Management Bancar
-
Upload
radu-paul-stanea -
Category
Documents
-
view
349 -
download
12
Transcript of Management Bancar
DR. SORIN LĂZĂRESCU, DESS
MANAGEMENT BANCARNOTE DE CURS
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
ACEASTĂ PAGINĂ A FOST LĂSATĂ LIBERĂ ÎN MOD
INTENŢIONAT
2
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
NOTĂ: MATERIALUL DE FAŢĂ SE ADRESEAZĂ EXCLUSIV
STUDENŢILOR MASTERUL-UI TRPC ŞI REPREZINTĂ DOAR UN
SUPORT DIDACTIC, ALĂTURI DE PREZENTĂRILE DE PE
PARCURSUL CURSULUI ŞI STUDIILE DE CAZ.
3
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
I. OPERAŢIUNILE INSTITUŢIILOR DE CREDIT
Activitatea bancară se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate, în condiţiile legii.
Instituţia de credit reprezintă1:
a) entitatea care desfăşoară cu titlu profesional activitate de atragere de depozite sau alte
fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu;
b) entitatea emitentă de monedă electronică, alta decât cea prevăzută la lit. a), denumită
instituţie emitentă de monedă electronică.
Activitatea bancară vizează atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi acordarea de credite în cont propriu de către instituţia de credit autorizată pentru
astfel de operaţiuni.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate de către banca centrală, următoarele
activităţi:
atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
contractare de credite: credite de consum, credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor
comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
leasing financiar;
servicii de transfer monetar;
emitere şi administrare de mijloace de plată: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi
emitere de monedă electronică;
emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate
de depozit, valută, contracte futures şi options, instrumente având la bază cursul de
schimb şi rata dobânzii;
intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente
financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de
servicii aferente;
1 Cf. Legii 58/1998, republicată
4
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte
aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi
achiziţii de societăţi comerciale;
intermediere pe piaţa interbancară;
administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării, cu
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia păstrării secretului profesional;
închiriere de casete de siguranţă.
Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, şi alte activităţi permise
de legislaţia în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi
societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi
acţiuni ale societăţilor de investiţii, acţionarea ca operator al arhivei electronice de
garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate
din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrare de baze de
date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi.
Instituţiile de credit pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile
desfăşurate, cum ar fi: deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile necesare
desfăşurării activităţii sau pentru folosinţa salariaţilor, şi pot efectua orice alte activităţi
ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi
necesară includerea lor în autorizaţia acordată.
Operaţiunile de leasing financiar vor putea fi desfăşurate în mod direct începând cu data
aderării României la Uniunea Europeană. Până la această dată, operaţiunile de leasing
financiar pot fi desfăşurate prin societăţi distincte, constituite ca filiale în acest scop.
1.1. OPERAŢIUNILE PASIVE
Operaţiunile pasive reprezintă pentru instituţia de credit operaţiunile de atragere şi
constituire a resurselor. Principalele operaţiuni pasive sunt:
atragerea de depozite de la persoane fizice şi juridice;
împrumuturi primite de la clientela bancară şi nebancară;
5
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
constituirea capitalului social şi a fondurilor proprii.
Instituţia de credit atrage resursele şi le utilizează în principal la acordarea de credite şi la
plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, etc.).
Situaţia în raport cu resursele de care dispune poate să se prezinte astfel:
excedentară, când resursele sunt superioare utilizărilor şi se caută o modalitate de
plasare prin operaţiuni specifice;
deficitară, situaţie în care banca trebuie să finanţeze acest deficit.
Constituirea resurselor presupune costuri pentru băncile comerciale materializate în
dobânzile plătite titularilor de depozite sau la împrumuturile atrase
Ratele dobânzii de pe piaţa interbancară românească BUBID şi BUBOR sunt rate de
referinţă calculate ca medii. Ele sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei
zile bancare.
BUBID (Bucharest Interbank Bid Rate), reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase
de bănci, respectiv preţul mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.
BUBOR (Bucharest Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele
plasate la bănci, reprezintă preţul mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.
Tabel 1.Ratele medii ale dobânzii pe piaţa interbancar (ora 11)
- procente pe an -
PerioadaBUBID BUBOR
28 apr.2006 27 apr.2006 28 apr.2006 27 apr.2006
ON 7,74 7,66 8,58 8,56
TN 7,73 7,65 8,56 8,56
1 săptămână 7,63 7,49 8,57 8,57
1 lună 7,55 7,53 8,58 8,58
3 luni 7,30 7,31 8,67 8,67
6 luni 6,99 6,99 8,58 8,58
9 luni 6,69 6,69 8,56 8,56
12 luni 6,65 6,66 8,59 8,59
Sursa: http://www.bnro.ro/, secţiunea „Info financiar”
6
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Decontările cu banca centrală cuprind: împrumuturi de refinanţare garantate cu titluri de
stat sau alte titluri acceptate.
Atragerea de depozite interbancare ale băncilor reflectă depozitele constituite de alte
bănci la banca respectivă. Ele se referă la depozite la vedere ale băncilor (pentru care
durata este cel mult egală cu o zi lucrătoare), la termen (pe un termen fix, pentru care
durata iniţială este mai mare decât o zi lucrătoare) şi colaterale. Depozitele colaterale sunt
constituite de alte bănci sub formă de garanţie. Împrumuturile interbancare cuprind
împrumuturile primite de la bănci structurate în funcţie de termene astfel:
împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci când operaţiunea se încheie pe baza unei
convenţii sau a unui contract pentru o perioadă de maximum o zi lucrătoare;
împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când operaţiunea se încheie pe baza
unei convenţii pentru un termen fix şi o durată mai mare de o zi lucrătoare;
împrumuturi financiare primite de la bănci sunt primite de la băncile nerezidente,
având ca beneficiari finali agenţi economici nefinanciari, rezidenţi.
Conturile clientelei reflectă:
Conturile curente deschise clienţilor, destinate operaţiunilor curente de încasări şi
plăţi. Prin valoarea soldului, prin nivelul rulajului şi obligativitatea constituirii sale,
contul curent se prezintă ca un cont de întreprindere. În ce priveşte remunerarea
acestora practicile în ţările UE sunt diferite.
Depozitele la vedere reprezintă un cont slab remunerat sau chiar neremunerat,
destinat să primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe termen scurt.
Soldul contului creditor poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În practică se
întâlneşte şi cazul în care banca cere mai ales pentru sume importante un preaviz pe
termen foarte scurt, de obicei o zi lucrătoare. O observare pe termen lung permite
constatarea unei stabilităţi a depozitelor la vedere, ceea ce permite băncii alocarea pe
o perioadă mai îndelungată. Practica bancară a demonstrat că, dacă se exclud
oscilaţiile zilnice, cca. 1/3 din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade mai
îndelungate. Rezultă un sold mediu permanent care rămâne la dispoziţia băncilor sub
formă de pasive stabile.
Depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular şi blocată la dispoziţia
băncii până la o scadenţă stabilită prin contract, în momentul constituirii depozitului.
7
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Depozitul la termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze
imobilizarea fondurilor depuse. Nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei
dobânzii pe piaţa monetară, pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea sumei înainte
de scadenţă se sancţionează printr-o pierdere de dobândă.
Grafic 1. Soldul permanent al depozitelor la vedere
Depozitele colaterale reprezintă sume depuse într-un cont în vederea garantării unor
obligaţii contractuale ale clientului: deschiderea de acreditive, emiterea de scrisori de
garanţie;
Certficate de depozit reprezintă sume depuse într-un cont de tipul: certificatelor de
economii, carnetelor de economii;
Aceste forme de economisire pot fi la vedere sau la termen. Dobânda poate fi încasată la
scadenţă sau anticipat.
Volumul depozitelor este determinat de: stabilitatea şi renumele băncii, remuneraţia
oferită şi concurenţa de pe piaţa interbancară.
Constituirea de provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela se referă la
provizioanele specifice constituite pentru acoperirea riscului de credit din operaţiunile cu
clientela, precum şi acoperirea riscului de dobândă. Provizioanele au modalităţi diferite
de constituire: prelevările anticipate şi constituirea pe măsura producerii riscurilor şi
apariţiei pierderilor.
8
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Titlurile de pe piaţa interbancară reflectă titlurile semnate de bancă în calitate de
debitor, în favoarea unei alte bănci. Aceste bănci vor avea calitatea de creditor, ele
realizând de fapt un împrumut în favoarea băncii în cauză.
Obligaţiunile fac obiectul vânzărilor pe piaţa de capital. Acestea reprezintă o modalitate
a băncilor de procurare a resurselor cu caracter de capital.
Capitalul social este alcătuit din totalitatea valorilor nominale a acţiunilor emise de
bancă. Acţiunile pot fi nominale sau la purtător. Pentru societăţile bancare, BNR
stabileşte şi actualizează nivelul minim al capitalului social care nu poate fi mai mic de
37 milioane lei noi. În UE nivelul minim al capitalului social cerut unei bănci este de 5
milioane euro.
Băncile comerciale pot majora nivelul capitalului social în baza hotărârii acţionarilor şi
cu acordul BNR, utilizând următoarele surse:
1. noi aporturi în formă bănească;
2. prime de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral încasate,
rămase după acoperirea cheltuielilor neamortizate cu astfel de operaţiuni, precum şi
rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;
3. dividende din profitul net cuvenit acţionarilor, după plata impozitului pe dividende,
potrivit legii;
4. rezerve constituite din profitul net, existente în sold, potrivit ultimului bilanţ contabil.
Băncile repartizează 20% din profitul contabil determinat înainte de deducerea
impozitului pe profit, pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel
constituit egalează capitalul social, apoi maximum 10%, până în momentul în care fondul
a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea
de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net.
Băncile repartizează din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe
profit sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2%
din soldul creditelor acordate.
Datoriile subordonate reprezintă împrumuturi primite în urma unor emisiuni de titluri
sau împrumuturi subordonate, cu o scadenţă nedeterminată sau îndepărtată, a căror
rambursare este condiţionată de anumite clauze contractuale. Datoriile subordonate sunt
9
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
incluse în categoria capitalului suplimentar bancar, până la nivelul de 50% din capitalul
propriu.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite de regulă la sfârşitul
exerciţiului, pentru elemente de patrimoniu a căror realizare sau plată este incertă sau
pentru cheltuieli exigibile în perioadele următoare.
1.2. OPERAŢIUNILE ACTIVE
Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizarea a
resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a
contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.
Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor
sale, aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt mediu şi
lung atrase.
Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte din punct de vedere
al maturităţilor, iar pe de altă parte din punct de vedere al dobânzilor.
Astfel, datorită preferinţei către lichiditate, deponenţii vor urmări să efectueze depuneri
pe termene de care să le permită şi încasarea unei dobânzi superioare depozitelor la
vedere. Dobânzile pasive reprezintă pentru băncile comerciale angajarea unor cheltuieli
către titularii de depozite şi creditori.
Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele atrase aşa
încât plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai înalte decăt cele plătite
pentru plasamente.
La nivel agregat eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între plasamente şi resurse,
respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).
Putem concluziona că unul dintre obiectivele managementului bancar este menţinerea pe
ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări şi cele la resursele
constituite.
Putem scrie:
, unde numărătorul reprezintă dobânda activă, iar numitorul pe cea pasivă.
Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:
10
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
disponibilul aflat în casierie;
conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;
conturile curente deschise la banca centrală;
titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de către bancă;
creditele de diverse categorii;
creanţele din leasing;
titlurile de participaţie;
imobilizările corporale;
fondul de comerţ;
imobilizările necorporale;
alte categorii de active.
Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea descrescătoare
a gradului de lichiditate.
Astfel numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt cele mai lichide.
Spunem că au un grad înalt de lichiditate.
Titlurile deţinute au un grad mediu de lichiditate întrucât valorificarea lor pe piaţă poate
să presupună un anumit timp.
Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda aferentă),
având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de scadenţă la
cererea instituţiei bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.
Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţii specializate.
În ţările UE securitizarea este foarte dezvoltată. În Germania ea este apanajul băncilor
ipotecare (pfandbrief) şi de economii bausparkasse, în Franţa există fondurile comune de
creanţe, iar în Marea Britanie şi ţările nordice Special Purpose Vehicle. Această vânzare
specială reprezintă în fapt o transformare a creditelor în obligaţiuni prin mecanismul
securitizării activelor.
Imobilizările corporale au un grad scăzut de lichiditate, însă existenţa lor este esenţială
bunei desfăşurări a activităţii bancare.
O perspectivă diferită asupra activelor bancare presupune clasificarea lor în active
valorificabile şi active nevalorificabile.
11
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Încadrarea în una sau în alta dintre categorii are în vedere veniturile generate de deţinerea
activelor respective.
Trebuie precizat că fără existenţa imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri, mijloace de
transport, echipamente IT, etc.) şi necorporale (brevete, licenţe, mărci, etc.) instituţiile
bancare nu şi-ar putea desfăşura în condiţii normale activitatea, iar veniturile generate de
credite, deţineri de titluri şi altele nu ar mai putea fi realizate.
1.2.1. CREDITUL PRINCIPALA OPERAŢIUNE ACTIVĂ A BĂNCILOR
COMERCIALE
Apariţia creditului este strâns legată de cea a băncilor comerciale. Mobilizarea
disponibilităţilor monetare de pe piaţă şi plasarea lor eficientă către solicitanţii de fonduri
se realizează prin intermediul creditării.
Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la dispoziţie resurse
proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în schimbul unui preţ (dobânda)
şi sub constrângerea respectării unor condiţii minimale.
Condiţiile privesc elemente cum sunt:
a) identificarea subiecţilor raportului de creditare : debitorul şi creditorul.
Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi persoanele
fizice şi corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale sau centrale.
Gama creditorilor este diversificată, iar în perioada actuală nu se mai pot identifica
„creditori puri” sau „debitori puri”. Afirmaţia se poate ilustra prin următorul exemplu:
O bancă comercială acordă împrumuturi pe diverse termene (este în poziţia de creditor)
şi primeşte împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci pe piaţa interbancară (este în
poziţia de debitor).
Aşadar, încadrarea în una sau alta dintre categorii depinde de unghiul din care se
efectuează analiza. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că un creditor trebuie să
dispună de un excedent monetar pe care urmăreşte să îl plaseze în condiţii avantajoase.
Raporturile juridice consfinţesc dreptul creditorului asupra debitorului şi obligaţia
acestuia din urmă faţă de primul, în legătură cu suma împrumutată şi cu preţul creditului.
12
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei
asumate.
Rambursarea creditului vizează nu numai principalul ci şi dobânda aferentă acestuia.
Promisiunea de rambursare este asumată de debitor din momentul acceptării condiţiilor
din contractul de credit şi a semnării acestuia.
Suma împrumutată de către bancă este supusă riscului de nerambursare. Acesta se poate
manifesta ca urmare a falimentului debitorului, ca urmare a unor dificultăţi financiare
temporare sau datorită relei voinţe a debitorului.
Pentru contracarearea riscului de nerambursare banca solicită garanţii beneficiarului
creditului.
Garanţiile sunt de două tipuri:
- reale;
- personale.
Garanţiile reale vizează bunuri materiale, mobile sau imobile care pot fi executate de
bancă în ipoteza nerambursării împrumutului.
