1

Program: ELEMENTE DE DIDACTICĂ ŞI COMUNICARE

Disciplina 3: Comunicare didactică

Tema: 3.1. Strategii şi tactici de mediere a conflictelor; negocierea

Selecţie şi prezentare:

Formator, prof. Anca DRAGOMIR

CONSTANŢA, 2012

Tema 3.1

Strategii şi tactici de mediere a conflictelor; negocierea

Conflictele-definire şi tipologii

Conflictul este un fenomen social care apare când doi sau mai mulţi actori aflaţi în

interacţiune urmăresc scopuri incompatibile sau au intenţii ori valori incompatibile.

Noua viziune asupra conflictelor poate fi rezumată astfel:

conflictul este inevitabil;

conflictul poate fi cauzat de structura organizatorică deficitară, de diferenţele între

scopuri, percepţii, de evaluarea neprofesionistă a resurselor umane, motive care pot

conduce la perfecţionarea managementului;

conflictele contribuie la scăderea performanţei organizaţiei în diferite grade;

obiectivul managerului este de a conduce nivelul conflictului spre obţinerea

performanţelor optime;

performanţa optimă necesită reducerea nivelului conflictului.

Cercetarea conflictului. Cercetarea conflictului cuprinde o gamă largă de activităţi :

- identificarea şi precizarea conflictelor;

- verificarea eficienţei diferitelor metode de soluţionare a conflictului;

- documentarea asupra studiilor de caz ;

- analiza cauzelor şi efectele conflictelor, etc.

2

Medierea este un proces în care o parte terţă facilitează comunicarea si negocierea dintre

părţile aflate în conflict la dorinţa mutuală a acestora. Abordarea conflictelor trebuie să

pornească de la o înţelegere relativă consensuală a lor, posibil de conturat pe baza

următoarelor presupoziţii :

- Conflictul este o parte firească a vieţii de zi cu zi, o realitate a vieţii cotidiene, inerentă

în relaţiile interumane, nu o catastrofă sau o întâmplare nefericită;

- Conflictul poate fi abordat pe căi pozitive sau negative;

- Abordat în mod pozitiv,conflictul poate avea rezultate creative, poate fi o forţă pozitivă

pentru creşterea personală şi schimbarea socială ;

- Conflictul poate deveni o sursă de maturizare şi învăţare,ajută la descoperirea propriilor

valori şi credinţe, la sănătatea mintală individuală ;

- Abordat în mod negativ, poate avea rezultate distructive din punct de vedere

emoţional, spiritual şi fizic ;

Tipologie

Prin prisma efectelor asupra organizaţiei, A.Manolescu clasifică conflictele astfel :

► Conflictele funcţionale sau constructive sunt acele conflicte ale căror efecte

conduc la creşterea performanţelor. Aceste conflicte sunt favorabile inovaţiei, creativităţii,

schimbării şi adaptării. Menţinerea acestor conflicte la un nivel controlabil conduc spre o

motivare mai bună a personalului.

Conflictul funcţional se manifestă prin confruntarea de idei şi opinii în cadrul

organizaţiei şi conduc la creşterea performanţelor acestei organizaţii. Se manifestă ca un

rezultat firesc şi inevitabil al divergenţelor de opinie din cadrul organizaţiei.

► Conflictele disfuncţionale sau distructive sunt acele conflicte care fac rău organizaţiei şi

creează dificultăţi în realizarea obiectivelor acesteia. În opinia specialiştilor ( R.L.Mathis;

P.C. Nica; C.Rusu, 1997 ) conflictele distructive fac ca resursele personale şi

organizaţionale să se consume în condiţii de ostilitate.

Mapa conflictului lui Wehr

Descrierea sumară a situaţiei conflictuale (maxim o pagină);

Originile şi evenimentele majore care au condus la conflict. Este important să se facă

distincţia între relaţia interactivă a părţilor aflate în conflict şi contextul în care s-a produs

respectivul conflict.

Contextul conflictului.

Este important să se stabilească scopul şi caracterul contextului situaţiei

conflictuale.

Părţile implicate în conflict.

Aceste părţi pot fi implicate direct sau indirect şi pot avea o influenţă diferită

asupra acestuia.

3

Părţile implicate în conflict sunt clasificate de către Wehr în felul următor:

Părţile principale sunt acele părţi ale căror scopuri sunt incompatibile, sau sunt percepute ca

atare, şi care interacţionează atunci când îşi urmăresc scopul. Părţile implicate în conflict pot

fi indivizi sau organizaţii. Acestea pot fi implicate într-o măsură mai mare sau mai mică într-

un conflict.

