii de renunţare, strategiile de lichidare.

Figura 7. Graficul decalajului planificării

Figura 8. Modelul dezvoltării elaborat de H. I. Ansoff

Produse Actuale Noi

Pieţe

Actuale

Noi

Penetrarea Dezvoltarea pieţei produselor Dezvoltarea Diversificare pieţei

cifra de afaceri / profit

timp

Obiective complexe de dezvoltare Diversificare în domenii diferite Dezvoltarea unor produse sau pieţe conexe Dezvoltarea produselor sau pieţelor existente Menţinerea strategiei actuale

Creşt

erea

gra

dulu

i de

risc

44

Bibliografie

1. A. O. Berea, E. C. Stoica, Creditul bancar; coordonate actuale şi perspective, Editura Expert, Bucureşti, 2003

2. C. Basno, N. Dardac, Operaţiuni bancare – instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

3. C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

4. C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

5. B. Băcanu, Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997 6. D. A. Constantinescu ş. a., Management strategic, Colecţia Naţionala,

Bucureşti, 2000 7. D. Constantinescu, Ierarhia în managementul sistemelor economice,

Editura Economică, Bucureşti, 2003 8. M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de

analiză la nivel micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997 9. N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă - Credit 2, Editura ASE, Bucureşti, 2003 10. V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004 11. B. Haye, A. Mason, V. Preoteasa, M. Rădulescu, Elemente de marketing

bancar, Editura Institutului Bancar Român, Bucureşti, 1998 12. M. Gh. A. Imireanu, Produse şi servicii bancare în relaţiile de plăţi interne

şi internaţionale, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 13. C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura

Expert, Bucureşti, 1998 14. T. W. Kock, Bank Management, Third edition, The Dryden Press, 1995 15. Ph. Kotler, Managementul Marketingului - Analiză, planificare,

implementare, control, Editura Teora, Bucureşti, 1997 16. A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003 17. * * * Legea bancară nr.58/2003, cu modificările şi completările ulterioare 18. * * * Normele Băncii Naţionale a României