Garanţiile personale constau în angajamentul unui terţ de a plăti în locul debitorului dacă
acesta nu îşi poate îndeplini obligaţiile.
c) dobânda.
Dobânda este preţul plătit de debitor băncii în schimbul capitalului împrumutat. Preţul
creditului poate avea ca referinţă o rată de dobândă fixă sau una variabilă.
Rata fixă rămâne nemodificată pe toată perioada împrumutului dacă în contractul de
credit nu se prevede astfel. În această rată banca include pe lângă dobânda normală,
anticiparea privind modificarea acesteia în viitor, o primă de risc şi marja bancară.
Rata variabilă este cea mai utilizată întrucât îi permite creditorului să se protejeze într-o
anumită măsură de riscul ratei dobânzii.
Ratele de referinţă cele mai utilizate pe plan european sunt EONIA şi EURIBOR. Aceste
rate sunt benchmark-urile pieţei monetare din zona euro.
EONIA (Euro Overnight Index Average) este rata dobânzii de referinţă la operaţiunile
overnight pentru EURO. Eonia se calculează ca medie ponderată a tuturor tranzacţiilor
overnight desfăşurate pe piaţa interbancară din zona monedei unice europene. EONIA
este utilizată şi ca suport pentru tranzacţiile cu produse derivate.
13
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Tabel 2. Panelul băncilor contributoare la EONIA şi EURIBOR
Austria Erste Bank der Österreichischen Sparkassen
RZB - Raiffeisen Zentralbank Österreich AG
Belgium Dexia Bank Fortis Bank
KBC
Finland Nordea
France BNP - Paribas Natexis Banques Populaires
CDC IXIS Crédit Agricole S.A.
HSBC CCF Crédit Industriel et Commercial CIC
Société Générale
Germany Bankgesellschaft Berlin Bayerische Hypo- und Vereinsbank
Bayerische Landesbank Girozentrale Commerzbank
Deutsche Bank DZ Bank Deutsche Genossenschaftsbank
Dresdner Bank Landesbank Baden-Württemberg Girozentrale
Landesbank Hessen - Thüringen Girozentrale
Norddeutsche Landesbank Girozentrale
WestLB AG
Greece National Bank of Greece
Ireland AIB Group Bank of Ireland
Italy IntesaBci Capitalia SpA
Banca Nazionale del Lavoro Instituto San Paolo di Torino
Monte dei Paschi di Siena UniCredito Italiano
Luxembourg Banque et Caisse d'Épargne de l'État
Netherlands ABN Amro Bank Rabobank
ING Bank
14
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Portugal Caixa Geral De Depósitos (CGD)
Spain Banco Bilbao Vizcaya Argentaria Confederacion Española de Cajas de Ahorros
Banco Santander Central Hispano
Other EU Banks Barclays Capital Den Danske Bank
Svenska Handelsbanken
International Banks Bank of Tokyo - Mitsubishi J.P. Morgan Chase & Co.
Citibank UBS/Warburg Dillon Read
Sursa: http://www.euribor.org/html/content/panelbanks.html
Tabel 3.Evoluţia EONIA în perioada 02.01.2006 – 25.04.2006DATA VALOAREA
(%)04/25/06 2,6304/24/06 2,6204/21/06 2,6204/20/06 2,6204/19/06 2,6104/18/06 2,6104/13/06 2,6104/12/06 2,604/11/06 2,6304/10/06 2,7104/07/06 2,6904/06/06 2,6704/05/06 2,6104/04/06 2,5904/03/06 2,5903/31/06 2,6203/30/06 2,5903/29/06 2,5803/28/06 2,5803/27/06 2,5803/24/06 2,5803/23/06 2,5803/22/06 2,5803/21/06 2,5803/20/06 2,5803/17/06 2,5803/16/06 2,5803/15/06 2,5803/14/06 2,5803/13/06 2,5803/10/06 2,5803/09/06 2,5803/08/06 2,5803/07/06 2,0803/06/06 2,2903/03/06 2,35
15
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
03/02/06 2,3803/01/06 2,3702/28/06 2,402/27/06 2,3602/24/06 2,3502/23/06 2,3502/22/06 2,3402/21/06 2,3402/20/06 2,3402/17/06 2,3402/16/06 2,3402/15/06 2,3402/14/06 2,3402/13/06 2,3402/10/06 2,3402/09/06 2,3402/08/06 2,3402/07/06 2,3402/06/06 2,3802/03/06 2,402/02/06 2,3402/01/06 2,3301/31/06 2,3401/30/06 2,3301/27/06 2,3301/26/06 2,3301/25/06 2,3301/24/06 2,3301/23/06 2,3301/20/06 2,3301/19/06 2,3301/18/06 2,3301/17/06 2,301/16/06 2,3101/13/06 2,2101/12/06 2,3201/11/06 2,3401/10/06 2,3401/09/06 2,3401/06/06 2,3401/05/06 2,3401/04/06 2,3401/03/06 2,3401/02/06 2,35
Sursa: http://www.euribor.org/html/download/eonia/eonia_2006.txt
EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) este rata dobânzii la care sunt oferite
depozitele la termen pe piaţa euro de către o bancă altei bănci. Alegerea băncilor în
panelul EURIBOR este bazată pe condiţii selective: calitatea înaltă a creditului, de cota
de piaţă, de gradul de notorietate.
Tabel 4. Evoluţia EURIBOR în perioada 18.02.2004 – 03.04.2004
16
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
DATE1
WEEK2
WEEK3
WEEK1
MONTH2
MONTH3
MONTH4
MONTH5
MONTH02.18.04 2,043 2,048 2,049 2,053 2,054 2,055 2,057 2,05802.19.04 2,047 2,051 2,051 2,053 2,055 2,06 2,068 2,0702.20.04 2,049 2,051 2,052 2,054 2,056 2,061 2,068 2,07202.23.04 2,083 2,073 2,065 2,065 2,065 2,073 2,083 2,08502.24.04 2,081 2,072 2,07 2,066 2,069 2,076 2,081 2,08202.25.04 2,082 2,072 2,07 2,066 2,07 2,07 2,073 2,07502.26.04 2,063 2,059 2,056 2,055 2,054 2,053 2,051 2,04902.27.04 2,060 2,054 2,054 2,053 2,052 2,052 2,048 2,04603.01.04 2,058 2,056 2,052 2,052 2,051 2,047 2,045 2,04403.02.04 2,054 2,053 2,053 2,053 2,052 2,052 2,051 2,05303.03.04 2,032 2,036 2,042 2,047 2,052 2,057 2,062 2,06803.04.04 2,006 2,018 2,029 2,039 2,047 2,054 2,057 2,0603.05.04 2,029 2,034 2,039 2,045 2,053 2,061 2,071 2,077
Sursa:www.euribor.org
Pentru seriile de date EURIBOR începând din 1998 şi până în 2006, acestea pot fi
obţinute acesând liber site-ul http://www.euribor.org/html/content/euribor_data.html.
d) termenul de rambursare.
Termenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte la perioade
îndelungate.
Astfel, există credite pe 24 de ore (overnight) acordate pe piaţa interbancară dar şi
împrumuturi pe termene de peste 30 de ani (împrumuturi ipotecare).
În România, Legea bancară stipulează ca:
- sunt credite pe termen scurt cele sub 1 an;
- sunt credite pe termen mediu cele între 1 şi 5 ani;
- sunt credite pe termen lung cele peste 5 ani.
Clasificarea creditelor se poate efectua pornind de la criterii numeroase însă ne vom
mărgini la cea din punct de vedere al debitorului şi creditorului:
1. credit bancar – creditororul este instituţia de credit;
2. credit comercial – creditorul este furnizorul iar debitor beneficiarul mărfii;
3. credit ipotecar – creditorul poate fi o bancă, statul, o societatea ipotecară;
4. credit de consum - creditorul este banca sau o societate financiară;
5. credit obligatar – creditor este cumpărătorul de obligaţiuni iar debitor emitentul de
titluri cu venit fix.
17
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
1.3. ANALIZA BILANŢULUI INSTITUŢIILOR DE CREDIT
Analiza bilanţului bancar permite identificarea gradului de eficenţă al utilizării activelor
precum şi comparaţii cu alte instituţii de credit. Pentru analiza activului sunt utilizate
următoarele rate:
1. credite / total active → arată ponderea activităţii de creditare în total activitate a
băncii. Mai pot fi definiţi în funcţie de necesităţile de analiză şi indicatori cum
sunt: credite (de nevoi personale, imobiliare, ipotecare, de consum, etc.) raportat
la total credite şi la total active.
2. titluri / total active → arată ponderea portofoliului de titluri în total activ al
băncii. Exemple de astfel de rate: obligaţiuni emise de organisme publice /
obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix sau la total active; acţiuni şi alte titluri cu
venit variabil / total active, etc.
3. (credite + titluri) / active → arată gradul de valorificare al activelor bancare.
4. participaţii la instituţii de credit / total participaţii → participaţii la capitalul
unor bănci.
5. imobilizări (ne)corporale (terenuri, clădiri) / active → ponderea activelor
nevalorificabile
Analiza pasivului bilanţier presupune calculul următoarelor rate:
1. ponderea depozitelor la vedere în total depozite atrase
2. ponderea depozitelor la termen în total depozite atrase
3. ponderea depozitelor în total bilanţ
4. ponderea datoriilor în total pasive
În funcţie de obiectivele analizei se vor mai defini şi alte rate.
II. ACORDURILE DE LA BASEL PRIVIND CAPITALUL BANCAR
18
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
2.1. PRIMUL ACORD DE LA BASEL
Acordul de la Basel privind fondurile proprii ale băncilor2, adoptat în 1988, a avut ca
origine preocupările guvernatorilor băncilor centrale din ţările membre ale grupului G 103
care au constatat că datorită creşterii concurenţei între marile bănci, nivelul fondurilor
proprii ale acestora atinsese un nivel scăzut, considerat periculos pentru gradul lor de
solvabilitate. Acordul din 1988 vizează o gestiune prudentă a capitalurilor de aşa manieră
încât acestea să poată face faţă eventualelor pierderi.
Primul Acord impune marilor bănci internaţionale din ţările membre G 10 să deţină
fonduri proprii de cel puţin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc.
Sunt definite două mari categorii care constituie fondurile proprii (fp):
prima are în vedere fondurile proprii de bază (fb) numit şi tier I care trebuie să
reprezinte minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de
credit asumat.
a doua vizează resursele suplimentare interne şi externe de care dispune banca.
Această categorie include fonduri proprii complementare (fc) sau tier II şi
“supra”complementare (fsc).
Determinarea fondurilor proprii ale băncii se realizează astfel:
fp = fb + fc + fsc (1).
Fondurile proprii de bază includ: capitalul social şi asimilat (acţiuni comune, acţiuni
preferenţiale, certificate de investiţii) – cs, profitul nedistribuit al exerciţiului şi
rezervele consolidate – rp , din care sunt deduse acţiunile proprii deţinute şi partea de
capital subscris şi nevărsat – ap.
fb = cs + rp - ap (2).
Fondurile proprii complementare sunt luate în calcul la determinarea fondurilor proprii
doar în limita a maximum 100% din fondurile proprii de bază şi sunt grupate pe două
nivele:
a) nivelul I– care include titluri hibride pe durată nedeterminată, provizione, rezerve din
reevaluare şi2 Numit curent Primul Acord de la Basel sau Primul Acord.3 G 10 reuneşte în fapt 11 ţări puternic industrializate: Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda, Suedia şi SUA – vezi compoziţia Group of Ten pe site-ul http://www.bis.org/about/gten.htm
19
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
b) nivelul II– care include elemente de datorie a căror durată iniţială este mai mare de 5
ani, în fapt datoria subordonată. Trebuie precizat că pentru ultimii 5 ani până la
scadenţă se aplică o reducere de 20% pe an pentru această datorie. De exemplu, dacă
avem obligaţiuni emise de bancă pe 10 ani, reducerea se va aplica începând cu anul al
şaselea până în anul al zecelea inclusiv.
Contribuţia esenţialã pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992,
este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva solvabilitãţii.
Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate
europeanã.
De la adoptarea acordului în 1988, numit şi norma Cooke, dupã numele iniţiatorului ei,
putem distinge doua faze :
1988 – 1993: abordarea standard şi rigidã;
dupã 1993: introducerea disciplinei de piaţã şi a modelelor interne ca variabile ale
acordului.
Fondurile proprii de bază trebuie sã reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele
bilanţiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri4 : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele
extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc
adecvatã.
Tabel 4. Procent minim de capital cerut unei bãnci în funcţie de creditele acordate
Procent de capital minim Entitate
0% guverne OCDE
1.6% bãnci OCDE şi guverne non OCDE
4% împrumuturi ipotecare
8% bãnci şi întreprinderi
Sursa: BRI
Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realitãţi legate de inovaţiile
financiare. Este introdus principiul imobilizãrii capitalului pentru a face faţã riscurilor de
pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare.
4 buckets
20
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Reglementarea reprezintã un domeniu în continuã evoluţie, care se adapteazã noilor
realitãţi ale economiei globale.
2.2. ADECVAREA CAPITALULUI BANCAR
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor băncii
fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii. Fondurile complementare
asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor deoarece ele au ca principală funcţie
absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii în funcţie de tipul de capital se determină
doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):
1. ;
2.
Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune
anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital
numit tier III reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă dacă
tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele extrabilanţiere.
În cazul operaţiunilor bilanţiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficienţii
de risc asociaţi definiţi de la 0% la 100%.
Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte swap,
etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin
multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi. La sumele
astfel calculate se aplică coeficientul de risc aferent operaţiunilor bilanţiere.
21
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru
capitalurile complementare (tier II):
pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu mai
mult de 100% tier I;
la rândul său lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.
2.3. ETAPELE TRECERII LA BASEL II
Primul Acord, încă în vigoare şi-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în
practică, aşa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor
în vederea elaborării unui nou acord privind capitalul bancar.
În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de
consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.
Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact5 iar în noiembrie
2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind elaborarea unui proiect
de directivă europeană care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.
Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de
la Basel. Calendarul aplicării noului acord vizează şi publicarea textului acordului, care s-
a produs în prima parte a anului 2004. În acelaşi timp a fost elaborat un poiect al unei noi
directive europene care priveşte adecvarea capitalului instituţiilor de credit. Motivaţia
noii directive (CAD III) rezultă din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei
Europene privind revizuirea directivelor 2000/12/CE şi 93/6/CEE.
Documentul scote în evidenţă o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:
1. metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere
rudimentară a acestuia;
2. posibilităţile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovaţiilor financiare;
3. directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale
riscurilor;
4. caracterul incomplet al riscurilor acoperite şi mai ales riscurile operaţionale care nu
fac obiect al cerinţelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;
5 QIS3 – a se vedea www.bis.org
22
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
5. autorităţile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituţiilor
de credit;
6. absenţa obligaţiilor de cooperare prudenţială;
7. lipsa unor informaţii adecvate datorită inexistenţei de prevederi în textul directivelor
în vigoare privind disciplina de piaţă;
8. lipsa de supleţe a cadrului reglementar.