Părţile secundare sunt acele părţi care au o implicare indirectă în rezultatul conflictului şi

care nu se percep pe ele însele ca fiind implicate în mod direct în conflict..

Părţile terţe interesate sunt acele părţi care au un interes în rezolvarea de succes a

conflictului.

Raportul relaţiilor de putere dintre părţi.

Leadershipul părţilor.

Scopurile principale ale părţilor implicate în conflict.

Gradul şi potenţialul părţilor de a forma coaliţii.

Analiza informaţiilor.

Un manager eficient trebuie să aibă cel puţin trei abilităţi în ceea ce priveşte

rezolvarea conflictului ( D.K.Wetten şi K.S Cameron) :

- managerii trebuie să realizeze un cât mai precis diagnostic referitor la tipul şi cauzele

conflictului;

- odată sursele conflictului fiind identificate , managerii şcolari ar trebui să aleagă cea mai

potrivită strategie pentru conflictul în cauză ;

- managerii ar trebui să fie capabili să gestioneze neînţelegerile personale ale angajaţilor în

aşa fel încât problemele dintre părţile conflictuale să fie rezolvate fără a afecta relaţiile dintre

aceştia.

Activitate:

Realizaţi Mapa lui Wehr pentru un conflict identificat în instituţia dvs. sau

la clasa de elevi pe care o conduceţi fie în calitate de diriginte sau ca

profesor de specialitate.

Timp de realizare:

Timp de raportare:

Gestionarea conflictelor reprezintă un proces de identificare a situaţiilor

conflictuale potenţiale sau manifestate, de prevenire sau soluţionare a acestora, dar,

în acelaşi timp reprezintă un amplu procedeu managerial de conceptie a unor acţiuni de

armonizare,de diminuare a potenţialului tensionabil, de reducere sau eliminare a pericolului

apariţiei stării conflictuale

Gestionarea conflictelor solicită o serie de calităţi cum ar fi :

4

- capacitatea de discernămant;

- inteligenţa;

- capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe;

- spontaneitatea;

- experienţa;

- diplomaţia, etc.

STRATEGII DE PREVENIRE, NEGOCIERE ŞI REZOLVARE A CONFLICTELOR

Managementul conflictului cunoaşte mai multe modalităţi de abordare a conflictului.

După scopul pe care îl urmăresc, ele pot fi grupate în :

● strategii de prevenire, prin crearea unui climat care să-i stimuleze pe oameni să caute

soluţii de tip“câştig–câştig“, sau cel puţin un anumit compromis;

● strategii de ignorare, în cazul în care acestea nu sunt prea serioase sau dacă nu sunt

distructive.

Incapacitatea de rezolvare poate fi interpretată ca o eschivare de la responsabilităţi;

● strategii de tolerare, dacă conflictul este constructiv, banal, temporar;

● strategii de reducere/limitare, care pot fi :

- pe termen lung–separarea,medierea,apelul, confruntarea;

- pe termen scurt – arbitrarea , persuasiunea , constrângerea , cumpătarea;

● strategii de soluţionare, care se aplică pe termen lung şi urmăresc să identifice soluţii

pentru conflictul respectiv.

Se pot identifica următoarele strategii de a ne descurca în cadrul unor conflicte:

● renunţarea (abandonul) – are ca efect evitarea celeilalte persoane şi a problemei,

retragerea fizica .

● reprimarea–refuzul de a lua act de existenţa unui conflict este comportamentul la care

recurgem când avem nevoie de pace cu orice preţ .

Reprimarea este judicioasă atunci când o confruntare pe tema unui dezacord fără importanţă

ameninţă prea mult o relaţie sau când oamenii nu sunt pregatiţi să audă ceea ce ar fi de

spus.

● forţarea ( Victorie – Înfrângere ) – implică faptul că trebuie să vă îndepliniţi obiectivele

oricât ar costa, cerându-i celeilalte persoane să vă lase să vă urmaţi calea, oricât de mult ar

afecta acest lucru relaţia .

● aplanarea – implică renunţarea la obiective pentru a menţine relaţia la cel mai ridicat nivel

posibil. Când obiectivul nu are prea mare importanţă, iar relaţia are o importanţă

considerabilă se apelează la această cale.

● compromisul – înseamnă a renunţa la o parte din obiective şi să sacrifice ceva din relaţie

pentru a ajunge la o înţelegere; el reclama anumita capacitate de negociator, pentru ca

fiecare să câştige ceva.