2.4. NOUL ACORD DE LA BASEL
2.4.1. PREZENTARE DE ANSAMBLU
Noul Acord de la Basel are drept scop creşterea siguranţei sistemului financiar
internaţional, prin acordarea unei importanţe sporite controlului intern şi managementului
propriu al băncilor, procesului de supraveghere şi disciplinei de piaţă.
Acordul din 1988 (cunoscut şi ca Primul Acord încă în vigoare) prevedea o singură
modalitate de adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8% având în
vedere doar expunerea la riscul de credit.
Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple până la cele
avansate de măsurare atât a riscului de credit cât şi a celui operaţional pentru
determinarea nivelului de capital adecvat. Structura acordului este flexibilă, iar băncile
vor adopta acele abordări care se conformează cel mai bine nivelului lor de complexitate
şi profilului lor de risc. Noul acord prevede abordări mai cuprinzătoare şi mai sensibile la
risc decât acordul din 1988, menţinând nivelul capitalului.
Noile cerinţe privind capitalul mai adaptate riscului, vor permite băncilor să-şi gestioneze
activitatea mai eficient.
Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel sunt:
1. cerinţele privind capitalul minim
2. procesul de supraveghere prudenţială
3. disciplina pe piaţă
23
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Primul pilon: cerinţele privind capitalul minim. Noul acord menţine definiţia
capitalului şi a necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însă perfecţionează
metodele de evaluare ale riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea
riscului operaţional, în timp ce evaluarea riscului de piaţă definită în 1996 printr-un
amendament rămîne neschimbată.
Pentru măsurarea riscului de credit sunt propuse două variante:
a) abordarea standard
b) ratingul intern (IRB) cu două variante: de bază şi avansate.
Utilizarea ratingului intern trebuie supusă aprobării autorităţilor de supraveghere pe baza
standardelor stabilite de Comitetul de la Basel.
a) Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în vechiul
acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ şi
elementelor extrabilanţiere şi însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc.
Coeficienţii de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state
suverane, bănci, companii). Coeficienţii de risc vor fi redefiniţi în funcţie de rating-ul
acordat de o agenţie de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei
firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord
prevede patru categorii: 20%, 50%, 100% şi 150%.
b) Rating-ul intern (IRB)
Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi modele de evaluare privind credibilitatea
debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere
la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor şi a persoanelor fizice ale căror
caracteristici de risc sunt diferite.
Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în
probabilităţi ale pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim.
24
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor iar
autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor avansate, o
bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte
informaţii necesare.
Prin ambele metode coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din
abordarea standard.
Acordul din 1988 a stabilit cerinţele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă
capitalul era destinat să acopere şi celelalte riscuri. În prezent băncile alocă în medie
riscului operaţional 20% din capitalul lor intern.
În cercetarea riscului operaţional s-au conturat trei abordări de complexitate crescătoare:
indicatorul de bază, abordarea standard şi evaluarea internă. Indicatorul de bază
vizează utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operaţional pentru întreaga
activitate a băncii. Abordarea standard precizează indicatori diferiţi pentru activităţi
distincte. Evaluarea internă cere băncilor să utilizeze propriile date privind pierderile din
riscul operaţional pentru a estima cerinţele de capital.
Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancară
Autorităţile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile,
capabile să evalueaze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.
Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală şi
bănci. În acest sens Comitetul şi Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii
Reglementelor Internaţionale va acorda asistenţă băncilor centrale.
Al treilea pilon: disciplina pe piaţă
Acesta intenţionează să sprijine disciplina pieţei prin creşterea transparenţei instituţiilor
financiare. Transparenţa este esenţială pentru ca actorii de pe piaţă să poată înţelege mai
bine profilurile de risc ale băncilor şi adecvarea poziţiilor lor de capital.
În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc :
încurajarea bãncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;
introducerea disciplinei de piaţã ca factor de apreciere al expunerilor;
sensibilitate la marile riscuri;
promovarea siguranţei şi stabilitãţii sistemului financiar internaţional prin menţinerea
unui capital reglementar în sistem;
25
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
abordarea globalã a riscurilor;
dezvoltarea unor metode care sã cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare
instituţie bancarã în parte;
cei trei piloni pe care se sprijinã acordul formeazã un ansamblu indisociabil.
2.4.2. PRINCIPIILE DE SUPRAVEGHERE
În funcţie de aria de competenţã, fiecare autoritate de reglementare va controla existenţa
şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor aşa încât capitalul sã fie
menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, aşa cum se regãsesc ele în spiritul viitorului acord sunt
urmatoarele :
fiecare bancã trebuie sã dispunã de o metodologie clarã şi avizatã de
determinare a capitalului cerut de noul acord în legaturã cu profilul de risc
asumat;
autoritãţile de supraveghere vor trebui sã vegheze asupra calitãţii modelelor
destinate evaluarii capitalului minim de cãtre fiecare bancã;
bãncilor le este recomandat sã aibã în vedere un surplus de capital pentru
activitãţile a cãror dependenţã de ciclul economic este marcantã;
bãncile centrale trebuie sã controleze în permanenţã nivelul minim de capital.
O atenţie deosebitã este acordatã de noul acord comunicãrii bancare. Politica de
comunicare a bãncilor trebuie sa se caracterizeze printr-o mai mare transparenţã şi
frecvenţã în direcţia pieţelor financiare şi a publicului.
III. ACTIVITATEA BANCARA SI RISCURILE
26
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
3.1. NOŢIUNEA DE RISC BANCAR
Riscul se gãseşte astãzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este funcţia
cheie a bãncilor moderne axate pe activitatea de piaţã.
Problemele care apar în sistemele bancare în urma a unei gestionãri nereuşite a resurselor
şi plasamentelor se regãsesc în toate economiile.
Falimentele bancare pun în cauzã stabilitatea sistemului bancar chiar şi în ţãri în care
procesul de supraveghere este bine dezvoltat. Operatorii de pe pieţele internaţionale se
confruntã cu volatilitatea crescutã şi cu repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid
dintr-un centru financiar în altul ca urmare a riscului sistemic.
Apariţia sa este pusã în legãturã şi cu creşterea semnificativã a volumului de tranzacţii cu
produse financiare derivate (swaps, futures, options).
Riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni bãncii acţioneazã de o
manierã imprevizibilã asupra valorii de piaţã a acesteia.
Cuantificarea modernă a riscului bancar presupune raportarea la un punct de reper numit
benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark -ul este
un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparaţii.
În relaţie cu benchmark-ul noţiunea de risc are douã accepţiuni:
pericolul apariţiei pierderii (down-side risk);
şansa de câştig (up-side potential).
Riscul nu este întotdeauna sinonim cu pericolul sau cu pierderea materialã. Prin raportare
la un benchmark dat, riscul semnificã posibilitatea de modificare faţã de acesta.
Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitatã de explozia tranzacţiilor cu produse derivate şi
de dezvoltarea tehnologiei informaţiei a determinat trei tendinţe importante:
creşterea expunerii la riscul de piaţã şi de intermediere;
continuarea activitãţii clasice de gestiune activ-pasiv şi apariţia unor noi situaţii de
risc;
modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-
matematice.
27
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Obiectivul managementului bancar performant vizeazã maximizarea valorii de piaţã a
bãncii sub constrângerea menţinerii riscurilor la nivele rezonabile. Gestiunea modernã a
riscurilor bancare are urmãtoarele elemente:
identificarea riscurilor→ presupune identificarea poziţiilor riscante care pot afecta
rezultatul bãncii;
cuantificarea riscurilor→ presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte asupra
profitului bancar.
elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor→ prin aplicarea
unor instrumente specifice.
Nivel de decizie CuantificareCentrala bãncii Rentabilitate → Return on Equity (ROE)
Rating→ agenţii de ratingLichiditate→ rate de lichiditateValoare de piaţã→ curs bursier, Duration GAP, Value at Risk
Centre de profit Portofoliu de credite→ echivalent creditEvoluţia ratei dobânzii→volatilitate, spreadRisc de ţarã→ rating de ţarã
Activitate individualã Solvabilitatea debitorului→ credit scoringGaranţii→ ipotecã, gaj, etc.
controlul riscurilor→ este necesar pentru a verifica dacã reglementãrile bancare sunt
respectate şi dacã instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.
evaluarea performanţelor→ presupune mãsurarea performanţelor obţinute în urma
acoperirii la expunerilor la risc. Necesitatea evaluãrii performanţelor acoperirii la
riscuri închide procesul de gestiune. Mãsurarea performanţelor acoperirii aratã
calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi cele slabe ale acesteia. Evaluarea
performanţelor se realizează global şi se axeazã pe explicarea ecartului faţã de
benchmark 6 . Corectarea veniturilor cu riscurile asumate presupune calcului
randamentului în funcţie de rata dobânzii fãrã risc, de randamentul anticipat precum
şi de volatilitatea portofoliului.
3.2. RISCUL DE CREDIT
6 Aceasta tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi obiectivul propus iniţial, dat de benchmark.
28
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
3.2.1. ANALIZA DOSARULUI DE CREDITARE PENTRU SOCIETĂŢI
COMERCIALE
În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă la trei obiective :
a. să decidă dacă va finanţa sau nu. Din informaţiile furnizate băncii de către
întreprindere, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să
aprecieze :
capacitatea de rambursare a întreprinderii: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce
perioada;
capacitatea întreprinderii de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt
decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de
siguranţă.
modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de rambursarea
împrumutului.
b. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor
companiei. Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe
legate de ciclul de exploatare al întreprinderii şi poate facilita luarea unei decizii
privind tipul de finanţare propus. Sunt examinate :
nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.
c. utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere comerciala completă şi
personalizată nevoilor întreprinderii.
3.2.2. SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ÎN EFECTUAREA ANALIZEI
DOSARULUI DE CREDITARE
1. situaţiile financiare ale companiei.
29
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
În cele mai dese cazuri, banca intră în posesia lor direct, de la conducerea companiei, însă
le poate obţine şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea
de informaţii financiare.
Analistul de credit solicită firmei bilanţul anual şi contul de rezultate, însoţite de anexele
lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare derulate în decursul unui an.
De asemenea, pentru a putea percepe cât mai detaliat situaţia financiară a companiei,
precum şi pentru a observa cele mai recente evoluţii, se solicită şi ultima balanţă de plăţi.
Dacă nu există un istoric al relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii
patru sau cinci ani de activitate. In cazul în care societatea este deja client al băncii vor fi
solicitate doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul
în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care sunt
certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută de audit
contabil şi financiar.
2 analizele economice şi sectoriale
Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se asigure că
întelege bine modul său de funcţionare :
tipul de produse şi sevicii vândute precum şi modul lor de producere;
ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;
vizibilitatea întreprinderii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
nivelul de concurenţă şi modul de manifestare: preţ, tehnologie şi calitate;
factorii de influenţă ai competitivităţii;
talia critică a întreprinderii.
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumã la calculul unor rate şi indicatori, ci
este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.
Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune, etc.) nu au nici un sens daca
nu exista criterii care să permită analiza calităţii lor.
Exista sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi altele care o
„distrug”… Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele
excedent de trezorerie, aşa că se justifica cunoaşterea sectorului economic în care se
încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule financiare.
30
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în sine
dacă ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale
Analizele sectoriale sunt furnizate de :
serviciile de studii economice ale băncilor;
organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centralã, asociaţiile profesionale;
presa specializată.
3 informaţiile complementare.
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în analiza
dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil. Intâlnirea cu directorul
sau responsabilul întreprinderii poate furniza aceste informaţii. Prin definiţie nimeni nu
cunoaşte mai bine activitatea unei companii decât cel care o conduce. Aceasta are datele
referitoare la strategia pe termen scurt, mediu şi lung privind întreprinderea. Încrederea în
responsabili este o dată cheie a deciziei de finanţare şi doar întrevederile regulate şi
serioase permit judecarea calităţii relaţiei de afaceri.
Nu se poate imagina o relaţie bazată pe încredere fără transparenţă uneia dintre părţi.
Înaintea întâlnirii, analistul trebuie să pregătească un chestionar preliminar în care să
listeze toate întrebările al căror răspuns nu l-a găsit în analiza financiară şi sectorială.
3.2.3. ÎNŢELEGEREA ŞI ANALIZA BILANŢULUI SOCIETATII COMERCIALE
Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a resurselor
necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din :
bunuri conservate o perioadă lungă în întreprindere şi vom vorbi despre activul
imobilizat. Acesta este constituit din :
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare
(fondul de comerţ), care permit desfăşurarea normala a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.
31
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările
în cadrul altor societăţi.
bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din :
a) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau
comercializării;
b) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);
Pasivul conţine resursele întreprinderii. Ele pot fi proprii sau împrumutate. In acelaşi timp
este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele care pot fi utilizate o
perioadă lungă de timp şi cele de exploatare care trebuie rambursate pe termen scurt.
Capitalul întreprinderii este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări
ulterioare sub forma de rezerve.
In analiză trebuie identificaţi creditorii întreprinderii, care pot fi :
alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare stabile);
bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi scont);
creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de întreprinderea analizată;
furnizorii;
statul şi alte organisme care pot acorda termene de plată pentru datoriile fiscale şi sociale.
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată lichidităţii, adică
capacităţii întreprinderii de a face faţã tuturor plaţilor imediate. Sunt studiate fluxurile de
numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu utilizările lor. Regula urmărită este ca
resursele stabile ale întreprinderii să acopere activul imobilizat. Diferenţa dintre resursele
stabile şi activul imobilizat constituie fondul de rulment al întreprinderii.
FR=RS – AI FR – fondul de rulment,RS – resursele stabile,AI – activul imobilizat
32
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Daca FR > 0, întreprinderea dispune de o marjă de siguranţă pentru a face faţă
eventualelor riscuri. Invers, daca FR < 0, întreprinderea iţi finanţează o parte din
patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt.
Se manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu exista resursele pe termen scurt
necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de creditare pune
astfel în evidenţa necesitatea unui credit de trezorerie.
3.2.4. ELEMENTE DE ANALIZÃ FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Analiza solvabilităţii întreprinderii este esenţială. Societatea este
solvabilă daca în orice moment valoarea totală a patrimoniului sau
este superioara datoriilor. Vom analiza astfel activul net al
întreprinderii.
AN= Total activ – Total datorii
Un AN negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate a întreprinderii. Insa
există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de a-şi
distribui dividende superioare celor cuvenite în mod firesc.
3.2.4.1. SISTEMUL DE RATE
Ratele verticale şi orizontale ale structurii capitalului constituie tipul forte de analiză.
Dacă sunt comparate cu ratele întreprinderilor din aceeaşi ramură de activitate, ele devin
şi mai relevante. Modificarea unei rate în timp permite decelarea tendinţelor. Analiza
ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a debitorului. Alegerea
unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de ramura din care face
parte.
33
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau
cash-flow/fonduri împrumutate, au o bună capacitate de previzionare a riscului
debitorului. Aceste rate sunt completate de următoarele categorii de indicatori, fără a se
limita însă la următoarele:
1.rate de apreciere a profitabilităţii:
a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi valoarea
vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru societatea
comercialã, prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este depăşit
de cel al preţurilor de vânzare;
b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu cel al
concurenţilor;
2.rate de apreciere a lichidităţii:
a. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
b. lichiditatea imediată = (Numerar+Echivalent numerar+Clienţi)/Pasive
curente
c. perioada de încasare a creanţelor (receivables period) – indică eficienţa colectării
creanţelor şi reprezintă, practic durata creditului furnizor pe care compania îl
acordă clienţilor săi; se măsoară în zile, iar formula de calcul este
creanţe/vânzări x 365
d. perioada medie de plată a furnizorilor (payables period) – este un indicator
simetric cu cel anterior, exprimând durata creditului furnizor pe care compania îl
primeşte de la furnizorii săi, formula de calcul fiind: furnizori/costul de
producţie x 365.
e. perioada de menţinere a stocurilor (inventory period) – acest indicator oferă o
imagine asupra vitezei de rotaţie a stocurilor. Se determină ca stocuri/costul
mărfurilor x 365, rezultatul exprimându-se în zile, iar o valoare ridicată a
acestuia poate indica menţinerea unor stocuri uzate (moral sau fizic), precum şi o
supradimensionare a acestora generată de diverse motive.
3.rate financiare:
34
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
a. gradul de acoperire a dobânzilor –evidenţiazã capacitatea debitorului de a
genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
b. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul
total. În general, se poate considera că există o relaţie directă între această
pondere şi riscul financiar al respectivei companii.
Garanţiile contribuie la creşterea solvabilităţii debitorului şi diminuează gravitatea
pierderii. Ele nu împiedică producerea riscului însă servesc la compensarea pierderii.
Garanţiile solicitate sunt de tipul gajurilor, ipotecilor, etc.
3.2.4.2. ÎNŢELEGEREA ŞI ANALIZA CONTULUI DE REZULTATE
Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în cursul anului
financiar.
Ciclul de producţie al companiei se descompune în trei faze :
a) întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le revinde
direct;
b) întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilitãţi: apă, energie
electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe. Volumul lor
ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
c) întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.
Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului financiar. Volumul
total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri înregistrează tot ce s-a vândut şi
facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul închiderii anului nu toţi clienţii au plătit
încă.
Facturile care urmează a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul de
rezultate cât şi în postul „creanţe asupra clientelei” din activul bilanţier.
In acelaşi timp pentru stocurile existente se constituie provizioane.
Constatăm că se degaja două categorii de fluxuri :
35
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (CA,
cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor, etc.)
fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.
Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor
indicatori.
Este esenţiala determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF) care ne dă informaţii
despre capacitatea întreprinderii de a-şi rambursa împrumutul.
In acelaşi timp analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei rate :
1. fonduri proprii / total bilanţ
2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1
3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF a
unei companii, pornindu-se de la profitul din exploatare (EBE)
EBE 162750+ transfer cheltuieli de exploatare+ transfer cheltuieli financiare+ transfer cheltuieli excepţionale+ alte venituri din exploatare 18+ beneficii atribuite sau pierderi transferate+ venituri financiare din participaţii+ venituri din alte valori mobiliare+ alte dobânzi şi venituri asimilate 608+ diferenţe de schimb favorabile 36+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament 13+ venituri exceptionale din operaţiuni de gestiune 3998-alte cheltuieli de exploatare 1251-pierderi sau beneficii transferate 19639-dobânzi şi cheltuieli asimilate 18-diferenţe de schimb nefavorabile-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament-cheltuieli exceptionale din operaţiuni de gestiune 3526-participari ale salariaţilor 5067-impozit pe profit 19394-cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing= CAF 1185
36
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
3.2.4.3. ANALIZA FLUXULUI DE NUMERAR (CASH FLOW)
Analiza de credit acordă o importanţă ridicată acestei teme, deoarece cash flow-ul şi nu
profitul este cel care asigură serviciul datoriei sau plata salariilor şi a obligaţiilor
comerciale. Deşi cash flow-ul are la bază profitul contabil, obţinerea acestuia din urmă
nu oferă garanţii asiguratorii ca împrumutatul va avea disponibile resursele necesare
rambursării creditului. Cash flow-ul poate fi calculat printr-o varietate de metode, însă
toate se rezumă, într-un final la efectul cumulat al profitabilităţii operaţionale (măsurată
prin EBITDA) şi la cel al variaţiei (pozitive sau negative) capitalului circulant.
Importanţa acestui indicator pentru bancă este evidentă deoarece relevă capacitatea
companiei de a genera lichidităţi. De asemenea, previziunea cash flow-ului este atent
analizată, iar aceasta, considerată în contextul unei experienţe pozitive a companiei în
acest domeniu o face mult mai pertinentă şi credibilă decidenţilor respectivei tranzacţii.
3.2.4.4. EVALUAREA RISCURILOR UNEI TRANZACŢII
Deşi teoria economică a evidenţiat de-a lungul timpului o varietate foarte mare de riscuri
cu care se confruntă agenţii economici, analistul de credit trebuie să se oprească doar
asupra acelor ameninţări care pot pune în pericol capacitatea împrumutatului de a face
faţă obligaţiilor de plată. De asemenea, se impune precizarea că riscul de credit al băncii
este o ponderare a tuturor riscurilor unui client sau a unei tranzacţii. O simplă enumerare
a acestora cuprinde riscuri precum:
a) riscul de piaţă - vizând, în special concurenţa împrumutatului;
b) riscul de clientelă - surprinde riscul ca debitorul să nu realizeze cifra de afaceri care
să-i asigure susţinerea serviciului datoriei;
c) riscul de furnizor – în măsura în care desfăşurarea în condiţii normale a activităţii
depinde în mod determinant de un număr restrâns de furnizori.
37
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
d) riscul de nefinalizare a proiectului finanţat - urmăreşte evaluarea capacitaţii
împrumutatului şi/sau a constructorului (daca este cazul) de a finaliza investiţia în
termenul şi parametrii stabiliţi;
e) riscul acţionariatului – încercă să surprindă posibilitatea modificării structurii
acţionariatului şi implicit modul în care aceasta ar putea influenţa activitatea
întreprinderii;
f) riscul de preţ – care ar putea duce la obţinerea de venituri inferioare celor estimate la
momentul aprobării facilităţii de credit, periclitând astfel capacitatea de rambursare a
debitorului;
g) riscul valutar – se manifestă în situaţia în care care nu există o armonizare între
moneda împrumutului şi cea în care sunt denominate veniturile împrumutatului.
O atenţie deosebită trebuie acordată nu numai identificării riscurilor respectivei tranzacţii,
ci mai ales factorilor de atenuare a acestora, abilitatea analistului de credit rezidând în
găsirea câtor mai mulţi astfel de factori pentru fiecare risc evidenţiat.
Analiza multivariată - Funcţia Z a lui Altmann
Altmann (1968) a definit o metodă teoretică de a face previzibilă insolvabilitatea viitoare
a unui debitor bazându-se pe sisteme de criterii previzibile. Această metodă matematică
nu încearcă să definească stabilirea unor debitori necunoscuţi în clase de solvabilitate cu
ajutorul reperelor, ci cu ajutorul unei analize selective.
Bazându-se pe analiza ratelor financiare, Edwars I. Altmann a stabilit
un indice pentru a determina solvabilitatea debitorilor:
DAT
K
A
PRRl
DAT
CB
A
CA
A
PBZ
2,14,16,013,3
PB = profitul brut înainte de plata dobânzilor şi a impozitelor;
A = total active;
CA = cifra de afaceri;
CB = capitalizarea bursieră;
DAT = datorii;
Rl = rezerve legale;
38
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
PR = profit reportat;
K = capital.
Analiza selectivă urmăreşte definirea de rate şi valori critice care permit constituirea unor
clase pentru creditele de valori mari. Pentru a demonstra selectivitatea funcţiei Z,
Altmann (bazându-se pe date statistice pe o perioadă de 20 de ani) a putut stabili că 94%
dintre întreprinderile în stare de faliment aveau o valoare a lui Z mai mică de 2,7
(valoarea critică a lui Z) cu un an înainte de faliment, iar 97% dintre întreprinderile
„bune” aveau o valoare a lui Z mai mare de 2,7. Cele două erori posibile – de a acorda
un credit care se va transforma în pierdere sau de a refuza un credit unei întreprinderi
bune care s-ar fi putut dovedi a fi o afacere profitabilă - sunt relativ mici.
Modelul cu cinci variabile publicat iniţial de către Altmann a fost completat printr-un
model cu şapte variabile de către Altmann, Haldeman şi Narayanan (1977). Noul model
a îmbunătăţit pertinenţa sa pentru perioade mai lungi înainte de faliment (până la 5 ani) şi
a fost în anii ’90 un model cu o puternică selectivitate.
3.2.5. FORMATUL APLICAŢIEI DE CREDIT
Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate pentru
aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de urmărire pe care
o fac membrii comitetelor de credit. Formatul aplicaţiilor de credit poate, prin urmare
varia, însă va trebui să conţină următoarele informaţii:
1) propunerea de credit – scopul şi termenii facilităţii propuse;
2) sumarul aplicaţiei – care are rolul de a concentra riscul pe care banca trebuie să şi-l
asume prin aprobarea respectivei facilităţi.
3) prezentarea societăţii
a) nume social şi număr la registrul comerţului;
b) sector de activitate;
c) repartiţia capitalului;
d) conducători;
e) istoric;
f) organigrama grupului dacă este cazul;
39
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
g) tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi angajamentele băncilor concurente.
4) prezentarea sectorului de activitate, respectiv:
4.1.caracteristicile produselor/serviciilor;
a) tipurile de produse/servicii;
b) modul lor de producţie;
c) modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu termenele de plata uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
4.2..caracteristicile concurenţei;
a) grad de concentrare;
b) modul în care se manifestă concurenţa : prin preţuri, produse, tehnologie, mărci;
c) modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute, structura clientelei.
d) principalii concurenţi : CA, rentabilitate, structura financiară, acţionariat;
4.3. caracteristicile sectorului de activitate – ameninţările şi oportunităţile sectorului,
puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;
4.4. poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
a) competitivitate, nivel tehnologic;
b) rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.
5) analiza situaţiei financiare a companiei, care trebuie să includă cel puţin
următoarele aspecte:
a) riscul afacerii;
b) evoluţia CA şi a marjelor;
c) solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
d) finanţarea nevoilor de exploatare : care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
e) finanţarea imobilizărilor : care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
f) analiza modului de gestionare al societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4 exerciţii financiare;
g) evoluţia rentabilităţii;
h) formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
i) determinarea capacităţii de rambursare;
j) previziuni pentru anul în curs.
40
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
6) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze
fiecare aplicaţie printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a
dezavantajelor respectivei tranzacţii, după cum urmează:
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
poziţionarea economică aceleaşi poziţiiconcurenţastructura financiarăcalitatea gestiuniirelaţii bancare
AMENINTARI OPORTUNITATI
evoluţii tehnologiceevoluţii economice aceleaşi poziţiiconcurenţaacţionariat
3.2.6. REGLEMENTAREA RISCULUI DE CREDIT
În România, reglementarea riscului de credit este realizată în baza
normelor metodologice privind aplicarea regulamentului BNR nr.
5/2002. Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele
categorii:
Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere
Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:
a. Serviciul datoriei→ capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă exprimată
ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.
b. Performanţa financiară→ reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii financiare
a unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi
(lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (calitatea managementului, a
acţionariatului, a garanţiilor). Categoriile de performanţă financiară sunt notate de la A la
E în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia.
c. Iniţierea de proceduri judiciare→ hotărârea de către instanţă a începerii procedurii de
faliment sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau
juridice.
41
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Criterii de încadrare pe categorii ca creditelor acordate sectorului nebacar
A B C D E
0-15 zile St P
O P
Sub P
I P
P P
16-30 zile O P
Sub P
I P
P P
P P
31-60 zile Sub P
I P
P P
P P
P P
61-90 zile I P
P P
P P
P P
P P
Minimum 91 de zile
P P
P P
PP
PP
PP
Legenda: St→standard, O→în observaţie, Sub→substandard, I→îndoielnic, P→pierdere.Pe baza acestei clasificări, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienţi de provizionare:
Standard În observaţie Substandard Îndoielnic Pierdere0 0,05 0,2 0,5 1
Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea din expunerea
băncii faţă de debitor a garanţiilor accceptate de către BNR, însă această deducere se
calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90
de zile.
Sunt considerate garanţii acceptate pentru deducere următoarele:.
Garanţii din partea administraţiei centrale sau ale BNR (coeficient de deducere 1);
Titluri emise de administraţia centrală sau BNR (coeficient de deducere 1);
42
Performanţa financiară
Serviciul datoriei
Nu s-au iniţiat proceduri judiciare
S-au iniţiat proceduri judiciare
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Garanţii din partea administraţiilor centrale sau ale băncilor centrale din ţări din
categoria A sau ale Comunităţii Europene (coeficient de deducere 1);
Titluri emise de administraţiile centrale sau băncile centrale din ţări din categoria A
sau ale Comunităţii Europene (coeficient de deducere 1);
Depozite colaterale plasate la banca însăşi (coeficient de deducere 1);
Certificate de depozit emise de banca însăşi (coeficient de deducere 0,8);
Garanţii din partea băncilor de dezvoltare multilaterală sau BEI (coeficient de
deducere 0,8);
Titluri emise de băncile de dezvoltare multilaterală sau BEI (coeficient de deducere
0,8);
Garanţii ale administraţiilor locale din România, ale băncilor româneşti, ale
administraţiilor regionale sau locale din ţări din categoria A sau ale băncilor din
categoria A (coeficient de deducere 0,8);
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR
impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor conform Normelor nr. 12
din 15 decembrie 2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale
instituţiilor de credit modificate de Normele nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea
şi modificarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 12/2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit :
1. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de "un singur debitor" o expunere a
cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii. Această prevedere nu se va
aplica în cazul grupurilor reprezentând "un singur debitor", care intră în
componenţa grupului de persoane aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit sau
în componenţa personalului instituţiei de credit.
2. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de grupul de persoane aflate în relaţii
speciale o expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
3. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de ceilalţi membri ai propriului grup o
expunere a cărei valoare depăşeşte 20% din fondurile proprii.
4. O instituţie de credit nu va înregistra faţă de personalul propriu o expunere a
cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile proprii.
43
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
5. Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit nu va depăşi
800% din fondurile ei proprii.La determinarea valorii cumulate, în cazul
suprapunerii criteriilor de monitorizare a concentrării riscului de credit, expunerea
faţă de un anumit grup reprezentând "un singur debitor" va fi luată în calcul o
singură dată.
3.3. RISCUL DE LICHIDITATE
3.3.1. ASPECTE INTRODUCTIVE
În scopul menţinerii credibilitãţii faţã de clienţi şi comunitatea financiarã bãncile trebuie
sã probeze în permanenţã un grad corespunzãtor de lichiditate. Pentru a rãspunde
obiectivului de lichiditate, gestionarea intrãrilor şi a ieşirilor de fonduri trebuie realizatã
aşa încât sã existe în permanenţã suficiente lichiditãţi la nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichiditãţi se manifestã în urma necorelãrii scadenţelor dintre posturile de
activ şi cele de pasiv. În practicã se manifestã fenomenul prelungirii scadenţelor la active
şi a reducerii celor la pasive. Dacã creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform
planului banca se confruntã cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate.
Efectele sunt similare şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la
bancã.
Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu
costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor aratã capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.