5

● confruntarea ( Victorie-Victorie) – înseamnă iniţierea de negocieri prin care împreună cu

cealaltă persoană ajungem la îndeplinirea obiectivelor şi păstrarea relaţiei la cel mai înalt

nivel . În multe împrejurări,fiecare din cei implicaţi în conflict poate obţine ceva,ei

transformându-se din adversari în parteneri.

Proceduri şi strategii de intervenţie ale cadrului didactic

Strategia de dominare - se regăseşte în spaţiul de descriere alocat anterior pedepsei şi pe

care o vizează în plan practic.

Negocierea - Pentru managementul clasei negocierea din perspectiva elevilor îmbracă două

forme: explicită (consensual, deschisă) şi implicită (ascunsă, cu elevi care vor încerca să

exploreze limitele de toleranţă ale culturii normative explicite, determinându-l pe profesor să

accepte anumite lucruri care depăşesc normalitatea explicită clasei);

Fraternizarea - are în vedere neputinţa de dominare a cadrului didactic, convertită într-o

forma de "alint pedagogic"; observându-şi neputinţa de intervenţie cadrul didactic se aliază

cu elevii, dând naştere unui univers interacţional foarte ciudat;

Strategia bazată pe ritual şi rutină - creează aşa-numitul "profesor predictibil, care-şi

fundamentează intervenţiile pe standardizare şi uniformizare.

Terapia ocupaţională - sporeşte dinamica clasei cu precădere la nivel fizic, cultivând

mişcarea ca formă supremă de tratament şi intervenţie în situaţii de abatere liniare dar şi

grave;

Strategia de susţinere morală - pune pe prim plan funcţia moralizatoare a discuţiei directe

asociind reuşita şcolară a elevului cu reuşita sa socială.

Activitate:

Adaptaţi cele şase tehnici anterior menţionate unei situaţii educaţionale

concrete cu care v-aţi confruntat în interacţiunile cu clasa d-voastră.

Timp de realizare:

Timp de raportare:

NEGOCIEREA CONFLICTELOR

Negocierea este un proces multidimensional, care stârneşte multe contradicţii, având în

vedere că fiecare înţelege negocierea într-un anumit fel.

6

Modurile divergente de înţelegere a acestui proces, oferă posibilitatea de a distinge

negocierea ca:

● un proces prin care reuşim să obţinem ceea ce vrem de la cei care vor ceva de la noi;

● un proces de rezolvare a unui conflict apărut între două sau mai multe părţi, în care

ambele îşi modifică pretenţiile pentru a ajunge la un compromis reciproc acceptabil;

● un proces de ajustare a opiniilor ambelor părţi pentru a se ajunge de la o soluţie ideală la o

soluţie

reală de rezolvare a problemei ;

● un proces prin care convingem cealaltă parte că propunerile noastre prezintă interes.

Negocierea are loc când interesele unei persoane sau ale unui grup sunt dependente de

acţiunile sau resursele altei persoane sau ale unui grup, care la rândul lui, urmăreşte

anumite interese şi acele interese sunt urmărite prin intermediul colaborării.

Etapele negocierii

Etapele oricărui act de negociere sunt :

☺ pregătirea negocierii presupune evidenţierea următoarelor elemente:

● poziţia iniţială (de intrare în negociere, în care sunt expuse pretenţiile maximale);

● obiectivul (ţinta negocierii stabilită în mod realist);

● punctul de ruptură (dincolo de care nu suntem în mod realist);

Apoi sunt vizate zonele de interes major pentru negociere: NOI, PARTENERII şi

PROCESUL, zone în raport cu care trebuie să fim capabili să răspundem la întrebări de

genul: Care sunt nevoile ? Care sunt temerile ? Care este rezultatul scontat ?.

☺ deschiderea negocierii are o importanţă foarte mare, pentru că, aşa cum se cunoaşte,

opinia despre un interlocutor se formează în mai puţin de trei minute de la debutul

comunicării.

☺ încheierea negocierii se face prin evaluarea a ceea ce se poate obţine prin concesiile

condiţionate, rezumarea acordului sau nu a târgului.

Bibliografie

1. Soitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, Institutul European, București, 2002

2. Soitu, Laurențiu, Pedagogia educațională, Editura Universității Al.I. Cuza, Iași, 2002

3. Pânișoară, Ion Ovidiu, Comunicare eficientă, Editura Polirom, Iași, 2003

4. Dinu, M, Comunicarea-repere fundamentale, Editura Științifică,, București, 1997

5. Popescu, D, Arta de a comunica, Editura Economică, București, 1998