Riscul de lichiditate, are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea bãncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele de
dobândă corespunzătoare;
44
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
b. incapacitatea bãncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil
(conform JP Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi
cele de plăţi ( conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare a
eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ
cu nevoile de fonduri.
Fenomenul de Bank run: Dacã pe piaţã existã informaţii privitoare la dificultãţile de
plată ale unei instituţii bancare creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediatã şi
completã. Criza de lichidităţi la o bancã poate fi generată şi de factori psihologici.
Zvonurile însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies) care se
autoîntreţin pe piaţă pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.
Planificarea lichiditatii este o functie deosebit de importanta a managementului activelor
şi pasivelor, deoarece vizează matching-ul fluxurilor de numerar care intră/ies din
instituţia de credit, aşa încât la orice moment să poată fi onorate solicitarile titularilor de
depozite privind lichidarea totală sau parţială a acestora sau plăţile ordonate de titularii de
conturi bancare.
Există două laturi privind necesarului de lichiditate al unei instituţii de credit:
latura pasivă a bilanţului, consecinţă a retragerii de depozite, conturi curente, a
rambursării împrumuturilor contractate de la banci,
latura activa a bilantului, ca urmare a exercitarii angajamentelor de creditare sau a
linilor de credit deschise clientilor.
Gestionarea lichidităţilor unei instituţii de credit se poate realiza în trei moduri:
1. prin gestionarea pasivelor bancare. Această soluţie îi permite instituţiei de credit să
menţină acelaşi nivel al totalului bilanţier fără a opera modificări în structura şi volumul
activelor deţinute.
2. prin managementul activelor respectiv valorificarea unei părţi din active, ca
alternativă la atragerea de noi resurse, pentru a acoperi retragerile de fonduri.
3. prin gestionarea combinată a activelor şi pasivelor bilanţiere
45
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
3.3.2. INDICATORII LICHIDITĂŢII BANCARE
GAP - ul de lichiditate sau poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între totalul
activelor (inclusiv angajamentele de finanţare primite de instituţia de credit) şi totalul
pasivelor (inclusiv angajamentele de finanţare date de instituţia de credit), pe fiecare
bandă de scadenţă.
Dacă GAP – ul este pozitiv situţia este favorabilă instituţiei de credit întrucât
lichiditatea efectivă reprezentată de active este mai mare decât lichiditatea necesară
reprezentattă de pasive. Concret, banca are surse de lichiditate suficiente pentru a-şi
acoperi obligaţiile care ajung la maturitate pe acea bandă de scadenţă.
Dacă GAP – ul este negativ banca se va confrunta cu un deficit de lichiditate pe
banda de scadenţă pentru care se calculează. Surplusul de lichiditate efectivă trebuie
finanţat.
Rata lichiditãţii se exprimă în procente şi indică gradul de îndatorare
(dependenţă) al băncii faţă de piaţa monetară în ansamblul său sau
faţă de un segment al acesteia. Valorile mai mari de 100% arată
tendinţa de scădere a gradului de îndatorare a băncii pe piaţa
monetară şi de creştere a lichidităţii proprii.
%RL- rata de lichiditate;
ISCAD – împrumuturi scadente;
INOI– îmrumuturi noi.
Transformarea medie a scadenţelor este diferenţa dintre scadenţa medie
ponderată a activelor şi scadenţa medie ponderată a pasivelor.
Ponderarea se face cu coeficientul grupei de activ/pasiv
corespunzătoare fiecărei perioade. Se exprimă în zile, luni, ani şi
46
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
sugerează cel mai bine riscul de lichiditate prin transformarea
scadenţelor ce trebuie operată.
TS – transformarea medie a scadenţelor; Pi – pasive cu scadenţa i;Ai – active cu scadenţa i;ai – coeficientul de ponderare al pasivelor cu scadenţa i;bi – coeficientul de ponderare al activelor cu scadenţa i.
Rata de acoperire a breşei se calculează ca raport între veniturile nete din
dobânzi ale băncii (dobânzi încasate – dobânzi plătite) şi diferenţa
activ - pasiv. Indicatorul se exprimă procentual şi arată dobânda
maximă pe care banca o poate plăti pentru a-şi procura resursele
necesare, în cazul în care ar face un plasament suplimentar, faţă de
resursele de care deja dispune. Ţinând cont de rentabilitatea acestui
nou plasament, banca trebuie să decidă dacă este sau nu avantajos
să-şi atragă noi resurse la rata de dobândă de pe piaţă.
RAB1- rata de acoperire a breşei fără a lua în considerare cheltuielile de funcţionare şu profitul ;RAB2 – rata de acoperire a breşei care ia în considerare cheltuielile de funcţionare şi profitul ;Di – dobânzile încasate;Dp – dobânzile plătite;A-P – golul de resurse (breşa);CPB – cheltuielile generale şi profitul brut minim realizat.
Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca raport
între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani)
şi urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe
termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea
Europeană.
CoFPRP - coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permenente;ResTL - resurse pe termen lung(fonduri proprii+ resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani );UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participaţii, credite acordate pe termene mai mari de 5
47
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
ani, valori mobiliare pe termen lung);
Rezerva minimã obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o păstreze
la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau
ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor
atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea
unei lichidităţi minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.
RMOnec- rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constutuie la banca centrală;RMOef- suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală;ER – excesul de rezervă;DR – deficitul de rezervă;r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;D – volumul depozitelor atrase de bancă.
Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea
necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. Limita minimă a indicatorului de lichiditate este
1.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a
activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a
obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara bilanţului.
În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadenţă, cu
excepţia ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidităţii efective, aferent benzii
de scadenţă următoare.
3.4. RISCUL DE INSOLVABILITATE
3.4.1. DEFINIREA INSOLVABILITÃŢII ŞI FUNCŢIILE FONDURILOR
PROPRII
48
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Privite ca o garanţie a solvabilitãţii bancare fondurile proprii îndeplinesc mai multe
funcţii:
funcţia de garantare împotriva pierderilor→ prin capitalurile proprii şi fondurile
asimilate lor;
funcţia de încredere→ un volum suficient de fonduri proprii întãreşte încrederea
deponenţilor în solvabilitatea bãncilor;
funcţia de compensare a eventualelor pierderi;
funcţia de distribuire a profiturilor.
Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legatã de nivelul capitalurilor bãncii.
Astfel, vom spune cã riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor
proprii ale bãncilor.
3.4.2. REGLEMENTAREA BANCARÃ PRIVIND CAPITALUL
Obiectivul reglementarii este promovarea stabilitãţii şi a siguranţei sistemului
financiar – bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin mãsuri de supraveghere
în scopul reducerii riscurilor.
Dupa sfera de cuprindere definim norme naţionale şi norme internaţionale.
Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:
protecţia depunătorilor împotriva riscului de faliment;
siguranţa sistemelor de plãţi şi compensări;
prevenirea riscului sistemic.
Reglementările internţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi armonizarea
concurenţei de pe piaţa bancarã.
Reglementările cele mai cunoscute sunt date de acordurile de la Basel tratate anterior.
3.4.3. REGLEMENTAREA RISCULUI DE INSOLVABILITATE ÎN ROMÂNIA.
STUDIU DE CAZ
49
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii, aşa cum sunt definite ele în
normele Băncii Naţionale a României care reglementează fondurile proprii ale
instituţiilor de credit, ca proporţie din totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului,
nete de provizioane, ajustate în funcţie de risc.
Nivelul indicatorului de solvabilitate este de minim 12%. Instituţiile de credit sunt
obligate să menţină în permanenţă indicatorul definit la un nivel de cel puţin 12% .În
cazul în care indicatorul scade sub nivelul de 12%, instituţiile de credit în cauză vor lua
măsurile adecvate în vederea restabilirii, cât mai repede cu putinţă, a nivelului minim al
acestui indicator.
Ponderile de risc aplicate conform normelor nr. 12 din 15 decembrie 2003 privind
supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit modificate prin
normele nr. 9 din 20 august 2004 pentru completarea şi modificarea Normelor Băncii
Naţionale a României nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari
ale instituţiilor de credit, sunt:
Pondere zero
1. numerar şi elemente echivalente;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor
centrale din zona A;
3. elemente de activ constituind creanţe asupra Comunităţilor Europene;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale din zona A sau de
Comunităţile Europene;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor
centrale din zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională a împrumutatului;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile centrale şi băncile centrale din zona B,
exprimate şi finanţate în moneda naţională comună garantului şi împrumutatului;
7. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României,
printr-un colateral sub formă de titluri emise de administraţiile centrale sau de băncile
centrale din zona A ori de titluri emise de Comunităţile Europene sau de depozite în
50
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
numerar plasate la instituţia împrumutătoare sau de certificate de depozit ori de
instrumente similare emise de către instituţia împrumutătoare şi încredinţate acesteia;
8. elemente de activ deduse din fondurile proprii.
Pondere 20%
1. elemente de activ constituind creanţe asupra BEI;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra băncilor de dezvoltare multilaterală;
3. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către BEI;
4. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către băncile de dezvoltare multilaterală;
5. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau locale din
zona A;
6. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod direct, expres, irevocabil şi
necondiţionat de către administraţiile regionale sau locale din zona A;
7. elemente de activ constituind creanţe asupra instituţiilor de credit din zona A, dar care
nu constituie fonduri proprii ale acestor instituţii;
8. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică ori egală cu un
an, asupra instituţiilor de credit din zona B, dar care nu constituie fonduri proprii ale
acestor instituţii;
9. elemente de activ garantate în mod direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către
instituţiile de credit din zona A;
10. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mică sau egală cu un
an şi care sunt garantate în mod direct, expres, irevocabil şi necondiţionat de către
instituţii de credit din zona B;
11. elemente de activ garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a României,
cu colateral sub formă de titluri emise de BEI sau de băncile de dezvoltare
multilaterală;
12. elemente reprezentând numerar în curs de încasare.
Pondere 50%
51
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
1. împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, cu ipoteci în favoarea instituţiei de credit, de ranguri superioare ipotecilor
instituite în favoarea altor creditori asupra unei proprietăţi rezidenţiale care este sau
va fi ocupată ori dată cu chirie de împrumutat. Valoarea proprietăţii va fi calculată pe
baza unor criterii de evaluare riguros definite prin dispoziţii legislative, reglementări
sau prin prevederi administrative, care, în opinia Băncii Naţionale a României, sunt
considerate adecvate. Evaluarea va fi efectuată cel puţin o dată pe an.
2. Împrumuturi integral garantate, în mod adecvat în opinia Băncii Naţionale a
României, cu acţiuni în societăţi finlandeze din domeniul locativ care funcţionează în
conformitate cu Legea finlandeză privind societăţile din domeniul locativ din 1991
sau cu legislaţia echivalentă ulterioară, acordate în legătură cu proprietăţi rezidenţiale
care sunt ori vor fi ocupate sau date cu chirie de împrumutat.
3. Titluri acoperite cu creanţe ipotecare (mortgage-backed securities) - dacă acestea sunt
echivalente în ceea ce priveşte riscul de credit.
4. Cheltuieli înregistrate în avans şi venituri angajate, care nu au fost deduse din
fondurile proprii: aceste active sunt supuse ponderării care corespunde contrapartidei
în cazul în care instituţia de credit este în măsură să o determine în conformitate cu
reglementările contabile armonizate cu Directiva nr. 86/635/CEE şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit; dacă nu se poate
determina contrapartida, se aplică o pondere fixă de 50% .
Pondere 100%
1. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor centrale şi băncilor
centrale din zona B, cu excepţia cazului în care sunt exprimate şi finanţate în moneda
naţională a împrumutatului;
2. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor regionale sau locale din
zona B;
3. elemente de activ constituind creanţe cu scadenţă reziduală mai mare de un an, asupra
instituţiilor de credit din zona B;
4. elemente de activ constituind creanţe asupra sectoarelor nebancare din zona A şi din
zona B;
52
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
5. imobilizări corporale, în sensul reglementărilor contabile armonizate cu Directiva nr.
86/635/CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de
credit;
6. portofolii de acţiuni, participaţii şi alte elemente componente ale fondurilor proprii ale
altor instituţii de credit, care nu sunt deduse din fondurile proprii ale instituţiilor
creditoare;
7. toate celelalte active, cu excepţia celor care sunt deduse din fondurile proprii.
Fondurile proprii ale instituţiilor de credit sunt formate conform normelor 11/15.12.2003
ale BNR, din capital propriu şi capital suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
capital iniţial;
fondul pentru riscuri bancare generale.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce următoarele:
a) valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
b) valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;
c) valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor drepturi
şi active similare, neincluse în fondul comercial;
d) valoarea netă a fondului comercial;
e) avansuri aferente imobilizărilor necorporale;
f) valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului
social.
Capitalul suplimentar se compune din:
a) fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, conform
legii;
b) rezerva generală pentru riscul de credit;
c) rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale aferente;
d) împrumuturile subordonate;
e) datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi prin alte
instrumente;
f) valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată determinată;
g) alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
53
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
- sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor potenţiale, generate
de riscuri specifice activităţii bancare;
- se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit;
- nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat de auditorul
financiar şi comunicat Băncii Naţionale a României.
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:
a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în
proporţie de cel mult 100% din capitalul propriu;
b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calculul fondurilor proprii numai dacă
îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:
- sunt în întregime trase;
- în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel
puţin 5 ani;
- în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată, rambursarea nu se
poate efectua mai devreme de 5 ani de la data solicitării rambursării;
- la calculul nivelului fondurilor proprii volumul împrumuturilor subordonate la termen
va fi redus gradual cu cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote
procentuale anuale egale;
- contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei în alte
circumstanţe decât lichidarea instituţiei de credit;
- în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate au un rang inferior
celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până când toate acestea nu au fost achitate;
c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată nedeterminată poate fi
luată în calculul fondurilor proprii numai dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele
condiţii:
- prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi dobânda neplătită
aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor;
- titlurile au fost integral plătite;
- prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii dobânzii aferente
datoriei;
- rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii Naţionale a României;
54
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
- în cazul lichidării instituţiei de credit, datoria subordonată are un rang inferior
celorlalte datorii şi nu va fi rambursată până când toate acestea nu au fost achitate;
d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor preferenţiale cumulative
pe durată determinată ce poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu
poate depăşi 50% din valoarea capitalului propriu;
e) următoarele elemente vor fi deduse din valoarea totală a componentelor fondurilor
proprii:
- sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care
depăşesc 10% din capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte creanţe de
aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii;
- partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din capitalul
social al altor instituţii de credit sau financiare, a creditelor subordonate şi a altor
creanţe de aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii, care depăşeşte 10% din
nivelul fondurilor proprii determinat înaintea deducerii sumelor menţionate anterior.
3.5. RISCUL OPERATIONAL
3.5.1. NECESITATEA GESTIONÃRII RISCULUI OPERAŢIONAL
În ultimii ani, instituţiile financiare s-au confruntat cu o serie de pierderi care le-a
determinat să-şi reformuleze viziunea asupra managementului riscului operaţional. Este
cunoscut faptul că metode de tipul controlului propriei analize şi auditul intern au dat
greş în gestionarea riscului operaţional. Instituţiile de reglementare au criticat băncile
pentru faptul că nu au testat modelele de risc în funcţie de mişcările extreme ale pieţei.
Obiectivele investirii într-un cadru îmbunătăţit al riscului operaţional sunt:
evitarea pierderilor mari neanticipate;
evitarea unui număr mare de pierderi de valori mai mici;
îmbunătăţirea eficienţei operaţionale;
îmbunătăţirea rentabilităţii capitalului;
alocarea mai bunã a capitalului;
55
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
creşterea calitãţii serviciilor oferite clientelei;
atenţie sporită acordată riscului operaţional în cadrul managementului bancar;
gestionarea mai eficientã a informaţiilor şi a resurselor umane în cadrul băncii;
Evitarea unei pierderi neaşteptate reprezintă unul dintre motivele de investire în
gestionarea riscului operaţional, iar politica adecvată este cuantificarea posibilităţii de
apariţie a pierderii. Dificultatea o reprezintă cuantificarea magnitudinii şi a probabilităţii
apariţiei unei varietăţi de astfel de evenimente. Aceasta a dus la investigarea de către
unele bănci a aspectelor cantitative ale gestionării riscului operaţional.
Documentele legate de ”Riscul Operaţional şi Controlul Intern” aparţinând Comitetului
de la Basel de Supraveghere Bancară sunt utile, iar această recentrare asupra riscului
operaţional a dus la apariţia unor practici de reglementare sau reguli noi de aplicare.
3.5.2. ABORDAREA RISCULUI OPERAŢIONAL CONFORM NOULUI ACORD
DE LA BASEL
Comitetul de la Basel consideră că riscul operaţional reprezintă un risc important pentru
bănci şi că acestea trebuie să deţină fonduri proprii pentru a se proteja împotriva
pierderilor ce pot apărea.
Basel II defineşte riscul operaţional ca fiind un risc de pierdere rezultată din carenţele
sau deficienţele procedurilor, personalului, sistemelor interne sau evenimentelor
exterioare. În acest domeniu, Comitetul a elaborat o nouă abordare privind calculul
fondurilor proprii adecvate. Ca şi pentru riscul de credit, Comitetul are în vedere tehnicile
de evaluare internă dezvoltate de bănci într-un ritm rapid; el caută să incite băncile în a-şi
perfecţiona aceste tehnici şi în a-şi îmbunătăţi gestionarea riscului operaţional. Este cazul
abordărilor de măsură complexe (AMC) privind riscul operaţional.
56
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Comitetul oferã băncilor supleţe în elaborarea unui studiu care să permită calcularea
nivelului minim al fondurilor proprii pentru riscul operaţional corespunzător profilului lor
de activitate şi riscurilor subsecvente.
Comitetul de la Basel are intenţia de a urmări în mod constant evoluţia abordărilor
privind riscul operaţional. În acest sens, este bine privit progresul băncilor care au
elaborat metode de gestionare a riscului operaţional în funcţie de AMC. Conducerea
acestor bănci a ajuns la concluzia că este posibilă elaborarea unei viziuni suple şi
exhaustive privind cuantificarea riscului operaţional în cadrul procedeelor de stabilire a
limitelor privind fondurile proprii.
Băncile de dimensiune internaţională sau expuse unui risc operaţional important sunt
obligate să adopte la termen metodologia AMC, mai sensibilă la risc. Acordul Basel II
presupune două abordări mai simple ale riscului operaţional (indicator de bază şi
standardizat), destinate băncilor mai puţin expuse la riscul operaţional. Global, cele două
abordări cer ca băncile să deţină fonduri proprii pentru riscul operaţional, calculate ca
procent fix din măsura riscului determinat.
3.5.3. DEFINIREA RISCULUI OPERAŢIONAL
Problema definirii riscului operaţional preocupă instituţiile financiare. Multe bănci au
adoptat ca practică o listare a categoriilor de risc, analizând fiecare dintre acestea şi luând
decizia dacă ele trebuie raportate şi controlate separat în cadrul managementului riscului
(riscul de piaţă şi cel de credit). Este de important de remarcat faptul că riscul operaţional
nu se limiteazã doar la instituţiile financiare; exemple utile de abordare a definirii şi
măsurării acestui risc se regãsesc şi în alte sectoare.
Riscul operaţional a fost deja gestionat la nivel local, în cadrul fiecărui departament cu
sprijinul unor funcţii cum ar fi cele juridice şi audit intern. Componentele riscului
operaţional sunt:
riscul de control;
riscul de proces;
riscul de reputaţie;
57
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
riscul de personal;
riscul legal;
riscul de preluare;
riscul de marketing;
lacune ale sistemelor informatice şi de comunicare;
riscul tehnologic;
schimbări în sistemul fiscal;
modificări ale reglementărilor în domeniu;
mărimea afacerii;
riscul de proiect;
securitate;
management suplimentar al riscului.
Riscul de control - este riscul de producere a unei pierderi neaşteptate datorate lipsei unui
control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control şi poate fi împărţit în două
mari categorii:
riscul inerent - riscul unei anumite activităţi în cadrul bãncii indiferent de tipul de
control intern exercitat. Domeniile de afaceri complexe, înţelese doar de câteva
persoane cheie, implică un risc inerent ridicat (tranzacţii cu produse derivate exotice).
riscul de control - riscul în care o pierdere financiară nu este prevenită, detectată şi
corectată la timp de către controlul intern.
Riscul de proces - riscul prin care activitatea ineficientă produce pierderi neaşteptate.
Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern, după cum acesta din urmă
trebuie privit ca un proces. Se diferenţiază de controlul intern atunci când un proces este
văzut ca o activitate continuă de tipul managementului riscului, dar controlul intern în
cadrul procesului de management al riscului este înfăţişat ca „punct de control”.
Riscul de reputaţie - riscul unei pierderi neaşteptate în ce priveşte preţul activelor, datorat
impactului asupra reputaţiei instituţiei. Pierdera reputaţiei poate surveni în urma vânzării
produselor financiare noi.
Riscul de personal - riscul de personal nu se referă numai la activităţile departamentului
de resurse umane, deşi acestea contribuie la controlul riscului. Există condiţii specifice în
cadrul activităţii de control de care managerul de risc operaţional trebuie să ţină seama
58
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
atunci când realizează o evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere
aceste riscuri prin statuarea unor standarde şi prin stabilirea unei infrastructuri ce conţine
baze de date privind „managementul cunoştinţelor” cât şi printr-o pregătire adecvată şi
promovare profesională.
Riscul juridic - riscul juridic poate fi împărţit în urmãtoarele categorii:
riscul apariţiei unor pretenţii de ordin juridic datorate activităţii sau acţiunilor
angajaţilor;
riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se dovedeşte a fi
incorectă în justiţie. Acest ultim risc este aplicabil compensării sau produselor
financiare noi.
posibilitatea de punere în vigoare a deciziei dintr-o jurisdicţie într-o altă jurisdicţie.
Riscul de preluare - riscul de preluare constã posibilitatea modificãrii structurii
capitalului instituţiei în urma achiziţiilor succesive de acţiuni prin intermediul burselor de
valori.
Riscul de marketing - riscul de marketing se poate produce atunci când produsele noi
sunt slab puse în valoare în strategia de marketing.
Riscul tehnologic - într-o definiţie vastă include toate riscurile de sistem inclusiv
presiunea externă legatã de progresul tehnologic. Riscul tehnologic se află în centrul
afacerii la băncile de investiţii.
Modificări ale sistemuuil fiscal - dacă apar modificări în nivelul impozitelor,
retrospectiv aceasta poate face ca afacerea să devină imediat neprofitabilă. Un exemplu în
acest sens îl reprezintă modificările în deductibilitatea cheltuielilor. În mod normal,
afacerea ar trebui să aibă în vedere posibilitatea unor schimbări în nivelul impozitelor,
determinând clientul să plătească.
Modificări ale reglementărilor în domeniu - necesită o monitorizate permanentã. Efectul
asupra afacerii poate fi important iar riscul unei volatilităţi ridicate a rentabilităţilor poate
fi extrem de mare. Un exemplu în acest sens îl constituie schimbările ponderilor de risc
mediu ale activelor.
Mărimea afacerii - dacă mecanismele, personalul şi infrastructura informatică nu pot
susţine dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat.
59
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Riscul de proiect - reprezintă un motiv important de îngrijorare pentru multe firme, în
mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.
Securitate - activele bãncilor trebuie să asigurate atât împotriva furtului intern cât şi celui
extern. Astfel de active includ nu numai banii firmei sau alte hârtii de
valoare/împrumuturi, dar şi activele clienţilor şi proprietatea intelectuală a firmei.
Riscul unor catastrofe naturale - catastrofele naturale reprezintă una dintre cauzele
principale de pierdere financiară.
O altă definiţie dată riscului operaţional este aceea a unei pierderi neaşteptate datorată
deficienţelor de control intern sau sistemelor informaţionale cauzate de o eroare
umană, căderi ale sistemului şi control al acestuia.
În concluzie, riscul operaţional este definit astfel:
Riscul operaţional reprezintă expunerea băncii la pierderile financiare potenţiale.
Astfel de pierderi pot fi cauzate de evenimente interne sau externe, trenduri şi
modificări ce nu au fost surprinse şi prevenite de guvernanţa corporativă şi de
controlul intern, sisteme, politici, organizare, standarde etice sau de alte elemente de
control şi standarde ale firmei. Astfel de pierderi exclud pe cele deja surprinse de
alte categorii de risc, cum ar fi riscul de piaţă, cel de credit sau riscul strategic/de
afacere.
3.5.4. CUANTIFICAREA RISCULUI OPERAŢIONAL
Paşii ce trebuie urmăriţi de orice metodă de cuantificare sunt următorii:
identificarea unei metode care descrie clar expunerea la riscul operaţional, factorii de
risc şi pierderile potenţiale;
stabilirea unei relaţii între expunerea la risc, factorii de risc şi pierderile potenţiale;
temperarea evenimentelor cu un impact redus dar de frecvenţă ridicată şi a celor cu un
impact ridicat dar de frecvenţă redusă;
includerea modelului final şi a rapoartelor în cadrul afacerii şi proceselor de
management.
Atunci când se analizează riscul de piaţă sau de credit, multe instituţii recurg la o
abordare graduală, astfel:
60
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
definirea riscului;
identificarea factorilor de risc;
măsurarea expunerii la aceşti factori;
calcularea riscului (în funcţie de un număr de ipoteze cum sunt: aplicarea specifică a
factorilor de risc la expunere, timpul de expunere la aceşti factori şi intervalul de
încredere presupus).
Abordări graduale în analizarea riscului de piaţă şi riscului de credit
Riscul de piaţă Riscul de credit Riscul operaţionalDefinirea tipurilor de risc
Riscul de rată a dobânziiRiscul de pret de piaţă al acţiunilorRiscul mărfurilorRiscul valutar
Riscul de pierdere al contrapartideiRiscul de concentrareRiscul de deteriorare a credituluiRiscul de ţară
Riscul de controlRiscul de procesRiscul de personal
Identificarea factorilor de risc
Valorile de bază şi curba volatilităţii într-un interval de timp
Matricea de migrare a ratingului de credit, rate de pierdere şi rate de câştig
Detalii incorecte de tranzacţionareMesaje primite greşitTehnologie îmbătrânităFraudă/conspiraţieGradul de îmbolnăvire a personalului/cifra de afaceriMoralCultură
Măsurarea expunerii la factorii de risc
Cash-flow-urile nete într-un interval de timp
Cotarea la piaţă, expunerea potenţială
Volumul tranzacţiilorUtilizarea capacităţii informaţionaleNivelul confirmărilor ratateLucruri nereconciliateDecontări eşuateGradul de împărţire a sarcinilor
Calculul riscului
Metoda Valoare la Risc (VaR) parametricăExpuneri, factori de risc şi corelaţia dintre aceştia
Metoda VaR pentru riscul de credit, expunerea înmulţită cu pierderea nerecuperată şi corelaţia lor
Metoda VaR pentru riscul operaţional: expunerile înmulţite cu probabilitatea.Generarea distribuţiei pierderii şi pentru un interval de încredere specificat, măsurarea pierderii neaşteptate.
Calcularea profitului şi pierderii şi explicarea surselor
Modificări ale factorilor de risc/ expuneri ale tranzacţiilor din timpul zilei explică variaţia zilnică a profitului şi pierderii
Modificările factorilor de risc explică variaţia lunară a valorii portofoliilor de credit
Volatilitatea câştigurilor reziduale după înlăturarea efectului riscului de piaţă, de credit şi a celui strategic de afacere.
61
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Compararea riscului cu rentabilitatea
Metoda VaR parametricăExpuneri, factori de risc şi corelaţia lor
Metoda VaR pentru riscul de credit, expunerea înmulţită cu pierderea nerecuperată şi corelaţia lor
Calcularea efectului incremental
3.5.5. ABORDĂRI CALITATIVE PENTRU MĂSURAREA RISCULUI
OPERAŢIONAL
Majoritatea abordărilor legate de riscul operaţional şi controlul intern au fost de ordin
calitativ, astfel încât identificarea riscului operaţional a fost măsurată în cuvinte, mai
degrabă decât în cifre. O abordare obişnuită este aceea de a realiza o trecere în revistă a
modului în care banca gestionează riscul operaţional şi apoi realizarea unei evaluări a
riscului bazată pe părerea obiectivă a unei persoane cu experienţă. O mare parte a acestei
sarcini se realiza în trecut de auditul intern. În majoritatea băncilor, până de curând nu
existau alte departamente implicate în evaluarea riscului operaţional cu excepţia auditului
intern.
În SUA, în septembrie 1992 a fost creat un document cadru privind controlul intern
pentru toate firmele, nu numai pentru instituţiile financiare. Toate conceptele cheie din
acest document au fost încorporate în Standardele Americane de Audit (SAA). SAA 55
stipulează că controlul intern este un proces realizat de consiliul director al companiei, de
conducere şi alţii, destinat să ofere asigurare în ce priveşte îndeplinirea urmatoarelor
obiective:
veridicitatea rapoartelor financiare;
eficienţa operaţiilor;
conformitatea cu legile şi reglementărilor aplicabile.
Controlul intern reprezintă un proces şi de aceea o serie de acţiuni vizează activităţile
unei companii. Componentele acţiunilor de control intern sunt următoarele:
Controlul activităţilor – oferă cadrul în care sunt conduse activităţile şi controlul.
Include integritatea şi valorile etice ale firmei.
Evaluarea riscului – banca trebuie să urmărească riscurile cu care se confruntă,
inclusiv riscul operaţional. Trebuie să stabilească obiectivele privind afacerea,
62
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
împreună cu activităţi de vânzare, producţie, marketing, financiare şi altele, astfel
încât se se opereze eficient în departamente diferite. Banca trebuie să-şi stabilească
mecanisme pentru a identifica, analiza şi gestiona riscurile aferente.
Acţiunile de control – trebuie să se stabilească şi să se execute acţiuni de control şi
proceduri pentru a se asigura că măsurile identificate de conducere sunt necesare în
legătură cu riscurile, şi se desfăşoară efectiv.
Informare şi comunicare – în jurul acestor activităţi se află sistemele de informare şi
de comunicare, ce permit primirea şi schimbul de informaţii necesare pentru a
conduce, gestiona şi controla operaţiunile.
Monitorizare - întregul proces trebuie să fie monitorizat, iar dacă este necesar, făcute
modificări. În acest mod sistemul poate reacţiona dinamic, modificându-se, dacă
condiţiile o cer.
Cele cinci componente întăresc cele trei obiective menţionate:
raportarea financiară;
aplicarea;
operaţiunile.
Riscurile (sau punctele slabe în ce priveşte controlul intern) pot fi ordonate în funcţie de
priorităţi şi de resursele alocate lor. Ordonarea ia în considerare magnitudinea şi
probabilitatea pierderii. Metoda este subiectivă şi depinde de experienţa auditorului,
managerului firmei sau managerului de risc operaţional. O abordare mai bună o
reprezintă cuantificarea riscului operaţional.
3.6.RISCUL DE ŢARĂ (SUVERAN)
3.6.1. DEFINIRE
Riscul de ţarã reprezintă probabilitatea pierderilor din activitãţi internaţionale, ca
urmare a unor evenimente economice, sociale şi politice specifice fiecărei ţări în
parte.
Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme: pierderi de oportunităţi ca urmare a nerespectãrii clauzelor contractuale;
63
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinării
datornicilor să-şi respecte obligaţiile asumate;
pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.
3.6.2. FACTORII CARE GENEREAZÃ RISCUL DE ŢARÃ
1. factori demografici, structurali şi educaţionali → rata de creştere a natalitãţii,
piramida vârstelor, ponderea populaţiei urbane în total populaţie a unei ţãri, gradul de
educaţie licealã şi universitarã, calitatea vieţii (PIB/locuitor), speranţa de viaţã,
calitatea infrastructurii, resursele naturale (în special hidrocarburi).
2. structura producţiei şi a comerţului → PIB nominal şi real, ponderea importurilor
şi a exporturilor în PIB, volumul exporturilor şi al importurilor pe regiuni geografice.
3. dinamica sectorului privat → rata de creare de noi întreprinderi, numãrul
privatizãrilor şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia naţionalã.
4. factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu → amploarea ecartului
de producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de ciclicitatea
economicã.
5. politica macroeconomicã → obiectivele politicii monetare, stabilitatea preţurilor,
gradul de independenţã al bãncii centrale, evoluţia ratei inflaţiei, evoluţia ratei
dobânzii şi a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare.
6. politica de investiţii şi cea comercialã → mãsuri de control al importurilor, drepturi
de vamã, subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii strãine, controlul
asupra repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor.
7. sistemul financiar-bancar → analiza împrumuturilor pe tipuri de instituţii şi
sectoare de activitate, politicile de creditare, gradul de intervenţie al bãncii centrale,
reglementãrile prudenţiale şi supravegherea bancarã, evoluţia pieţei de capital şi
gradul sãu de interconectare cu pieţele internaţionale.
8. datoria externã → strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari de debitori
(privaţi/publici), datoria externã netã şi brutã, ponderea datoriei cu rate variabile de
tip LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul de bunuri şi servicii.
64
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
9. politica statului → gradul de consens asupra politicilor economice, modul de
succesiune la putere, nivelul de corupţie şi de birocraţie, mãrimea forţelor armate,
acordurile militare şi economice.
10. poziţia internaţionalã → obiectivele şi strategiile politicii externe, apartenenţa la
organizaţiile internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţãri industrializate:
SUA, UE, Japonia.
3.6.3. METODE DE ANALIZÃ ALE RISCULUI DE ŢARÃ
O categorie importantã de metode de previzionare a riscului de ţarã acoperã ansamblul
tehnicilor numite rating sau cotare a riscurilor. Abordarea constã în acordarea unei note
ţãrii examinate aşa încât sã fie posibilã o clasificare a ţãrilor analizate în funcţie de riscul
lor. Nota poate fi globalã sau doar aplicatã pentru o parte a riscului.
Putem menţiona metodologia Credit Risk International care atribuie note pentru 100 de
rubrici specifice mergând de la existenţa partidelor politice la PNB pe locuitor.
Avantajul metodei este simplicitatea şi costul redus; inconvenientul rezidã în lipsa
viziunii prospective – de exemplu Iranul beneficia de un clasament excelent în 1978
câteva luni înaintea cãderii şahului; Kuweit-ul era considerat o ţarã fãrã risc inaintea
invaziei trupelor irakiene din 1991.
Sistemul de notare7 poate viza un tip de risc în mod particular, cum este cel de
incapacitate de platã. În acest caz nota nu priveşte decât o variabilã specificã şi anume
capacitatea de rambursare a ţãrii respective.
Se poate face apel la agenţiile de rating ca Moody’s, FitchIBCA şi Standard and Poor’s
care noteazã riscurile suverane.
De asemenea publicaţii ca Euromoney calculeazã rating-uri de ţarã pornind de la
riscurile financiare.
Pentru agenţia de rating Standard and Poor’s mãsurarea riscului suveran presupune
cuantificarea unui set de 8 variabile:
Variabilele avute în vedere la analiza riscului de ţarãVariabila Analiza
7 termenii de notare sau rating au acelaşi înţeles
65
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
1. riscul politic forma de guvernământ şi gradul de adaptabilitate al instituţiilor,
gradul de participare democraticã, calitatea procesului de succesiune a puterii, gradul de consens asupra obiectivelor de politicã economicã, gradul de integrare în schimburile economice şi
internaţionale, nivelul de securitate internã şi capacitatea de apărare a ţãrii.
2. nivelul datoriei publice
activele financiare publice, gradul de îndatorare al statului, angajamentul statului în materie de pensii.
3. stabilitatea preţurilor
nivelul inflaţiei, rata medie a dobânzii în economie, politica valutarã, gradul de independenţã al băncii centrale.
4. structura economicã a veniturilor.
Nivelul de viaţã, al veniturilor şi accesul la serviciile medicale,
Existenţa sau nu a unei economii de piaţã, Accesul la resurse şi diversitatea acestora.
5. flexibilitatea balanţei de plãţi externe
impactul politicii monetare şi fiscale asupra conturilor naţionale,
structura contului curent, compoziţia fluxurilor de capital.
6. perspectivele de creştere economicã
nivelul economisirii şi al investiţiilor, rata şi structura creşterii economice.
7. flexibilitatea fiscalã.
Principalele constrângeri bugetare, Marja de manevrã a politicii fiscale, Presiunile asupra cheltuielilor publice.
8. datoria externã şi gradul de lichiditate.
Nivelul şi structura pe valute a datoriei externe, Importanţa sistemului bancar, Istoricul serviciului datoriei şi eventualele incidente de platã.
Sursa: prelucrare dupã Standard and Poor’s Rating Methodology
Metoda indicatorilor de risc (Delphi) consta în:
stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situaţia politicã, economicã şi
financiarã a ţãrii, cum ar fi:
66
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
a) criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militară, situarea într-o zona de
conflict, etc.;
b) criterii economice: structura exporturilor şi a importurilor, rata de economisire,
situaţia sectorului bancar;
c) criterii financiare: se calculeaza rate, cum sunt: rezerve valutare/datorie externa;
anuitaţi de rambursare ale datoriei/exporturi.
consultarea unor experţi asupra pertinenţei criteriilor de notare;
ponderarea fiecãrui criteriu şi apoi determinarea unei note (scor), care indicã riscul
global al ţãrii analizate.
În demersul sãu, metoda indicatorilor de risc, prezintã analogii cu credit-scoringul, farã
însa a se utiliza analiza discriminantã, datoritã dificultãţilor în construirea unui eşantion
reprezentativ.
BERI (Business Environment Risk Index) este un indicator de risc pus la punct in SUA
şi face obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare ţarã. Acest indicator se stabileşte
pornind de la cincisprezece criterii , ponderate fiecare în funcţie de importanţã. Apoi,
criteriile sunt notate de la 0 la 4 (0 pentru risc ridicat şi 4 pentru risc scãzut), iar
combinaţia note-ponderi dã pentru fiecare ţarã scorul final, indicatorul de risc.
Ţãrile se clasificã pe categorii în funcţie de nota obţinutã:
40 şi sub: riscuri inacceptabile;
de la 41 la 55: riscuri ridicate;
de la 56 la 69: riscuri moderate;
mai mult de 70, riscuri scãzute.
Criterii de analizã a riscului de ţarã prin metoda BERICriterii Coeficient
de ponderare
Numãr de puncte (de la
0 la 4)
Total (maximum 100)
Stabilitatea politicã a ţãrii debitorului
3,0
Atitudinea autoritãţilor in ce priveşte investiţiile strãine şi repatrierea profiturilor
1,5
Tendinţe de naţionalizare 1,5Constrângeri birocratice 1,0Respectarea contractelor 1,5Calitatea legislaţiei şi a normelor 0,5
67
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
contabileCalitatea infrastructurii (comunicaţii şi transporturi)
1,0
Competenţa manageriala a debitorului
1,0
Creşterea economica a ţãrii 2,5Inflaţia 1,5Balanţa de plaţi 1,5Gradul de convertibilitate al monedei locale (în devize)
2,5
Costul mâinii de lucru şi productivitatea
2,0
Credite pe termen scurt disponibile pe piaţa localã
2,0
Posibilitãţi de îndatorare pe termen lung în monedã locala, mai ales sub forma creşterilor de capital
2,0
Sursa: Gestion de la banque, Sylvie de Coussergues, Ed. Dunod, Paris, 1996
3.7.GESTIONAREA RISCULUI DE RATA A DOBANZII
3.7.1. DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII
Riscul de rată a dobânzii apare în urma variaţiilor ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din dobânzi
şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile. Componente riscului de rată a
dobânzii sunt:
riscul de exploatare este riscul de a înregistra o creştere a cheltuielilor sau o reducere
a veniturilor din dobânzi;
riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a
valorii activelor sau o creştere a datoriilor.
RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII
68
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Anticipări Risc Poziţia actuală Poziţia viitoare
creşterea ratei dobânzii
plasament la rată fixă
îndatorare la rată variabilă îndatorare anticipată la rată fixă / variabilă
de bilanţreducerea valorii creanţei
de exploatarecost de oportunitate: nu cresc veniturile
cresc cheltuielile financiare
cheltuielile financiare vor depăşi valoarea actuală
reducerea ratei dobânzii
plasament la rată variabilă
îndatorarea la rată fixă plasament anticipat la rată fixă / variabilă
de bilanţreducerea valorii datoriei
de exploatarescad veniturile financiare
cost de oportunitate: cheltuielile financiare rămân la nivelul anterior
veniturile financiare se vor situa sub valoarea actuală
Constatăm aşadar că managementul dobânzii la instituţiile de credit trebuie să se centreze
pe două planuri: pe planul exploatării şi pe planul bilanţului. Modificarea ratei dobânzii
poate determina o modificare a veniturilor încasate din dobânzi dar şi modificarea valorii
bilanţiere a activelor şi pasivelor deţinute de către bancă. Pe planul exploatării un
indicator util este GAP – ul de dobândă calculat ca diferenţă între activele şi pasivele
sensibile la variaţiile de rată a dobânzii.
GAP = As - Ps.
Dacă GAP 0 , banca se află în poziţie LONG, iar când rata de dobândă pe piaţă creşte
situaţia este favorabilă, deoarece cresc veniturile din dobânzi ale băncii. Dacă rata
dobânzii pe piaţă scade veniturile băncii încasate din dobânzi se vor diminua.
Dacă GAP 0 , banca se află în poziţie SHORT, iar când rata de dobândă pe piaţă
creşte situaţia este nefavorabilă pentru bancă deoarece veniturile încasate din dobânzi se
reduc. Atunci când rata dobânzii scade se vor majora veniturile din dobânzi obţinute de
către bancă.
3.7.2. INDICATORII DE MĂSURARE A RISCULUI DE RATĂ A DOBÂNZII
69
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia
relativă a preţului unui activ bancar în urma modificării cu un procent
a ratei dobânzii de piaţă.
S - sensibilitatea dPi - variaţia preţului activului Pi - preţul (valoarea actuala) a activului i
dr - variaţia ratei dobânzii
r - rata dobânzii pe piaţăC1 , C2 , …,Cn - cuponul în anul 1,2,…,nVN - valoarea nominală
Factorii care influenţează sensibilitatea:
a) mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin cuponul), titlul
caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variatiile ratei dobânzii.
b) supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de
rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează peste
aceasta.
c) maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct
proportional cu maturitatea.
d) sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai redus asupra
pretului unei obligatiuni decat o reducere a ratei de aceeasi amplitudine.
Durata Macaulay reprezintă media scadenţelor vărsămintelor fluxurilor
financiare (cupoane şi rambursări) ale unui titlu de datorie, ponderate
cu fluxurile financiare actualizate. Durata arată perioada în care
activele bancare sunt recuperate la valoarea lor de piaţă.
n – durata de viaţă reziduală a titlului i – scadenţa fluxului de trezorerie.Fi – fluxul financiar scadent în anul i r – rata dobânzii pe piaţă.
70
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Durata (D) este întotdeauna mai mică decat scadenţa (n), excepţie făcând titlurile zero cupon la care .O altă accepţiune a duratei este şi aceea că reprezintă un indicator sintetic de măsură a
sensibilităţii preţului unui activ cu o rată de dobândă fixă.
Preţul unui activ se scrie:
Calculăm derivata preţului în raport cu rata dobânzii:
Multiplicăm relaţia de mai sus cu factorul şi obţinem sensibilitatea:
Durata permite previzionarea cursului teoretic al unui titlu, cu condiţia ca variaţia ratei
dobânzii să fie redusă.
Durata unui bilanţ (active şi pasive) este egală cu media aritmetică a
duratelor titlurilor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele.
Activul net se determină ca diferenţă între active şi pasive:
AN = activ netA = activeP = pasive
Durata activului net se numeşte şi ecart de durată şi se calculează
astfel:
ED = ecartul de duratăDa = durata activelorDp = durata pasivelor
Durata şi ecartul său permit gestionarea riscului de rată a dobânzii
(vezi tabelul de mai jos):
STRATEGIE CREŞTEREA RATEI DOBÂNZII
REDUCEREA RATEI DOBÂNZII
SPECULATOR Obiectiv: ED < 0 Obiectiv: ED > 0
71
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Reducerea duratei creanţelor şi creşterea duratei datoriilor
Creşterea duratei creanţelor şi reducerea datoriilor
AGENT CU AVERSIUNE LA RISC
Obiectiv permanent: ED = 0
3.7.4. TEHNICI DE ACOPERIRE LA RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII
3.7.4.1. CONTRACTELE CAPCONTRACTELE CAP
CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca în schimbul plăţii
unei prime (P) să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin intermediul
unei rate de dobândă plafon pentru o sumă şi o perioadă date. Cumpărătorul de CAP
alege:
suma supusă contractului;
rata de referinţă (EURIBOR, LIBOR);
preţul de exerciţiu sau rata dobânzii plafon.
Dacă rata dobânzii de referinţă este mai mare decât rata plafon, vânzătorul de CAP
plăteşte cumpărătorului diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă este inferioară ratei
plafon nu se va vărsa diferenţa de dobândă.
3.7.43.7.4.2. CONTRACTE FLOORCONTRACTE FLOOR
FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său, ca în schimbul
plăţii unei prime (P) să se acopere împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin
intermediul unei rate de dobândă planşeu pentru o sumă şi o perioadă date.
Daca rata dobanzii de referinţă este mai mică decat rata planşeu, vanzatorul de FLOOR
plateşte cumparatorului de FLOOR diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă este mai
mare decat rata dobânzii planşeu nu se plateşte diferenţa de dobândă.
3.7.4.3. CONTRACTELE COLLAR
72
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
COLLAR sau tunelul reprezintă suprapunerea unui CAP şi a unui FLOOR, garantandu-se
astfel cumparatorului o rată de dobândă cuprinsa între o rată plafon şi cea planseu, pentru
o sumă şi o perioadă date.
Strategia de acoperire
impotriva riscului (A)
Strategia de reducere a
marjei de acoperire (B)
COLLAR
(A) + (B)
Cumparare de CAP Vanzare de FLOOR Cumparare de COLLAR
Cumparare de FLOOR Vanzare de CAP Vanzare de COLLAR
Prima platita (P1) Prima platita (P2) Cost = (P1) + (P2)
Utilizarea contractului COLLAR:
Cumpararea de COLLAR este alternativa la cumpararea de CAP;
Vanzarea de COLLAR este alternativa la cumpararea de FLOOR.
Pentru a ilustra utilitatea contractelor COLLAR va supunem atenţiei următoarul studiu de
caz:
IV. PIATA IPOTECARA IN EUROPA. SECURITIZAREA
4.1. SECURITIZAREA CREANŢELOR IPOTECARE
Unul dintre indicatorii care mãsoarã cel mai bine expansiunea creditului ipotecar este
ponderea creditelor ipotecare în PIB. Pentru 2002, în UE, aceastã pondere era de 40%, iar
în România de sub 0.50%. Dintre ţãrile central şi est europene putem menţiona Estonia cu
5%, 3.3% în Slovenia şi 2% în Polonia.
Instituţiile care acordã credite ipotecare se împart în douã categorii:
a) bãncile comerciale;
b) instituţiile nebancare.
Pe lângã acestea existã strucurile construite pe model german bausparkasse. Acestea sunt
bãnci specializate care atrag economiile utilizându-le apoi în acordarea de credite
ipotecare.
73
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
In prezent, resursele utilizate în acordarea de împrumuturi ipotecare se divid în 3
categorii:
a) depozite bancare atrase de bãncile comerciale, pe termene situate de obicei sub 12-18
luni;
b) împrumuturi pe termen lung de la organisme financiare internaţionale (BERD, IFC,
etc.) gestionate de bãncile locale;
c) alte resurse.
Fondurile utilizate sunt supuse la două mari categorii de riscuri: lipsa de lichiditate ce
poate surveni în urma necorelãrii corespunzãtoare a activelor şi pasivelor bancare din
punct de vedere al maturitãţii şi riscul de modificare al rate dobânzii pe piaţã.
In vederea diversificãrii resurselor de finanţare a programelor de credite ipotecare,
instituţiile creditoare pot recurge la emisiuni de obligaţiuni pe termen lung.
Securitizarea reprezintă tehnica de transformare a unui activ nelichid într-un titlu
negociabil (Asset Backed Securities - ABS).
Principiul operaţiei de titlurizare constã în vânzarea de active de cãtre o entitate (o bancã
în general), cãtre o structurã specificã dedicatã numitã Special Purpose Vehicle (SPV).
Aceastã structurã este construitã în afara bãncii. Ansamblul activelor bancare plasate în
activul bilanţier al SPV, permite emiterea în pasiv de titluri de datorie.
Calitatea pasivelor SPV depinde de riscurile asociate, evaluate de agenţiile de rating.
Categoriile de active care pot face obiectul securitizării sunt :
creditele ipotecare;
creditele de consum;
împrumuturile pe cãrţi de credit;
împrumuturi acordate întreprinderilor;
creanţele asupra clientelei;
creditele de finanţare a infrastructurilor şi proiectelor de investiţii.
Mecanismul securitizării
Banca SPV
74
ACTIVE ACTIVETitluri ABS
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Operaţiunile de securitizare sunt supuse la cel puţin douã constrângeri :
timpul de montaj este destul de lung (estimat între 2 şi 6 luni), daca nu intervine o
agenţie de rating);
volumul important al operaţiunii care influenţeazã buna repartizare a costurilor de
montaj (up-front fees).
Securitizarea se justificã economic doar atunci când activele bãncii au mult mai multa
valoare în exteriorul decât în interiorul acesteia. Ca orice operaţiune şi securitizarea
presupune o serie de avantaje şi inconveniente, menţionate sintetic
în tabloul urmãtor:
Avantaje pentru bancã Avantaje pentru investitori1. eliminarea unor active din bilanţ2. arbitraje între capitalul economic şi cel
reglementar3. sursã de finanţare alternativã4. discreţie5. separarea între domicilierea datoriei şi
deţinerea sa în portofoliu6. dezvoltarea activitãţii pe pieţele
financiare
1. accesul la noi produse financiare2. randament ridicat3. efect de diversificare al portofoliilor
Inconveniente pentru bancã Dezavantaje pentru investitori1. montajul este complex2. costuri importante3. plasament dificil al titlurilor ce
corespund pãrţilor de datorie cele mai riscante
1. montaj complex2. riscuri downside8
Securitizarea creditelor ipotecare se realizează prin tehnica Collateralized Loan
Obligations (CLO).
CLO au apărut în Statele Unite la sfârşitul anilor ’80 în momentul dezvoltării pieţei
obligaţiunilor speculative (junk bonds).
8 titlurile cele mai riscante din portofoliu (având rating sub BBB-)
75
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Aceastã tehnicã permite transformarea prin mecanismul titlurizarii al activelor sub
investment grade ( rating sub BBB ) în active investment grade.
Interesul pentru operaţiunile CLO, este justificat de capacitatea lor de a elibera capital
reglementar.
Acordul de la Basel, a impus bãncilor internaţionale un nivel minim de capital
reglementar corespunzător a 8% din angajamentele de credit asumate.
Prin tehnica CLO, o bancã poate elibera o parte din capitalul reglementar alocat iniţial
creditelor acordate.
Mecanismul CLO corespunde unui arbitraj între capitalul reglementar şi cel economic al
unei bãnci şi poate influenţa riscul de credit asumat de aceasta.
Pentru a construi un CLO, banca se adresează unei agenţii de rating, care analizează
calitatea portofoliului propus de banca după următoarele criterii :
ansamblul creditelor supuse titlurizarii corespunde unui număr minim de debitori
(minimum 30);
creditele corespunzătoare unui debitor nu trebuie sã depãşeascã 8 % din volumul
portofoliului;
durata medie a creditelor din portofoliu este omogenã;
diversificarea suficientã pe sectoare de activitate9.
În urma analizei după aceste criterii agenţia de notare detaliază pentru fiecare debitor
riscul de neplatã şi rata de recuperare a datoriei.
Tehnica nu se bazează pe modele econometrice ci pe statisticile istorice ale agenţiilor de
rating conţinute de matricele de tranziţie.
Conform informaţiilor conţinute de acestea, fiecărui credit i se ataşeazã o probabilitate de
neplata, iar la nivel de portofoliu este calculatã probabilitatea globala de neplatã sau de
faliment utilizând de regula VaR cu un interval de încredere de 95 %.
Experienţa a arătat cã riscul global al portofoliului este mult mai important la început, în
momentul preluării sale de către SPV.
Tot pe baze istorice sunt estimate şi perioadele de recuperare a datoriilor. Urmează apoi
etapa decupării portofoliului în funcţie de ratinguri care dau o mãsura a riscului.
9 Standard and Poor’s distingea în 1998 nu mai puţin de 39 de sectoare de activitate
76
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
În activul SPV se regăsesc creditele preluate de la bancã, iar in pasiv titlurile de datorie
emise în contrapartida lor, clasificate în funcţie de ratinguri.
Bilanţul unui SPV
Activ Pasiv
Credite titlurizate (100%) Obligaţiuni AA+ ( 70 % )
Obligaţiuni A- ( 10 % )
Obligaţiuni BB ( 5 % )
Titluri fãrã rating ( 15 % )
Repartizarea se face în funcţie de modelul de distribuţie al pierderilor conceput de agenţia
de rating şi corespunde metodologiei proprii ale acesteia (savoir – faire).
Aşa cum se constatã din tabelul anterior, partea de titluri slab notate sau nenotate este
redusã în raport cu cele care au un rating de investiţii. Repartiţia corespunde realitãţii
pentru cã, o parte prea importanta de credite cu grad de risc ridicat nu ar putea fi vândute
pe piaţã.
Condiţia de plasament pentru un CLO este gãsirea unor cumpãrãtori interesaţi de tranşele
„cele mai junior”, clasificate sub investment grade.
Tranşele de datorie de calitate (AAA pânã la AA şi chiar A) sunt uşor plasabile pe piaţã,
însã interesul SPV este de a plasa întregul portofoliu.
Ultima tranşã (titlurile nenotate) este numitã „capital” şi rãmâne în gestiunea bãncii.
Faptul cã banca accepta sã urmãreasca direct riscurile cele mai importante dã încredere
investitorilor în funcţionarea mecanismului.
Pentru bancã, situaţia nu este prea confortabilã, întrucât ea se confruntã cu riscul de
downside.
V. PERFORMANŢELE BANCARE
77
Profitul reprezintă scopul final al băncilor comerciale (ca
intermediari financiari), acestea ţinând cont în activitatea lor de:
modalităţile de procurare a resurselor;
utilizarea acestor resurse prin acordarea de credite;
riscurile posibile.
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Profitul reprezintă o sumă în expresie absolută şi îmbracă forma:
Profitului brut
Profitului net (determinat după plata impozitelor) şi se calculează astfel :
Venituri din dobânzi
- Cheltuieli cu dobânzile
= Venituri nete
- Alte cheltuieli
= Profit brut
- Impozit pe profit
= Profit net
Indicatorii de performanţă bancară (de profitabilitate) rezultă din datele contabile: bilanţ şi
contul de profit şi pierdere şi sunt reprezentaţi de:
Marja netă a dobânzii (net interest margin-NIM) sau rata veniturilor din
dobânzi, exprimă veniturile nete din dobânzi rezultate din activele purtătoare de dobândă,
calculându-se pe baza relaţiei:
Active valorificate = Total activ – Active nevalorificate (casa, active fixe şi obiecte de inventar, decontări şi debitori, alte active fixe)
- marja netă a dobânziiVenit net din dobânzi=Dobânzi încasate – Dobânzi plătite
Active valorificate - active purtătoare de dobândă
În general, marja netă din dobânzi variază între 5-7%. O marjă scăzută este
expresia unor cheltuieli mari cu dobânzile dar şi o atitudine mai prudentă a băncii,
ducând la venituri din dobânzi mai mici. O marjă ridicată este expresia succeselor în
managementul activelor şi pasivelor (o activitate profitabilă), dar poate fi şi expresia unui
78
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
plasament în active foarte riscante, ducând la un venit net din dobânzi mai mare. O marjă
constantă arată că banca are dificultăţi în obţinerea profitului.
Rata profitului sau marja netă, se calculează ca raport procentual
între profitul net şi veniturile totale, astfel:
- rata profitului
Veniturile totale cuprind veniturile din dobânzi cât şi alte venituri, cum sunt veniturile din
comisioane sau activităţi de consultanţă.
Banca este cu atât mai profitabilă cu cât rata profitului este mai mare.
Mărimea acestui indicator depinde de presiunea fiscală, de gradul de concurenţă din
sistemul financiar-bancar şi de eficienţa activităţii băncii.
Rata utilizării activelor, calculată ca raport între totalul veniturilor şi totalul
activelor, caracterizează capacitatea băncilor de a genera venit. Nivelul acestui
indicator depinde de structura activelor bancare şi de remunerarea plasamentelor, în
general situându-se între 10-12%.
- rata utilizării activelor
Veniturile cuprind atât venituri din dobânzi cât şi venituri nelegate de dobânzi
(venituri din taxe şi comisioane). În general, băncile din ţările dezvoltate urmăresc
majorarea raportului dintre veniturile nelegate de dobânzi şi active, orientându-se spre
creşterea veniturilor din comisioane şi taxe, încercând să menţină la un nivel cât mai
stabil raportul dintre veniturile din dobânzi şi totalul activelor.
Mărimea acestui indicator depinde de nivelul dobânzii pe piaţă şi de structura
activelor bancare, maximizarea realizându-se prin creşterea ponderii activelor care aduc
cele mai mari venituri. Aceste active sunt însă şi cele mai riscante, iar creşterea ponderii
lor determină creşterea riscului bancar.
Rata rentabilităţii economice (ROA – return on assets), arată
efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi
79
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
reale ale băncii în scopul obţinerii de profit. Se calculează ca raport
între profitul net şi total active.
- rata rentabilităţii economice
Un trend în scădere al acestei rate arată că banca este în dificultate. Un trend în
creştere este expresia unor rezultate pozitive dar poate fi şi expresia asumării unui risc
excesiv de către bancă.
În ţările dezvoltate, mărimea tipică a acestui indicator variază între 1%-2%.
Rata rentabilităţii financiare (ROE - return on equity), arată,
pentru acţionari, efectul angajării lor în activitatea bancară.
Reprezintă deci, procentual, profitul adus de o unitate monetară de
capital, formula fiind:
- rata rentabilităţii financiare
Este de dorit ca această rată să depăşească rata dobânzii pe piaţă pentru a face
atractive acţiunile băncii şi pentru a duce la creşterea cursului lor bursier.
Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 15-20%.
Efectul de pârghie sau efectul de levier este un indicator de mare
expresivitate pentru analiza efectuată la nivel de bancă, arătând
gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare duce la creşterea
rentabilităţii capitalului propriu (rentabilitatea financiară).
- efectul de levier
Cu cât ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare este mai mare, cu atât
banca se bazează mai puţin pe resurse atrase, astfel încât riscul bancar şi efectul de
pîrghie vor fi mai mici şi invers.
80
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
În general, efectul de levier are valori mai mari de 10.
Se remarcă următoarele corelaţii între indicatorii prezentaţi:
- rata profitului- rata utilizării activelor- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii economice - efectul de levier
- rata rentabilităţii financiare
Alţi indicatori calculaţi:
Randamentul creditelor se determină ca raport între dobânda încasată de la
clientelă şi suma creditelor. Un randament ridicat poate fi expresia unui portofoliu de
credite riscante.
- randamentul creditelor
Costul depozitelor se defineşte ca raport între cheltuielile cu dobânzile şi
suma depozitelor. O rată ridicată a acestui indicator poate indica probleme de
lichiditate.
- costul depozitelor
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Costică, S. Lăzărescu – Poilitici şi tehnici bancare, Ed. ASE 2004
S. Lăzărescu, B. Moinescu, I. Pocan, M. Turcanu – Managementul riscului si masurarea performantelor bancare – Suport de curs MSBANK, ASE, 2004
A. Saunders Financial institutions management, 1999
BIS "The new capital accord and global package", 2001
81
TRPC – Management bancar NOTE DE CURS
Legislaţie financiar-bancară (legi, norme, regulamente) emise de Parlament şi BNR, publicate în Monitorul Oficial 1991-2004
BNR Rapoarte anuale 1990-2003
www.euribor.org
www.ecb.int
www.bnro.ro
82